FILOSOFIA PATRISTICĂ

Introducere

F ilosofia medievală (250–1500) a fost împărțită, din

punct de vedere filosofic, în patristică (sec. II–VII)
și scolastică (sec. VIII–XV). Pentru filosofia patristică,
fundamentală este credința creștină; dată fiind im‑
portanța gândirii grecești pentru cultura cu care creș‑
tinismul vine în contact, aceasta este perioada unor
discuții intense despre raportul dintre filosofie și teo‑
logie, dintre credință și cunoaștere. Teza care susține
că filosofia a pătruns în noua religie și a elenizat creș‑
tinismul este exagerată; mai corectă este cea care
acceptă că teologia a împrumutat metode și termino‑
logie filosofică, fără a abdica de la adevărurile reve‑
lației1. Așadar, chiar dacă vorbim de influențe filosofice
în gândirea Părinților Bisericii, principala lor temă
este credința creștină, de aceea nu există riscul de a‑i
considera mai tributari filosofiei decât sunt de fapt.
„Pentru Părinții Bisericii, adevărul credinței și dogma
care îl definește nu aparțin cu nimic filozofiei, credința
fiind pentru ei esențialul”2.

1
A se vedea Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice,
trad. Alexandra Cheșcu et al., Polirom, Iași, 2009, pp. 5–6.

89
 Părinții apologeți
Considerați primii intelectuali ai Bisericii, părinții
apologeți locuiesc spațiul culturii grecești și latine
deopotrivă, scriind tratate în apărarea noii credințe
în ambele limbi, greacă și latină. Printre apologeții
de limbă greacă se numără Sf. Iustin Martirul și Fi‑
losoful, Athenagora Atenianul și Aristides. Sf. Iustin
Martirul și Filosoful (100–160) descoperă adevărul
creștinismului după ce trece prin școala stoică, peri‑
patetică, pitagoreică și platoniciană. Se prezintă pe
sine ca „filosof”, până la sfârșitul vieții, recunoscând
că filosofia conține „semințe de adevăr”3. El afirmă
despre filosofie:

…filozofia este lucrul cel mai mare și mai vrednic

de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalțe până la
Dumnezeu și să ne apropie de El, iar sfinți, cu ade‑
vărat, sunt numai aceia care‑și deprind mintea cu fi‑
lozofia. Ce este, însă, filozofia și pentru care motiv
a fost ea trimisă oamenilor, este un lucru necunoscut
de mulți4.

2
Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu. De la începuturile pa‑
tristice pînă la sfîrșitul secolului al XIV‑lea, trad. Ileana Stănescu,
Humanitas, București, 1995, p. 85.
3
Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Apologia întâia în favoarea creș‑
tinilor. Către Antoninus Pius, în Apologeți de limbă greacă (PSB 2),
trad. Olimp Căciulă, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 44, 10.
4
Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Dialog cu iudeul Trifon, în
Apologeți de limbă greacă, trad. Teodor Bodogae et al., Institutul
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1997, p. 119.

90
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

De fapt, pentru Sf. Iustin, învățătura profeților și

a celor ce cred în Hristos este „singura filosofie sigură
și aducătoare de folos”5. În Apologia I, Sfântul Iustin
afirmă că profețiile Vechiului Testament sunt împlinite,
deci Iisus Hristos nu este un simplu om, iar bunurile
filosofiei sunt împrumutate din cărțile lui Moise (ideea
„furtului grecilor”). În Dialog cu iudeul Trifon, argu‑
mentează din nou că tradiția Vechiului Testament se
continuă în creștinism,, că profețiile s‑au împlinit și
că evenimentele Vechiului Testament sunt tipos‑uri,
tipologii, pentru Noul Testament. Biserica este, în
opinia sa, „Noul Israel”, moștenitoare a făgăduințelor
lui Dumnezeu.
Ideile Sfântului Iustin Martirul și Filosoful afirmă
continuitatea dintre gândirea păgână și creștinismul
care nu face decât să împlinească filosofia, răspunzând
marilor probleme prin adevărul religios revelat de
Fiul lui Dumnezeu. În virtutea acestei optimiste în‑
tâlniri, Sfântul Iustin afirmă că Hristos a fost cunoscut
și de către Socrate și că stoicii au vorbit despre același
logos ca al Evangheliei după Ioan. Acceptând ideile
filosofice care nu contrazic noua credință, el afirmă
că lucrurile spuse „cu dreaptă judecată” de către
filosofi „ne aparțin nouă, creștinilor”6. Filosofia e un
bun prețios și poate fi integrată în creștinism, care
este „adevărata filosofie”. În privința doctrinei despre
5
Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Dialog cu iudeul Trifon, p. 130.
6
Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Apologia a doua în favoarea
creștinilor. Către Senatul roman, în Apologeți de limbă greacă (PSB
2), trad. Olimp Căciulă, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1980, p. 87.

91
 FILOSOFIA PE SCURT

Dumnezeu, Sf. Iustin susține că Dumnezeu este mai

presus decât tot ce există în această lume și folosește
termeni negativi pentru a‑L denumi: nenăscut, nevăzut
etc. Cu toate acestea, numele de „tată”, „creator” și
„domn” provin din lucrările Sale.
Aristide (pe la 140) afirmă că „armonia naturii l‑a
condus la unicul Dumnezeu, Care mișcă toate”7. Tațian
(c. 120–185), în Cuvânt către greci, cu toate că era discipol
al Sf. Iustin Martirul și Filosoful, care se arătase atât
de indulgent cu filosofia, face o critică a acesteia, fiind
„mai curând grăbit să excludă, decât curios să asimi‑
leze”8. Antielen fervent, convins că „lumea greco‑ro‑
mană nu are nimic prețios”9, Tațian „nu vede nicio
înrudire între creștinism și filosofia greacă”10 și preia
ideea „furtului grecilor”, potrivit căreia tot ceea ce
deține filosofia greacă în materie de adevăr a fost pre‑
luat sau inspirat de cărțile lui Moise, care sunt cu mult
mai vechi decât scrierile filosofilor greci.
Printre cei mai importanți apologeți de limbă
latină îi menționăm pe Minucius Felix și pe Tertulian.
Minucius Felix (mort pe la 250) a susținut cu argu‑
mente filosofice monoteismul și nemurirea sufletului,
folosindu‑se de Platon și de stoicismul roman11. Ter‑
7
Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol. I, trad. Adrian
Marinescu, Ed. Bizantină, București, 2006, p. 187.
8
Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, p. 20.
9
Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol. I, p. 275.
10
Nikolaos A. Matsoukas, Introducere în filosofia bizantină,
trad. Constantin Coman și Nicușor Deciu, Sophia, București,
2003, p. 81.
11
Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol. I, p. 314.

