FILOSOFIA SCOLASTICĂ

Introducere

C uvântul „scolastică” vine de la latinescul schola,

care înseamnă „școală” și se referă la școlile bi‑
sericești întemeiate de Carol cel Mare (748–814), școli
care, din sec. XII, au devenit universități. Aceste uni‑
versități erau organizate în 4 facultăți principale: fi‑
losofia, teologia, dreptul și medicina. Filosofia, la
rândul ei, cuprinde cele șapte arte liberale: logica,
muzica, retorica, gramatica, geometria, astronomia
și aritmetica. Din punctul de vedere al gândirii filo‑
sofice, scolastica se caracterizează printr‑o maximă
influență a lui Aristotel și printr‑o metodă ce constă
în examinarea rațională a întrebărilor, formularea
argumentelor pro și contra și căutarea soluției rațio‑
nale. Metoda scolastică se întâlnește în toate disputele
care aveau loc în epocă. Sursele scolasticii sunt în
principal Aristotel, Augustin, neoplatonismul (Plotin
și Proclus), Sfântul Dionisie Pseudo‑Areopagitul și
Boethius.

119
 Scolastica timpurie
(sec. IX–XII)

John Scotus Eriugena

Irlandezul John Scotus Eriugena (c. 810–877), con‑
siderat „autorul primului mare sistem de gândire al
Evului Mediu”1, a fost numit, de Carol cel Pleșuv,
profesor la școala sa domnească, în 850. Eriugena a
tradus în latină din opera lui Dionisie Pseudo‑Areo‑
pagitul, Maxim Mărturisitorul și Grigore de Nyssa2
și a publicat, pe lângă opera sa principală intitulată
Despre împărțirea naturii, un tratat de apărare împotriva
doctrinei predestinării, Despre predestinare; de asemenea,
a publicat câteva comentarii, dintre care merită amintit
Comentariul la Evanghelia după Ioan3.
În privința temei privind raporturile dintre credință
și rațiune, Eriugena a considerat fundamentală credința
în revelație – adevărată condiție a înțelegerii –, dar a
recunoscut rațiunii rolul ei clarificator. Cele două, re‑
velație și rațiune – sau, în alți termeni, filosofie și
religie – nu sunt în conflict, ci echivalente, opinie care
i‑a adus acuzația de raționalism4. S‑a observat că Eriu‑
gena „are darul periculos al formulelor și […] nu s‑a
1
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2, p. 111.
2
Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, p. 186.
3
Ioan Scotus Eriugena, Comentariu la Evanghelia lui Ioan (Bi‑
blioteca medievală), trad. Dan Batovici, ediție bilingvă; ediție în‑
grijită, notă preliminară, note, postfață și indici de Dan Batovici;
tabel cronologic de Cristina‑Elena Ciubotaru, Polirom, Iași, 2009.
4
Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, pp. 188–190.

120
 FILOSOFIA SCOLASTICĂ

dat în lături de la cele mai provocatoare”5. De pildă,

referindu‑se la autoritatea Părinților Bisericii, Eriugena
a susținut că ea trebuie respectată în măsura în care
nu intră în conflict cu revelația sau cu rațiunea; însă
în cazul unui conflict între autoritate și rațiune, trebuie
afirmată supremația rațiunii6.
În Despre împărțirea naturii, Eriugena distinge patru
forme ale naturii: (1) natura care creează și e necreată
– Dumnezeu; (2) natura care creează și e creată – ideile
divine; (3) natura care nu creează și e creată – lucrurile
individuale situate în timp și spațiu; (4) natura care
nici nu creează, nici nu a fost creată – Dumnezeu în
starea de repaus, după creație, ca scop al tuturor lu‑
crurilor7. În primul rând, în privința cunoașterii lui
Dumnezeu, trebuie menționat că Eriugena se folosește
de teologia apofatică a Sf. Dionisie și afirmă că Dum‑
nezeu „este însăși cauza tuturor lucrurilor, superior
oricărei negații și afirmații”8. În al doilea rând, Ideile
divine sunt în Cuvântul lui Dumnezeu, în Hristos și,
chiar dacă sunt necreate, ele nu sunt coeterne cu Fiul.
În al treilea rând, Eriugena vorbește despre cele create
că sunt create „din neantul propriei lor existențe […]
și din acest neant care este supraființa, adică Dum‑
nezeu”9 – formulare din nou condamnabilă din per‑
spectiva ortodoxiei credinței. Chiar dacă Eriugena nu
5
Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, p. 190.
6
Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol. 1, p. 419.
7
A se vedea Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 77;
Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol. 1, pp. 420–421.
8
Citat în Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, p. 193.
9
Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, p. 198.

