SOCRATE & PLATON

Socrate
Cel mai înțelept dintre oameni

S ocrate (c. 469–399 î.Hr.) a avut o influență uriașă

asupra filosofiei, cu toate că nu a publicat nimic.
A rămas cunoscut datorită Dialogurilor lui Platon,
unde apare ca personaj. S-a născut la Atena, în jurul
anului 469 î.Hr. Tatăl său, Sophroniscos, era cioplitor
în piatră, iar mama, Phainarete, era moașă. A fost că-
sătorit cu Xantipa, o femeie care a rămas cunoscută
prin atitudinea ei arțăgoasă și mereu pusă pe ceartă.
Maestru al lui Platon și unul dintre cei mai redutabili
adversari ai sofiștilor, Socrate, la fel ca aceștia punea
omul în centrul preocupărilor sale; însă, spre deosebire
de sofiști, era interesat de etică și de adevăr, iar nu
de retorică și câștig. Pe deasupra, se considera trimis
de Zeu:

…după credința și înțelesul meu, Zeul însuși mi-a po-

runcit să nu trăiesc altfel decât ca iubitor al înțelepciunii,
ca necurmat cercetător al sufletului meu și al celor-
lalți1.

1
Platon, Apărarea lui Socrate, 28 d.

31
 FILOSOFIA PE SCURT

Personaj al dialogurilor lui Platon, Socrate este cel

care a afirmat „Știu că nu știu nimic”, cel despre care
oracolul din Delphi – o bătrână sibilă înțeleaptă, ce
răspundea eliptic la întrebările celor ce veneau la
templu – a spus că nimeni dintre muritori nu îl întrecea
în înțelepciune. Aflând de răspuns, Socrate s-a mirat,
neînțelegând cum anume el, care se știa neștiutor,
este considerat de către zeu cel mai înțelept. Așa că,
pentru a se edifica, a început să le pună celorlalți în-
trebări, unele destul de neobișnuite, pentru a vedea
ce anume știu ei și ce nu știu, în vederea unei comparații
lămuritoare. Așa a înțeles că nici alții, care credeau
că știu ceva, nu știau cu adevărat, numai că ei se
înșelau, crezând că știu, în vreme ce Socrate știa că
nu știe. Evident, neștiința lui Socrate nu este ignoranță,
ci o exigență a cunoașterii în fața căreia ceea ce credeai
că știi se dovedește a fi doar o opinie, nu suficient de
întemeiată pentru a rezista criticilor și obiecțiilor
aduse, în câmpul atât de vast al cunoașterii2.

Maieutica,
arta de a ajuta ideile să se nască
Întrebările puse de Socrate interlocutorilor urmau
îndemnul oracolului din Delphi, „Cunoaște-te pe tine
însuți”, și sunau astfel: Ce este curajul? Ce este drep-
tatea? Ce este binele? etc. Socrate se folosea de o formă
de dialectică pentru a ajunge la cunoaștere, de întrebări
și răspunsuri succesive, în scopul de a-l face pe in-
2
Jeanne Hersch, Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene,
trad. Drăgan Vasile, Humanitas, București, 1997, p. 22.

32
 S O C R AT E & P L AT O N

terlocutorul său conștient de ceea ce credea că știe,

dar nu știa de fapt. Era un fel de maieutică (artă a
moșirii) spirituală, prin care interlocutorul ajungea,
în urma întrebărilor puse de Socrate, la evidența pro-
priei neștiințe. Socrate nu se considera maestrul ni-
mănui, deoarece el nu preda o învățătură sau o filosofie
oarecare. Știința propriei neștiințe făcea imposibilă
predarea, pentru că ar fi fost o predare a ignoranței3.
Metoda lui Socrate este, totodată, o metodă apore-
tică, pentru că ajunge inevitabil la îndoială și proble-
matizare: prin întrebări succesive, Socrate își aruncă
interlocutorul într-o o aporie, într-o problemă insolubilă
sau foarte greu de rezolvat, în care celălalt recunoaște,
la un moment dat, că, de fapt, nu știe, ceea ce, mai
înainte, afirmase că ar ști. Recunoașterea propriei ne-
cunoașteri trezește perplexitatea interlocutorului nevoit
să constate că se contrazice în raport cu ceea ce afirmase
la început, ceea ce stârnește ironia socratică. Socrate
repune întrebarea pornind de la această nouă atitudine
a celuilalt, de necunoscător, și avansează pe drumul
cunoașterii care se dovedește deopotrivă o cunoaștere
de sine. Metoda lui Socrate nu conduce la o ură față
de argumente, „Căci nimănui nu i se poate întâmpla
un rău mai mare decât să ajungă să urască argumen-
tele”4; dimpotrivă, filosofia apare ca exercițiu spiritual,
de formare a sinelui prin argumente și exersarea vir-
tuților.

