Regele Carol I al României

I. Introducere
Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a fost domnitorul Principatelor Unite Române și
primul rege al României, domnind pentru o perioadă de 48 de ani. Sub protecția domniei sale,
România și-a dobândit Independența de stat și a căpătat statutul de monarhie constituțională,
începând parcurgerea drumului consolidării statului român modern. Carol I este considerat de
majoritatea istoricilor cel mai mare om de stat al României, căci regimul politic pe care l-a
promovat a asigurat dezvoltarea ţării noastre pe o linie democratică şi demararea unui amplu
proces de modernizare a statului.1
Pe plan intern, Carol I a cultivat un climat de ordine, disciplină şi rigoare, a stăruit
pentru modernizarea structurilor economice şi a fost un arbitru al vieţii politice. Suveranul a
arătat preocupare pentru dezvoltarea învăţământului, a culturii, precum şi pentru formarea
tinerei generaţii de intelectuali .2 Pe plan extern, a acţionat pentru afirmarea autonomiei şi
întărirea prestigiului internaţional al statului. În timpul Războiului pentru Independenţă, Carol
a avut cele mai importante merite în desfăşurarea operaţiunilor militare.3

II. Originea
Născut într-o familie cu tradiţie dinastică pe 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, Karl Eitel
Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen era cel de-al doilea fiu al
principelui Karl Anton şi al principesei Josephine de Baden. Era înrudit cu Casa regală a
Prusiei şi cu numeroase familii domnitoare din Europa.
După ce Carol finalizează studiile elementare, se înscrie la şcoala de cadeţi din Münster.
În 1857, termină cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin cu gradul de locotenent, iar până
în 1866 va fi ofiţer al armatei germane. Întreprinde călătorii în mai multe ţări europene pentru
a lua cunoştinţă la faţa locului cu progresele înregistrate în arta militară. Apoi, după această
perioadă, îşi completează studiile teoretice la Universitatea din Bönn, urmând cursuri de
literatură franceză şi istorie.4
 Familia sa avea legături de rudenie cu împăratul Franţei Napoleon al III-lea,
iar România era puternic influenţată de cultura şi politica franceză. Aşadar, recomandarea de
către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi
rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare.5

1
Nicolae Iorga – „Regelui Carol”, extras din analele academiei Române, Seria II, Tom. 37, Ed. Librăriile
SOCEC, București, 1914, p. 180-181.
2
Ibidem – p. 185.
3
Ibidem – p. 186.
4
Ioan Scurtu – „Monarhia în România 1866-1947”, Editura Danubius, București, 1991, p. 14-16.
5
Ibidem – p. 17.
 III. Venirea în România.
După refuzul lui Filip de Flandra al Belgiei de a ocupa tronul României, pe 19 martie 1866,
Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în
România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I.
Între timp, la Bucureşti, în ziua de 30 martie, Locotenenţa Domnească publică o
proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de
Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de
Carol I. Plebiscitul începe la 2 aprilie şi se închide la 8 aprilie, rezultatul fiind de 685.869
voturi pentru, 224 voturi contra şi 12.837 abţineri. Totodată, în urma dezbaterilor Adunării
Constituante, 109 deputaţi s-au pronunţat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce
numai 6 s-au abţinut.
Regele Prusiei este primul care îşi dă acordul, într-un mod tacit însă, căci tocmai în acea
perioadă izbucnise un grav conflict între Prusia şi Imperiul Habsburgic. Wilhelm îi recomandă
lui Carol să fie prudent: „Dumnezeu să te aibă în pază”. De asemenea, pe 7 aprilie, Carol a
avut o întrevedere cu Otto von Bismarck, cancelarul prusac, care l-a sfătuit „să ia hotărârea
îndrăzneaţă de a pleca direct spre România”. În cele din urmă, după îndelungi sfaturi cu tatăl
său, guvernatorul Renaniei, Carol acceptă să vină în Principate pentru a deveni domnitorul
românilor.
Pe 29 aprilie 1866, principele Carol a plecat în Elveţia, la Zürich, ţară cunoscută pentru
neutralitatea sa în orice conflict european. Aici, el obţine un paşaport fals pe numele Karl
Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”. Aşadar, cetăţenia eleveţiană era o bună
acoperire pe drumul spre Principate, când trebuia să treacă prin Austria, care se afla în război
cu ţara sa. Călătoria nu a fost lipsită de peripeţii, căci tânărul principe risca în orice moment să
fie prins de autorităţile austriece.
Carol ajunge la Baziaş pe 6 mai, iar aici se întâlneşte cu Ion C. Brătianu care venea direct
de la Paris. După două zile de aşteptare, cei doi se urcă pe un vapor, la clasa a II-a, iar în
timpul călătoriei nu şi-au schimbat niciun cuvânt pentru a nu trezi suspiciuni. În cele din
urmă, Carol şi Brătianu ajung la Turnu-Severin, pe pământ românesc. De aici, se îmbarcă din
nou pe un vapor care să-i ducă pe Dunăre la Giurgiu, iar de aici să se îndrepte spre Capitala
ţării al cărei domnitor urma să fie.
Carol ajunge la Bucureşti pe 10 mai 1866. Intră în oraş pe la podul Mogoşoaiei, unde este
întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, care îi înmânează cheile oraşului.
Principele este escortat spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic de mulţimile
strânse să-l vadă pe noul suveran.6
Aici se oficiază Tedeumul, apoi este invitat să depună jurământul în noua sa calitate de
domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării
Constituante. Are loc o şedinţă extraordinară a celor două camere reunite, a guvernului, a
Locotenenţei Domneşti şi a Înaltului Cler. Carol este întâmpinat de preşedintele Adunării,
Emanoil Costache Epureanu, care îl conduce la tronul princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul
Nifon pune crucea şi Evanghelia pe masa aşezată în faţa tronului, iar colonelul Nicolae
Haralambie citeşte formula de jurământ românească, care îi este tradusă principelui în