121
 FILOSOFIA PE SCURT

a dorit să susțină o doctrină monistă sau panteistă,

raționalizarea emanației și revenirii la Dumnezeu în
sens neoplatonic i‑a adus acuzații de panteism10. Iată
un fragment care justifică o atare acuzare:

Atunci când auzim că Dumnezeu a făcut toate lucrurile,

ar trebui să înțelegem că Dumnezeu este în toate lu‑
crurile, adică este esența tuturor lucrurilor. Căci doar
El singur este cu adevărat și tot ceea ce se spune că
există cu adevărat în cele ce sunt este Dumnezeu
însuși11.

Problematice și acuzate de a se fi îndepărtat de

dreapta credință, scrierile lui Eriugena au supraviețuit
totuși, constituind o ispită pentru gândirea scolastică
ulterioară și, în replică, o obligație a autorităților doc‑
trinare de a lua atitudine față de influența lor12.

Sfântul Anselm de Canterbury

Sf. Anselm de Canterbury (1033–1109) a fost printre
primii gânditori scolastici care au folosit logica aris‑
totelică, moștenită de la Boethius, de aceea a fost
uneori considerat „părintele scolasticii”13. El a dezvoltat
teologia naturală și a adus argumente în favoarea
existenței lui Dumnezeu, distingând între teologie și
10
A se vedea Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2, p.
116.
11
Despre împărțirea naturii, I, 72, citat în Frederick Copleston,
Istoria filosofiei, vol. 2, p. 119.
12
Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, p. 206.
13
Antony Flew, Dicționar de filozofie și logică, trad. D. Stoianovici,
Humanitas, București, 1996, p. 25.

122
 FILOSOFIA SCOLASTICĂ

filosofie și afirmând: Cred pentru a înțelege (Credo, ut

inteligam)14. În Monologion, este argumentată existența
lui Dumnezeu pornind de la gradele de perfecțiune
pe care le dețin ființele create: bunătatea, mărimea
(nu cantitativă, ci calitativă, de pildă înțelepciunea).
Anselm afirmă, în mod platonic, că aceste grade do‑
vedesc existența unor perfecțiuni în sine, la care
celelalte realități participă, fiindcă „tot ceea ce este
mare printr‑un altul, e mai mărunt decât cel prin care
este mare”15. De exemplu, în cazul binelui, toate care
sunt bune sunt astfel prin „binele suprem, care este
singur bun prin sine”16. Același argument a posteriori
este aplicat la adresa ființei, arătându‑se că cele ce
există există fie prin sine, fie prin altceva, în cele din
urmă ajungându‑se la ființa care există doar prin sine
și care le‑a făcut pe toate din nimic. Anselm argu‑
mentează împotriva ideii că nimicul ar fi ceva pre‑
mergător creației, clarificând învățătura creștină astfel:
a fi făcut „din nimic” (ex nihilo) înseamnă a fi făcut
„nu din ceva” (non ex aliquo)17.
În Proslogion, Anselm a formulat un argument a
priori al existenței lui Dumnezeu, cel ontologic, care
a cunoscut acceptări și refutări succesive la filosofii
14
Sf. Anselm din Canterbury, Proslogion, trad. Alexander
Baumgarten, Biblioteca Apostrof, Cluj‑Napoca, 1996, 227 c.
15
Sf. Anselm din Canterbury, Monologion. Despre esența divi‑
nității, trad. Alexander Baumgarten, Apostrof, Cluj, 1998, 149 b.
16
Sf. Anselm din Canterbury, Monologion, 146 b.
17
Sf. Anselm din Canterbury, Monologion, 156 c. A se vedea
și comentariile din Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2,
pp. 158–159.