3
Cristian Bădiliță, Socrate omul: chipul lui Socrate în dialogurile
lui Platon, Humanitas, București, 1996, pp. 13–14.
4
Platon, Phaidon, 89 d.

33
Acceptarea
condamnării la moarte
Convorbirile lui Socrate cu cei care „se cred înțe-
lepți, fără a fi”5, deși nu lipsite de farmec, i-au adus
însă condamnarea la moarte. În fond, el umbla prin
cetate, căutând să-i facă pe oameni conștienți de nevoia
de a se îngriji de suflet și de virtute, o preocupare
destul de agasantă pentru ceilalți:

Dacă umblu printre voi, nu fac nimic altceva decât să

încerc a vă convinge pe toți, tineri și bătrâni, să nu vă
îngrijiți de trupuri mai presus de orice, nici să vânați
cu atâta înverșunare averi, cât să vă osteniți pentru
suflet, pentru felul cum s-ar putea el desăvârși. […] fie
că mă veți elibera sau osândi, eu nu-mi schimb modul
de viață, de-ar fi să mor și de mai multe ori6.

Comportamentul lui Socrate nu a fost pe placul

conducătorilor; în cele din urmă, a fost acuzat că
nu ar fi cinstit pe zeii cetății, ci ar fi introdus zei noi
și că i-ar fi corupt pe tineri cu învățătura sa,
învățându-i să nu se supună autorităților. A fost
condamnat la moarte prin votul a mai mult de ju-
mătate dintre cei 501 de jurați și, ca un adevărat fi-
losof, a refuzat să fugă atunci când discipolii îi
pregătiseră evadarea. A argumentat că daimonul
interior (o voce lăuntrică în care unii au văzut con-
știința morală) nu s-a opus atunci când a venit la
moarte.
5
Platon, Apărarea lui Socrate, 33 c.
6
Platon, Apărarea lui Socrate, 30 a–b.

34
 S O C R AT E & P L AT O N

Duhul acesta este sădit în mine încă de copil și-mi apare

ca un glas. Îndată ce se arată, mă împiedică de la ce
am de gând să fac, însă nu mă împinge niciodată să
fac ceva7.

De asemenea, a afirmat că trebuie să se supună le-

gilor cetății, fiindcă le acceptase și în vremuri mai
bune și îi învăța pe ceilalți să le respecte. În dialogul
Criton, Socrate prezintă argumentația legilor, pe care
le personifică, astfel:

…când noi vrem să te dăm pieirii, socotind că așa este

drept, te crezi îndreptățit la rândul tău să ne dai pieirii,
atât cât atârnă de tine, pe noi, legile, și țara ta? Și poți
susține, sub pretext că ești un om cu adevărat dedicat
binelui, că, făcând așa, faci un lucru drept8?

Pentru a respecta legile cetății și propria filosofie,

a acceptat condamnarea la moarte și, în 399 î.Hr., a
băut cupa de cucută cu seninătate. Avea 70 de ani și
printre definițiile pe care le dăduse filosofiei se număra
și aceasta: „filosofia este pregătire pentru moarte”9.

7
Platon, Apărarea lui Socrate, 31 d.
8
Platon, Criton, în Opere, vol. 1, trad. Marta Guțu, Ed. Științifică
și Enciclopedică, 1976, 51 a.
9
Platon, Phaidon, 67 e.

