Răul, patimile și viciile

Biserica mărturisește că Dumnezeu a creat toate ,,bune foarte”

(Gen.1,31). Cu toate acestea, constatăm că în lume există răul și suferința. De
unde vin toate acestea de vreme ce lumea și omul au fost create bune de
Dumnezeu?
In antichitatea greacă, Epicur (371-270), determinat de existența
răului și a suferinței, a formulat câteva întrebări,la care, de multă vreme s-au
încercat răspunsuri. Incercari de a explica originea răului au existat și înainte de
Epicur, chiar în afara zonei în care se exprima filosofia greacă.
Iată ce explixație dat Epicur cu privire la existența răului și a suferinței în
lume: a) or, Dumnezeu este și bun și rău;b) or, există două principii (unul bun și
unul rău) care sunt responsabile atât de binele cât și de răul din lume; c) or,
Dumnezeu,dacă este bun, nu este atotputernic spre a impune binele peste tot și la
toți.
Aceste întrebări le vom găsi mai târziu și la alți gânditori, chiar și la
gânditori creștini, cum ar fi Lactanțiu, care spune:,, sau Dumnezeu ar vrea să
înlăture nenorocirile, dar nu poate; sau nu vrea; sau nici nu poate, nici nu vrea.
Dacă vrea și nu poate e neputincios, ceea ce este contrar firii sale. Dacă poate și
nu vrea, e răutăcios, ceea ce, de asemenea, este contrar firii sale. Dacă nici n u
vrea, nici nu poate, este și răutăcios și slab și, prin urmare, nu este Dumnezeu.
Dar, dacă vrea și poate – singura variantă care este conformă cu firea lui –

1
atunci, de unde vine răul și de ce nu-l înlătură”? ( De ira Dei, 13; la P. Deseille,
Nostalgia Ortodoxiei, Ed. Anastasia, 1995,p.97).
Filosofia antică și mai nouă a dat răspunsurile ei cu privire la existența
răului, de cele mai multe ori fără referință la Dumnezeu. Religiile antice au dat
și ele răspunsurile lor, răspunsuri au dat și Sfinții Părinți, Scriitorii bisericești și
teologii mai vechi și mai noi.
Raul prin sine e un scandal în existență si oamenii si-au pus problema - de ce
răul ?, mai ales ca vorbim despre o lume creata de Dumnezeu despre care se
spune ca era buna foarte ? Daca toate erau bune foarte, atunci de unde raul Ce
rost are răul in creatie?
In gandirea lui Platon - raul este dovada dezordinii firii. Ori
dezordinea se afla in haos, haos pe care il ordonează demiurgul si il face
cosmos(Timaios) - nu vorbeste de un creator, ci de un demiurg. Paton consideră
că toate ideile celor ce există participă la Ideea de Bine. Participarea inadecvată
la această Idee de Bine aduce răul ca absență a unui anumit bine.
Dupa Aristotel – ceea ce gandim a fi rau fizic este ceva inerent materiei,
întrucât orice fiinta e supusa schimbarii si dezintegrarii. Multe dintre
schimbarile pe care le vedem in natură, privite la nivel individual sau la un
moment dat, le considerăm ca fiind rele, dar per ansamblu ele se inscriu in
modul de a fi si de a functiona lumea. Dupa Aristotel, răul face parte din modul
de functionare al lumii limitate si schimbatoare. E un element al ei, că vrem sau
n u vrem, că ne place sau, nu. Cam în aceeași direcție a încercat Leibniz mai
târziu să explice și el existența răului. Fără să-l facă responsabil pe Dumnezeu
de existența răului,Leibniz considera că, chiar cu răul din ea, lumea în care trăim
este cea mai bună dintre lumile existente.
Maniheii considerau că răul este produsul unui zeu rău, de unde dualismul
lor absolut. Dupa manihei, natura materiei implica răul.
Budistii si hindușii socotesc că răul constă în dorința omului de a exista,
în condiția în care se gaseste acum si aici in istorie.
 In era noastra, Plotin, in Eneada I socoteste că raul se gaseste in natură,că
natura e rea.
Pentru lumea antica problema raului nu era una religioasa, ci filosofica.
Pentru Sinții Părinți, Creștinismul vine nu ca o religie ci cu o altfel de filosofie.
De aceea, in primele secole Sfinții Părinti vorbeau de viata raligioasa ca despre o
viata filosofică - asceza crestină era văzută drept viată filosofică. In scolile
filosofice nu se facea doar teorie ci acestea erau adevarate instituții care formau
anumite tipuri de oameni. Școlile pitagoreice,chiar în perioada de aur a Bisericii
erau instituții care semănau cu mănăstirile : aveau programe aproape religioase -
până in perioada crestina, în scolile pitagoreice (sec. 6 a.Hr -> sec.4-5 p. Hr) in
fiecare seară, ucenicii faceau un examen de constiinta. Crestinismul apare ca un
mod de viață, fundamentat pe un tip de intelegere a acestei vieți, pornind de la
Revelatia lui Dumnezeu. Dacă pentru un Aristotel, din punct de vedere filosofic,
existența răului putea fi chiar negată, pentru creștin răul, sub toate aspectele lui
este un scandal existențial. Răul este expresia unei anormalități. El a fost și este
totdeauna combătut. Dacă ar fi ceva inerent lumi, aceasta nu ar fi sancționat,
răul, nu l-ar fi combătut cu orice ocazie. Dincolo de explicațiile filosofice, viața
concretă, așadar, arată că dintotdeauna și peste tot omul a arătat că răul nu are
drept de cetate. De aceea reacția firească a oricărui om este aceea de a respinge
răul sub toate aspectele lui.
Didim cel Orb (Tratat impotriva maniheilor) incearca sa demonstreze
existenta absurda a raului, tocmai in faptul ca orice forma rea de manifestare
este sancționabilă. Dacă ar face parte din normalul lumii, intâlnirea cu răul n-ar
fi sancțoinabilă. El porneste de la faptul ca raul a fost tot timpul gândit ca o
anormalitate, dar o anormalitate ce apartine cuiva. De aceea ea trebuie
sancționată.
Leibnitz (Teodiceea) considera lumea o lume armonica - cea mai buna din
toate lumile posibile. Se opunea altor tendinte iluministe care doreau sa-l scoata
pe Dumnezeu din istorie si pe baza existentei raului să nege existenta lui
Dumnezeu.
Părintele Placide Deseille afirmăcă răul nu face parte dintre
realitățile create de Dumnezeu; el este negație, absență, ceea ce-i lipsește unei
realități să fie ea însăși. Admițând însă punctul de vedere emis de Leibniz, el
admite și ideea potrivit cărei Dumnezeu admite esistența răului fizic într-o lume
imperfecă, alcătuită din nenumărate ființe al căror bine nu poate coincide cu
binele celorlalți și că Dumnezeu îngăduie răul moral, din respect pentru
libertatea omului. O asemenea explicare a răului ar fi justificată, spune P.
Deseille, într-un univers închis și dacă facem abstracție de ceea ce Dumnezeu
ne-a revelat.
P. Deseille spune că Dumnezeu a creat lumea, dar starea actuală a lumii
este provizorie. Lumea se găsește într-un proces de împlinire: lumea actuală
constituie intervalul în care libertatea omului se poate proba sub forma unei
alegeri între Dumnezeu sau egoismul autosuficiența creaturii. Condiția prezentă
a lumnii impune două particularități: pe de o parte, lumea materială și animală
este supusă ,,stricăciunii”, adică suferinței și morții, în procesul ei de
transformare prin energiile dumnezeiești. Această stare nu este numai o
consecință a păcatului (căci, nici înaintea căderii lui Adam universul nu era
transfigurat), dar,prin păcatul îngerilor și al oamenilor a împovărat și mai mult
starea de nedesăvârșire a lumii, a univ ersului material și a lumii animale. Pe de
altă parte, unele dintre creaturile raționale (o parte a îngerilor) s-au slujit greșit
de libertartea lor, au păcătuit și s-au despărțit de bună voie de Dumnezeu,
Izvorul Vieții., Ingerii căzuți,în virtutea naturii lor, s-au fixat definitiv în ura de
Dumnezeu și față de planul său de iubire și au devenit demoni”( Op. cit. p.100).
Expresia bune foarte (λιαν καλα) nu vrea să spună că toate cele create de
Dumnezeu erau de la început desăvâeșite, ci adverbul λιαν , în limba greacă lasă
să se înțeleagă faptul că toate erau foarte bune ,în sensul că aveau toate cele
necesare ca să fie ceea ce trebuia să fie,după felul lor și să progreseze în bine.
In sensul că nici una dintre creaturi nu se putea plânge că este așa și nu altfel. Sf.
Grigore de Nyssa spune: boul nu se putea plânge că nu este cal, și invers. Toate
erau bune foarte, în sensul că toate și fiecare în parte, dețineau toate cele
necesare în vederea transfigurării lor și a universului. Cu alte cuvinte, nu era
nevoie ca formele pe care Sf.Părinți le numesc ,,stricăciune”(φθορα) să facă
parte din creație. Stricăciunea intră în creație după căderea în păcat. Considerăm
că P.Deseille nu are întru totul dreptate. Răul și suferința nu fac parte din cele
create de Dumnezu.
Toată gândirea antică a rezumat contribuția ei în ceea ce poate defini
formularea că răul este absența binelui. Ideea aceaste este preluată și de Părinții
Bisericii, care-i fac o serie de corectuti foarte importanre, spunând că răul este o
absență a binelui, nu o simplă absență, ci lipsa unui bine care trebuia să fie
prezent ( Fr. Augustin) Acestă lipsire a binelui absolut necesar, a dus la ceea ce
a fost denumit drept:
rău metafizic rău fizic și rău moral. Nu este în intenția noastră să vorbim aici
despre răul metafizic. De al se ocupă filosofia. Am putea numi ,,rău metafizic”
răul produs în lumea îngerilor. Pe noi ne interesează mai degrabă răul fizic
durerea) și răul moral(încălcarea voiii lui Dumnezeu,păcatul).
Sf. Vasiel cel Mare spunea:,, Dumnezeu nu este autor al existenței răului și nici
să nu-ți închipui că răul are o existență proprie. Răul nu există aparte, ca o ființă
oarecare, și nici nu putem să-l imaginăm ca pe o ființă independentă și de-sine-
stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui.”(Că Dumnezeu nu este autorul
relelor, V; în P.S.B.,vol.17, 441). După Sf. Vasile răul nu este necreat,...dar nici
creat. El este o realitate, spune același Sânt Părinte( eodm loco), pe care
Dumnezeu o îngăduie și se folosește de ea, pentru îndreptarea greșelior unor
oameni și pentru a ne feri de nenorociri mai mari (Ibidem,p.439), încât, prin
pedepsele unora se îngrijește de mântuirea tuturor (Ibidem,p. 437)
Din punct de vedere al moralei creștine răul moral este răul fundamental.
Toate celelalte forme de rău din lume și din om sunt consecințe ( în situația când
nu depinde direct de o ființă rațională și liberă, îngei și oameni rău-voitori)
logice ale acestui rău și urmări ale unui comportament rău al unor ființe, care
generază răul (oamenii rău-voitori și demonii).
,, Răul fundamental este răul moral,spune filosoful Nicolae Losski. El rezidă în
nerespectarea de către persoana liberă(agent) a ierarhiei valorilor, și anume în
iubirea de sine, în negoism, mai precis, în iubirea de sine mai mare decât iubirea
de Dumnezeu și de semeni...Indiciul esențial al căii greșite a conduitei constă în
desprinderea mai mare sau mai mică de Dumnezeu și totodată, în izolarea mai
mare sau mai mică de toate celelalte ființe. Fenomenele de descompunere și
ruptură, destrămarea unității lumii, provocată de desprinderea de Dumnezeu
conduc la diferitele moduri de existență a răului derivat. In întregul
comportament al ființei ce s-a separat de Dumnezeu și a încălcat ierarhia corectă
a valorilor din motive egoiste, se observă deficiențe ale vieții sufletești, adică
suferințe psihice și, de asemenea, lipsuri și suferințe trupești.”(N.Losski,
Condițiile Binelui absolut, Ed.Humanitas, p.69)
Răul, după Sf. Grigore de Nyssa, nu există prin sine, în afara libertății voinței( In
Eccl.,7). Așadar, răul, care nu există prin sine, care nu are principiu existent,
care nu a fost creat, nu este nici necreat, se vede existent în ființele înzestrate cu
voie iberă, atunci când aceatea renunță la bine, tulburând, cum spune Losski,
ordinea firească a valorilor. Ceea ce , am spune noi, Dumnezeu ca creat bune
foarte/lian kala λιακ καλα.
Răul fundamental este rezultatul unei acțiuni deliberate pornită dintr-o voință
rău folosită. El există atâta vreme căt persistă apostazia și îndepărtarea de
Dumnezeu. Cel care a renunțat la bine pentru prima dată datorită liberei sale
alegeri, a fost îngerul, Satana, devenind diacol. Răul fundamental a apărut drept
consecință a căderii voite a ființei libere din ceea ce-i era firesc (sterea de
comuniune cu Dumnezeu) la ceea ce este nefiresc. Diavolul este socotit de Sf.
Grigore de Nyssa, inventatorul răului. Nu avem, așadar, un creator al răului, ci
un inventator al acestuia. Diavolul a devenit realitatea care se pune în evidență
prin însăși negativitatea și răutatea ipostaziată în el. Răutatea lui Satan
întruchipează răutatea care se află la rădăcina răului omenesc. Prin căderea
Protopărinților Adam și Eva în păcat, deci, prin căderea din comuniunea
fireasccă cu Dumnezeu, datorită ispitei Satanei și dorinței omului de a fi ca
Dumnezeu pe altă cale decât cea rânduită, răul moral, răul metafizic( răutatea
enipostaziată in îngerii căzuți) a pătruns în întreaga creație. Din acest moment
răul care nu este din bine ,se găsește în cele ce au existență și este existent
(Pseudo Dionisie, Despre numele divine, IV,19), fără să fie ceva, ci ca lipsă a
ceeea ce trebuia să fie prezent,Binele. Sf. Grigore de Nyssa îl numește ,,realitate
fără rădăcini, iarbă care crește pe acoperișurile caselor”. O existență rea, ca lipsă
și absență a deplinătății bunurilor proprii”(Pseudo-Dionisie,op.cit.,24;p.155)
Același Pseudo- Dionisie socotește că existența răului trebuie să fie considerată
ca accident în creație.(Op. cit. 32;p.157).
Răul/ răutatea accidentală este constituit(ă) și ipostaziat(ă) în ființele
spirituale create libere (o parte a îngerilor). Aceste purtătoare ale răului și ale
răutății sunt nemuritoare. Existența lor purtătoare a răutății nu se descompune ca
în cazul omului. Aceste ființe se găsesc în cădere continuă spre neant și în
răutate perpetuă. Răutatea lor este invazivă. Dacă răutatea lor nu s-a propagat și
celorlalte ființe spirituale libere (îngerii care au rămas buni) s-a propagat
protopărinților, prin care accidentul apariției răului în lumea îngerilor,tot
accidental a afectat omul și întreaga omenire și în lumea fizică, peste care
trebuia să se exercita puterea omului (Geneza, 2,15).
Aceasta îl face pe Sf. Vasile cel Mare să spună cum poate omul să devină
autor, până și al răului în sine:,, Răul este de două feluri: răul raportat la situația
noastră și răul în sine.
Răul în sine depinde de noi, de pildă, nedreptatea, desfrînarea, n ebunia, frica,
invidia, uciderea, otrăvirea, viclenia și toate patimeile înrudite cu ele care
întinează sufletul făcut după chipul Creatorului și-i întunecă frumusețea.
Răul raportat la noi provoacă durere și suferință simțirii noastre , de pildă: boala
trupului, rănile trupului, lipsa celor necesare traiului,viața lipsită de slavă,paguba
de bani și pierderea celor scumpi.”(Op.cit.;p.436) Uneori acestea pot fi aduse
peste noi de Dumnezeu din morive care țin de pedagogia lui, cu totul specială.
Ca lipsă a binelui necesar să fie prezent, răul se prezintă ca durere și ca
suferință sub toate aspectele. Suferința crește pe măsură ce agresivitatea lipsei
binelui se simte mai acut. Nu există suferință fără un agent, fie că prin ,,agent”
înțelegem ființele libere conștiente, purtătoare ale răutății (diavolii), oamenii
care, afectați de răutate devin vectori ai răutății ( pe care uneori alții sau mediul
social i-a făcut să sufere de răutate), ființele și structurile biologce nelibere
(bacteriile, virușii, microbii) și accidentele. Suferința este percepută, este simțită
în și de structurile bune în momentul țn care au fost afectate de agentul care
încearcă destructurarea lor de vreun agent, în procesul de cădere/ de precipitare a
lui spre neant fracturând pur și simplu structurile celor existente.
După Luigi Pareyson (filosof italian contemporan), răul este neființa
potențată în nimic activ. Pe acesta nu Dumnezeu îl realizează. Dimpotrivă,
Dumnezeu nu l-a creat și nu-l creează, îl învinge și-l subjuugă definitiv. Cele
care l-au inventat și-l propagă au fost și sunt ființele personale create, îngeri
și,ulterior oamenii).
,, Darorită libertății, spune L. Parreyson, neființa vacuă și moartă devine
nimicul în activitate. Așa sunt forța, energia, dinamismul libertății, încât ea
transformă, așadar o simplă limită într-o negativitate pozitivă, o neființă inertă
într-un nimic activ, o pură privațiune, o lipsă într-o negare/negație
nimicitoare.”(L. Pareyson, Ontologia libertății, răul și suferința, Ed. Pontica,
p.272). ,, Răul nu este o simplă atenuare, sau o diminuare sau încetare a binelui,
ci este o negare reală și pozitivă a binelui, în sensul unei neascultări neascultări
și a unei lipse de împlinire a poruncii. E o revoltă împotriva ființei, o violare a
pozitivității, un ultragiu adus binelui, o lipsă de obediență față de Lege. Ceea ce
se vrea a se distruge este ființa, dar ființa este în sine de nedestructibilă, așa,
încât se obține cel mult distrugerea ființei în noi înșine.”(Ibid. p.180).
Prin căderea protopărinților, răul, ca absență activă, dacă vreți, ca
,,absență la purtător”, cu tot cortegiul celor care-l însoțesc (răutatea sub toate
aspectele ei și suferința), se războiește perpetuu cu binele, de așa manieră, încât
uneori dă impresia că sunt două principii într-un tandemdialectic sau că uneori
răul este învingător. L. Pareyson spune că existența lui Dumnezeu trebuie să ne
facă să înțelegem că ,, Sub specie aeternitatis răul e învins, e deja învins, e
învins pentru totdeauna...Răul s-a născut ca înfrânt: în veșnicie el este inactual,
redus la o umbră inconsistentă... în Dumnezeu el zace ascuns și aproape furișat ,
ca o eventualitate petrecută/consumată.”(Ibid. p.203)
Prin neascultarea protopărinților, din lumea îngerilor și de la nivelul unei
posibilități depășite, răul a pătruns în temporalitatea unei istorii în care este în
continuă luptă cu binele, în sensul destructurării celor create bune foarte și re-
create în Hristos Domnul și ducerea lor în neființă. Sub acest aspect, subliniază
filosoful italianm răul este lipsă în structura dinamică/ pozitivă afectată de el și
care-i dă păzitivitate și face din el lipsă, paradoxal spus, dar real, dinamică. Ba,
mai mult, face din el o rana în cele ce există, iar energia acestei răni nu poate fi
decat intensă și violentă, creand diverse forme de suferintă. Nu e de acord cu
ideea lui Aristotel ca răul ar fi un moment trecător destinat a fi depăsit, pentrut
simplul fapt că, daca ar fi asa, el nu ar fi agresiv. El are, deci, la origine lipsa
binelui dintr-o anumita existentă, dar această lipsă a binelui este expresia
refuzului pozitiv al binelui. De vreme ce e vorba de un refuz , deci act voluntar,
fiinta capabilă de acest refuz devine inventator sau nascocitor al raului,
devine purtătorul rebel al răului impietrit in rezistența si in impotrivirea fața de
bine, într-un proces de cădere perpetuă în neființă. Deci, existenta răului nu e
una care ține de ontologie, de modul de a fi, ci una de existenta si
comportament etic al unor fiinte personale si libere. Este problema ce consta in a
deține sau a nu deține ceva, a apartine, sau a nu voi să aparții cuiva. Deci, nu e
problema lui a fi, nici a lui a poseda/ a lui a deține, ci a lui a nu avea ceea ce
trebuie să ai, a lui a nu voi să fii în comuniune cu Cel ce este cu adevărat ( ο
οντως ων). De ce ? pentru că aceasta presupune o anumită rigoare (care face
parte din ordinea lucrurilor sau din Legea veșnică ), o anumită ordine în care și
datorită căreia toate există după felul lor.
In masura in care nu deții binele, în masura în care în tine se manifestă
atavismele inaintașilor, sau în măsura în care se manifesta o anumita mentalitate
prezentă în lumea în care trăiesti, ai șansa să participi sau nu la ce se afirmă ca
prezența a binelui. Ai sansa ca existenta ta sa fie ranita, sa se manifeste modul
agresiv de manifestare al uneia dintre realitati, devenită impietrită, malefică,
definitiv.
Deci, absenta unui bine ce ar fi trebuit sa fie prezent face se apară răul ce
se constituie intr-o anumită realitate personală pentru ca acesteia ii lipseste ceva,
pt ca aceasta, printr-un act de vointa nu mai este con-formă cu ce ar fi trebuit sa
fie ca să rămână ce era și ar fi trebuit sa fie. Cu ce ar fi trebuit sa fi con-formă pt
a fi bună: con-formă cu Dumnezeu – Bunătatea atotputernica, Ființa prin
excelența si care ființeaza în Treimea persoanelor in iubire (1 Ioan 3,4). Orice
act prin care o realitate personală refuză iubirea lui Dumnezeu, face ca ea cade
din realitatea in care a fost creată buna foarte.
Deci raul si suferinta fizica nu sunt doar stari de suferinta date ca acte de
absenta a binelui, ci sunt si stari invazive produse de un anumit agent si de
agenti ai rautatii.
Ipostaziat în diavol, răul va căpăta putere malefica invaziva, perceputa ca
atare in toare creaturile rationale. Diavolul este prin excelenta putatorul si
agentul răutatii. Are putere deosebita, dar rea. Dumnezeu ingaduie ca el sa existe
si sa actioneze pana cand isi va primi definitiv pedeapsa pt ca:
1. nu intervine in libertatea fiintelor create din respect fata de ele;
2. pt ca purtatorii si agentii răutatii să faca experiența absenței prin ei a
binelui pt a stârni in ei dorința de întoarcere
 3. pt ca Dumnezeu știe sa folosească, printr-o pedagogie, si raul in
perspectiva binelui
Deci, răul ca realitate se constituie in lumea îngerilor despre care nu
vorbeste referatul biblic al Creatiei. Prin vrăjmas răul din lumea spirituală
pătrunde în om și în lumea față de care omul primise responsabilitatea să o
păzescă și să o cultive Gen.2,15).
Diavolul e purtatorul raului, dar nu este purtator al raului fara sa fie
sanctionat sau limitat prin lucrarea lui Dumnezeu. Omul si oamenii au devenit
ne-conformi mai mult sau mai putin fata de vointa dumnezeiasca, ceea ce duce
la iesirea de sub lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu, la pierderea harului,
pierdere echivalenta cu retragrea partiala sau totală a bunatatii energetice a lui
Dumnezeu din noi. Starea de neconformitate o putem transmite si uneori chiar
impune si altora. Astfel intelegem de ce suntem pe de o parte afectati de răul
transmis de la protoparinti spre noi, dezordinea pe care raul a produs-o în lume,
devenim agenti ai răutatii sau devenim victime ale rautatii altora.
In Lumea fara Dumnezeu raul nu e vazut ca un scandal, pt ca dupa pacatul
protoparintilor oamenii nu au cunoscut si alta stare (de dinainte de pacat), dar
aceasta stare de dinainte de păcat poate fi văzută in persoana lui Hristos care a
promis aceasta stare tuturor celor ce cred in El (atasare prin incredere si iubire
=> comportament adecvat cu iubirea totala). Pe de alt aparte, Hristos oferă celor
care au incredere in El integrarea in noua ontologie incepută cu El, în El și de El,
in care treptat, potrivit pregatirii lor, fiecare om primeste harul, deci si prezenta
bunatatii dumnezeiesti in el - proportionala cu gradul de fidelitate si iubire fata
de Hristos.
In lume exista realitati voite si relitati infaptuite de Dumnezeu si realitati
ingaduite de Dumnezeu. Realitateile purtatoare ale raului fac parte din cele
ingaduite, porivit unei pedagogii. În spatele celor ingăduite stau nu numai firea
umana corupta, mostenita de la ptotoparinti, nu numiai oamenii ce actioneaza
astfel incat bunatatea energetica a lui Dumnezueu sa-i paraseasca, ci sta si
vrajmasul. În masura in care omul iese de sub lucrarea proniatoare a lui
Dumnezeu, deschide posibilitatea ca forta diavolului sa patrunda in el (casa
curatata in care intra vrajmasii gasind-o potrivita pt a fi mai multi in ea decat
inainte).
Astfel raul vrajmasului poate face din om atât obiect, cât și al răului.
Deveniind obiect al raului, fie suporta raul vrajmasului, fie devine agent al lui.
Răul nu se impune omului totdeauna fara voia acestuia. Sunt si cazuri in care
vrajmasul intervine cu forta aspura unor persoane – daor Dumnezeu stie de ce,
pt a evita ruăutăti mai mari decat cele in care fac parte prin aceste modalitati
pedaogice. Ieșirea de sub providența lui Dumnezeu coincide cu intrarea in zona
de actiune a vrajmasului iar pe de alta aparte intrarea in starea in care sufeinm
consecintele logice marcate de hazard ale ieșirii voite din starea de har.
Prezenta raului in lume are diverse grade, forme, de care suntem pe de o
parte responsabili, pe de alta parte de care putem scapa prin integrarea din ce in
ce mai dinamica in intimitatea lui Dumnezeu prin fidelitatea fata de vointa lui si
iubirea manifestata, adecvat, fata de vointa Lui. In masura in care nu exista acest
raport de fidelitate si mentinere in purtatea de grija a lui Dumezeu suntem
expusi celui ce sta in spatele formelor rele de suferinta. Pe de alta parte devenim
noi insine exponentii diverselor forme de rautate manifestate ca patima sau
viciu. Toate presupun o răsutrnare a ierarhiei valorilor tuturor celor existente
create.
Deci obiectul moralei nu este studierea formelor in care se mainfesta
raul, ci aspectul, cauza profunda, care e de ordin moral, al raului.
Ce sunt patimile și viciile?
Sfinți Părinți folosesc cuvântul παθος pentru ceea ce noi nimim ,,instinct”
sau ,,afect ireproșabil”. Cuvântul înseamnă, desigur, și suferință. Și în limba
română înțelegem prin ,,patimi”suferințe. Dar, mai înțelegem și forme de
comportament negativ. Pentru acestea Sf. Părinți foloseau expresia παθος κατα
κακιαν, adică un tip de comportament, totodată de suferință, conform cu
răutatea, chiar cu viciul. Pe alocuri, patima este socotită chiar viciu. Părinții o
vedeau mult mai subtil. Ea putea fi la originea viciului, dar nu neapărat. Ea
poate exista chiar la omul, aparant nevicios, pentru că este o boală a sufletului,
înainte de a fi o deprindere negativă a trupului. Incepând cu Clement
Alexandrinul, patimile au fost înțelese drept boliale sufetului. Acestea se nasc în
sufletul omului egoist, care se iubește mai mult pe sine decât pe Dumnezeu. In
această iubire dezorientată sufletul omului este afectat în propria lui rânduială
care, inițial dispune de o ierarhizare a aspirațiilor. In funcție de obiectul spre
care mintea tinde antrenând cu ea și celelalte facultăți ale sufletului se nasc atât
virtuțile, cât și contrariul acestora. Starea virtuoasă este văzută de Sf. Părinți ca
sănătate și normalitate a sufletului.
Patimile, in viziunea Părinților ( Sf. Dorotei de Gaza, Sf. Sf Maxim
Mărturisitorul) sunt boli ale sufletului. Ele sunt stari de anormalitate ale
sufletului, care nu totdeauna se mainefestă în mod concret ca păcat. Patima este
o miscare impotriva firii, fie spre o iubire nerationala, fie spre o ură fără
judecată, din pricina unor modalități de manisestare fără sens a functiilor
persoanei umane (ex a imaginatiei, a puterii de judecata, a facultatilor ce tin de
modul de percepere a lumii). Patima ne poate imbâxi de gănduri rele si dorințe
păcătoase, în care, imaginar ne hranim, dar ne e teamă să le puem în practică.
Sf Maxim vorbeste de paimile de ocară, lanțuri ale mintii, care sunt
determinate de ceea ce ne vine prin simturi.
Sf Grigorie Sinaitul spune ca patima e ceea ce se afla cuibărit de multe
vreme in minte, facand din suflet un loc, un spatiu impătimit. In consecință, ele
produc o dezorientare reală a modului în care omul judecă și apreciază relitatea.
Ea se poate manifesta uneori în păcate concrete și chiar determina adicții.
Patima întreține sentimental de plăcere, care poate fi sufletească și
trupească. Plăcerea poate fi una justificată sau una nejustificată și păcătoasă,dar
la care mintea poate consimți, de așa manieră, încât, ,,orbită de plăcere, aceasta
nu-și mai exercită funcția sa naturală de cunoaștere, de contemplare și de
discernământ, nici pe cea de conducere a puterii poftitoare (epitimia);
dimpotrivă, lăsându-se robită de aceasta, se pune în slujba ei, făcând din
căutarea și punerea în lucrare a mijloacelor care să-I permită împlinirea poftelor,
una dintr principalele ei activități”( Cf. J.C.Larchet, Terapeutica bolilor
spirituale, p.67)
Patima nu se confunda cu viciul, ea este starea de maladie interioară ce ne
pune în situația să vedem altfel lumea decat este si decat e perceput sensul celor
în mijlocul carora ne ducem existența; este ,,îndulcirea” anticipată de pacat, sau
hrănirea imaginară cu păcatul, încat, prin ea riști să te gasesti o perioadă intreaga
intr-o stare de spirit patologică, păctoasă, chiar dacă nu ai comis pacatul cu care
te hranesti zilnic.
Patimile se gasesc in relatie unele cu altele, unelel genereaza sau le
intretin pe celelalte, facand ca astfel omul sa numai poata scapa de experianta
răului. Uneori patimile se numesc ,,ganduri”. Gânduri rele,desigur. Din pacate,
pt omul superficial, nu totdeauna găndurile patimase sunt vazute ca fiind rele,
ele descoperindu-se ca fiind rele doar in anumite imprejurari, cand apar
conditiile, numite ispite, cănd omul poate comite fapta rea.
Sunt persoane ce se simt foarte bine in starea asta de imbâxire care care
nu s-au lansat în mod material la săvârșirea faptelor. Patimile uzează capacitățile
puterii de judecat și de funcționare a acesteia. Științele minții au demonstrat că
creerul uman consumă aceeași energie vitală, atât în cazul unei gândiri foarte
concrete, cât și în cazul reveriei/imaginației fără obiect și fără perspectivă reală
și bună. Gandurile pătimașe produc in suflet neoranduieli, ca in cele din urma sa
aduca in suflet suferinta si în trup maladii fizice. Problema cea mai mare este
obisnuirea cu suferinta pe care o produc stăriile de necuratie a mintii. Sunt
persoane pătimașe care, datorită patimilor lor și gândirii lor pătimașe văr în
ceilalți oameni numai dușmani, și se comportă față de ei în consecință, fără ca
acestea să le fi dat vreodată ocazia să gândească așa.
 Pt a vindeca pe om de patimi, acestea trebuie bine recunocute si ca omul
sa recunoască faptul că e victima. Sunt motive obiective, sau care nu țin de noi,
încât să nu uzăm de facultatile noastre la parametrii optimi sau în sensul bun.
Criteriul sigur al scăpării de patimi nu e altul decat efortul de a-l simți pe
Hristos foarte prezent în tine și integrarea cât mai adâncă în zona in care
prezenta Lui e reală. Daca ramane personaj al istoriei, o realitate exterioara -
foarte greu sa il faci criteriu al actiunii normale al personalitatii tale.
Pe langa patimi exista si vicii. Daca virtutea e activitatea statornica de
săvârsire a binelui, viciul e activitatea continuă prin care săvîrsim răul. De
forte multe ori viciul nu are o metafizica, in spatele lui nu sta o gandire
imbâxită, ci mai de grabă un comportament lipsit de dreaptă judecată/ dreaptă
socotință. Este ceea ce se numeste adictie, încat,prin ea omul devine dependent
nu numai moral, ci si organic de o forma anormala de comportament pentru care
optează, determinat de cauze interne (cum ar fi : mândria, slava deșartă,
disprețul față de aproapele dar care nu se poate manifesta în a-i putea face rău
acestuia, absolutizarea satisfacției și a plăcerii de moment de moment,
superficialitatea, căința pentru anumite fapte, dar lipsa pocăinței, din orgoliu sau
din rușine, dezgustul față de condiția existenței concrete, sentimentul eșecului
repetat în viață, anumite maladii de ordin neuro-psihic etc) sau externe (cum ar
fi : situația socială nesatisfăcătoare comparativ cu ceea ce consideri că meriți,
stresul dat de condițiile de muncă și de existență, companiile rele și frecventarea
anumitor medii nesănătoase, invidia, complacerea în forme de comportament
imoral, socotite mărunte și firești, din cauză că sunt săvârșite de mulți,), în cele
din urmă, dar nu ultima, lipsa de măsură și lipsa discernământului, car nu pot
exista fără asumarea unui repet fix, cu autoritate care nu poate fi altul decât
Dumnezeu.
In cadrul viciului persistă voința păcătoasă,slabă în fața instinctelor al
căror sens l-am pierdut sau l-am deturnat. Omul vicios va fi pasionat de
degustarea unor pacate fugind de durere, călăuzit doar de plăcere. El ignoră toate
celelalte aspecte ale realitatii, toate celelalte consecințe al vieții sale (fața de
patimă, care ignoră toate sensurile celor pe care și le imaginează). Viciul
confirmă că păcatul a aservit voința, că o domină, făcând-o să fie executnta
oarbă a păcatului. Viciul e forma de expresie a celui mai irational egoism. Va
face de asa maniera încat omul sa ajunga o realitate izolată si egocentrică,
dependent de un comportament nedemn de o ființă liberă, personală. Viciuliciul
te face prizonier, te domină, te robește.
Obisnuința cea rea e efectul faptelor care se repeta mereu. Viciul si
obinnuința cea rea merg impreuna; se sprijină una pe celalta. Obisunința cea rea
poate fi nascută de voința înclinată spre rău, dar obisnuința poate duce si la
viciu. Obisnuința cea rea poate fi contractată, deprinsă, inainte ca omul să știe că
ea este păcat, înainte să se știe că poate fi un comportament vicios, de aceea pt a
ne feri de ea trebuie sa ne impotrivim de la inceput la orice abatere de la firesc.
Recomandare: de la început,să ne încadrăm în fidelitatea față de Hristos
cel viu, Norma moralității, Omului total si Cel care infuzeaza in noi, prin
lucrarea harului, puterea Lui viu-facatoare, forța energetică a binelui. Numai așa
putem avea garanția faptului ca iesim de sub puterea răului.