BLAISE PASCAL

Introducere

B laise Pascal (1623–1662), filosof, apologet creștin

și matematician francez, s‑a născut în 1623, în
Clermont‑Ferrand, Franța, fiind fiul unui funcționar
guvernamental interesat de știință și matematică,
Étienne Pascal. Mama sa a murit pe când Pascal avea
3 ani. Întreaga educație, bazată în special pe limbi
clasice și matematică, a fost primită acasă, de la tatăl
sau, care a ales să nu‑l trimită la școală, din pricina
sănătății lui precare (nici pe el, nici pe surorile lui,
una mai mică și cealaltă mai mare). Copil precoce și
genial, Pascal a redescoperit geometria pentru sine
însuși (interzisă de tatăl său, care încerca în acea vreme
să‑l învețe greaca și latina). A publicat prima carte de
matematică la 16 ani, a inventat primul calculator me‑
canic – un fel de mașină de adunat – înainte să împli‑
nească 18 ani. Împreună cu celebrul matematician
Pierre Fermat, cu care a corespondat, a pus bazele
calculului infinitezimal, ale calculului integral și cal‑
culului probabilităților.
Convertit la creștinism, Pascal s‑a dedicat apărării
credinței în fața libertinilor și scepticilor. A viețuit ca

207
 FILOSOFIA PE SCURT

un ascet, purtând pe sub haine o centură cu spini care

să‑i amintească pe viu de suferințele lui Hristos pe
cruce.
În 1654 are o experiență mistică, pe care a notat‑o
în Memorialul său, în urma căreia distinge între Dum‑
nezeu cel viu, al lui Avraam al lui Isaac și al lui Iacob,
pe de o parte, și Dumnezeul savanților și filosofilor,
pe de altă parte. A fost credincios și apologet catolic,
chiar dacă la un moment dat tindea către poziții jan‑
seniste. Jansenius, episcop de Ypres, autor al cărții
Augustinus, a avut în această carte niște idei condamnate
de Sfântul Scaun în 1653. Pascal a fost atras către jan‑
seniști de integritatea lor morală și lipsa de compromis,
cu toate că învățătura lor admitea predestinarea,
negând contribuția omului la mântuirea sa. Fire bol‑
năvicioasă, Pascal a murit la Paris, în 1662, la numai
39 de ani.
A publicat Scrisori provinciale1 (1655–1657), carte
condamnată de către Congregația Indexului în 1657.
Aici a atacat teologia morală a iezuiților și cazuistica
acestora (plină de compromisuri morale). În 1670,
post‑mortem așadar, i‑a apărut volumul intitulat Cu‑
getări2, o colecție de fragmente pe baza cărora inten‑
ționa să scrie o carte despre teologia creștină.
Rafinamentul stilistic și profunzimea gândirii cu care
apără credința creștină i‑au adus acestei cărți o imensă
celebritate.
1
Blaise Pascal, Scrisori provinciale, trad. George I. Ghidu,
prefață de Micaela Slăvescu, Mondero, București, 1998.
2
Blaise Pascal, Cugetări, trad. Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu,
text integral, ediția Brunschvicg, Aion, Oradea, 1998.

208
 B L A I S E PA S C A L

Pascal a fost influențat de Michel de Montaigne

și Pierre Charon, care, prin scepticismul și pesimis‑
mul lor privind natura umană, l‑au ajutat să con‑
struiască paradoxurile privitoare la om. Extrem de
importante sunt și influența Scripturii și tradiției
Bisericii, pe baza cărora Pascal a putut să afirme
nu doar necesitatea, adevărul și utilitatea credinței,
ci și dimensiunea luminoasă la care este chemat
omul de către Dumnezeu. Influența lui Pascal este
vizibilă astăzi în opera unor fenomenologi francezi
contemporani, reprezentanți ai „turnurii teologice
a fenomenologiei franceze”, precum Jean‑Luc Marion
și Jean‑Yves Lacoste.

