John Locke

Filozof englez, John Locke (16321704) a fost parintele empirismului modern.

Lucrarile filozofice principale sunt:Incercare asupra intelectului omenesc,
Cugetari despre educatie, Rationalitatea crestinismului expus dupa Scriptura, Ginduri asupra vietii crestine.
Dupacum ne-am convins, Bacon si Descartes au fost autorii ideii unei noi metode
la inceputurile filozofiei moder-ne. Ei, insa, nu si-au pus problema
validitatii cunostintelor, deoarece presupuneau cascopul cunoasterii este
realizabil. Unica problema care raminea era problema mijloacelor. Spre
deosebire de ei, Locke pune problema scopului insusi al cu-noasterii si prin
aceasta transfera centrul de greutate al prob-lemelor filozofice in domeniul
gnoseologiei. Din acest punct de vedere Locke poate fi socotit ca precursor al
lui Kant.
Inainte de a ne angaja in cunoasterea problemelor care stau in fata noastra,
spune Locke, este necesar sa examinam propria noastracapacitate si savedem care
sunt obiectele accesibile mintii noastre si care nu sunt accesibile intelegerii
noastre. Atunci cind gindirea noastra intilneste un obstacol, ea trebuie sa se
intoarca asupra sa sub forma unei probleme; in loc sa ne ocupam de natura
obiectelor intelegerii noastre, e nevoie saexaminam intelectul insusi, sa-l
transformam in obiect al gindirii. Astfel, Locke pune problema cunoasterii in
felul urmator: inainte de a rezolva enigmele lumii externe, trebuie sa incercam
puterea instrumentului nostru de cercetare si numai dupa aceea sa judecam
despre raspindirea cunostintelor noastre si gradul lor de veridicitate. Cit si
ce cunoastem, care sunt limitele cunoasterii si ce valoare au cunostintele
noastre? Acestea sunt problemele, pe care Locke le pune. Raspunsul la aceste
probleme este de mare importanta: cunoasterea puterilor noastre de a cunoaste,
spune Locke, ne vindeca de dogmatism si tot ea ne fereste de scepticism. Scopul
principal al criticismului lockian este, insa, de a orienta mintea numai spre
lucrurile care nu depasesc puterea noastra de intelegere.
Aceste probleme sunt strins legate de intrebarea despre originea cunostintei
noastre. Opozitia intre izvorul empiric si cel rational al cunoasterii era
veche, Locke insa da acestei opozitii un caracter specific. Intrucit
fundamentul cunostintelor sunt ideile, Locke isi pune intrebarea: in ce masura
au dreptate filozofii care sustin ca o parte a ideilor noastre sunt innascute?
Raspunsul sau aici este categoric: idei innascute nu exista. Pentru a demonstra
acest lucru filozoful aduce un sir de argumente care au menirea sa orienteze
cunoasterea pe o cale dreapta, spre experienta. Credinta in existenta ideilor
innascute, spune Locke, a dezorientat esential mintea cercetatorilor care, in
loc saia calea fireascaa experientei, s-au antrenat in discutii pur deductive
de tip scolastic. Astfel,mintile oamenilor au fost abatute de la studiul direct
al naturii. Daca vrem sa orientam stiinta si filozofia pe calea experientei,
trebuie sa inlaturam credinta gresita despre existenta ideilor innascute. Iata
de ce Incercarea asupra intelectului omenesc incepe cu demonstratia ca nu
exista idei innascute.
Daca cunostintele innascute ar exista, scrie Locke, atunci ele ar trebui sa
aiba doua trasaturi: 1) ele ar trebui sa fie pri-mare fata de cunostintele
simple, neinnascute; 2) trebuie sa le aiba toti oamenii si toti ei ar trebui sa
cada de acord referitor la justetea lor. Primul tip, spune Locke, este
imposibil, deoarece popoarele ce s-au retinut in dezvoltarea lor nu au multe
cunostinte, pe care le au popoarele inaintate. Aceasta ne con-vinge ca

cunostintele sunt adunate prin cunoastere si experienta. Tipul al doilea la fel

este imposibil. Despre aceasta ne convinge si faptul caprincipiile practice de
comportare la diferite popoare, in diferite epoci istorice si la diferite
grupuri de oameni sunt nu numai diferite, dar adeseori chiar diametral opuse.
