Istoria Bizanțului

Isoria Bizanțului – sec.
IX-XVI / Semestrul II
Manuela Dobre
Curs 1 – 24.02.2022
Evoluția istoriei împăraților bizantini
Mihail III (842-867)

- ultimul reprezentant al dinastiei Amoriene
- asasinat în 867, chiar de către protejatul său, Vasile Macedoneanul, care ajunsese să fie proclamat
co-împărat. Pune bazele dinastiei 867-1026 Macedoneene (pe linie masculină) / 1056 (pe linie
feminină)
- primul împărat care a reluat campaniile din Orient.
Vasile Macedoneanul (867-886)

- susținea că Mihail III era bețiv și incapabil să se ocupe de problemele statului bizantin, motiv
pentru care înlăturarea sa de la tron
Leon VI Filosoful / Înțeleptul (886-912)

- fiul lui Vasile Macedoneanul, care nu îl agrea în prea mare măsure. El avea dubii cu privire la
paternitatea lui Leon
- la moartea sa, lucrurile au fost rezolvate prin preluarea tronului de către fratele mai mic,
Alexandru (912-913);
- își leagă numele de procesul tetragamiei (4 căsătorii), laicilor li se permiteau maxim 3 căsătorii
în lumea bizantină. El a avut 3 căsătorii, din care nu a avut urmași la tron. Astfel, în urma unei
legături cu o doamnă de companie de la Palatul Imperial. El și-a trimis cea de-a 3-a soție la
mănăstire și s-a căsătorit cu dama de companie, cu scandal. Patriarhul, Nicolae Misticul, a refuzat
să oficieze căsătoria. A fost oficializată de către un preot al Curții, iar Patriarhul este depus pentru
că nu recunoaște căsătoria. Ulterior revine la condcerea
Constantin VII Porphyrogenetul (913-959)

- conduce la început sub autoritatea unei regențe din care făceau parte și Zoe, mama minorului,
dar și Nicolae Misticul; Zoe a fost înlăturată, prin implicarea țarului Simeon al bulgarilor.
1
Isoria Bizanțului – sec. IX-XVI / Semestrul II
Manuela Dobre
- Comandantul Roman Lechapenos devine co-împărat și, pentru a-și consolida poziția, își
căsătorește fiica cu împăratul Constantin VII. El a încercat să pună bazele unei proprii dinastii, îi
asociază la putere pe fii săi, apoi
Roman II (959-963)
- moare de tânăr, dar nu există suficiente dovezi că ar fi fost asasinat
- după moartea sa lasă 3 copii minori: Vasil II, Constantin VIII și Porphyrogeneta Anna (ccăsătorită
cu Vladimir al Kievului – creștinarea rușilor)
- împărăteasa, Evdochia, se căsătorește cu 2 generali: Nicephor II Phocas și Ioan I Tzimiskes
- Nicephor II conduce statul între 963-969 când este asasinat în urma unui complot pus la cale de
propria soție și de amantul ei, Ioan Tzimiskes;
- conducerea e preluată de Ioan I Tzimiskes: Biserica îi impune înlăturarea Evdochiei de la palat,
să doneze averea săracilor și să facă penitență 40 de zile;
Vasile II Macedoneanul (976-1025)

- imperiul atinge apogeul teritorial aproape comparabilă cu cea din vremea lui Iustinian
- moare în 1025, nu s-a căsătorit niciodată fie pentru că și-a consacrat viața conducerii armatei în
campaniile organizate (recunoscut pentru viteza cu care se deplasa dintr-o parte într-alta: 20 de
zile din Balcani în Orient), fie pentru că în urma acțiunilor Evdochiei, măsurare pericolul puterii
rămase în mâinile unei împărătese.
- pentru 3 ani succesiunea a fost preluată până în 1028 de Constantin VIII. Pe linie masculină se
încheie dinastia Macedoneană. Împărăteasa Zoe preia puterea, care aduce la tron 4 bărbați: 3 prin
căsătorie și unul prin adopție;
Zoe (1028 – 1056)

- 1028, Constantin VIII nu s-a asigurat de succesiunea la tron, iar în ultimele sale s-a grăbit să-i
găsească lui Zoe un soț: prefectul Constantinopolului, Roman Argyros (1028-1034). În seara zilei
în care Roman II Argyros este asasinat, Zoe se căsătorește cu Mihail IV (1034-1041), mult mai
tânăr decât Zoe (56 de ani, iar el puțin peste 20 de ani). El suferea de epilepsie, motiv pentru care
abdică în favoarea nepotului său Mihail V (1041-apr 1042), pe care Zoe îl adoptă. El încearcă să
2
Manuela Dobre
o înlăture pe Zoe, dar își pierde tronul după ce populația din Constantinopol se revoltă în favoarea
împărătesei. Mihail V este orbit.
Tronul este preluat de Zoe și Teodora (sora mai mică a lui Constantin VIII). Zoe alege să
se căsătorească pentru a 3-a oară, cu Constantin Monomahul (= singurul luptător). Conducerea
este preluaă de Teodora până în 1056, care va desemna la tron pe Mihail VI (1056-1057) care s-a
încheiat în urma unei revolte militare. După abdicare urmează Isac I Comenenul (1057-1059).
Urmează Constantin X Ducas (1069-1067), tronul revine lui Mihail VII Ducas, minor. Soția lui
Constantin X, Evdochia preia regența și se căsătorește cu un general, Roman Diogenes, proclamat
co-împărat Roman IV Diogenes (1067-1071), numele lui se leagă de dezastrul de la Manzikerf.
Este înlăturat de împăratul aflat sub regență 1071-1078. Urmează Nicephor II Botaniates. El este
înlăturat în 1081 de Alexios Comnenul.
Alexios Comnenul 1081-1118

- înainte de a muri, l-a desemnat succesor pe Ioan Comenul (1118-1143)
- apăruseră conflicte în interiorul Familiei Imperiale: Anna Comnena încerca preluarea puterii,
choiar a planificat asasinarea lui Ioan, fratele său
- urmează Manuel I Comnenul (1143-1180), iar la moartea sa rămâne un copil, Alexios II (1180-
1183). Fusese înlăturat după o revoltă contra latinilor din Constaninopol. Regența Mariei de
Antiohia e înlăturată, iar apoi Andronic I Comnenul 1183-1184, preia conducerea imperiului și îl
înlătură pe împăratul minor
Dinastia Angelos
- Isac II Angelos (1185-1196) este orbit și înlăturat de la tron de pripriul frate Alexios III angelos
(1195-1203);
- februarie 1204, Alexios V Ducas (feb-apr 1204) înlăturat de la tron de cruciați
Dinastia Lascaris
- Imperiul de la Niceea, creat după Cruciada IV
- Teodor I (1205-1222) conduce imperiul de la Niceea
- la moartea lui, tronul este preluat de Ioan II Vatatzes (1223-1254), urmează Teodor II Lascaris
(1254-1258); după moartea lui, era epileptic, rămâne la tron un copil de 6 ani, Ioan IV Lascaris
3
Manuela Dobre
(1258-). În vara lui 1258, are loc o revoltă a aristocrației, condusă de Mihail Paleologul. El se
proclamă protector al împăratului, apoi este încoronat co-împărat (1259-1282).
Dinastia Paleologilor
- Mihail IV Paleologul (1259-1282), îi urmează Andronic II Paleologul (1282-1328), proclamat
co-împărat cu 10 ani în urmă. Andronic III (1328-1342)
Ioan Cantacuzino, Marele Domestic asigură regența cu Ioana de Savoya – conflict = al doilea
război civil. Ioan Cantacuzino reușește să intre în 1347 în capitală și devine co-împărat. Își
căsătorește fiica cu Ioan V Paleologul – Ioan VI Cantacuzino preia conducerea. După războiul
civil, este înlăturat și Ioan V, preia conducerea.
Manuel II Paleologul (1391-1425) îl încoronase pe fiul său cel mare co-împărat, Ioan VIII
Paleologul (1425-1448). El moare fără urmași. Apar probleme, avea 5 frați, doar unul nu s-a
implicat în problemele succesiunii întrucât suferea de epilepsie – se retrage la mănăstire. Cel care
reușește să preia tronul este despotul Moreei, Constantin XI (1449-1453) încoronat la Nistra, nu
a fost încoronat de Patriarhul Constantinopolului. Moare în timpul luptelor de apărare a orașului.
Corpul lui nu a fost găsit niciodată – considerat împăratul nemuritor (adormit de Fecioara Maria
și depus într-unul din subsolurile Hagiei Sofia). Există legende care spun că un Constantin are să
recucerească Constantinopolul.
4
Manuela Dobre
Curs 2 – 03.03.2022
*Bizanțul și Carol cel Mare
Papalitatea a intrat sub...Constantinopolului pentru circa două secole, însă situația

Bizanțului în sec. VIII, avea să ofere papalității prilejul de a ieși de sub tutela împăratului de la
Constantinopolului (declanșarea luptelor iconoclaste).
După anul 726 (edictul care inaugura liptele iconoclaste), Papalitatea a susținut răscoala
care a izbucnit împotriva măsurilor luate de Leon III. Pentru că Pontiful nu a mai ținut răscoala
sub control, el a fost nevoit să facă apel la împăratul Bizanțului. În același timp, Pontifii au căutat
sprijin în principii din Occident. În cele din urmă, o alianță s-a creat între Papalitate și Pepin cel
Scund, care era la acea vreme majordonul Regatului Franc, dar avea propriile aspirații legate de
ascensiunea sa la conducerea regatului și la crearea unei dinastii proprii. Alianța dintre cele două
părți s-a concretizat pe de o parte prin încoronarea lui Pepin ca rege al francilor de către un legat
papal, pe de altă parte, prin dubla intervenție a lui Pepin în Italia (752-753), intervenție care s-
a soldat cu cucerirea din mâinile longobarzilor a teritoriilor care aparțineau Exarhatului Ravennei.
După cucerire, regele franc a încredințat teritoriile Papei și nu le-a înapoiat împăratului
bizantin așa cum poate ar fi fost firesc. Ambii, Pepin și Papa, ignoră protestele împăratului
Constantin V și teritoriile respective rămân sub controlul pontifical. Gestul are o semnificație
desosebită întrucât astfel s-au pus bazele Statului Papal. De partea cealaltă, Constantin V
5
Manuela Dobre
reacționează, însă având destule probleme în propriul imperiu (disputele iconoclaste pe plan intern,
apoi conflictul cu arabii și cu bulgarii pe plan extern), reacția lui a fost una simbolică: Constantin
V scoate de sub autoritatea Papei diocezele din sudul Italiei și Illirycum și le trece sub autoritatea
Patriarhului de Constantinopol, motiv de nemulțumire pentru Papă, împăratul păstrând în
continuare sub controlul său direct doar teritoriile din sudul Italiei și câteva puncte în zona de
coastă, inclusiv Veneția. După moartea lui Pepin cel Scund, alianța urma să continue cu urmașul
acestuia, Carol cel Mare. Pe plan extern Carol a desfășurat o politică ambițioasă de cuceriri pe
trei direcții:
1. Spre Italia, acolo unde cucerește Regatul Longobard, ocupă Pavia, capitala, și îl ia în captivitate
pe rege, acțiunea fiind urmată de preluarea titlului de Rege al longobarzilor în anul 774.
2. Către Pen. Iberică, acolo unde reușește să pună bazele Mărcii Spaniei, cu reședința la
Barcelona;
3. Către est, spre Germania și Panonia, acolo unde distruge statul avar, în urma expedițiilor din
791 și 796.
6
Manuela Dobre
La capătul acestor expediții, Regatul franc a cunoscut o creștere semnificativă din punct de
vedere teritorial. În plus, dincolo de această ascensiune, Carol cel Mare a venit și în sprijinul
Papei Leon III, în anul 7951. Alegerea Papei a întâmpinat o mare opoziție chiar în Roma, și, în
primăvara anului 799, a fost atacat și închis, fiind salvat de doi supuși ai lui Carol cel Mare, care
l-au dus în regatul franc. Ulterior, tot cu sprijinul lui Carol, Leon III a revenit pe Scaunul Pontifical.
Către anul 800, Carol cel Mare era un rege aflat la apogeul puterii sale, era sprijinul
Pontifului roman și, după cum spune unul dintre sfetnicii săi, Alcuin, care îi trimite regelui o
scrioare în iunie 799, „puterea lui era demnă de un imperiu”. Din spusesle lui Alcuin, regele franc
a rămas singura speranță a lumii creștine în condițiile în care Pontiful roman avea probleme chiar
la Roma, iar tronul imperial de la Constantinopol era considerat vacant în urma detronării lui
Constantin VI și a preluării conducerii imperiului de către o femeie.
În anul 800, Carol coboară în Italia, intenția sa era de a rămâne până după Crăciun la Roma.
În acest context, proiectul imperial se materializează, iar în ziua de 25 decembrie 800, la finalul
slujbei, Papa așezând pe capul lui Carol coroana imperială2. În mod clar, Carol a avut
nemulțumirile sale legate de actul încoronării: a fost aclamat de poporul de la Roma după actul
încoronării religioase (la Constantinopol, încoronarea consacra întregul ceremonial), Papa a fost
cel care i-a așezat coroana pe cap, în condițiile în
care la Bizanț, împăratul își așeza singur pe cap
coroana. Practic, Papa arăta că puterea divină a
împăratului este mijlocită de către el.
Semnificația încoronării lui Carol:

1. În viziunea Papalității, noul imperiu
nu putea fi decât unul roman, ori afirmarea unui
astfel de caracter însemna implicit contestarea
calificativului de roman, folosit pentru Imperiul
1
când Leon III ocupă scaunul Pontifical. Carol îl felicită într-o scrisoare și își manifestă credința că îl va sprijini în
expansiunea sa.
2
În unele anale se afirmă că regele ar fi fost luat prin surprindere de căter Papă: ar fi fost îngenuncheat, iar când a
încercat să se ridice, Papa i-ar fi pus coroana pe cap. Și alte surse justifică încoronarea prin vacanța tronului de la
Constantinopol.
7
Manuela Dobre
Bizantin. Crearea unui imperiu în Occident crea probleme din punct de vederea al ideologiei:
trebuia să existe un singur imperiu (Eusebius din Cezareea).
2. În viziunea lui Carol cel Mare, componenta romană se afla pe a treia poziție, de mai
mică importanță, pe primul plan afându-se componenta creștină legată de misiunea cu care Carol
se considera învestit: de a apăra Biserica Creștină și de a conduce poporul creștin. Această idee
este evidențiată chiar în titlul oficial folosit de Carol cel Mare după cum este evidențiat șă faptul
că puterea lui venea de la Dumnezeu (Serenisimus Augustus a Deo coronatum, Magnus et
Pacificus romanum imperator). O altă componentă importantă era tradiția franco-germanică,
identificată în stăpânirea asupra mai multor regate, care dădea posibilitatea de a lua titlul imperial.
Tot tradiției france îi este tributară și practica de a considera regatul ca un patrimoniu care trebuie
împărțit în mod egal între fiii unui conducător.
3. În viziunea Constantinopolului, ceea ce se întâmplă în Occident reprezenta o revoltă
orientată împotriva autorității împăratului de la Constantinopol. Problemele cu care se confruntau,
au împiedicat implicarea în evenimentele din Italia: Irina a trimis un corp de armată care a devenit
pradă ușoară. După încoronarea din anul 800, Carol încearcă să obțină recunoașterea titlului
imperial de la Constantinopol. Aflăm din cronica lui Theophanes Confesorul despre soliile regeli
franc transmise la Constantinopol. Se sugerea ză și un proiect de căsătorie între Carol și Irina, care
ar fi dus la unirea Occidentului cu Orientul. Proiectul nu a fost materializat întrucât Irina a fost
îndepărtată de la tron în anul 802, iar noul împărat, Nicephor I (802-811), conștient de implicațiile
pe care le-ar di avut recunoașterea titlului imperial al lui Carol, refuză în mod constant să facă
acest lucru.
Refuzat de Nicephor I, Carol începe să facă presiuni asupra Veneției, aflată sub autoritatea
Bizanțului, și a fost asediată de liul lui Carol, Pepin, în anul 810, dar au fost amenințate și
posesiunile din Pen. Istros și cele de pe Coasta Dalmată. Aceste presiuni făcute de Carol,
coroborate cu situația dificilă în care se aflau forțele bizantine pe frontul Balcanic3 l-au determinat
pe succesorul lui Nicephor, Mihail I, să trimită o solie la Achen în anul 812, iar solii împăratului
bizantin au recunoscut în numele acestuia titlul imperial al lui Carol, însă Mihail I l-a
recunoscut doar ca Imperator sau ca Basileu al francilor. Chiar după mărturia lui Eginhard?,
3
Conflictul pe care bizantinii l-au avut cu Hanul bulgar Krum. Înfrângere drastică a bizantinilor, hanul s-a extins
peste munți, la sud de Balcani. Nicephor moare ca urmare a rănii dobândite în luptele cu bulgarii.
8
Manuela Dobre
suveranii din Orient erau adevărații împărați ai romanilor, iar Carol s-a mulțumit cu recunoașterea
sa ca Basilei al francilor.
Pentru a marca acest lucru, se modifică protocolul Cancelariei imperiale de la
Constantinopol și, din anul 812, împărații bizantini folosesc consecvent în titulatura imperială
calificativul ton romayon pentru arăta astfel că ei sunt singurii moștenitori ai împăraților romani
din Antichitate. Pentru bizantini, titlul de basileu al francilor presupunea o limitare a autorității
acestora la teritoriile locuite de franci, în vreme ce basileii romeilor/romanilor erau cei care
dețineau puterea universală, cea care venea de la Dumnezeu.
Carol a fost mulțumit de recunoașterea titlului de basileu, cu atât cu cât el se afla deja în
conflict cu papalitatea. Deja în anul 803-805 se conturase conflictul între cele două părți, iar Carol
a refuzat să mai meargă la Roma, ba chiar și-a încoronat singur fiul, Ludovic cel Pios, la Achen în
813.
După moartea lui Carol, Ludovic cel Pios renunță la concepția tatălui său și avea să lege
tot mai mult titlul imperial pe care îl purta de scaunul pontifical, fapt ce a condus la reluarea
conflictului de doctrină între Imperiul Occidental și Imperiul Bizantin. Conflictul a atins apogeul
în a doua jumătate a sec. IX, fiind alimentat permanent și de rivalitatea pentru teritoriile din sudul
Italiei, teritorii care rămân sub controlul statului bizantin până în sec. XI, dar care constituiau
obiectul expedițiilor de cucerire ale împăraților occidentali.
După dispariția imperiului din Achen (888), titlul imperial occidental își pierde mult din
valoare, preluat chiar și de unii principi locali din Italia, însă această situație avea să se mențină
doar câteva decenii, când a fost redeschis conflictul de doctrină odată cu îcoronarea lui Otto cel
Mare ca împărat de către Papa Ioan XII în anul 962.
Donația lui Constantin

În strânsă legătură cu evenimentele prezentate, apare un document cunoscut sub numele de
„Donația lui Constantin”. Este unul dintre cele mai cunoscute falsuri din istorie. A fost dovedit
încă din sec. XV (1440 aproximativ) de către Lorenzo Valla (1517 publicată lucrarea „Falsa
donație a lui Constantin”). Există două variante ale Donației: una scurtă, realizată după mijlocul
sec. VIII și care face referire doar la cedarea teritoriilor Exarhatului Ravennei către Papalitate;
practic se legitima cedarea teritoriilor cucerite de Pepin către Papă. Cea de-a doua variantă este
una extinsă, realizată în perioada 803-805, atunci când se conturează conflictul între puterea
9
Manuela Dobre
spirituală și cea temporală în Occident. De data aceasta, varianta extinsă face referire la teritoriile
din Italia și cele ale provinciilor occidentale care aparținuseră Imperiului Roman.
Elemente care indică falsul: epitetul hunicus - menționarea Imperiului Hun, care încă nu
exista în vremea lui Constantin cel Mare; mențiuni cu privire la Crez, elaborate abia în cel de-al
doilea Conciliu Ecumenic; se menționau satrapii, exact după reforma administrativă; este
menționată, „supremația Papei asupra celor 4 scaune episcopale” – textul se contrazice, scaune
episcopale înaintea înființării orașelor; expresii care nu sunt specifice limbii latine de sec. IV;
„Hristos, Dumnezeu adevărat” (discuții din vremea delei de-a doua etape a Luptelor Cristologice).
Falsurile au fost realizate în mediile pontificale, iar Donația lui Constantin are la bază o
legendă potrivit căreia Papa Silvestru l-ar fi vindecat de lepră pe Constantin cel Mare, iar, ca
recunoștință, Constantin ar fi acordat Papei teritoriile din Italia – în varianta scurtă. În varianta
lungă, Constantin oferea papei toate provinciile din Occident. Tot ca rezultat al vindecării de lepră,
Constantin ar fi fost un persecutor al creștinilor, apoi s-ar fi botezat.
Scopul acestui fals era dublu: odată documentul justifica supremația puterii spirituale în
raport cu puterea temporală (laică) și legitima practic autoritatea Papei asupra tuturor teritoriilor
din Occident. Perioada în care falsul coincide cu conflictul dintre Pontif și Carol cel Mare. Un al
doilea scop are legătură cu planul religios și era practic legat de afirmarea întâietății Romei în
raport cu celelalte 4 scaune episcopale importante, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și
Ierusalim. În mod paradoxal, documentul este în avantajul împăraților de la Constantinopol. Pentru
bizantini, acest fals legitimează puterea imperială de la Constantinopol. Practic, Constantin a
mutat centrul imperiului de la Roma la Constantinopol. Probabil, din acest motiv, în sec. X
este elaborat principiul constantinian, cel care leagă tot ceea ce era important în imperiu de
împăratul Constantin cel Mare.
În mod evident, documentul era nefavorabil autorității imperiale din Occident – împărații
ottonieni, până la Otto III cel puțin, nu cunoșteau existența acestui document. Otto III, a vederea
unei copii a donației, a cerut arderea ei și tăierea mâinii celui care a copiat-o.
10
Manuela Dobre
Curs 3 – 10.03.2022
Ideologia imperială bizantină, sec. IX-X
Din sec. VII și până în sec. IX, Bizanțul a renunțat la politica universalistă și promovează
o politică realistă, care se baza pe apărarea celor două valori: patria și ortodoxia. De la mijlocul
sec. IX însă, statul bizantin promovează o politică expansionistă, mai ales în timpul dinastiei
Macedonene, însă Bizanțul nu mai putea revendica universalismul în termenii doctrinei formulate
de Eusebius din Cezareea în sec. IV. Între timp apăruseră alte state creștine în Occident, un imperiu
creștin, cel Carolongian, în Balcani, bulgarii se creștinaseră, la fel și sârbii, la puțin după bulgari,
iar la frontiera orientală exista un regat armean creștin. Or, în această situație, Bizanțul a fost
obligat să țină cont de noile realități politice și să își reformuleze doctrina. Bazele noii doctrine au
fost puse de Patriarhul Constantinopolului, Photios, unul dintre cei mai cunoscuți cărturari din acea
perioadă, care a și contribuit la realizarea unui cod de legi elaborat în timpul lui Vasile I
Macedoneanul, Epanagoge. În prima parte a acestui cod de legi, consacrat împăratului, acesta era
definit ca autoritate legitimă, binele comun al tuturor cetățenilor, scopul său fiind „să mențină și
să salveze prin virtuțile sale bunurile prezente, să recupereze prin acțiunile sale pe cele
pierdute și să dobândească prin victoriile sale drepte bunurile care îi lipsesc”.
La rândul său, Biserica era „apărătoarea dreptei credințe” pe care trebuie să o impună prin
opera sa misionarăprecum și prin ajutorul dat împăratului împotriva ereticilor și schismaticilor.
Practic era afirmată și legitimată politica de recucerire promovată de împărații din dinastia
macedoneană. Și aceștia au pus în practică codul de legi prin campaniile militare care au dus
imperiul până la Dunăre și, în Orient, în Caucaz și Palestina.
Alte prevederi ale Epanagegos găsim în scrierile lui Constantin VII Porphyrogenetul.
Prima lucrare se numește „Despre administrarea imperiului”, o lucrare în care împăratul îi dă
sfaturi fiului său despre cum să conducă imperiul, ce măsuri trebuie să ia pentru a asigura
prosperitatea acestuia și succeselor pe plan extern. Între altele, chiar în introducerea lucrării,
Constantin VII Porphyrogenetul evidențiază caracterul absolut al puterii imperiale de la
Constantinopol, subliniază faptul că puterea împăratului era de origine divină, venea de la
Dumnezeu și, de asemenea, spune că toate popoarele pământului trebuiau să se supună în fața
împăratului, acest lucru fiind justificat prin unitatea dogmei creației divine. Cu alte cuvinte, toți
11
Manuela Dobre
oamenii au fost creați de Dumnezeu și, prin urmare, aceștia trebuiau conduși de
reperzentantul lui Dumnezeu pe pământ.
Cea de-a doua lucrare este intitulată „Despre ceremoniile Curții Bizantine”. Aceasta este o
operă în care împăratul prezintă ceremonialul de la Curtea imperială, unul cu reguli stricte.
De la mijlocul sec. IX, bizantinii au formulat așa numita doctrină a familiei de principi.
Potrivit acesteia, toți principii creștini formau o mare familie, spirituală, în fruntea căreia se afla
împăratul bizantin, considerat părintele spiritual al tuturor principilor creștini și stăpânul absolut
al statului bizantin, dar și al lumii. În acest sens, pentru împărat erau folosite calificativele de
autokrator și, în unele cazuri, cosmokrator, cu sensul de stopânul lumii, în vreme ce calificativul
de pantokrator îi era rezervat lui Dumnezeu.
Împăratul era legat prin relații de rudenie de principii creștini, pentru care exista o serie de
titluri pentru a desemna pozițiile lor în această familie creștină.
- împăratul,
- împăratul din Occident, fratele
- țarul bulgar, fiul preaiubit
- prietenii credincioși ai împăratului (dogele Veneției, conducătorii Genovei, regele
Angliei, al Franței)
- la baza piramidei se aflau supușii, douloi – principii armeni, sârbi, cei locali din italia și,
mai târziu, în sec. XIV, principii români.
De regulă această includere a principilor creștini se făcea în funcție de gradul de
independență al principatului pe care îl conducea, de resursele pe care le avea acel principe și, mai
ales, de resursele cu care putea veni în ajutorul împărarului bizantin și nu în ultimul rând de
pericolul pe care îl reprezenta statul pe care îl conducea principele repsectiv.
În baza poziției pe care o ocupa în familia de principi și fiind singura autoritate legitimată
de Dumnezeu pe Pământ, împăratul se bucura de anumite prerogative, pe care numai el le putea
avea. Între acestea: folosirea purpurei, a mătăsii de culoare roșie, produsă numai în atelierele
Palatului Imperial și eventual pentru cadourile pe care împăratul le făcea principilor străino.
Scoaterea purpurei din imperiu era interzisă. De asemenea, folosirea cernelei roșii. Tot o
prerogativă a împăratului era emiterea chrysobule, apoi împăratul bizantin era singurul care putea
folosi formula ek Theou (din mila lui Dumnezeu). Tot el putea legitima puterea principilor creștini.
Din acest motiv, atât Carol cel Mare, cât și Otto cel Mare au solicitat și au obținut recunoașterea
12
Manuela Dobre
titlului imperial de la Constantinopol. Împăratul bizantin era singurul care putea folosi titlul de
autokrator (singur stăpânitor). Acest titlu avea o dublă semnificație: pe plan intern, puterea sa era
absolută. Oricine contesta această putere se făcea vinovat de apostasia, deci se ridica împotriva
lui Dumnezeu, iar pedeapsa prevăzută de codul de legi era orbirea. Pe plan extern, indica faptul că
puterea împăratului nu depindea de nimeni în afară de Dumnezeu. De asemenea, realizarea
panourilor în mozaic a fost o prerogativă păstrată până în sec. XII. Toate aceste principii pot fi
identificate în lucrările lui Constantin VII Porphyrogenetul. În 927, titlul imperial este modificat
în basileu și autocrator al romeilor.
Ceremonialul de la curtea imperială avea un rol clar definit, bine precizat și anume de a
scoate în evidență maiestatea împăratului, prestigiul acestuia. Erau foarte strict reglementate toate
etapele organizării unei ceremonii începând chiar cu veșmintele purtate de împărat și coroana pe
care acesta o folosea (Constantin VII vorbește despre patru coroane – albă, verde, roșie și albastră).
Alte principii: solii străini participau la ceremonii, așezați pe scaune de diferite înălțimi și la diferite
distanțe de tronul imperial în funcție de importanța principelui care i-a trimis.
Persoana împăratului avea un caracter sfânt, nimeni nu putea avea contact fizic cu
împăratul. Chiar atunci când basileul făcea daruri supușilor, cel care primea, își acoperea mâinile
cu poala mantiei. Acest caracter sfânt se răsfrângea și asupra membrilor familiei imperiale, de unde
și interdicția privind căsătoriile prințeșelor Porphyrogenete cu principi străini. Otto I, când a cerut
ca fiul său să fie căsătorit cu fiica lui Nicephor II Phocas, a fost refuzat. Principiul a fost încălcat
de Vasile II Macedoneanul. El s-a confruntat cu două revolte ale aristocrației bizantine, motiv
pentru care a cerut ajutorul cneazului rus Vladimir, însă a condiționat ajutorul cu căsătoria cu
porphyrogeneta Ana. Vladimir a făcut presiuni și a atacat posesiunile bizantine din Crimeea, motiv
pentru care Vasil II a fost nevoit să accepte, punând condiția ca rușii să se creștineze – marchează
intrarea rușilor în sfera de influență a Bizanțului.
La baza primatului pe care îl revendica împăratul bizantin, stătea principiul constantinian
(dublă referință – Constantin cel Mare și Constantin VII Porphyrogenetul, cel care formulează
principiul). Principiul reprezintă o referire permanentă la Constantin cel Mare și, prtrivit acestuia,
Bizanțul se bucură de o poziție de excepție în raport cu celelalte state creștine ca urmare a
raporturilor sale privilegiate cu Constantin cel Mare, cel care a transferat gloria Romei la
Constantinopol. În plus, împăratul bizantin se bucură de o poziție privilegiată în raport cu ceilalți
13
Manuela Dobre
principi creștini, în calitatea lui de succesor al primului împărat creștin. Exa explicat fundamentul
istoric al principiului constantinian.
Începând cu mijlocul sec. IX se păstrează doar principiul ereditar în imperiu, constituindu-
se astfel marile dinastii care au condus chiar și secole la rând. Apare la începutul sec. X instituția
porphyrogenetului. Porphyrogeneti erau copii cuplului imperial, născuți în capera de purăură /
porfiră ori în acest fel, dobândeau drepturi de necontestat la moștenirea tronului imperial. Obiceiul
nu era nou, dar la începutul sec. X, practica devine istituție. Primul Porphyrogenet a fost Constantin
VII, fiul lui Leon VI Înțeleptul, cel care a introdus instituția la curtea imperială atunci când
patriarhul Constantinopolului a refuzat să îi recunoască cea de-a patra căsătorie din care a rezultat
Constantin VII.
Au existat momente în care principiile imperiale au fost încălcate și arogate de către alți
principi. Petru Asan a încălțat pantofii de purăură și și-a așezat pe cap o coroană. A uzurpat astfel
2 principii.
14
Manuela Dobre
Curs 4 – 17.03.2022
*Politica externă a dinastiei Macedoneene
Dinastia Macedoneană (867-

