POLITICA RELIGIOASĂ A SUCCESORILOR LUI 


CONSTANTIN CEL MARE – (337-395)
} La 22 mai 337, Constantin cel Mare trecuse la cele veşnice. Timp de
trei luni puterea a fost vacantă, însă în această perioadă au fost
eliminate rudele colaterale ale împăratului răposat (fraţii vitregi:
Dalmatius, împreună cu fiul său, numit tot Dalmatius/Flavius
Dalmatius, şi Iulius Constantius; au fost cruţaţi fiii lui Iulius
Constantius: Gallus şi Iulian (Apostatul), nepoţii împăratului Constantin.
} În sept. 337, la Viminacium, s-a încheiat un acord între fiii împăratului
Constantin în ce priveşte împărţirea diocezelor. Cei trei fiii în viaţă ai
Sfântului Constantin – Constantin al II-lea (Flavius Claudius
Constantinus, n. 316, 337-340), Constans (Flavius Iulius Constans, n.
325, 337-350) şi Constanţiu al II-lea (Flavius Iulius Constantius, n. 317,
337-361, din 350 asupra întregului imperiu) – au fost proclamaţi
auguşti şi şi-au împărţit imperiul:
} ● Constantin al II-lea administra Britannia, Gallia, Spania;
} ● Constans – Italia, Africa, Illyricum;
} ● Constanţiu al II-lea – Orientul (Tracia, Asia Mică, Siria, Palestina,
Egipt).
Constanţiu al
II-lea
} Se creează un colegiu de auguşti sub autoritatea morală a lui
Constantin al II-lea. Din nefericire, între suverani a izbucnit o
sângeroasă competiţie pentru purpura imperială.
} Un prim conflict i-a opus, în 340, pe Constantin al II-lea şi Constans,
primul fiind ucis în timpul unei intervenţii în Italia.
} În 340, printr-o nouă întâlnire a suveranilor (Viminacium, 4 apr. 340),
se stabileşte o diarhie – imperiul este împărţit între Constans şi
Constanţiu, primul administrând Occidentul, cel de-al doilea
gestionând Orientul.
} Această diarhie funcţionează un deceniu (340-350), nelipsind
disensiunile între cei doi auguşti, mai cu seamă în privinţa politicii
religioase; în ian. 350, Constans era înlăturat de pe tron de o
conspiraţie a statului major, tronul fiind uzurpat de un ofiţer semi-
barbar, Magnenţiu, care a fost recunoscut împărat de provinciile
occidentale. Refugiat în Spania, Constans este ucis de emisarii lui
Magnenţiu.
} Această uzurpare îi oferă lui Constanţiu al II-lea prilejul de a reunifica
imperiul: la capătul unui război care a durat trei ani (351-353),
Magnenţiu este înfrânt și se sinucide. Imperiul reunificat (353) este
gestionat de Constanţiu al II-lea până la moarte (361).
} Politica religioasă a succesorilor imediaţi ai lui Constantin