Totodata, ar fi naiv sa credem ca ar exista principii practice de conduita,
asupra carora absolut toti oamenii ar cadea de acord. De aceea este imposibil
sa vorbim despre universalitatea principiilor morale, idee atit de mult
vehiculata intre diferite categorii de filozofi si teologi.
In special Locke se opreste asupra ideii de Dumnezeu, pe care neoplatonicienii,
iar mai tirziu Descartes si adeptii ideologiei crestine o considerau innascuta.
Daca ea ar fi innascuta, ar trebui nu numai s-o aiba toti oamenii, fara
deosebire, dar si sa o aiba toti la fel, in aceeasi forma. Dar daca vom compara
ideea despre divinitate la diferiti filozofi, vom vedea ca ea difera esential
de la unul la altul. Urmarind evolutia acestei idei de la Anaxagora, Platon,
Aristotel si pina la filozofii con-temporani ne putem lesne convinge de acest
lucru. Nu exista uniate de pareri in acest sens nici intre teologi; existenta
dife- ritelor religii e o marturie ca ideea de Dumnezeu nu e innascuta si nu e
identica la toate popoarele.
Sar putea crede ca ideea de Dumnezeu, ca o cauza creatoare a Universului, o au
toti oamenii deopotriva, indiferent de forma credintei. Chiar daca sub aceasta
forma o asemenea idee exista in mintea tuturor oamenilor, aceasta inca nu este
o dovada ca ideea data este innascuta, fiindca ar trebui sa credem ca este
innascuta orice idee pe care o au toti oamenii. Noi toti avem idee de foc,
pamint, aer, dar ele provin din experienta si nu sunt innascute.
Daca asa este, atunci de unde provine credinta ca exista idei innascute?
Posibil, aceasta se explicaprin faptul ca oamenii incep sase gindeascala
originea ideilor lor doar atunci cind ajung la maturitate intelectuala. Atunci,
insa, ideile lor sunt formate in intregime, si de aceea isi inchipuie ca le-au
avut totdeauna sub aceasta forma. De fapt, insa, toate ideile, pe care oamenii
le au, iau nastere in timpul vietii. La nastere mintea omului este ca o foaie
curata, tabula rasa, goala de orice continut si nu cuprinde nici o idee. Toate
ideile provin, deci, din experienta, in cursul careia perceptiile inscriu pe
aceasta tabula rasa semnele lor. Aici se cere sa men-tionam, totusi, ca Locke
este departe de a socoti ca spiritul ar fi lipsit de orice putere,
initiativasau impulsiune proprie: analogia facuta nu se refera decit la
continutul cunostintelor provenite din exterior. Astfel, opozitia empirism
rationalism se transforma in opozitia capatatinnascut. (Leibniz mai tirziu
(1765) va face un alt accent: exista, scria el, idei ce ne vin din experineta
si idei care ne vin cu ocazia experientei. Kant va preciza definitiv opozitia a
priori si a posteriori).
Dupa ce a combinat teoria ideilor innascute, Locke incearca sa dea raspuns la
intrebarea: prin ce mecanism se for-meaza in mintea noastra ideile? Filozoful
ajunge la concluzia caideile noastre provin pe douacai: prin simturi si prin
reflexie. Simturile sunt unica veriga de legatura dintre om si mediu, de aceea
se poate spune ca nu exista in ratiune nimic, in afara de ceea ce a fost dat
anterior in senzatii. Anume pentru afirmatia data filozofia lui Locke a fost
caracterizata prin epitetul de senzualista. Ar fi insa o nedreptate sa ne oprim la aceasta afirmatie, deoarece Locke intelege prin experienta nu numai
perceperea lumii externe, a aspectului sensibil al lucrurilor materiale, dar si
perceperea propriilor noastre manifestari sufletesti care au loc cu ocazia
perceptiei externe. Astfel, vechea opozitie intre lumea psihica si cea fizica a
luat, in conceptia lui Locke, o forma gnoseologica si psihologica: la Descartes
doua substante, la Spinoza doua atribute, la Locke doua izvoare de

cunoastere: sensibilitatea si reflexia. Prin reflexie Locke intelege orice

proces intern de constiinta, un fel de simt intern (fara a-si inchipui ca
acesta se efectueaza printr-un anumit organ senzorial). Reflexia este
capacitatea de a oglindi propriile noastre operatii sufletesti. Nu exista decit
aceste doua cai de experienta, iar bogatia ideilor noastre este in functie de
contactul sufletului cu lumea externa si de variatia operatiilor noastre
sufletesti. Prioritate, cel putin temporara, o are izvorul extern, adica
observarea cu ajutorul simturilor a ceea ce se petrece in afara de noi.
