ISTORIA BISERICII UNIVERSALE

Căderea Constantinopolului (1453) și urmările

Căderea Constantinopolului a însemnat nu numai sfârșitul Imperiului Roman de Răsărit și

moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea (1404-1453), dar și o victorie strategică de o
importanță crucială pentru cucerirea estului mediteranean și al Balcanilor de către otomani.

Mehmed - fortăreață pe malul asiatic al Bosforului, numită Anadolu Hisarı ("blocarea strâmtorii"
și "tăierea gâtului"), a construit încă o cetate nu departe de zidurile Constantinopolului, pe malul
european, care a crescut influența turcă asupra strâmtorii.

Împăratul cere ajutor de la celelalte popoare, însă nu a primit...

Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini,
pe când cea otomană 80.000 soldați și 5 - 10.000 de ieniceri (+ inginer ungur (sau valah) pe nume Orban,
care era specialist în construirea de tunuri)

Atac al otomanilor - zidurile lui Theodosie 2 apr 1453; Mehmed a făcut o ofertă de a renunța la
asediu contra unui tribut astronomic, pe care a știut că orașul nu-l va putea plăti. Odată ce oferta a fost
refuzată, Mehmed a plănuit să copleșească numeric zidurile, știind că apărătorii bizantini vor fi epuizați
înainte ca el să-și termine trupele;

29 mai a început atacul final – I val - trupele auxiliare (asabi), care erau slab pregătiți și echipați,
și au avut doar rolul de a ucide cât mai mulți apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din
anatolieni; Otomanii au dat năvală în cetate (printr-un zid care fusese slăbit anterior chiar de către
cruciați în 1204). Împăratul Constantin al XI-lea însuși a condus ultima apărare a orașului, murind în
luptă pe străzile orașului său, alături de soldații săi.

Consecințe

A doua zi, Mahomed al II-lea, cuceritorul Imperiului Bizantin la doar 21 de ani, a intrat triumfal
în oraș, murmurând cu durere în suflet: „Ce minunat oraș am îngăduit să fie jefuit și devastat!” S-a
îndreptat apoi către Catedrala „Sfânta Sofia”, unde a intrat în Altar și, cu fața către Mecca, s-a închinat
lui Allah, transformând biserica Înțe­lep­ciunii lui Dumnezeu în moschee și pecetluind biruința deplină
asupra orașului de pe Bosfor.

- organizarea noilor săi supuși în millet-uri sau națiuni, cărora le-a încre­dințat un conducător,
creând astfel un stat multinațional și pluriconfesional
- Patriarhia de Constantinopol - conducătorul acesteia a primit atât atribuții religioase, cât și
politice. Cu îngăduința sultanului, monahul cărturar Gheor­­ghios Scholarios a fost ales etnarh al
millet-ului ortodox din întregul Imperiu Otoman, sediul mutat în biserica Sf Ap, apoi la M-rea
Pammacaristos
- 1454 - Ghenadie al II-lea Scholarios (încoronat patriarh) teolog erudit și scriitor fecund, sultanul
a emis un berat care stabilea în mod clar drepturile și obligațiile Patriarhiei Ecumenice, ale
Etnarhului său, dar și ale credincioșilor aflați sub arhipăstorirea sa (obligații admnistrative,
politice...). avea oricând acces la Divan, judecându-și supușii ortodocși din Imperiul Otoman;
impunea taxe clerului și credincioșilor...
- Creștinii erau dezavantajați - haraciul sau tributul; doar musulmanii dețineau funcții
administrative; creștinilor li se permitea să poarte doar haine simple, ponosite, a căror croială
să fie deosebită de cea a turcilor. Călăritul era strict interzis credincioșilor ortodocși, la fel și
misionarismul creștin.
- După moartea lui Mahomed II – Patr Ec -> Fanar; prigoană din ce în ce mai atroce

Patriarhiile + Bisericile ortodoxe – noi patriarhate

Patriarhia Ecumenica de Constantinopol. Bizantul a fost la inceput o episcopie sufragana a

scaunului de Heracleea, in Tra-cia ; dar dupa ce a devenit capitala imperiului, "a doua Roma", datorita
imparatului Constantin (306-331), el a capatat o mare importanta bisericeasca si politica. Jurisdictia
patriarhului de Constantinopol a fost stabilita de catre sinoadele ecumenice. Cel de la Constantinopol
(381), prin canonul 3, ii atribuie un primat de onoare, dupa Roma ; cel de la Calcedon (431), prin canonul
28, ii atribuie eparhiile Traciei, Asiei Mici si Pontului. In secolul al Xl-lea, sub jurisdictia acestuia intra nu
numai grecii din imperiul bizantin, ci si crestinii din Nordul Africii, din Italia de Sud si Sicilia, din Asia
Mica, din Peninsula Balcanica, din Rusia, din Tarile Romane. In acest timp, Patriarhia Ecumenica
cuprindea 600 de scaune episcopale. Cucerirea Constantinopolului de catre cruciatii latini, in 1204,
(dupa aceasta patriarhul isi muta resedinta la Niceea, unde ramane in exil pana in 1272) si apoi caderea
acestuia sub turci in 1453, au redus considerabil importanta bisericeasca a Patriarhiei Ecumenice. De
asemenea, odata cu formarea Bisericilor locale autocefale, la sfarsitul secolului al XIX-lea, jurisdictia sa
se restrange. In 1928, 49 de episcopii au fost redate Bisericii Greciei. in jurisdictia sa actuala, intra
credinciosi greci din istambul, eparhiile din Turcia, cateva din insulele Dodecaneze, ca si Muntele Atos.
Pe baza unui canon al Sinodului de la Calcedon patriarhul de Constantinopol pretinde drept de
jurisdictie asupra intregii "diaspora"-le ortodoxe. In fapt, el exercita acest drept numai asupra
comunitatilor grecesti din nordul si sudul Americii (care formeaza o arhiepiscopie autonoma), din
Europa apuseana si Australia

Patriarhia ortodoxa greaca a Alexandriei. Este cel mai vechi scaun patriarhal, fiind amintit de
sinodul I ecumenic. Patriarhul, care se considera a fi succesorul evanghelistului Marcu si poarta titlul de
"papa si patriarh al Alexandriei si al Africii", ocupa la inceput locul doi dupa episcopul Romei. Din cauza
controversei monofizite, in 457 Biserica Alexandriei s-a scindat in doua grupuri : unul, care a acceptat
doctrina hris-tologica de la Calcedon (451) si autoritatea imparatului bizantin ("melkitii") si altul care a
respins Calcedonul si s-a constituit ca Biserica Egipteana Copta (monofizita). Patriarhia Alexandriei
provine din grecii "melkiti" din Egipt. La inceput a folosit ritul copt sau alexandrin, dar din sec. XI-XIII a
trecut la ritul bizantin, deoarece atat credinciosii cat si ierarhia sunt de origine greaca. Jurisdictia actuala
a patriarhiei de Alexandria se intinde in Egipt, Sudan, Tunisia, Congo, Kenia, Camerun si Africa de Sud,
regiuni pentru care au fost hirotoniti preoti si episcopi africani. Patriarhia are centrul la Alexandria
(Egipt).

Patriarhia Antiohiei. Este mentionata de canonul 2 al Sinodului II ecumenic (381). in secolul al

V-lea, din cauza ereziei monofizite, se produce aceeasi schisma ca si in Alexandria. Patriarhia Antiohiei
de azi provine din sirienii calcedonieni (sau melkiti). Ea a folosit ritul antiohian sau sirian pana in secolul
al XIII-lea cand a preluat de la Constantinopol ritul bizantin. In 1366, resedinta patriarhului se muta din
Antiohia (azi in Turcia), la Damasc, in Siria. Din 1899 patriarhul este arab, ca si majoritatea clerului si
credinciosilor, iar limba liturgica este araba. Patriarhia, cu centrul la Damasc, cuprinde eparhii in Siria,
Liban, Irak, Statele Unite, Australia, Noua Zeelanda, Brazilia si Argentina.