} Constans şi Constanţiu al II-lea fuseseră crescuţi în spirit creştin, ambii au

rămas însă catehumeni până spre sfârşitul vieţii (Constanţiu, asemenea
părintelui său, a fost botezat in articulo mortis).
} Constans era ortodox, milita pentru doctrina niceeană, Constanţiu însă
favoriza arianismul (tendinţa homeeană) şi a încercat să promoveze această
erezie, reuşind s-o impună către sfârşitul domniei ca doctrină oficială.
} Domnia lui Constanţiu al II-lea este considerată de unii istorici „primul caz
de cezaropapism”, implicarea împăratului în problemele Bisericii fiind
abuzivă.
} Ambii au continuat politica împăratului Constantin de acordare de privilegii
pentru clerici, care au fost scutiţi de taxe extraordinare pentru activităţi
comerciale mărunte (chrysargyron) şi de impozit funciar. De asemenea,
Constanţiu al II-lea a interzis convertirea creştinilor la iudaism (Codex
Theodosianus 16, 8,7).
} Constans încearcă să mijlocească între Biserică şi comunitatea donatistă şi,
când încercările sale eşuează, încearcă lichidarea schismei donatiste prin
represiune.
} Constanţiu al II-lea se confruntă cu urmările crizei ariene şi încearcă să
impună linia homeeană, iar pe episcopii niceeni îi prigoneşte.
} După 325, în Răsărit, alături de niceeni (homoousieni), ai căror
purtători de cuvânt sunt, în Răsărit, Sfântul Atanasie cel Mare, în
Apus, Hilarie de Poitiers, se manifestă mai multe facţiuni ariene:
◦ ● anomeii (heterousieni), arieni stricţi, radicali, reprezentând o
tendinţă ariană extremă, care susțineau faptul că Fiul este
neasemănător Tatălui (ἀνόµοιος, „neasemănător”) în ceea ce
privește natura, conduşi de Aetios, retor din Antiohia, şi Eunomios;
◦ ● homoiousienii, conduși de Vasile de Ancyra, Gheorghe de
Laodiceea și Eustațiu de Sevasta, recunoșteau asemănare
(ὁµοιούσιος) de substanță între Tatăl și Fiul, dar respingeau
termenul deoființă. Ei au reușit să obțină de la Constanțiu validarea
deciziilor unui sinod ținut de ei, în 358, la Ancyra6;
◦ ● homeenii, grupare condusă de Acachie de Cezareea, spuneau că
Fiul este asemănător (ὅµοιος, „asemănător”) în toate Tatălui, fără
alte precizări, aveau tendințe arianizante, respingând termenul
homoousios ca nescripturistic.
} Iniţial, Constanţiu al II-lea a susţinut gruparea homoiousienilor, care, abuzând de
protecţia oferită de suveran, a început să-i persecute pe anomei. În ultimii ani de
domnie, favoarea împăratului se îndreaptă către homeeni, suveranul considerând
că această formulă putea întruni consensul episcopatului răsăritean.
} La mijlocul secolului al IV-lea se întrunesc în Răsărit mai multe sinoade care
condamnă credinţa niceeană şi adoptă simboluri de credinţă ariene. Cele mai
importante dintre acestea sunt:
} ● Antiohia, 344 – se adoptă Simbolul de credinţă numit Makrostichos („cu stihuri
lungi”), reprezentând formula homeeană;
} ● Sirmium, 357, – crezul acestui sinod a rămas în istorie drept „blasfemia de la
Sirmium”, în care sunt condamnate formulele homoousios şi homoiousios,
} ● Sirmium, 359 – crezul acestui sinod a rămas în istorie drept „al patrulea simbol de
la Sirmium”, fiind aprobată formula „Hristos este asemenea Tatălui în toate”.
} ● Ariminum (Rimini, Italia) şi Seleucia (Isauria), ambele în 359 – aceste sinoade
reprezintă punctul culminant al presiunii exercitate de împăratul Constanţiu al II-lea
pentru a impune formula homeene. În legătură cu aceste două sinoade, care
impuneau crezul homeean în întreg imperiul, Fericitul Ieronim scria mai târziu:
„întreaga lume a gemut şi s-a minunat să se descopere a fi ariană” (Împotriva
luciferienilor, 19).
} Se cuvine reamintit că Sfântul Atanasie cel Mare, episcop al
Alexandriei începând din 328, un simbol al rezistenţei faţă de
politica favorabilă arienilor a lui Constanţiu al II-lea şi Valens,
a suferit pentru ataşamentul său faţă de Crezul niceean cinci
exiluri:
} ● 335-337 – depus de sinodul de la Tir (335), dominat de
adversarii săi – eusebieni şi melitieni –, a fost exilat de
Constantin la Augusta Treverorum (Trier), în Gallia. A revenit
din exil în 337, după moartea lui Constantin;
} ● 339-346 – exilat de Constanţiu, se refugiază la Roma, unde
episcopul Iulius (337-352) îl primeşte ca pe un apărător al
dreptei-credinţe;
} ● 356-361 – prigonit de Constanţiu al II-lea, se refugiază în
deşertul egiptean;
} ● 363 – este exilat din nou de Iulian Apostatul, din nou s-a
ascuns în pustie;
} ● 365-366 – forţat din nou să părăsească Alexandria de către
noul împărat, Valens, se refugiază în pustiul egiptean.
} Politica faţă de păgânism