35
 Platon

Introducere
Platon (c. 427–347 î.Hr.) s-a născut la Atena într-o
familie aristocrată și a devenit discipolul lui Socrate
(din 407 î.Hr.), a cărui moarte l-a făcut să-și piardă
încrederea în democrația ateniană. Dezamăgit de ce-
tatea care-l condamnase la moarte pe cel mai drept
dintre cetățenii ei, Platon a părăsit-o, în 399 î.Hr., ple-
când într-o călătorie lungă prin Megara, fiind oaspetele
lui Euclid (filosoful, nu celebrul matematician), Egipt
și Africa (la Cyrene), ajungând, în cele din urmă, în
Italia de sud și în Sicilia. S-a reîntors la 40 de ani în
Atena pentru a întemeia, aproximativ în 387 î.Hr.,
Academia, școala unde și-a predat filosofia. A murit
la Atena, în 347 î.Hr., la 80 de ani.
Opera sa cuprinde mai multe dialoguri filosofice
pe diferite teme, care, de-a lungul timpului, au avut
o mare popularitate. I se atribuie 36 de dialoguri,
dintre care 24 sunt considerate autentice. Dialogurile
pot fi împărțite în 4 perioade: (1) perioada socratică,
din care fac parte Apologia lui Socrate, Criton (despre
legi), Eutyphron (despre pietate), Laches (despre curaj),
Ion (despre poeți), Protagoras (despre virtute), Charmides
(despre cumpătare), Lysis (despre prietenie), Republica
– Cartea I (despre dreptate); (2) perioada de tranziție,
în care apar Gorgias (despre dreptate și politică), Menon
(despre învățarea virtuții), Euthydemos (împotriva so-
fismelor), Hippias I (despre frumos), Hippias II (despre
rău), Cratylos (despre limbaj), Menexenos (parodierea

36
 S O C R AT E & P L AT O N

retoricii); (3) perioada de maturitate, cuprinzând Ban-

chetul (despre frumos), Phaidon (despre teoria Ideilor
și nemurirea sufletului), Republica (despre stat), Phaidros
(despre iubire și despre retorica filosofică); și (4)
lucrările de bătrânețe, precum Theaitetos (despre cu-
noaștere), Parmenide (apărarea teoriei ideilor), Sofistul
(reconsiderarea teoriei ideilor), Omul politic, Philebos
(despre plăcere și bine), Timaios (despre știința naturii
și despre Demiurg), Critias (despre statul ideal), Legile
și Epinomis (despre stat) și Scrisorile a VII-a și a VIII-a10.
Platon a fost influențat de filosofii presocratici. Fi-
losofii milesieni căutaseră să înțeleagă în mod rațional
principiul unic care în natură stă în spatele tuturor
schimbărilor. Parmenide vorbise despre ființă ca
singura existentă, imuabilă, eternă, în timp ce Heraclit
afirmase teza contrară, că nu există decât devenire și
schimbare, iar nu ființă. Platon va face o sinteză între
10
Există mai multe traduceri în română din opera lui Platon.
Aici am folosit în special traducerea în 7 vol.: Platon, Opere, vol.
I, ed. Petru Creția și Constantin Noica, trad. Francisca Băltăceanu
et al., studiu introductiv de Ion Banu, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1976; Platon, Opere, vol. II, ed. Petru Creția, trad.
Manuela Popescu et al., Ed. Științifică și Enciclopedică, București,
1976; Platon, Opere, vol. III, ed. Petru Creția, trad. Gabriel Liiceanu
și Simina Noica, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978;
Platon, Opere, vol. IV, ed. Petru Creția, trad. Petru Creția și Gabriel
Liiceanu, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983; Platon,
Opere, vol. V, ed. Constantin Noica și Petru Creția, trad. Andrei
Cornea, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986; Platon,
Opere, vol. VI, ed. Constantin Noica și Petru Creția, trad. Sorin
Vieru et al., Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989; Platon,
Opere, vol. VII, ed. Petru Creția, trad. Andrei Cornea și Cătălin
Partenie, Ed. Științifică, București, 1993.

37
 FILOSOFIA PE SCURT

cei doi, Parmenide și Heraclit, și va răspunde totodată

și relativismului sofiștilor, printr-o filosofie care a fost
numită idealism obiectiv: idealism, pentru că a considerat
Ideile lucrurilor ca fiind eterne, imuabile, asemeni
ființei lui Parmenide, în timp ce lucrurile, deși supuse
devenirii, după cum susținuse Heraclit, doar participă
la Idei; obiectiv, pentru că a crezut în existența obiectivă
a acestor Idei, în realitatea lor superioară lucrurilor
sensibile.
Influența lui Platon asupra istoriei filosofiei este
într-atât de copleșitoare încât l-a făcut pe A. N. Whi-
tehead să afirme:

Cea mai sigură caracterizare generală a tradiției filosofice

europene este aceea că ea constă într-o serie de note
de subsol la Platon11.

Reținem influența asupra lui Aristotel, chiar dacă

pentru acesta descoperirea adevărurilor se bazează
pe observarea empirică a lumii, iar nu pe contemplație,
ca la Platon – două direcții care se vor înfrunta de-a
lungul întregii istorii a filosofiei occidentale. O influență
majoră este cea asupra lui Plotin și școlii neoplatonice
(c. 250 d.Hr.), care abordează religios ideile lui Platon.
Nu în ultimul rând, ideile platonismului vor influența
patristica greacă, gândirea Sfântului Augustin și gân-
direa creștină în general.

11
Alfred North Whitehead, Process and Reality: An Essay in
Cosmology, ed. David Ray Griffin și Donald W. Sherburne, The
Free Press, New York, 1978, p. 39.

38
Ontologia platonică
și consecințele estetice
Ontologia platonică, doctrina despre ființă, este
legată de epistemologia sa și exprimată de teoria
celor două lumi. Potrivit lui Platon, lumea sensibilă
– adică lumea percepută prin simțuri – nu este ade-
vărata lume, ci doar o copie după lumea adevărată
a Ideilor perfecte. Există un Frumos în sine, un Bine
în sine, un Mare în sine12, Idei care se situează într-o
lume transcendentă și separată de cea sensibilă. To-
tuși, lucrurile sensibile nu sunt rupte de Ideile lor,
ci participă la Idei, ca particulare ce participă la uni-
versaliile lor, și aceasta le conferă identitate,
făcându-le să fie ceea ce sunt. De exemplu, toate lu-
crurile bune din lumea noastră sublunară participă
la Ideea de Bine, transcendentă și universală, și
tocmai această participare le face să fie bune. Sau
fiecare om este om fiindcă participă la Ideea de om,
la care participăm cu toții (universalul omului ar
putea fi numit, de exemplu, „natură umană”). La
fel despre frumusețe, după cum îi spune Socrate lui
Cebes, în Phaidon:

…nimic altceva nu conferă acelui lucru frumusețe

decât prezența în el a Frumosului în sine, sau comu-
niunea cu el, sau indiferent ce altă formă de relație
cu el, căci în privința aceasta nu sunt încă foarte ferm.
Ferm sunt numai în a susține că toate cele frumoase
sunt frumoase numai datorită Frumosului, căci acesta
mi se pare, și pentru mine și pentru un altul, răspunsul
12
Platon, Phaidon, 100 b.

39
 FILOSOFIA PE SCURT

cel mai sigur. […] „Frumoase sunt cele frumoase prin

Frumos!”13

Prin această teorie, Platon reușește o sinteză între

Heraclit, filosoful devenirii, și Parmenide, gânditorul
ființei: lumea aceasta, a devenirii heraclitice, este o
copie după lumea imuabilă a Ideilor, o lume a ființei,
a neschimbabilității.
Teoria participării lucrurilor la Idei, adică a parti-
cularelor la universalii și a sensibilului la inteligibil,
are consecințe negative pentru artă. Potrivit esteticii
platonice, dacă lumea aceasta este o copie după lumea
transcendentă a Ideilor, atunci arta, în calitate de copie
a acestei lumi (mimesis), este o copie a copiei, și, prin
urmare, de două ori mai îndepărtată de adevăr.