Obiectivele politicii externe au fost în principal legate de:
1. Reluarea în stăpânire a drumurilor comerciale și strategice de care depindeau apărarea și
prosperitatea Constantinopolului – drumurile care traversau Asia Mică și Peninsula Balcanică.
2. Restabilirea talasocrației – dominația asupra mărilor în Marea Mediterană.
3. Restabilirea controlului asupra Penisnulei Balcanice – revenirea frontierei imperiale pe linia
Dunării; se restabilea astfel legătura cu Occidentul
4. Recucerirea provinciilor orientale pierdute în fața arabilor în sec. VII.
În Orient, în sec. IX, lumea arabă intră în criză după moartea califului Harun al Rashid. În
această situație, la frontiera cu Bizanțul apar mai multe emirate. În această situație, politica de
cucerire în Orient a fost inițiată de împăratul Mihail III și apoi continuată de Vasile I
Macedoneanul. Acțiunile celor doi deschid drumul spre Mesopotamia și Armenia.
A urmat după moartea lui Vasile I, o perioadă de relaxare. Leon III Filosoful era preocupat
mai mult de acțiunile culturale, motiv pentru care acțiunile de recucerire au fost reîncepute de
Roman I Lecapenos (920-944). El a beneficiat de colaborarea unui general cu o experiență militară
remarcabilă, Ioan Curcuas. La capătul a circa două decenii de luptă cu emirii musulmani, Bizantinii
15
Manuela Dobre
reușesc să ocupe Cilicia și să pătrundă în valea fluviului Eufrat, deschizând drumul spre
Mesopotamia.
De departe însă, cele mai importante campanii au fost organizate de Nicephor II Phocas și
Ioan I Tzimiskes, co-împărați în vreme ce Vasile II era minor. Lucrările de istorie bizantină numesc
această perioadă Epopeea Bizantină. Phocas reușește să cucerească .... și Siria, acțiunile lui
culminând cu cucerirea Antiohiei Mari în 969.
La rândul său, Ioan I Tzimiskes continuă acțiunile și pătrunde în Palestina, acolo unde
reușește să ajungă până în apropierea orașului Ierusalim, în anul 976. Moartea sa subită în același
an compromite acțiunile sale.
În paralel cu acțiunile militare, în aceeași perioadă se desfășoară acțiuni importante și în
Mediterană. Încă înainte de a deveni împărat, Phocas reușește să cucerească Insula Creta în 961 și,
patru ani mai târziu, recucerește și Cipru. Stăpânind și o parte a Siciliei, reușesc să restabilească
supremația în bazinul oriental al M. Mediterane.
În 976, confruntându-se cu revolte interne ale elitei bizantine, Vasile II a avut ulterior
probleme serioare de gestionat în Pen. Balcanică. În aceste condiții, a continuat luptele în Orient,
16
Manuela Dobre
însă a renunțat la expansiunea impusă de limitele atinse de predecesorii săi. A organizat acțiuni
militare pentru consolidarea stăpânirii în teritoriile cucerite, a încheiat pacea cu emirii musulmani,
în special din Alep și Mosun, care au recunoscut autoritatea împăratului Bizantin și în felul acesta
a creat practic o zonă tampon între Imp. Bizantin și Califatul de la Bagdad. Același îmărat a obținut
în anul 1022 din partea ultimului rege armean promisiunea că își va lăsa prin testament regatul
împăratului bizantin. Chiar dacă Vasile II moare în 1025, în 1045, Regatul Armean intră în
componența statului bizantin.
În ultimii ai ai sec. IX, în timpul
domniei țarului Simeon, Țaratul
Bulgar atinge apogeul său. Donia lui
Simeon 894-927, a reprezentat o
perioadă de confruntări aproape
neîntrerupte între bizantini și bulgari.
Războiul a izbucnit din rațiuni
economice în condițiile în care
autoritățile bizantine au majorat
taxele pe comerțul cu bulgarii.
Simeon a protestat, însă împăratul
Leon VI nu a șinut cont de proteste,
iar țarul declanșează războiul,
obținând victorii importante care îl
obligă pe Leon VI să plătească
subsidii anuale și să renunțe la
teritorii importante din Macedonia,
frontieră a statului Bulgar la circa 20
km de statul Tessalonik, în anul 904. Simeon este proclamat țar al bulgarilor și romeilor, obiectivul
lui declarat fiind cucerirea Constantinopolului, dar pe care nu a reușit să-l atingă cu toate că a
existat un moment în 913 în care Simeon se află într-o poziție importantă.
În mai multe rânduri țarul bulgar invadează teritoriile bizantine și acțiunile lui au culminat
cu victoria asupra armatei bizantine în 917 la Anchialos. În perioada următoare a apărut de mai
multe ori sub zidurile capitalei. Bizantinii au reușit să-i mobilizeze pe aliații lor din Serbia și aceștia
17
Manuela Dobre
au provocat probleme țarului bulgar obligându-i să-și îndrepte atenția spre adversarii din V. Pen.
Balcanice. Și croații au acționat ca aliați ai imperiului.
Simeon moare pe neașteptate în anul 927 și fiul său, Petru, manifestă o deschidere mult
mai mare față de statul bizantin, fiind recunoscut ca basileu. După moartea lui, raporturile devin
din nou tensionate. Succesorul lui Petru, Boris, atacă în 968 teritoriile bizantine. Cneazul Kievului
vine în ajutorul bizantinilor cu o armată impresionantă (700.000 soldați) îi zdrobește pe bulgari în
979 , îsnă după voctoria obținută se instalează în Balcani și anunță intenția de a-și stabili capitala
la Dunărea de Jos. Acest lucru nu putea fi acceptat de noul împărat, Ioan I Tsimiskes, iar
contraofensivă bizantină are o victorie străluită în 971. Sviatoslav a fost asediat în cetatea
Durostorum, nevoit să capituleze și apoi obligat să se retragă înapoi în Kiev, unde nu mai ajunge
pentru că este capturat de pecenegi – aliați ai imperiului – și ucis de aceștia. Tot în 971 au fost luați
în captivitate și moștenitorii Țaratului Bulgar, care a fost transformat în Thema Paristrion sau
Paradunavon (= lângă Dunăre) al cărei centru a fost stabilit la Silistra, la Durostorum.
Forțele bulgare s-au regrupat în zona Macedoniei, centrul noii stăpâniri bulgare fiind la
Ochrida. În noul stat bulgar, conducerea a fost preluată de fii contelui Nikola, unii consideră că
era de origine armeană – David, Samuel, Moise, Aron. Rămâne în jurul anului 980 la conducere
Samuel.
După ce reușește să pună capăt revoltelor din imperiu și stabilizează situația din Orient,
către anul 1000, Vasile I începe contraofensiva în Balcani. Teritoriul Țaratului Bulgar se extinsese
până în zona vechilor capitale. Una dintre contraofensivele lui Vasile I este păstrată în tratatele de
tactică militară, taie Peninsula în două, pleacă din Tessalonik și ajunge la Vidin. Este creată din
nou Thema Paristrion în sud. Bătălia decisivă se dă în anul 1014, în trecătorile Balcanilor, armata
bulgară a încercat ă îl surprindă pe împăratul bizantin însă Vasile II a încercat să o evite și a reușit
să captureze cu aproximație 14-15.000 de soldați bulgari. Această armată a fost distrusă complet
– împărțită în grupuri a câte 100 de bulgari dintre care 99 erau orbiți, iar unul era lăsat chior pentr
a îi putea călăuzi pe ceilalți. Impresia a fost atât de puternică încât se presupune că Samuel a murit
din cauza șocului. De aici, Vasile II Macedoneanul își trage porecla Bulgarohtonul. La
conducerea țaratului Bulgar urmează Ioan Vladislav, care uzurpă calificativul de autocrator.
Vasile II, în anul 1018 distruge complet armata bulgară, reușind astfel să stabilească ... asupra
întregii Pen. Balcanice. Înființează noi theme în teritoriile recucerite (Paristrion, Bulgaria,
Sirmium), în acelați timp fiindu-i recunoscută autoritatea de către principatele sârb și croat. Practic,
18
Manuela Dobre
în 1025, la moartea lui Vasile II, imperiul era aproape restabilit în vechile frotniere. În plus
împăratul pregătea o campanie în Italia atunci când a murit.
19
Manuela Dobre
Curs 5 – 24.03.2022
Criza secolului XI
Relația Bizanțului cu Occidentul
In a doua jum a sec al IX-lea, disparitia imperiului carolingian a dus la devalorizarea titlului
imperial. O perioada in care bizantul pe langa conflictul de doctrina arabii atacau peninsula italica
au atacat roma amenintand si pozitiile bizantine din S italiei
Principii longobarzi devin legatura dintre bizantini si imperiul occidental. O expeditie
importanta in italia este organizata de Vasile I Macedoneanul, trimite in italia o armata sub
conducerea lui Nikephor Phocas generalul. Recucereste teritoriile atacate de arabi, pun baza la
doua theme in italia :
Longobardia si Calatia. Pentru deceniile urmatoare bizantinii nu au mai intervenit in italia,

Leon al VI-lea nu este ocupat de problemele externe. In italia are loc o criza a papalitatii la
inceputul sec al X-lea (?), conflicte cu aristocratie, succesiuni rapide si scurte ale scaunului, o criza
in care bizantul ar fi putut interveni. Otto 1 si-a legat numele de interventia in italia, vine in sprijinul
bisericii romano-catolice, intervenind impotriva longobarzilior din italia pt scaunul pontifical. Tot
20
Manuela Dobre
un gest important a fost succesul impotriva ungurulor la batalia de la Lechfeld, opreste inaintarea
ungurilor spre V Europei.
Otto I are realizări majore, vine în sprijinul Bisericii Romano-catolice pentru apărarea
scaunului Pontifical și, tot un succes major câștigă acest rege german împotriva ...
Papa Ioan XII îl încoronează la 2 februarie 962 cu tot fastul tradițional pe Otto I, practic
toată puterea trecea în mâinile Casei de Saxonia. Au depus jurământ aristocrații Romei. Otto I le-
a confirmat Papei și succesorilor săi toate drepturile și averile pe care Biserica le obținuse pe baza
tratatului anterior. Papa a depus jurământ de credință față de împărat pe care nu l-a respectat – este
depus în 964.
După încoronare, Otto cel Mare a preluat titlul de Imperator Francorum iar bula noului
împărat purta inscripția Renevatio Imperii Francorum prin care nu aduce ... basileilor din
Constantinopol. Însă, în scurt timp, politica afectează și Imp. Bizantin și aveau să devină .... odată
cu încercarea de cucerirer a cetății Bari. L-a proclamat co-împărat pe fiul său, Otto II, și a trimis o
solie la Constantinopol prin Liutprand de Cremona, care merge cu niște cereri foarte clare:
recunoașterea titlului imperial a lui Otto I și cererea de a se acorda pentru Otto II mâna
Porphyrogenetei Ana. Nicephor II Phocas are o reacție vehementă aflând despre cererile cu care
venise Liutprand și condiționează căsătoria Porphyrogenetei Ana cu Otto II de renunțarea de către
Otto I la titlul de împărat și restituirea Ravennei și Romei, teritorii stăpânite de Bizanț anterior.
Era practic un refuz pentru cererile lui Otto I.
21
Manuela Dobre
După refuzul lui Nicephor II Phocas și după aflarea tratamentului aplicat lui Liutprand de
Cremona (încercase să scoată purpură din Constantinopol – i-au fost controlate bagajele și a fost
reținut pentru câteva zile).
După moartea lui Nicephor II, noul împărat Ioan I Tzimiskes avea probleme și în Balncani
și încerca să rezolve și problemele cu rușii, împăratul se arată mai conciliant în relația cu Otto I,
acceptă titlul de basileu al Alamanilor, îl numește frate și acceptă căsătoria uneia dintre nepoatele
sale (nu era prințesă Porphyrogenetă, Ioan I nu făcea parte din dinastia conucătoare), Teophano.
În schimbul acestui compromis, Otto I renunță la amenințarea teritoriilor bizantine din sudul Italiei.
După moartea lui Ioan I Tzimiskes în 964, Otto I amenință din nou priviciile bizantine din Italia,
însă fără niciun succes. Otto II păstrează conceptția tatălui său cu privire la imperiul pe care îl
conducea și foarte rar a folosit titlul de împărat roman, mulțumindu-se cu cel de împărat al
Alamanilor. Moartea lui Otto II în 983 avea să o aducă î prim plan pe Teophano: cei doi aveau un
foi, viitorul Otto III. Ele este încoronat, regentă devenind Teophano, imaginea acesteia fiind una
destul de controversată. Teophano a murit în 981, iar Otto III a rămas sub tutela bunicii sale. Este
singurul dintre ottonieni care a pus accent pe moștenirea romană, a afirmat ideile imperiale,
propunând o Renovatio Imperii Romanorum. A luat măsuri după modelul împăraților de la
Constantinopol fiind ajutat de pontiful Silvestru II, un alt personaj controversat. Este singurul care
și-a stabilit reședința la Roma, și-a asumat rolul de protector al Papei, ținând Biserica sub un
control riguros, a creat demnități după modelul celor bizantine, a introdus elemente de ceremonial
bizantin la Curtea sa și, sub imboldul lui Otto III, Silvestru a dat .... propagandei creștine. Otto III
moare în 1002, fiind înmormântat la Achen, lângă Carol cel Mare. După acest moment, succesorii
săi au renunțat la aspirațiile imperiale. Vasile II nu intervine în niciun fel împotriva lui Otto III. A
avut doar o reacție simbolică: a interzis pomenirea numelui Papei în timpul slujbelor religioase din
Bizanț. Odată cu Otto III se încheie și noul conflict de doctrină până la încoronarea lui frederich I
Barbarossa.
22
Manuela Dobre
I. 1025-1050
Imperiul rămâne la apogeul întinderii sale, nu avea adversar care să îi pună în pericol
frontierele și, mai mult, Imp. Bizantin culehe încă roadele politicii lui Vasile II Macedoneanul. În
anul 1045, Regatul Armean intră sub controlul Constantinopolului, urmare a testaentului semnat
de regele armean ăn 1022 după presiunile lui Vasile II Macedoneanul. A fost de asemenea etapa
în care Constantinopolul a încercat să recucerească și Sicilia din mâinile arabilor conduse de
Georgios Maniakes. Camaniile sale sunt zădărnicite de intrigile din capitală.
II. După anul 1050, Bizanțul cunoaște o criză accentuată care avea să ducă la pierderea
statutului său de putere mondială. În Orient își fac apariția turcii selgiucizi care reușesc să
cucerească Bagdadul. Califatului îi rămâne doar supremația spirituală deoarece intră sub
protectoratul unui puternic sultanat militar, cel selgiucid, care își extinde dominația asupra lumii
musulmane din Asia întorcându-se apoi împotriva bizanțului. Provinciile constituite în fostul regat
armean cad, apoi sunt prădate Mesopotamia, Cilicia, este invadată Asia Mică.
Bizantinii nu au reușit să facă față acestor atacuri fiind o consecință a politcii interne
promovată de împărații care reprezentau interesele aristocrației civile. Singurul împărat care a
încercat să reacționeze a fost Roman IV, proclamat co-împărat. El era un general abil, distins în
luptele contra pecenegilor, cu prețul unor eforturi deosebite a reușit să stângă o armată, mai ales
cu elemente străine. Primele două campanii se desfășoară cu succes (1068-1069) însă cea de-a III-
a s-a încheiat cu dezastrul de la Mantzikert, în 1071. Roman IV e luat prizonier și semnează un
tratat umilitor: plata unei răscumpărări, plata unui tribut și furnizarea unui corp de trupe auxiliare
selgiucizilor.
Deceniul care a urmat după 1071 este marcat de înaintarea selgiucizilor către Asia Mică și
din cauza slăbiciunilor Imp. Bizanin. Selgiucizii ajung până la Bosfor și pun stăpânire pe Asia
Mică. Se pun bazele sultanatului de Rum, cu centrul la Ikonion.
În Pen. Balcanică, sec. X este marcat de campaniile pecenegilor la sud de Dunăre.
Pecenegii nu au cucerit teritoriile din Balcani, însă atacurile lor au bulversat întreaga peninsulă.
Autoritatea imperială a recurs la instalarea pecenegilor pe teritoriul imperiului, însă acest lucru nu
a însemnat și sfârșitul campaniilor de la sudul Dunării. Împăratul a fost constrâs să cupere pacea
cu daruri, subsidii, acordarea unor titluri unor conducători ai triburilor pecenege. Pentru o scurtă
perioadă de timp, pecenegilor li s-au alăturat uzii, însă ei au fost decimați de o epidemie de ciumă
23
Manuela Dobre
și resturile au fost colonizate de împărații bizantini. Raidurile pecenegilor au continuat,

provocânad pagube și bulversând întreaga organizare politico-militară din regiuni.
Relația cu Occidentul
Prima jumătate a sec XI – Își fac apariția normanzii, în condițiile în care ducii normanzi au
intrat sub longobarzi, însă aceștia în scurt timp amenință teritoriile bizantine din S Italiei. Se
produce o apropiere între IB și papalitate – ambele părți erau amenințate de normanzi – ajunsese
în Italia și Robert Guiscard, cel care a reușit să-i unească pe mercenarii normanzi din Italia. În fața
amenințărilor acestuia se realizează o alianță în 1052 între papalitate și IB.
1054 – Marea Schismă. Ruptura decisivă între Roma și Constantinopol. Vizita delegației
pontificale la C. condusă de cardinalul Humbert. Patriarh C. Mihail Kerularios. Cardinalul este
trimis să discute problemele dogmatice. Încă de la prima întâlnire apare un conflict între Humbert
și Kerularios. După aceea, patriarhul refuză să e mai întâlnească cu Humbert, iar acesta din urmă
îl excomunică pe patriarhul bizantin la 16 iulie 1054 – bula depusă pe altarul de pe Sf. Sofia.
Delegația pontificală a părăsit orașul. După plecare, Mihail Kerularios reușește să obțină sprijinul
împăratului Constantin al IX-lea. A convocat un sinod la Sf. Sofia și l-a excomunicat pe legatul
papei și pe toți cei care susțineau decizia acestuia.
Ruptura are să devină definitivă abia după a 4-a cruciadă. Ca o consecință imediată,
papalitatea s-a apropiat de normanzi.
1059 – prilejul conciliului de la Melfi se pun bazele alianței între normanzi și papalitate.
Papa Nicolae al II-lea îi recunoaște lui Robert Guiscard titlul de duce al Apuliei și Calabriei.
Acțiunile normanzilor vor avea binecuvântarea pontificală și s-au îndreptat împotriva teritoriilor
bizantine. Calabria a fost cuerită prima, apoi Apulia. 1071 – cucerită ultima posesiune bizantină
din Italia, Bari.
La capătul crizei din sec XI, când Alexios I Comnenul ocupă tronul în apr 1081, potrivt
Annei Comnena, împăratul mai controla în mod real doar C. și provincia în fața orașului, Tracia.
Criza internă în sec XI

Pe scena italiana isi fac aparitia normanzii,.....ruptura s-a produs in urma unei vizite
pontificale la Constantinopol, delegatia respectiva era condusa de cardinalul Cuher si patriarh al
Constantinopolului era Mihail Kerularios. Discutie despre dogmele separate care conduceau cele
2 imperii, apar scantei dupa ceea patriarhul refuza sa se mai intalneasca cu Humbert iar
24
Manuela Dobre
conducatorul delegatiei pontificale in cele din urma il excomunica pe patriarhul bizant la 1054
moment dupa care delegatia pontificala a parasit orasul, dupa plecarea delegatiei pontificale Mihail
Kelurarios reuseste sa obtine ajutorul imparatului Constantin al IX-lea, a convocat un sinod la sf
Sofia si l-a excomunicat pe legatul papei si pe toti care sustineau decizia acestuia. Cetatea bari este
ultima cucerita de la constantinopol, in 1071 se produc doua dezastre manzikert si stapanirile din
Italia. Astfel la capatul crizei sec al XI-lea cand Alexios Komenul in aprilie 1081 potrivit Anne
Komnena, fiica lui, imparatul mai controla in mod real doar Constantinopolul si Tracia.
25
Manuela Dobre
Curs 6
Criza secolului XI (II)
Sunt mai multe surse care vorbesc despre aceasta criza : Mihail Psellos – Cronografia, o
lucrare care acopera perioada 976-1077, o alta sursa Mihail Ataleiates, 1074-1079 (?), cronica lui
Ioan Skylitzes si lucrarea lui Kekaumenos, care a ajuns la curtea imperiala prin 1040 cand era
imparat Mihail al IV-lea, a urcat foarte repede in ierarhie, conducea senatul pana in 1059, dupa
1059 este un fel de prim-ministru in timpul lui Constantin al X-lea Ducas si dupa 1071 a fost
consilier al lui Ducas, de educatia caruia se si ocupase. A cunoscut foarte bine legislatia din
Constantinopol si era foarte informat, lucrarea lui se concentreaza asupra problemelor interne ale
statului bizantin, neglijand aspectele externe, de exemplu vb foarte putin de atacurile din Orient
sau de la Dunare asupra teritoriilor bizantine. Doua parti, prima 976-1059 a fost scrisa la cererea
unui prieten si este mult mai obiectiva in comparatie cu cea de a doua parte, 1059-1077, care a fost
scrisa la cerea lui Mihail al VII-lea Ducas si poate sub atenta supraveghere a imparatului.
Domniile : lucrarea lui Psellos incepe cu domnia lui Vasile al II-lea Macedoneanul, o domnie la
care se raporteaza, Psellos spune ca este o adevarata epoca de aur, avand doar cuvinte de apreciere
la adresa acestui imparat. Roman Argyros ocupa tronul si nu este vazut bine de Psellos, il critica.
De Mihail al IV-lea spunea ca boala lui nu-i permitea sa se ocupe de armata. Zoe il adopta pe
nepotul lui Mihail, tot Mihail, care este desemnat Cezar. Constantin al IX-lea Monomahul
domneste pana in 1055. Se stinge dinastia macedonenilor, are loc o revolta condusa de Isac
Komnenul si Pselos remarca ordinea din tabara militara, calitatile lui Isac si intr-un pasaj afirma
clar ca era vointa militarilor ca un militar sa conduca imperiul. Isac Comnenul (1057-1059). Dupa
Isac ajunge Ducas, pus de aristocratie.
Trasaturile crizei.
Din punct de vedere politic, criza se manifesta printr-un conflict intre aristocratia civila
si aristocratia militara in conditiile in care dupa moartea lui Vasile al II-lea Macedoneanul toti
militarii au fost trimisi departe de capitala, dupa 1025 puterea fiind controlata de aristocratia civila
din Constantinopol care reuseste sa puna pe tron pe proprii reprezentanti. Aristocratia militara
reactioneaza mai ales prin revolte si unii dintre ei reusesc sa ocupe tronul imperial (Isaac I
Komnenul in 1057 si Nekifor al III-lea in 1058). Aceasta confruntarea avea sa se incheie cu victoria
26
Manuela Dobre
aristocratiei militare, de unde provenea Alexios I Komnenul. Acest conflict a creat o grava
instabilitate politica, nu mai putin de 13 imparati si imparatese s-au succedat pe tronul imperial
intre 1025 si 1081, unele dintre ele cu domnii foarte scurte de ex Mihai al V-lea si Mihail al VI-
lea. O alta manifestare a crizei politice, cu implicatii dpdv social, este aceea legata de importanta
dobandita de elementul „burghez” din Constantinopol. Aceasta orientare este numita
„democratizarea senatului”, proces inceput in timpul domniei lui Constantin al IX-lea si accentuat
ulterior in timpul lui Constantin al X-lea Ducas. Prin aceasta democratizare a senatului imparatii
din gruparea civila incercau sa largeasca baza sociala a regimului aristocratiei civile, sa
consolideze puterea detinuta de aceasta.
Din punct de vedere economic, criza s-a manifestat mai ales dupa mijl sec al XI-lea, anii
40 ai acestui secol, se inregistreaza un declin al agriculturii, numeroase terenuri erau abandonate.
La acest declin al vietii economice si al agriculturii au contribuit si numeroasele revolte si apoi
dupa mijl sec al XI-lea invaziile selgiucizilor si pecenegilor. Unele surse din sec al XI-lea vorbesc
si de rolul secetelor si aferent foametelor, ca in timpul lui Constantin al VIII-lea. Criza economica
a fost dublata si de o criza financiara la care au contribuit risipirea banilor din vistieria imperiala
pt ridicarea unor edificii marete, pt intretinerea fastului de la curtea imperiala, pt a impiedica
atacurile popoarelor barbare care primeau subsidii anuale (tribut bizantin). Banii din visitierie erau
folositi si pt plata demnitatilor acordate pe scara larga in conditiile in care fiecare demnitate era
insotita de o renta anuala. Au mai contribuit la criza financiara acordarea de scutiri fiscale, mai
ales manastirilor dar si demnitarilor laici. De asemenea, acordarea unor titluri barbarilor, titluri
insotite de cadouri si sume de bani trimise de catre imparatul de la Constantinopol. Cel mai bun
indicator pt criza financiara a statului bizantin este moneda, numisma (moneda de aur) care se
mentinuse la un titlu foarte ridicat, chiar in conditiile crizei sec al VII-lea, incepe sa se deprecieze
dupa mijlocul sec al XI-lea si vorbim despre o depreciere accentuata, in cca 2 decenii numismele
ajung la un titlu de 8 karate, dupa care numisma nu mai este emisa.
Din punct de vedere militar s-a constatat o diminuare constanta a resurselor financiare
destinate armatei de catre imparatii din aristocratia civila care au contribuit si la dezorganizarea
armatei prin indepartarea generalilor si prin politica lor de diminuare constanta a efectivelor
militare. Un rol important in diminuarea acestor efective militare si in dezorganizarea sistemului
defensiv l-au avut si revoltele militare, revolte conduse de fosti generali ai lui Vasile al II-lea
Macedoneanul, de exemplu Giorgios Maniakes sau revolta din 1047. In aceste conditii imparatii
27
Manuela Dobre
civili au acordat o mare incredere mercenarilor, chiar garda imperiala era formata din astfel de
mercenari (varegi, rusi, franci, normanzi). Insa acest sistem era unul care nu favoriza in niciun fel
statul bizantin si asta din cel putin 2 motive : pe de o parte mercenarii erau destul de nesiguri, de
multe ori treceau de partea care platea mai bine, pe de alta parte acest sistem necesita cheltuieli
foarte mari, soldele trebuiau platite la timp pt a se evita in felul acesta revolta. Cu toate ca Psellos
nu vorbeste de acest lucru, aceeasi politica s-a aplicat si flotei, care nu a mai fost nici macar
intretinuta si astfel se ajunge in situatia de a nu putea face fata atacurilor normande.
Din punct de vedere social bulversarea structurilor sociale dupa moartea lui Vasile al II-
lea Macedoneanul se datoreaza faptului ca nu a mai fost aplicata legislatia care proteja mica
proprietate taraneasca, primul imparat care renunta a fost chiar Constantin al VIII-lea care nu a
mai pus in practica masurile lui Vasile. Mai mult, se ajunge la masuri extreme, cum ar fi acea luata
de Constantin al IX-lea Monomahul, imediat dupa mij sec al XI-lea, imediat dupa 1050. Constantin
al IX-lea a desfintat circa 50k de proprietati stratiotice din provinciile orientale. Pratic taranii
militari au fost transformati in contribuabili pentru ca imparatul avea nevoie de bani pentru
sustinerea cheltuielilor de la curtea imperiala, pentru fastul de la curtea imperiala si pentru punerea
in practica a politicii imparatilor din aristocratia financiara. Toti acesti factori, revoltele
dezorganizarea structurilor sociale atacurile barbarilor, au contribuit la destabilizarea structurilor
admnistrative, themele au fost dezorganizate pe masura ce teritoriile bizantine din Orient au fost
cucerite de selgiucizi. Teoretic s-au mentinut themele in peninsula balcanica dar si aici situatia era
una nefavorabila bizantinilor, fiind atacuri anuale din partea barbarilor.
Politica externa a Comnenilor