Cunostintele capatate pe aceasta cale constituie temelia intregii noastre
cunoasteri despre lume. Aceasta sursa a cunoasterii incepe a functiona mai
devreme, de aceea este si in timp prima forma pe care o ia cu-noasterea.
Copiii, de exemplu, la inceput, vazind multe, nu sunt in stare inca sa
reflecteze ca un om experimentat asupra informatiei date de simturi. Pe calea
aceasta se formeaza in mintea noastra ideile simple: de intindere, forma,
culoare, gust etc.
Fiind trezita de stimulul exterior si urmind in timp dupa cunoasterea
senzoriala, reflexia are o anumita prioritate fata de aceasta in sensul
profunzimii sale. Pe calea reflexiei noi ajun- gem la formarea ideilor
complexe, cum este, de exemplu, ideea de infinit. Infinitul nu poate fi
perceput cu simturile, ideea lui noi ne-o formam prin reflexie. Noi percepem cu
simturile portiuni marginite de intindere, dar intelegem cu mintea ca aceste
portiuni se continua una pe alta si la ele oricind mai putem adauga alte
portiuni, fara a intilni careva limite in spa-tiu. Astfel ia nastere prin
reflexie ideea infinitului.
Dacacunoasterea noastraisi are originea in simturi si reflexie, este inutil sa
mai pornim in cunoastere de la asazisele idei innascute. Faptul ca gindirea
filozoficaa urmat aceastacale este singura cauzaa insucceselor ei de pina acum.
Trebuie sa ne reintoarcem, cum indica Bacon, la calea experientei iata
concluzia din cele relatate pina aici, pe care o face Locke. De aceea prima
parte a lucrarii sale Incercare asupra intelectului omenescare ca titlu
afirmatia categorica ca Nu exista idei innascute. Dupa rezolvarea acestei
probleme mai apare, insa, spune Locke, o alta intrebare: ce valoare au ideile
noastre, capatate prin simturi si reflexie? Sunt oare ele o reflectare adecvata
a realitatii ori nu? S-ar putea crede ca ideile simple, pe care ni le dau
simturile, sunt o reflectare adecvata a calitatilor obiective ale lucrurilor.
Increderea noastra in existenta calitatilor obiective ale lucrurilor provine
din informatia pe care o capatam prin senzatie. Cind avem, de exemplu, senzatia
de caldura, afirmam ca aerul exterior este cald si, dimpotriva, cind avem
senzatia de raceala, afirmam ca aerul exterior este rece. Ar fi bine, insa, sa
examinam aceste senzatii subiective ale noastre si sa le comparam cu calitatile
obiective, pe care, in baza lor, le atribuim aerului, ca sa vedem daca ele sunt
de aceeasi natura.
Evident, si senzatia de caldura, si cea de raceala sunt, in cazul mentionat,
pozitive (adicale simtim ca ceva ce real exista, avind o forma subiectiva si
fiziologica de manifestare). Senzatia de caldura exprima o stare pozitiva a
sensibilitatii organismului, care se manifesta prin anumite fenomene
fiziologice ce pot fi determinate precis. Asa sunt, de exemplu, dilatarea
capilarelor, roseata epidermei, distrugerea nervilor ce provoaca moleseala etc.
Senzatia de raceala exprima, de asemenea, o stare pozitiva a sensibilitatii,
care se manifesta in contractarea vaselor sangvine, insotita de contractarea
epidermei (ea devenind rece si palida), ?ntr-un tremur caracteristic etc.