} Fiii lui Constantin cel Mare continuă politica părintelui lor faţă de
păgânism şi o înăspresc, însă măsurile lor au fost lipsite de coerenţă.
Constans şi Constanţiu al II-lea păstrează titlul de pontifex maximus.
} În 341, Constans interzice sacrificiile sângeroase şi practicile divinatorii.
} În 353 şi 357, mai multe legi ale lui Constanţiu încearcă interzicerea
cultelor păgâne, împăratul ordonă închiderea templelor şi dispune
pedepsirea cu moartea a celor care aduceau sacrificii şi adorau statuile
divinităţilor.
} Măsura închiderii templelor se aplică, într-o măsură mai mare, în Orient
– mai multe temple se închid în Phrygia, altele sunt demolate în Siria şi
Capadocia, Serapeum-ul din Alexandria este jefuit –, însă dispoziţia
imperială rămâne literă moartă în Occident.
} În 357-358, se adoptă măsuri împotriva divinaţiei şi vrăjitoriei.
} Roma rămâne neatinsă de aceste măsuri, „Cetatea eternă” a rămas multă
vreme un bastion al păgânismului („Vaticanul păgânismului”).
Constanţiu al II-lea nu adoptă măsuri defavorabile Senatului, în
majoritate păgân, şi nu reduce alocaţiile templelor din Roma.
Iulian
Apostatul,
361-363
} Iulian Apostatul (361-363)

} Ultimul reprezentant al dinastiei constantiniene a fost un păgân,

Iulian Apostatul (Flavius Claudius Iulianus). Nepot al lui Chlorus,
Iulian era fiul lui Iulius Constantius, fratele vitreg al lui
Constantin, asasinat în cele trei luni de interregn care au urmat
morţii acestuia (iun.-aug. 337).
} Fusese promovat cezar de către Constanţiu al II-lea în noiembrie
335, misiunea sa fiind apărarea frontierei renane în faţa francilor
şi alamanilor.
} În anii 360-361, au apărut tensiuni între Iulian şi Constanţiu:
Constanţiu pregătea o campanie împotriva perşilor şi i-a solicitat
cezarului câteva unităţi militare de elită, însă trupele occidentale
au refuzat să participe la expediţia împotriva Imperiului sasanid
şi, în februarie 360, la Lutetia Parisiorum (Paris), l-au proclamat
împărat pe Iulian.
} Constantiu al II-lea a murit subit câteva luni mai târziu (3 nov.
361), la Tars, în Cilicia, recunoscându-l moştenitor pe Iulian în
ultima clipă.
} Iulian a adoptat o politică religioasă diferită de cea a
predecesorilor săi, obiectivul său fiind acela de a limita
expansiunea creştinismului şi restabili strălucirea cultelor
tradiţionale.
} Născut într-o familie creştină, fusese botezat şi educat în
spirit creştin, iar educaţia sa fusese supravegheată de arieni
(Eusebiu de Cezareea).
} Se pare că primise chiar hirotesia într-una dintre treptele
clerului inferior, cea de citeţ (anagnost, lector).
} Asistase la masacrarea tatălui său şi a altor membri ai
familiei lui Constantin, ceea ce l-a marcat profund. Nu se
poate contesta că aversiunea sa faţă de creştinism se datora
şi acestui carnaj; în orice caz, Iulian a avut resentimente
toată viaţa faţă de Constanţiu, considerat călăul tatălui său.
} Primise o educaţie aleasă, fiind discipolul lui Libanios şi
Maximos din Tyr, a frecventat cercurile neoplatonice din Asia
Mică şi Universitatea din Atena, unde i-a avut colegi pe Sfinţii
Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare.
} După 350, a abandonat în secret creştinismul în favoarea
păgânismului.
} Noua sa religie se baza pe un politeism foarte deschis
religiilor orientale (Cybele, Mithra) şi pe un cult al Soarelui.
} Religia sa era, aşadar, una sincretistă, un melanj de
elemente preluate din platonism şi pitagoreism, din
mitologia clasică şi religiile de mistere.
} Teologia sa era una cu aparenţă monoteistă: îl venera pe
Zeus (tatăl), pe Helios (fiul, asemănător lui Zeus, mediator
între ideea de bine şi creaţie) şi, un al treilea ipostas divin,
pe „mama zeilor”, o fecioară.
} Ostilitatea faţă de creştinism transpare din lucrarea polemică
Contra galileenilor prin care-şi justifica apostazia.
◦ Iulian aducea creştinilor acuzaţia de ateism, pentru că respingeau zeii
greci, şi considera teologia creştină plină de contradicţii: invoca
pretinse discordanţe între Evanghelii în ceea ce priveşte genealogia
Mântuitorului şi considera ireconciliabilă ideea monoteistă cu
afirmarea trinităţii Persoanelor dumnezeieşti.

