Sfântul Iustin Martirul și Filozoful (n.

100/110- +165)

Este cel mai reprezentativ dintre toți apologeții secolului al II-lea. Și-a consacrat
viața pentru apărarea creștinismul. A scris mult apărînd Biserica și facând
cunoscută viața și tradiția acestei. Era fiul unor coloniști greci din Sichemul
Palestinei, după colonizarea din ani 70 (dărâmarea Ierusalimului) va primi numele
de Flavia Neapolis, azi Nablus. S-a n-scut între anii 100 și 110. Provine din familie
pagână, nu cunoaște ebraica. A fost atras spre filozofie. În Dialogul cu Iudeul
Trifon se poate observa neliniștea lui pentru cunoaștere, dorul lui după adevăr.
Mediul iudaic îi oferă ideea unui singur Dumnezeu. Se duce mai întâi la o școală
filosofică stoică, care susțineau că Despre Dumnezeu nu putem cunoaște nimic și
nici nu e necesar să știm. Plin de îndoială se îndreaptă către un filosof aristotelic. Îl
va părăsi și pe acesta întrucât i-a cerut plată pentru lecții. Dorind să fie ucenic al
unui pitagoreu acesta îi cere să cunoștințe preliminarii de matematică, muzică,
astronomie. SE împacă oarecum cu filosofia sistemului platonic, până când, într-o
zi, stând în contemplație la malul mării (la Cezareea sau Efes), chinuit de aflarea
adevărului, a întâlnit un bătrân venerabil. Aducând discuția despre cunoașterea lui
Dumnezeu, bătrânul îl lămurește că nici sistemul filozofic platonic nu-i poate da
adevărata dimensiune a cu noașterii despre Dumnezeu, ci numai scrierile inspirate
de Duhul Sfânt ale profeților și ucenicilor lui Hristos : „Dar să-ți fie mai întâi
deschise porțile luminii, că pe acestea nu le pot sesiza sau pricepe toți, ci numai
omul căruia i-a dat înțelepciunea Dumnezeu și Hristisul Lui”. După aceasta
bătrânul s-a făcut nevăzut, însă în sufletul lui Justian abia acum începea să coboare
lumina : „Dar, deodată, ceva ca o flacără se aprinsese în mine –spune Sf. Justin –și
mă stăpâni o iubire pentru proroci și pentru acei oameni care au fost prietenii lui
Hristos și, cumpănind cuvintele lui în sufletul meu, am găsit că numai această
filosofie e de nădejde și folositoare. Numai așa și pentru acest motiv pot să fiu
filosof”.
În acest moment se convertește Sf. Justin (se pare anul 130, în timpul împăratului
Adrian). De la Efes va merge la Roma unde va petrece până la moartea sa martirică
165/166, sub împăratul Marc Aureliu. Aici a deschis o școală creștină privată. I-a
avut ca ucenici pe Miltiade și Tațian. A avut ca adversar pe filozoful Crescens din
pricina căruia va fi martirizat.
Opera: Eusebiu de Cezareea transmite un număr de 8 lucrări:
1. Un Cuvânt –apologie, adresat lui Antonin Piul, fiilor lui și senatului roman.
2. A doua Apologie, adresată lui Antonin Verus;
3. Cuvânt către greci, discută probleme dezbăurte de creștini și de filozofii
greci;
4. Combatere – adresată grecilor;
5. Despre monarhia lui Dumnezeu; conține elemente din Scriptură și din cărțile
elinilor;
6. Psalmistul;
7. Despre suflet; prezintă părerile filozofilor gresci despre suflet;
8. Dialogul cu iudeul Trifon;
Dintre aceste lucrări s-au păstrat în întregime; Apoligia I, Apologia II și
Dialogul cu iudeul Trifon; Fragmente despre Înviere.
Prima Apologie a fost scrisă între 150-155. Este adresată lui Antonin Piul și fiilor
săi Verus Philosophus și Lucius Philosophus, Senatului și Poporului Roman.