92
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

tulian (155–220) utilizează pentru prima data termenul

de „persoană”, referitor la ipostasurile Sfintei Treimi12.
Spre deosebire de Sf. Iustin, Tertulian respinge filo‑
sofia, pe baza contradicțiilor dintre filosofi, a con‑
tradicțiilor dintre doctrinele filosofilor și viața lor și
a faptului că dialectica filosofiei favorizează apariția
ereziilor13.

Întrucât se aseamănă Atena cu Ierusalimul, Academia

cu Biserica, ori ereticii cu creștinii? Învățătura noastră
vine din înțelepciunea lui Solomon, care ne‑a învățat
că Domnul trebuie căutat numai întru curăția inimii
noastre. Iar alții cred mai nimerit să dea la iveală un
creștinism stoic, ori platonic, ori dialectic! Noi, însă,
nu mai avem nevoie de curiozitate după Iisus Hristos
și nici de cercetare în afară de Evanghelie. Odată ce
am crezut, nu mai năzuim la ceva dincolo de credință.
Căci, înainte de orice, noi suntem pătrunși de adevărul
că nu mai e nimic în afară de ea, în care să fim datori
a crede14.

Aceste două atitudini, fie de acceptare a filosofiei,

fie de refuz, se vor regăsi mai mult sau mai puțin în
istoria gândirii creștine.

12
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2: Filosofia medievală,
trad. Mihaela Pop și Andreea Rădulescu, studiu introductiv de
Anton Adămuț, ALL, București, 2009, p. 24.
13
Tertulian, Apologeticum, în Apologeți de limbă latină (PSB 3),
trad. Nicolae Chițescu et al., Institutul Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 46.
14
Tertulian, Despre prescripția contra ereticilor, în Apologeți de
limbă latină (PSB 3), trad. Nicolae Chițescu et al., Institutul Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 143.

93
 Părinții alexandrini
Școala din Alexandria a fost cunoscută pentru me‑
toda ei alegorică în interpretarea Sfintei Scripturi, me‑
todă ce recurgea la filosofie uneori până la a
compromite specificul creștin. Îi vom aminti aici pe
Clement din Alexandria, Origen și Sfântul Atanasie
cel Mare.
Clement al Alexandriei (c. 150–219), poate fi con‑
siderat „adevăratul fondator al teologiei patristice
grecești”15. A scris Protrepticul, Pedagogul, Stromatele16,
încercând să edifice teologic o gnoză adevărată, opusă
gnosticismului vremii, considerat fals. Gnoza falsă
propunea un sincretism între creștinism, religii orientale
și filosofie greacă, inacceptabil pentru o minte teologică
fidelă Scripturii, ca a lui Clement. Pentru el, filosofia
a fost pregătitoare pentru Revelație, de unde și atitu‑
dinea deschisă în special față de Pitagora și Platon.
Cu toate acestea, îi va condamna pe filosofii îndepărtați
axiologic de creștinism: pe Epicur, pentru ateismul
său; filosofia peripatetică, pentru că afirmă limitele
providenței divine doar la lumea cerească; stoicismul,
pentru că este o filosofie materialistă și deterministă17.
15
Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 113.
16
Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea întâia (PSB 4), trad.
D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1982; Clement Alexandrinul, Stro‑
matele, în Scrieri. Partea a doua (PSB 5), trad. D. Fecioru, Institutul
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1982.
17
A se vedea Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice,
p. 101.

94
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

În același timp, a afirmat via negativa, teologia apofatică,

potrivit căreia nu‑L putem cunoaște pe Dumnezeu
prin numele pe care i le dăm, fiindcă toate aceste
nume sunt inadecvate, El fiind „fără formă și fără
nume”18. Chiar numele de unu este depășit într‑o anu‑
mită măsură:

Dumnezeu este „una”; dincolo de una și mai presus

de însăși unitatea. De aceea și cuvântul „Tu” este un
cuvânt care arată pe singurul Care există cu adevărat:
Care era, Care este și Care va fi; Îl arată pe Dumnezeu;
pentru cele trei timpuri este un singur nume: „Cel ce
este”19.

Clement nu afirmă explicit incognoscibilitatea

divină, deși se folosește de câteva concepte esențiale:
din Platon, de dificultatea găsirii tatălui universului
și imposibilitatea ca, chiar aflat, acest lucru să fie
spus tuturor20; din Sf. Scriptură, de imaginea altarului
închinat Dumnezeului necunoscut, de episodul no‑
rului în care a intrat Moise și de ridicarea lui Pavel
până la al treilea cer. Toate aceste concepte se vor
regăsi în teologia mistică a Sfântului Grigore de
Nyssa și cea a Sfântului Dionisie Pseudo‑Areopa‑
gitul.
18
Clement Alexandrinul, Stromatele, V, 81, 6.
19
Clement Alexandrinul, Pedagogul, în Scrieri. Partea întâia
(PSB 4), trad. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune
a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, I, 8, 71, 1.
20
Platon, Timaios, în Opere, vol. VII, ed. Petru Creția, trad.
Andrei Cornea și Cătălin Partenie, Ed. Științifică, București, 1993,
28 c.

95
 FILOSOFIA PE SCURT

Origen (185–253/254), coleg cu Plotin și elev, ca și

acesta, al neoplatonicului Ammonius Saccas, a scris
enorm: scolii, comentarii, omilii, texte teologice etc.
Cele mai importante, din punct de vedere filosofic,
sunt: Despre principii21 și Contra lui Celsus22. Origen a
încercat o sinteză între platonism, neoplatonism și
creștinism. Gândirea lui Origen este influențată de
filosofia greacă – de care este atras, la care se pricepe
și pe care o critică uneori –, deși „întreaga sa inspirație
a fost creștină”23. El afirmă că Dumnezeu e incognos‑
cibil, că „nu poate fi înțeles și nici pătruns de mintea
noastră omenească”24; dincolo de inteligență și ființă25,
Dumnezeu este „mai mult decât Duh și esență, fiind
simplu, nevăzut și necorporal”26. Cu toate acestea,
Origen înțelege Treimea într‑un mod emanaționist:
pe Tatăl ca Principiu prim, pe Cuvântul ca „al doilea
Dumnezeu”, inferior Tatălui, iar pe Duhul Sfânt ca
inferior Fiului27. Influențat de Plotin, Origen este
primul care folosește cuvântul „ipostas” în context
trinitar28. Este adevărat că a afirmat crearea lumii din
21
Origen, Despre principii, în Scrieri alese. Partea a treia (PSB
8), trad. Teodor Bodogae, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1982.
22
Origen, Contra lui Celsus, în Scrieri alese. Partea a patra (PSB
9), trad. T. Bodogae, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1984.
23
Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 126.
24
Origen, Despre principii, I, 1,5.
25
Origen, Contra lui Celsus, VI, 64.
26
Origen, Contra lui Celsus, VII, 38.
27
A se vedea Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol. I, p. 379.
28
Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 132.