} Politica faţă de păgânism

} Iulian a anulat toate măsurile luate împotriva păgânismului,

a redeschis templele închise, a restituit păgânilor edificiile
cedate anterior creştinilor, a restabilit sacrificiile sângeroase.
◦ Labarum-ul este suprimat, zeităţile tradiţionale reapar în iconografia
monetară.
} Aceste măsuri sunt însoţite de importante favoruri acordate
clerului păgân: se alocă importante sume reconstruirii şi
renovării templelor, se acordă unele scutiri fiscale localităţilor
majoritar păgâne (de pildă, Gaza), sunt preferaţi păgânii la
angajarea în posturile de funcţionari.

} A încercat o reformare a păgânismului, inspirându-se aici din

organizarea Bisericii: clerul păgân trebuia organizat întocmai
ierarhiei bisericeşti (numirea unui superior în fiecare provincie,
un fel de episcop păgân), era îndemnat să practice virtuţi
precum austeritatea, filantropia (mai cu seamă faţă de săraci şi
bolnavi), puritatea morală; se preconizează înfiinţarea unor
instituţii caritative, iar împăratul stabileşte obligaţiile cultuale
ale clerului păgân (să se roage de trei ori pe zi, să postească, să
studieze filosofia) şi se preocupă de propagarea păgânismului.
} Cercurile păgâne l-au considerat un împărat ideal.
} Politica faţă de creştinism

} Faţă de creştinism, împăratul se declară tolerant, dar este o toleranţă

plină de dispreţ:
◦ „cei care au zel pentru adevărata religie nu molestează, nici nu atacă,
nici nu insultă mulţimile galileenilor (numele sub care sunt desemnaţi
astăzi creştinii), trebuie mai degrabă să avem milă decât ură pentru cei
care au nefericirea să rătăcească într-un mod atât de grav” (Scrisoarea
114).

} Este foarte tolerant faţă de eretici – intenţia sa era aceea de a-i dezbina
pe creştini, instigându-i pe unii împotriva altora, exploatând
controversele doctrinare dintre creştini. Intenţia sa era de a submina
creştinismul prin stimularea disputelor doctrinare.
} În acest sens, Iulian a restabilit libertatea de cult pentru donatişti şi
arieni; cei exilaţi din pricina credinţei lor în timpul lui Constanţiu al II-lea
au fost rechemaţi din exil şi bunurile confiscate au fost restituite. Toate
măsurile faţă de disidenţi au fost revocate.
} Apostatul a desfiinţat privilegiile fiscale şi judiciare acordate de
predecesori creştinilor (clerului) şi au fost impuse amenzi substanţiale
comunităţilor care distruseseră sau provocaseră daune templelor.
} Iulian adoptă şi măsuri discriminatorii faţă de creştini: în iunie 362,
interzice creştinilor să profeseze în învăţământ, împăratul susţinând că
profesorii creştini nu pot comenta texte al căror spirit religios le este
străin („Mi se pare absurd că cei care comentează lucrările [autorilor
clasici] dispreţuiesc zeii pe care aceia îi onorează” – Scrisoarea 42). Era o
măsură deosebit de gravă care impunea creştinilor să accepte educarea
copiilor lor de către profesori păgâni.