Lucrarea are 68 de capitole. Dă câteva date despre sine și arată scopul scrierii.
Partea I (5-13).
În introducere (cap.1-4) arată care este scopul apologiei sale: „Ne prezentăm aici,
nu ca să vă adulăm... nici ca să vă arătăm vreo recunoștință, ci ca să vă cerem să
procedați după o judecată exactă și analitică, nelăsându-vă stăpâniți de
prejudecată...”. În viziunea Sf. Justin conducătorii sunt obligați să se poarte bine,
eliminând violența și tirania. Creștinii nu trebuie condamnați. Fiind nevinovați de
crimele imputate. Respinge învinuirile aduse de păgâni. Încercă să-i scoată de sub
acuzație pe creștini în mod direct. Numele de creștin este egal cu onestitatea.
Creștinii nu sunt atei, daor pentru că nu se închină zeilor, întrucât adoră pe
Dumnezeu Cel adevărat; cultul idolilor este absurd ; creștini sunt onești și loiali ;
nu sunt nici imorali și nici ucigași de oameni și nici dușmani ai statului. (partea
negativă)
Partea II (cap. 13-67) este o jutificare a religiei creștine (partea pozitivă). Tratează
pe larg despre credința, viața, cultul și tainele creștine. Creștinii nu sunt atei pentru
că adoră pe Creatorul universului prin rugăciune și mulțumire. Compară
creștinismul cu păgânismul ; arată superioritatea creștinismului. Vorbește despre
morala creștină, despre principalele dogme creștine. Iisus Hristos e prezentat ca
învățător, a fost răstignit sub Ponțiu Pilat, în vremea lui Tiberiu. Creștini s-au lăsat
convinși de Logos și adoră pe unicul Dumnezeu, prin viața lor curată. Creștini
plătesc biruri și dăjdii autorităților imperiale. Serves cu bucurie și în alte rpivințe
conducerea statului. Urmează capilole despre doctină: despre moarte și nemurirea
sufletului. , cu dovezi din religia și cultura păgână. Creștinii cred în învierea
morților. Capitolul 46 e o sinteză a teologiei Sf. Justin: Hristos este Logosul la care
a participat întreg neamul omenesc. Acest Logos s-a întrupat și s-a făcut om, a fost
răstignit, a murit , a înviat și s-a înălțat la ceruri. Pentru episodul prinderii și
răsignirii lui Hristos, Sf. Justin citează Acta Pilati (cap. 35.10), pe care le-a
consultat ( a doua oară le citează în cap. 48,3). Descrie cultul de inițiere al
creștinilor, vorbește despre Botez și Euharistie. În cap. 61-64 descrie temeiurile
dogmatice și ritualul botezului. Cei ce se pregăteau să primească botezul: trebuia să
se roage, să postească și să ceraă de la Dumnezeu iertarea păcatelor, în timp ce și
noi cei botezați ne rugăm și postim împreună cu ei. După aceea, îi ducem la un loc
cu apă și sunt botezați în numele Tatălui și Stăpânul Dumnezeu, în numele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al Duhului Sfânt.
Taina Euharistiei este descrisă la în capitolele 65, 66 și 67. Cel botezat e dus în
adunarea fraților, unde se fac rugăciuni comune pentru ei înșiși, pentru cel luminat
și pentru toți ceilalți. La sfârșitul rugăciunilor frații se sărută. Se aduc apoi înaintea
întâistătătorului dintre frați pâine și o cupă cu un conținut din apă și vin;
întâistătătorul le primește și aduce laudă și mărire Tatălui tuturor prin numele
Fiului și al Duhului Sfânt; mulțumește apoi foarte mult, pentru că am fost
învredniciți de aceasta din partea Lui. După mulțumiri și rugăciuni, tot poporul
zice: Amin. Apoi cei numiți diaconi dau celor de față să se împărtășească din
pâinea, vinul și apa euharistică; ei duc aceasta și celor absenți. Sf. Justin precizează
ca aceasta se numește euharistie. Din euharistie ia doar cel ce crede că învățătura
noastră este adevărată, cel ce s-a botezat spre iertarea păcatelor și spre renaștere și
trăiește precum a lăsat Hristos.Creștinii iau această pâine și băutură nu ca pe niște
elemente comune. Ci ca pe „trupul și sângele lui Iisus cel întrupat” (prezența
reală).