96
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

nimic, dar a susținut totodată că există o infinitate de

lumi, Dumnezeu fiind creatorul tuturor, prin medierea
Logos‑ului, și că aceste lumi se succed29. În problema
răului, Origen a criticat opinia că originea răului ar
fi materia sau voia lui Dumnezeu și a argumentat că
răul constă în voința liberă, fiind absență a binelui,
fără a avea ființă prin sine – idee acceptată de mai
mulți părinți ai Bisericii de după el:

…e un adevăr clar că răul nu provine de la Dumnezeu

[…]. Pe de altă parte, după convingerea noastră, nu
poate fi adevărat nici faptul că materia, care e strâns
legată de ființa muritorului, ar putea fi cauza răului,
ci principiul răului sau principiul cauzal al păcatului
din om provine din voința rațională a fiecăruia. Cugetul
fiecăruia e cauza răutății lui. El e răul. Rele sunt doar
faptele ce izvorăsc dintr‑o astfel de voință, așa încât,
după părerea mea ca s‑o spun scurt și precis, răul nu
constă în nimic altceva30.

Origen a susținut și idei problematice pentru învă‑

țătura creștină care, în cele din urmă, pentru că au
fost folosite de grupări eretice și au produs tulburare
în Biserică, au condus la condamnarea învățăturii
lui, la Sinodul V Ecumenic, deci după mai bine de
trei secole de la moartea sa. Este vorba mai întâi de
toate despre ideea apocatastazei – a mântuirii tuturor
la sfârșitul veacurilor, indiferent de faptele din timpul
vieții; în al doilea rând, este ideea preexistenței su‑
fletelor, idee de influență platonică și neoplatonică.
29
Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, pp. 51–52.
30
Origen, Contra lui Celsus, IV, 66.

97
 FILOSOFIA PE SCURT

Am putea spune că prin condamnarea sa – desigur,

definitivă și corectă din punct de vedere dogmatic –,
Origen a plătit prețul pentru succesul scrierilor sale
în secolele ce i‑au urmat. Trebuie recunoscută însă
importanța sa indiscutabilă pentru dezvoltarea teo‑
logiei ortodoxe ulterioare, căci nu s‑ar putea ima‑
gina opera Părinților capadocieni fără scrierile lui
Origen31.
Sf. Atanasie cel Mare (296–373) a publicat câteva
texte de importanță filosofică, de pildă Cuvânt împotriva
elinilor și Despre întruparea Cuvântului32. Antiarian, a
participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, ca
diacon, unde a propus termenul de homoousios (de‑
oființă) pentru a descrie relația dintre Fiul și Tatăl.
Termenul a fost preluat în Simbolul de credință care
este rostit până astăzi în Biserică, la liturghie. Pentru
Sf. Atanasie Dumnezeu este, de asemenea, transcendent
și incognoscibil, „mai presus de toată ființa și gândirea
omenească fiind Cel ce este bun și suprabun”33. Sf.
Atanasie evoluează de la un origenism al căderii su‑
fletelor în trupuri și întoarcerii lor la Dumnezeu prin
contemplație, fără ajutorul lui Dumnezeu – Atanasie
depășindu‑l aici chiar pe Origen, care vorbea totuși
31
A se vedea și Nikolaos A. Matsoukas, Introducere în filosofia
bizantină, p. 86.
32
Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea I. Cuvânt împotriva
elinilor. Cuvânt despre întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva
arienilor (PSB 15), trad. Dumitru Stăniloae.
33
Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, în Scrieri.
Partea I (PSB 15), trad. Dumitru Stăniloae, Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, 2.

98
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

despre necesitatea milei lui Dumnezeu34 –, până la

ideea îndumnezeirii (theosis) omului cu ajutorul Cu‑
vântului:

Căci El S‑a întrupat, ca noi să fim îndumnezeiți; El S‑a

arătat pe Sine prin trup, ca noi să primim cunoștința
Tatălui; El a răbdat ocara noastră de la oameni, ca noi
să moștenim nestricăciunea. […] Iar pe oamenii ce pă‑
timeau, pentru care a și răbdat acestea, i‑a atras și îi
ridică întru nepătimirea Sa35.

Părinții alexandrini au preferat metoda alegorică

în hermeneutica textelor Scripturii, în detrimentul
celei istorice, aceasta din urmă nefiind însă absentă,
după cum se poate observa la Origen. Deși aflată încă
în formare, rolul acestei teologii rămâne decisiv pentru
dezvoltarea ulterioară a gândirii teologice și a tradiției
Bisericii.

Părinții capadocieni
Capadocienii – Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Gri‑
gore de Nazianz și Sfântul Grigore de Nyssa – sunt
recunoscuți ca teologi de primă mărime, care au con‑
tribuit la dezvoltarea învățăturii despre Sfânta Treime
și au luptat împotriva ereziilor antitrinitare. Problema
34
Andrew Louth, Originile tradiției mistice creștine. De la Platon
la Dionisie Areopagitul, trad. Elisabeta Voichița Sita, cuvânt înainte
de diac. Ioan I. Ică jr Deisis, Sibiu, 2002, p. 114.
35
Sf. Atanasie cel Mare, Despre întruparea Cuvântului, în Scrieri.
Partea I (PSB 15), trad. Dumitru Stăniloae, Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, 54.

99
 FILOSOFIA PE SCURT

care se punea acum, odată cu aceste noi erezii, ținea

de raporturile dintre credință și filosofie. În fond, era
disputa dintre raționalismul metafizic, accentuat de
erezii, și misterul credinței, subliniat de apărătorii
credinței. Chiar în cazul în care exista un câmp in‑
discutabil comun, în care filosofia și credința se în‑
tâlneau natural, „trebuia să se știe dacă metafizica
avea să absoarbă dogma sau dacă dogma avea să ab‑
soarbă metafizica”36. Accentele nu erau defel nevino‑
vate, ci, în cazul ereziilor antitrinitare transformau
credința într‑o filosofie, supunând‑o logicii și rațiunii.
Răspunsurile capadocienilor – care au preferat expri‑
marea și înțelegerea antinomică – au fost în favoarea
păstrării misterului de credință și învățăturilor reve‑
lației, chiar în pofida logicii.
Sfântul Vasile cel Mare (330–379), în Către tineri,
afirmă deschiderea creștină față de tot ce este bun
în filosofia și cultura păgână, adică acele învățături
care conduc la îngrijirea sufletului, îndemnându‑i
pe tineri să culeagă, asemenea unor albine, toate
ideile și valorile care nu contrazic învățătura creștină.
„Nu sunt nefolositoare pentru suflet învățăturile
profane”37, însă tinerii trebuie să ia din cărțile pe
care le citesc „cât se înrudește cu adevărul”38 și cu
virtutea.