} În ultimele luni ale domniei, confruntat cu ostilitatea antiohienilor, Iulian

a adoptat măsuri tot mai potrivnice creştinilor:
} ● Sfântul Atanasie este trimis din nou în exil ca agitator (asemenea lui
Eleusios de Cizic);
} ● ca măsură punitivă pentru distrugerea ultimului templu păgân, cel al
zeiţei Fortuna, locuitorii Cezareei Capadociei trebuie să achite o amendă
de 300 de livre de aur, oraşul îşi pierde statutul de civitas şi chiar şi
numele (este redenumit Mazaca);
} ● tolerează violenţele faţă de creştini, tolerează distrugerea bisericilor
şi nu pedepseşte nici măcar martirizarea unora dintre ierarhi: Gheorghe
al Alexandriei, masacrat de păgânii din Alexandria, împreună cu doi
creştini, pentru că profanaseră un mithraeum.
} În ultimele luni ale domniei, Iulian pregătea o persecuţie
generală, iar creştinii au fost excluşi din aparatul de stat,
însă moartea împăratului a zădărnicit aceste intenţii.
} În iunie 361, Iulian a murit în timpul unei campanii
împotriva perşilor, conduşi de suveranul Shapur al II-lea
(309-379). Campania începuse cu strălucite victorii, însă
romanii nu au reuşit să cucerească capitala Ctesifon-ul,
fiind rănit mortal în timpul retragerii, în lupta de la
Maranga (26 iun. 363), pe Tigru.
◦ Străpuns de o lance, Apostatul a strigat cu ultimele puteri: „Ai
învins, Galileene!”.
} Dinastia constantiniană se stinge odată cu Iulian, însă
este curmată şi această încercare de stopare a procesului
de creştinare a imperiului.
} Succesorul lui Iulian a fost Iovian (iun. 363-febr. 364), un ofiţer
creştin din Pannonia. Domnia sa a fost extrem de scurtă, suveranul
pierind în februarie 364, după ce pusese capăt războiului persan
printr-o pace umilitoare.
} Iovian a abrogat măsurile anticreştine adoptate de Iulian – îndeosebi
interdicţia de a exercita profesia de dascăl – şi a restituit Bisericii o
serie de privilegii.
} Nu s-a angajat în disputele interne din Biserică şi a manifestat
toleranţă faţă de păgânism.

} Lui Iovian i-au succedat: Valentinian I (364-375), în Occident, şi

Valens (364-378), în Orient.
} Valentinian I nu a ingerat în treburile Bisericii, declarând că acestea
trebuie să fie rezolvate de episcopi („Eu nu sunt decât un laic, nu
mă ocup de aceste probleme”).
} Politica sa faţă de păgânism a fost relativ tolerantă – o lege
promulgată imediat şi reînnoită în 370 menţinea libertatea de cult.
} Valens i-a favorizat pe arienii homeeni şi i-a prigonit pe episcopii
niceeni care nu acceptau crezul homeean, aceştia fiind depuşi şi
exilaţi. Între episcopii care s-au împotrivit politicii lui Valens s-a
aflat şi episcopul Brettanion al Tomisului.
} După ce a încheiat pacea cu goţii de Valens a descins la Tomis, unde
a încercat să-l determine pe episcopul tomitan să intre în
comuniune cu arienii.

} „Împăratul Valens a venit în Tomis. Intrând în biserică şi îndemnându-l să

se unească cu cei din secta potrivnică, Brettanion a discutat cu mult curaj în
faţa stăpânitorului despre dogma de la sinodul de la Niceea, apoi l-a
părăsit şi s-a dus în altă biserică şi poporul l-a însoţit. Şi se adunase acolo
aproape tot oraşul spre a-l vedea pe împărat, bănuind că se va întâmpla
ceva deosebit. Părăsit acolo, împreună cu cei din jurul său, Valens a îndurat
cu greu această înfruntare. Şi prinzându-l pe Brettanion, a poruncit să-l
ducă în exil, iar nu după mult timp a dat ordin să fie adus din nou la locul
său. Căci după cum cred eu, vedea bine că sciţii sunt supăraţi pentru
exilarea episcopului şi se temea să nu pună la cale vreo răscoală, ştiind că
sunt viteji, şi, prin poziţia locurilor, necesari lumii romane, fiind aşezaţi ca
un zid în faţa presiunii barbarilor” (SOZOMEN, Istoria bisericească, VI, 21).
} Analiza atentă a pasajului citat conduce la concluzii
privind organizarea bisericească a Scythiei Minor şi la
înfloritoarea viaţă creştină care pulsa în a doua jumătate
a secolului al IV-lea în Tomis, „oraş mare şi bogat” pe
ţărmul Pontului Euxin.
} Este atestată o organizare bisericească unitară, cu un
scaun episcopal a cărui înfiinţare este anterioară acestei
atestări certe.
} Episcopul care oblăduia bisericile întregului neam îşi avea
reşedinţa la Tomis, unde existau cel puţin două bazilici.
} Titularul acestui scaun, Brettanion, s-a arătat ferm în
credinţă şi zelos întru apărarea dogmei de la Niceea.
} Valens a murit la 9 august 378, la Adrianopol.
Valens 

