Suport de curs Liceul Teologic Ortodox

Noul Testament „Sf. Antim Ivireanul” Timișoara

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

AUTORUL SCRIERII

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu s-a născut în localitatea Cirene, din Pentapolis,
aflată în estul Libiei, Africa. Părinții săi erau Aristobul/Aristopolus și Maria, care era rudă cu
Apostolul Barnaba.
Evreu de neam, din seminția lui Levi, el se trăgea dintr-o familie bogată. Părinții l-au
educat în cultura greacă și ebraică. După ce au emigrat la Ierusalim, l-au numit Marcu (numele
său roman). Primul său nume era Ioan, după cum spune Biblia: „El a venit în casa Mariei, mama
lui Ioan care era numit și Marcu, unde mulți se adunau pentru rugăciune (Fapte 12:12).
În Scriptură, Marcu apare înainte de Patimile Domnului, atunci când Hristos le spune
ucenicilor Săi: „Duceți-vă în cetate la cutare om, și spuneți-i: Învățătorul zice: Vremea Mea este
aproape; voi face Paștele cu ucenicii Mei în casa ta”(Matei 26:18). Așadar, se crede că locuința
Apostolului Marcu (o casă destul de spațioasă, cu cel puțin o slujnică, pe nume Rodi – cf. Mc.
12, 13) a fost prima biserică creștină din Ierusalim. În casa mamei sale, Maria, se adunau cei
dintâi creștini din Ierusalim pentru învățătură, împărtășanie și rugăciune. Aici, Apostolii au
mâncat Paștile, înainte de Patimile lui Hristos, aici s-au ascuns Apostolii, după Răstignirea Lui și
tot aici au primit ei Sfântul Duh. În acest loc a venit Apostolul Petru, după ce a fost scos din
închisoare de un înger: „Și, chibzuind Petru, a venit la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit
Marcu, unde erau adunați mulți și se rugau." (Fapte 12, 12).
Unii specialiști consideră că Marcu era tânărul care mergea după Domnul în noaptea în
care El a fost prins (Marcu 14, 51-52). Faptul că acest episod este reținut numai în evanghelia a
2-a constituie un temei foarte puternic în favoarea acestei identificări. Alții văd pe Marcu în
tânărul bogat care a venit la Mântuitorul când a aflat că a sosit în Iudeea (Marcu 10, 21). De
asemenea, alții cred că Marcu a fost „celălalt ucenic” care era cunoscut lui Caiafa și care nu
numai că a fost lăsat să intre în curtea arhiereului, în noaptea procesului sinedrial, dar a putut
introduce înăuntru și pe Petru (Ioan 18, 15-16). O altă tradiție destul de veche îl numără pe
marcu printre cei 70 de ucenici, iar mulți dintre Sfinții Părinți, precum și unii autori mai noi, cred
că Marcu l-a cunoscut personal pe Hristos cel puțin în ultimile zile dinaintea pătimirilor.
Ioan ( numele sau evreiesc) Marcu era unul din cei șaptezeci de ucenici ai Domnului.
După Înălțarea la cer a Mântuitorului, Marcu a fost învățăcel al Sfântului Pavel și, o vreme, l-a
însoțit la prima călătorie misionară de propovăduire a Evangheliei (13, 5), făcută de acest
Apostol, în Antiohia, Seleucia, Cipru, Salami și Perga Pamfiliei, unde i-a părăsit și s-a întors la
Ierusalim (13, 13). Faptul că i-a părăsit atunci, a generat mai târziu o neînțelegere între Apostolul
Pavel și Barnaba; acesta din urmă voia să-l ia și pe Marcu în a 2-a călătorie misionară, dar
Apostolul Pavel a refuzat. Evanghelistul Luca nu ne spune care a fost cauza acestui abandon.
Probabil că Marcu se speriase de dificultățile pe care le implica activitatea misionară în teritorii
atât de îndepărtate.
După sinodul apostolic din Ierusalim, Marcu a mers împreună cu Barnaba în Cipru
(Faptele Apostolilor 4, 36-37 precizează că Barnaba se născuse în Cipru și că era destul de bogat,
fiind proprietarul unei țarini pe care a vândut-o, punând prețul ei la picioarele apostolilor). În
Coloseni 4, 10 apare un indiciu important și unde ni se spune că Marcu este numit „vărul lui