Creștinii ajută pe cei lipsiți și sunt totdeauna împreună. Pentru hrana pe care o
primesc ei binecuvintează pe Făcătorul a toate prin Fiul, Iisus Hristos și prin Duhul
Sfânt. În ziua numită a soarelui, se adună toți la un loc și fac lecturi din scrierile
Apostolilor sau ale profeților. După lectură proestosul (întâistătătorul) îndeamnă pe
creștini să imite lucrurile frumoase pe care le-au auzit. Se scoală apoi toți în
picioare și se roagă. Pe urmă se aduc pâinea, vinul și apa, proestosul se roagă și
mulțumește, iar poporul zice amin și se dă să guste tuturor celor de față, iar
diaconii duc și celor absenți. Bogații fac milostenie, fiecare după cum îl lasă inima.
Ce se adună se depune la picioarele proestosului, care împarte din daruri orfanilor,
văduvelor, celor lipsiți din cauza bolilor sau din altă pricină celor din închisori,
drumeților care sosesc , tuturor celor în nvoie.
Creștinii se adună în ziua soarelui, pentru că e prima zi în care Dumnezeu
schimbând întunericul și materia a făcut lumea și pentru că Iisus Hristos a
înviat în acea zi din morți ( o nouă recreare a lumii)
A doua Apologie e adresată lui Marc Aureliu și Lucius Verus și senatului roman.
Motivul – insuccesul primei Apologii, venirea la conducere a împăratului Marc
Aureliu. Un alt motiv : O femeie creștină se desparte de soțul vicios. Soțul îl
denunță pe catehetul femeii, Ptolemeu. Urbicus, prefectul Romei (144-166), îl
judecă pe Ptolemeu și-l condamnă la moarte, fiind creștin. Cineva protestează din
sală, Urbicus presupunând că e creștin îl condamnă la moarte și pe acela. Sf Justin
arată că învățătura creștinilor este curată și sublimă, purtarea lor ireproșabilă.
Răspunde la întrebările păgânilor de ce nu se sinucid creștinii, ca să ajungă mai
repede la Dumnezeu ? De ce Dumnezeu, dacă îi iubește, îngăduie suferința ?
Moartea voluntară (sinuciderea este un păcat) împotriva legii lui Dumnezeu. Dacă
se lasă omorâți o fac din supunere față de Dumnezeu.
Dialogul cu iudeul Trifon. Acest dialog l-ar fi avut Sf. Justin la Efes, în anul 135.
Lucrarea este dedicată unui anume Marcu Pompei și cuprinde 142 de capitole. În
prima parte găsim date biografice despre Justin ( cap. 1-8) unde găsim și căutările
sale interioare, zbuciumul sufletesc în căutarea adevărului. Sf. Justin încearcă să
precizeze raporturile dintre creștinism și iudaism. Astfel în capitolele 10-25 critică
legile mozaice Vorbește despre Vechiul Testament și învățăturile lui care au avut
un caracter temporar și local, până la apariția Noului Testament.
Vorbește apoi despre identitatea Logosului cu Dumnezeu, întrupat din Fecioara
Maria. Acest Logos a avut ca înainte mergători pe Ilie și pe Ioan Botezătorul.
În partea a doua a lucrării Sf. Justin demonstrează că Hristos este Fiul lui
Dumnezeu. Se dovedește un susținător la hiliasmului (cap. 80-81); Face un
interesant paralelism între Eva și Fecioara Maria. Prin Eva a venit neascultarea și
moartea, prin Fecioarei Maria, ascultarea și smerenia sunt restaurate „fie mie după
cuvântul tău”, răspunde ea îngerului Gavriil.