O antropologie paradoxală
Moralist, Pascal vede omul într‑un mod paradoxal,
situat între întuneric și lumină. Pe de o parte, el afirmă
pesimist că „Toți oamenii se urăsc firesc între ei”3,
suferă de vanitate și deșertăciune, de aceea merită
critica pe care, cu luciditate, nu ezită să și‑o aplice
chiar lui însuși:

Deșertăciunea este atât de bine înrădăcinată în inima

omului că un soldat, o ordonanță, un bucătar, un hamal
se laudă și vor să aibă admiratori; chiar și filosofii și‑o
doresc; cei ce scriu împotriva acestor lucruri vor să aibă
gloria de a fi citiți; iar eu care scriu acestea, am și eu
poate dorința aceasta; și poate cei care vor citi4…

3
Blaise Pascal, Cugetări, 339.
4
Blaise Pascal, Cugetări, 219.

209
 FILOSOFIA PE SCURT

Omul este orb și corupt, dacă este lăsat pe cont

propriu, adică fără Dumnezeu; nefericit, aruncat între
neant și infinit, el „nu este nici înger, nici bestie, dar
nefericirea vine din faptul că, vrând să facă pe îngerul,
face pe bestia”5. Pascal este aici de partea scepticilor,
Montaigne și Charron, dar aceasta este doar o față a
naturii umane: situat între extreme, omul, această
„trestie gânditoare”, se dovedește o ființă paradoxală,
caracterizată deopotrivă de fragilitate și de măreție.

Dacă se laudă, îl cobor; dacă se coboară, îl laud; și‑l

contrazic, până când înțelege că e un monstru de neînțe‑
les6.

Așadar, pe de altă parte, omul este caracterizat de

o noblețe unică provenită din faptul că se știe nenorocit.
Măreția sa este de găsit în natura sa cugetătoare și în
capacitatea sa de a‑L căuta și dori pe Dumnezeu.
Cu asemenea două laturi contradictorii, omul se
situează în paradox, obligat la o dispută continuă
între cele două chemări, dispută vizibilă chiar și în
condiția sa de animal rațional. Incapabil de certitudine,
omul este totodată incapabil de ignoranță, căci, după
cum scrie Pascal,

Aceasta este adevărata noastră stare. Cea care ne face

incapabili să știm cu certitudine totul, dar și să ignorăm
totul7.

5
Blaise Pascal, Cugetări, 298.
6
Blaise Pascal, Cugetări, 313.
7
Blaise Pascal, Cugetări, 180.

210
 Apologia credinţei creștine
S‑a afirmat pe bună dreptate că Pascal este un
apologet creștin, mai degrabă decât un filosof, însă
trebuie spus că, în loc să anihileze profunzimea fi‑
losofică, dimensiunea apologetică o alimentează.
Pascal consideră că metoda geometrică este ineficientă
în privința lui Dumnezeu, situându‑se, așadar, în
altă linie decât Descartes și, mai ales, Spinoza. În
opinia lui, argumentele tradiționale filosofice despre
existența lui Dumnezeu trebuie respinse, fiindcă deși
demonstrează că Dumnezeu există, ele nu recunosc
nevoia de mântuire a omului, nici dumnezeirea lui
Hristos. Deismul la care aceste argumente conduc,
adică ideea că Dumnezeu există, dar s‑a retras după
creație, lăsând lumea să se guverneze prin propriile
legi, este criticat de Pascal ca nefiind, de fapt, creș‑
tinism. Nici religia naturală și nici teismul filosofic
nu au o soartă mai bună în gândirea celui care, în
urma unei experiențe mistice, va distinge între „Dum‑
nezeul cel viu, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui
Iacob” și „Dumnezeul savanților și al filosofilor”,
alegându‑L definitiv pe cel dintâi. În „Memorialul”
său, care a fost găsit cusut într‑o mânecă, Pascal a
scris, marcat de importanța experienței avute:

Anul de grație 1654. […] De la ora zece și jumătate

seara până la ora douăsprezece și jumătate în miez de
noapte.
Foc.
„Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dum‑
nezeul lui Iacob”

211
 FILOSOFIA PE SCURT

nu al filosofilor și al savanților.
Încredințare, Încredințare. Iubire. Bucurie. Pace. Dum‑
nezeu al lui Iisus Christos. […]
Bucurie, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie8.