Patriarhia ortodoxa greaca a Ierusalimului. La sinodul de la Calcedon (451), episcopul Iuvenalie

obtine recunoasterea Ierusalimului ca patriarhie autonoma, ocupand locul cinci in ordinea pentarhiei,
avand jurisdictie asupra Palestinei si peninsulei Sinai. Din cauza invaziei persilor si arabilor, in secolul al
VII-lea, si mai ales datorita intemeierii statelor latine in secolele XII-XIII, Ierusalimul a pierdut din
insemnatatea lui Bisericeasca. Mai tarziu a intrat sub influenta patriarhiei de Constantinopol si de abia
in secolul al XIX-lea si-a recastigat vechea autonomie. Majoritatea credinciosilor sunt arabi de origine,
stabiliti in Israel si Iordania.

Patriarhia Moscovei si a toata Rusia. Cuprinde ortodocsii din Uniunea Sovietica, in afara de cei
din Georgia, care pastreaza calendarul vechi, neindreptat, si folosesc in cult limba slavona veche. In 989,
printul Vladimir de Kiev impune botezul in masa si astfel ortodoxia crestina devine religia oficiala a
statului sau. Printul Iaroslav (1019-1054) aseaza Biserica sub jurisdictia patriarhului de Constantinopol,
care numea pe mitropolitul de Kiev. In 1240, Kievul este ocupat de mongoli si, cu toate ca in 1380 printul
Moscovei, Dimitrii, se rascoala impotriva tatarilor, de abia Ivan al III-lea al Moscovei (1440- 1505),
imediat dupa caderea Constantinopolului (1453), pune capat dominatiei mongole. Ivan considera
Moscova ca "a treia Roma". In 1589 patriarhul Ieremia al Constantinopolului acorda mitropolitului Iov
titlul de patriarh al Rusiei, dar patriarhatul a fost desfiintat (1721) de Petru cel Mare (1692-1725), care
a inlocuit conducerea, cu Sfantul Sinod. El a fost restaurat de abia in 1917, prin alegerea patriarhului
Tihon ( 1925). Dupa un interregnum, in 1943 a fost ales ca patriarh mitropolitul Serghie, dupa care a
urmat patriarhul Alexei (1945-1971). Istoria Bisericii Ruse cunoaste mari conducatori bisericesti si
duhovnicesti, ca de pilda sfantul Serghie de Radonez (1314-1391), Dimitri de Rostov (1651-1709), Tihon
de Zadonsk (1724- 1783), Serafim de Sarov (1759-1833), dar si mari miscari schis-matice, ca cea a
"raskolnicilor", initiata de patriarhul Nikon (1652-1658).

Patriarhia Serbiei. Intemeietorul Bisericii Sarbe a fost sfantul Sava, fiul printului Stefan Nemania
(cea 1167-1196). Calugar la Muntele Atos, sfantul Sava revine in tara in 1204 si este hirotonit
arhiepiscop al Serbiei in 1219, la Niceea, de catre patriarhul ecumenic, Manuel I. Se cunosc trei
patriarhate : 1) proclamat de tarul Dusan cel Mare in 1346, dar desfiintat de turci in 1458;2) intre 1557
si 1766 (cu centrul la Peci), cand e desfiintat de Constantinopol; 3) infiintat in 1920, dupa intemeierea
statului Iugoslavia, cu sediul la Belgrad, cu toate ca Serbia capatase un statut autonom inca din 1830. In
perioada celui de al doilea razboi mondial, Biserica Sarba si patriarhul ei, Gabriel (1937-1950), au indurat
cele mai mari pierderi si suferinte din intreaga sa istorie. In 1959 s-a desprins din Patriarhia Sarba
Biserica autonoma a Macedoniei. Mitropolitul acesteia are resedinta in Skoplie si poarta titlu de
Arhiepiscop de Ohrida. Pozitia cononica a acestei Biserici n-a fost recunoscuta de Bisericile ortodoxe.
 Patriarhia Romana. Crestinismul a patruns in Dacia inca la inceputul secolului al II-lear in
perioada ocuparii acestei regiuni de catre Romani si deci odata cu formarea poporului roman. Deja in
325, un "episcop al Gotilor" asista la sinodul de la Niceea. Preotul arian Ulfila (cca 310-381) traduce
Biblia in limba gotica. In secolul al XV-lea se organizeaza doua mari mitropolii, in Valahia si Moldova,
sub jurisdictia Patriarhului de Constantinopol. De asemenea, o mitropolie a existat pentru ortodocsii
romani din Transilvania, inchisa in imperiul austro-ungar. Dupa ce se realizeaza unirea Tarilor Romane
in 1859, iar in 1877 Romania castiga independenta de stat, in 1885 Biserica Romana obtine autonomia.
In 1925, ia fiinta Patriarhia Romana, prin ridicarea arhiepiscopului de Bucuresti la rangul de patriarh.

Patriarhia Bulgara. Bulgarii, ramura de sud a slavilor, au fost increstinati de misionarii bizantini
trimisi de patriarhul Fotie in 865. Tarul Boris (853-889) a primit crestinismul sub forma ritului bizantin.
Patriarhia Bulgara ia fiinta in 1017, sub tarul Simeon, dar a fost desfiintata in 1019 de imparatul bizantin
Vasile II (Bulgaroctonul). In 1186 se restaureaza al doilea patriarhat cu centrul la Tarnovo, dar a fost
iarasi desfiintat de turcii otomani (1393). In timpul ocupatiei otomane, Biserica s-a aflat sub Patriarhia
de Constantinopol, care a incercat sa suprime liturghia in limba slava. In 1879, bulgarii obtin de la
sultanul Abdul Aziz dreptul de a avea o patriarhie independenta. Constantinopolul n-a acceptat aceasta,
de aceea in 1872 declara Biserica Bulgara ca "schismatica". Aceasta ruptura inceteaza in 1945, cand
Constantinopolul recunoaste autocefalia Bisericii Bulgare, recunoscand ca exarh pe mitropolitul Stefan.
De abia in 1953, dupa 560 de ani, patriarhia a fost restabilita prin alegerea patriarhului Kiril. Din 1975,
patriarhia Bulgara a trecut la calendarul nou, dar pastreaza in cult limba slavona veche.

Biserica Ciprului (arhiepiscopie autocefala) a fost declarata independenta de sinodul din Efes
(431), pe motivul ca a fost intemeiata de sfintii Paul si Barnaba. Insula a fost rand pe rand ocupata de
arabi, de bizantini, de cruciatii latini (1191- 1571), de turcii otomani (1571-1878) si de englezi (1878-
1960). Sub arhiepiscopul Macarie (1950-1977) care a fost in acelasi timp si presedinte al tarii ("etnarh"),
Biserica a fost angajata in miscarea de unire (Enosis) cu Grecia. Arhiepiscopia are sediul la Nicosia.