123
 FILOSOFIA PE SCURT

care au urmat. Deși încearcă să‑l convingă pe „cel ne‑

socotit”, care spune că Dumnezeu nu există, despre
existența lui Dumnezeu, Anselm nu elimină credința,
ci o consideră temei pentru înțelegere: „Căci eu nu
caut să înțeleg spre a crede, ci cred ca să înțeleg. Și
chiar asta cred: că necrezând, n‑aș înțelege”18. Dum‑
nezeu este definit drept „ceva decât care nimic nu
poate fi gândit mai mare”19, o idee pe care o poate
înțelege și un necredincios. Dar dacă această idee
există doar în intelect și nu în realitate, atunci nu re‑
prezintă cu adevărat „ceva decât care nimic nu poate
fi gândit mai mare”, pentru că ar fi mai mare ceea ce
are existență și în intelect, și în realitate. Așadar,
întrucât omul are în intelect și înțelege această definiție,
rezultă că Dumnezeu există și în realitate, nu doar în
intelect. „Există, prin urmare, departe de orice îndoială,
ceva decât care nu are sens a fi gândit ceva mai mare,
și în intelect, și în fapt”20.

Cearta universaliilor
Universaliile sunt conceptele generale (genul, specia,
diferența, propriul și accidentul), iar nu lucrurile par‑
ticulare sau individuale. Problema universaliilor por‑
nește de la Porfir, care, în lucrarea sa, Isagoga, pune
întrebarea asupra existenței universaliilor, fără a răs‑
punde:

18
Sf. Anselm din Canterbury, Proslogion, 227 c. Pierre Abelard
va afirma contrariul: „Înțeleg pentru a crede”.
19
Sf. Anselm din Canterbury, Proslogion, 227 c.
20
Sf. Anselm din Canterbury, Proslogion, 228 a.

124
 FILOSOFIA SCOLASTICĂ

…în ce privește genurile și speciile, fie că subzistă, fie

că sunt doar simple gânduri, fie că, subzistente fiind,
sunt corpuri, sau sunt lipsite de corp, și, în sfârșit, dacă
sunt separate, sau se află în lucrurile sensibile și sunt
imanente acestora, mă voi feri să o spun, deoarece o
asemenea problemă este cât se poate de adâncă și are
nevoie de o altă cercetare mai întinsă21…

Răspunsurile – care fac parte dintr‑o istorie a unei

dispute între platonism și aristotelism care le opune
și, deopotrivă, le unește22 – pot fi sistematizate în trei
poziții: (1) realismul, reprezentat de Guilemus din
Champeaux (1070–1121), susține că universaliile există
în sine și sunt reprezentate de ceea ce e indiscernabil
în individualele care aparțin unui gen; (2) nominalismul,
reprezentat de Jean Roscelin (1050–1124), afirmă că
există doar lucrurile individuale, universaliile având
existență doar în spiritul omului; ele sunt cuvinte (de‑
numiri convenționale); (3) conceptualismul, susținut
de Pierre Abelard (1079–1142), o formă de nominalism,
susține că intelectul uman obține conceptele prin abs‑
tractizare, pornind de la lucruri. Cu toate acestea,
Abelard susține că, în calitate de idei, universaliile
sunt conținutul spiritului divin, existând în lucruri
prin afinitate23. Sf. Toma din Aquino va nega formele
21
Porfir, Isagoga, trad. Gabriel Chindea, Univers Enciclopedic,
București, 2002, p. 13.
22
Aceasta este teza lui Alain de Libera argumentată pe lung
în Alain de Libera, Cearta universaliilor. De la Platon la sfârșitul
Evului Mediu, trad. Ilie Gyurksik și Margareta Gyurcsik, Amarcord,
Timișoara, 1998.
23
A se vedea Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 75.

125
 FILOSOFIA PE SCURT

de ultra‑realism (platonic și medieval), susținând că

universalele există în gândirea lui Dumnezeu, fără a
fi o pluralitate și fără a fi distincte de Dumnezeu. El
admite (1) universalele ante rem, care sunt Dumnezeu,
deci nu o realitate de sine stătătoare și separată de
lucruri (Platon), nici o realitate în lucruri (teoria me‑
dievală de început); (2) universalele in re, ce reprezintă
esența individuală concretă prezentă în toți membrii
unei specii; (3) universalele post rem, care sunt con‑
ceptele universale abstracte24.