Nu este de mirare că, pe baza acestei distincții între

Dumnezeul cel viu și Dumnezeul filosofilor, Pascal
avea să‑l critice pe Descartes, acuzându‑l că l‑a uitat
pe Dumnezeu după ce a avut nevoie de El pentru a‑și
întemeia filosofia:

Nu‑l pot ierta pe Descartes; el a vrut prin toată filosofia

sa să se lepede de Dumnezeu: dar nu s‑a putut stăpâni
să nu‑i acorde rolul de a da lumii un bobârnac pentru
a o pune în mișcare; după care, lumea nu a mai avut
trebuință de Dumnezeu9.

Pentru Pascal, căutarea lui Dumnezeu nu seamănă

cu căutările filosofice, fiindcă ea presupune o găsire
preliminară, idee exprimată magistral în două frag‑
mente: „Alină‑te, nu m‑ai căuta dacă nu m‑ai fi găsit”10;
și, în alt loc: „Nu m‑ai căuta dacă nu m‑ai avea în
tine”11.

Fericirea
Este pe deplin adevărat că toți oamenii caută fe‑
ricirea, chiar și atunci când fac lucruri care par că o
îndepărtează, precum asumarea suferinței sau sinu‑
8
Blaise Pascal, Cugetări, 149–150.
9
Blaise Pascal, Cugetări, 186.
10
Blaise Pascal, Cugetări, 372.
11
Blaise Pascal, Cugetări, 377.

212
 B L A I S E PA S C A L

ciderea. În opinia lui Pascal, dobândirea fericirii nu

se poate face fără credința în Dumnezeu:

Toți oamenii încearcă să fie fericiți; fără excepție; orice

mijloace ar întrebuința, toți tind spre acest scop. […]
Acesta este motivul tuturor acțiunilor oamenilor, chiar
și al celor care se vor spânzura. // Și totuși, de un număr
atât de mare de ani, niciodată, nimeni, fără credință,
nu a ajuns în acest punct spre care țintim cu toții12.

Problema fericirii este, așadar, soluționată prin

apelul la credința religioasă, fapt care stabilește și
adevăratul ei loc:

Stoicii spun: „Retrageți‑vă în voi înșivă; acolo vă veți

găsi odihna”. Și nu e adevărat. Alții spun: „Ieșiți în
afară; căutați‑vă fericirea în distracții”. Și nu e adevărat.
De acolo vin bolile. Fericirea nu este în noi, nici în afara
noastră, fericirea e în Dumnezeu, și în afară și înlăuntrul
nostru13.

În opinia lui Pascal, nu există decât trei feluri de

persoane, dacă privim din perspectiva credinței,
rațiunii și fericirii:

…unele care‑l slujesc pe Dumnezeu, pentru că l‑au

găsit; alții care se străduiesc să‑l caute, pentru că nu
l‑au găsit; ceilalți sunt cei care nu‑l caută, pentru că nu
l‑au găsit. Primii sunt raționali și fericiți, ultimii sunt
nebuni și nefericiți, cei din mijloc sunt nefericiți, dar
rezonabili14.
12
Blaise Pascal, Cugetări, 318.
13
Blaise Pascal, Cugetări, 343.
14
Blaise Pascal, Cugetări, 265.

213
 Inima și raţiunea
O altă distincție importantă făcută de Pascal este
cea dintre inimă și rațiune. Departe de a reduce inima
doar la sediul unor sentimente care să conducă doar
la un sentimentalism religios, Pascal îi recunoaște o
raționalitate superioară rațiunii înseși: „Inima își are
rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște”15. Inima
nu înseamnă doar afectivitate, ci și gândire, iar uneori
este sinonimă cu voința, generând un anumit tip de
cunoaștere. În ceea ce privește cunoașterea de Dum‑
nezeu, el susține că aceasta este în același timp o
înțelegere iubitoare; altfel am avea de‑a face cu o dis‑
tanță care ar putea conduce la o formă de iluzie, păs‑
trând doar o cunoaștere rațională a lui Dumnezeu,
insuficientă însă. Exclamația lui Pascal o afirmă: „Ce
distanță este între a‑l cunoaște pe Dumnezeu și a‑l
iubi!”16.
Ordinea inimii este deasupra ordinii minții și, dat
fiind că, în această ierarhie, inferiorul nu poate cunoaște
superiorul, mintea nu știe rațiunile inimii, pe când
inima le cunoaște pe cele ale minții. Această ierarhie
a inimii nu destituie totuși rațiunea și nu‑i anulează
importanța, de vreme ce rațiunea își are rolul ei fun‑
damental în cunoaștere. Trebuie evitate – scrie Pascal
– două excese: „a exclude rațiunea și a nu admite
decât rațiunea”17.
15
Blaise Pascal, Cugetări, 269.
16
Blaise Pascal, Cugetări, 270.
17
Blaise Pascal, Cugetări, 264.