Normanzii aveau ca obiectiv construirea unui (?) si in viziunea unui conducator normand
Robert Guiscard centrul acestui imperiu nu putea fi decat la Constantinopol. In 1081 armata
condusa de Robert Guiscard si fiul sau debarca in peninsula balcanica. Intr-o prima faza obtin
succese importante insa dupa 1083 se schimba soarta si pana in 1085 bizantinii au reusit sa ii
indeparteze din peninsula balcanica. Odata rezolvata problema normanda Alexios I isi
concentreaza atentia asupra asiei mici. A organizat cateva campanii in Asia Mica, in unele dintre
aceste campanii Alexios a avut si sprijinul unui mic corp de cavaleri, cca 500, trimisi in ajutorul
imparatului de catre contele de Flandra... ulterior, in contextul organzarii primei cruciade, Alexios
a reusit sa profite in urma acestei expeditii, si din cauza faptului ca selgiucizii isi concentrau armata
28
Manuela Dobre
impotriva armatei cruciate si imparatul bizantin reuseste sa recucereasca teritoriile din nordul Asiei
Mici, teritoriile de pe litoralul sudic al marii negre. Recucerirea teritoriilor orientale de catre
Komneni s-a dovedit a fi foarte dificila, puterea militara a sultanatului de Rum fiind destul de
mare. Corpul de armata condus de Tatikios care ii insotea pe cruciati a reusit sa ia in stapanire
vestul peninsulei Asia Mica, al carei control a fost asigurat de garnizoanele din cetatile aflate in
aceasta regiune si de flota bizantina, evenimentele au loc in anii 1097-1098, in paralel cu
desfasurarea primei cruciade. Crearea principatului Antiohiei si ruptura dintre bizantini si cruciati
au oprit inaintarea bizantinilor la muntele Taurus. Ioan al II-lea Comnenul si-a concentrat atentia
in principal asupra orientului fiind un imparat foarte echilibrat, cu obiective realiste, a consolidat
stapanirea asupra teritoriilor recucerite de tatal sau si a reusit sa recucereasca si Cilicia, dupa care
insa si-a concentrat atentia asupra principatului latin al Antiohiei, initial reusise dar conflictul este
redeschis. In timpul primilor imparati comneni bizantul si-a regasit partial baza economica si
militara din orient. In prima parte a domniei sale, pana catre 1160, Manuel I Comnenul isi
concentreaza si el actiunile in Orient, consolidand pozitiile bizantine din regiune si reusind sa
aduca sub control bizantin principatul latin al Antiohiei, evenimentele au loc in 1158-1159
(decembrie-aprilie). Principele se declara vasal al imparatului, cedeaza garnizoana si accepta un
patriarh de rit grec in Antiohia. De asemenea, ca urmare a evenimentelor din Antiohia, regele
Ierusalimului, Balduin al III-lea s-a recunoscut vasal al imparatului bizantin. Casatoriile cu fiicele
principelui aveau sa fie acompaniate cu victorii asupra sultanatului de Rum, chiar sultanul
selgiucid vine in persoana la Constantinopol pentru a incheia tratatul cu imparatul bizantin. Dupa
1160 Manuel I Komnenul s-a angajat intr-o politica occidentala complet anacronica, scopul
imparatului fiind acela de a restabili controlul asupra Italiei si de a obtine coroana occidentului,
istoricul bizantin Nicetas Choniates vorbeste despre ambitia imparatului bizantin, care „dorea sa
uneasca orientul si occidentului si sa duca hotarele imperiului pana la coloanele lui Hercule”.
Manuel s-a alitat cu Papalitatea pe care a sprijinit-o impotriva lui Frederic I Barbarosa. In cele din
urma, Manuel nu si-a atins obiectivul, fiind tradat de papa, care s-a impacat cu Frederic Barbarosa,
ba mai mult in Occident se creeaza o puternica alianta anti-bizantina, sustinuta de scaunul
pontifical. Manuel neglijeaza frontiera orientala, acolo unde Bizantul avea sa piarda pozitiile pe
care le redobandise, in urma infrangerii din anul 1176 in fata selgiucizilor la Miliokephalon.
In timpul lui Alexios I Komneuhnul principalul obiectiv a fost restabilirea autoritatii
imperiale asupra peninsulei balcanice in conditiile in care pecenegii, sub presiunea cumanilor
29
Manuela Dobre
incepusera sa treaca la sud de Dunare intr-un numar tot mai mare si chiar sa se instaleze in
teritoriile imperiale. Preocupat de rezolvarea problemei normande si apoi de securitatea capitalei,
Alexios a intarziat reactia in balcani si abia in anul 1091 are loc campania decisiva impotriva
pecenegilor, alaturi de armata bizantina se afla in continuare corpul de 500 de cavaleri trimisi de
contele de Flandra dar s-au aflat si cumanii, atrasi de promisiunile imparatului Alexios I
Komnenul. In batalia de la Lebunion pecenegii au fost zdrobiti si ulterior au fost masacrati din
porunca imparatului bizantini, Anna Komnena spune ca aproape un intreg popor a fost distrus dupa
aceasta batalia. Tot Anna spune ca chiar si cumanii au fost atat de surprinsi incat bizantinii au
realizat ca cumanii au plecat fara sa mai astepte rasplata promisa de bizantini. Dupa aceasta victorie
situatia parea stabila, insa urmasii lui Alexios I au fost nevoiti sa faca fata problemelor provocate
de revoltele sarbilor. Deja spre mijlocul sec al 12-lea se inmultesc actiunile sarbilor si acestea se
concretizeaza in constituirea unui principat sarb in 1166, fondat de Stefan Nemanja, un principat
care avea sa evolueze in regat si mai tarziu in imperiu. Alte probleme au aparut in balcani odata
cu revolta Asanestilor, rascoala vlaho-bulgara izbucnita in 1185, sub conducerea lui Petru si Asan,
care din spusele lui Nekiphor Phoniates erau nemultumiti ca li s-a refuzat dreptul de a primi paregi
si pamanturile lucrate de acestia. Revolta s-a incheiat cu succes, dupa campanii esuate imparatul
Isaac al II-lea a fost nevoit sa recunoasca existenta statului vlaho-bulgar in jumatatea nordica a
peninsulei balcanice care avea sa fie condus de Ionita Caloian si Ioan Asan al II-lea.
30
Manuela Dobre
Curs 7
Prima Cruciadă
In anul 1095 si chemarea papei a fost urmata de o puternica reactie populara astfel ca in
desfasurarea primei exista doua faze: cruciada saracimii si a doua etapa numita si cruciada
cavalerilor 1096-1099. Scrisoare trimisa de catre Alexios catre contele de Flandra in care se plange
de situatia imperiului si cere ajutorul latinilor. Aceasta scrisoare s-a dovedit a fi un fals. In timpul
cruciadei imparatul nu se astepta la o mobilizare asa mare a populatiei, plecata din germania si
franta si condusa de Valter cel Sarac si Petre Eremitul. Armata constiuita din aceasta „saracime”
a coborat pe valea Dunarii, patrunde in peninsula balcanica prin zona Belgradului si traverseaza
peninsula balcanica urmand vechiul drum al tarilor spre Constantinopol, provocand mari probleme
imperiului bizantin, mai ales din cauza faptului ca nu aveau nici un fel de resurse si pradau
teritoriile prin care treceau pentru a se aproviziona. Ana Komnena face o apropiere intre armata
saracilor si un nor de lacuste care s-au propovaduit asupra balcanilor, relatarile Anei sunt
confirmate de mitropolitul Teofilat de Ochrida si de cronica anonima a primei cruciade, scrisa
probabil de un cavaler din S Italiei care a participat. Odata ajunsi la Constantinopol, sursele arata
ca imparatul Alexios a incercat sa-i impiedice sa mearga in Asia Mica insa cruciatii „saraci” au
avut un comportament total neadecvat, autorul cronicii anonime spune ca pradau case, daramau
palate, furau plumbul cu care erau acoperite bisericile, provocand mari nemultumiri in randul
populatiei bizantine. In cele din urma, presati de nemultumirile populatiei, imparatul a poruncit ca
trupele sa fie trecute in Asia Mica, acolo unde au fost aproape in intregime fututi in cur de
selgiucizi.
In ........... incepe cruciada cavalerilor, cavaleri care veneau in principal din Franta si din S
Italiei. Este vorba de mari feudali mult mai bine organizati dar si mai periculosi pentru statul
bizantin din punct de vedere militar si politic. Parti consistente ale armatei cavalerilor veneau din
Franta si din Flandra sub conducerea unor personaje precum Godefroi de Bouiton sau contele de
Flandra. Tot din Franta a venit si fratele regelui francez. O alta parte importanta a armatei cruciate
vine din S Italiei, condusa de Robert Iskar. Bizantinii au fost reticenti inca de la primele contacte
cu marii cavaleri, cu atat mai mult printre ei se aflau si vechii inamici ai statului bizantin, preucm
boemont de tarrente. Se credea ca occidentalii nu urmaresc altcv decat cucerirea
Constantinopolului. Flota imperiala a trecut armata imperiala in asia mica, dupa depunerea
31
Manuela Dobre
juramantului de vasalitate in fata imparatului. Prima defectiune intre cruciati si bizantini apare
odata cu asediul Niceei. Orasul a fost asediat de cruciati care insa n-au reusit sa il blocheze
complet. Emirul selgiucid ii trimite o solie imparatului bizantin care ii promite ca ii va ceda cetatea,
dar doar imparatului in persoana si nimanui altcuiva. Alexios vine la Niceea, fara a-i instiinta pe
cruciati, preia orasul. Totusi cruciatilor au cerut permisiunea de a prada cetatea si sunt refuzati,
aceasta este prima defectiune intre imparat si cruciati. Cruciatii au decis sa-si continue drumul si
s-au angajat in traversarea Asiei Mici, reusesc sa zdrobeasca fortele selgiucide intr-o prima
confruntare la Dorylaion, in apropiere de Niceea, in iulie 1097, dupa care isi continua drumul in
Asia Mica insa conditiile erau foarte dificile, aprovizionarea era dificila, caldura seceta etc, apare
probleme cu aprovizionarea si in acest context sursele vremii vorbesc de canibalismul cruciatilor.
Ei ajung in antiohia in octombrie 1097 insa acolo s-a produs defectiunea majora in relatia cu
bizantinii
32
Manuela Dobre
Curs 8
Cruciada a II-a
Cronica lui Ioan Kinnamos orbește despre incidentele apărute între bizantini și germani/
Infrluența asupra germanilor nu o avea Konrad II, ci Frederich Barbarossa. În cele din urmă, armata
germană ajunge la Constantinopol, iar armata imperială o transportă pe cea germană în Asia Mică,
acolo unde Conrad II hotărăște să nu îi mai aștepte pe francezi și pleacă spre capitala Sultanatului
de Rum, către Ikonion, însă în deum, germanii au fost înfrânți de selgiucizi, chiar Conrad III a fost
rănit în confruntare. Bătălia a avut loc tot la Dorileum, ca în cazul primei cruciade. După
înfrângre...către Imp. German, doar o mică parte a armatei germane a rămas în Asia Mică și avea
să se reunească mai târziu cu armata franceză. Evenimentele au loc în anul 1148.
Relațiile francezilor cu bizantinii erau mai bune în general. Ludovic VII e primit cu fast în
capitala bizantină, însă în perioada în care francezii se aflau la Constantinopol, relațiile s-au
tensionat atunci când Manuel I Comnenul i-a cerut lui Ludovic VII să presteze jurământ de
vasalitate. Ludovic, foarte indignat, a refuzat cererea. Cronicarul Odo de Deuil ne vorbește despre
33
Manuela Dobre
evenimente. În tabăra franceză s-ar fi pus problema cuceririi Constantinopolului.