Biserica Greciei (cu rangul de Arhiepiscopie). Grecia este singura tara in care Biserica Ortodoxa
este Biserica de Stat. Inca din secolul al IV-lea, provinciile grecesti au fost sub jurisdictia
Constantinopolului, dar ele au cunoscut dominatia bulgara (sec. X-XI) si pe cea otomana (sec. XV-XIX).
Imediat dupa independenta nationala a Greciei (1833), Biserica Greaca se declara autocefala, dar
Patriarhia de Constantinopol nu a recunoscut aceasta autocefalie decat in 1850. In 1928, primeste sub
jurisdictie unele mitropolii care apartinusera Constantinopolului.
 Biserica Ortodoxa din Polonia. A luat fiinta dupa primul razboi mondial, pentru vechea populatie
slava, ortodocsii bielorusi si ucrainieni, de pe teritoriul Poloniei. O parte din ortodocsi au acceptat
uniatia (Brest, 1596). In 1924, Patriarhia ecumenica ii acorda statutul de Biserica autocefala. Dupa al
doilea razboi mondial, in 1948, Patriarhul Moscovei Alexei reinnoieste acest statut. Biserica foloseste in
cult limba slavona. Actualul intaistatator, Vasile, mitropolit al Varsoviei si primat al Poloniei, a fost
intronizat la 24 ianuarie 1970.

Patriarhia (Catolicosatul) Georgiei. Crestinismul a patruns in Georgia inca din secolul al V-lea,
prin sfanta Nina. Pana in 1053, cand devine autocefala, Biserica Georgiei a fost in stransa legatura cu
Patriarhia Antiohiei. Din 1817 pana in 1917 a depins de Patriarhia Moscovei, neavand autonomie. In
1918 redevine autonoma, dar Biserica Rusa nu-i recunoaste statutul de patriarhie autocefala decat in
1944. Biserica foloseste in cult limba gruzina. Autocefalia Bisericii Georgiene nu este recunoscuta de
Patriarhia Ecumenica.

Biserica Ortodoxa a Cehoslovaciei s-a format din diverse grupuri de ortodocsi. Un mic grup
ortodox a existat in Praga inca din 1870. In 1923, patriarhul ecumenic numeste ca arhiepiscop de Praga
pe episcopul Sabbatios. Un alt grup este cel care s-a separat de Roma si a trecut la ortodoxie in 1925,
sub conducerea episcopului Gorazd Pavlik, hirotonit de patriarhul sarb. In 1930, un grup de uniati
carpato-rusi se intorc la ortodoxie si formeaza eparhia de Mukaceva. Un alt grup este alcatuit din ruteni
greco-catolici, din eparhia Presov, care au revenit la ortodoxie in 1950. Autocefalia Bisericii a fost
acordata de Patriarhul Moscovei in 1951.

Biserica Ortodoxa a Finlandei cuprinde ortodocsii din Karelia, care in 1918 s-au constituit intr-o
Biserica independenta de Patriarthia Moscovei. In 1923, patriarhul Meletios al IV-lea de Constantinopol
i-a acordat rangul de arhiepiscopie autonoma, sub jurisdictia sa. Patriarhul Moscovei n-a acceptat
aceasta decat in 1958. Biserica are centrul administrativ in Kuopio, unde este si resedinta
Arhiepiscopului Kareliei si a toata Finlanda.

Arhiepiscopia de Sinai cuprinde de fapt o singura manastire, Sfanta Ecaterina, intemeiata de

imparatul Justinian I (sec. VI), la picioarele Muntelui lui Moise. La inceput manastirea a fost dependenta
de Patriarhul Ierusalimului, dar in 1575 a fost recunoscuta ca autocefala de un sinod din Constantinopol,
iar in 1782, si de cele patru patriarhii vechi rasaritene. Staretul manastirii Sfanta Ecaterina este in acelasi
timp arhiepiscop de Sinai, din 1973.
 Cateva Biserici au reusit sa obtina un statut de autonomie sau de autocefalie, dupa o procedura
necunoscuta in istoria organizarii Bisericilor locale. "Autocefalia" acestor Biserici este considerata de
catre restul Bisericilor Ortodoxe, in afara de Biserica-mama care le-a acordat-o, ca avand un caracter
relativ si necanonic. Este vorba de :

Biserica Ortodoxa in America. Majoritatea ortodocsilor din America, de diverse origini etnice si
limba liturgica proprie, este cuprinsa in eparhii care se afla sub jurisdictia Bisericilor locale respective.
Conducatorii acestor eparhii formeaza "Conferinta permanenta a episcopilor canonici ortodocsi in
America", al carei presedinte este Arhiepiscopul Iakovos - al Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecesti. In 1970
Patriarhul Alexei al Moscovei acorda autocefalie "Mitropoliei Ortodoxe Ruse sobornicesti in America"
("Mitropolia"), in jurul careia s-au adunat unele eparhii si parohii cu situatie canonica inca
nerecunoscuta.

Biserica Ortodoxa Japoneza. Ortodoxia a fost plantata in Japonia, in 1860. La inceput, preotii
nativi au fost hirotoniti de episcopii rusi. Dupa al doilea razboi mondial, Biserica Japoneza a depins de
Mitropolia rusa autocefala din New York pana in aprilie 1970, cand a primit autonomia din partea
Patriarhului de Moscova. Ortodocsii care se afla in afara granitelor Bisericilor locale traditionale, fie ca
rezultat al misiunilor, fie prin emigratie recenta (asa-zisa "diaspora" ortodoxa), formeaza mai multe
categorii: eparhii si parohii cu statut canonic, care depind direct de Bisericile mame si care sunt in
comuniune cu toate Bisericile ortodoxe; grupuri autonome, unele nefiind recunoscute ca avand o
pozitie canonica , grupuri izolate de emigranti care nu au comuniune cu nici o Biserica ortodoxa
autocefala sau autonoma.

Alte Biserici Ortodoxe autonome

Biserica Ortodoxă a Albaniei - Autocefalia îi este recunoscută prin tomosul Patriarhiei

Ecumenice din anul 1937. În timpul regimului comunist, în 1969, Albania a fost proclamată ,,primul stat
ateu de sub soare”, iar Constituţia albaneză din anul 1976 prevedea desfiinţarea tuturor instituţiilor
bisericeşti, confiscarea patrimoniului Bisericii, precum şi interzicerea în Albania a oricăror manifestări
religioase publice sau particulare. După 1989 începe o perioadă de refacere. Are sediul în oraşul Tirana,
capitala Albaniei

Biserica Ortodoxă a Estoniei - În anul 1923 Patriarhia Ecumenică îi recunoaşte statutul de

Mitropolie, iar în 1991 autonomia. Are sediul la Talin.
 Biserica Ortodoxă a Cretei - A stat sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol
până în anul 1967, când i se acordă autonomia. Întâistătătorul ei este ales de Sinodul patriarhal din
rândul mitropoliţilor locali şi are reşedinţa la Herakleion.

Biserica Ortodoxă a Greciei - Recunoaşterea independenţei statului grec (1829) şi proclamarea

Regatului (1832). 1833 – declararea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Greciei (recunoscută în 1850 de
Patriarhia Ecumenică). Are sediul la Atena şi este condusă de un Arhiepiscop.

Arhiepiscopia Ciprului - Este cea mai veche Biserică Autocefală Ortodoxă (recunoscută în anul
431, prin canonul 8 al Sinodului al III-lea ecumenic de la Efes). Sediul actual este la Nicosia.

Sinoadele din secolul al XVII – lea și mărturisirile de credință

După Reformă, patriarhia de Constantinopol a întreținut relații cu protestanții, deoarece sa

constatat că, în ciuda diferențelor doctrinare, pot fi identificate unele puncte comune, cum ar fi:
căsătoria preoților, organizarea național-sinodală și condamnarea primatului papal.

Când au intrat în contact cu Ortodoxia, protestanții au apreciat vechea sa tradiție liturgică,

punctele comune cu Ortodoxia, dar au combătut unele tradiții (cinstirea Sfinților, cultul icoanelor și
moaștelor). Cu toate acestea ortodocșii nu au respins contactul cu protestanții, știind că în acest fel pot
câștiga un oarecare sprijin împotriva ofensivei iezuite catolice și a asupririi otomane.