214
 Pariul
Pariul lui Pascal reprezintă încercarea de a arăta
că existența lui Dumnezeu și credința în El sunt mai
folositoare decât negarea Lui și absența credinței. În‑
trucât rațiunea nu poate decide dacă Dumnezeu există
sau nu, atunci ne rămâne doar posibilitatea unui pariu,
fie pe existența, fie pe non‑existența divină. Jocul are
două alternative, câștig și pierdere, și fiecare trebuie
să parieze; dacă alege să nu o facă, dacă se sustrage
pariului, atunci nu face decât să parieze, prin indife‑
rență, că Dumnezeu nu există. Pariul arată în felul
următor: dacă Dumnezeu există și ai pariat pentru
existența lui, câștigi, evident, totul; dacă nu există și
ai pariat pentru existența Lui, nu pierzi nimic. În cu‑
vintele lui Pascal:

Să cântărim acum pierderea și câștigul, afirmând că

Dumnezeu există. Să discutăm aceste două cazuri: dacă
e să câștigați, câștigați totul, dacă pierdeți, nu pierdeți
nimic18.

Una dintre obiecțiile principale care se pot aduce

este că, odată ce ai pariat pe existența lui Dumnezeu,
pierzi, prin exersarea virtuții, anumite lucruri ale
acestei vieți sau, la limită, poți pierde chiar viața, după
cum s‑a întâmplat în cazul martirilor pentru credință.
În opinia lui Pascal, această obiecție este falsă, fiindcă
a câștiga în virtute înseamnă, totodată, a câștiga în
bine și, nu în ultimul rând, în fericire:
18
Blaise Pascal, Cugetări, 251.

215
 FILOSOFIA PE SCURT

Or, ce rău ați îndura dacă ați apuca‑o pe această cale?

Veți fi cinstiți, fideli, umili, recunoscători, binefăcători,
prieteni sinceri, adevărați. Într‑adevăr, nu vă veți mai
tăvăli în plăceri duhnitoare, în trufie, în desfătări: dar
nu mai aveți plăceri de alt fel? Vă spun că veți câștiga
chiar din această viață; și că prin fiecare pas pe care‑l
veți face pe acest drum certitudinea câștigului va crește
și atât de evidentă va fi nimicnicia a ceea ce riscați că
veți recunoaște până la urmă că ați pariat pe un lucru
sigur, infinit, pentru care n‑ați dat nimic în schimb19.

Așadar, pariul afirmă că a crede în Dumnezeu duce

la un câștig infinit mai mare decât a nu crede, credința
fiind nu doar benefică și aducătoare de fericire, dar
oferind, de fapt, și alternativa cea mai întemeiată,
dacă punem în balanță finitudinea vieții acesteia în
comparație cu infinitul eternității viitoare.
Apologet, care a încercat să convingă pe alții de
adevărul creștinismului, Pascal a subliniat importanța
pregătirii morale pentru credință. A avut repulsie față
de rațiunea omnipotentă și atotcunoscătoare, oferind
o ierarhie în care iubirea creștină se situează pe cea
mai înaltă treaptă, în timp ce mintea și trupul vin abia
după aceea. Nu a fost filosof în sensul sistematic, dar
dacă se acceptă că a fost totuși un filosof, atunci a fost
un filosof creștin.

19
Blaise Pascal, Cugetări, 254.

216