364-378
} În Occident, Graţian (375-383), succesorul lui Valentinian
I, nu a intervenit în afacerile interne ale Bisericii, dar a
consimţit, la insistenţele papei Damasus, ca autoritatea
politică să aplice deciziile sinodale.
} După moartea lui Valens, la 19 ian. 379, Graţian, a numit
ca august al Orientului un general spaniol, Flavius
Teodosius (Teodosie I/cel Mare).
◦ În 383, Graţian a fost asasinat de un uzurpator spaniol, Maximus,
Teodosie l-a ucis pe uzurpator şi l-a restabilit pe Valentinian al II-
lea.
◦ În 391, decizia lui Valentinian al II-lea de interzicere a cultelor
păgâne a suscitat o reacţie păgână căreia i-a suveranul căzut
victimă (392), tronul fiind uzurpat de retorul păgân Eugenius
(393); uzurparea a fost lichidată un an mai târziu (394) de
Teodosie.
} Teodosie I a fost primul împărat care a primit botezul
încă de la începutul domniei (în toamna anului 380).
} A încercat să apere credinţa ortodoxă şi să
restabilească unitatea religioasă în partea răsăriteană
a Imperiului; această atitudine este ilustrată de
opoziţia evidentă faţă de disidenţele ariene, faţă de
donatişti, manihei, apolinarişti, membrii acestor
grupări eretice fiind consideraţi „eretici” şi supuşi
rigorilor legii.
} Spirit ferm, niceean intransigent, adversar al
ereziilor, suveranul şi-a propus să facă din
Ortodoxie o religie de stat, obligatorie pentru toţi,
renunţând la toleranţa faţă de celelalte culte.
} Legile împotriva ereziei

} Teodosie a adoptat o legislaţie consistentă împotriva ereticilor.

Legile promulgate se împart în două secţiuni separate de o perioadă
de patru ani, prima cuprinzând legi valabile pentru Răsărit (legile
6-16 din Codex Theodosianus), a doua secţiune reflectă dorinţa sa
de a extinde reprimarea ereziei la întreaga lume romană (Codex
Theodosianus, 16, 5,19-21).
} În mod evident, erezia devine o crimen publicum. Chiar dacă această
legislaţie nu a fost aplicată cu multă consecvenţă, sistematic şi
continuu, este evidentă noua orientare a politicii religioase a
Statului, care devine garantul Ortodoxiei.
} La 28 februarie 380, Teodosie a promulgat la Tesalonic celebrul
edict Cunctos populos, decretează creştinismul ortodox religie
oficială, condamnă implicit ereziile; formulează o definiţie a ereziei.
} 28 febr.380, Tesalonic, Cunctos populos

„Împăraţii Graţian, Valentinian şi Teodosie, către poporul oraşului

Constantinopol: Voim ca toate popoarele pe care le conduce Clemenţa noastră
să trăiască în acea religie împărtăşită romanilor de către dumnezeiescul
Apostol Petru, …., care acum este profesată de către episcopul Damasus şi de
episcopul Petru al Alexandriei, un bărbat de sfinţenie apostolică. Astfel, potrivit
învăţăturii apostolice şi doctrinei evanghelice, credem într-o singură
Dumnezeire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, de egală măreţie, şi Sfânta
Treime. Poruncim să li se atribuie numele de creştini dreptcredincioşi celor
care respectă această lege. Iar celorlalţi care, după judecata noastră, sunt
nesocotiţi şi smintiţi, decretăm să le fie acordat numele infam de eretici, iar
locurile de întrunire nu au dreptul să se numească biserici. Vor suferi, întâi de
toate, pedeapsa dumnezeiască, apoi, pedeapsa autorităţii Noastre pe care, prin
voia Cerurilor, vom stabili că o vom aplica. Dată la 28 februarie la Tesalonic”.