Mitul peșterii
Epistemologia platonică afirmă că, întrucât cu-
noașterea nu este doar percepție senzorială, nu se
poate vorbi despre cunoaștere pornind doar de la
ceea ce ne oferă simțurile. În dialogul Theaithetos ni
se arată că despre cunoaștere se poate vorbi doar dacă
este infailibilă și se referă la ceea ce este14. În consecință,
cunoașterea nu este nici percepție senzorială, nici ju-
decată adevărată și întemeiată a datelor oferite de
simțuri, pentru că nu poate fi cunoaștere a obiectelor
sensibile, ci doar a universalului, adică a Ideilor15.
13
Platon, Phaidon, 100 d–e.
14
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 1: Grecia și Roma,
trad. Ștefan Dominic Georgescu și Dragoș Roșca, studiu introductiv
de Anton Adămuț, ALL, București, 2008, pp. 134–135.

40
 S O C R AT E & P L AT O N

Platon distinge între opinie (doxa, δόξα) și știință

(episteme, ἐπιστήμη), arătând că opinia se referă la
copiile Ideilor, care sunt lucrurile sensibile, particularele,
în timp ce știința se referă la cunoașterea Ideilor.
Opinia se împarte în imaginație sau conjectură (eikasia,
εἰκασία) și credință (pistis, πίστις), iar știința într-o
cunoaștere mediană (dianoia, διάνοια) și intelecție pură
(noesis, νόησις)16. Între cele două registre ale opiniei
și științei se află lumea entităților matematice, care
sunt particulare inteligibile, iar nu particulare sensibile
(lucruri)17.
Cel mai bun mod de a exemplifica epistemologia
lui Platon este prezentarea mitului peșterii din cartea
a șaptea a Republicii18. Să ne imaginăm o peșteră care
are o deschidere spre lumină. Jos se află oameni, cu
mâinile și gâturile legate încă din copilărie, care nu
se pot întoarce și nu au văzut niciodată lumina soarelui.
Înapoia lor, între ei și ieșirea din peșteră, așadar puțin
mai sus, se află o potecă îngustă pe care alți oameni
cară statui și figuri de animale, în spatele unui zid
mic, unii scoțând diferite sunete. Mai sus, către ieșirea
din peșteră, este un foc care proiectează pe peretele
din fața celor legați umbrele animalelor și statuilor
15
A se vedea Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 1, pp.
135–139.
16
Giovanni Reale, Istoria filosofiei antice, vol. 3: Platon și Academia
antică, trad. Cristian Șoimușan și Mihai Sârbu, Galaxia Gutenberg,
Târgu-Lăpuș, 2008, p. 216.
17
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 1, p. 145.
18
Platon, Republica, în Opere, vol. V, trad. Constantin Noica
et al., Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986, 514 a–518 d.

41
 FILOSOFIA PE SCURT

cărate. Pentru acești oameni, asemănători unor pri-

zonieri, care îi reprezintă pe cei mai mulți dintre oa-
meni, realitatea „adevărată” este cea a umbrelor
proiectate pe peretele din fața lor, singurele pe care
le pot vedea, și a ecourilor pe care, auzindu-le, le aso-
ciază cu anumite imagini.
Când vreunul dintre acești oameni este dezlegat
și silit să urce spre ieșirea din peșteră, el vede realitățile
care se plimbă pe cărare, dar le vede cu dificultate,
fiind orbit de lumina spre care privește, așa încât tinde
să considere umbrele de dinainte mai adevărate decât
obiectele și oamenii care le produc peste zid. Dar
urcând spre ieșire, vede în cele din urmă soarele și
realitatea adevărată a lumii. Soarele este simbolul Bi-
nelui, cel căruia i se datorează întreaga existență și,
trebuie menționat, la Platon Binele este mai presus
de ființă (epekeina tes ousias)19. Omul capabil să con-
temple lumea adevărată, inteligibilă, a Ideilor și a Bi-
nelui, aflat deasupra tuturor celorlalte Idei, este
filosoful. Dacă se întoarce să le spună și celor din
peșteră despre adevărata realitate, inteligibilă, încercând
să-i elibereze, ei îl vor lua în râs pentru că, întors de
la lumină la întuneric, este mai puțin capabil decât
cei din peșteră să vadă umbrele de pe perete. Iubind
întunericul, pe care îl consideră adevărata realitate,
prizonierii l-ar prinde și l-ar ucide – o referință la des-
tinul lui Socrate.
Trecerea de la opinie la cunoaștere este, așadar,
un urcuș ce se face prin educație, efort și, nu în ultimul
19
Platon, Republica, 509 b.