În capitolelel 125-126 Justin străruie asupra teologiei trinitare și hristologice din
Vechiul Testament. Vorbește despre Dumezeu în sine , dar și despre a doua
persoană a Sfintei treimi și raporturile ei cu Tatăl. Nu folosește însă termenul de
Treime. În partea finală vorbește despre păgâni, care formează poporul ales al lui
Dumnezeu, prin abaterea iudeilor de la buna rânduială a lui Dumnezeu. Păgânii au
dreptul de a intra în împărăția lui Dumnezeu, care este Biserica creștină.

DOCTRINA
1. Raportul dintre Vechiul și Noul Testament
Centru și esența raportului dintre Vechiul și noul Testament este Iisus Hristos.
Sensul VT este cel mesianic; cuprinsul său este profetic. Profețiile sunt punțile
către NT. Ele conțin preistoria Logosului și Fiului lui Dumnezeu, a Mântuitorului
Iisus Hristos. Noul Testament cu prinde istoria lui Hrisots. Justin intrepretează
mesianic și hristic multe texte din VT. Exegeza Sf. Justin este una de excepție atât
prin frumusețea și unicitatea interpretării, cât și prin adâncimea gândirii sale
teologice. Astfel el revine mereu la textul din Isaia 14,7 „Iată Fecioara va lua în
pântece”, pe care îl reanalizează mesianic, mai ales că evrei înlocuiau cuvntul
fecioară cu tânără. El interpretează simbolic textele despre Sf. Cruce, despre
patimile și învierea Domnului, despre cele două veniri ale lui Domnului.
În final Justin prezentă raportul dintre VT și NT indisolubil și complex. Nu este
simplu un raport literar, ci unul de perspectivă și realități istorice, dar mai ales
tipologic. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu a adus împlinirea VT în NT. NT
apare ca o roadă istorică și duhovnicească a VT.
2. Teognosia filosofică
Învățătura Sf. Justin este o combinație aparte între filosofie și teologie, întrucât
el însuși s-a convertit de la filosofie la credința în Iisus Hristos și la viața
creștină. Filosofia este pentru Justin cea mai aleasă formă a vieții spirituale și
morale a omului, prin care acesta ajunge, grație științei, la adevăr. Filosofia e
cercetare, căutare și găsire a adevărului. Ea e și trăirea la cea mai înaltă tessiune
a acestui adevăr. Descoperirea adevărului trebuie să conducă la integrarea
omului într-un sistem de valori morale și sociale. Pentru Justin „Filosofia este
achiziția cea mai mare și cea mai vrednică în fața lui Dumnezeu. Ea singură ne
îndreaptă și ne apropie de Acesta”. Acesta era scopul mărturisit al filosofiei
platonice. Pentru Justin „sfinți cu adevărat sunt aceia care-și deprind mintea cu
filosofia” (Dialog cu iudeul Trifon, 2,1). Filosofia este astfel suma celor mai
înalte și susținute eforturi ale spiritului uman, care duc la găsirea lui Dumnezeu
și la unirea cu el sau la găsirea Finței și cunoașterea adevărului. Privilegiul
științei și înțelepciunea este fericirea (Dialogul cu Iudeul Trifon, 3,4). Știința
Finței transpusă teologic înseamnă știința despre Dumnezeu. Dacă însă filosofia
este știința Ființei și cunoașterea adevărului, atunci Dumnezeu este chiar
această ființă și acest adevăr. La întrebarea „Ce numești tu Dumnezeu?” Sf,
Justin răspunde: „Ceea ce e totdeauna același și în același fel și cauză pentru
 toate celelalte lucruri, acesta este Dumnezeu (Dialog, 3,5). Definiția lui Justin
este formulată în stil platonic, dar, în fondul ei, este o concepție creștină despre
Dumnezeu. Ea descrie identitatea eternă a lui Dumnezeu cu Sine și veșnica sa
neschimbabilitate. Singur Dumnezeu e nenăscut și nestricăcios și etern. Justin
cunoaște formula din Exod 3,14 în care Dumnezeu se definește pe Sine „Eu
sunt Cel ce sunt”.
