FILOSOFIA RENAȘTERII

O epocă nouă

R enașterea este o perioadă de trecere de la Evul

Mediu la modernitate (sec. XIV–XVI), nu ușor de
delimitat, caracterizată de idei noi, răsturnări, contestări
valorice, reconstrucții și tendințe opuse, în domenii
ca filosofie, literatură, știință, drept etc. Prejudecata
că Renașterea este o trezire bruscă, o depășire prin
salt a Evului Mediu nu este întemeiată, de vreme ce
influențele medievale nu pot fi trecute cu vederea.
Indiscutabil însă, apar acum invenții și descoperiri
noi: marile descoperiri geografice ale lui Columb și
Vasco da Gamma, care s‑au datorat perfecționării teh‑
nicii de navigație (busola); heliocentrismul lui Copernic,
potrivit căruia soarele se află în centrul sistemului
solar; descoperirea principiului perspectivei în pictură,
de către L.B. Alberti; inventarea tiparului, de către
Gutenberg1.
Există câteva trăsături generale ale filosofiei Re‑
nașterii care merită evidențiate. Mai întâi, Renașterea
este o perioadă în care autoritatea Bisericii Catolice
scade, concomitent cu creșterea autorității științei.
1
Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 93.

139
 FILOSOFIA PE SCURT

Este o mișcare ce va conduce la o anarhie politică și

morală, concretizată în învățătura lui Machiavelli2.
Apoi, mai mult decât Evul Mediu, Renașterea cunoaște
o diversitate mult mai mare de școli și idei. Se întâlnesc
acum platonicieni, aristotelicieni, antiaristotelicieni,
stoici, sceptici, eclectici, filosofi ai naturii, care își gă‑
sesc locul, într‑un „individualism înfloritor”3. Tradu‑
cerile lui Platon și Plotin, de către Marsilio Ficino
(1433–1499), vor crea premisele pentru o încercare,
în Renașterea timpurie, de a oferi o sinteză platoni‑
co‑creștină. Platonismul este privit adeseori în antiteză
cu aristotelismul criticat că nu susținea nemurirea su‑
fletului individual și era prea naturalist4; însă nu s‑ar
putea spune că aristotelismul nu cunoaște și reviri‑
mente sau că n‑au existat și încercări de punere în
acord a lui Platon cu Aristotel, ca în cazul lui Giovanni
Pico della Mirandola (în lucrarea neterminată De con‑
cordia Platonis et Aristotelis). Din punct de vedere ști‑
ințific, filosofia creștină este deschisă către studierea
științifică a naturii, înțeleasă ca „totalitate inteligibilă
guvernată de propriile‑i legi imanente”5. Renașterea
a evoluat de la umanismul italian la dezvoltarea științei
moderne6, dar aceasta nu înseamnă că dimensiunea
religioasă și cea laică nu s‑au întâlnit în definirea sen‑
sului lui „a renaște”; numai că raportul dintre cele
două nu a mai păstrat ierarhia medievală, ci a fost
2
Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol. 1, pp. 7–9.
3
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, p. 15.
4
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, p. 206.
5
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, p. 17.
6
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, p. 18.

140
 F I L O S O F I A R E N A ȘT E R I I

mai degrabă un raport pendulant și chiar sincretic,

sincretismul fiind o trăsătură a acestei perioade7. „Re‑
naștere” înseamnă, așadar, o nouă naștere, atât în
sens laic, prin descoperirile inovatoare, cât și în sens
religios, prin încercarea de depășire a scolasticii.

Umanism, filosofie antică, religie

Din perspectiva ideilor filosofice novatoare, im‑
portantă pentru definirea acestei perioade este mișcarea
spirituală numită umanism, fundamentată de Petrarca
și Boccaccio, mișcare ce punea omul în centrul preo‑
cupărilor sale8: omul devine „sursa și originea valo‑
rilor” 9. Idealul uman al Renașterii era acel uomo
universale, omul universal, caracterizat prin erudiție
și înțelepciune deopotrivă. Accentul pus pe dezvoltarea
personalității umane și a sinelui se raporta la cultura
Antichității ca la o sursă principală, fără a exclude
idealul modelului uman creștin10. În același timp,
umanismul renascentist se opunea gândirii scolastice,
pe care o considera mult prea saturată de subtilități
teologice și logice.
Francesco Petrarca (1304–1374), din Italia, care de‑
numește perioada medievală ca „timpuri obscure”,
propune întoarcerea la modelele Antichității în vederea
7
A se vedea Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol. 2, trad. Ale‑
xandru Valentin, Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 130.
8
Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 93.
9
Jacqueline Russ (ed.), Panorama ideilor filosofice, p. 109.
10
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, pp.
201–202.

141
 FILOSOFIA PE SCURT

reconstrucției prezentului și viitorului11 și subliniază

importanța domeniului limbii (gramatică, retorică,
dialectică). Umanismul lui Petrarca nu este anti‑
religios, așa cum va fi umanismul interpretat mai
târziu, în perioada iluministă, și, chiar dacă se bazează
pe o elevație morală care să‑l ducă pe om până la
esența sa (humanitas), această esență este împlinită în
creștinism printr‑o înălțare a omului la divin12. Iată
un exemplu despre importanța ultimă a valorilor re‑
ligioase în raport cu cultura: când patru prieteni îl
acuză pe Petrarca de ignoranță și lipse de cunoștințe,
acceptând condescendent că totuși este un „om bun”,
acesta replică astfel:

Căci pentru aceasta m‑am născut [pentru a fi bun, n.n.],

nu pentru învățătură; dacă numai acestea [cunoștințele,
n.n.] ies dinainte, ele umflă și nimicesc, nu zidesc:
lanțuri strălucitoare și treabă trudnică și povară sonoră
a inimii. Tu, Doamne, știi că dinaintea ta se află toată
dorința mea și tot suspinul meu, pentru că nimic altceva
nu am voit să iau din cărți, câd m‑am folosit de ele cu
cumpătare, decât să devin bun. Nu pentru că m‑ar fi
putut face astfel literele sau orice altceva în afară de
tine singur, chiar dacă așa făgăduiește Aristotel – și
mulți alții; ci pentru că socoteam că prin învățătură
drumul pe care mergeam era mai onorabil și mai sigur
11
Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol. 2, pp. 133–134.
12
Andrei Bereschi, „Studiu introductiv: In medium nostrum
tempus: Petrarca și legitimarea umanismului”, în Francesco
Petrarca, Despre ignoranță: a sa și a multora (Biblioteca medievală),
trad. Ioana Costa, ediție bilingvă; studiu introductiv de Andrei
Bereschi; îngrijirea critică a volumului de Alexander Baumgarten,
Polirom, Iași, 2016, pp. 31–33.

142
 F I L O S O F I A R E N A ȘT E R I I

și, deopotrivă, mai plăcut, dar numai avându‑te pe tine

călăuză, nu pe un altul13.

Prieten al lui Petrarca, Giovanni Boccacio (1313–

1375) scrie Decameronul, operă ce va scandaliza mediile
puritane și religioase până într‑atât încât călugărul
Girolamo Savonarola va propune, fără succes, arderea
ei publică.
Nicolaus Cusanus (1401–1464) este un filosof a
cărui operă face trecerea de la scolastică la Renaștere.
Influențat de neoplatonism și mistică, a făcut speculații
matematice, a afirmat că universul este infinit și a
considerat că omul este în starea de docta ignorantia,
de ignoranță savantă, în privința cunoașterii lui
Dumnezeu.

…exactitatea adevărului luminează în chip incompre‑

hensibil în negura ignoranței noastre. Aceasta este
acea doctă ignoranță pe care o căutam și prin care,
numai prin ea – așa cum am arătat –, putem să ne
apropiem de infinita bunătate a Dumnezeului maxim
și uni‑trin, anume potrivit nivelului nostru de învățare
în ignoranță, astfel încât să îl putem slăvi întotdeauna
din toate puterile noastre pentru că ni s‑a înfățișat ca
incomprehensibil, El mai presus de toate în veci bine‑
cuvântatul14.
13
Francesco Petrarca, Despre ignoranță: a sa și a multora (Bi‑
blioteca medievală), trad. Ioana Costa, ediție bilingvă; studiu in‑
troductiv de Andrei Bereschi; îngrijirea critică a volumului de
Alexander Baumgarten, Polirom, Iași, 2016, I, 33.
14
Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia (Biblioteca medievală),
ed. și trad. de Andrei Bereschi, ediție bilingvă Polirom, Iași, 2008,
Cartea I, XXVI, p. 191.

143
 FILOSOFIA PE SCURT

Pentru Cusanus, Dumnezeu este infinit, are o esență

inaccesibilă rațiunii și în El toate contradicțiile coincid
(coincidentia opositorum), fiind suprimate tocmai prin
această coincidență15.
În 1491, se reînființează Academia Platoniciană de
la Florența, fapt datorat renașterii interesului pentru
operele lui Platon și Plotin, a căror cunoaștere este
propagată în Italia de învățatul grec Giorgios Gemistus
Plethon (1355–1452). Reprezentanții cei mai importanți
ai platonismului renascentist sunt Marsilio Ficino
(1433–1499) și Giovanni Pico della Mirandola (1463–
1494). Ficino consideră omul o ființă spirituală, de
origine divină, atunci când scrie:

Sufletul nepieritor al omului este mediul și liantul lumii,

căci el este termenul intermediar între sfera a ceea ce
este pur trupesc și cea a spiritului divin pur. Atunci
când prin puterea rațiunii se eliberează de ceea ce este
trupesc, este din nou capabil să fuzioneze cu originea
sa divină16.

De asemenea, Marsilio Ficino opina optimist că

prin platonism, pe care‑l înțelegea ca pe un stadiu al
revelației divine, ar putea să‑i readucă la credință pe
cei care se îndepărtaseră de ea17.
Giovanni Pico della Mirandola, în Discursul despre
demnitatea omului, îmbină moștenirea elenică și cea
biblică18, subliniind libertatea reală a ființei umane (o
15
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, p. 228.
16
Citat în Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 99.
17
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, p. 206.
18
A se vedea Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol. 2, p. 2.

144
 F I L O S O F I A R E N A ȘT E R I I

trăsătură modernă), deopotrivă cu deschiderea către

un destin religios superior (o trăsătură religioasă):

Nu ești împiedicat de niciun fel de bariere insurmon‑

tabile, ci trebuie ca în conformitate cu libera ta voință…
să îți predetermini tu însuți natura. Te‑am creat ca
centru al lumii pentru ca, situându‑te acolo, să privești
în jurul tău și să vezi ce există în această lume… Poți
alege să degenerezi până la lumea inferioară a anima‑
lelor. La fel, îți stă la dispoziție ca, pe baza deciziei
propriului tău spirit, să te ridici în lumea elevată a di‑
vinului19.

În Disputele dialectice, italianul Lorenzo Valla (1407–

1457) aduce o critică scolasticii și aristotelismului,
abordând logica pornind de la limbă și având ca
intenție subordonarea ei retoricii20. Însă Renașterea
cunoaște, de asemenea, și o revigorare a aristotelis‑
mului, al cărui centru este Padova, prin Pietro Pom‑
ponazzi (1462–1525) și Jacopo Zabarella (1533–1589).
Pomponazzi susține că nu se poate demonstra rațional
nemurirea sufletului, dar se poate crede, pe baza
Scripturii, că sufletul este creat nemuritor de Dum‑
nezeu. Pentru el, virtutea trebuie să fie o aspirație, în
scopul recompensei din viața de apoi21.
În Țările de Jos, Erasmus din Rotterdam (1469–
1536) susține toleranța religioasă, discutând relația
dintre filosofia creștină și umanismul antic. În Elogiul
19
Citat în Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 99.
20
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, p. 211.
21
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, pp.
217–218.

145
 FILOSOFIA PE SCURT

nebuniei, Erasmus nu este de acord cu ideea lui Platon

că statele trebuie conduse de filosofi:

Dar întrebați‑i pe istorici, și ei vă vor spune că nu s‑au

pomenit cârmuitori mai păguboși pentru statele lor
decât cei loviți de damblaua filosofiei sau a literatu‑
rii22.

El critică lacunele omului vremurilor sale dominat

de prostie, pe care o personifică, făcând‑o să se prezinte
împreună cu „doicile” ei, Beția și Neștiința, și cu înso‑
țitoarele și însoțitorii săi, Iubirea de sine, Lingușirea,
Uitarea, Lenevia, Plăcerea, Nebunia, Pofta, Cheful și
Somnul23. Prostia – care „dă puterea de a te aplauda
pe tine însuți”24 – îi caracterizează pe cei mai mulți
dintre oameni, căci „majoritatea oamenilor sunt
proști”25.
Michel de Montaigne (1533–1592), în Franța, pune
bazele unui nou gen literar, eseul, în volumele sale
omonime (Eseuri). Tema căutării sinelui, a eului care
se descoperă prin scriere, este legată de tema înțelep‑
ciunii. Montaigne este un maestru al vieții bune, dar
totodată și al morții bune. El îmbină stoicismul cu
epicureismul și, nu în ultimul rând, cu scepticismul26,
formulat în întrebarea: „Ce știu?”.
22
Desiderius Erasmus, Elogiul nebuniei: sau discurs spre lauda
prostiei, trad. Robert Adam, Antet, Oradea, 2001, p. 43.
23
Desiderius Erasmus, Elogiul nebuniei, p. 14.
24
Desiderius Erasmus, Elogiul nebuniei, p. 44.
25
Desiderius Erasmus, Elogiul nebuniei, p. 63.
26
Jacqueline Russ (ed.), Panorama ideilor filosofice, pp. 114–
115.

146
 F I L O S O F I A R E N A ȘT E R I I

Nu, nu simțim nimic, nu vedem nimic; totul ne este

ascuns, nimic nu se află pe seama căruia să putem sta‑
tornici cum este27.

Răspunsurile sunt deci la rândul lor sceptice: lumea

este o devenire continuă, la fel ca înțelegerea noastră.
Cu toate acestea, scepticismul lui Montaigne nu trebuie
extins și asupra credinței creștine, ci doar asupra po‑
sibilităților de cunoaștere ale simțurilor și rațiunii
umane.

Așadar, simțurile se înșală și ne mint, luând din fire

ceea ce pare pentru ceea ce este, din pricină că nu știu
bine dacă este ce este. Dar oare ce este cu adevărat?
Ceea ce e veșnic, adică lucru care niciodată n‑a avut
început și nu va avea sfârșit, căruia timpul nu‑i aduce
vreo schimbare. […] Așa stând, trebuie să ajungem
la încheierea că Dumnezeu singur este, nu pe seama
vreunei măsurări a timpului, dar a unei nestrămutate
și neclintite veșnicii, nu măsurată cu timpul, nici
supusă vreunei scăpătări28…

Existența lui Dumnezeu nu se măsoară, așadar, cu

cântarul scepticismului care se referă doar la limitele
naturii umane. Omul își poate depăși aceste limite
doar cu ajutorul lui Dumnezeu și prin credință, într‑o
atitudine ce exclude rațiunea în favoarea revelației,
atitudine ce a primit numele de „fideism”.

27
Michel de Montaigne, Eseuri, vol. II, Ed. Științifică, București,
1971, p. 80.
28
Michel de Montaigne, Eseuri, vol. II, pp. 178–179.

147
 Filosofie și știință
Nicolaus Copernicus (1473–1543), în De revo‑
lutionibus orbium coelestium, răstoarnă geocentrismul
lui Ptolemeu, pe care‑l înlocuiește cu heliocentris‑
mul. Faptul că nu Pământul este în centrul uni‑
versului, ci soarele, schimbă imaginea medievală
a lumii închise, căreia i se substituie, nu fără con‑
vulsii, o imagine nouă, a lumii dinamice și des‑
chise29.
Format la școala lui Nicolaus Cusanus și Copernic,
Giordano Bruno (1548–1600) scrie o filosofie a
naturii care susține heliocentrismul, însă într‑un
univers infinit, fără margini, fără suprafețe, fără li‑
mite, în care nici soarele nu este centrul universului.
Dumnezeul cel infinit – „Natura care face Natura
(natura naturans)”, afirmă Bruno, nu poate crea
decât infinitate, deci o lume infinită, numită de
Bruno „Natura făcută de Natură” (natura naturata).
Dumnezeu nu există în afara lumii, ci în ea, în fiecare
din părțile sale, fără ca relația dintre Dumnezeu și
lume să fie clarificată. Ființa lucrurilor este alcătuită
din niște unități mici și simple, atomi raționali,
numiți monade, iar spiritul omului aspiră la cunoaș‑
terea infinitului. Călugăr dominican, exclus din
ordin și acuzat de erezie, Giordano Bruno este în
cele din urmă condamnat de Inchiziție și executat
prin ardere pe rug, nu atât pentru că susținuse he‑
liocentrismul și existența mai multor universuri, ci

29
A se vedea Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 95.

148
 F I L O S O F I A R E N A ȘT E R I I

mai mult din cauza practicării magiei și negării di‑

vinității lui Hristos30.
Pentru Johannes Kepler și Galileo Galilei știința
tratează raporturi cantitative, numerice, nu esențe
metafizice. Johannes Kepler (1571–1630) elaborează
legile cu privire la mișcare planetelor și relaționează
descrierile matematice cu cele fizice (dinamice) în
astronomie. Galileo Galilei (1564–1642) apără
teoria heliocentrică a lui Copernic, în baza obser‑
vațiilor proprii realizate cu noul instrument al te‑
lescopului, și elaborează legile căderii și mișcării
corpurilor. În opinia sa, metoda științifică trebuie
să se bazeze pe rațiune și observație, cuprinzând ur‑
mătoarele momente: analiza fenomenelor, formu‑
larea unor ipoteze, verificarea ipotezelor pe baza
experimentelor, deducerea unor enunțuri consecu‑
tive și, în final, elaborarea unor legi naturale for‑
mulate matematic.

Cartea naturii este exprimată în limbajul matematicii,

iar literele sunt triunghiuri, cercuri și alte figuri geo‑
metrice31.

În acest fel, în știința vremii conceptul de esență

este înlocuit cu cel de funcție, iar fizicii aristotelice îi
ea locul cea bazată pe observație și experiment32.

30
Anthony Kenny, O nouă istorie a filosofiei occidentale, vol. 3:
Filosofia modernă, trad. Doru Căstăian, Ratio et Revelatio, Oradea,
2019, pp. 28–30.
31
Citat în Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 95.
32
Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 95.

149
 FILOSOFIA PE SCURT

Galileo Galilei a publicat, în 1632, Dialog asupra

celor două Sisteme ale Lumii, unde două personaje, Sal‑
viati și Simplicius apără cele două sisteme, cel helio‑
centric și cel geocentric. Deși apărută cu acordul
cenzorului papal, lucrarea lui Galilei a fost interpretată
de noul papă Urban al VIII‑lea, că nu ar fi fost im‑
parțială, ci ar fi favorizat heliocentrismul. Drept
urmare, Galileo Galilei a fost excomunicat de Biserică
în 1633, obligat de Inchiziție să abjure heliocentrismul
sub amenințarea torturii și condamnat la arest pe
viață. Recunoașterea acestei nedreptăți din partea Bi‑
sericii Catolice a venit abia cu 350 de ani mai târziu,
odată cu scuzele papei Ioan Paul al II‑lea din 199233.
Francis Bacon (1561–1626) afirmă că progresul ci‑
vilizației e întemeiat pe știință și tehnică, aflat în ser‑
viciul bunăstării omului, care devine, prin cunoaștere,
un stăpânitor al naturii: „Știința și puterea omului
sunt unul și același lucru”34. În Noul Organon, cunoaș‑
terea este eliberare de idoli (imagini iluzorii), Bacon
vorbind despre 4 tipuri de idoli: (1) „idolii tribului”,
„își au izvorul în însăși natura omenească”, fiind iluzii
ale speciei umane datorate rațiunii și simțurilor; (2)
„idolii peșterii” sunt „idolii omului individual”, acele
prejudecăți provenite din educație, obișnuință și încli‑
nații; (3) „idolii forului”, „formați prin asocierea și
conviețuirea oamenilor”, sunt prejudecățile limbajului
33
Pentru o prezentare succintă a raporturilor dintre Galilei
și Biserica Catolică, a se vedea Anthony Kenny, O nouă istorie a
filosofiei occidentale, vol. 3, pp. 30–34.
34
Francis Bacon, Noul Organon, trad. N. Petrescu și M. Florian,
Editura Academiei R.P.R., București, 1957, p. 35.

150
 F I L O S O F I A R E N A ȘT E R I I

și semnificațiile false ale cuvintelor; și (4) „idolii tea‑

trului” – prejudecățile școlilor filosofice35. Pentru
Bacon, metoda științifică pe care o consideră corectă
este inducția:

Silogismul se alcătuiește din propoziții; propozițiile

din cuvinte; iar cuvintele sunt semnele lucrurilor. De
aceea, dacă noțiunile (care sunt temelia lucrului) sunt
confuze și scoase din lucruri în grabă, nimic trainic nu
se poate clădi pe ele. Deci toată nădejdea stă în adevărata
inducție36.

Lui Francis Bacon i se datorează ideile de rațiune

științifică și metodă științifică37; el a reușit să sesizeze
că adevărata metodă ar însemna îmbinarea dintre ex‑
periență și rațiune:

Acei care s‑au amestecat în științe au fost sau empirici

sau dogmatici. Empiricii, asemănători furnicilor, se
mulțumesc să strângă și apoi să‑și consume proviziile;
raționaliștii, întocmai ca păianjenii, urzesc pânze, a
căror materie este extrasă din propria lor substanță.
Albina însă păstrează calea de mijloc: ea extrage materia
primă din florile grădinilor și ale câmpurilor, apoi, cu
o artă care îi este proprie, o preface și o digeră. Adevărata
filozofie face ceva asemănător: ea nici nu se reazemă
numai sau mai ales pe forțele naturale ale spiritului
omenesc, și nici nu se mulțumește să depună în memorie
materialul pe care ea îl extrage din istoria naturală și
din artele mecanice; ci, după ce l‑a prelucrat și l‑a

35
Francis Bacon, Noul Organon, pp. 41–43.
36
Francis Bacon, Noul Organon, p. 37.
37
Jacqueline Russ (ed.), Panorama ideilor filosofice, p. 116.

151
 FILOSOFIA PE SCURT

digerat, ea îl depune în intelect. Astfel, cea mai mare

nădejde a noastră, de la care așteptăm totul, este alianța
strânsă și trainică dintre cele două facultăți, experiența
și rațiunea (unire care n‑a fost încă săvârșită)38.

Știința modernă va merge pe această cale, iar în fi‑

losofie dezideratul lui Bacon se va împlini odată cu
filosofia lui Kant.

Filosofia politică
Filosofia politică este reprezentată de Morus și
Machiavelli. Thomas Morus (1478–1535) publică
Utopia, în care este descris idealul unui stat utopic,
unde se întâlnește toleranța religioasă, fericirea ge‑
nerală și suprimarea proprietății private. La fel ca
și Erasmus, Morus este un admirator al lui Platon,
iar această carte este inspirată de dialogul Republica39.
Atât Erasmus cât și Morus au participat la disputele
provocate de Luther, iar Morus a sfârșit tragic: după
ce regele Angliei, Henric al VIII‑lea, în urma refuzului
papei de a‑i accepta divorțul de soția sa, s‑a rupt de
Biserica Catolică, Morus, fidel papalității, a fost exe‑
cutat40.
Nicolo Machiavelli (1469–1527) este însă adevărata
personalitate a filosofiei politice din această perioadă.