42
 S O C R AT E & P L AT O N

rând, purificare: „Cât despre cunoașterea însăși, ea

este de bună seamă un mijloc de purificare”20. Chiar
dacă mitul peșterii are sens și într-o interpretare ne-
religioasă, el a influențat, prin neoplatonism, teologia
apofatică, a urcușului prin negații, a Sfântului Dionisie
Pseudo-Areopagitul21. Acest urcuș presupune și lu-
crarea virtuților, adică, în cuvintele lui Platon, „ase-
mănarea cu Zeul pe cât îi stă omului în putință”22,
expresie preluată de patristică.
În teoria reminiscenței sau a anamnezei, Platon
avea să considere cunoașterea drept reamintire, apelând
la ideea preexistenței sufletelor. De exemplu, omul
cunoaște cu adevărat egalitatea nu pentru că o
întâlnește în această lume, fiindcă nu va găsi aici două
lucruri perfect egale, ci pentru că își reamintește Ideea
egalității pe care a contemplat-o înainte de naștere în
lumea Ideilor.

Așadar, nu există lucru pe care sufletul să nu-l fi învățat,

pentru că este nemuritor și de mai multe ori născut și
a privit ce se află și în lumea de aici și în Hades și pre-
tutindeni; de aceea nu e de mirare că el își poate aminti,
despre virtute și despre celelalte, cele pe care le-a știut
mai înainte. Cum nicio parte a naturii nu e străină de
celelalte, iar sufletul le-a cunoscut pe toate, nimic nu-l
împiedică pe cel ce-și reamintește un singur lucru – și
asta e ceea ce numesc oamenii a ști – să le descopere
20
Platon, Phaidon, 69 b–c.
21
Sf. Dionisie Areopagitul, Despre teologia mistică, în Opere com-
plete, trad. Dumitru Stăniloae, Paideia, București, 1996, 247–250.
22
Platon, Theaitetos, în Opere, vol. VI, trad. Sorin Vieru et al.,
Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989, 181–298.

43
 FILOSOFIA PE SCURT

pe toate celelalte, dacă are curaj și nu se dă bătut în

timp ce caută. Căci tot ce căutăm să știm și tot ce știm
nu e decât reamintire23.

Omul posedă din fire o dorință de cunoaștere, și

aceasta este erosul (discutat în dialogul Banchetul).
Erosul este iubirea ca stare intermediară, ca nostalgie
către împlinire și cunoaștere. Iubirea este filosofie,
pentru că dorește cu ardoare înțelepciunea, dar nu
posedă; de aceea „iubirea platonică” înseamnă o iubire
în care există dorință, dar nu există posesie.

Dualismul platonic
și nemurirea sufletului
Platon afirmă dualismul trup–suflet și susține că
sufletul, ale cărui facultăți sunt rațiunea, curajul și
dorința, este nemuritor, ceea ce Socrate va încerca să
demonstreze în Phaidon. Trupul este o „închisoare a
sufletului”, iar moartea o eliberare a lui – de aceea,
unui adevărat filosof moartea nu-i poate aduce decât
bucurie. Firește că filosoful nu are dreptul să-și ia
viața, ci, dator față de zei, trebuie să aștepte o „con-
strângere divină”24; dar moartea nu va constitui pentru
un asemenea om decât momentul în care se va duce
alături de oamenii buni și de zei, pentru a se bucura
de cunoașterea deplină care nu poate surveni decât
în absența trupului. În acest fel se justifică definiția
filosofiei ca „pregătire pentru moarte”25.
23
Platon, Menon, în Opere, vol. II, trad. Liana Lupaș și Petru
Creția, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, 81 c–d.
24
Platon, Phaidon, 62 c.