Patriarhul Kiril Lukaris (1572-1638)

Kiril Lukas s-a născut la 13 noiembrie 1572 într-o familie înstărită din Kandia, capitala insulei
Creta, aflată atunci sub ocupaţie veneţiană. Fiind nepotul patriarhului Meletie Pigas, Kiril a avut
posibilitatea să studieze la Veneţia, Padova, Geneva. Formarea sa s-a datorat unor remarcabili dascăli
greci şi latini. În aceste condiţii era şi firesc ca el să fi fost influenţat de spiritul catolic şi chiar protestant.
Cu toate acestea Kiril Lukaris a dezaprobat propaganda iezuiţilor, manifestându-şi întreaga viaţă
resentimentele şi chiar ura faţă de ei. Kiril Lukaris a fost patriarh al Alexandriei (1601-1620) şi al
Constantinopolului (1620- 1638) cu cinci întreruperi.

Intrigaţi de faptul că patriarhul, urmând să păstreze ortodoxia nealterată, nu a permis înfiinţarea

de colegii calvine pentru greci, reformaţii au publicat o serie de plastografii compromiţătoare, dar mai
ales o mărturisire de credinţă cu conţinut calvinizant purtând semnătura sa. Lucrarea a fost publicată în
latină, la Geneva, în 1629.

Mărturisirea calvinizantă poate fi considerată o creaţie a calvinilor, care urmăreau

recunoaşterea învăţăturii lor în Apus, având girul ortodoxiei, sau a iezuiţilor, care urmăreau
compromiterea aproape totală a patriarhului. În 1633 a fost publicată, la Geneva, varianta grecească a
mărturisirii calvinizante. Scrierea avea semnătura lui Kiril, obţinută de pastorul Antonius Leger, la
sfârşitul anului 1631, dacă nu cumva era vorba de o altă plastografie.

Sinoade şi mărturisiri de credinţă ortodoxe în secolul al XVII-lea

1. Sinoade ortodoxe

În secolul al XVII-lea, viaţa Bisericii Ortodoxe a fost marcată de dispute teologice aprinse,
generate de acţiunile politico-religioase ale catolicilor şi protestanţilor în spaţiul răsăritean, cu
predilecţie în Constantinopol. În timp ce iezuiţii căutau să-i convingă pe ortodocşi că singura lor salvare
este unirea cu Roma, pe baza decretului semnat la Florenţa (6 iulie 1439), calvinii, profitând de prietenia
cu ierarhi şi teologi răsăriteni, au publicat scrieri compromiţătoare precum Mărturisirea
pseudolucariană, pentru a-şi întări poziţia în Apus. Acţiunile s-au amplificat în timpul războiului de 30
de ani (1618-1648), care a trasat graniţele confesionale ale Europei centrale şi apusene pentru mai
multe secole. În aceste condiţii, se impuneau elaborarea unor decizii sinodale care să consolideze
unitatea inter-ortodoxă şi alcătuirea mărturisirilor de credinţă pentru a expune sistematic şi concis
adevărurile păstrate şi propovăduite de Biserica Ortodoxă.

Prin hotărârile sinoadelor ortodoxe din secolul XVII şi prin Mărturisirile care s-au alcătuit acum,
Biserica Ortodoxa a reuşit să-şi lămurească atitudinea şi poziţia ei faţă de luteranism şi calvinism, cât şi
faţă de doctrina Bisericii Romano-catolice, care se afla atunci în dispută teologică aprinsă cu
protestantismul.

În secolul al XVII-lea s-au ţinut în Biserica Ortodoxă şapte sinoade generate de apariţia
Mărturisirii calvinizante, la Geneva, în 1629, mai întâi în latină, apoi în greacă (1633), atribuită
patriarhului ecumenic Kiril Lukaris al Constantinopolului (1620-1638, cu cinci întreruperi).

Frământările şi discuţiile în jurul Mărturisirii calvinizante şi a patriarhului Kiril Lukaris au dominat

întregul secol al XVII-lea. La apariţia lor au contribuit disputele aprige dintre catolici şi protestanţi, mai
ales dintre iezuiţi şi calvini, din timpul războiului de 30 de ani, care şi-au transferat acţiunile lor din Apus
în Răsărit, pe teritoriul patriarhilor ortodocşi şi mai ales la Constantinopol, unde catolicii erau susţinuţi
de ambasadele Franţei şi Austriei, iar calvinii, de ambasadele Angliei, Elveţiei, Olandei şi Suediei.

Cele şapte sinoade ortodoxe sunt: sinodul de la Constantinopol (1638), Kiev (1640),
Constantinopol (1642), Iaşi (1642), Constantinopol (1643), Ierusalim (1672), Constantinopol (1691).

a) Sinodul de la Constantinopol (2 septembrie 1638)

Acest sinod a fost convocat şi prezidat de Kiril al II-lea Kontaris (1633,1635-1636, 1638-1639),
după ce a fost ales pentru a treia oară patriarh ecumenic, cu sprijinul efectiv al catolicilor. Kiril al II-lea
era filocatolic. În 15 decembrie 1638, el a semnat o Mărturisire de credinţă catolică în faţa legatului
papei Urban al VIII-lea (1623-1644), Angelo Pettica şi a ambasadorului german Rudolf Schmidt.

La sinod au participat patriarhii Mitrofan Kritopulos al Alexandriei (1633-1639), Teofan al III-lea

al Ierusalimului (1608-1644), împreună cu 20 de mitropoliţi şi alţi 21 de arhimandriţi şi egumeni.

Din actele sinodului, păstrate în întregime, reiese că patriarhul Kiril Kontaris a urmărit
condamnarea antecesorului său ca eretic calvinizat, atribuindu-i fără rezerve paternitatea mărturisirii
de credinţă din 1629. Au fost rostite cu această ocazie 13 anatematisme, ultima vizând pe toţi cei care
ar respinge hotărârile acestui sinod. Aceasta era prima şi singura condamnare sinodală a persoanei şi
operei în discuţie a lui Kiril Lukaris, la care s-au asociat, prin constrângere şi intimidare, patriarhii
Mitrofan şi Teofan, aceştia în sinea lor fiind convinşi că prietenul şi susţinătorul lor de altă dată nu era
un eretic calvinizant.

Această condamnare a tulburat şi mai mult Ortodoxia, întrucât mulţi ierarhi răsăriteni erau
convinşi de nevinovăţia lui. Noul patriarh ecumenic Partenie I (1639-1644) l-a reabilitat pe Kiril Lukaris
numindu-l martir pentru Ortodoxie, la sinodul din Constantinopol, din 1640.

b) Sinodul de la Kiev (9-18 septembrie 1640)

Acest sinod a fost convocat de Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1633-1646), pentru
combaterea uniatismului şi a calvinismului. În Ucraina, circula Catehismul catolic din 1632, iar, în
Transilvania, Catehismul calvinesc din 1640. De asemenea, acest sinod a fost convocat pentru aprobarea
catehismului în limba latină, alcătuit de Petru Movilă, cu titlul Expositio fidei ecclesiae rusiae minoris.
 Mărturisirea lui Petru Movilă primea doar recunoaştere provizorie din partea sinodalilor, iar
autorul ei trebuia să se adreseze patriarhului ecumenic pentru aprobarea definitivă a operei sale.