36
Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, p. 57.
37
Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, în Scrieri. Partea întâia
(PSB 17), trad. D. Fecioru, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1986, XXII, 2.
38
Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, XXII, 3.

100
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

În Omilii la hexaemeron39, Sfântul Vasile critică

opiniile filosofilor pentru că se combat între ele și, de
asemenea, este critic față de ideea din cosmologia
greacă a eternității materiei. Afirmă însă că rațiunea
și taina pot să conlucreze în aflarea adevărului și că
ființa divină rămâne inaccesibilă – un apofatism al
ființei care va rămâne constant în patristica greacă.
Iată un paragraf din Omilii în care, în spiritul și litera
teologiei negative, vorbește „nu atât cât este și ce este
Dumnezeu, ci cât ne este nouă cu putință”40:

După ce ai străbătut întreg universul, după ce te‑ai

urcat cu gândul mai presus de toată zidirea și ți‑ai
înălțat mintea dincolo de toate acestea, contemplă firea
dumnezeiască, identică cu sine însăși, nestrămutată,
neschimbată, impasibilă, simplă, necompusă, neîmpăr‑
țită, lumină neapropiată, putere nespusă, măreție fără
de hotar, slavă cu orbitoare strălucire, bunătate dorită,
frumusețe nemeșteșugită, care copleșește sufletul
inundat de ea, dar cu neputință de arătat după vrednicie
prin cuvânt41.

Gândirea Sf. Vasile folosește termeni din filosofia

lui din Platon, Aristotel, stoicism și neoplatonism de‑
pășind însă doctrinele păgâne și exemplificând, cu
ajutorul lor, adevărul credinței ortodoxe. El este un
apărător al doctrinei ortodoxe despre Sfânta Treime
și afirmă că nu se poate vorbi nici de emanație, nici
39
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri. Partea întâia. Omilii la hexaemeron.
Omilii la psalmi. Omilii și cuvântări (PSB 17), trad. D. Fecioru, 1986.
40
Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, XV, 1.
41
Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, XV, 1.

101
 FILOSOFIA PE SCURT

de subordonare între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Dum‑

nezeu este o substanță în trei ipostasuri, învățătură
care se impune o dată cu Sinodul al II‑lea Ecumenic,
de la Constantinopol42.
În Cele 5 cuvântări teologice, Sfântul Grigore de
Nazianz (329–390), prieten al Sf. Vasile, are contribuții
importante la doctrina trinitară, primind supranumele
de „Teologul”. A apărat învățătura despre Sfânta
Treime împotriva eunomienilor și macedonenilor, a
subliniat diferența dintre teologie și filosofie, deși
s‑a folosit de aceasta din urmă pentru a defini dogma.
Bine dezvoltată, în expresie și ocurențe, este termi‑
nologia care ține de teologia negativă, unde se vorbește
despre Dumnezeul incognoscibil în ființa Sa: „a ex‑
prima pe Dumnezeu este cu neputință, dar a‑L înțelege
e și mai imposibil”43. Numele negative ale lui Dum‑
nezeu abundă: „cel ce nu poate fi numit”, „cel care
nu poate fi cuprins”, „cel imuabil”, „cel ce nu poate
fi atins”, „cel lipsit de formă”, „cel fără de sfârșit”,
„cel nevăzut”, „cel care nu poate fi delimitat”, „cel
infinit”, „cel lipsit de calități”, „cel lipsit de cantitate”,
„cel lipsit de chip”, „cel ce este în afara timpului”,
„cel ce nu poate fi conținut”44. Atunci când acceptă
printre numele divine pe cel de ființă, Sf. Grigore de
Nazianz adaugă imposibilitatea de a da acest nume
și ființării:

42
Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, pp. 521–525.
43
Sf. Grigore de Nazianz, Cele 5 cuvântări teologice, trad.
Dumitru Stăniloae, Anastasia, București, 1993, 28, 4.
44
Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 552.

102
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

În tot cazul, dintre cele ce ne sunt accesibile, termenii

„Cel ce este” și „Dumnezeu” sunt, într‑un anume fel,
mai mult nume ale ființei. […] Căci propriu cu adevărat
lui Dumnezeu și în întregime este că e „Cel ce este”,
fără ca aceasta să aparțină cuiva înainte de El, sau cuiva
de după El. Căci n‑a fost și nu va fi ceva care să‑L măr‑
ginească, sau micșoreze45.

Cu siguranță că, din această înțelegere exclusivistă

a ființei ca nume al lui Dumnezeu poate deriva și de‑
numirea neoplatonică a lui Dumnezeu ca „mai presus
de ființă”, pe care Sf. Grigore, de asemenea, o acceptă,
în măsura în care „ființa” este aplicată și altor realități
decât Dumnezeu46.
Etica sa, bazată pe eroismul ascetic și disprețul față
de lume, este influențată de doctrina platonică și ne‑
oplatonică a purificării sufletului și de filosofia cinicilor.
Cert este că pentru Sf. Grigore de Nazianz doctrina
platonică a purificării este încreștinată – pentru că el
vorbește despre o purificare prin lucrarea virtuților
creștine –, iar rolul ei în cunoașterea lui Dumnezeu
este esențial: cunoașterea lui Dumnezeu este condiționată
de purificare47.
Sfântul Grigore de Nyssa (335–394), fratele mai
mic al Sfântului Vasile cel Mare, a fost considerat și

45
Sf. Grigore de Nazianz, Cele 5 cuvântări teologice, 30, 18.
46
Moreschini subliniază, de asemenea, influența neoplatonică
și citează din Cuvântarea 6, 12 unde apare această formulare
(vezi Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 554).
47
A se vedea Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice,
pp. 534, 544, 553.

103
 FILOSOFIA PE SCURT

„cel mai filosof dintre cei trei”48 capadocieni, publi‑

când câteva cărți relevante pentru raporturile cu fi‑
losofia: Despre facerea omului49, Viața lui Moise sau
despre desăvârșirea prin virtute50, Tâlcuire amănunțită
la Cântarea cântărilor51. Excelent cunoscător al lui Pla‑
ton, el folosește imagini și idei platonice pentru a‑și
exprima argumentele în favoarea credinței creștine
– de pildă ideea existenței omului ideal, supra‑istoric.
Însă ființele umane se nasc prin creație, nu prin ema‑
nație din Logosul divin52. De asemenea, se folosește
de logica stoică, îl critică pe Aristotel, pe care îl con‑
sideră negator al providenței și, prin aceasta, pre‑
mergător al epicureismului53. În Despre facerea omului,
aflăm că sufletul creat de Dumnezeu nu preexistă
acestei creații, nici trupului și nici nu se reîncarnează.
Cu toate acestea, Sf. Grigore de Nyssa a acceptat
ideea origenistă a apocatastazei, a restaurării tuturor,
48
Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 564.
49
Sf Grigore de Nyssa, Despre facerea omului, în Scrieri. Partea
a doua (PSB 30), trad. Teodor Bodogae, Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
50
Sf Grigore de Nyssa, Viața lui Moise sau despre desăvârșirea
prin virtute, în Scrieri. Partea întâia (PSB 29), trad. Dumitru Stăniloae
și Ioan Buga, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1982.
51
Sf Grigore de Nyssa, Tâlcuire amănunțită la Cântarea cântărilor,
în Scrieri. Partea întâia (PSB 29), trad. Dumitru Stăniloae și Ioan
Buga, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1982.
52
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2, p. 32.
53
Pentru detalii legate de influențele filosofice asupra Sf. Gri‑
gore de Nyssa, a se vedea Claudio Moreschini, Istoria filosofiei
patristice, pp. 564–568.

104
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

fără ca aceasta să producă efecte negative în receptarea

sa.
În dialectica dintre rațiune și credință, Sfântul Gri‑
gore de Nyssa afirmă că rațiunea poate fi folosită, în
măsura în care nu intră în contradicție cu Scriptura,
pentru că rațiunea trebuie judecată de Cuvântul lui
Dumnezeu, nu invers. La bogăția Revelației, care este
acceptată prin credință, nu se ajunge prin rațiune,
deși rațiunea își are rolul ei. De aceea Sf. Grigore in‑
terpretează spiritual episodul din Ieșire 12, 35‑36, în
care Dumnezeu poruncește evreilor să plece fără să
mai dea înapoi lucrurile pe care le împrumutaseră de
la egipteni; aceste împrumuturi reprezintă, în opinia
lui, cultura profană:

Cuvântul poruncește celor ce aleg viața în libertate

prin virtute să‑și dobândească și bogăția culturii cu
care se împodobesc cei străini de credință. Cu alte cu‑
vinte, călăuza în virtute poruncește să se ia morala și
filosofia naturală, geometria și astronomia, logica și
toate câte se studiază de către cei din afara Bisericii,
de la cei din Egipt care s‑au îmbogățit în acestea, spre
a le întrebuința când vor trebui să împodobească templul
tainelor dumnezeiești cu bogăția adunată de rațiune54.

O idee importantă a gândirii Sf. Grigore de Nyssa

este cea a creșterii infinite în bunătate55, potrivit
54
Sf Grigore de Nyssa, Viața lui Moise, II, p. 60.
55
Vezi și comentariile părintelui Stăniloae din Dumitru Stă‑
niloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2, ed. a 2‑a, Institutul
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1997, p. 69.

105
 FILOSOFIA PE SCURT

căreia, atât în lucrarea virtuții aici pe pământ, cât

și în bucuria comuniunii cu Dumnezeu din împărăția
Sa, oamenii vor înainta din stare în stare (epectază,
epektasis) la infinit, fără a exista vreo oprire, pentru
că Dumnezeu însuși este infinit. Viața mistică a
omului este epektasis, „a tinde înainte”, într‑un
progres care nu are sfârșit56. A vorbit, influențat de
Plotin, despre „zborul celui singur către Cel Singur”
și, influențat de Banchetul lui Platon, despre eros și
despre ascensiunea spre Frumosul ideal. „Asemă‑
narea cu Dumnezeu pe cât îi stă omului în putință”,
pe care o întâlnim în Platon, Theaitetos, a fost inter‑
pretată de Sf. Grigore ca posibilă sub lucrarea harului
lui Dumnezeu. Considerat „fondatorul filosofiei
mistice sistematice”, Sf. Grigore a interpretat extazul
ca iubire pentru Dumnezeu, în care omul urcă înspre
„întunericul divin”, iubirea fiind „chipul cel mai
desăvârșit și mai fericit al mântuirii”57. Transcendența
lui Dumnezeu, deși reală, nu anulează posibilitatea
participării omului la El, dar ascensiunea sufletului
este lucrarea Logosului Hristos, nu doar efort al ra‑
țiunii și ascezei umane. De asemenea, trebuie sem‑
nalate hristocentrismul și prezența dimensiunii
sacramentale în mistica sa: restaurarea chipului
omului se face prin botez, iar unirea cu Dumnezeu
este întărită de euharistie58.

56
Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 599.
57
Sf Grigore de Nyssa, Tâlcuire amănunțită la Cântarea cân‑
tărilor, I.
58
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2, pp. 33–35.

106
 Sfântul Augustin
Sfântul Augustin (354–430) sau Fericitul Augustin
– după cum l‑a numit tradiția ortodoxă din pricina
unor probleme dogmatice (Filioque, supremația harului
și predestinarea) – a fost un episcop creștin de limbă
latină, care prin lucrările lui a făcut trecerea de la
cultura antică la cea creștină, marcând sfârșitul culturii
antice59. S‑a convertit la creștinism în 387, fiind botezat
de Sfântul Ambrozie al Milanului, după ce studiase
retorica și filosofia, în special scepticismul și neopla‑
tonismul. A avut o influență imensă asupra Apusului
creștin, influență care a fost sintetizată pe scurt de
Henry Chadwick în șapte puncte: (1) ideea augusti‑
niană a relației dintre credință și rațiune a fost foarte
influentă în teologia și filosofia scolasticii medievale;
(2) importanța iubirii pentru Dumnezeu a influențat
mistica occidentală; (3) raporturile dintre efortul uman
și harul divin, prezente în gândirea lui Augustin, au
influențat Reforma și Contrareforma; (4) doctrina pă‑
catului originar a influențat dezbaterile iluministe
din sec. al XVIII‑lea; (5) îi datorăm lui Augustin înțe‑
legerea actuală a cuvântului „inimă” și importanța
acordată afectivității, atât de apreciată de romantici;
(6) a contribuit enorm la sinteza dintre creștinism și
filosofie (platonism și neoplatonism); (7) a influențat
filosofia limbajului, prin observațiile asupra proble‑
59
Expresia îi aparține lui Henri‑Irénée Marrou și apare în
Henri‑Irénée Marrou, Sfîntul Augustin și sfârșitul culturii antice,
trad. Drăgan Stoianovici și Lucia Wald, Humanitas, București,
1997.

107
 FILOSOFIA PE SCURT

melor care apar din pricina raporturilor dintre cuvinte

și realitate60.
Printre lucrările sale cu relevanță filosofică enu‑
merăm: Despre liberul arbitru61, Confesiuni62, Despre
cetatea lui Dumnezeu63, Solilocvii64. Augustin rămâne,
pentru istoria filosofiei unul dintre cei mai importanți
gânditori patristici. El consideră „filosofia creștină”
drept adevărata filosofie – o filosofie a interiorității,
a conștiinței și a întoarcerii către Dumnezeu. Cunoaș‑
terea se bazează pe certitudinea de sine a conștiinței,
pe care se bazează cunoașterea – idee dezvoltată
ulterior de Descartes: „Căci dacă mă îndoiesc, exist”
(„Si enim fallor, sum”)65. Negând eternitatea lumii, Au‑
gustin afirmă doctrina creației din nimic (ex nihilo):

„Cine le‑a creat [lucrurile, n.n.]?” Cine este desăvârșit.

„Cine este acesta?” Dumnezeu, Treime nesupusă schim‑
bării, fiindcă le‑a creat prin cea mai mare înțelepciune
și le păstrează cu cea mai mare bunătate. „De ce le‑a
60
Această scurtă trecere în revistă a influenței lui Augustin
a fost realizată în Henry Chadwick, Augustin (Maeștrii spiritului),
trad. Ioan‑Lucian Muntean, Humanitas, București, 1998, pp. 10–
12.
61
Augustin, Despre liberul arbitru, trad. Gh I. Șerban, ediție
bilingvă, Humanitas, București, 2004.
62
Sf. Augustin, Confesiuni (ediție bilingvă), trad. Eugen Mun‑
teanu, Humanitas, București, 2018.
63
Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, trad. Paul Găleșanu,
studiu introductiv de Gheorghe Vlăduțescu, Ed. Științifică, Bu‑
curești, 1998.
64
Augustin, Solilocvii (ediție bilingvă), trad. Gheorghe I.
Șerban, Humanitas, București, 1993.
65
Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, XI, 26.

108
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

creat?” Ca să existe. Căci tot ceea ce există e bun, fiindcă

binele suprem este ființa cea mai desăvârșită. „Din ce
le‑a făcut?” Din nimic66.

Ideile, care la Platon se aflau într‑o lume transcen‑

dentă și separată, sunt, la Augustin, imagini primordiale
în intelectul divin. Prezența rațiunilor seminale (logoi
spermatikoi/rationes seminales) explică procesul devenirii,
fiind considerate germeni originari implantați de
Dumnezeu în materie, în așa fel încât din ei să se dez‑
volte viețuitoarele67.
Celebră este analiza timpului pe care o face în Con‑
fesiuni: timpul se descompune în momente distincte,
în care trecutul nu mai este, viitorul nu este încă, iar
prezentul este doar limita dintre trecut și viitor68. Cu
toate acestea, apelul la conștiința internă a timpului,
o conștiință a duratei, ne prezintă timpul ca extensie
a sufletului (distensio animi), în care accentul cade pe
prezent. Prezentul se extinde, prin rememorare și vi‑
ziune și asupra trecutului și viitorului:

…există trei timpuri, și anume prezentul lucrurilor tre‑

cute, prezentul lucrurilor prezente și prezentul lucrurilor
viitoare. Aceste trei moduri ale timpului există în spirit
și nu văd unde altundeva; prezentul lucrurilor trecute
este memoria, prezentul lucrurilor prezente este con‑

66
Augustin, Despre adevărata religie, trad. Cristian Bejan, ediție
bilingvă, studiu introductiv și note de Alin Tat, control științific al
traducerii de Lucia Wald, Humanitas, București, 2007, XVIII, 35.
67
A se vedea Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2, pp.
71–75.
68
Sf. Augustin, Confesiuni, XI, 14.

109
 FILOSOFIA PE SCURT

templarea directă, iar prezentul lucrurilor viitoare este

starea de așteptare69.

Etica lui Augustin este o etică a iubirii, în care cău‑

tarea fericirii este legată de Dumnezeu:

Prin greutatea sa, fiecare corp tinde spre locul care i se

cuvinte. […] Greutatea mea este iubirea; de ea sunt
purtat oriîncotro sunt purtat. Prin darul tău suntem
înflăcărați și purtați spre înălțimi; ardem și astfel ne
înălțăm70.

Din punct de vedere politic, Augustin distinge între

cetatea pământească și cetatea lui Dumnezeu, între
stat și Biserică și afirmă superioritatea Bisericii față
de stat. Este o viziune care, diferită de cea bizantină,
va deveni dominantă în Occidentul medieval71.

Boethius
Boethius, Anicius Manlius Torquatus Severinus (c.
480–c. 526) a fost canonizat ca Sf. Severinus (23 octom‑
brie). Opera sa cuprinde diferite tratate teologice72, Co‑
mentarii la Categoriile lui Aristotel (c. 510), Comentarii
la Despre interpretare a lui Aristotel (c. 513–516) și Con‑
solarea Filosofiei (c. 523–526)73, o carte pe care a scris‑o
69
Sf. Augustin, Confesiuni, XI, 20.
70
Sf. Augustin, Confesiuni, XIII, 9.
71
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2, p. 85.
72
Anicius Manlius Severinus Torquatus Boethius, Tratate teo‑
logice (Biblioteca medievală), trad. Octavian Gordon și Bogdan
Tătaru‑Cazaban, ediție bilingvă; postfață de Anca Vasiliu, Polirom,
Iași, 2003.

110
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

pe când se afla în închisoare, înainte de a fi condamnat

la moarte de către împăratul Teodoric, în urma acuzației
de înaltă trădare. Influențat de neoplatonism, în special
de Porfir, Boethius L‑a considerat pe Dumnezeu „însuși
binele […], binele suprem și fericirea deplină”74, cel
către care aspiră toate. De asemenea, a fost influențat
de Aristotel și a încercat să exprime doctrina creștină
și în termenii filosofiei aristotelice, fapt care avea să
constituie un început pentru sinteza dintre aristotelism
și gândirea creștină pe care Evul Mediu latin o va rea‑
liza75. Într‑adevăr, Boethius a integrat categoriile aris‑
totelice în apărarea doctrinei că Hristos este o persoană
cu două naturi, divină și umană. Cu această ocazie, a
oferit o definiție a persoanei – și totodată o traducere
a grecescului hypostasis – care va fi acceptată ulterior
de Sfântul Toma și de scolastică: persoana este „substanța
individuală de natură rațională”76. S‑ar putea spune
că Evul Mediu a fost influențat, pe de o parte, de
Pseudo‑Dionisie – o influență neoplatonică – și, pe de
altă parte, de Boethius, care a transmis primilor medievali
logica lui Aristotel, traducând Organon‑ul aristotelic.
73
Boethius, Consolarea Filosofiei (Biblioteca medievală), trad.
Otniel Vereș, ediție bilingvă; îngrijire critică de Alexander Baum‑
garten; postfață de Adrian Papahagi; comentarii de Anca Crivăț,
Filotheia Bogoiu, Ioana Both, Marta Claudia, Cristian Bejan,
Andrei Cornea, Alexander Baumgarten, Polirom, Iași, 2011.
74
Boethius, Consolarea Filosofiei, III, 12.
75
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 2, p. 100.
76
Anicius Manlius Severinus Torquatus Boethius, Contra lui
Euthyches și Nestorius, în Tratate teologice (Biblioteca medievală),
trad. Octavian Gordon și Bogdan Tătaru‑Cazaban, ediție bilingvă;
postfață de Anca Vasiliu, Polirom, Iași, 2003, III.

111
 Sfântul Dionisie Pseudo‑Areopagitul
Sfântul Dionisie Pseudo‑Areopagitul (c. 500) este un
autor enigmatic, influențat de neoplatonism, care a trăit
și a scris în secolele V–VI, având o influență uriașă
asupra misticii creștine din Răsărit și Apus. A scris
Despre ierarhia cerească, Despre ierarhia bisericească, Despre
numirile dumnezeiești, Despre teologia mistică77. A fost
tradus în latină în sec. al IX‑lea de John Scotus Eriugena.
Sf. Dionisie susține conceptul ierarhiei și elaborează,
ca nimeni până la el, teologia apofatică, a negațiilor,
în care Dumnezeu este cunoscut prin necunoaștere,
într‑o atitudine mistică superioară inteligenței. Teologia
afirmativă (catafatică) se folosește de numirile pe care
Scriptura i le dă lui Dumnezeu, numiri mai adecvate
sau mai puțin adecvate; însă și în primul caz Dumnezeu
este infinit mai mult decât putem înțelege prin ase‑
menea nume (unu, bine, frumusețe etc.). De aceea,
despre Dumnezeu se poate vorbi mai bine în termeni
negativi, ceea ce nu înseamnă doar o negație intelec‑
tuală, ci un progres duhovnicesc. Potrivit teologiei
apofatice, Dumnezeu

…nu are putere, nici nu este putere, nici lumină, nici

nu trăiește, nici viață nu este; nici ființă nu este, nici
eternitate, nici timp; nici nu există contact inteligibil
cu ea, nici știință, nici adevăr nu este, nici împărăție,
77
Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete (Colecția cărților
de seamă), trad. Dumitru Stăniloae, Paideia, București, 1996;
Dionisie Areopagitul, Despre numele divine. Teologia mistică (Bi‑
blioteca medievală), trad. Marilena Vlad, ediție bilingvă, Polirom,
Iași, 2018.

112
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

nici înțelepciune, nici unu, nici unime, nici dumnezeire

sau bunătate; nu este nici duh, astfel încât noi să îl
putem cunoaște, nici filiație, nici paternitate, nici altceva
dintre cele ce sunt cunoscute de noi sau de altceva
dintre cele ce sunt; nu este nici ceva dintre cele ce nu
sunt, nici ceva dintre cele ce sunt, iar cele ce sunt nu o
cunosc așa cum este ea, nici ea nu cunoaște ființele așa
cum sunt ele; nu există discurs al ei, nici nume, nici
cunoaștere; nu este nici întuneric, nici lumină; nici
eroare, nici adevăr; nu există, în general, nici atribuire,
nici suprimare a ei, ci, făcând atribuirea și suprimarea
celor de după ea, nici nu îi atribuim și nici nu o suprimăm
pe ea însăși, căci cauza desăvârșită și unitară a tuturor
este mai presus de orice atribuire, iar preeminența celui
ce este în mod simplu detașat de toate și dincolo de
toate este mai presus de orice suprimare78.

Din acest paragraf care trebuie citit în lumina afir‑

mației „să nu credem că negațiile sunt contrare afir‑
mațiilor”79, Dumnezeu este și „cauză” a tuturor, dar
și dincolo de toate, ceea ce poate părea o contradicție.
Jean‑Luc Marion va traduce conceptul de cauză (aitia)
prin „cel cerut”, tocmai pentru a sublinia că Dumnezeu
rămâne „dincolo de toate” și că niciun nume nu‑L
poate exprima cu adevărat. Teologia apofatică a Sf.
Dionisie este încununată de extaz și experiență mistică,
într‑un urcuș în care omul se îndepărtează de toate,
depășește toate numirile lui Dumnezeu, intră în „în‑
tunericul supraluminos”, și ajunge la „cunoașterea
78
Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, în Despre numele
divine. Teologia mistică (Biblioteca medievală), trad. Marilena Vlad,
ediție bilingvă, Polirom, Iași, 2018, V.
79
Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, I, 2.

113
 FILOSOFIA PE SCURT

prin necunoaștere”, la unirea cu Dumnezeu, experiență

inefabilă și suprarațională.
Teologia apofatică nu relativizează conținutul celor
negate, pentru că Tată nu se poate spune pentru Fiu
și nici invers, dar „este o stare superioară gândirii și
inteligenței”80. Printre alte idei ale Sf. Dionisie se nu‑
mără: răul este privație a binelui81, lumea este creată
din bunătatea lui Dumnezeu și nu este de aceeași
esență cu Dumnezeu și, nu în ultimul rând, Dumnezeu
rămâne transcendent lumii. Monismul neoplatonic
nu se aplică lui Dionisie, pentru că, în gândirea lui,
nu este vorba despre o singură substanță și nici despre
emanație – de la Tatăl, către Fiul și Duhul Sfânt, ori
de la Dumnezeu către lume.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Cea mai influentă personalitate de după Dionisie
este Sfântul Maxim Mărturisitorul (580–662), care,
prin publicarea tratatului său, Despre câteva locuri
deosebit de grele din Dionisie și Grigore al Nazianzului,
tradus de John Scotus Eriugena în latină cu titlul Am‑
bigua82, a influențat gândirea Evului Mediu. Sf. Maxim

80
Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 693.
81
Această idee se găsește și la Origen, Sf. Vasile cel Mare, Sf.
Grigore de Nyssa și Sf. Augustin. Dionisie a fost influențat în
principal de tratatul lui Proclos, Existența relelor; vezi Claudio
Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 691.
82
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Dumitru Stăniloae,
Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bu‑
curești, 2006.