1
Suport de curs Liceul Teologic Ortodox
Noul Testament „Sf. Antim Ivireanul” Timișoara

Barnaba”. Iată de ce a ținut Barnaba să-l ia pe Marcu în călătoria misionară! După plecarea lui
Barnaba, Sfântul Marcu a mers în Africa, Berca și Pentapole. A călătorit la Roma, împreună
cu Sfântul Apostol Petru, devenindu-i foarte apropiat. Despre faptul că Marcu i-a fost
ucenic, Sfântul Petru spune: „Biserica cea aleasă din Babilon și Marcu, fiul meu, va
îmbrățișează” (I Petru 5, 13). Marcu îl numește „fiul meu” și pentru faptul că acesta a fost cel
care l-a botezat. De fapt, putem presupune că Apostolul Petru a botezat întreaga familie în a cărei
casă se aduna biserica-mamă din Ierusalim. Apostolul Petru ocupă, într-adevăr, un rol deosebit în
evanghelia lui Marcu. De exemplu, în istorisirea Pătimirilor, din cele 72 de versete ale
capitolului 4, numele Apostului Petru apare în 22.
Conform unei tradiții occidentale foarte vechi, el a fost trimis la Aquileea (Veneția),
întemeind biserica de acolo. După aceea a mers în Egipt, precum spune Eusebiu de Cezareea,
întemeind primele biserici. La rândul său, Sfântul Simeon Metafrastul spune: „În acea vreme,
când Sfinții Apostoli s-au împărțit prin toată lumea, Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu, prin
dumnezeiască voie, a mers în părțile Egiptului. (...) Propovăduia cereasca învățătură a lui Hristos
și făcea minuni mari. Pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproși îi curăța și duhurile cele necurate
și cumplite le îngrozea prin cuvântul dumnezeiesc. Și mulți cu acea apostolească propovăduire și
facere de minuni, luminându-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și pe idoli, împreună
cu capiștile, le-au lepădat și sfărâmat și s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh”.
Când a intrat în Alexandria, încălțările lui erau rupte din cauza drumurilor lungi pe care le
făcuse propovăduind și evanghelizând. El a mers la un cârpaci din oraș, numit Anianus/Anania
pentru a și le repara. În timp ce Anianus îi repara încălțările, s-a înțepat în deget cu sula. Anianus
a strigat în grecește „Eis Theos!” care înseamnă „O, unule Dumnezeu!” Când Sfântul Marcu a
auzit aceste cuvinte, inima i-a tresărit de bucurie. L-a găsit potrivit pentru a-i spune despre
Dumnezeu, despre crearea cerului și a pământului, apoi despre profeții care au prevestit venirea
lui Hristos. Apostolul a luat puțină argilă, a scuipat pe ea și a pus-o pe degetul lui Anianus,
spunând „în Numele lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu” și înțepătura s-a vindecat imediat, ca și
când nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi Anianus i-a chemat la el acasă și a adus la el pe copii săi.
Sfântul Apostol le-a predicat și apoi i-a botezat.
Când numărul credincioșilor creștini a crescut și poporul păgân al cetății a auzit, s-au
înfuriat și au plănuit să-l omoare pe Sfântul Marcu. Credincioșii l-au sfătuit să plece, pentru o
vreme, de dragul siguranței Bisericii. Sfântul Marcu l-a hirotonit pe Sfântul Anianus ca episcop
de Alexandria, apoi trei preoți (Maleon, Sabin și Cherdon)) și șapte diaconi. A mers apoi în
Pentapole și a rămas acolo doi ani, propovăduind, unde o hirotonit mai mulți episcopi, preoți și
diaconi. În final, el s-a reîntors la Alexandria unde a găsit o comunitate creștină numeroasă și
unde a construit o biserică pentru ei în locul numit Bokalia (locul vacilor), în estul Alexandriei
pe malul mării.
I-a venit vremea adormirii de sărbătoarea Învierii din anul 68, care în acel an coincidea cu
o mare sărbătoare păgână, sărbătorită printr-un mare banchet în cinstea zeului Syrabis. Astfel, o
mare mulțime de păgâni a atacat biserica de la Bokalia și au intrat înăuntru cu forța. L-au prins
pe Sfântul Marcu, l-au legat cu o funie groasă și l-au târât pe străzi strigând: „Aduceți balaurul în
locul adunării vacilor”. Au continuat să-l târască cu multă cruzime. Carnea lui era ruptă și
împrăștiată peste tot și orașul era plin de sângele lui. Apoi l-au închis peste noapte într-o
închisoare întunecată.
A doua zi dimineața, pe 25 aprilie, anul 68, păgânii l-au scos pe Sfântul Marcu din
închisoare. I-au legat gâtul cu o frânghie groasă și la fel ca în prima zi, l-au târât peste pietre și

2
Suport de curs Liceul Teologic Ortodox
Noul Testament „Sf. Antim Ivireanul” Timișoara

peste stânci. Într-un final, Sfântul Marcu și-a dat sufletul curat în mâinile Domnului și a primit
cununa martirajului.
Cu toate acestea, moartea Sfântului Marcu nu a satisfăcut furia păgânilor. Au adus mult
lemn de foc și se pregăteau să-i ardă trupul. Dar o furtună puternică s-a pornit și o ploaie
torențială a început. Păgânii s-au speriat și au fugit înspăimântați. Credincioșii au venit și au luat
trupul sfânt, l-au dus la biserica din Bokalia, l-au înfășurat în giulgiu, s-au rugat la capul lui și l-
au așezat într-un coșciug. Apoi au îngropat coșciugul într-un loc secret în biserică.
În anul 828, corpul Sfântului Marcu a fost furat de marinari italieni și a fost dus din
Alexandria în Veneția. În 17 Baounah (lună din calendarul copt), al anului 1684 A.M. (după
calendarul copt), care corespunde cu luni, 24 iunie 1968 d.Hr., în al zecelea an al păstoririi Papei
Chiril al VI-lea, al 116-lea Papă al Alexandriei, moaștele Sfântului Marcu Apostolul,
Evanghelistul țării Egiptului și primul Patriarh al Alexandriei, s-au reîntors în Egipt. După
unsprezece secole în afara Egiptului, trupul Sfântului Marcu s-a reîntors în sfârșit în țara în care a
fost martirizat și unde capul lui este păstrat până în prezent, în Alexandria, Egipt.
Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu a întemeiat, în Egipt, primele comunități creștine,
fiind considerat întemeietorul și ocrotitorul Patriarhiei din Alexandria. Pe blazonul Patriarhiei
este imprimat simbolul Apostolului Marcu, leul, pentru a arăta originea apostolică a
creștinismului din această zonă a Africii. La fel cum Sfântul Andrei este Apostolul românilor,
Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu este apostolul Africii. Tradiția Bisericii Alexandrine
mărturisește faptul că, pe lângă bisericile născute în urma bunei sale vestiri, Marcu a fondat în
Alexandria și o școală teologică ce a dat unii dintre cei mai mari teologi din istoria
creștinismului. Totodată, atribuită Sf. Marcu.
De asemenea, în Biserica Ortodoxă Coptă Ne-Calcedoniană, Apostolul Marcu este,
probabil, cel mai iubit dintre sfinți, fiind fondatorul scaunului Alexandriei în secolul I.
Numeroase biserici copte sunt patronate de el și în ziua de 30 Babah (Calendarul copt), Biserica
Ortodoxă Coptă sărbătorește sfințirea bisericii închinată Sfântului Marcu Evanghelistul,
fondatorul bisericii din Egipt.