3. Sfânta Treime
Sf, Justin este primul creștin care, după Sf. Ioan Evanghelistul vorbește despre
Logos-ul întrupat, Cuvântul lui Dumnezeu. El cunoaște concepția filosofiei păgâne
despre logos, de unde e luat, dar aceasta e diferită de concepția creștină. La
Heraclit logosul era un principiu material, identificat cu focul. La Platon desemna
sufletul rațional (lumea inteligibilă), care intră în alcătuirea sufletului uman și a
preexistat creării omului. La stoici logosul nu e de natură transcendentă, ci e
sufletul lumii, rațiunea supremă, forța care conduce totul. Logosul e principiul
imanent al lumii. La neoplatonici logosul e identificat cu Dumnezeu și socotit
instrument al lui. La ideii eleniști, logosul, în special la Filon, e adaptat
monoteismului, fiind intermediar între Dumnezeu și lume.
După Sf. Justin, Logosul este rațiunea divină. Toți oamanii participă la logosul
seminal, dar numai Hristos este Logosul perfect, care este Dumnezeu, deosebit de
univers și de logosul din care s-a produs lumea. Logosul din care s-a produs lumea
este în lume nu prin emanație, ci printr-o sămânță primită de sus. Este rațiunea
omenească, dar numai în parte, a Cuvântului perfect. Sf. Justin arată că Socrate și
Platon L-au cunoscut parțial pe Dumnezeu, dar cunoașterea perfectă a Logosului se
realizează doar prin revelație. Este primul care încearcă să dea o sistematizare a
adevărurilor creștine, să definească dogmele cu termeni proprii ; să facă un raport
între credință și rațiune. El vorbește despre Dumnezeu-Tatăl, care a creat lumea din
nimic ; El este fără nume ; Cuvintele Tată, Creator, Stăpân sunt numiri datorate
acțiunilor lui. Dumnezeu-Tatăl este transcendent și nevăzut de nimeni. Justin
insistă mult pe persoana Fiului, explicînd întruparea și dumnezeirea Sa. Arată
egalitatea Fiului cu Tatăl. Fiul este primul născut al Tatălui, dar și Unul-Născut.
Este prima putere după Tatăl. Tatăl l-a născut înaintea tuturor creaturilor, în
vederea aducerii acestora la existență. Logosul are deci un început. Sf. Justin se
ocupă de divinitatea lui Iisus Hristos și de misiunea lui mântuitoare.
 4. Sfintele Taine:
Botezul și Euharistia. Botezul sau renașterea vieții se administra celor ce credeau și
earu convinși de adevărurile creștine, care făgăduiau că vor trăi conform acestor
adevăruri, care posteau și se rugau pentru iertarea păcatelor anterioare. Erau duși la
apa botezul unde erau renăscuți. Botezul se făcea în numele Tatălui universului, al
lui Iisus Hristos și al Duhului Sfânt. Justin documentează cu texte biblice
necesitatea și roadele botezului. Ne botezăm pentru a nu mai rămâne fii necesității
și ai ignoranței, ci ai alegerii și ai științei. Baia botezului se numește luminare.
Euharistia. Întâistătătorului dintre frați i se aduce pâine și o cupă cu apă și vin.
Acesta luându-le, înalță laudă și mărire și mulțumire Tatălui a toate în numle Fiului
Său și al Duhului Sfânt. Poporul zice: Amin. Diaconii împărtășesc pe fiecare din
cei prezenți cu pâinea, vinul și apa și duc și celor ce nu sunt prezenți.
Sf. Liturghie se săvârșește Duminica. Vorbește despre Botez (renașterea prin
botez) și Euharistie ( prezența reală; caracter de jertfă).