} Teodosie impune o credinţă care implică dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului

Duh (edictul nu pomeneşte despre deofiinţime) şi nu evocă dogma de la Niceea,
credinţa ortodoxă este implicată de indicarea lui Damasus al Romei şi Petru al
Alexandriei drept garanţi ai Ortodoxiei. Teodosie impune credinţa în dumnezeirea
Sfântului Duh înainte ca ea să fie dezbătută la Al Doilea Sinod Ecumenic.
} Reglementările împotriva ereziei se înmulţesc după 381, ereticii
pierd dreptul de a avea edificii de cult, sunt interzise adunările
de cult, chiar şi cele din locuinţe particulare; episcopii eretici
sunt expulzaţi din oraş şi sunt vizaţi de multe restricţii, li se
interzice să hirotonească alţi clerici.
} La 10 ian. 381, Teodosie a promulgat un alt edict care interzicea
adunările de cult ale ereticilor, dispune confiscarea bisericilor
aflate în posesia lor, retrocedarea lor ortodocşilor şi expulzarea
din oraşe a ereticilor turbulenţi.
◦ „Să nu se deschidă ereticilor niciun locaş pentru a-şi celebra misteriile…
Ticăloasa adunătură a ereticilor să fie împiedicată să-şi ţină întrunirile
nelegiuite… Fie ca pata întinăciunii fotiniene, veninul sacrilegiului arian,
crima necredinţei eunomiene… să dispară…”.
◦ Teodosie le interzice celor care nu acceptă dogma de la Niceea „să
uzurpe numele adevăratei religii” şi reiterează interzicerea adunărilor
cultice: „Noi interzicem ereticilor să-şi ţină în oraşe adunările lor
nelegiuite”.
} Facţiunile eretice mai periculoase – de pildă, arienii radicali
(adepţii lui Eunomios şi Aetios) – sunt reprimate cu mai multă
violenţă. Eunomienii pierd dreptul de a testa şi de a primi
moştenire, asemenea şi maniheii.
} Legile de interzicere a cultelor păgâne

} Teodosie este primul împărat care renunţă la titlul de pontifex maximus. Este
urmat de Graţian la distanţă de câteva luni.
} Primele legi îi vizează pe creştinii apostaţi, care pierd dreptul de a testa (381).
Se reiau interdicţiile ale unor practici religioase păgâne:
} ● sacrificiile sângeroase sunt interzise sub pedeapsa deportării (381, 382),
} ● practicile divinatorii sunt interzise sub ameninţarea pedepsei cu moartea
(385).
} Graţian înlătură din Senatul roman altarul Victoriei, suprimă imunităţile
vestalelor şi clericilor păgâni, confiscă veniturile şi anulează alocaţiile lor.
} Teodosie închide templele din multe oraşe orientale, rămân deschise numai
cele deţineau opere de artă. În 384, prefectul pretoriului Cynegios este trimis în
Egipt cu misiunea de a închide templele păgâne.
} În 391-394, legislaţia se înăspreşte: libertatea cultului păgân este suprimată
pentru Roma (24 febr. 391), pentru Egipt (16 iun. 391) şi pentru întreg imperiul
(8 nov. 392). Acest ultim edict suprimă complet libertatea cultelor păgâne şi
interzice practicile păgâne fără excepţie: interzice sacrificiile, indiferent dacă
erau săvârşite în public sau şi în spaţiul privat, indiferent de rangul social.
} Edictul din nov. 392 asimilează ofranda sacrificiilor şi haruspicina
lezmajestăţii, orice expresie a unui cult domestic - adorarea statuilor,
venerarea penaţilor (larilor) prin tămâieri, atârnarea de ghirlande - era
pedepsită prin impunerea unei amenzi şi confiscarea proprietăţii.
} În 394, celebrarea Jocurilor Olimpice este interzisă,
} iar în 396 sunt interzise misterele eleusine.
} Religia tradiţională pierdea orice drept legal de exprimare, imperiul
devenea în mod oficial creştin.
} Exista o singură excepţie de la acest deziderat: evreii, cultul mozaic era
tolerat (Codex Theodosianus, 16, 8, 9). Totuşi, statutul evreilor se
degradează, se adoptă măsuri discriminatorii, menite a izola
comunitatea iudaică: se interzic căsătoriilor mixte (căsătoria mixtă în
pofida interdicţiei este asimilată adulterului), se interzice
prozelitismului iudaic, se adoptă măsuri care să ofere protecţie evreilor
convertiţi şi se interzicerea circumcizia sclavilor creştini de către
stăpânii lor evrei.