EMPIRISMUL.

LOCKE, BERKELEY, HUME

E mpirismul englez a fost un curent filosofic situat

în opoziție față de raționalismul continental (francez
și german). Cei mai importanți reprezentanți au fost
John Locke, episcopul irlandez George Berkeley și
David Hume. Potrivit acestor filosofi, rațiunea acțio‑
nează în principal inductiv, ca în științe, chiar dacă
deducția, atât de importantă pentru raționalism, nu
este eliminată. Filosofia se fundamentează pe științele
naturii și pe matematică. Unul dintre cele mai impor‑
tante principii ale empirismului, care refuză ideile în‑
născute, afirmă că tot ceea ce avem în intelect provine
din simțuri.

John Locke
Introducere
John Locke (1632–1704) este considerat părintele
empirismului modern și al gândirii politice liberale.
S‑a născut în Wrington, comitatul Somerset, Anglia,
într‑o familie puritană de negustori modești, de la
care a păstrat independența spiritului și austeritatea1.
1
Pentru această scurtă biografie a lui Locke am consultat
William Uzgalis, „John Locke”, în Edward N. Zalta (ed.), Stanford

181
 FILOSOFIA PE SCURT

Tatăl său a luptat împotriva absolutismului regal, în

timpul războiului civil, situându‑se de partea parla‑
mentului. Din 1647, a intrat la școala de la Westminster
(Londra) și apoi, din 1652, la Christ Church (Oxford),
depășind oarecum așteptările familiei. Deși pregătit
să devină cleric, pentru că nu‑i plăcea ideea supunerii
religioase a preferat să studieze medicina timp de
mai multe decenii și să fie un fel de sfătuitor pe pro‑
bleme de sănătate pentru prietenii și cunoștințele sale.
În 1666, îl întâlnește pe viitorul conte de Shaftesbury,
Lord Ashley, și, un an mai târziu, când Lordul Ashley
a devenit Lord Cancelar și prim‑ministru, se va muta
în casa acestuia ca educator, medic și secretar. În mo‑
mentul în care, în 1683, acesta fost nevoit să se refugieze
în Olanda, în urma conflictului cu regele, Locke l‑a
urmat, revenind în 1688. A devenit prieten cu celebrul
fizician Isaac Newton. Contextul politic, economic și
religios în care Locke a fost implicat – marcat de con‑
flicte religioase și războaie civile – l‑a făcut să scrie
cărțile care aveau să‑i aducă celebritatea, după 60 de
ani. A murit în Oates, comitatul Essex, în 1704, în casa
unor prieteni.
Lucrările majore ale lui Locke cuprind scrierea sa
de epistemologie, Eseu asupra intelectului omenesc
(1690)2, și scrieri de filosofie politică, datorită cărora
Encyclopedia of Philosophy Text, 2020, https://plato.stanford.edu
/archives/spr2020/entries/locke/, data accesării: 10 iulie 2021;
John Dunn, Locke, trad. Teodor Gugiu, All, București, 2009, pp.
15–33.
2
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, trad. Armand
Rosu și Teodor Voiculescu, vol. 1, Editura Științifică, București,

182
 L O C K E , B E R K E L E Y, H U M E

a devenit faimos în epocă: Scrisoarea despre toleranță

(1689), Două tratate despre guvernare (1690)3.
Locke a fost atras puternic de filosofie datorită lui
Descartes. Înainte de Locke, despre cunoaștere, Platon
afirmase teoria reminiscenței, în dialogul Menon, con‑
siderând cunoașterea o reamintire provenită din vieți
anterioare, ceea ce însemna că este o cunoaștere în‑
născută, ce urmează să fie descoperită. În sec. al
XIII‑lea, Sfântul Toma din Aquino susținuse că avem
în intelect ceea ce s‑a aflat anterior în simțuri.
După Locke și în opoziție cu el, Leibniz a argumentat
că deținem o cunoaștere înnăscută, dezvăluită gradat
de experiență. Empirismul lui Locke i‑a influențat,
de asemenea, pe George Berkeley și David Hume.
Nu în ultimul rând, Kant a fost influențat, până la un
punct, de teoria lockeană a cunoașterii, iar sinteza
între empirism și raționalism, pe care a realizat‑o în
Critica rațiunii pure, a avut în vedere empirismul filo‑
sofului englez.

Teoria cunoașterii
John Locke este interesat de limitele cunoașterii
umane, pornind de la distincția antică dintre cunoaștere
și opinie:

1961; John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, trad. Teodor

Voiculescu, vol. 2, Editura Științifică, București, 1961.
3
John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre
toleranță, trad. Silviu Culea, prefață de Adrian‑Paul Iliescu, co‑
mentarii de Cătălin Avramescu, Mihaela Czobor și Radu M.
Solcan, Nemira, București, 1999.