Petru Movilă a trimis Mărturisirea sa spre cercetare lui Partenie I şi a propus întrunirea unui alt
sinod la Iaşi pentru examinarea şi aprobarea ei definitivă. Patriarhul Partenie a fost de acord cu
propunerea lui Petru Movilă şi a desemnat membrii delegaţiei greceşti la sinod.

c) În luna mai 1642, Partenie I a convocat un sinod la Constantinopol

Sinodalii au analizat din nou Mărturisirea de credinţă din 1629, pe care au condamnat-o pentru
conţinutul ei calvinizant. Ei şi-au manifestat incertitudinea privind atribuirea paternităţii Mărturisirii de
credinţă din 1629 lui Kiril Lukaris, condamnând în mod general pe autorul sau autorii ei. Astfel, Partenie
I a aplanat tulburările produse de cazul Lukaris între teologii greci şi slavi şi a creat atmosfera favorabilă
desfăşurării Sinodului de la Iaşi.

d) Sinodul de la Iaşi (15 septembrie-27 octombrie 1642) a fost convocat pentru examinarea şi
aprobarea definitivă a Mărturisirii de credinţă alcătuită de Petru Movilă, deoarece sinodalii de la Kiev
nu ajunseseră la un consens privind învăţătura despre purgatoriu şi momentul prefacerii Sfintelor Daruri
la Sfânta Liturghie. La Kiev, în 1640, discuţiile s-au concentrat asupra învăţăturii despre purgatoriu (văzut
de Petru Movilă ca un loc curăţitor între Rai şi Iad) şi a momentului prefacerii darurilor la Sfânta
Euharistie (fixat de acelaşi Petru Movilă la cuvintele de instituire şi nu de epicleză).

Lucrările sinodului s-au desfăşurat în sala gotică a mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, sub
patronajul lui Vasile Lupu. Patriarhia ecumenică era reprezentată de Porfirie, fost mitropolit de Niceea,
şi de ieromonahul Meletie Syrigos, profesor şi predicator al Marii Biserici din Constantinopol. Mitropolia
kieveană a delegat câţiva teologi, nici unul cu rang de episcop. Prezenţa românească a fost asigurată de
ierarhii Moldovei: mitropolitul Varlaam şi episcopii Evloghie de Roman, Atanasie de Rădăuţi şi Gheorghe
de Huşi. Prin urmare, acest sinod a întrunit la Iaşi reprezentanţi ai celor trei ramuri ale Ortodoxiei
ecumenice: greci, slavi şi români.

Sinodul s-a ocupat în mod special de examinarea Mărturisirii de credinţă a lui Petru Movilă.
Corecturi esenţiale s-au făcut numai celor două articole rămase neelucidate la sinodul de la Kiev (1640).
S-a precizat că învăţătura ortodoxă nu admite existenţa unui loc intermediar între rai şi iad asemănător
purgatoriului catolic în care sufletele după moarte să petreacă în stare de aşteptare şi curăţire. Deci, s-
a respins învăţătura despre purgatoriu.
 În legătură cu momentul prefacerii Sfintelor Daruri la Sfânta Euharistie, pe care mitropolitul
Petru Movilă îl stabilea, sub influenţa catolică, la cuvintele de instituire a tainei „Luaţi, mâncaţi…; Beţi
dintru acesta toţi…”, sinodul a stabilit momentul prefacerii la epicleză adică în momentul invocării
Sfântului Duh.

e) La Sinodul de la Constantinopol din 1643, patriarhul Partenie I şi patriarhii răsăriteni au

ratificat Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă. De asemenea la acest sinod a fost condamnată încă
o dată Mărturisirea calvinizantă, dar nu şi persoana patriarhului Kiril Lukaris.

f) Sinodul de la Ierusalim (1672)

Deşi Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru Movilă primise aprobare sinodală, iar cea
calvinizantă, din 1629, fusese condamnată oficial în mai multe rânduri, calvinii continuau să considere
mărturisirea pseudolucariană ca fiind ortodoxă şi să o întrebuinţeze ca atare. Prin intermediul contelui
Olivier de Nointel, ambasadorul Franţei la Constantinopol, ierarhii ortodocşi erau întrebaţi de către
protestanţi, în legătură cu taina Sfintei Euharistii, însă şi despre numărul Sfintelor Taine, episcopate,
Biserică, cultul sfinţilor şi cultul icoanelor. Chiar dacă le-a fost trimisă Mărturisirea lui Petru Movilă,
patriarhul Dositei al Ierusaliului (1669-1707) a considerat că este necesară alcătuirea unei noi Mărturisiri
de credinţă care să condamne în mod expres toate erorile calvine din Mărturisirea pseudolucariană si
astfel să dispară orice neînţelegere privind învăţătura de credinţă ortodoxă. Patriarhul Dositei al II-lea
Nottara (1669-1707) a compus Mărturisirea de credinţă Pavăza Ortodoxiei.

Pentru apărarea Mărturisirii sale, Dositie al II-lea a convocat Sinodul de la Ierusalim, la 26 martie
1672, la care au participat 71 de episcopi între cei patru patriarhi răsăriteni. Sinodalii au hotărât în
unanimitate că Mărturisirea calvinizantă apărută la Geneva în 1629, în textul latin, iar în 1633, în textul
grec este în contradicţie cu întreaga activitate şi operă pur ortodoxă a patriarhului Kiril Lukaris;
manuscrisul acestei lucrări nu s-a găsit în arhivele Patriarhiei ecumenice; patriarhul Kiril Lukaris nu a
confirmat niciodată că ar fi autorul ei.

În partea a treia a dezbaterilor, sinodalii au examinat Mărturisirea de credinţă Pavăza Ortodoxiei

alcătuită de Dositei, care cuprindea 18 definiţii şi 4 întrebări şi răspunsuri.

Pentru explicarea prefacerii darurilor la Sfânta Euharistie, Dositei a folosit în mărturisirea sa

termenul transsubstantiatio, în greacă μετουσίωσις – prefacere care a dat naştere ulterior la discuţii
aprinse.
 g) Sinodul de la Constantinopol (1691)

Sinodul a avut ca scop încheierea disputei dintre patriarhul Dositei al Ierusalimului şi Ioan
Kariofil, rectorul Academiei din Constantinopol, şi mare logofăt al Patriarhiei ecumenice pe marginea
folosirii termenului transsubstantiatio.

Ioan Kariofil s-a opus folosirii termenului transsubstantiatio în Mărturisirea de credinţă a lui
Dositei, motivând că este împrumutat din terminologia scolastică apuseană şi expune mărturisirea
despre prefacerea darurilor euharistice după modelul filosofic catolic. În realitate, patriarhul Dositei a
utilizat doar termenul, fără a-şi împropria teoria scolastică.

Disputa dintre cei doi era amplificată şi de faptul că Kariofil s-a opus pretenţiilor de jurisdicţie
ale patriarhului asupra mânăstirii Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai. Dositei l-a acuzat pe Kariofil de
tendinţe calviniste şi l-a condamnat ca eretic.

Pentru a elucida această dispută care a tulburat ortodoxia, patriarhul Calinic al II-lea (1689-1693)
a convocat sinodul de la Constantinopol din 1691.

Urmărind să-l compromită definitiv pe Kariofil, Dositei a mărturisit în faţa sinodului că adversarul
termenului transsubstantiatio a răspândit învăţătura conform căreia Hristos, fiind prezent în cer, nu
poate fi prezent real în Sfânta Euharistie şi că pâinea şi vinul sunt trupul şi sângele Domnului numai
pentru cei ce cred, iar pentru cei ce nu cred, rămân simple pâine şi vin. Acuzaţia era pur calvină, fapt
pentru care sinodul l-a condamnat pe Kariofil ca eretic protestant şi a aprobat învăţătura despre
prefacere, aşa cum a fost formulată de Dositei.

Prin urmare, Dositei nu adoptă teoria, ci se foloseşte doar de termen. În acelaşi timp, el nu a
înţeles opoziţia lui Kariofil care, la rândul său, nu tăgăduia prefacerea şi prezenţa reală a lui Hristos în
Sfânta Euharistie, ci respingerea termenul pentru că nu a fost folosit de Sfinţii Părinţi, învăţând că Taina
Euharistiei nu poate fi exprimată prin cuvânt, ci este mai presus de fire. După condamnare, Ioan Kariofil
s-a refugiat în Ţara Românească continuând să-şi susţină punctul de vedere. A murit la 25 septembrie
1692, la mânăstirea Radu Vodă, unde a şi fost înmormântat.

Prin sinoadele organizate în secolul XVII, Biserica ortodoxă demonstrează că deşi oprimată în
diferite feluri de stăpânirea turcească şi supusă permanent prozelitismului catolic şi protestant, şi-a
păstrat unitatea de credinţă, prin exercitarea conducerii sinodale. Aceasta s-a concretizat în deciziile
sinodale şi mărturisirile de credinţă adoptate în întreg spaţiul ortodox.

2. Mărturisiri de credință ortodoxe în secolul al XVII-lea

Mărturisirile de credință sunt scrieri simbolice care expun adevărul revelat în definiții scurte și
concise. Ele nu constituiau ceva specific Ortodoxiei, ci au fost alcătuite la cererea altora sau determinate
de propagarea printre ortodocși a învățăturilor de credință catolică și protestantă sub formă de
catehisme. Preluând formele sau tiparele apusene, ortodocșii au căutat să toarne în ele conținutul
credinței lor, pentru a-l face cunoscut și a-l apăra.

Cu excepția Simbolului de credință niceo-constantinopolitan și a Expunerii exacte a credinței

ortodoxe a Sfântului Ioan Damaschinul, prima mărturisire de credință ortodoxă a fost alcătuită abia în
1456 de către patriarhul ecumenic Ghenadie al II-lea Scholarios.

Mărturisirea de credință a patriarhului Ghenadie al II-lea Scholarios, cu titlul Despre calea

mântuirii oamenilor, cuprindea 12 articole de credință după numărul celor 12 apostoli. Adresată unui
necreștin, ea rezumă și expune clar esența învățăturii creștine, în special a celei ortodoxe.

Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopulos

Mitrofan Kritopulos era originar din Beroia, aproape de Tesalonic. El s-a bucurat de sprijinul
deosebit al patriarhului Kiril Lukaris, care remarcându-l la Muntele Athos unde se călugărise, l-a luat în
lunga călătorie în Țările Române pe care a întreprins-o în 1612-1613. După ce a revenit la Alexandria, a
fost recomandat ca bursier regelui Iacob I al Angliei (1603-1625). După terminarea studiilor la
Universitatea din Oxford unde a legat multe prietenii cu anglicanii, el a vizitat mai multe biserici din
Anglia și Scoția.

La întoarcerea spre Constantinopol, Mitrofan Kritopulos a trecut prin câteva orașe din Germania,
zăbovind timp de opt luni la Helmstädt în casa profesorului Georg Calixt. Acolo a frecventat cursurile
Universității și a discutat intens cu profesorii luterani, cărora le-a expus învățătura și organizarea Bisericii
Ortodoxe, căutând să identifice posibilitățile de apropiere între cele două confesiuni. La cererea
teologilor de la Helmstädt, Mitrofan Kritopulos a compus Mărturisirea Bisericii Răsăritene Catolice și
Apostolice, la 25 mai 1625. Prin aceasta, el urmărea să prezinte protestanților spiritul autentic al Bisericii
Ortodoxe și să creeze bazele unei apropieri viitoare între ortodocși și protestanți.
 Mărturisirea lui Mitrofan Kritopulos cuprinde 23 de capitole. Ea are un caracter informativ,
conciliant și ecumenist, fără să aducă prejudicii Ortodoxiei, chiar dacă unele formule nereușite par a
trăda unele concesii făcute teologiei protestante. Mărturisirea prezintă într-o formă sistematică
învățături din credință ortodoxe, într-o formă mai puțin sistematică cum ar fi: despre izvoarele
revelației, Sfânta Treime, creație, providență, antropologie, hristologie, soteriologie, Sfintele taine și
eshatologie. Când vorbește despre Sfintele Taine, el afirmă că sunt necesare pentru mântuire doar
Botezul, Euharistia și Pocăința, iar Mirungerea, Hirotonia, Nunta și Maslul ar fi numai benevole, fapt
care a stârnit critica unor teologi care l-au acuzat de protestantism.

Mărturisirea de credință a mitropolitului Petru Movilă

Personalitatea mitropolitului Kievului Petru Movilă, născut în 1596, a dominat întreaga viață
bisericească și națională a Ucrainei ortodoxe din prima jumătate a secolului al XVII-lea, aducând un
aport prețios la renașterea acestei țări. Petru Movilă a fost fiul domnitorului Moldovei Simion Movilă.
După ce și-a făcut studiile în școala Frăției ortodoxe din Lvov și în Academia Zamoiska (din Zamosk),
Petru Movilă s-a călugărit la mănăstirea Lavra Pecerska din Kiev, ajungând în 1627 arhimandrit și
egumen al acestei mănăstiri. Încă din 1569, regatul polon s-a unit cu cnezatul Lituaniei, cuprinzând
întinse teritorii – de la Marea Baltică la Marea Neagră – locuite de ruși albi (bieloruși) și ucraineni
ortodocși. Regatul polon urmărea extinderea catolicismului în teritoriile ocupate de populația rusă și
ucraineană. Prin uneltirile iezuiților, o bună parte dintre episcopii și preoții ortodocși din aceste teritorii
au fost siliți să accepte unirea cu Roma, în Sinodul ținut la Brest-Litovsk.

În 1632, Petru Movilă, pe atunci egumen al mănăstirii Lavra Pecerska, a sprijinit, alături de alți
nobili ortodocși și protestanți, alegerea ca rege în Polonia a lui Vladislav al IV-lea, pe care l-au obligat
astfel să recunoască unele dintre vechile drepturi și libertăți ale ortodocșilor din regatul său: libertatea
de cult a ortodoxiei, recunoașterea Mitropoliei Kievului cu patru eparhii sufragane, dreptul pentru
Biserica Ortodoxă de a avea biserici, școli, tipografii și spitale, restituirea bisericilor luate de uniți. Aceste
mari biruințe ale Ortodoxiei care s-au datorat și eforturilor sale au dus la alegerea sa ca arhiepiscop și
mitropolit al Kievului, Haliciului și a toată Rusia în primăvara anului 1633, demnitate pe care a deținut-
o până la moartea sa în decembrie 1646.

Cea mai importantă dintre lucrările sale este Mărturisirea de credință Ortodoxă. Nevoia unei
asemenea cărți de învățătură pentru întreaga Ortodoxie se simțea atunci mai mult decât oricând,
datorită acțiunilor prozelitiste protestante și catolice. Mai mult decât atât, în 1629 a apărut la Geneva
Mărturisirea de credință calvinizantă atribuită patriarhului ecumenic Kiril Lukaris, cunoscut în Ucraina
și Bielorusia, deoarece fusese șase ani profesor la Colegiul din Ostrog. Prin apariția Mărturisirii de
credință calvinizante, catolicii și uniții din regatul Poloniei îi acuzau pe ortodocși de alunecare în
protestantism.

Folosindu-se de vasta sa cultură teologică, dar și de metodele apusene, mitropolitul Petru Movilă
a dat Bisericii Ortodoxe o lucrare de mare valoare dogmatică și simbolică. Mărturisirea alcătuită de către
Petru Movilă a fost scrisă în limba latină sub forma unui catehism apusean. Ea cuprinde 261 de întrebări
și răspunsuri grupate în trei părți după cele trei virtuți teologice: credință, nădejde și dragoste.

Partea I (4-126), Despre credință, precedată de trei întrebări și răspnsuri cu caracter general,
explică Simbolul de credință niceo-constantinopolitan.

Partea a II-a (1-63), Despre nădejde, se referă la rugăciunea Tatăl Nostru și la Fericiri.

Partea a III-a (1-72), Despre dragoste, comentează Decalogul.