MĂRTURIA TRADIȚIEI DESPRE AUTORUL CELEI DE-A 2-A EVENGHELII

Pe baza mărturiei Tradiției, Biserica a pus în titlul Evangheliei numele lui Marcu. Cea
mai veche mărturie este cea a lui PAPIAS (cca. 60-130), episcop de Hierapolis, în Frigia (l-a
cunoscut și ascultat pe Apostolul Ioan, fiind și un însoțitor al Sf. Policarp al Smyrnei), care
înainte de anul 120, a scris o lucrare în 5 cărți, intitulată Explicarea cuvintelor Domnului.
Fragmentul ni s-a păstrat în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezaree (III, 39, 15).
„Și iată ce zicea prezbiterul (adică Apostolul Ioan): Marcu, care era tălmaciul lui Petru,
a scris corect, dar cu toate acestea fără rânduial, tot ce-și aducea aminte că s-ar fi spus ori ar fi
fost săvârșit de către Domnul. Căci el nu auzise, nici nu însoțise personal pe Domnul, ci doar a
însoțit mai târziu pe Petru...”. Pare că Papias îl apără pe autorul evangheliei în fața acuzelor
unora, spunând că Marcu n-a făcut altceva decât să redea învățătura Apostolului Petru. Nici
Petru, la rândul său, n-a intenționat o expunere completă și în ordine cronologică a faptelor și
cuvintelor Mântuitorului, ci scopul Apostolului era unul practic și didactic: „el își expune
învățătura după cum se simțea trebuința”, în funcție de împrejurări.
O altă mărturie ce îl arată pe Marcu drept autor al celei de-a doua Evanghelii este cea din
PROLOGUL ANTIMARCIONIT (sfârșitul sec. II). Proloagele antimarcionite sunt prefețe la
Evanghelii și la mai multe dintre Epistole, alcătuite pentru apărarea âautenticității lor împotriva

3
Suport de curs Liceul Teologic Ortodox
Noul Testament „Sf. Antim Ivireanul” Timișoara

ereticului Marcion, care accepta drept canonică numai Evanghelia lui Luca și 10 dintre Epistolele
Ap. Pavel.
Prologul antimarcionit spune: „După Marcu, cel numit cu degete scurte, deoarece, într-
adevăr, avea degetele mici în comparație cu statura sa. El a fost tălmaciul lui Petru. După
moartea acestuia, el a pus pe hârtie Evanghelia sa, în părțile Italiei”.
Referitor la caracterizarea pe care o face lui Marcu, ca fiind „cel cu degete scurte”
probabil este o particularitate fizică a apostolului. Și sfântul Ipolit, mai târziu, amintește de faptul
că Marcu avea degetele scurte. Dar după alți exegeți, această poreclă ar fi avut în vedere unele
scurtimi stilistice ale Evangheliei lui Marcu. Alții, însă, spun că s-a creat o confuzie între numele
Marcu și adjectivul latin „mancus” care înseamnă „mutilat”, „schilodit”.
O altă mărturie este cea a lui CLEMENT ALEXANDRINUL, care spune că, cei care
ascultaseră predicile lui Petru „s-au adresat prin tot felul de rugăminți lui Marcu, cerându-i să le
lase în scris însemnările după învățătura care le-a fost transmisă oral”. Tot Clement, bazându-se
pe informațiile transmise de cei dinaintea sa, spune că, după ce Petru propovăduise public
învățătura creștină în Roma și făcuse cunoscută Evanghelia cu puterea Duhului Sfânt, mulți din
cei ce ascultaseră aceste predici au rugat pe Marcu, ca unul care îl însoțise pe Petru de multă
vreme și deci păstrase în amintire cele spuse, să pună în scris cele propovăduite”.
Și SF. IRINEU AL LYONULUI (sfârșitul sec. II) spune că, „după moartea Apostolilor
Petru și Pavel, Marcu, ucenicul și tălmaciul lui Petru, ne-a redat în scris ceea ce propovăduise
Petru”.
De asemenea, și ORIGEN lasă o mărturie care spune: „a doua evanghelie este cea după
Marcu, pe care a compus-o după îndrumările pe care i le-a dat Petru, care de altfel îl și numește
<<fiul>> său în epistola sa sobornicească”.