Arhiepiscopul de Langres i-ar fi sugerat regelui francez să rezolve problema bizantină și apoi să
se îndepte către locurile sfinte. Manuel I renunță ulterior, iar situația s-a detensionat. Armata
franceză trece cu flota imperială în Asia Mică. La Niceea, francezii se întâlnesc cu corpul german.
Își continuă drumul pe fațada vestică a Asiei Mici, însă proasta coordonare a acțiunilor celor două
corpuri de armată a făcut ca acesta să eșueze în asediul Cetății Damasc. Armatele creștine au fost
puse pe fugă în cele din urmă de musulmani, chiar regele Franței s-a salvat cu greu (s-ar fi cățrat
într-un copac / pe o stâncă). Ajunge la Ierusalim, dar ca simplu pelerin, apoi revine în Europa, în
regatul său.
Așadar, a doua Cruciadă se încheie cu un eșec major întrucât nu s-a atins obiectivul inițial,
recucerirea Edesei din mâinile selgiucizilor.
A treia Cruciadă
A fost produsă de recucerirea Ierusalimului de către Haladin în urma bătăliei de la Hattin,
1896. Evenimentul a provocat reacții, fiind lansat apelul unei noi cruciade. Au început pregătiri în
Imp. Romano-German, al Franței și în cel englez. Conducerea este preluată de Frederich I
Barbarossa, de regele Franței Filip II August și de regele Angliei, Richard I (Inimă de Leu)
Expediția a avut loc între anii 1189-1892, iar armatele au pornit din nou separat către
Orient. Au apărut probleme majore în momentul în care germanii au traversat Balcanii, rezolvate
printr-un tratat încheiat în februarie 1190. După semnare, germanii nu au mai intrat în
Constantinopol, au trecut prin zona Mării Marmara.
34
Manuela Dobre
Frederich a obținut câteva succese în Asia Mică. Împăratul german moare pe neașteptate
în 1890, înnecat în nordul Siriei în trecerea unui râu. Cea mai mare parte a armatei se întoarce în
Germania pe mare și doar un corp de armată continuă expediția sub conducerea Ducelui Leopold
al Austriei. Practic se încheie acțiunea armatei germane în Orient.
Celelalte două armate urmează însă calea maritimă. Interesant este că în drumul său, armata
engleză a afectat statul bizantin cucerind Ciprul, cedat ulterior regelui detronat al Ierusalimului,
Guy de Lusignan. În fine, cele trei armate se unesc în apropierea cetății Akra, iar singura lor
acțiune comună a fost asediul și apoi cucerirea cetății în 1191 moment după care apar neînțelegeri
între regele Franței și cel al Angliei. Momentul însemnă și sfârșitul cruciadei, fără vreun succes în
afara cuceririi cetății Akra.
Papalitatea
Doi factori cu caracter universal, papalitatea și imperiul Romano-German, și doi factori cu
caracter local, Veneția și normanzii (regatul Siciliei mai târziu). Lucrarea amintită apare cu câteva
decenii în urmă.
Relațiile Bizanțului cu papalitatea după Marea Schismă au fost influențate de pătrunderea
ideilor reformatoare, care veneau dinspre Abația de la Cluny, din mediile pontificale. Primul mare
pontif care reușește să tragă concluziile din această reformă a fost Grigore VII, în documentul
Dictatus Papae. Trei puncte din acest program aveau să influențeze relațiile cu Constantinopolului:
1. dorința papalității de a subordona puterea imperială din Occident, care avea să
declanșese lupte între pontifi și împărații germani. Într-o primă fază, conflictul a fost
cunoscut drept Lupta pentru Învestitură și se încheie prin Lupta petru Supremație.
2. Dorința Romei de a-i fi recunoscută supremația în întreaga Biserică Creștină și de a
reface unitatea lumii creștine, ruptă în 1054. Acest lucru însmena subordonarea
Patriarhiei de la Constantinopol, situație care nu putea fi acceptată de bizantini.
3. Politica teritorială activă a Papalității în Italia, care s-a lovit de expansiunea normandă,
ce ajunge la rândul ei să afecteze Roma.
În timpul lui Alexios I Comnenul, relațiile cu Papalitatea au fost tensionate. Alianța Papei
Grigore VII cu normanzii și acuzația venită din partea normanzilor, potrivit căreia Alexios a
uzurpat tronul imperial, aveau să ducă la excomunicarea împăratului bizantin de către Pontiful
roman. După moartea lui Robert Guiscare în 1095, relațiile s-au detensionat și chiar s-a ajuns la
35
Manuela Dobre
schimburi de ambasade între Roma și Constantinopol. Papa Urban II arătându-se deschis să ridice
excomunicarea împăratului bizantin dacă acesta avea să participe la eliberarea locurilor sfinte din
Orient. Și Alexios era dispus să se apropie de Papalitate, spera să obțină ajutor din Occident, și
este posibil să fi propus organizarea unui Conciliul Ecumenic pentru restabilirea unității
creștine.
O nouă apropiere avea să se prducă mai târziu în condițiile în care se înăspresc relațiile
dintre Papă și Henric V. Chiar în 1111-1112, o scrisoare primită din partea populației orașului
Roma îl invita pe Alexios I să se încoroneze ca împărat la Roma și în aceeași perioadă, Papa
Pascal II acceptă propunerea basileului bizantin privind convocarea unui Conciliu Ecuemenic.
În momentul în care telologii se întâlnesc la Constntinopol, nu s-a ajuns la niciun rezultat,
au apărut discuții pe probleme domatice, care au împiedicat convocarea unui Conciliu ecumenic.
În perioada următoare, creșterea puterii normande si proclamarea lui Roger II ca rege al
celor două Sicilii, au făcut să crească pericolul normand pentru Papalitate, ceea ce a provocat o
nouă apropiere între Roma și Constantinopol, împăratul Ioan II Comnenul susșine chiar expediția
pontificală împotriva regelui normand în 1139, expediție încheiată cu un mare eșec pentru
Papalitate. Fără îndoială cele mai intense raporturi au avut loc în rimpul domniei lui Manuel I
Comnenul, care așa cum mărtușisește Niketas Koniates, era condus în politica sa externă, după
1160, de dorința de a restabili impriul universal. Manuel I s-a angajat într-o politică occidentală,
apropiindu-se de Papalitate, care la rândul ei avea nevoie de sprijin în condițiile în care apare
ruptura dintre Papalitate și Frederich I Barbarossa.
Conflictul a avut 2 protagoniști Frederich I și Papa Alexandru III, sprijinit de împăratul
bizantin, și cu soldați, și cu bani, scopul împăratului fiind de a obține din partea Papei coroana
Occidentului. Manuel a făcut cheltuieli imense. Împăcarea dintre Papă și Frederich I în 1176 a
spulberat toate proiectele împăratului bizantin. Mai mult decât atât, în anul următor are loc o
întâlnire la Veneția în cadrul căreia s-au pus bazele unei coaliții antibizantine, foarte puternică, din
care făceau parte Imp. Romano-German, Veneția, Regatul normand al celor două Sicilii, având și
sprijinul Papei, care nu ezită să își trădeze din nou aliatul bizantin.
În ultimele decenii ale sec XII, Papa rămâne în tabăra antibizantină, fidelă alianței încheiate
la Veneția în 1177.
Relatiile dintre cele doua au fost unele pasnice, chiar de colaborare, s-au incheiat aliante
intre Alexios I Komnenul si Henric al IV-lea, alianta era indreptata impotriva papalitatii ale carei
36
Manuela Dobre
obiective afectau atat interesul bizantinilor cat si al romano-germanilor. Alianta dintre Ioan al II-
lea Komnenul si Kondrad al III-lea, alianta care a fost reinnointa de Ioan kOmneunul in 1148
atunci cand Kondrad al III-lea se opreste la constantinopol si semneaza un tratat impotriva
normanzilor din S Italiiei. Alianta cu imp romano a fost reinnoita cu casatorie intre manuel i
komnenul si nepoata lui Konrad al III-lea. Lucrurile aveau sa se schimbe dupa mijl sec al 12-lea,
cand la conducerea imperiului romano-german ajunge frederik i barbarosa incoronat in 1152, care
contesta titlul de imparat al romanilor, purtat de bazileii din Constantinopol. Ioan kinamos vorbeste
despre o scrisoare trimisa de frederik barbarosa lui manuel i komnenul, scrisoare in care foloseste
titlul de rege al grecilor catre imparatul bizantin in timp ce pentru sine Barbarosa foloseste titlul
de imparat al romanilor. Relatiile s-au tensionat si mai mult in urma aliantei intre manuel I si papa
alexandru al III-lea in conditiile luptei pt suprematia occidentului, lupta impotriva normanzilor si
frederik barbarosa, care nu era afectat doar de sprijinul lui manuel catre papa dar si de dorinta lui
manuel pt coroana occidentului. Punctul culminant a fost atins in timpul cruciadei a 3-a. Intr-o
prima faza, inainte de a pleca in cruciada, la nurnberg au loc negocieri intre Frederik I si solii lui
Isac al II-lea Anghelos. Trimite o solie pt instiintarea venirii, insa imparatul bizantin ii retine pe
solii lui Frederik I, incercand sa aiba o asigurare in care armatele germane dslfkjsdlkfj se indreptau
spre constantinopol. In momentul in care afla de situatia in care se aflau solii sai, imparatul german
reactioneaza , ataca teritorii din balcani, apropiindu-se de Constantinopol, reuseste sa cucereasca
Adrianopolul. Aceste evenimente au loc in toamna lui 1189. De la Adrianopol Frederik a trimis o
scrisoare catre fiul sau, Henric al VI-lea cerandu-i sa ia legatura cu papa pentru a lansa apelul in
vederea realizarii unei cruciade impotriva Bizantului, sa ia legatura cu papa pt a lansa apelul unei
cruciade impotriva bizantului. O alta cerinta sa contacteze orasele italiene, in special Venetia
pentru a-si pregati flota in vederea luarii cu asalt al Constantinopolului. I Imparatul romano-
german pune problema in mod deschis a cuceririi constantinopolui printr-o cruciada. Proiectul lui
nu a fost finalizat deoarece imparatul Isaac al II-lea si-a schimbat atitudinea, Isac a acceptat
eliberarea solilor lui Frederik si a inceput negocierile cu acesta, negocieri care au avut ca rezultat
semnarea unui tratat la Adrianopol in februarie 1190. Prin tratatul semnat isac al doilea accepta sa
plateasca despagubiri, atat solilor tinuti captivi la constantinopol cat si imparatului romano-german
, de asemenea accepta sa asigure aprovizionarea armatei germane pe durata desfasurarii cruciadei
si in plus accepta ca un corp de armata bizantin sa insoteasca armata germana in cruciada. Odata
cu semnarea acestui tratat practica proiectul lui Frederik Barbarosa a fost anulat, a renuntat la
37
Manuela Dobre
atacarea Constantinopolului si a plecat spre Asia Mica ocolind Constantinopolul. 1196 preia filip
al vi-lea care i-a cerut imparatului bizantin sa respecte tratatul din 1190. In aceasta situatie
imparatul a fost nevoit sa impuna o taxa suplimentara pe care bizantinii au numit-o tom
allamanikon, adica taxa pentru germani. Cativa ani mai tz moartea lui Henric al VI-lea pericolul
pt bizantini dispare. Important pt aceasta perioada este ca a doua oara se pune problema cuceririi
constantinopolului, prima oara in taba franceza in 1147.
38
Manuela Dobre
Curs 9
Cruciada a IV-a
Apelul a fost lansat de Papa Inocentiu al III-lea al carui pontificat este considerat perioada
de apogeu a papalitatii medievale. De data aceasta la expeditie nu au mai participat capete
incoronate, ci mari nobili, multi dintre ei provenind din acele regiuni ale Frantei ostile procesului
de centralizare. Fortele au inceput sa se stranga greu,in 1201. Primul lider a fost contele de
Champagne, conducerea fiind ulterior preluata de marchizul de Montferrat. Efectele erau destul
de insemnate, strangand in jur de 33,5k iar obiectivul declarat al expeditiei a fost Egiptul.
Distrugand califatul din Egipt isi puteau atinge obiectivul principal, anume eliberarea locurilor
sfinte. Problema a fost alta, pentru a ajunge in Egipt armata trebuia sa traverseze marea mediterana,
acest lucru nu era posibil fara ajutorul unei flote. Mai intai liderii cruciadei s-au adresat Genovei
care a respins solicitarea, dupa care s-au adresat si Venetiei, condusa de dogele Enrico Dandolo,
care a stiut sa foloseasca oportunitatea oferita de cruciati si a acceptat cererea cruciatilor insa
invocand faptul ca trebuia sa mai construiasca corabii le-a cerut cruciatilor suma de 185k margi de
argint din care cruciatii n-au reusit sa stranga decat cca 51k marci de argint. Pentru a acoperi
diferenta Enrico Dandolo le-a cerut cruciatilor sa atace fortareata Zara, cetate cu care venetienii
aveau un conflict mai vechi dar intre timp recunoscuse suzeranitatea regelui maghiar, care isi
exprimase si el initial dorinta de a se alatura cruciadei. Apropiindu-se iarna, au decis sa-si amane
deplasarea pt primavara anului viitor, ori in acest interval 1202-1203 in tabara bizantina ajunge
printul bizantin Alexios Anghelos, fiul fostului imparat Isac al II-lea Anghelos care fusese detronat
si orbit de propriul frate, Alexios al III-lea Anghelos....cruciatii ajung la portile capitalei bizantine
iar populatia se revolta, Alexios al III-lea a fost inlaturat, iar Isac al II-lea Anghelos a fost reinstalat
pe tron.... trebuia sa-si indeplineasca cerintele cruciatilor si a primit o perioada de gratie de 6 luni,
timp in care cruciatii raman la Constantinopol....isac al II-lea si alexios al IV-lea au fost inchisi si
detronati, aveau sa si moara la scurt timp.
Partitio Romaniae – conducatorii bizantini isi imparteau teritoriile imperiului iar
principalul beneficiar era Venetia, dogele venetian urma sa primeasca titlul de despot, urmau sa
primeasca teritorii cheie din zona de coasta si din zona arhipeleagului Egeean. Odata rezolvata si
aceasta chestiune, intre 9-12 aprilie 1204 a fost luat cu asalt Constantinopolul, orasul a fost pradat
39
Manuela Dobre
cumplit timp 3 de zile dupa cucerire, cruciatii au devenit stapanii orasului. Dupa cucerire au urmat
o serie de probleme, prima legata de desemnarea unui imparat latin, marchizul de Montferrat, care
avea un conflict mai vechi cu Venetia, iar dogele Enrico Dandolo s-a opus.
Consectinte
- Politice : dupa cruciada a 4-a se formeaza doua sisteme de state, unul statele latine (imperiul
latin de Constantinopol care avea ca vasale regatul Thesalonikului si mai multe principate
constituite in Grecia, ducatul Atenei si principatul de Moreea) a doua statele grecesti/statele
de rezistenta greaca, acestea apar ca urmare a puternicei rezistente puse de bizantini
- Economice : principalul beneficiar a fost Venetia care in urma evenimentelor din 1204 si-
a creat un imperiu colonial ale carui piese centrale erau insula Creta si cartierele din
Constantinopol pe care venetienii le primesc dupa cucerirea orasului. Venetienii isi
rezervau pozitiile cele mai importante din arhipeleagul grecesc si din zona de coasta (egeea
si adriatica), pozitii care permiteau venetienilor sa controleze activitatea comerciala din
mareea egee si mediterana si le permiteau sa controleze traficul prin stramtorile dardanele
si Bosfor. Astfel, cucerirea Constantinopolului in 1204 a trecut in mainile oamenilor de
afaceri din peninsula italica, puterea economica a imperiului bizantin si a limitat la
maximum zona de activitate a populatiei grecesti
- Sociale : contactul dintre cele doua lumi (occidentala si bizantina) a dus la o sinteza a
institutilor, aceasta a fost mai extinsa in Moreea, controlata de franci, in aceasta regiune
Pronoia a constituit elementul cel mai important al sintezei bizantino-latine, arhontii greci
din Moreea fiind incorporati de cuceritori seniorilor latini, sub conditia acceptarii
suprematiei pontificale si a depunerii unui juramant de vasalitate. Restul populatiei
autohtone a fost transformata in tarani dependenti. Sinteza bizantino-latina a fost limitata
in Creta, acolo unde Venetia a practicat o politica de separare neta a celor doua comunitati.
- Religios : a fost proclamata unirea bisericilor, a fost desemnat primul patriarh latin al
Constantinopolului, Tomaso Morosini. Populatia bizantina ramane ostila fata de occident
- Ideologice : in randurile populatiei bizantine, dupa 1204, s-a nascut un sentiment patriotic
neo-elenic care a animat statele de rezistenta greaca, apare ideea de recucerirea a
Constantinopolui, in conditiile in care cruciada a 4-a a transformat lumea bizantina intr-o
comunitate national-religioasa ale carei valori erau ortodoxia si trecutul elenic. In aceasta
40
Manuela Dobre
situatie resentimentele fata de occident au continuat sa creasca si dincolo de faptul ca aceste

sentimente au ruinat opera cruciatilor, au pregatit si cucerirea otomana
41
Manuela Dobre
Curs 10 – 28.04.2022
Factorii care au influențat evenimentele sec. XII

Normanzii
1081-1185: normanzii au organizat 4 expediții în teritoriile bizantine după ce reușiseră să lichideze

stăpânirea bizantină din Italia, cu binecuvântarea și sprijinul Papalității;
În anul 1081, când Alexios Comnenul ocupă tronul, Imperiu se afla la capătul unei crize
profunde și, la două distanță, el se confruntă cu prima expediție normandă (1081-1085), atât pe
mare, cât și pe uscat, armata normandă fiind condusă de Robert Guiscard, Bohemund de Tarent.
Ambițiile celor doi conducători normanzi vizau crearea unui imperiu mediteranean, cu alte
cuvinte, pe lângă teritoriile deja stăpânite în S Italiei, își propuneau cucerirea Pen. Balcanice și a
Constantinopolului, acolo unde urma să fie stabilită capitala imperiului mediteranean normand.
În 1081, normanzii debarcă la Dyrrachium și asediază cetatea. Chiar dacă portul a fost
închis pe mare de către aliații venețieni, pe uscat, normanzii au reușit să cucerească orașul. De aici,
armatele normande s-au îndreptat spre Constantinopol, pe Via Ignatia, au ocupat o parte a
42
Manuela Dobre
Macedoniei, au pătruns în Thessalia, armata bizantină suferind înfrângeri succesive până în anul
1083. Din acel an începe să se schimbe soarta războiului. Moartea lui Giuscard în 1085 avea să
complice situația deoarece în statul normand izbucnește un război între fiii săi, Bohemund și
Roger, ceea ce i-a împiedicat pe normanzi să continue războiul cu bizantinii. Alexios I reușește
astfel să îi respingă și să îi împingă înapoi către Italia, cucerind și Dyrrachium.
Cel de-al doilea război (1107-1108) a fost precedat de relațiile tensionate din timpul
Primei Cruciade, între Bohemund de Tarent, devenit principe al Antiohiei și împ. Alexios I
Comnenul. În urma evenimenteleor din 1105-1106, Bohemund organizează o călătorie în Occident
în timpul căreia a fost însoțit și de un legat papal. Călătoria sa a început la Roma, unde a primit
binecuvântarea papalității, apoi a străbătut Italia și ulterior a ajuns și la curtea regelui Franței. În
această călătorie, Bohemund a căutat ajutor împotriva statului bizantin, întreaga călătorie a fost
marcată de propaganda antibizantină și a avut un rol important în evoluția psihologiilor colective
antibizantine din sec. XII. Bohenund a prezentat statul bizantin ca principala piedică în calea
obținerii unor succese majore în Orient în vreme ce împ. bizantin Alexios I Comnenul era
caracterizat de principele Antiohiei ca fiind laș, viclean și trădător al cauzei creștine.
După această călătorie a urmat războiul (1107-1108) însă conflictul s-a încheiat cu
înfrângerea armatei normande și semnarea unui tratat prin care principele antiohiei se recunoștea
vasal al împ. bizantin, primea de la Alexios I Antiohia și teritoriile din jur, urmând ca după moartea
sa, principatul să revină statului bizantin. De asemenea, tratatul mai stabilea ca toți oameni lui
Bohemund de Tarent să presteze jurământ de vasalitate împ. bizantin și, în plus, Bohemund accepta
la Antiohia un patriarh de rit oriental (grec). Mulți conducători occidentali au considerat, ca urmare
a înfrângerii lui Bohemund, că lucrurile nu stăteau exact așa cum au fost prezentate despre Alexios
I Comnenul.
Cea de-a treia campanie (vara 1147) a avut mai mult implicații politice. Ea s-a desfășurat
chiar în timpul celei de-a doua Cruciade, iar Alexios I Comnenul își concentrase trupele în fața
Constantinopolului. Flota normandă, condusă de Roger II, debarcă pe țărmul Greciei după ce au
fost prădate insulele din arhipelagul egeean. În Grecia au fost atacate și prădate mai multe orașe,
printre care Corintul și Theba (cel mai important centru de producere a mătăsii după
Constantinopol). Theba a fost cucerită de normanzi și de aici au fost luați în captivitate
meșteșugarii din atelierele de producere a mătăsii și mutați în zona orașului Palermo. Atacul
normand din 1147 a avut o contribuție importantă la declinul industriei mătăsii în Pen. Balcanică
43
Manuela Dobre
și a stat la baza prosperității pe care aceasta avea să o cunoască în sudul Italiei. Manuel a suspectat
o posibilă înțelegere între cruciați și regele normand, Roger II4, însă pe baza surselor este greu de
dovedit o astfel de înțelegere. Fără îndoială acesta cunoștea mișcările bizantine din acea perioadă
și faptul că apărarea Greciei fusese slăbită de deplasarea armatelor spre Constantinopol.
Ultima expediție normandă (1185) a avut loc sub conducerea regelui normand Guillaume
II / Wilhelm. Din nou armata normandă debarcă în balcani, ocupă din nou Dyrrachium și se
îndreaptă spre Thessalonik, al doilea mare oraș al imperiului, după Constantinopol. Având și
sprijinul flotei, Guillaume II a reușit să cucerească Thessalonikul, jefuit ulterior de către normanzi.
Se pare că intenția armatei normande era aceea de a-și continua drumul spre Costantinopol, însă
atunci când zvonul apropierii amratei normande ajunge în oraș, populația orașului se revoltă: a fost
înlăturat și ucis Andronic I Comnenul și proclamat împărat Isac II Angelos. Aceste evenimente
au permis normanzilor înaintarea spre Constantinopol, însă mai multe grupuri din armata
normandă s-au desprins pentru a prăda teritoriile balcanice și, în situația respectivă, armata
bizantină, sub conducerea gen. Alexios Branas, reușește să îi înfrângă pe normanzi, care au
renunțat la toate pozițiile cucerite, alungați fiind din Pen. Balcanică.
Normanzii nu au participat la Cruciada IV, dar, prin organizarea acestor expediții în
teritoriile bizantine, au avut un rol important în pregătirea psihologică a celei de-a patra Cruciade.
Campaniile au arătat că statul bizantin era vulnerabil, avea numeroase slăbiciuni (militare, politice
și economice) și o armată puternică și o mobilizare serioasă a occidentalilor puteau conduce la
atingerea unui obiectiv al occidentalilor: cucerirea Constantinopolului. În plus, aceste
confruntări binzantino-normande au avut un rol important în denigrarea statului și împăratului
bizantin în ochii occidentalilor. Și chiar dacă normanzii nu au participat la a patra cruciadă,
conducătorii acesteia și-au însușit elemente ale acestei imagini distorsionate ale statului bizantin.
4
1109 cele două Sicilii sunt unite sub conducerea lui Roger II.
44
Manuela Dobre
Veneția
Legenda medievală plasează începuturile Veneției în vremea venirii lui Atilla în Panonia.
Practic, între sec. VI-VIII, Veneția s-a aflat sub autoriatea Constantinopolului, condusă de un
duce/dux, care avea să se transforme în doge. Chiar în condiții dificile, Veneția a rămas aliata
statului bizantin. Începe desprinderea lentă a Veneției de sub autoritatea bizantină prin apariția
unor instituții specifice. În jurul anului 1127, navigatorii veneției pătrund în rada portului
Alexandria și iau moaștele Sf. Marcu de aici, cel care a fost proclamat patron spiritual al Veneției,
într-o perioadă în care existenșa unui astfel de patron era esențială pentru un stat care dorea să își
afirme independența.
CU toate că se desprinde de sub autoritatea biantină, în sec. IX-X, venețienii au acționat de
fiecare dată când bizantinii le-au solicitat sprijinul, fie împotriva arabilor, fie împotriva piraților
slavi. În sec. IX, venețienii își construiau o flotă puternică, avantajul corăbiilor fiind că puteau fi
folosite pentru comerț și pe timp de luptă. În schimbul ajutorului, dogii venețieni primeau
demnități – fiind astfel integrați în ierarhia imperială. O altă recompensă importantă au obținut-o
în anul 992 din partea împ. Vasile II Macedoneanul. Împăratul afăcut apel la veneției pentru a
lupta împotriva pirateriei slave, oferind în schimb reduceri la taxele comerciale5 și protecție în fața
funcționarilor imperiali însărcinați cu strângerea acestor taxe.
Veneția a fost atrasă de perspectivele comerțului oriental. În toată această perioadă,
beeficiind și de reducerile acordate de Vasile II, venețienii au fost foarte prezenți pe piețele
bizantine. Situația lor avea să fie și mai favorabilă după avenimentele din 1181, în condițiile în
care Alexios I Comnenul se confruntă cu normanzii. Neavând o armată și nici măcar o flotă
puternică, Alexios cere ajutor Veneției pentru a respinge flota normandă. Venețieii reușeșsc să
împrăștie flota normandă, degajâf Dyrrachium dinspre mare. În schimbul ajutorului și al
promisiunii că vor lupta în continuare alături de bizantini, în mai 1082 venețienii obțin de la
Alexios I cele mai importante privilengii comerciale pe care le acordase până atunci vreun împ.
bizantin. Textul tratatului a fost inclus în tratatul de la 1148 a lui Manuel I. El include o serie de
privilegii politico-financiare, dogele venețian primește demnitatea de protosebastos însoțită de
renta anuală corespunzătoare. O altă rentă anuală era acordată patriarhului venețian (20 livre aur6).
5
În mod normal taxele reprezentau 10-15%, pe când venețienii plăteau 4%.
6
O livră=327 g aur.
45
Manuela Dobre
Apoi, alte 20 de livre de aur erau împărțite bisericilor din Veneția și, în plus, se adăuga o sumă
specială pentru Biserica San Marco7.
Mai importante decât acestea au fost privilegiile comerciale (Veneția, republică maritimă).
Venețienii aveau dreptul de a face comerț în toate regiunile imperiului, inclusiv la Constantinopol,
apoi erau scutiți de plata taxelor către autoritățile bizantine. Primeau apoi un debarcader pe țărmul
Cornului de Aur și tot în vecinătatea acestuia se afla și cartierul primit de venețieni pentru a locui.
De asemenea, venețienii scăpau de controlul autorităților imperiale. O singură restricție este
prevăzută în privilegiul din mai 1082: venețienilor le era interzis accesul în Bazinul Pontic, care
a rămas monopol imperial până la 1204.
Consecițele tratatului
Pentru partea bizantină putem vorbi despre consecințe nefaste:
1) statul bizantin pierdea sume importante care puteau merge către vistierie, acestea fiind
tot mai semnificative pe măsură ce crește volumul negocierilor purtate de venețieni la
Constantinopil și în alte orașe din imperiu,
2) Negustorii bizantini au fost profund nemulțumiți în consițiile în care erau oblicați la
plata taxelor comerciale. Acestea au crescut pe parcursul sec. XII și au contribuit la accentuarea
sentimentelor antilatine din societatea bizantină.
3) Prin privilegiul acordat în 1082, Alexios I Comnenul a deschi o breșă în sistemul
economic bizantin, care avea să fie lărgită ulterior, în sec. XII, după ce au fost acordate și alte
reduceri negudtorilor din Pisa8 și apoi negustorilor din Genoa în 1159.
Pentru partea venețiană:

1) Venețienii au obținut avantaje imense din partea statului bizantin, care au dus și la
creșterea activității desfășurate de negustorii venețieni în Orient.
2) În plus, odată cu acordarea dreptului de a se instala la Constantinopol și în alte orașe din
imperiu, Veneția a pus bazele imperiului său colonial.
7
Alexios I a lovit în amalfitani – fiecare atelier deținut de negustorii amalfitani plătea 3 nomisme care mergeai către
Bisercia San Marco.
8
4% în anii 1111-1112
46
Manuela Dobre
Conștient de „imensul tribut” pe care statul bizantin îl plătea veneției prin scutirile de taxe,
Ioan II Comnenul a încercat să scape de povara privilegiului din 1082 în condițiile în care exista
practivca reînnoirii tratatului la fiecare schimbare de domnie. După 1118, dogele venețian solicitat
noului împărat reînnoirea privilegiului, Ioan II Comnenul a refuzat, însă refuzul său a provocat
reacția veneției 1122-1126 are loc războiul bizantino-venețian. Flota venețiană atacă și pradă
insulele din arhipelagul grecesc (Samos, Kyos, Lesbos, Rhodos), atacurile venețiene culminând
prin cucerirea insulei Cephalonia.
În condițiile în care armata venețiană se apropia tot mai mult de capitala imperială și
conștient de lipsa unei armate puternice, Ioan II Comnenul cedează și reînnoiește tratatul din 1082.
*sunete de bormașină* „Nu că am o problemă cu idiotul de deasupra” – Dobre
47
Manuela Dobre
Curs 12 – 12.05.2022
Imaginea occidentalilor în sursele bizantine
În perioada cuprinsă între sf. sec. XI și începutul sec XIII, divergențele dintre lumea
apuseană și cea occidentală se transformă într-un antagonim general. Este epoca în care începe
subminarea economică a statului bizantin de către republicile italiene (Veneția, Pisa, Genoa). De
asemenea este epoca în care Bizanțul este amenințat dpv. politic și militar de către normanzi și
forțele cruciate și, nu în ultimul rând, prin crudiada IV, statul bizantin a fost victima unei încercări
de anihilare pe plan spiritual.
În contextul raporturilor directe stabilite între cele două lumi în perioada cruciadelor,
bizantinii au devenit perfect conștienți de lumea din afara lor, care le traversau teritoriul în drumul
spre locurile sfinte, fapt ce contribuie la apariția unor sentimente de suspiciune, antipatie din ce în
ce mai puternice pe fondul controverselor religioase. Chiar dacă reprezentanții elitelor nu erau
indiferenți la felul de a fi al occidentalilor9, cetățenii de rând ai imperiului deveneau din ce în ce
mai ostili Occidentului și din ce în ce mai neîncreztori în fața ambițiilor și țelurilor reale ale
latinilor.
📖 Alexiada, Anna Comnena

Una dintre cele mai cunoscute lucrări bizantine și principala sursă bizantină. Este dedicată
tatălui său, Alexios Comnenul. Ana Comnena a fost porphyrogenetă, născută în 1083 a trâit până
în 1152/55. A fost fiica Irinei Ducas și a lui Alexios I. Faptul că a fost prima născută a făcut-o pe
Ana să aibă până la finalul vieții ambiția de a ocupa tronul imperial, dorință menținută chiar și
după ce a fost trimisă la mănăstire. A organizat 2 comploturi împotriva fratelui săui, Ioan II
Comnenul în încercarea de a prelua conducerea statului. În urma celei de-a doua încercări de
uzurpare, a fost trimisă la mănăstire unde a scris Alexiada în perioada 1138-1148.
Alexiada este o operă reprezentativă pentru un curent de opinie foarte puternic nu numai
în Bizanțul sec. XII, dar și pentru periaoda următoare, curent caracterizat prin ostilitate față de
Occident și prin refuzul unei apropieri și colaborări mai strânse cu lumea apuseană. În relația cu
9
Cea mai bună dovadă: atitudinea lui Manuel I Comnenul – cel care organizează primele întreceri cavalerești, după
căsătoria cu Maria de Antiohia. Latinii sunt favorizați de împărat, obțin posturi importante, împăratul încercând să
preia o serie de elemente ale vieții cavalerești.
48
Manuela Dobre
occidentalii, Ana Comnena amintește apelul pontifical pentru lansarea unei expediții împotriva
necredincioșilor și despre ecoul imens pe care l-a avut în lumea apuseană.
Potrivit prințesei bizantine „s-a petrecut atunci o dislocare, atât de bărbați, cât și de femei,
cum nimeni nu își mai amintește să fi văzut vreodată” și, precizează ea, războinicii celți au fost
precedați de o mulțime de oameni neînarmați „mai numeroși decât grăunțele de nisip și decât
stelele”. Prințesa bizantină descrie neajunsurile, problemele, dificultățule create de primul val
al cruciadei, cel al sărăcimii. Trecerea săracilor prin teritoriile balcanice având aceleași urmări ca
și invadarea acestora de către un nor de lăcuste. Ana Comnena se referă la faptul că lipsiți de
resurse, cruciații prădau tot ce întâlneau în cale pentru a se aproviziona și, de asemenea, relatările
porphyrogenetei bizantine sunt confirmate și de către un alt contemporan, arhiepiscopul Teofil
de Ohrida și el martor al trecerii cruciaților prin Pen. Balcanică.
Ana Comnena prezintă apoi neajunsurile provocate în urma sosirii sărăcimii la
Constantinopol. Deși afirmă că la început, Alexios I nu a acceptat cererea lor de a îi trece peste
Bosfor și i-a avertizat că nu pot face față armatei selgiucide, acțiunile de pradă ale sărăcimii în
capitala bizantină. Toate acestea l-au făcut pe Alexios I să poruncească transportarea acestora în
Asia Mică, acolo unde au fost surpriși și măcelăriți de armata selgiucidă. În general, prințesa
bizantină acceptă ideea că sărăcimea din Occident era împinsă la cruciade din dorința sinceră de a
se închina la Sfântul Mormânt însă nu privește în același fel și sosirea cavalerilor: „alți ticăloși, ca
Boemund și alți ca ai săi, aveau un alt plan”. Ea considera că intenția reală era cucerirea
Constantinopolului pentru a prăda bogățiile orașului și chiar împăratul se temea de acești cavaleri,
pe care îi considera nesiguri („sufletul nestatornic și schimbători”), greu de controlat, incapabili să
respecte tratatele, mai ales atunci când aveau în față bogății și, fără îndoială, lacomi.
Primele contacte cu cavalerii sosiți la Constantinopol sunt un prilej de a pune în lumină
aroganța și trufia latinilor, un exemplu în acest sens îl constituie scrisoarea trimisă de fratele regelui
Franței, Hugo de France, conte de Vermandois, prin care își anunța sosirea la Constantinopol.
Se evidențiază trufia și grosolănia latinilor: de pildă, episodul legat de un nobil occidental, care s-
a așezat pe tronul imperial cu prilejul ceremoniei de depunere a jurământului de vasalitate. Ana
Comnena ilustrează aici răbdarea împăratului bizantin, dar și incapacitatea cavalerilor occidentali
de a înțelege ceremonialului de la Curtea Imperială și de a se supune unor reguli foarte clare cu
privire la organizarea acestuia.
49
Manuela Dobre
Participarea preoților la o expediție militară îi oferă Anei Comnena prilejul de a sublinia

deosebirile dintre concepția bizantină și cea a lumii occidentale cu privire la rolul clerului.
Participarea preoților este deci greu de înțeles în rândul bizantinilor.
Practic, latinii sunt niște barbari, ca orice alți locuitori din afara imperiului, ei nu fac
parte din politeea bizantină – comunitatea politică bizantină – nu se supun împ. de la
Constantinopol, nu respectă legile romane, sunt greu de controlat, nesupuși, sunt lipsiți de maniere
și de cultură: „nu se folosesc niciodată de disciplina și strategia militară”. Aceste impresii negative
ale Anei Comnena au fost rezultatul amintirilor proprii (avea cam 13 ani la trecerea cruciaților),
dar sunt și rezultatul relatărilor altor martori oculari ai evenimentelor și, nu în ultimul rând, accesul
la documente – ca porphyrogenetă, apropiată de tatăl său, a avut acces la documentele de la
Curte.
📖 Cronica lui Ioan Kinnamos

Reprezintă sursa bizantină pentru cea de-a II-a cruciadă. A trăit probabil între anii 1143-
1200. A fost secretar imperial, foarte apropiat de împăratul Manuel I Comnenul și atenția lui
Kinnamos este concentrată asupra acestui împărat, care în viziunea lui întrunea toate calitățile (îl
compara chiar cu Al. cel Mare).
Cronica lui Kinnamos a fost scrisă probabil în perioada 1180-1183, după moartea
împăratului Manuel I. Cuprinde perioada 1118-1176. Chiar dacă anii domniei lui Ioan II
constotuie mai degrabă o introducere la domnia lui Manuel I Comnenul.
Dintr-un anumit pdv. Kinnamos nu poate urma exemplul suveranului său, mare admirator
al idealului de cavalerism promovat de occidentali. Kinnamos nu poate accepta acest lucru, în
condițiile în care Imp. Bizantin este centrul politic al întregii Lumi, net superior tuturor celorlalte
state, iar ambițiile occidentalilor și pretențiile politice ale Imp. Romano-German provoacă pternice
atacuri din partea autorului nostru, în opinia căruia însă, principalul vinovat pentru atitudinea
occidentalilor față de Bizanț este Papa.
Kinnamos nu manifestă nici el prea multă înțelegere față de fenomenul cruciat sau față de
sentimentele care îi animau pe creștinii occidentali. Vorbind despre începutul celei de-a doua
cruciade, în viziunea lui Kinnamos, dorința cruciaților de a elibera Locurile sfinte, nu era altceva
decât un pretext, adevăratul scop al expediției fiind cucerirea teritoriilor statului Bizantin. Instituția
50
Manuela Dobre
cruciadei și convingerile care îi animau pe latini erau de neînțeles pentru spiritul profund religios
al bizantinilor.
Funcția militară a clerului latin a reprezentat un adevărat șoc nu doar pentru istoricii
menționați, dar și pentru societate în general.
Primii care intră în vizorul lui Kinnamos sunt germanii conduși de regele Conrad II și
nepotul său, Frederich Barbarossa. Inițial, latinii au declarat „că ei nu veniseră să facă pagubă
romeilor”. Odată ajunși în balcani, „barbarii au început să facă pagube, germanii nu s-au comportat
foarte diferit față de săracii din prima cruciadă, și au prădat teritoriile prin care treceau, i-au jefuit
inclusiv pe negustorii care veneau să aprovizioneze armata germană.
Toate acestea se petreceau sub ochii indiferenți ai conducătorilor acestei armate, insistând
asupra lui Barbarossa, care nu doar că încuraja aceste acțiuni de pradă, dar participa el însuși la
ele, fiind „de o aroganță nemăsurată și cu un caracter orgolios”.
Intervenția unui corp de armată bizantin, ia-a determinat pe germani să abandoneze
lăudăroșenia, „instruiți fiind de această dovadă a puterii romeilor”. Nici în fața musulmanilor,
germanii nu s-au comportat cu mai multă bravură și, odată atacați de aceștia și surprinși de tactica
militară a musulmanilor, „barbarii aroganți au devenit lași, fricoși, incapabili să reacționeze și chiar
să ia o decizie”. În consecință au fost învinși fără prea mari probleme de turci.
În fine, francezii ajunși la Constantinopol sub conducerea lui Ludovic VII nu au dat
dovadă, în viziunea istoricului bizantin, de aceeași aroganță, ba au demonstrat loialitate și că nu
vor acționa împotriva romeilor. Lui Kinnamos îi e greu să găsească o explicație pentru această
atitudine: „fie pentru că au devenit mai înțelepți după experiența lui Conrad, fie pentru că acesta
le era caracterul”.
📖 Istoria, Nicetas Choniates

Choniates a fost un personaj important: și-a început cariera ca secretar imperial, apoi a
devenit guvernator la Philipopolis în Pen. Balncanică și ajunge în rândurile marilor demnitari în
timpul domniei lui Alexios II. A fost martor ocular al cuceririi Constantinopolului în 1203, a reușit
să părăsească orașul, să se refugieze la Niceea la curtea lui Theodor I Lascarius.
Lucrarea sa este considerată una dintre capodoperele istoriografiei bizantine. Acoperă
perioada cuprinsă înrte anii 1118-1206. Lucrarea a fost rescrisă în perioada în care se afla la
Niceea, mai ales partea consacrată evenimentelor de după 1180, această versiune fiind marcată
51
Manuela Dobre
după experiența anului 1024 întrucât autorul simte nevoie să critice factorii responsabili pentru
evenimentele din acel an. Criticile aduse împăraților se referă la politica acestora și nu a istituției
imperiale.
Pentru Choniates, cucerirea Constantinopolului este o pedeapsă divină aplicată poporului
ales pentru păcatele sale. Spune el că „soldații din occident știau de multă vreme că romanii sunt
sclavii moravurilor josnice și dezonorante, iar capitala lor, Constantinopolul era un oraș dominat
de necuviință și desfrâu”.
Vorbim despre o imagine colectivă atunci când se referă la latini, cum sunt numiți toți cei
aflați sub obediența Papei și despre o imagine specifică, particulară, atunci când prezintă diverse
elemente ale lumii occidentale (normanzi, venețieni). Choniates îi integrează pe latini în conceptul
de barbari și, ceea ce îi caracterizează în principal pe aceștia sunt particularitățile fizice, absența
legilor și folosirea forței. Latinul, în viziunea lui Choniate, este „un rău ce nu poate fi descris în
cuvinte prin lipsa lor de omenie și cruzimea de care dau dovadă. El spune că latinii pot fi comparați
„cu o viperă aducătoare de moarte, un șarpe viclean, căci nu se lăsau impresionați nici de implorări,
nici lacrimile nu îi înmuiau, nici cuvintele lingușitoare nu îi îmbunau”.
În plus, Choniates vorbește despre disptrețil reciproc: latinii îi dispreuiesc pe romani ca
pe niște dușamni, precum și romeii la rândul lor „disprețuiesc lăudărolenia și fala latinilor, spiritul
lor ciuntit care îi face să-și poarte capul așa pe sus”.
Choniates aduce în prim plan și deosebirile de vestimentație și de aspect fizic, în plus
încercând să accentueze faptul că bizantinii și latinii nu aveau nimic în comun.
În vizorul autorului bizantin nu aveau cum să nu intre venețienii, Choniates prezentând
succint raportul dintre forțe și modul în care acestea s-au schimbat, dar făcând și o prezentare a
trăsăturilor venețienilor: vicleni, trădători, aroganți, nesupuși. Choniates face și protretul
dogelui venețian „personajul care a inspirat și a determinat devierea cruciadei spre
Constantinopol”. Enrico Dandolo este prezentat drept cel mai vechi dușman al romeilor.
Pentru Chiniates este greu de acceptat prezența femeilor, dorința lor de a aparticipa la o
astfel de expediție și modul în care se comportau: purtau veștminte bărbăteștă, călăreau precum
aceștia.
Choniates folosește cele mai dure epitete pentru latini: precursori ai lui Antihrist, jefuitori
ai bogățiilor din Constantinopol. Pe lângă pângărirea bisericii, Choniates insistă și asupra violenței
latinilor în raport cu femeile, bărbații, copiii, nobili sau clerici. Deosebit de severă este
52
Manuela Dobre
condamnarea ideii de cruciadă, care, potrivit autorului bizantin, a servit drept pretext pentru
cucerirea și supunerea unor frați de credință.
Concluzia cea mai potrivită după evenimentele din 1204 ne-o oferă tot Choniates: ruptura
a fost greu de acceptat și de depăit de bizantini, o prăpastie peste care bizantinii nu mai pot trece
niciodată.
53
Manuela Dobre
54
Manuela Dobre
Curs 13
Tratatul de la Nimfaion
55
Manuela Dobre
Subiecte examen:
1. Bizanțul și carol cel Mare (plus precizările legate de donația lui Constantin)
2. Ideologia imperială bizantină sec. IX-XI
3. Politica externă a dinastiei Macedoneene (Orient, Balcani, Occident);
4. Criza secolului XI (Criza internă / criza esternă)
5. Relațiile Bizanțului cu Veneția la sfârșitul sec. XI și pe percursul sec XII
6. Rolul factorilor universali în pregătirea Cruciadei IV (Papalitatea și Imp Romano-German)
7. Rolul factorului normand în pregătirea psihologică a Cruciadei IV
8. Cruciada IV și consecințele sale
9. Imaginea occidentalilor în sursele bizantine din sec XII-XIII
10. Tratatul de la Nimfaion și consecințele sale
56

Istoria Bizanțului

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Bizanțului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Isoria Bizanțului – sec.

Evoluția istoriei împăraților bizantini

Mihail III (842-867)

Vasile Macedoneanul (867-886)

Leon VI Filosoful / Înțeleptul (886-912)

Constantin VII Porphyrogenetul (913-959)

Vasile II Macedoneanul (976-1025)

Zoe (1028 – 1056)

Alexios Comnenul 1081-1118

*Bizanțul și Carol cel Mare

Papalitatea a intrat sub...Constantinopolului pentru circa două secole, însă situația

Semnificația încoronării lui Carol:

Donația lui Constantin

*Politica externă a dinastiei Macedoneene

Dinastia Macedoneană (867-

Longobardia si Calatia. Pentru deceniile urmatoare bizantinii nu au mai intervenit in italia,

și resturile au fost colonizate de împărații bizantini. Raidurile pecenegilor au continuat,

Criza internă în sec XI

Politica externa a Comnenilor

evenimente. În tabăra franceză s-ar fi pus problema cuceririi Constantinopolului.

situatie resentimentele fata de occident au continuat sa creasca si dincolo de faptul ca aceste

Factorii care au influențat evenimentele sec. XII

1081-1185: normanzii au organizat 4 expediții în teritoriile bizantine după ce reușiseră să lichideze

Pentru partea venețiană:

*sunete de bormașină* „Nu că am o problemă cu idiotul de deasupra” – Dobre

📖 Alexiada, Anna Comnena

Participarea preoților la o expediție militară îi oferă Anei Comnena prilejul de a sublinia

📖 Cronica lui Ioan Kinnamos

📖 Istoria, Nicetas Choniates

S-ar putea să vă placă și

sunete de bormașină „Nu că am o problemă cu idiotul de deasupra” – Dobre