6
Vlad Georgescu – „Istoria românilor”, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 77.
franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi
integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”. Carol pune mâna dreaptă pe
Evanghelie şi rosteşte cu voce fermă în româneşte: „Jur!”
Astfel, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen devine domnitorul Principatelor Unite
Române. Totodată, în momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale,
tânărul domnitor rosteşte o frază ce va fi emblematică în dezvoltarea personalităţii sale pe
tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!” Într-o scurtă
alocuţiune, el şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins
respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi
nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”.7

IV. Primul an de domnie – Constituția din 1866.

Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri condus de Lascăr
Catargiu şi a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi
elaborării unei noi Constiuţii a României, care să facă din domnia sa un regim democratic şi
constituţional. Noua lege fundamentală a fost promulgată de domnitor pe 1 iulie 1866.
Era alcătuită după model belgian, fără aprobarea Marilor Puteri, având şi caracterul de
prima constituţie internă românească. Pe plan extern, ea a fost percepută ca o manifestare a
independenţei, căci prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind
statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea
fundamentală a României nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă
a puterilor europene.8
Constituţia României din 1866 ţinea cont de condiţiile specifice ale ţării noastre şi se
referea la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea şi modernizarea societăţii. În
noiembrie 1866 au loc primele alegeri libere pe baza noului sistem de vot, domnitorul pornind
şi o intensă campanie de reorganizare a armatei şi de construire de căi ferate moderne.
Prin urcarea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, Marile Puteri au
fost puse în faţa „faptului împlinit”. Rezistenţa lor s-a diminuat treptat, ultima piedică fiind
înlăturată în octombrie 1866, când Carol a făcut o vizită la Istanbul, în timpul căreia a obţinut
firmanul de numire din partea sultanului. Încă de la început, Carol I şi-a făcut cunoscută
dorinţa de a modifica raporturile cu Imperiul Otoman şi de câştiga suveranitatea ţării.9
În ceea ce priveşte viaţa personală, Carol se căsătoreşte cu principesa Elisabeta de Wied pe
3 noiembrie 1869. Cuplul regal a avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27 august 1870,
însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După această
tragedie, Carol şi Elisabeta nu au mai avut copii, lăsând familia domnitoare fără moştenitori la
tronul dinastic.10

7
Ioan Scurtu – idem, p. 17.
8
Ibidem – p. 20-21.
9
Memoriile regelui Carol I, de un martor ocular, vol. V, Bucureşti, Tipografia Universul, 1909, p.47-71.
10
Ioan Scurtu – idem, p. 23.
 Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul
dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își
poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei
persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României,
niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac,
germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor
în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.

V. Războiul de Independență.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după
un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de
Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost
decisivă.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe
Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei
întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român
a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef
de stat major pe generalul rus Totleben.
Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie când Osman
Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu
a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au
participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12/24 ianuarie 1878,
precum și de la Vidin care a fost,și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat
anumite dificultăți în obținerea recunoașterii independenței.
Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la
negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie), motivul
invocat fiind că România nu este o țară independentă. Prin tratatul respectiv, României i-a fost
impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei
sudul Basarabiei (mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în
posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă
românească a înlocuit autoritățile militare ruse.11

Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la

Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea
fiind primită însă ulterior. Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878),
au consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un
imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg
militar) până la ultimul soldat. Totuși independența a fost recunoscută definitiv numai după
acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7