Mărturisirea de credință prezentată de către autor se înscrie în spiritul Ortodoxiei, deși se

observă unele influențe scolastice în folosirea terminologiei (materie, formă, intenție, parte esențială și
neesențială a Tainelor, concupiscență – înclinarea către desfrâu, către poftele trupești) sau în adoptarea
concepției apusene despre prefacerea Darurilor la cuvintele de instituire, rostite de Mântuitorul Iisus
Hristos la Cina cea de Taină (Luați mâncați....; Beți dintru acesta toți....) și nu la epicleză, precum și în
promovarea unei învățături similare celei despre purgatoriu.

Un sinod de clerici și mireni ucraino-ruși convocat de către mitropolitul Petru în catedrala Sfânta
Sofia din Kiev, în 8 septembrie 1640, a cercetat noua Mărturisire de credință a lui Petru Movilă. Întrucât
sinodalii prezenți nu s-au pronunțat ferm în legătură cu cele două teze controversate (momentul
prefacerii darurilor și purgatoriul), s-a hotărât ca lucrarea lui Petru Movilă să-i fie prezentată patriarhului
ecumenic Partenie I pentru a fi examinată în cadrul unui sinod la care să participe reprezentanții mai
multor biserici ortodoxe. Și pentru că proiectatul sinod nu se putea întruni nici la Constantinopol, aflat
sub stăpânirea otomană, nici la Kiev, pe atunci sub ocupația Poloniei catolice, s-a convenit să fie
convocat la Iași, în Moldova, țară ortodoxă unde domnea Vasile Lupu, cunoscut sprijinitor al ortodoxiei
de pretutindeni.
 Așadar, sinodul s-a întrunit la Iași în incinta mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, între 15 septembrie –
27 octombri 1642. La acest sinod s-au întrunit delegații celor trei ramuri ale Ortodoxiei: greacă, slavă și
română. După o analiză minuțioasă a Mărturisirii de credință, a fost respinsă învățătura despre
purgatoriu și momentul prefacerii Sfintelor daruri s-a stabilit la Epicleză. În această formă, Mărturisirea
de credință a lui Petru Movilă a fost trimisă patriarhului Partenie I care a convocat la 11 martie 1643
sinodul de la Constantinopol, unde ea a fost aprobată cu vot unanim, primind titlul de Mărturisirea
Ortodoxă a Bisericii Sobornicești și Apostolești a Răsăritului.

Mărturisirea de credință a patriarhului Dositei a fost aprobată de către sinodul de la Ierusalim

din 1672 sub numele de Pavăza Ortodoxiei, alăturându-se scrierilor simbolice care alcătuiesc izvoarele
dogmatice secundare ale Bisericii Ortodoxe.

Monahismul în Răsărit în mileniul II. Muntele Athos. Isihasmul. Paisianismul.

Învăţământul teologic ortodox în secolele XIX-XX.

În Occident, un institut teologic ortodox, care poartă numele „Sfântul Sergiu de Radonej“,
funcţionează la Paris, înfiinţat după Primul Război Mondial, pentru ruşii din diasporă. Pentru pregătirea
clerului ortodox, Arhiepiscopia ortodoxă greacă a Americii de Nord şi de Sud, recunoscută de Patriarhia
Ecumenică la 11 mai 1922, a înfiinţat un institut teologic în 1937, numit Seminarul „Holy Cross“ (Sfânta
Cruce), care funcţionează în localitatea Brooklyne, lângă Boston, în statul Massachusetts, cu un ciclu de
şase ani de studii. Alte două şcoli superioare de teologie au fost înfiinţate în Statele Unite ale Americii
de Biserica Ortodoxă din America, fosta Mitropolie rusă, şi anume: Seminarul „Sfântul Vladimir“, în
localitatea Tuckahoe, din statul New York, şi Seminarul „Sfântul Tihon“, în localitatea South Canaan, în
statul Pennsylvania. Biserica Ortodoxă Ucraineană a Canadei are din 1932 o şcoală de teologie în
localitatea Winnipeg, numită, din 1946, Colegiul „Sfântul Andrei“, care a intrat în 1962 în raporturi de
asociere cu Universitatea din Manitoba. Pentru ortodocşii de origine americană a luat fiinţă în 1944
Institutul „Sfântul Vasile“ la Washington. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a deschis un Seminar
ortodox la Meithland, în Florida, cu limba de predare engleză. În general, şcolile teologice au fost
dominate de laici în ţările ortodoxe din Estul şi Sud-Estul Europei, până la cel de al Doilea Război Mondial
(1939-1945), statul înfiinţând şcolile şi întreţinându-le, pentru că, în unele dintre aceste ţări, ele
pregăteau şi preoţi şi învăţători. După cel de-al Doilea Război Mondial, în fostele ţări socialiste, Bisericile
autocefale ortodoxe şi-au reluat rolul de altădată, fiind răspunzătoare de calitatea pregătirii clericilor şi
a profesorilor, pentru învăţământul teologic seminarial şi superior. În modul acesta, seminariile
teologice şi institutele de teologie se încadrau în circuitul de viaţă al Bisericii Ortodoxe şi corespundeau
mai bine nevoilor spirituale ale credincioşilor.

1860 – Facultatea din Iasi

Seminarii - Huși, Roman, Curtea de Argeș, Buzău...

1968 – Academia din Creta

Academia Mihaileană - 1834

Diaspora ortodoxă.

Diaspora este alcătuită din persoane care și-au părăsit pentru diferite motive țările sau regiunile
de origine, denumind totodată comunitățile nou formate de către acestea în țările de reședință.
Diaspora ortodoxă se referă, din punct de vedere geografic, la acele regiuni ale lumii unde trăiesc
creștini ortodocși care sunt în afara teritoriilor canonic acceptate ca făcând parte dintr-o Biserică
Ortodoxă autocefală sau autonomă.

Mulți ortodocși trăitori în Occident consideră că trăiesc ca popoare "împrăștiate" prin alte părți
ale lumii, sub formă de "diaspora", dar păstrându-și specificul național și bisericesc. Biserica învață însă
că toți creștinii care se află în deplină comuniune de credință, dragoste și slujire a Tainelor, trebuie să
fie acasă într-Una Biserică sobornicească și apostolească în noile regiuni unde se găsesc.

Noțiunea de diaspora aplicată creștinilor ortodocși este considerată de mulți ca fiind un obstacol
în fața unității jurisdicționale în acele zone încă nedefinite canonic, întrucât termenul privilegiază
regruparea credincioșilor ortodocși pe criterii naționale, în defavoarea criteriului unității bisericești.

Este adevărat faptul că majoritatea comunităților ortodoxe din afara granițelor teritoriilor
canonice ale Bisericilor Ortodoxe autocefale s-au format ca urmare a unor valuri de emigrație din aceste
țări, aceștia dorindu-și în mod firesc să aibă propriile lor biserici și preoți slujitori acolo unde se aflau.
Pe de altă parte, pe măsură ce aceste comunități au prins rădăcini în locurile de reședință, iar Ortodoxia
a început să fie din ce în ce mai bine cunoscută și acolo, mai mulți localnici, creștini de alte confesiuni și
necreștini au îmbrățișat credința ortodoxă. Aceștia au fost integrați în jurisdicțiile bisericești naționale,
însă aplicarea termenului de diaspora pentru aceștia este complet improprie, ei fiind creștini ortodocși
localnici. În plus, odată cu trecerea generațiilor și date fiind căsătoriile mixte, mulți dintre creștinii
proveniți din familii de migranți se "împământenesc" și ei, aparținând nu doar culturii de origine a
părinților și bunicilor, ci și culturii țării de reședință. Şi pentru aceștia, folosirea termenului este în din
ce în ce mai mare măsură improprie.