Filosofia arabă
Între 800–1200, lumea arabă a transmis Occidentului
latin pe Aristotel, prin traducerile din arabă în latină,
influențând în special filosofia naturii, metafizica, psi‑
hologia, logica și etica25. Al‑Farabi (c. 875–950) a
realizat o sinteză între aristotelism și neoplatonism,
unificând teoria aristotelică despre intelect cu ideea
emanației din filosofia lui Plotin. Avicenna (980–1037),
a distins între ființa în sine (Dumnezeu) și ființa
cauzată, susținând, în acord cu Aristotel, teza eternității
lumii și, împotriva lui Aristotel, dualismul trup–suflet.
A imaginat experimentul Omului plutitor pentru a
demonstra că sufletul este separat de trup: un om
nou‑născut, dar cu inteligență adultă, care plutește
fără să atingă nimic, este legat la ochi și nu are nicio
24
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2, p. 153.
25
Dag Nikolaus Hasse, „Influence of Arabic and Islamic Phi‑
losophy on the Latin West”, în Edward N. Zalta (ed.), The Stanford
Encyclopedia of Philosophy Text, 2020, https://plato.stanford.edu/ar‑
chives/spr2020/entries/arabic‑islamic‑influence/.

126
 FILOSOFIA SCOLASTICĂ

informație de la simțuri, va avea totuși conștiința

sinelui propriu, pe care nu‑l va putea asocia cu vreo
parte a trupului. Existența minții este astfel ceva
diferită de existența trupului – prin acest experiment
Avicenna anticipându‑l pe Descartes. A susținut ne‑
murirea sufletului, dar nu și cea a trupului, de aceea
a intrat în conflict cu ortodoxia islamică26. Averroes
(1126‑1198) a scris comentarii la Aristotel foarte cu‑
prinzătoare, câștigându‑și supranumele de comentato‑
rul, atunci când Aristotel, la rândul său, era supranumit
filosoful. Averroes considera, asemenea lui Aristotel,
că sufletele individuale nu sunt nemuritoare, ci doar
intelectul generic sau intelectul activ27. Traduse în
ebraică și latină, lucrările lui Averroes au avut o mare
influență în secolele XIII și XIV, dând naștere unui
curent care a fost numit „averroism latin”, cei mai
cunoscuți reprezentanți fiind Boethius din Dacia
(1240–1284) și Siger din Brabant (1240–1280)28.

Filosofia ebraică
Filosofia ebraică, în această perioadă a scolasticii
timpurii, este reprezentată de Avicebron (1025–1058)
și Moise Maimonide (1135–1204), care s‑au născut
în Spania și au scris în arabă. Avicebron consideră
că totul a fost creat prin voința lui Dumnezeu și prin
îmbinarea materiei cu forma. Moise Maimonide a
afirmat că în cazul contradicțiilor dintre pasajele
Bibliei și adevărurile științifice, primele trebuie in‑
26
Will Buckingham et al., Filosofie, pp. 76–78.
27
Vezi Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 77.
28
Will Buckingham et al., Filosofie, pp. 82–83.

127
 FILOSOFIA PE SCURT

terpretate în mod alegoric. De asemenea, Maimonide

a fost adeptul unei teologii negative, susținând că
despre ființa lui Dumnezeu nu se poate vorbi decât
prin negații29.

Apogeul scolasticii
(sec. XII–XIII)
Roger Bacon
Apogeul scolasticii (sec. XII–XIII) se caracterizează
prin confruntările dintre franciscani, care erau de tra‑
diție augustiniană, și dominicani, care erau aristote‑
licieni.
Roger Bacon (1215–1292), supranumit „doctor mi‑
rabilis”, este un călugăr franciscan care a predat la
Oxford, adept al unei cunoașteri matematizate, bazate
pe experiment. A fost întemnițat între 1278–1292, din
cauză că publicase o carte problematică despre astro‑
logie, Speculum astronomiae, apărută în 1277)30. În lu‑
crarea sa principală, Opus Maius, Bacon recunoaște
rolul filosofiei și adevărul suprem al teologiei, si‑
tuându‑se într‑o tradiție augustiniană pentru care ex‑
periența religioasă culminează cu extazul mistic. În
același timp însă, Bacon insistă asupra importanței
matematicii – adevărată poartă de intrare și cheie
pentru celelalte științe. Cunoașterea experimentală și
interesul pentru știință îl fac să împartă experiența în
29
A se vedea Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 77.
30
A se vedea Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2, pp.
438–439.

128
 FILOSOFIA SCOLASTICĂ

două: experiența lucrurilor sensibile și experiența lu‑

crurilor spirituale, pentru care este nevoie de har.
Oricum, interesul lui pentru cunoașterea experimentală
și matematizată îl fac precursorul nu doar al celuilalt
Bacon, Francis Bacon (1561–1626), ci și al științei mo‑
derne31.

Sfântul Bonaventura
Sfântul Bonaventura (1221–1274) a fost discipolul
Sfântului Francisc de Assisi și, din punct de vedere
teologic, a fost influențat de Augustin și neoplatonism.
În Itinerariul minții spre Dumnezeu, vorbind despre
numele prime ale lui Dumnezeu – ființa și binele –
afirmă dimensiunea intelectuală a ființei: „ființa este
ceea ce cade mai întâi în intelect și acea ființă este act
pur”32. Intelectul o sesizează ca pe „ființa primară,
eternă, cea mai simplă, cea mai actuală, cea mai desă‑
vârșită în sine și unul suprem” 33. Dar itinerariul
spiritual nu se oprește la o filosofie a ființei, nici măcar
la una a binelui, ci urcă spre Dumnezeu care este
întâlnit prin „extazul minții”34 și prin lucrarea Sfântului
Duh:

31
Pentru mai multe detalii despre Opus Maius, a se vedea
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2, pp. 439–443.
32
Bonaventura, Itinerariul minții spre Dumnezeu (Biblioteca
medievală), trad. Florina‑Rodica Hariga, ediție bilingvă, notă in‑
troductivă și note de Florica‑Rodica Hariga și Alexander Baum‑
garten, Polirom, Iași, 2012, V, 3.
33
Bonaventura, Itinerariul minții spre Dumnezeu, V, 5.
34
Bonaventura, Itinerariul minții spre Dumnezeu, VII, 3.

129
 FILOSOFIA PE SCURT

Așadar, de vreme ce pentru acest lucru nimic nu poate

fi prin natură, puțin poate fi prin sârguință, prea puțin
trebuie lăsat în seama căutării și mult <în seama> ungerii,
prea puțin trebuie să fie dat limbii și cel mai mult
bucuriei lăuntrice, prea puțin trebuie să fie dat cuvântului
și scrisului și totul darului lui Dumnezeu, adică Sfântului
Duh, prea puțin sau nimic trebuie să fie dat creaturii
și totul ființei creatoare, Tatălui și Fiului și Sfântului
Duh35…

Sub influența Sfântului Dionisie Pseudo‑Areopa‑

gitul, pe care‑l citează abundent în finalul tratatului
său, Sfântul Bonaventura susține urcușul spiritual și
intrarea în întunericul supraluminos. Pe cea mai înaltă
treaptă a contemplării, rațiunea umană este copleșită
de lucrarea harului, iar sufletul se deschide spre Dum‑
nezeu într‑o experiență supra‑rațională.

Albertus Magnus
Albertus Magnus (Albert cel Mare) (c. 1206–1280),
supranumit „doctor universalis” datorită cunoașterii
sale enciclopedice, a căutat să realizeze o sinteză a
valorilor din filosofie și știință încă din Antichitate.
A comentat operele lui Aristotel, fiind influențat atât
de comentariile grecești și arabe, cât și de neoplatonism,
și a făcut o distincție între filosofie și teologie, între
problemele filosofice, care se pot soluționa în mod
rațional, și cele teologice, bazate pe Revelație. Împotriva
lui Averroes a afirmat nemurirea sufletului individual,
susținând chiar că intelectul activ este parte a sufletului
35
Bonaventura, Itinerariul minții spre Dumnezeu, VII, 5.

130
 FILOSOFIA SCOLASTICĂ

individual și un fel de principiu formator în om. Chiar

dacă e diferit la oameni, intelectul activ ține de uni‑
versalitate. Adept al liberului arbitru, Albertus Magnus
a accentuat rolul rațiunii în dominarea instinctelor,
în vederea unui progres în moralitate. De asemenea,
a vorbit despre o aptitudine prin care omul deosebește
binele de rău, numită synderesis, un fel de conștiință
morală, pe care a interpretat‑o ca reminiscență de di‑
nainte de căderea în păcat36.

Sfântul Toma din Aquino

Sfântul Toma din Aquino (1225–1274), unul dintre
cei mai cunoscuți filosofi și teologi din această perioadă,
realizează o sinteză între Aristotel și creștinism, fiind
un veritabil „filosof creștin”37. S‑a născut în 1225, în
castelul Roccasecca, lângă Neapole, într‑o familie no‑
biliară, ca al șaptelea fiu al contelui Landulf. În Europa
exista o cultură latină unitară: Sfântul Imperiu Roman,
sub domnia lui Frederic II, și Biserica Catolică Romană.
De la 5 ani la 14 ani a fost trimis la mănăstirea bene‑
dictină din Monte Casino, apoi trimis la Universitatea
din Neapole, unde a studiat cele șapte arte liberale.
În această perioadă a citit și Aristotel. Din 1244 a
devenit călugăr dominican, spre supărarea familiei
care‑l voia monah și abate benedictin (a fost răpit de
frații săi mai mari și sechestrat un an, pentru a‑l face
să se răzgândească). Între 1248–1252 a studiat cu Al‑
bertus Magnus, la școala dominicană din Köln, iar
36
Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 81.
37
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2, p. 308.

131
 FILOSOFIA PE SCURT

din 1256 a devenit magistru la Universitatea din Paris.

A publicat Întrebări disputate despre adevăr (1256‑1259)
și, după 1600, Toma a predat la Orvieto, Roma și Vi‑
terbo. În 1265, a mers la Roma pentru a deschide o
școală dominicană. Cea mai cunoscută lucrare a Sf.
Toma este, Summa Theologica38 (c. 1265–1274), o scriere
amplă, având scopul de a fi un fel de manual pentru
studenții începători în teologie, destinat să înlocuiască
Sentențele lui Petru Lombardus. Este o creație situată
între tratat și un set de questiones disputatae39. În 6 de‑
cembrie 1273, în timp ce ținea liturghia, a avut o
viziune, după care a afirmat că scrierile lui sunt „doar
paie”; nu a mai scris niciodată. A murit la 49 de ani,
în 127440.
În Summa contra Gentiles [Summa împotriva păgâ‑
nilor], o carte apologetică și un fel de manual enci‑
clopedic pentru misionari, Toma dovedește o foarte
bună cunoaștere a lui Aristotel, dar afirmă, în acord
38
În română au apărut până acum trei volume: Toma din
Aquino, Summa theologica (Biblioteca medievală), vol. 1, trad.
Alexander Baumgarten et al., prefață de Adriano Oliva, O.P., lă‑
muriri preliminare de Alexander Baumgarten, Polirom, Iași,
2009; Toma din Aquino, Summa theologica (Biblioteca medievală),
vol. 2, trad. Alexandra Baneu et al., Notă preliminară, note și în‑
grijirea ediției de Alexander Baumgarten, Polirom, Iași, 2021;
Toma din Aquino, Summa theologica (Biblioteca medievală), vol.
3, trad. Stela Avram et al., Notă preliminară, note și îngrijirea
ediției de Alexander Baumgarten, Polirom, Iași, 2016.
39
Anthony Kenny, Toma d'Aquino (Maeștrii spiritului), trad.
Mihai C. Udma, ed. a 2‑a, Humanitas, București, 2006, p. 31.
40
Această prezentare biografică se bazează pe Anthony Kenny,
Toma d'Aquino, pp. 9 ș.u.

132
 FILOSOFIA SCOLASTICĂ

cu credința Bisericii, că nu există intelect unic, cum

susțineau arabii. Distingând între rațiune și credință,
consideră că fericirea este vederea esenței divine, care
se face în viața viitoare printr‑o iluminare divină su‑
pranaturală41.
Sf. Toma apără argumentul lui Aristotel care afirma
că lumea este eternă în Despre eternitatea lumii (1271).
Acest argument i se pare valid: Aristotel distingea
între un infinit potențial și un infinit actual, dar nu
credea în existența celui actual. Deși nu crede în eter‑
nitatea lumii, ci crede, în acord cu Scriptura, că ea are
un început, Toma distinge între a fi etern și a fi creat
de Dumnezeu, arătând că poziția lui Aristotel nu este
ilogică, ci ar putea fi adevărată: lumea ar putea fi
creată de Dumnezeu și, în același timp, să fie eternă,
pentru că Dumnezeu ar fi putut crea un univers etern42.
Rațiunea și credința sunt, pentru Sf. Toma, necon‑
tradictorii, deoarece ambele sunt create de Dumnezeu.
Cu toate acestea, credința pornește de la Revelație,
în timp ce gândirea filosofică de la experiență, ajungând
prin rațiune la Dumnezeu43. Toma susține credința
creștină fără a‑l contrazice pe Aristotel, ba chiar avan‑
sează dincolo de el. Chiar dacă vorbește limba lui
Aristotel, Sf. Toma lasă în urmă lumea greacă, prin
articularea unei metafizici creștine, în care lumea este
creată, sufletul este nemuritor (chiar dacă recunoaște,
41
Anthony Kenny, Toma d'Aquino, p. 25.
42
A se vedea Despre eternitatea lumii, trad. Alexander Baum‑
garten, IRI, București, 1999, pp. 85–97; Will Buckingham et al.,
Filosofie, pp. 91–92.
43
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2, p. 311.

133
 FILOSOFIA PE SCURT

pornind de la Aristotel, dificultatea de a‑i defini ne‑

murirea), iar Dumnezeu este iubitor, o experiență pe
care oamenii o vor avea în eternitate44.
În privința existenței lui Dumnezeu, sunt celebre
cele cinci căi expuse în Summa theologica, prin care
Sfântul Toma argumentează în favoarea existenței
ființei divine. (1) Cea dintâi „începe de la mișcare”,
înțeleasă ca trecere de la potență la act, trecere posibilă
doar prin intermediul unei ființe în act. Orice mișcător
în act este mișcat de alt mișcător în act și așa mai departe,
nu la infinit, ci până la „un motor prim care nu mai
este mișcat de nimic. Și toți înțeleg că acesta este Dum‑
nezeu”. (2) Cea de‑a doua cale pleacă „de la rațiunea
cauzei eficiente”, fiecare lucru având o asemenea cauză,
care la rândul ei este cauzată și așa mai departe, până
la „o cauză eficientă primă, pe care toți o numesc Dum‑
nezeu”. (3) A treia cale pornește de la conceptele de
posibil și necesar. Constatând că ceea ce este ar fi putut
și să nu fie, se poate imagina că nici acum n‑ar fi trebuit
să fie nimic, dacă n‑ar fi existat o cauză necesară.

Deci, trebuie să admitem ceva care să fie necesar prin

sine, care nu își are cauza necesității de altundeva, ci
este cauza necesității altora. Lucru pe care toți îl numesc
Dumnezeu.

(4) Calea a patra „este luată din gradele care se

găsesc în lucruri”. Lucrurile sunt mai bune sau mai
44
John D. Caputo, Heidegger and Aquinas: An Essay on Over‑
coming Metaphysics, Fordham University Press, New York, 1982,
p. 125.

134
 FILOSOFIA SCOLASTICĂ

puțin bune, mai nobile sau mai puțin nobile etc. în

raport cu ceva maxim – binele maxim, ființa maximă.

Așadar, există ceva care, pentru toate ființele, este cauza

ființei, a bunătății și a oricărei perfecțiuni. Pe acesta îl
numim Dumnezeu.

(5) A cincea cale provine „din guvernarea lucrurilor”:

întrucât toate lucrurile acționează în vederea unui
scop, chiar și cele lipsite de rațiune, scop care este to‑
todată și cel mai mare bine; aceasta înseamnă că „există
ceva inteligent, de către care toate lucrurile naturale
sunt ordonate spre un scop. Pe acesta îl numim Dum‑
nezeu”45.
La problema privind raportul dintre esență și exis‑
tență în Dumnezeu, Sfântul Toma argumentează în
favoarea tezei că, în Dumnezeu, esența și existența
sunt identice: „Dumnezeu nu este numai esența sa
[…], ci chiar ființa sa”46.
Acceptat ca normativ pentru Biserica Catolică,
Toma a fost socotit uneori prea aristotelician. Duns
Scotus a considerat că viziunea filosofică a lui Toma
despre suflet este inadecvată, iar William Ockham a
respins modul în care Aristotel înțelegea cunoașterea.
În 1290, Henry din Ghent a argumentat împotriva
opiniei lui Toma că Dumnezeu ar fi putut crea un
univers care să existe dintotdeauna. În 1781, Kant a
susținut că poate demonstra și că lumea are un început,
și contrariul acestei teze.
45
Toma din Aquino, Summa theologica, vol. 1, q. 2, a. 3.
46
Toma din Aquino, Summa theologica, vol. 1, q. 3, a. 4.