5. Cosmologie
Sf. Justin nu are o cosmologie bine structurată. El crede că Dumnezeu a făcut
lumea dintr-o materie informă. Nu spune clar că Dumnezeu a făcut lumea din
nimic, dar gânirea lui merge în sensul acesta. Nu se afirmă eternitatea materiei, dar
nici nu spune de unde vine aceasta. Actul creației este definit de termeni precum
ποιεῖν sau ποιητὸς. Prin cei doi termeni pare ca tinde spre creația lumii din nimic.
Deci nu poate fi vorba de eternitatea materiei. El crede că Dumnezeu a creat lumea
în ziua de Duminică, ziua învierii lui Hristos. Dumnezeu a creat lumea pentru
oameni.
6. Antropologie
Este prezentă mai ales în tratatul Despre înviere. Ces este omul, decât o ființă
rațională alcătuită din suflet și trup? –se întreabă Justin. Nici trupul și nici sufletul
luate separta nu constituie omul, ci doar luate împreună. Ceea ce rezultă din
îmbinarea celor două elemente se numește om. Dumnezeu a chemat la viață și
înviere pe om. Omul adevărat, omul întreg este o sinteză psiho-somatică. Se
ocupă mai ales de suflet, influențat de Platon. În această perioadă a vieții el
consideră că sufletul nu este de natură divină și nemuritoare. Sufletul nu e din
ființa lui Dumnezeu, ci din voința sa. După convertire Justin a corectat unele
influențe și a aprofundat doctrina despre suflet. Omul a fost înzestrat cu darul
libertății, al liberei hotărâri sau al bunei voințe – liberul arbitru. Greșala este
a omului care alege; cauza nu stă în Dumnezeu. Dumnezeu a voit ca îngerii și
oamenii să fie autonomi din punct de vedere moral. Sufeltul trăiește și este
conștient și după moarte. Din punct de vedere creștin învierea trupurilor din
morminte atestă viața sufletului și după moarte. Sufletul este în trup, care nu
trăiește fără suflet. Trupul nu mai există, dacă-l părăsește sufletul. Trupul
este casa sufletului, iar sufeltul este casa duhului.
7. Raportul dintre creștinism și păgânisim
Creștinismul și păgânismul erau două forțe care se înfruntau în lumea veche.
Această încleștare adurat secole de-a rândul. Conflictul acesta dintre cultură și
evanghelie, dintre cultură și credință se poate vedea mai ales în apologiile lui
Justin. Este de remarcat aici cu precădere sinceritatea absolută a SF. Justin de
aceea imaginea raportului dintre păgânism și creștinism în operele lui Justin pare a
fi conformă cu adevărul istoric. În acest cadru complex găsim și elemente pozitive
și elemente negative cum era și firesc când două religii și două culturi se întâlnesc.
Primul contact dintre păgânism (elenism) și creștinism este de ostilitate, fiind un
contact între persecutor și persecutat.
Sf. Justin arată că cei ce sunt acuzați pentru anumite fapte nu cunt pedepșiți înainte
de a li se fi dovedit vinovăție, creștinii sunt sancționați numai pentru numele lor de
creșini: „Suntem acuzați că suntem creștini” (Apologia 1,4,5). Dacă cineva din cei
acuzați spune că nu e creștin, este eliberat, dar „dacă mărturisește că e creștin, voi
îl pedepșiți din cauza mărturisirii. Trebuie cercetată viața celui ce mărturisește și a
celui ce tăgăduiește, pentru ca fiecare să arta așa cum sunt faptele sale”.
Creștinii sunt acuzați de ateismAteismul creștinilor e real -spune Justin – dacă e
raportat la zeii păgânilor: „Mărturisim că suntem atei față de așa-numiții zei, dar nu
față de dumnezeul prea adevărat și Tată al dreptății, al castității, al celorlalte
virtuți...”. El susține că creștinii sunt urâși pentru numele lui Hristos.
Coordonate privind anghelologia și demonologia. Îngerii sunt din cer și îi păzesc
pe oameni. Sunt intermediar între Dumnezeu și om, nu au corporalitate. Demonii
sunt îngeri infideli.
Teolgia Sf. Justin cu toate noutățile și bogăția ei nu este totdeauna foarte sigură,
cum e credința lui. El are erori cu privire la raporturile inter-trinitare, la suflet, la
demoni, la eshatologie. Erorile aceste pot fi înțelese prin prizma noutății lor, prin
influențele platonismului.

SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOZOFUL

„Într-adevăr filozofia este lucrul cel mai mare și mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură
poate să ne înalțe până la Dumnezeu și să ne apropie de El, iar sfinți, cu adevărat, sunt
numai aceia care-și deprind mintea cu filozofia. Ce este, însă, filozofia și pentru care
motiv a fost ea trimisă oamenilor, este un lucru necunoscut de mulți. De altminteri, pe
bună dreptate, fiindcă știința aceasta fiind una singură, dacă toți ar cunoaște rostul ei,
atunci nu ar mai fi unii platonicieni, alții stoici, alții peripateticieni, alții teoreticieni și
alții pitagorei [...]. De aceea și eu, dorind, la început, să mă alătur unuia dintre aceștia, m-
am încredințat unui stoic. Și, stând destulă vreme la el, dacă am văzut că nu mi se mai
spunea nimic despre Dumnezeu (căci nici el, de altfel, nu știa prea multe lucruri, zicând
că o asemenea învățătură nici nu este necesară) l-am schimbat pe acesta și am venit la un
altul, care se numea peripatetician și care, după câte se credea, era un bărbat grozav de
luminat. Acesta îngăduindu-mă pe lângă el câteva zile, mi-a pretins apoi să-i fixez
onorariul, pentru ca venirea nostră în contact să nu rămână fără de folos. Din cauza
aceasta, socotind că un asemenea om nu poate fi nicidecum un filozof, l-am părăsit. Dar,
fiindcă sufletul meu nu-mi dădea pace, dorind să asculte continuu despre ceea ce
formează în chip propriu și deosebit obiectul filozofiei am venit la un pitagoreu, care era
pe atunci în mare vază, ocupându-se mult de tot cu filozofia. Apoi, vorbind cu el și
arătându-i că vreau să devin auditorul și discipolul lui, mi-a zis: „Ia spune-mi: ai urmat
cursurile de muzică, de astronomie și de geometrie? Crezi că poți contempla ceva din cele
ce alcătuiesc fericirea, dacă n-ai învățat, mai întâi, lucrurile acestea, care smulg sufletul
din limitele sensibilului și-l fac folositor lucrurilor intelectuale, pentru ca să poți vedea, în
felul acesta, ce este în sine frumosul și ce este binele? Lăudându-mi cât se poate de mult
aceste materii de învățământ și spunându-mi că ele sunt cât se poate de necesare, m-a
respins, în cele din urmă, când a auzit că nu am cunoștință de ele [...]. Găsindu-mă, astfel,
într-un impas, am socotit cu cale să mă duc și la platonicieni, căci și aceștia aveau un
frumos renume [...]. Înțelegerea lucrurilor netrupești mă încânta foarte mult, iar teoria
ideilor dădea aripi judecății mele. De aceea, socoteam că nu avea să treacă prea multă
vreme până să devin înțelept și, în neghiobia mea, nădăjduiam să văd pe Dumnezeu față
 către față: căci acesta este scopul filozofiei lui Platon [...]. Pe când mă găseam astfel,
părându-mi-se că port în mine o mare liniște și voind să fug și mai mult de orice urmă
omenească, m-am dus într-un sat nu departe de mare. În timp ce mă apropiam de locul
acela, în care ajungând, aveam să fiu numai eu cu mine însumi, un bătrân respectabil, cu
înfățișarea destul de frumoasă, cu chip blând și cuvios, venea pe urma mea, numai la
câțiva pași depărtare [...]. Dar tu – mi-a zis el – ce cauți pe aici? Simt o plăcere deosebită
– i-am răspuns eu – să mă ocup cu astfel de îndeletniciri. Căci aici pot să stau de vorbă cu
mine însumi, nefiind alte lucruri care să mă împiedice, așa cum se întâmplă de obicei.
Niște astfel de locuri sunt cât se poate de prielnice pentru meditație. Așadar, tu ești un om
iubitor de meditație – mi-a zis el – și nu ești un om iubitor de faptă și de adevăr, după
cum nu încerci să fii un om mai mult practic decât un sofist? Da – i-am răspuns eu – ce
lucru poate fi mai de seamă, pe care l-ar putea săvârși cineva, decât să arate că rațiunea
este mai presus de toate celelalte și lăsându-se astfel stăpânit și condus de rațiune, să
poată vedea rătăcirea altora și îndeletnicirile lor, anume că ei nu săvârșesc nimic sănătos
și plăcut lui Dumnezeu? Fără filozofie și fără rațiunea cea dreaptă, numeni nu poate
dobândi înțelepciunea [...]. Puțin îmi pasă de Platon, de Pitagora, și, în genere, de oricare
altul, care gândește la fel [...]. Cu mult înainte de acești așa-ziși filozofi, au fost niște
oameni fericiți, drepți și iubitori de Dumnezeu, care au vorbit în Duhul Sfânt și care au
arătat cele viitoare, care se întâmplă acum: aceștia sunt profeții. Numai aceștia au văzut și
au spus oamenilor adevărul [...]. Roagă-te, deci, mai presus de toate, să ți se deschidă
porțile luminii, căci toate acestea nu pot fi văzute și nici înțelese de toți, dacă
Dumnezeu și Hristosul Lui nu dă cuiva să înțeleagă». Spunându-mi acestea, a plecat,
iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet și m-a cuprins o mare dragoste de profeți
și de bărbații aceia care sunt prietenii lui Hristos. Și, gândind la cuvintele lui, găseam că
aceasta este singura filozofie sigură și aducătoare de folos. În felul acesta și pentru
aceasta sunt filozof. Și aș voi ca toți, dobândind aceeași dispoziție pe care o am eu, să nu
vă depărtați de cuvintele Mântuitorului [...]. Dacă, deci, te îngrijești și tu de tine și dacă
voiești să ajungi la mântuire și ai încredere în Dumnezeu, ca unul care, în definitiv, nu
ești străin de aceste lucruri, se cuvine ca și tu, cunoscând pe Hristosul lui Dumnezeu și
devenind desăvârșit, să fii fericit”1.
Omul se naște având în sine setea de cunoaștere a adevărului. Potrivit
tradiției patristice, există o cunoaștere a lui Dumnezeu bazată pe rațiune (calea
filozofiei), numită îndeobște cunoaștere rațională sau catafatică (afirmativ-
rațională); există însă și o cunoaștere a lui Dumnezeu numită apofatică sau
negrăită, o cunoaștere prin experiență și trăire a Adevărului revelat. Sfinții Părinți
consideră cunoașterea intelectuală a lui Dumnezeu, dedusă în mod rațional din

1 SF. IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOZOFUL, „Dialogul cu iudeul Tryfon”, II-VIII, în: Apologeți de limbă greacă
(Părinți și Scriitori Bisericești, 2), trad., introd., note și indici Pr. Teodor Bodogae, Pr. Olimp Căciulă și Pr. Dumitru
Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980, pp. 92-100.
lume, ca insuficientă. Aceată cunoaștere trebuie completată de o cunoaștere
superioară care presupune recunoașterea tainei lui Dumnezeu.
Cunoașterea lui Dumnezeu este paradoxală, pentru că, pe măsură ce ne
afundăm în cunoașterea Lui, ne înălțăm la înțelegerea tainei lui celei de
neînțeles.