114
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

a sintetizat, într‑o viziune cosmică, istoria căderii

omului și a Întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Dumnezeu, chiar atunci când primește numele de
ființă și este înțeles ca ființă pură, este diferit de ființa
creată, care este doar prin participare la Dumnezeu.
Influențat de Dionisie și de tradiția teologiei negative,
Sf. Maxim afirmă, la rândul lui, că Dumnezeu este
supraființial, „Ființa cea mai presus de ființă”83:

Căci dumnezeirea e mai presus de orice cuvânt și de

orice înțeles. De aceea, nici spunând că este, nu facem
aceasta supunând‑o categoriei existenței. Căci este iz‑
vorul existenței, nu doar existența însăși, fiindcă e mai
presus și de însăși existența spusă și gândită în oarecare
mod84.

Dumnezeu fiind mai presus de oricare dintre ca‑

tegoriile aristotelice, se poate spune că este, „posibilă
o unică cunoaștere adevărată cu privire la El: faptul
de a nu fi cunoscut”85.
Hristologia Sfântului Maxim afirmă, împotriva ere‑
ziei monoteliste care afirma existența unei singure
voințe în Iisus Hristos, că Hristos a avut două voințe,
una divină și una omenească; altfel n‑ar fi fost om de‑
plin. Pentru această concepție i s‑au tăiat mâna dreaptă
și limba.
Cosmologia este o sinteză între platonism și Sf.
Scriptură: doctrina aristotelică a eternității lumii este
combătută, pentru că lumea are un început; cosmosul
83
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 302.
84
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 260.
85
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 309.

115
 FILOSOFIA PE SCURT

are existență prin participarea la Dumnezeu și este

înțeles într‑o manieră unitară, potrivit căreia toate
sunt întoarse către Unul divin; Sf. Maxim este original
atunci când consideră că realitățile inteligibile sunt
prezente în cele sensibile prin „amprente”, și invers,
cele sensibile în cele inteligibile prin logoi (rațiuni,
„bunele vreri ale lui Dumnezeu”86). Logos‑ul cel unic,
conținător al logoi‑lor, creează lumea și prin contem‑
plație logoi‑i sunt reunificați în Logos, cu ajutorul
omului. Sfântul Maxim folosește și doctrina aristotelică
a unirii formei cu materia, arătând că realitățile sunt
diade care își au începutul în voința Monadei divine.
Sufletul omului este nemuritor, iar omul are nevoie
să lupte cu patimile pentru a se asemăna cu Dumnezeu,
apropiindu‑se de El pe măsură ce dobândește nepă‑
timirea (apatheia). Îndumnezeirea oamenilor este po‑
sibilă prin Întruparea lui Hristos, care a îndumnezeit
în Sine firea umană, fără ca aceasta să conducă automat
la îndumnezeirea persoanelor umane87.

Sfântul Ioan Damaschin

Considerat „scolasticul Răsăritului”, Sfântul Ioan
Damaschin (676–749) a înlesnit intrarea aristotelismului
în scolastică. Opera sa principală, Izvorul cunoștinței
86
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia,
vol. 3, trad. Dumitru Stăniloae, ed. a 2‑a, Harisma, București,
1994, Întrebarea 13.
87
Pentru această prezentare a ideilor Sf. Maxim, am folosit
în principal Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, pp.
704–727.

116
 FILOSOFIA PAT R I S T I C Ă

(Pege gnoseos), este compusă din Dialectica88, Despre

erezii și De fide orthodoxa (Dogmatica)89, această ultimă
parte influențând gândirea medievală. Sf. Ioan Da‑
maschin consideră că filosofia și știința profană sunt
instrumente ale teologiei. De fide orthodoxa a fost
tradusă în latină în 1151 de Burgundius din Pisa și a
influențat pe Petrus Lombardus – fiind un model pen‑
tru Sentențele sale –, pe Sf. Albert cel Mare și Sf. Toma
din Aquino90.
Sf. Ioan Damaschin consideră că ideea existenței
lui Dumnezeu este sădită în chip natural în om, dar
că nu putem ști ce este El, ci doar că El este. Limbajul
lui concis, de influență aristotelică, sintetizează învă‑
țătura tradiției, îmbinând negațiile cu afirmațiile:

Noi cunoaștem și mărturisim că Dumnezeu este fără

de început, fără de sfârșit, veșnic, pururea dăinuitor,
nezidit, neschimbat, neprefăcut, simplu, necompus,
necorporal, nevăzut, impalpabil, necircumscris, infinit,
incomprehensibil, indefinit, insesizabil, bun, drept,
creatorul tuturor făpturilor, atotputernic, atotstăpânitor,
atoatevăzător, atoatepurtător de grijă, stăpânitor și ju‑
decător. Cunoaștem și mărturisim că este un singur
Dumnezeu, adică o singură ființă; că este cunoscut și
este în trei ipostase, adică Tatăl și Fiul și Sfântul Duh,

88
Sf. Ioan Damaschin, Dialectica, în Opere complete, vol. I, trad.
Adrian Tănăsescu et al., Gândul Aprins, București, 2015.
89
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, ed. a 3‑a,
Scripta, București, 1993. A se vedea și Sf. Ioan Damaschin, Dog‑
matica, în Opere complete, vol. II, trad. Adrian Tănăsescu et al.,
Gândul Aprins, București, 2017.
90
Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, pp. 83–85.

117
 FILOSOFIA PE SCURT

că Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt unul în toate, afară

de nenaștere, naștere și purcedere91…

În spiritul tradiției, Sf. Ioan Damaschin menține

același apofatism al ființei divine, pe care o consideră
„cu totul incomprehensibilă și incognoscibilă”92. Este,
de fapt, o continuare a atitudinii intelectuale întâlnite
și la sfinții Grigore de Nyssa, Dionisie Pseudo‑Areo‑
pagitul și Maxim Mărturisitorul.

91
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II.
92
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV.

118