44
 S O C R AT E & P L AT O N

Nemurirea sufletului, pentru Platon, nu înseamnă

doar postexistență a sa, ci și preexistență, adică exis-
tență înainte de naștere: sufletele trăiesc în lumea
Ideilor, înainte de a cădea în trupuri:

…dacă realitățile de care noi vorbim mereu: frumusețea,

binele și toate celelalte de același ordin există cu adevărat;
dacă, descoperind că aceste realități, deși anterioare
nouă, ne aparțineau, noi raportăm la ele toate datele
simțurilor noastre; și dacă, în sfârșit, este adevărat că
datele simțurilor noi le comparăm cu realitățile acelea,
atunci rezultă în chip necesar c sufletele noastre există
dinaintea nașterii noastre exact în măsura în care aceste
realități există, iar dacă nu există, zadarnic am mai in-
vocat argumentul acesta26.

Această doctrină a preexistenței sufletelor nu este

acceptată de învățătura creștină și a fost condamnată
de Biserică odată cu scrierile lui Origen.

Politica
În dialogul Republica, Platon își imaginează o socie-
tate perfectă, în care clasele sociale se aseamănă celor
trei facultăți ale sufletului, rațiune, curaj și dorință.
Cetatea este condusă de filosofi, care ar trebui să se
bucure de o educație specială și care, de dragul ade-
vărului, ar trebui să-și țină în frâu propriile plăceri:

Deoarece filosofii sunt în stare să perceapă ceea ce ră-

mâne la fel, egal cu sine, iar cei ce nu pot așa ceva, ci

25
Platon, Phaidon, 67 e.
26
Platon, Phaidon, 76 d–e.

45
 FILOSOFIA PE SCURT

își arată puterea minții doar în cazul lucrurilor multiple,

sunt fără constanță și rătăcitori, care dintre aceste două
categorii ar trebui să conducă în cetate? […] Aceia
dintre ei […] care ar apărea în stare să păzească legile
și îndeletnicirile cetății, aceia trebuie puși paznici27.
Omul, căruia dorințele i-au curs în direcția științei și a
tot ce-i este asemenea, ar dori să aibă de-a face cu
plăcerea legată de sufletul însuși, în sine, părăsind plă-
cerile trupului, dacă ar fi un filosof autentic și nu în-
chipuit28.

La un nivel inferior s-ar situa clasa războinicilor,

antrenați să apere cetatea, iar sub războinici se află
lucrătorii. Platon își imagina că o astfel de cetate ar fi
echilibrată prin buna conducere de către filosofi. De
fapt, aceasta ar fi fost o societate foarte diferită de
Atena lui Platon, unde exista o democrație electivă
în care aveau drept de vot 10 % dintre locuitori (ex-
ceptând femeile și sclavii). Societatea imaginată de
Platon ar fi fost, de fapt, o societate nedemocratică și
totalitară29.

Dumnezeu
Platon vorbește în Timaios despre Demiurgul care
ordonează materia preexistentă, căreia îi dă formă,
cu ajutorul Ideilor din lumea inteligibilă. Lumea devine
astfel cosmos, armonie. Este dificil de argumentat că
Demiurgul este și Dumnezeu, el având mai degrabă
Platon, Republica, 484 b–c.
27

Platon, Republica, 485 d–e.

28

29
Nigel Warburton, Mică istorie a filosofiei, trad. Ana-Maria
Datcu, Litera, București, 2020, pp. 14–15.

46
 S O C R AT E & P L AT O N

o funcție alegorică și reprezentând Rațiunea care pune

ordine în haosul pe care îl transformă în cosmos.
Dumnezeu (Zeul) este însă identificat în Republica cu
Binele, „care nu este ființă, ci o depășește pe aceasta”30.
În Epistola a VI-a (323 d), considerată însă apocrifă,
la solicitarea unui jurământ de credință, se spune:
„…luați-l ca martor al acestui angajament pe Zeul
care le hotărăște pe toate, prezentul și viitorul, Părintele
Atotputernic al Diriguitorului și al Creatorului”. „Pă-
rintele” ar fi, așadar, diferit de Demiurg („Diriguitorul”)
și ar putea fi identificat cu Unul31.

30
Platon, Republica, 509 b.
31
Interpretarea îi aparține lui Frederick Copleston, Istoria fi-
losofiei, vol. 1, p. 163.

47