Astfel, senza?ia de caldura si cea de frig se prezinta amindoua ca pozitive,
iar pe baza lor noi credem ca si calitatile obiective, pe care le atribuim
corpului exterior (aerului, ?n exemplul nostru), sunt de asemenea pozitive. De

fapt, insa, pozitiva este numai caldura; raceala este o simpla stare negativa
ea este pur si simplu lipsa caldurii. Dupa cum vedem, exista un dezacord ?ntre
senza?iile noastre subiective ai calitatile obiective ale lucrurilor. si acest
dezacord se produce mai la fiecare pas. Senzatiile de lumina si de intuneric,
de exemplu, sunt amindoua pozitive; obiectiv, insa, intunericul nu este altceva
decit lipsa luminii. La fel senzatiile de miscare si repaus sunt ambele
pozitive, noi numai le atribuim lucrurilor ca fiind egale ?n realitatea lor. De
fapt, insa, o calitate pozitiva a corpurilor este numai miscarea, pe cind
repausul este doar o stare negativa, el este pur si simplu lipsa miscarii.
Din faptul ca senzatiilor noastre nu le corespund totdeauna calitati pozitive
ale lucrurilor, Locke face concluzia ca toate ca-litatile, pe care le atribuim
lucrurilor, trebuie impartite in doua categorii: calitati primare si calitati
secundare. Calitatile prima-re apartin lucrurilor totdeauna, sunt obiective,
indiferent de felul nostru de a le percepe, iar cele secundare nu apartin
lucrurilor decit atunci cind le percepem si variaza in dependenta de starea in
care se gasesc ele cind le percepem si de modul cum le percepem. Daca luam, de
exemplu, intinderea, spune Locke, apoi ea apartine corpurilor totdeauna,
oricare ar fi starea lor si oricum le-am percepe. Apa, bunaoara, in stare
lichida este in-tinsa, intrucit ocupa un spatiu. Acest spatiu poate sa ia o
forma sau alta, intrucit apa lichida nu are o forma proprie, ci ia forma
vasului in care se afla, dar ocupa totdeauna un spatiu. Daca apa ingheata, ea
totuna ramine intinsa si continua sa ocupe un spa-tiu, avind de aceasta data o
forma proprie. In stare de vapori ea de asemenea ocupa un spatiu. Spatiul
acesta poate fi mai mare ori mai mic, in dependenta daca vaporii se imprastie
liber in atmosfera ori sunt inchisi intr-un recipient, dar nu lipseste
niciodata. Deci, si in forma gazoasa apa poseda calitatea intinderii. Aceasta
ne permite sa facem concluzia ca intinderea apartine corpului indiferent de
starea sa fizica si de forma pe care o ia. Tot asa este, spune Locke, cu toate
obiectele din natura; corpurile isi pastreaza intinderea si atunci cind isi
pierd forma si atunci cind trec dintr-o stare fizica in alta si chiar atunci
cind isi schimba constitutia chimica.
Tot asa, mentioneaza Locke, corpurile isi pastreaza intinderea, oricum le-am
percepe noi cu simturile noastre. De aceea calitatile, pe care corpurile le
pastreaza totdeauna, ori-care ar fi starea lor si oricum le-am percepe, sunt,
spune Locke, calitati primare ale lor. Asemenea calitati primare sunt
intinderea, forma, impenetrabilitatea, masa, miscarea etc. Intr-adevar, un corp
nu poate ocupa un spatiu fara sa aiba o anumita forma sau figura. La fel e si
cu impenetrabilitatea, adicarezistenta opusade corpurile intinse atunci cind
alte corpuri voiesc sa patrunda in spatiul pe care il ocupa ele.
Aceastaimpenetrabilitate nu lipseste niciodata. Apa, de exemplu, in stare
lichida pare penetrabila, fiindca putem trece un corp prin masa ei lichida, dar
daca o comprimam cu o pompa hidraulica, ea opune o rezistenta enorma, lucru de
care ne convinge un simplu tun de apa ori o pompa hidraulica de presiune mare.
In stare gazoasa apa pare si mai penetrabila, deoarece putem trece cu usurinta
un corp prin vaporii de apa. Dar aceasta se intimpla numai in cazul cind
vaporii gasesc injur spatiul liber si cauta aiurea o compensatie, ocupind o
alta portiune de spatiu decit aceea din care sunt alungati de un corp strain.
Daca, insa, inchidem acesti vapori ca ei sa nu mai poata cauta un alt spatiu,
in care sa se refugieze in fata corpurilor ce vor sa patrunda in spatiul pe
care il ocupa, atunci vom vedea ca vaporii de apa opun si ei o rezistenta
considerabila. Acesti vapori pot misca o locomotiva, o nava etc. Deci,
independent de starea fizica a corpurilor (solida, lichida sau gazoasa) ele isi
pastreaza totdeauna impenetrabilitatea, de aceea calitatea data este primara.
La fel este si miscarea, care se pastreaza indiferent de felul cum o percepem
noi.

Insa, in afara de aceste calitati, care apartin corpurilor tot-deauna si, deci,
sunt inerente lor, mai sunt si alte calitati, care nu le apartin decit in
raport cu noi. Acest soi de calitati variaza dupa modul cum percepem noi aceste
corpuri si dupa starea in care se gasesc ele atunci cind le percepem. Culoarea
apei, de exemplu, se schimba in dependenta de starea ei fizica (lichida,
gazoasa ori solida), in dependenta de cantitatea ei (cu toate ca ea e
incolora), de mediul care o inconjoara cind o privim etc. Perceperea culorii
obiectelor depinde mult si de puterea noastra de a vedea, de starea fiziologica
a noastra. Pentru un om normal si un daltonist, de exemplu, culorile par
diferite. Folosirea instrumentelor optice ne convinge ca noi putem vedea
culorile si altfel, decit cum le vedem. Deci, daca puterile noastre vizuale ar
creste pina la nivelul aparatelor optice, noi am vedea culo-rile altfel. Mai
mult ca atit, nu toate fiintele vad la fel aceeasi culoare. De aici Locke face
concluzia ca culoarea nu este o ca-litate care apartine totdeauna lucrurilor:
ea variaza dupa starea in care se gasesc lucrurile si dupa modul cum le
percepem.
Calitatile, care nu apartin lucrurilor totdeauna, dar care le apartin numai in
raport cu noi, sunt, spune Locke, calitati secundare sau, adauga el, derivate.
Asemenea calitati sunt: mirosul, gustul, temperatura, sonoritatea, calitatile
tactile ale suprafetelor corpurilor. Aceste calitati se numesc secundare sau
derivate, deoarece apartin corpurilor numai intrucit le percepem noi. Cind
mirosim, de exemplu, un trandafir, noi spunem ca mirosul este o calitate a
trandafirului. Mirosul trandafirului ne produce totdeauna si senzatia de
placere, dar ar fi absurd, scrie Locke, sacredem casenzatia de placere
existatot in trandafir, si nu in noi, la fel cum ar fi absurd sa spunem, atunci
cind ne intepam in acelasi trandafir, ca durerea exista nu in degetul nostru,
ci in trandafir. Atunci care este coraportul din-tre senzatia noastra afectiva
si mirosul insusi? Acest coraport e greu de stabilit. Desigur, si mirosul, si
durerea din exemplul dat au o cauza obiectiva, dar senzatia noastra afectiva
depinde mult de noi. Ca este o baza obiectiva, este incontestabil, ca doar nu
putem avea senzatia mirosului de trandafir atunci cind el nu este, si nu putem
ignora senzatia de durere atunci cind ea este provocataobiectiv. Dar, totusi,
de aici nu rezultaca mirosul si durerea exista in afara de noi si nu in noi
insine.
Astfel, calitatile secundare ale corpurilor nu exista in corpuri, ci in noi
insine. Aceste calitati sunt numai formele pe care le iau calitatile primare
ale corpurilor atunci cind intra in raport cu sensibilitatea noastra, deci,
calitatile secundare sunt derivate, fiindca deriva din calitatile primare ale
corpurilor, care sunt, de fapt, cauzele lor obiective. Culorile, mirosurile,
sonoritatea, calitatile tactile, temperaturile corpurilor nu sunt altceva decit
mo-dul cum calitatile lor primare lucreaza asupra senzatiilor noastre.
Din cele mentionate pinaaici rezultacala intrebarea, daca ideile noastre (asa
cum ni le da experienta) ne arata lucrurile asa cum sunt in realitate, Locke
raspunde partial afirmativ si partial negativ. Ideile noastre ne arata in parte
lucrurile asa cum sunt ele in realitate; ni le arata ca fiind intinse, ca avind
forma sau figura, ca avind impenetrabilitate si miscindu-se. In rest, insa,
ideile noastre ne arata lucrurile numai asa cum ne apar, cum sunt in raport cu
noi, ne arata numai felul calitatilor primare de a se prezenta sensibilitatii
noastre.
Aceasta dualitate (de fapt bine argumentata si justificata a filozofiei lui
Locke) a influentat mai tirziu doua linii diferite, ori, mai bine spus,
diametral opuse in filozofie: pe de o parte idealismul subiectiv, reprezentat

de Berkeley, care absolutiza invatatura lockeana despre calitatile secundare,

considerind ca toate calitatile obiectelor sunt secundare (simple forme ale
sen-sibilitatii), pe de alta parte senzualismul de tip materialist al lui
Diderot. Adica si Berkeley, si Diderot isi pornesc invatatura lor din teoria
calitatilor primare si secundare a lui Locke.
Si, in sfirsit, intrucit aprecierea invataturii lui Locke de catre exegeti in
sens de apartenenta la linia materialismului sau a idealismului este
contradictorie, tinem sa mai facem o ultima precizare. In lucrarea Incercare
asupra intelectului omenesc Locke propune cititorului citeva intrebari,
raspunsul la care ar explica viziunea sa asupra raportului dintre materie si
constiinta:
1) da, oare, materia nastere miscarii?
2) da ea, oare, nastere constiintei?
3) poate, oare, materia sa contina de la bun inceput senzatia, perceptia si
capacitatea de a cunoaste?
4) poate, oare, fi vesnica o fiinta materiala?
5) poate, oare, fi creata materia de o fiinta vesnic cugetatoare?
Evident, rezolvarea de pe pozitii materialiste a problemei aparitiei
constiintei este posibila doar cu conditia ca raspunsul la prima intrebare este
pozitiv: adica, daca miscarea ar fi un atribut al materiei. Materia ce nu se
misca nu poate da nastere constiintei.
Raspunsul afirmativ la cea de-a doua intrebare ar insemna in mod automat
materialism. Raspunsul pozitiv la intrebarea a treia ar insemna sustinerea
materialismului de tip hilozoist, iar acelasi raspuns la intrebarea a patra ar
insemna un materialism de tipul materialismului lui Spinoza, adica panteism
materialist. Si numai raspunsul afirmativ la intrebarea a cincea ar invoca o
pozitie idealista ori deista.
La primele patru intrebari Locke da un raspuns negativ: materia nu poate genera
din interiorul sau miscarea, ea nu poate da nastere constiintei; la fel, el
respinge hilozoismul si sustine, la intrebarea a patra, ca fiinta cugetatoare
nu poate fi totodata si materiala. Numai la intrebarea a cincea Locke raspunde
afirmativ: materia poate fi creata doar de o fiinta vesnic cugetatoare. Tot ea
doteaza materia cu impulsul miscarii. Astfel, Locke ocupa o pozitie idealista.
Cum se raporteaza materia si constiinta? Aceasta intrebare, spune Locke, se
afla peste posibilitatile noastre de cunoastere: Noi avem in interiorul nostru
ceva ce gindeste, dar nu stim ce prezinta acest ceva. E la fel de probabil ca
sub-stanta cugetatoare e materiala si nemateriala. De aceea intrebarea: este,
oare, gindirea un atribut al materiei ori este data de Dumnezeu, ramine
irezolvabila. Una este cert: sufletul e nemuritor si, deci, numai o fiinta
spirituala (Dumnezeu) poate fi vesnica, netrecatoare.
Aceste rationamente inca o data ne conving ca pozitia filozofica a lui Locke
este foarte controversata si de aceea nu intimplator ea este nu numai diferit
apreciata, dar si a generat linii atit de contradictorii in filozofia de mai
tirziu.