Astfel, termenul de "diaspora" trebuie folosit cu precauție atunci când se discută despre situația
comunităților ortodoxe din afara teritoriilor canonice ale Bisericilor autocefale și autonome
recunoscute.

JURISDICȚIA

Una din cele mai mari provocări în fața Ortodoxiei din diaspora constă în existența a mai multe
jurisdicții suprapuse, un fenomen care este împotriva tradiției canonice a Bisericii Ortodoxe, care cere
ca orice bucățică de teritoriu canonic trebuie să aibă doar un singur episcop.

Patriarhia Ecumenică din Constantinopol consideră, sprijinindu-se pe Canonul 28 al Sinodului de

la Calcedon care îi acorda jurisdicția în "teritoriile barbare" interpretate de aceasta ca fiind toate
teritoriile care nu aparțin unor alte Biserici Ortodoxe recunoscute. Această interpretare nu este
recunoscută de celelalte Biserici Ortodoxe, care consideră că termenul la care face trimitere canonul 28
se referea strict la teritoriile aflate la granița jurisdicțională imediată (a se vedea mai multe în articolul
despre Prerogativele Patriarhiei Ecumenice).

Principalele Biserici Ortodoxe autocefale au și jurisdicții extrateritoriale pentru credincioșii

aparținând comunităților lor naționale care trăiesc în alte țări. Jurisdicții suprapuse există, în prezent, în
America de Nord și de Sud, Europa Vestică, Asia, Australia, Oceania și în multe insule din Pacific, dar și
în Estonia sau Republica Moldova (care nu sunt însă comunități diasporice).

Jurisdicții cu parohii în "diaspora" - patriarhiile: Ecumenică, Ierusalim, Antiohia, Serbia, Moscova,

Bulgaria, România, Polonia...

Ecumenism

Mişcarea ecumenică, în forma ei general acceptată, promovează, pe baza dialogului teologic, a

cooperării şi asistenţei reciproce, refacerea unităţii văzute a Bisericii, divizate de-a lungul istoriei.
 Mişcarea ecumenică, în forma ei general acceptată, promovează, pe baza dialogului teologic, a
cooperării şi asistenţei reciproce, refacerea unităţii văzute a Bisericii, divizate de-a lungul istoriei. În
1920 se propune în Enciclica Patriarhiei Ecumenice - intitulată: "Către toate Bisericile lui Hristos de
pretutindeni.", formarea unui ligi a Bisericilor. Primele mişcări creştine cu caracter ecumenic de la
începutul secolului au fost: „Viaţă şi acţiune“ sau creştinismul practic – arhiep. Nathan al Suediei,
„Credinţă şi organizare“ sau creştinismul teologic, întemeiat de episcopul anglican Charles Henry Brent,
„Consiliul internaţional al misiunilor“, creat pentru coordonarea societăţilor misionare înfiinţate în sec.
XX şi care urmăreşte unitatea mărturiei creştine în societate.

8 adunări generale – 1 - Formarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, hotărâtă în sesiunile din

1937 de la Oxford şi Edinburg, este rezultatul fuziunii dintre cele trei mişcări. Comitetul de formare,
construit la Utrecht în 1938, îşi desfăşoară activitatea până în anul 1948, reuşind constituirea primei
adunări generale a Consiliului Ecumenic de la Amsterdam, care a reunit 146 de Biserici. Dintre acestea
doar 4 erau ortodoxe: Patriarhia de Constantinopol, Biserica Ciprului, Biserica Greciei, Biserica şi
Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America. A fost ales secretarul general al Consiliului în
persoana pastorului olandez Wilhem Adolf Visser’t Hooft şi elaborată „baza“ de fiinţare. La înfiinţarea
acestui organism creştin internaţional, şi-au adus contribuţia numeroşi teologi ortodocşi, dintre care
amintim: Florovsky, Ştefan Zankow, Iuliu Scriban, Teofil Ionescu, Vasile Ispir, Serghie Bulgakov şi
episcopii de Tiatira, Novisad, Bucovina, Sofia şi numeroşi teologi greci Iată şi celelalte şapte adunări
generale, cu tematica lor:

- A doua adunare generală s-a ţinut la Evanston, între 15 şi 31 august 1954 în participare redusă
a teologilor greci, a adus în discuţie Declaraţia de la Toronto, adoptată în 1950.

- A treia adunare generală se ţine la New Delhi între 19 noiembrie şi 5 decembrie 1961, unde
este lărgită baza de dialog, la nivel trinitar. La această sesiune sunt primite şase Biserici Ortodoxe,
printre care şi cea din România. Acum fuzionează cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi Consiliul
Internaţional al Misiunilor. Consiliul Ecumenic al Bisericilor se autointitulează „Asociaţia Bisericilor care-
L mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos, ca Domn şi Mântuitor, potrivit Scripturilor şi caută să împlinească
împreună chemarea lor comună pentru slava lui Dumnezeu cel Unul: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh“.

- A patra adunarea generală s-a ţinut la Upsala între 4 şi 20 iulie 1968, având ca temă lucrarea
Sfântului Duh şi fiind intitulată: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi“.
 - A cincea adunare generală a avut loc la Nairobi în Kenya, între 23 noiembrie şi 10 decembrie
1975, cu tema: „Iisus Hristos liberează şi uneşte“.

- A şasea adunare generală s-a ţinut la Vancouver în Canada, între 24 iulie şi 10 august 1983,
având tema: „Iisus Hristos, Viaţa lumii“.

- A şaptea adunare generală a avut loc la Camberra în Australia între 7 şi 20 februarie 1991, cu
tema: „Vino, Duhule Sfinte, înnoieşte toată creaţia“.

- A opta adunare generală s-a ţinut la Harare în Zimbabwe, între 27 august şi 7 septembrie 1998,
cu tema: „Întoarceţi-vă la Dumnezeu. Bucuraţi-vă în speranţă“. Fiind ultima adunarea generală a acestui
secol şi totodată jubiliară, împlinindu-se 50 de ani de la înfiinţare, s-a acceptat o „Declaraţie de orientare
generală a Consiliului pentru viitor“. De asemenea, adunarea a hotărât crearea unei comisii speciale
mixte de dialog ortodox-protestant .

Conferințe - Conferinţa „Diakonia 2000 - Chemaţi să fie semeni“ - Larnaca 1986, Conferinţa
„Credinţă, ştiinţă şi viitor“, ţinută la Cambridge în 1979...

Mişcare ecumenică, deschisă tuturor Bisericilor, încât nici o Biserică nu poate pretinde să fie
considerată centrul acestei mişcări, care este mai mare decât orice Biserică luată individual şi care
include toate Bisericile.

Poziția Bisericii Ortodoxe față de Ecumenism - puţin discretă din primele secole s-a schimbat
radical, ca urmare a recomandării Conferinţei Panortodoxe de la Rodos din 1961 de a se intensifica
relaţiile şi participarea la Mişcarea ecumenică.

După întrunirea din Fanar 1992 - Ortodocşii dezaprobă cu tărie anumite evoluţii recente în cadrul
conceptului ecumenic precum hirotonia femeii întru preoţie şi folosirea limbajului inclusiv în cazul
referirii la Dumnezeu, ceea ce creează obstacole serioase în calea restaurării unităţii.

După întrunirea de la Patmos din februarie 1995, poziţia patriarhilor ortodocşi este şi mai
radicală, contestând, pe lângă obstacolele deja criticate, şi admiterea homosexualităţii şi lesbianismului
ca orientări sexuale normale.
 Privită în ansamblu, participarea Bisericilor Ortodoxe la Mişcarea ecumenică a avut, în general,
o istorie pozitivă, iar poziţia actuală a acestora nu face iluzorie ideea de unitate ecumenică, ci afirmă,
ca datorie, adevărata înţelegere a problematicii creştinismului actual.