ETIMOLOGIA ȘI SEMNIFICAȚIA NUMELUI

Márcu este un nume derivat de la zeul războiului, Mars. Marcu corespunde lat. Márcus,
prenume specific roman, care se traduce prin „martir sau războinic”. Acest cuvânt a fost folosit
pentru a descrie persoanele care au fost martirizate sau au luptat pentru cauze nobile. Inițial,
numele era purtat de băieții născuți în luna martie. Răspândit în epoca imperială în toate
provinciile romane, Marcus pătrunde și în onomastica ebraică. Astfel, vechiul prenume roman
devine favorit printre creștinii primelor secole.
Aproximativ aceeași istorie o are și un vechi diminutiv de la Marcus, frecventul
cognomen Marcéllus, fem. Marcélla, purtat de diferiți martiri și răspândit odată cu cultul
acestora; tot din aceeași familie a lui Marcus mai face parte Marcellínus, derivat cu suf. -inus de
la Marcellus și Marcíanus, fem. Marciána, atestate frecvent în inscripțiile creștine și răspândite
apoi prin biserică. In prezent, Marcu este un nume popular, care simbolizează curajul și
devotamentul pentru o cauză nobilă.

LIMBA

Limba în care a fost scrisă evanghelia a 2-a a fost limba greacă a dialectului comun.
Această limbă se vorbea în tot cuprinsul Imperiului Roman. Limba Evangheliei ne arată că
Marcu n-am fost un cărturar, ci un om din popor, cu o instrucție modestă. Chiar dacă stilul este
simplu, cursiv, oferă foarte multe amănunte, fiind plin de viață. Coloratura semitică a
Evangheliei se explică prin faptul că autorul ei era un iudeu din Țara Sfântă, iar limba sa maternă
era aramaica.

4
Suport de curs Liceul Teologic Ortodox
Noul Testament „Sf. Antim Ivireanul” Timișoara

DATA / TIMPUL
Evanghelia a fost scrisă pe la sfârșitul primei captivități a Sfântului Pavel la Roma, între
61 – 63, când apare și Sfântul Ap. Petru la Roma și când Marcu este rugat de creștini să le redea
în scris predica Apostolului Petru. Prin urmare, evanghelia a fost scrisă pe la anul 62 – 63.
Această perioadă este îndreptățită și de faptul că evanghelistul Luca scrie evanghelia sa pe la
anul 63 - 64 și știm că acesta consultase evanghelia după Marcu.

LOCUL REDACTĂRII
Din perioada Bisericii primare şi până la cercetarea modernă s-a ştiut că Marcu a scris la
Roma (excepţie făcând Ioan Hrisostom, care spune că ar fi fost scrisă din Egipt, dar Clement
Alexandrinul și Origen, amândoi profesori ai vestitei școli catehetice din Alexandria, nu
menționează nimic despre originea egipteană a evangheliei de la Marcu. Dimpotrivă, Clement
afirmă că Marcu și-a scris evanghelia la Roma).
Există în evanghelie și multe cuvinte latine, cele mai multe fiind însă termeni tehnici,
folosiți în general în acea epocă (dinarul, legiune, centurion). Faptul că latinismele sunt mai
frecvente la Marcu decât în celelalte Evanghelii și că, în două rânduri (12, 42 și 15, 16), un
cuvânt grecesc este explicat prin termenul latin corespunzător, poate fi un indiciu că, într-adevăr,
Evanghelia a doua a fost scrisă la Roma.

SCOPUL
Scopul scrierii evangheliei a fost acela de a convinge pe creștinii proveniți dintre
păgâni („păgâno-creștini”) că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Pentru acest
motiv, el redă viața și faptele minunate ale Mântuitorului. Dovada că el se adresează nu iudeilor,
ci unor oameni străini de Țara Sfântă este faptul că explică anumite locuri: faptul că Iordanul este
un râu (1, 5); „Muntele Măslinilor din fața templului” (13, 3); anumite expresii aramaice:
„boanerges” adică fiii tunetului (3, 17); „effata” ceea ce înseamnă deschide-te (7, 34); lămurește
unele datini din cultul mozaic, precum: îmbăierea la venirea din piață (7, 4); spălarea mâinilor
până la cot înainte de masă (7, 3); spălarea rituală a paharelor, vaselor și paturilor (7, 3-4); sau că
jertfa mielului de Paști se săvârșea în prima zi a Azimelor (14, 12); se înlocuiesc cuvintele
grecești cu sinonimele lor latine care circulau la Roma și Italia: „2 bani adică un codrant
(monedă de mică valoare)” (12, 42).

5
Suport de curs Liceul Teologic Ortodox
Noul Testament „Sf. Antim Ivireanul” Timișoara

SPECIFICITATEA EVANGHELIEI DUPĂ MARCU

Până în perioada criticii moderne exista un gol în ceea ce privește analizarea și
comentarea celei de-a doua Evanghelii de către specialiști. Comentariile vechi asupra ei sunt
puține, din simplul motiv că aceasta nu conținea aproape niciun pasaj care să nu fie transmis de
Evangheliștii Matei și Luca. În sens contrar, Biserica nu a neglijat această Evanghelie, punându-
o, spre meditație, în majoritatea sâmbetelor și duminicilor din Postul Mare.

Chiar dacă informațiile din Evanghelia după Marcu se găsesc, în mare parte, în
Evanghelia după Matei și Evanghelia după Luca, totuși, Evanghelia după Marcu este singura
care relatează următoarele evenimente:
 pilda cu sămânţa (4, 26-27);
 vindecarea unui surd în ţinutul Decapole (7, 31-37);
 vindecarea unui orb în Betsaida ( 8, 22-26).

Sfântul Apostol și Evanghelist a dorit să le arate creștinilor convertiți dintre păgâni,

din afara Palestinei, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, în Evanghelia
sa, nu pune accentul pe Vechiul Testament, nici pe învățătura Domnului Hristos și nici pe
genealogia Mântuitorului, ci pe faptele Sale minunate. Cu toate că în Evanghelia lui Marcu nu
se poate distinge o tendinţă stăruitoare de a încorpora Vechiul Testament în cel Nou, totuşi
legătura dintre cele două Testamente se face firesc şi chiar de la început, prin începutul
Evangheliei lui lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aşa cum au grăit prorocii - cum se zice - de la
început despre Ioan Botezătorul, care pregătea calea Domnului (Isaia 40, 3; leşire 23, 20; Mal.
3,1).
Deși evanghelia lui Marcu este mai scurtă decât cea de la Matei și cea de la Luca, totuși
unele episoade sunt relatate mai pe larg de Marcu, fiind mai bogate în detalii și care nu puteau
proveni decât de la un martor ocular: învierea fiicei lui Iair (5, 21-43); vindecarea slăbănogului
de la Capernaum (2, 1-12); potolirea furtunii pe mare (4, 35-41); prima înmulțire a pâinilor (6,
30-44).
Pe lângă acestea, cea de-a doua Evanghelie mai are și alte particularități.

I. CARACTERISTICI ALE NARAŢIUNII

A. Preferința pentru acțiune

Mulți specialiști în studiul Noului Testament sunt de părere că, în Evanghelia după
Marcu, acțiunea e mult mai fascinantă decât discursul, ceea ce i-a făcut să o caracterizeze ca
fiind o „Evanghelie a acțiunii”. Când Marcu prezintă învățăturile Mântuitorului, el le așează într-
un cadru narativ de prezentare. Dar acest aspect nu poate afirma faptul că Marcu nu este deloc
interesat de prezentarea învățăturilor lui Hristos și de semnificația lor didactică.
La Marcu este redat doar un singur discurs mai lung al Domnului, Dărâmarea
Ierusalimului şi venirea Fiului Omului (cap. 13). El relatează, în schimb, 18 minuni ale
Domnului, aproape la fel de multe ca Matei şi Luca. Prezintă, însă, doar patru pilde, spre
deosebire de Matei care relatează 19, iar Luca aminteşte 18. Naraţiunea Evangheliei după Marcu
se mişcă repede de la un eveniment la altul. Ea are un ritm alert, relatând evenimentele într-o
succesiune rapidă. Marcu a folosit în mod frecvent cuvintele îndată şi imediat, creând efectul

6
Suport de curs Liceul Teologic Ortodox
Noul Testament „Sf. Antim Ivireanul” Timișoara

unui ritm şi al unei acţiuni alerte. Aceasta ar putea reflecta personalitatea impulsivă a lui Petru.

B. Preocuparea pentru detaliu

Marcu include detalii omise de ceilalţi sinoptici care fac relatarea mai vie. El acordă
atenţie privirilor şi gesturilor lui Iisus. Marcu este minuţios mai ales când e vorba despre detalii
cu privire la persoane, timp, cifre şi locuri. Astfel,
 în privinţa persoanelor, el relatează: „a intrat împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui Simon
şi a lui Andrei” (1, 29); „femeia aceasta era o grecoaică de obârşie siro-feniciană (7.26).
 Despre locuri, Marcu face precizări ca: „După El a mers o mare mulţime de oameni din
Galileea şi o mare mulţime de oameni din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo
de Iordan şi dimprejurul Tirului şi Sidonului” (3, 7-8); demonizatul a vestit despre
vindecarea sa în Decapole (5, 20).
 Referitor la numere, el observă: slăbănogul a fost adus de patru inşi (2, 3); porcii înecaţi
la o exorcizare erau două mii (5.13); cei doisprezece au fost trimişi doi câte doi (6, 7).
 Despre timp, Marcu spune că Iisus se trezea „dimineaţa, pe când era încă întuneric” (1,
35); „în aceeaşi zi, seara, Iisus le-a zis ...” (4, 35).
Asemenea detalii pot fi explicate numai ca derivând dintr-o mărturie oculară, fie a autorului
scrierii, fie a unei alte persoane. Consemnarea unor astfel de amănunte conferă un plus de
autenticitate scrierii.

C. Sinceritatea descrierii

Se poate observa că Marcu, în nararea evenimentelor, este direct, având o franchețe deosebită.
Sinceritatea sa este dovedită atunci când descrie:
• atitudinea rudelor lui Iisus: „ziceau: și-a ieșit din fire” (3, 21);
• reacțiile de mirare din partea ascultătorilor lui Iisus (1, 27; 10, 24, 32);
• lipsa săvârșirii de minuni, atunci când Iisus se confrunta cu necredința locuitorilor din
Nazaret (6, 5-6).
Marcu este la fel de direct și în descrierea reacțiilor umane ale lui Iisus. Astfel, Mântuitorului îi
sunt atribuite sentimente de compasiune, severitate, furie, tristețe, tandrețe (1, 41, 43; 3, 5, 8; 8,
12, 33; 10, 14, 16, 21).

D. Plasticitatea descrierii

Evanghelia după Marcu este una a „pitorescului”. El descrie, de exemplu, mulţimea care
s-a aşezat pe iarba „verde” (6, 39) „în cete”,la înmulţirea pâinilor. Literal, sintagma se traduce
prin straturi de flori (6, 40). Probabil că Petru a fost impresionat de imaginea multicoloră pe care
o formau hainelor viu colorate, specifice Orientului (dominante fiind roşul şi galbenul), iar
Marcu a exprimat această idee într-un stil foarte plastic.
În relatarea despre cei doi demonizaţi din Gadara, Matei (cap. 8) spune că ei ieşeau din
morminte şi erau atât de înspăimântători, încât nimeni nu mai putea trece pe acolo. Marcu
aminteşte doar un demonizat (probabil cel care a vorbit cu Iisus), dar adaugă descrieri mai
detaliate şi bogate în imagini vizuale: demonizatul „îşi avea locuinţa în morminte”, o imagine
mai sugestivă şi decât a lui Luca (care spune că demonizatul locuia în morminte). Marcu îşi
continuă descrierea folosind detalii unice: „nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu un

7
Suport de curs Liceul Teologic Ortodox
Noul Testament „Sf. Antim Ivireanul” Timișoara

lanţ. Căci de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar rupsese
cătuşele şi sfărâmase obezile şi nimeni nu-l putea domoli. Totdeauna, zi şi noapte, stătea în
morminte şi pe munţi, ţipând şi tăindu-se cu pietre” (5, 3-6).

II. CARACTERISTICI TEOLOGICE

A. Prezentarea lui Iisus ca Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu

Persoana şi lucrarea Mântuitorului sunt în centrul Evangheliei după Marcu, deoarece

evanghelistul şi-a propus, prin inspiraţie divină, să arate cine este Domnul Iisus şi ce a venit El să
facă pe pământ. Istorisirea lui începe cu cuvintele: „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu” (1, 1).
Avem menţionate aici două titluri ale lui Iisus: Hristos şi Fiul lui Dumnezeu, ambele
având rădăcini vechitestamentare. Marcu nu explică pe loc semnificaţiile acestor titluri, însă prin
toată scrierea sa nu face altceva decât să explice şi să ilustreze ce înseamnă cele două denumiri.
Contextul vechitestamentar al acestor două titluri ne va ajuta să ne conturăm şi semnificaţiile pe
care le capătă în Evanghelia lui Marcu.
 Hristos este echivalentul grecesc al ebraicului Mesia, ambii termeni însemnând „cel uns”.
În VT preoţii (Ieșire 29, 7, 21), profeţii (1Împ 19, 16) şi regii (1Sam 10, 1) erau unşi cu
ulei, ca semn al chemării lor de către Dumnezeu pentru o misiune specială.
Dintre aceste trei calităţi, Marcu i-o atribuie Mântuitorului pe cea de rege. El îi scoate în evidenţă
pe Iisus în calitatea Sa de Rege davidic, care instaurează Împărăţia lui Dumnezeu, adică domnia
lui Dumnezeu peste poporul Său (10, 47-48; 11, 9-10; 12, 35; 15, 2, 9, 12, 18, 26, 32).
 De asemenea, „Fiul lui Dumnezeu” era un titlu mesianic şi împărătesc. În VT împăratul
evreilor, ca descendent al lui David, era numit fiu al lui Dumnezeu (2Sam 7, 8-16; Ps 2,
1-12; 89,19-29). Dumnezeu promisese că va reaşeza împărăţia lui David pentru totdeauna
şi că dragostea Sa nu se va depărta de la urmaşul lui David. Dumnezeu avea să-i fie Tată,
iar împăratul avea să fie fiul Lui (2Sam 7,12- 16).
Aşadar, şi titlul de Fiu al lui Dumnezeu era tot unul împărătesc, însă mai mult decât
„Hristos”, acest titlu indica relaţia apropiată dintre rege şi Dumnezeu. În Evanghelia lui Marcu
este evidenţiată această relaţie specială dintre Iisus şi Dumnezeu. Mântuitorul a vorbit cuvintele
lui Dumnezeu (1, 14; 9, 7), s-a supus întotdeauna voii lui Dumnezeu (14, 36) şi, asemenea lui
Dumnezeu, are puterea de a ierta păcatele oamenilor (2, 5-12). În cele din urmă, Hristos avea să
fie înălţat într-o poziţie unică, la dreapta lui Dumnezeu (12, 36; 14, 62).

Pe parcursul istorisirii lui Marcu, apar oameni care L-au recunoscut pe Iisus atât ca
Hristos, cât şi ca Fiu al lui Dumnezeu şi ale căror constatări joacă un rol important în conturarea
identităţii Mântuitorului, pentru cititori. Una dintre acestea, plasată chiar la sfârşitul primei părţi
a scrierii, este mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Hristosul” (8, 29). Alta este afirmația sutaşului
roman prezent la răstignire care vede în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu: „Cu adevărat, omul acesta
era Fiul lui Dumnezeu” (15, 39).

B. Cei doisprezece ucenici

8
Suport de curs Liceul Teologic Ortodox
Noul Testament „Sf. Antim Ivireanul” Timișoara

După persoana Mântuitorului, personajele cele mai vădite în Evanghelia după Marcu sunt
ucenicii. Evanghelistul îi prezintă pe aceştia în trei stadii:
‣ urmarea lui Hristos,
‣ neputinţa de a-L înţelege pe Hristos şi
‣ eşecul în urmarea lui Hristos.
Deşi la începutul scrierii sale îi prezintă pe ucenici într-o lumină pozitivă, pe parcurs
Marcu atrage atenţia cititorului asupra fragilităţii credinţei ucenicilor. Mai mult decât ceilalţi
evanghelişti, Marcu descrie neputinţa ucenicilor de a-L înţelege pe Hristos şi de a-I rămâne loiali
până la sfârşit, pentru ca cititorii săi să-şi facă bine socoteala atunci când se angajează pe drumul
uceniciei.
Aşadar, pentru început, Marcu ne prezintă nişte ucenici doritori să lase totul pentru a-L
urma pe Hristos. Mântuitorul Şi-a chemat, în primă fază, patru pescari, pentru ca aceştia să-i
îndrepte pe oameni către Împărăţia lui Dumnezeu. Îndată, ei au lăsat totul şi s-au dedicat acestei
chemări (1, 16-20; vezi şi 2, 13-14). Apoi grupul ucenicilor s-a extins pâna la numărul de
doisprezece bărbaţi care trebuia să fie mereu părtaşi la lucrarea lui Hristos (3, 13-19). Mai târziu,
Domnul i-a trimis pe ucenici într-o misiune de scurtă durată pentru a predica pocăinţa, a-i
vindeca pe bolnavi şi a-i elibera pe cei apăsaţi de demoni (6, 7-13). Lucrarea lor era similară cu a
lui Iisus şi chiar o extensie a acesteia, însă ucenicia lor nu se termină la fel de bine.
Marcu prezintă, însă, şi partea negativă a ucenicilor, începând cu cap. 4. Problema lor era
neputinţa de a-L înţelege pe Iisus şi lucrarea Sa mesianică. În capitolele 4- 8, Marcu prezintă trei
episoade, toate desfăşurându-se pe mare, în care ucenicii dovedesc această incapacitate de a
înţelege: potolirea furtunii (4, 35-41), umblarea pe mare (6, 45-52) şi conversaţia despre aluatul
fariseilor (8, 14-21).
Lipsa percepţiei spirituale a ucenicilor este o temă ce străbate şi secţiunea centrală a
scrierii lui Marcu (8, 22-10.52). În mod repetat, Domnul le-a vorbit despre necesitatea morţii
Sale jertfelnice, dar de fiecare dată ucenicii au rămas ignoranţi faţă de implicaţiile acestui act
pentru vieţile lor (8, 32-33; 9, 32-34; 10, 35-41). Ei nu reuşeau să înţeleagă costul urmării lui
Hristos, alegând în schimb să se intereseze de statutul lor, câutând mai degrabă recunoaştere din
partea oamenilor. Din moment ce nu urmau calea sacrificiului şi a slujirii, nu erau pregătiţi să
înfrunte momentul de strâmtorare ce avea să vină.
În cap. 14, Marcu prezintă explicit eşecul ucenicilor în a-L urma până la capăt pe Hristos.
În timp ce Mântuitorul se ruga în Ghetsimani plecându-Şi voia în faţa voii Tatălui, ucenicii
dormeau (14, 32-42). În momentul arestării Domnului, ucenicii şi-au uitat devotamentul pentru
El şi L-au părăsit (14, 50). Doar Petru L-a urmat de la distanţă până în curtea marelui preot (14,
54), dar acolo a negat de trei ori că ar fi avut vreo legătură cu Iisus, mărturisind că nu-L cunoaște
(14, 66-72). Marcu îşi încheie istorisirea despre eşecul ucenicilor cu plânsul amar al lui Petru
(14,72).
Descrierea pe care Marcu le-o face ucenicilor oferă cititorului atât speranţă, cât şi un
avertisment.
o Speranţa este dată de faptul că Domnul nu-Şi abandonează ucenicii. El a promis
că-i va reîntâlni după înviere (14, 27-28; vezi şi 16, 7). Păstorul avea să-Şi strângă
din nou oile risipite. Mântuitorul avea să-i cheme din nou pe ucenici în slujba
Împărăţiei Sale, pentru ca Evanghelia Împărăţiei să ajungă la toate neamurile (16,
14-20).
o Avertismentul, însă, este unul serios. Iisus îşi cheamă ucenicii la lepădare de sine

9
Suport de curs Liceul Teologic Ortodox
Noul Testament „Sf. Antim Ivireanul” Timișoara

şi, de va fi nevoie, la nesocotirea propriilor vieţi pentru El (8, 34). El îi cheamă la

o viaţă de sacrificiu, nu de confort şi apreciere din partea oamenilor (9, 35-37; 10,
42-44). Eşecul este soarta tuturor celor care nu sunt pregătiţi să abordeze în felul
acesta ucenicia.

C. Cerința ca identitatea Sa dumnezeiască să nu fie revelată

Un fapt ciudat ce apare în Evanghelia lui Marcu este obiceiul Mântuitorului de a cere în
repetate rânduri ca identitatea Sa divină să nu fie revelată. Cerinţa de a nu mai spune la nimeni că
El era Mesia apare în trei contexte diferite şi, după câte se pare, cu trei motivaţii diferite.

1. În primul rând, Iisus le porunceşte demonilor să nu-i dezvăluie identitatea de Fiu al lui
Dumnezeu (1, 24-25, 34; 3, 1-12; vezi şi 5, 7-8). În privinţa acestei prime categorii, este
lesne de înţeles că Mântuitorul le-a interzis să-I mărturisească divinitatea, deoarece El nu
dorea ca aceasta să fie cunoscută prin mărturisirea demonilor.

2. În al doilea rând, Iisus le-a poruncit ucenicilor să nu vorbească despre mesianitatea Sa

decât după înviere (8, 29-30; 9, 9). Intenţia Mântuitorului nu era atât de a-și păstra
identitatea secretă, cât de a preveni înţelegerea ei greşită de către popor. Ucenicii înşişi
erau extrem de confuzi în privinţa mesianităţii Domnului lor şi a ceea ce presupunea
această calitate, încât aşteptările lor erau foarte diferite de ceea ce Mântuitorul venise să
înfăptuiască. Şi lor le era cu neputinţă să înţeleagă de ce Mesia trebuia să sufere, să moară
şi să învieze (vezi 8, 30-33), de aceea Domnul a considerat că vor pricepe mai lesne abia
după ce însărcinarea mesianică se va fi împlinit.

3. În al treilea rând, Mântuitorul le-a poruncit celor vindecaţi de El (sau celor înviați, cum
este fiica lui Iair și familiei sale – Mc 5, 43) să păstreze tăcerea în privinţa celor
întâmplate, mai ales atunci când vindecarea (învierea) s-a petrecut într-un cadru mai
izolat (1, 43-45; 5, 43; 7, 36-37; 8, 26). Cel mai probabil, acestora Domnul le-a cerut
discreţie pentru a evita atât explicarea inexprimabilului (pentru a nu strica prin cuvinte
nepotrivite ceea ce niciun cuvânt nu poate exprima), cât și înţelegerea greşită a lucrărilor
Sale miraculoase. Cu cât Iisus ar fi fost mai îmbulzit de norod, cu atât şi-ar fi desfăşurat
mai greu anumite activităţi esenţiale pentru Împărăţia lui Dumnezeu, cum ar fi
propovăduirea (1, 35-39) şi învăţarea ucenicilor într-un cadru separat (3, 20; 6, 30-31).

În concluzie, meritul lui Marcu este acela de a fi fixat, într-un anumit moment din viața
Bisericii primare, Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, în toată complexitatea receptării și
înțelegerii ei. Evanghelia după Marcu ilustrează cine este Iisus ca persoană. În acest sens, slujirea
lui Iisus este dezvăluită cu detalii vii și mesajele învățăturii Sale sunt prezentate mai mult prin
ceea ce a făcut El, decât prin ceea ce a spus El. Nu întâmplător, Marcu, spre deosebire de ceilalți
evangheliști, consemnează cele mai multe minuni săvârșite de Hristos. În scrierea sa, Iisus își
evidențiază divinitatea prin săvârșirea minunilor. El descoperă cine este sau, cu alte cuvinte, își
descoperă identitatea prin ceea ce face. Așadar, „Cine este Acesta?” este întrebarea la care
creștinii Bisericii primare, ca și cei de astăzi, au primit și primesc, prin Evanghelia după Marcu,
mai mult decât un răspuns.

10
Suport de curs Liceul Teologic Ortodox
Noul Testament „Sf. Antim Ivireanul” Timișoara

FINALUL EVANGHELIEI DUPĂ MARCU (16, 9-20)

Ultimele 12 versete ale evangheliei lipsesc din foarte multe manuscrise grecești, precum și din
unele manuscrise ale vechilor traduceri. În locul acestor versete apare un alt final, cunoscut sub
numele de „finalul scurt” și care are următorul cuprins: „Ele (femeile) au vestit celor ce erau în
jurul lui Petru toate cele ce (îngerul) le-a poruncit lor. Iar după aceste și Însuși Iisus i-a trimis (pe
apostoli) de la răsărit și până la apus să ducă vestea cea sfântă și nestricăcioasă a mântuirii
veșnice”.
Este clar că, în antichitatea creștină, a existat o problemă în ceea ce privește finalul
evangheliei de la Marcu. Analizând vocabularul și stilul textului din Marcu 16, 9-20 se observă
că nu este scris de mâna lui Marcu. Aici, în acest final, se găsește, de fapt, un rezumat al unor
arătări ale Domnului înviat. De exemplu: se spune despre Maria Magdalena că este cea din care
Iisus scosese 7 demoni, ca în Luca 8, 2. De asemenea, arătarea celor 2 ucenici (v. 12-13) face
aluzie la episodul relatat în Luca 24, 13-35. Totodată, expresia „Domnul Iisus” din versetul 19,
frecventă în Faptele Apostolilor, nu mai apare nicăieri în altă parte în evanghelii. Este clar că
cineva, într-o epocă foarte timpurie, a adăugat aceste versete ca o încheiere.
Se pune întrebarea: de ce se termină evanghelia cu versetul 8? Poate că sfântul
evanghelist Marcu a socotit că, vorbind despre mormântul gol și redând mesajul îngerului către
mironosițe, a exprimat îndeajuns adevărul că Iisus a înviat cu adevărat. Există și posibilitatea ca
ultima filă a manuscrisului original să se fi pierdut, întrucât este greu de crezut că Marcu și-ar fi
încheiat evanghelia cu versetul 8, fără a mai vorbi și despre arătările de după înviere.
În orice caz, chiar dacă n-au fost scrise de sfântul evanghelist Marcu versetele de la 9-20,
ele au fost, totuși, acceptate de Biserică, fiind considerate drept texte inspirate și canonice.

11