183
 FILOSOFIA PE SCURT

Merită deci să cercetăm granițele dintre opinie și cu‑

noaștere și să examinăm, cu privire la lucrurile despre
care nu avem nicio cunoaștere certă, după care criterii
ar trebui să ne călăuzim asentimentul și să ne verificăm
convingerile4.

În ceea ce privește originea ideilor – prin care Locke

înțelege orice reprezentare a minții –, cunoașterea se
fundamentează pe experiența empirică. Toate ideile
pe care le avem în intelectul nostru provin din expe‑
riență, sunt, așadar, dobândite – o opinie contrară
raționalismului care considera că avem idei înnăscute.
Pentru Locke, nu există idei înnăscute, nici printre
ideile speculative, nici printre principiile practice. Ar‑
gumentul său este că, dacă ar exista, ar trebui să fie
vizibile la toți oamenii, însă ele nu sunt de găsit, de
exemplu, la copii, la sălbatici, la idioți și la analfabeți.
Un alt argument este împotriva celor care consideră
că în fața ideilor înnăscute oamenii își dau asentimentul
imediat ce pot înțelege cu rațiunea; dacă ar fi așa,
obiectează Locke, atunci orice idee înțeleasă cu rațiunea
ar putea fi considerată înnăscută, ceea ce nu e cazul.
Prin urmare, nu sunt înnăscute idei ca identitatea, în‑
tregul și partea, Dumnezeu și substanța5.
Cum ajung ideile în minte? se întreabă Locke.

Să presupunem deci că mintea este oarecum ca o coală

albă pe care nu stă scris nimic; că e lipsită de orice idee;
4
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. 1, cart. I,
cap. I, § 3.
5
A se vedea John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol.
1, cartea I.

184
 L O C K E , B E R K E L E Y, H U M E

cum ajunge ea să fie înzestrată? De unde dobândește

ea această nemăsurată mulțime de idei pe care imaginația
fără odihnă și fără margini a omului i‑o înfățișează
într‑o diversitate aproape nesfârșită? De unde are ea
toate elementele rațiunii și ale cunoașterii? La aceasta
eu răspund într‑un cuvânt: din experiență6.

Există două surse ale cunoașterii: experiența ex‑

ternă, bazată pe senzație (sensation) și experiența in‑
ternă (reflection), care cuprinde procesele minții
îndreptate reflexiv asupra ideilor dobândite și asupra
sa însăși, precum „percepția, gândirea, îndoiala, cre‑
dința, raționament, actul de cunoaștere, actul de
voință”7 etc.
Locke împarte ideile în simple și complexe. Exemple
de idei simple provenite din simțuri sunt reprezentările
obiectelor, proprietățile lor etc., pe când cele provenite
din reflecție, dar tot simple, sunt procesele gândirii
privitoare la celelalte idei ale sale. Ideile complexe
„sunt alcătuite de minte din ideile simple”, în special
prin trei acte: compunerea, relația și abstractizarea8.
Ideile complexe sunt la rândul lor de trei feluri: moduri,
substanțe și relații. Modurile „depind de substanțe”
sau sunt modificări ale substanțelor și nu pot exista
prin ele însele, ca de exemplu ziua, care este un mod
simplu al timpului; substanțele sunt obiecte simple
6
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. 1, cartea II,
cap. I, § 2.
7
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. 1, cartea II,
cap. I, § 4.
8
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. 1, cartea II,
cap. XII, § 1.

185
 FILOSOFIA PE SCURT

(un om, de pildă) sau colective (o adunare de oameni);

relațiile înseamnă comparațiile dintre o idee și alta9.
Cunoașterea noastră este o cunoaștere circumscrisă
de ideile pe care le avem și de perceperea acordului
sau dezacordului dintre aceste idei:

Deoarece mintea în toate gândurile și raționamentele

sale nu are alt obiect nemijlocit în afară de propriile
sale idei, pe care ea singură trebuie și poate să le con‑
temple, este evident că nu putem cunoaște decât ideile
noastre. […] Cunoașterea îmi pare deci că nu este altceva
decât perceperea conexiunii și acordului, sau dezacor‑
dului și incompatibilității oricărora dintre ideile noastre.
Numai în aceasta constă ea10.

De exemplu, avem cunoaștere prin dezacord atunci

când afirmăm că albul nu este negru și cunoaștere
prin acord când suntem convinși în urma demonstrației
că unghiurile unui triunghi sunt egale cu două unghiuri
drepte.
După claritatea percepției, cunoașterea are mai
multe grade: (1) cunoașterea intuitivă este cunoașterea
în care spiritul percepe coincidența sau necoincidența
unor idei în mod nemijlocit:

Căci prin aceasta mintea nu‑și dă nicio osteneală să

dovedească sau să examineze, ci percepe adevărul pre‑
cum percepe ochiul lumina numai îndreptându‑l către
ea. Astfel, mintea percepe că alb nu este negru, că un
9
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. 1, cartea II,
cap. XI, §§ 3–7.
10
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. 2, cartea
IV, cap. I, §§ 1–2.

186
 L O C K E , B E R K E L E Y, H U M E

cerc nu este un triunghi, că trei este mai mult decât doi

și egal cu unu plus doi11.

(2) în cunoașterea demonstrativă spiritul recunoaște

coincidența sau necoincidența ideilor, dar nu nemijlocit,
ci prin intermediul altor idei; (3) cunoașterea senzorială
sau senzitivă se referă la „existența particulară a lu‑
crurilor” în exteriorul nostru:

Există într‑adevăr o altă facultate de percepere a minții

folosită în legătură cu existența lucrurilor dinafara
noastră, care trece dincolo de simpla probabilitate, dar
nu ajunge cu totul la niciuna din precedentele trepte
ale certitudinii, facultate care și ea este cunoscută sub
numele de „cunoaștere”12.

Sunt trei feluri de cunoaștere care au grade diferite

de certitudine – cunoașterea senzorială, de pildă, fiind
mai puțin certă decât cunoașterea intuitivă. Pentru
John Locke cunoașterea umană este limitată, noi nu
cunoaștem lucrurile decât în măsura ideilor pe care
le avem despre ele. Realitatea exterioară nouă este
mai bogată decât cunoașterea noastră, așa arată filosofia
sa restrictivă13. În lacunele cunoașterii proprii, noi ne
bazăm pe credințe și pe opinii, fie primite de la ceilalți,
fie formulate de noi. Problema pe care Berkeley o va
vedea aici este dublarea realității: o lume a ideilor, în
11
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. 2, cartea
IV, cap. II, § 1.
12
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. 2, cartea
IV, cap. II, § 14.
13
Jeanne Hersch, Mirarea filozofică, p. 163.

187
 FILOSOFIA PE SCURT

mintea noastră, de care se ocupă cunoașterea, și o

lume externă, a obiectelor care sunt mai mult decât
ideile noastre despre ele, asupra cărora cunoașterea
noastră nu se poate extinde.

Filosofia practică
Filosofia practică a lui John Locke afirmă că omul
caută, prin cunoaștere și rațiune, să‑și atingă scopurile,
în special dobândirea fericirii. Binele și răul se rapor‑
tează la plăcere și durere:

Deci lucrurile sunt bune sau rele numai în raport cu

plăcerea sau durerea. Numim „bine” ceea ce ne poate
produce sau mări plăcerea ori micșora durerea; sau,
altminteri, ne poate procura ori conserva posesiunea
vreunui alt bun sau absența vreunui rău. Și, dimpotrivă,
numim „rău” ceea ce este în stare de a ne produce
sau mări vreo durere ori de a ne micșora vreo plăcere,
adică de a ne aduce vreun rău sau de a ne lipsi de
vreun bine14.

Fericirea, scopul dorinței umane, reprezintă cea

mai mare plăcere de care oamenii sunt în stare. Opinia
aceasta nu relativizează virtutea și viciul, de vreme
ce, în opinia filosofului empirist, alegerea virtuții asi‑
gură libertatea, al cărei fundament este tocmai căutarea
fericirii. Virtutea este legată de credința în Dumnezeu
și de viziunea creștină a răsplății și pedepselor în
viața de apoi. Este nevoie de virtutea prudenței în
14
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. 1, cartea
II, cap. XX, § 2.

188
 L O C K E , B E R K E L E Y, H U M E

alegerea plăcerilor, cele pe termen lung fiind preferate

celor imediate. Prudența este și o virtute religioasă,
prin care omul va evita pierderea mântuirii în eternitate.
Morala lui Locke are fundament religios și uneori el
consideră că ar putea fi demonstrată:

Ideea unei ființe supreme dotată cu nemărginită putere,

bunătate și inteligență, care ne‑a creat și de care de‑
pindem și ideea despre noi înșine ca fiind ființe inteli‑
gente și raționale, aceste idei clar înțelese de mintea
noastră, examinate pas cu pas, cum se cuvine, cred că
ne‑ar putea procura fundamentele îndatoririlor noastre
și reguli de conduită, care ar putea așeza morala printre
științele susceptibile de a fi demonstrate15.

Sigur că demonstrabilitatea moralei ar apela la in‑

stanța rațiunii, adică la o analiză care ar putea să nu
mai aibă nevoie de întemeierea în voința lui Dumnezeu.
Locke pare a considera că unele părți ale eticii sunt
analitice, în timp ce altele depind de poruncile di‑
vine16.

Filosofia politică
Consemnată în Două tratate cu privire la guvernare,
filosofia politică a lui John Locke îl descoperă drept
întemeietorul liberalismului. Spre deosebire de Thomas
Hobbes, care considera că „omul este lup față de om”,
Locke afirmă existența unei legi naturale și pașnice,
15
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. 2, cartea
IV, cap. III, § 18.
16
Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol. 2, trad. D.
Stoianovici, Humanitas, București, 2005, p. 130.

189
 FILOSOFIA PE SCURT

un fel de stare naturală a omului în care domnește li‑

bertatea și egalitatea deplină, mai înainte de asocierea
oamenilor pentru a forma statul. Este vorba despre

…o stare de perfectă libertate de a‑și hotărî acțiunile și

de a dispune de posesiunile și persoanele lor așa cum
găsesc potrivit, în limitele legii naturale, fără a cere
permisiunea și fără a depinde de voința altui om. De
asemenea, este o stare de egalitate în care toată puterea
și jurisdicția sunt reciproce, nici unul neavând mai
mult decât altul17.

Oamenii trăiesc supunându‑se unei legi naturale.

Din pricina celor care violează această lege – fiindcă
există unii care o încalcă și atentează la sănătatea, li‑
bertatea și proprietatea altora –, este nevoie de in‑
staurarea păcii printr‑un contract social cu statul, care
să‑i protejeze pe toți. Oamenii formează astfel o co‑
munitate care cedează statului puterea judecătorească
și executivă. Evitarea unei domnii totalitare se reali‑
zează prin aplicarea separației puterilor. În privința
religiei, Locke susține toleranța garantată și menținută
de stat. Fiecare om are libertatea de a aparține oricărei
comunități confesionale, o alegere în care statul nu
trebuie să exercite nicio imixtiune.

17
John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre
toleranță, cap. II, par. 4.

190
 George Berkeley
Introducere
George Berkeley (1685–1753), filosof, teolog și epis‑
cop anglican irlandez, s‑a născut în Irlanda, în 1685,
în apropiere de Kilkenny18. A făcut studii la Kilkenny
College, apoi la Trinity College din Dublin (1700). În
1704 și‑a luat diploma de licență, pentru ca în 1707
să fie primit ca fellow (bursier). Dat fiind că regula‑
mentul colegiului cerea ca toți cei cu titlul de fellow
să facă parte dintr‑un ordin religios, Berkeley este hi‑
rotonit preot. Interesul pentru filosofie nu a fost con‑
stant. În 1713 a părăsit Irlanda, a călătorit în Franța și
Italia, pentru a se reîntoarce în Dublin în 1721. A fost
numit vicar la Derry, în 1724 și s‑a căsătorit în 1728.
Pasiunea de la acea vreme era un proiect misionar de
a întemeia un colegiu în Bermude. În acest scop, a că‑
lătorit în America, în 1728, dar a așteptat în zadar să
fie susținut de politicienii de la Londra. În 1731, s‑a
reîntors la Londra dezamăgit. A fost numit episcop
de Cloyne (sudul Irlandei) în 1734. Având o sănătate
șubredă, a murit subit, în 1753, la Oxford, unde se
afla cu soția, cu fiica și cu fiul său care tocmai fusese
admis la Christ Church.
Berkeley este unul dintre cei mai precoce filosofi:
și‑a publicat cele mai importante scrieri ale sale înainte
de a împlini treizeci de ani: O nouă teorie a vederii
18
Această scurtă biografie se bazează pe G. J. Warnock, „In‑
troducere”, în George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii
omenești, trad. Laurențiu Staicu, introducere și note de G. J. War‑
nock, Humanitas, București, 2004, pp. 5–8.

191
 FILOSOFIA PE SCURT

(1709), Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești

(1710)19, Trei dialoguri între Hylas și Philonous (1713)20.
Berkeley este influențat în special de empirismul
lui John Locke, pe care îl combate în Tratatul său asupra
principiilor cunoașterii omenești. I‑a influențat pe Kant,
creatorul sistemului idealismului transcendental, și
pe Hegel, autor al sistemului idealismului absolut21.

Critica ideilor abstracte

Facultățile umane de cunoaștere nu trebuie sus‑
pectate de neputință, nici considerate sursele ignoranței
noastre, pe care unii filosofi o consideră incurabilă.
Mai degrabă ar fi nevoie de o respingere a ideii lui
John Locke că „mintea are puterea de a‑și forma idei abs‑
tracte sau noțiuni ale lucrurilor”22. Pentru Locke, calitățile
lucrurilor apăreau în combinate într‑un singur obiect,
iar mintea, prin abstractizare, le separa: din realitatea
unui obiect negru și în mișcare, de exemplu, mintea
„își formează ideile abstracte de întindere, culoare și
mișcare”23. Or, pentru Berkeley, abstractizarea este
imposibilă, fiindcă acele calități abstracte sunt de fapt
19
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
trad. Laurențiu Staicu, introducere și note de G. J. Warnock, Hu‑
manitas, București, 2004.
20
George Berkeley, Trei dialoguri între Hylas și Philonous, în
Scrieri metafizice, trad. Leonard Gavriliu, IRI, București, 2002.
21
Will Buckingham et al., Filosofie, p. 138.
22
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
„Introducere”, 6 (subl. în orig.).
23
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
„Introducere”, 7.

192
 L O C K E , B E R K E L E Y, H U M E

combinate cu un corp și se dau într‑un complex, chiar

dacă este doar parțial: negrul nu va fi negru prin abs‑
tractizare, ci imaginat pe o suprafață neagră. Aceasta
nu înseamnă că nu există idei generale, ci doar că ele
nu se obțin prin abstractizare. De exemplu, o linie
desenată pe o foaie și folosită într‑o demonstrație are
o semnificație generală, valabilă pentru toate liniile,
nu pentru că a fost abstractizată din toate liniile, ci
pentru că „a fost transformată într‑un semn”24:

…universalitatea, atât cât pot eu să înțeleg, nu constă

în natura absolută, pozitivă sau în modul în care este
conceput un lucru, ci în relația pe care acesta o are cu
particularii pe care îi semnifică sau reprezintă; în virtutea
căreia lucrurile, numele sau noțiunile, deși prin natura
lor sunt particulare, sunt făcute universale25.

În opinia lui Berkeley, aceste erori provin din limbaj,

de aceea cunoașterea principiilor are nevoie de o cu‑
rățare de cuvintele care pot provoca perturbarea
atenției și judecata eronată.

Teoria imaterialismului
Berkeley vorbește despre existența a două clase de
idei: (1) idei provenite din percepțiile senzoriale, receptate
din exterior și care nu pot fi produse arbitrar, și (2)
idei care pot fi transformate în mod arbitrar, izvorând

24
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
„Introducere”, 12.
25
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
„Introducere”, 15 (subl. în orig.).

193
 FILOSOFIA PE SCURT

din forța imaginativă a subiectului26. Dar aceste idei

nu pot fi concepute fără o minte care să le perceapă
sau, cu alte denumiri, suflet, spirit, eu însumi, deci
fără existența subiectului; prin urmare, existența lor
nu este necesară și posibilă în absența perceperii. De
unde teza paradoxală că obiectele percepute nu există
în mod material, ci sunt doar receptări sensibile: „a fi
înseamnă a fi perceput sau cunoscut”27.

…atâta vreme cât ele nu sunt percepute de mine, sau

nu există în mintea mea sau a vreunui alt spirit creat,
fie nu există deloc, fie subzistă în mintea vreunui Spirit
Etern – fiind complet lipsit de noimă și implicând toate
absurditățile abstractizării faptul de a atribui vreunei
singure părți dintre acestea o existență separată de spi‑
rit28.

Consecința acestei viziuni filosofice este imateria‑

lismul, potrivit căruia nu există nicio altă substanță
în afara spiritului, adică a substanței care percepe,
deci nu există decât ideile și spiritul, nu și materia29.
Printre argumentele aduse în sprijinul tezei sale,
Berkeley afirmă și că „dacă ar exista corpuri exterioare
minții, ar fi imposibil ca noi să ajungem să le cunoaș‑

26
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 1.
27
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 6.
28
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 6.
29
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 7–8.

194
 L O C K E , B E R K E L E Y, H U M E

tem”30. El se opune ideii lui John Locke a dublării lumii

într‑o lume a ideilor din mintea noastră și o lume ex‑
ternă, a obiectelor „în sine”31, care ne‑ar rămâne parțial
inaccesibilă. Soluția lui Berkeley este logică, dar pa‑
radoxală: alege să suprime lumea exterioară și să
susțină doar existența lumii ideilor din mintea noastră32
– o filosofie care se poate numi idealism subiectiv sau
imaterialism, pentru că neagă existența materiei.
Aceasta nu aruncă întreaga realitate în iluzie,
pentru că totul rămâne exact așa cum este, doar că
se refuză existența obiectelor exterioare. Din perspec‑
tivă religioasă, dacă s‑ar obiecta că Sfânta Scriptură
vorbește despre lucruri ca și cum ar fi, Berkeley răs‑
punde că nici el nu consideră altfel, de vreme ce ele
nu sunt iluzii, ci realități ideale; la fel și în cazul mi‑
nunilor despre care vorbește Scriptura, ceea ce s‑a
întâmplat este real, nu o iluzie. De exemplu, pres‑
chimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii nu
a însemnat o înșelare, prin faptul că Hristos ar fi
indus în eroare vederea, mirosul și gustul partici‑
panților, ci o minune reală prin care apa a fost cu
adevărat preschimbată în vin. Dar această realitate
nu intră în contradicție cu doctrina imaterialistă,
pentru că nu ține doar de imaginație și iluzie, ci este

30
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 20.
31
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 24.
32
A se vedea George Berkeley, Tratat asupra principiilor cu‑
noașterii omenești, Partea I, 86–88.

195
 FILOSOFIA PE SCURT

reală, așa cum ideile celorlalte lucruri ale lumii sunt

reale33. Prin această soluție, Berkeley crede că unifică
părerile oamenilor de rând, care consideră că lucrurile
pe care le percep sunt reale, cu părerile filosofilor,
care afirmă că lucrurile percepute sunt idei care există
în spirit. În concluzie, soluția sa paradoxală afirmă
că lucrurile percepute sunt reale (nu și materiale), dar
există doar în spirit, ca idei34.

Dumnezeu și nemurirea sufletului

Scopul Tratatului asupra principiilor cunoașterii ome‑
nești este de a răspunde scepticismului și ateismului
deopotrivă și să ofere „o demonstrație a existenței și
imaterialității lui Dumnezeu sau a nemuririi naturale
a sufletului omenesc”35.
Așadar, despre Dumnezeu. În ideile, senzațiile și
noțiunile noastre nu există nicio activitate. Pasive
fiind, ele nu acționează ca niște cauze, iar noi observăm
doar „o succesiune continuă de idei”. Întrucât nu există
substanțe materiale, cauza nu poate fi decât „o sub‑
stanță activă necorporală sau un spirit”36, existența
unui Spirit „infinit de bun, de înțelept și de puternic”,
fiind „mai mult decât suficientă pentru a explica toate
33
A se vedea George Berkeley, Tratat asupra principiilor cu‑
noașterii omenești, Partea I, 82–84.
34
George Berkeley, Trei dialoguri între Hylas și Philonous, pp.
226–227.
35
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
„Prefață”.
36
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 26.

196
 L O C K E , B E R K E L E Y, H U M E

fenomenele naturii”37. Într‑un fel, existența lui Dum‑

nezeu percepută cu mai multă claritate decât existența
celorlalți oameni dacă ținem cont că efectele naturii
sunt „infinit mai numeroase și mai importante decât
cele atribuite agenților umani”38. Spirit, înseamnă
pentru Berkeley, intelect și voință; or ideile pe care
le percepem nu sunt creația nici a intelectului, nici a
voinței noastre – în măsura în care nu țin de imagi‑
nație –, prin urmare ele sunt creația lui Dumnezeu:

…oricât de mare ar fi puterea pe care o am asupra gân‑

durilor mele, descopăr totuși că ideile percepute prin
simțuri nu depind într‑o manieră asemănătoare de
voința mea. Atunci când deschid ochii la lumina zilei,
nu stă în puterea mea să decid dacă voi vedea sau nu,
sau să determin ce obiecte particulare îmi vor apărea
în fața ochilor; și la fel în ceea ce privește auzul și
celelalte simțuri, ideile care se imprimă în ele nu sunt
creații ale voinței mele. Există prin urmare un alt Spirit
sau o altă Voință care le produce39.

„Obiectele” sunt, așadar, ansambluri de idei per‑

cepute prin Dumnezeu, care ne afectează spiritul și
produc diversele percepții și acțiunile dintre ele. Legile
naturii, dobândite prin experiență, ne învață succe‑
siunea unor idei față de alte idei, dar și această suc‑
37
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 72.
38
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 147.
39
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 29.

197
 FILOSOFIA PE SCURT

cesiune ordonată și înțeleaptă este cauzată tot de

Dumnezeu. Celelalte cauze corporale sunt de fapt
„indicii sau semne pentru informarea noastră”, un
limbaj al lui Dumnezeu pentru noi40.
Berkeley consideră că filosofia pe care o propune
este cu mult mai favorabilă existenței lui Dumnezeu
și religiei, datorită faptului că elimină materialismul,
care este „bun prieten al ateismului”41 și idolatriei:

Dacă oamenii s‑ar gândi că soarele, luna și stelele, și

orice alt obiect al simțurilor sunt doar tot atâtea senzații
în mințile lor, care nu au altă existență decât aceea de
a fi pur și simplu percepute, fără îndoială că ei nu ar
mai cădea în ispita de a venera propriile lor idei – ci
și‑ar îndrepta mai degrabă adorația către acea Minte
Invizibilă și Eternă care produce și susține toate lu‑
crurile42.

De asemenea, filosofia idealismului afirmă nemu‑

rirea sufletului care nu e decât „o consecință necesară
a acestei doctrine”, căci sufletul, neputând fi afectat
de forțele naturii, este „în mod natural nemuritor”43.

40
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 66.
41
A se vedea George Berkeley, Tratat asupra principiilor cu‑
noașterii omenești, Partea I, 92.
42
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 94.
43
George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoașterii omenești,
Partea I, 141.

198
 David Hume
Introducere
David Hume (1711–1776), reprezentant al empi‑
rismului englez, s‑a născut la Edinburgh (Scoția), în
1711, într‑o familia nobiliară scoțiană, fiind cel mai
mic dintre cei trei copii ai familiei44. Rămas fără tatăl
său, Joseph Home, de la vârsta de doi ani, David
Hume a fost crescut de mama sa în spiritul calvinis‑
mului pe care, încă din adolescență, avea să‑l refuze,
împreună cu alte forme de creștinism. A studiat li‑
teratura și filosofia la Universitatea din Edinburgh
între doisprezece și cincisprezece ani și apoi a început
să se pregătească pentru o carieră juridică, idee la
care a renunțat destul de repede, fiindcă orice altceva
în afară de studiul filosofiei i s‑a părut insuportabil45.
Cu toate acestea, în 1734 îl găsim în Scoția, la Bristol,
încercând să‑și facă o carieră în comerț la o firmă de
produse zaharoase, de unde va pleca după patru
luni, nu înainte de a‑și schimba numele din Home
în Hume, pentru a fi în concordanță cu pronunția.
A plecat în Franța, pentru a‑și scrie Tratatul asupra
naturii umane, rămânând aproape trei ani la colegiul
iezuit din La Flèche, între 1734–1737, unde studiase
și Descartes și unde Hume avea să‑și termine tratatul,
profitând de biblioteca vastă a colegiului. Întors în
Anglia, a reușit să‑l publice anonim, în 1739 și 1740,
44
Datele biografice se bazează în principal pe Alfred Jules
Ayer, Hume, trad. Irina Tofan, All, București, 2009, pp. 7–20.
45
A se vedea Anthony Kenny, O nouă istorie a filosofiei occidentale,
vol. 3, p. 83.

199
 FILOSOFIA PE SCURT

dar receptarea a fost dezamăgitoare. A lucrat ca pre‑

ceptor, aghiotant și a trecut de două ori pe lângă po‑
sibilitatea ocupării unei catedre universitare – post
împiedicat de fanaticii care îi urau scrierile considerate
ateiste – ajungând, în cele din urmă, în 1751, biblio‑
tecare al Facultății de Drept din Edingurgh. A co‑
respondat cu Montesquieu care fusese impresionat
de cartea lui Hume, Trei eseuri morale și politice (1748).
A murit în 1776, la 65 de ani, împăcat cu sine, în
același oraș scoțian în care văzuse lumina zilei, Edin‑
burgh.
Printre cele mai importante publicații ale sale se
numără Tratat asupra naturii umane (1739), Eseuri morale
și politice (vol. I–II, 1741, 1742)46, Cercetare asupra inte‑
lectului omenesc (1748)47, Trei eseuri morale și politice
(1748), Dialoguri asupra religiei naturale (1779).
Influențat de raționalismul lui Descartes și mai
ales de empirismul lui John Locke, Hume a constituit
inspirația fundamentală pentru Critica rațiunii pure a
lui Kant, care a declarat că a fost trezit din „somnul
dogmatic” tocmai de către filosoful scoțian. De ase‑
menea, Schopenhauer recunoaște că celebra sa carte,
Lumea ca voință și reprezentare îi este îndatorată lui
Hume48.
46
O parte dintre acestea au fost traduse în David Hume,
Eseuri politice, trad. Adina Avramescu și Cătălin Avramescu, Hu‑
manitas, București, 2005.
47
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, trad.
Mircea Flonta et al., studiu introductiv de Mircea Flonta, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1987.
48
Will Buckingham et al., Filosofie, p. 150.

200
Cunoaștere și empirism
În privința teoriei cunoașterii, Hume se înscrie în
curentul empirismului englez, animat de dorința de
a cerceta intelectul uman pentru a‑i stabili limitele
sau posibilitățile de cunoaștere, indiferent de rezultatul
cercetării:

dacă nu depășește limitele puterilor intelectului omenesc,

ea va putea fi dusă în cele din urmă la bun sfârșit; iar
în cazul contrar, ea va fi respinsă cu o anumită încredere
și siguranță49.

Critic la adresa ideilor înnăscute, Hume analizează

conținutul intelectului nostru și împarte trăirile spi‑
ritului în două categorii, în funcție de gradele de in‑
tensitate: (1) gândurile sau ideile, care sunt cele mai
puțin puternice; și (2) impresiile, prin care înțelege
„toate trăirile noastre mai vii, pe care le avem când
auzim, vedem sau pipăim, iubim, sau urâm, sau dorim,
sau voim”50. Ideile sunt reproduceri mai puțin intense
ale impresiilor și ajung în spirit „prin simțăminte și
senzații reale”51. Ele se asociază, dând naștere la idei
mai complexe, pe baza a trei principii: asemănare,
contiguitate în timp și spațiu și cauzalitate52.
Obiectele rațiunii noastre se împart în relații între
idei, pe de o parte, și relații între fapte, pe de altă parte.
Relațiile între idei aparțin științelor a priori, precum
49
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 9.
50
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 12.
51
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 15.
52
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 19.

201
 FILOSOFIA PE SCURT

geometria, algebra, aritmetica, unde găsim afirmații

adevărate fie în mod intuitiv, fie demonstrativ – iar
aceste adevăruri nu sunt afectate de fapte. Prin con‑
trast, adevărul faptelor nu este la fel de evident, căci
oricând poate fi posibil contrariul unui fapt; raționa‑
mentele referitoare la fapte „par să fie bazate pe
relația dintre cauză și efect”53. Hume este adeptul
unui determinism absolut, de natură fizică, pe care‑l
vede prezent în natură, etică și istorie. Paradoxal,
acest determinism se poate susține concomitent cu
critica raportului cauză – efect, așa cum fusese înțeles
până la el.