135
 Scolastica târzie
(sec. XIV)
William Ockham
Această perioadă este reprezentată în principal de
William Ockham (1280–1348), un franciscan nominalist
condamnat pentru tezele lui de către Biserică, deși la
sfârșitul vieții a încercat să se reconcilieze cu Biserica.
A scris comentarii la Sentențele lui Petru Lombardus, la
Isagoga lui Porfir și alte câteva la Aristotel, Categoriile,
Despre interpretare, Respingerile sofistice și Fizica. A mai
publicat Summa Logicae47 și alte câteva cărți de teologie.
Filosofia lui Ockham este originală și se prezintă
ca o reacție la realismul lui Duns Scotus. Inițiator al
nominalismului, are ca intenție principală eliminarea
necesitarismului grec din teologie – un pericol pentru
dogmele libertății și atotputerniciei divine48. El a in‑
terpretat că Ideile (universaliile) au fost considerate
de Sf. Toma drept identice cu ființa divină49 și a afirmat
că Dumnezeu este limitat de aceste idei universale în
creația lumii – motiv pentru a ataca toate formele de
realism.

47
În română au fost traduse câteva părți privitoare la statutul
universalului din Summa Logicae și comentariul la Isagoga lui
Porfir în William Ockham, Despre universalii (Biblioteca medievală),
trad. Alexander Baumgarten, ediție bilingvă, comentarii, note și
studiu de Simona Vucu, Polirom, Iași, 2004.
48
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3: Filosofia
medievală târzie și renascentistă, trad. Ana‑Maria Datcu și Sorana
Man, ALL, București, 2008, p. 45.
49
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, p. 47.

136
 FILOSOFIA SCOLASTICĂ

Nominalismul lui Ockham50 afirmă că numele scris

sau vorbit este semn convențional și trimite atât la o
realitate, cât și la un semn natural (conceptul). Doar
în propoziție termenul dobândește funcția „a sta pen‑
tru” (suppositio). Potrivit lui Ockham, „fiecare universal
este o anumită intenție a sufletului care semnifică mai
multe, iar el poate sta pentru aceste semnificate”51.
Universaliile sunt termeni/concepte care semnifică
lucruri individuale și care stau pentru ele în propo‑
ziții:

…trebuie spus că fiecare universal este un lucru singular,

și atunci nu este universal decât prin semnificație, de‑
oarece este semnul mai multor <lucruri>52…

Prin urmare, nu există universalii (extramentale),

ci doar lucruri individuale, căci „niciun universal nu
este o anumită substanță existentă în afara sufletului”53.
Universaliile sunt asemănări ale individualelor, de
aceea nu există universalii ante rem, nici in re, ci doar
post rem (în mintea noastră):

…universaliile nu sunt în lucruri, nu țin nici din afară

de esența lucrurilor, ci sunt doar niște semne în suflet
care indică lucrurile din afară54…

50
Pentru această discuție referitoare la nominalismul lui Oc‑
kham, vezi Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3,
p. 51 ș.u.
51
William Ockham, Despre universalii, p. 77.
52
William Ockham, Despre universalii, p. 29.
53
William Ockham, Despre universalii, p. 33.
54
William Ockham, Despre universalii, p. 101.

137
 FILOSOFIA PE SCURT

Ockham distinge între „știința rațională” (logica)

și „științe reale” (fizica etc.), definind știința ca o cu‑
noaștere a propozițiilor universale (deși nu există
decât individuale)55.
Empirist care a recunoscut că nu toate adevărurile
sunt silogistice, Ockham nu a disprețuit totuși silo‑
gismul, ci a susținut că știința este demonstrativă si‑
logistic. Cunoașterea intuitivă este primară și
fundamentală56, prin percepția existenței lucrului. Lu‑
crurile sunt absolute și nu trebuie să considerăm că
relațiile există în realitate (a treia realitate, diferită de
cele două lucruri). Această idee trimite la autonomia
creației și la legitimitatea științei empirice autonome,
fapt ce poate fi conceput și ca un început de laicism.
Ockham a formulat ceea ce s‑a numit „briciul lui Oc‑
kham” sau principiul economiei: „Pluralitatea nu
poate fi presupusă fără a fi necesară”57. Empirismul
său are trei caracteristici: (1) cunoașterea lumii se în‑
temeiază pe experiență, nu a priori; (2) principiul eco‑
nomiei trebuie folosit; și (3) dacă se postulează mai
multe realități, înseamnă că oamenii au fost induși în
eroare de limbaj58.

55
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, pp. 51–60.
56
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, p. 60.
57
Citat în Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 89.
58
Frederick Charles Copleston, Istoria filosofiei, vol. 3, p. 74.

138