38
Francis Bacon, Noul Organon, p. 80.
39
Anthony Kenny, O nouă istorie a filosofiei occidentale, vol. 3,
p. 14.
40
Anthony Kenny, O nouă istorie a filosofiei occidentale, vol. 3,
p. 20.

152
 F I L O S O F I A R E N A ȘT E R I I

Prin publicarea, în 1513, a cărții intitulată Principele,

apare o lucrare ce desparte politica de etică și anali‑
zează, nu fără cinism, realitatea, constatând că omul
bun piere în mijlocul celor răi. Autorul susține voința
autoritară a suveranului și afirmă necesitatea răului
pentru menținerea puterii:

Un principe nu trebuie, deci, să aibă toate însușirile

arătate mai sus, dar trebuie neapărat să pară că le are.
Dimpotrivă, voi îndrăzni să spun că, dacă le are și le
folosește întotdeauna, ele îi sunt dăunătoare, dar, dacă
pare numai că le are, ele îi sunt folositoare. După cum
este necesar să pară milos, credincios cuvântului dat,
omenos, integru și religios, și chiar să fie; dar în același
timp să fie pregătit ca, atunci când nu este nevoie de
asemenea comportare, să poată și să știe să se comporte
tocmai dimpotrivă. […] De aceea, trebuie […] să nu se
îndepărteze de ceea ce este bine, dacă poate, iar la
nevoie să știe să facă răul41.

Principiile enunțate de Machiavelli au ca scop efi‑

cacitatea politică și nu morala, de aceea ele scanda‑
lizează: un conducător este mai bine să fie temut
decât iubit, să știe să fie ipocrit și să aprobe vărsarea
de sânge atunci când îi este de folos. El a fost con‑
siderat însă „realist”, dacă se ține seama că oamenii
sunt egoiști în mod fundamental42. Desigur că o ase‑
menea viziune rămâne departe de morala creștinis‑
mului.
41
Niccolò Machiavelli, Principele, trad. Nina Façon, Antet,
București, 2007, pp. 63–64.
42
Nigel Warburton, Mică istorie a filosofiei, p. 81.

153
 Reforma și problema libertății
Amoralismul multor reprezentanți ai Renașterii,
inclusiv al unor reprezentanți ai Bisericii, îl face Martin
Luther (1483–1546) să constate completa păcătoșenie
și decădere a naturii umane și să inițieze Reforma.
Critic la adresa ierarhiei Bisericii Catolice, Luther va
impune câteva principii care vor duce la dezvoltarea
și răspândirea, în cele din urmă până la fărâmițare, a
protestantismului. Susținând o spiritualitate indivi‑
dualistă, Luther proclamă cele trei principii: sola gratia,
sola fide și sola scriptura: sola gratia înseamnă că mântuirea
este numai prin har, nu prin faptele omului, care
oricum are o natură căzută; sola fide afirmă că mântuirea
se obține numai prin credință, nu prin fapte; iar sola
scriptura, respinge ierarhia Bisericii Catolice, afirmând
doar autoritatea Scripturii43. De asemenea, Luther a
contestat ideea voinței libere, susținând un determinism
potrivit căruia

…voința liberă, după păcat, nu este decât o vorbă goală.

[…] Voința liberă nu este decât o poveste și o etichetă
fără vreo realitate, pentru că nu stă în puterea unui om
să plănuiască binele sau răul44.

Chiar dacă Morus și Erasmus i‑au răspuns, apărând

liberul arbitru, schisma față de Biserică se produsese.
Un alt reformator, Jean Calvin (1509–1564), va
limita și mai mult ideea libertății umane prin afirmarea
43
Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 101.
44
Luther, Weimarer Ausgabe VII. 91, citat în Anthony Kenny,
O nouă istorie a filosofiei occidentale, vol. 3, p. 16.

154
 F I L O S O F I A R E N A ȘT E R I I

predestinării și a alegerii divine. El va înlocui asceza

religioasă cu o etică a muncii, caracteristică pentru
capitalismul modern45.

45
A se vedea Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 93.

155