Cauzalitate și scepticism
Principiul pe care îl formulează Hume este că relația
de cauzalitate nu poate fi demonstrată a priori, ci doar
„din experiență”, iar cauzele și efectele nu pot fi cu‑
noscute decât prin experiență, ținând de obișnuință,
și la fel și legile naturii.

…chiar și atunci când avem cunoștință despre operațiile

cauzei și efectului, concluziile pe care le tragem din
această experiență nu sunt întemeiate pe raționare sau
pe vreun alt proces al intelectului54.

Dacă raționamentele demonstrative se referă la idei

și sunt necesare, cele probabile se referă la fapte și sunt
contingente55. Însă relația de cauzalitate, dacă aparține
53
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 22.
54
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 28.
55
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 30.

202
 L O C K E , B E R K E L E Y, H U M E

experienței, cade în domeniul raționamentelor pro‑

babile, ceea ce o face să nu mai fie necesară. Această
teză a lui Hume, foarte originală, este cea care l‑a
trezit din „somnul dogmatic” pe Kant: relația cauză
– efect este, de fapt, doar o succesiune lipsită de nece‑
sitate, căci „toate concluziile din experiență sunt efecte
ale obișnuinței, și nu ale raționării”56:

…prin experiență noi cunoaștem doar Alăturarea (Con‑

junction) frecventă a obiectelor, fără a fi vreodată în
stare să înțelegem ceva de felul Conexiunii (Connection)
dintre ele57.

Prin faptul că a pus la îndoială cauzalitatea în lumea

faptelor și a vorbit despre „slăbiciunea rațiunii umane”
și despre „limitele înguste între care este ea îngrădită
în toate operațiile sale”58, Hume poate fi considerat
un sceptic59. Este un „scepticism moderat”60, de vreme
ce nu s‑a îndoit de posibilitatea oricărei cunoașteri, ci
doar a subliniat limitele cunoașterii noastre.

Critica religiei
Convingerea că nu deținem idei înnăscute îl face
pe Hume să considere că chiar ideea de Dumnezeu
este doar o creație a noastră pe baza analizei și am‑
plificării propriului nostru spirit:

56
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 36.
57
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 54.
58
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 57.
59
Alfred Jules Ayer, Hume, pp. 22–23.
60
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 129.

203
 FILOSOFIA PE SCURT

Ideea de Dumnezeu, care desemnează o Ființă infinit

de inteligentă, de înțeleaptă și de bună, ia naștere din
reflecția asupra operațiilor propriului nostru spirit prin
lărgirea nelimitată a acestor atribute de bunătate și
înțelepciune61.

Și, de asemenea:

Nu avem nicio idee despre Ființa Supremă, în afară de

ceea ce aflăm prin reflecția asupra propriilor noastre
facultăți62.

Cu toate că nu atacă direct argumentul ontologic,

Hume nu crede într‑o ființă supranaturală a cărei
idee să implice în mod necesar și existența, la fel
cum nu e de acord nici cu argumentele raționale ale
existenței lui Dumnezeu. Iată cum argumentează
împotriva lor, nu fără ironie – trăsătură destul de
prezentă în opera lui atunci când vine vorba despre
religie:

Sunt cu atât mai încântat de metoda de raționare pro‑

pusă aici, cu cât cred că ea poate sluji la a face de
rușine pe acei prieteni periculoși sau dușmani deghizați
ai Religiei creștine, care s‑au angajat să o apere pe baza
principiilor rațiunii omenești. Prea sfânta noastră
religie se bazează pe Credință, nu pe rațiune, și este o
metodă sigură de a o discredita să o supunem unei
probe pe care ea nu este făcută câtuși de puțin să o
suporte63.

61
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 14.
62
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 57.
63
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 100.

204
 L O C K E , B E R K E L E Y, H U M E

Sunt evidente în acest pasaj ironia, critica anti‑ca‑

tolică și asumarea principiului protestant sola fide
(mântuirea numai prin credință). Dacă adăugăm și
alte ironii la adresa creștinismului („superstiția” ro‑
mano‑catolică, „idolatriile” credincioșilor64, „oamenii
superstițioși […] ahtiați după moaștele sfinților”65
etc.), criticile aduse împotriva minunilor66 care ar
încălca legile naturii și experiența noastră obișnuită,
toate acestea ne înfățișează în David Hume un sceptic
la adresa credinței religioase și un critic al acesteia67.

64
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 41.
65
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, § 43.
66
A se vedea secțiunea a X‑a din David Hume, Cercetare
asupra intelectului omenesc.
67
O scurtă discuție despre religie la Hume poate fi găsită în
Anthony Kenny, O nouă istorie a filosofiei occidentale, vol. 3, pp.
295–299.

205