11
Despre Războiul de Independență – (https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_Rom%C3%A2niei#cite_note-
36).
din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar
persoanelor de rit ortodox. 12
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei
„șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie
1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca
regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de
sus-numitul Tratat de la Berlin.
Pe 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, are loc ceremonia de încoronare a lui Carol I şi a
soţiei sale, Elisabeta, ca suverani ai României. Preşedinţii celor două Camere au înmânat
suveranilor coroanele din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub
comanda lui Carol. În cuvântul de mulţumire, regele a afirmat că primeşte coroana „ca un
simbol al independenţei şi al puterii României”. 13
Cum, după moartea fiicei lor Maria, cuplul regal nu a mai avut copii, nu exista un succesor
clar determinat la tron. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-
Sigmaringen s-a reglementat această problemă. Articolul 83 din Constituţia României
prevedea ca succesiunea tronului să i se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească
începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele
Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel,
succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold şi
nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie”
din 18 mai 1881.14

VI. Familia Regală sub conducerea lui Carol

Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind
titlul de „Alteţă Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se stabileşte
definitiv în România pentru a se pune în contact cu realitatea diversă a ţării.
La început, tânărul principe a avut o idilă cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a
reginei Elisabeta, dar căsătoria între aceştia nu era posibilă căci Statutul Casei Regale
menţiona obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparţinând unei
familii domnitoare din străinătate. Interzicerea relaţiei dintre cei doi a creat o adevărată dramă
în familia regală. Regina Elisabeta, care se arăta încântată de ideea unei căsătorii, s-a certat cu
soţul ei şi s-a retras la casa familiei din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand s-a retras la
Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea. Elisabeta va reveni în ţară abia peste trei ani de la
acest eveniment (noiembrie 1894). În faţa acestor fapte, Elena Văcărescu a decis să ia calea
exilului, renunţând pentru totdeauna la gândul că va mai reveni în România . În cele din urmă,
raţiunea de stat a învins sentimentele, iar la 29 decembrie 1892 Ferdinand se căsătoreşte cu
principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.15

12
Ibidem.
13
Alexandru Gârneaţă – „Adevărata istorie a unei monarhii. Familia de Hohenzollern”, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, pp.33-35.
14
Ibidem.
15
Ibidem.
 Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le
îngăduia nici un act de independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa
celor doi se desfăşura într-o atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul
Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în
complexul familiei regale de la Sinaia.

VII. Al doilea Război Balcanic.

Declanşarea celui de Al Doilea Război Balcanic, la 16 iunie 1913, a determinat
România să intervină de partea Serbiei, ce constituia practic primul pas spre desprinderea de
alianţa cu Austro-Ungaria. Pe 27 iunie, România a declarat război Bulgariei. În calitate de
comandant suprem al armatei, Carol I a trecut Dunărea pe la Turnu Măgurele. Bulgaria a fost
nevoită să ceară pace, astfel încât a fost evitată o confruntare militară efectivă. Tratativele de
pace s-au ţinut la Bucureşti, şedinţele fiind prezidate de Titu Maiorescu, primul ministru al
României. Pe 28 iulie 1913 a fost semnat Tratatul de Pace, care, printre altele, obliga Bulgaria
să cedeze ţării noastre sudul Dobrogei (Cadrilaterul) format din două judeţe, Durostor şi
Caliacra.
Acest moment a fost unul important din perspectiva relaţiilor internaţionale, căci era
prima pace în care se luau hotărâri de către ţările mici fără amestecul direct al Marilor Puteri .
Totodată, Pacea de la Bucureşti a determinat o răceală vădită a relaţiilor româno-austro-
ungare şi o apropiere tot mai mult de Rusia.16

VIII. Consiliul din Coroană din 1914 – Neutralitatea României.

Asasinarea lui Franz Ferdinand, arhiducele Austro-Ungariei, în ziua de 15/28 iunie 1914
la Sarajevo, a constituit pretextul declanşării Primului Război Mondial. La 14/27 iulie,
respectiv 18/31 iulie, împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, şi cel al Germaniei, Wilhelm
al II-lea, îl anunţă pe Carol despre conflictul care va începe împotriva Serbiei şi îi cer să-şi
împlinească „datoriile de aliat”. Mai mult, cancelarul german Bethman-Hollveg îi telegrafia
regelui român: „Cerem mobilizarea imediată a armatei române şi îndreptarea ei împotriva
Rusiei”.
În aceste condiţii, Carol I a convocat un Consiliu de Coroană la Castelul Peleş din
Sinaia pe data de 21 iulie/3 august 1914. Fără nici o introducere, regele a declarat: „Războiul
general a izbucnit. Se dă marea luptă în care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili
harta şi soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi. Dar e
neîndoelnic că cei dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutri. Aşa fiind, după
matură chibzuinţă, convingerea mea adâncă este că datoria României este să execute
tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă.”17
Pentru a fi mai convingător, Carol a scos dintr-o casetă de fier tratatul încheiat de el şi
contrasemat de Ion Brătianu tatăl în 1883, reînnoit sub guvernele Catargiu, Sturdza şi

16
Alexandru Gârneaţă – idem.
17
Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos.41/1914, f.1.
Maiorescu, a căror iscălutură o purta. Regele considera o chestiune de demnitate ca România
să-şi onoreze iscălitura.
În schimb, grupul din jurul primului ministru Ion I. C. Brătianu se pronunţa pentru
Antanta. În cele din urmă, majoritatea a hotărât ca România să rămână neutră faţă de acest
conflict. Dintre cei prezenţi, numai bătrânul conservator Petre P. Carp l-a susţinut cu fermitate
pe şeful statului. Majoritatea s-a pronunţat pentru neutralitate, invocând şi motivul că Austro-
Ungaria a atacat prima.
Carol I a constat şi s-a supus cu mare regret deciziei Consiliului. Carol I a fost grav
afectat de hotărârea adoptată: „După patruzeci şi opt de ani de domnie...mă văd aproape
singur”, mărturisea el lui Constantin Stere. Şeful statului l-a anunţat pe împăratul Germaniei
de deczia adoptată la Consiliul de Coroană, ţinând însă să precizeze cât de mult suferă din
această pricină. Din acest moment, întreaga politică externă a fost preluată de Ion I. C.
Brătianu.18

IX. Sfârșitul domniei.

Având cea mai lungă domnie din istoria ţării, 48 de ani, Carol I a murit pe 27
septembrie 1914 la Castelul Peleş, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântat la Curtea de
Argeş, în Biserica Episcopală, unde, după numai doi ani de la moartea sa, a fost înmormantată
şi credincioasa lui soţie Elisabeta. În acele zile grele, aceasta îi telegrafia împăratului german
Wilhelm al II-lea: „Ţi-a fost credincios până la moarte”.
Totodată, Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, afirma: „Regele
Carol a murit de război. Ultimele săptămâni au fost o tortură pentru bătrânul domnitor, căci el
primea comunicările pe care eu i le adresam, ca nişte lovituri de biciu [...] Pot spune, fără nici
o exagerare, că l-am văzut prăpădindu-se zi de zi, supt aceste continue lovituri de măciucă şi
că excitarea sufletească, în care trăia, i-a scurtat, desigur, zilele”.19
În acea toamnă a anului 1914, sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost
acela de uşurare pentru faptul că dispăruse principala piedică în calea alianţei României cu
Antanta şi intrarea ei în Războiul pentru Întregirea Neamului.

X. Personalitatea lui Carol I

Pentru a evita atacurile antidinastice, dar şi în conformitate cu propria-i fire, Carol I a
căutat să se impună printr-o viaţă personală exemplară, prin exactitate şi corectitudine. El nu a
îngăduit existenţa unei camarile regale şi a interzis reginei Elisabeta să se amestece în
treburile politice ale ţării. De aceea, regina mamă se ocupa mai ales cu arta populară, muzica
şi literatura, publicând mai multe poezii şi traduceri semnate cu pseudonimul „Carmen
Sylva”.

18
Ibidem.
19
Constantin Kiriţescu – „Istoria războiului pentru întregirea României 1916 – 1919”, vol. I, ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, pp.135-136.
 Convingerea lui Carol era că avea un rol civilizator în acestă parte a Europei, cultivând
membrilor familiei regale o asemenea mentalitate. În desele prelegeri către moştenitorul său,
nepotul Ferdinand I, regele spunea: „aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi
ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil
popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”. Permanent preocupat de
asigurarea prestigiului monarhiei, Carol s-a aflat în situaţia, tragică pentru un om, de a fi
mereu izolat, de a nu avea nici un prieten. Persoana regelui inspira respect, rigiditatea dusă la
extrem, spiritul de ordine ce părea unora a fi disciplină militară, se manifesta în viaţa de zi cu
zi, ca şi în momentele solemne.
Carol I avea o mare reticenţă în relaţiile cu oamenii politici români. El a introdus
maniere „nemţeşti” rigide care nu o dată i-au adus critici vehemente. Din acest punct de
vedere, semnificativă este ceremonia de învestire a noului guvern: „Regele primeşte
jurământul în uniforma lui pe care o poartă mereu parcă numai în poziţie de drepţi, într-un fel
rigid după felul ofiţerilor prusaci. Jurământul era citit de fiecare membru al guvernului cu
mâna pe cruce, după care era iscălit în ordinea în care miniştri erau aşezaţi, în ordinea
vechimii.
Aşadar, prin personalitatea sa, regele Carol I a ştiut să menţină ordinea în stat şi să
cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare.