UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializare Istorie

PROIECT DE MASTER

Studentă: Sandu Cristina

PITEȘTI
-2019-
 UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte
Specializare Istorie

IULIU MANIU ÎN VIAȚA POLITICA A ROMÂNIEI (1930-1940)

Studentă: Sandu Cristina

PITEȘTI
-2019-
 CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I
PERSONALITATEA LUI IULIU MANIU
I. 1. Familia și copilăria;
I. 2. Studiile;
I. 3. Repere biografice (1918-1940).

CAPITOLUL II
RELAȚIILE LUI IULIU MANIU CU CAROL AL II-LEA
II. 1. Restaurația carlistă;
II. 2. Activitatea desfășurată de Partidul Național Țărănesc în 1930;

CAPITOLUL III
APOGEUL CARIEREI POLITICE (20 octombrie 1932-12 ianuarie 1933)
III. 1. Prim-ministru al României;
III. 2. Momentul decembrie 1937. Pactul de neagresiune electorală;
III.3. Dictatura regală. Instaurarea și consolidarea regimului carlist.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE
 Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873, la Șimleu Silvaniei și a decedat pe data de 5
februarie 1953 la închisoarea politică din Sighetu Marmației.
A urmat cursurile Liceului Reformat din Zalău, apoi a studiat dreptul la Cluj, Budapesta și
Viena, obținând doctoratul în anul 1896. A intrat în viața politică încă din vremea studenției,
fiind membru al Partidului Național Român în 1891. A participat la înființarea Societății
Academice Petru Maior a studenților români din Transilvania, fiind ales președintele acesteia.
În anul 1894 a inițiat Societatea Studenților Români, Sârbi și Slovaci, al cărei președinte a
fost ales. După terminarea studiilor, în anul 1898, a fost jurisconsult la Mitropolia Română Unită
din Blaj, dar în anul 1897 fusese deja ales în Comitetul Partidului Național Român. În decembrie
1904 a fost deja vicepreședintele Partidului Național Național Român, iar în 1906, deputat în
Parlamentul Ungariei în circumscripția electorală Vințu de Jos, din comitatul Alba.
În anul 1915 a fost trimis pe frontul din Italia. La întoarcerea de pe front, în anul 1918, a
sprijinit demersurile Comitetului Național Român Central și a contribuit la pregătirea și
desfășurarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, unde a fost ales
președinte al Comitetului Dirigent.
În anul 1926 s-a realizat fuziunea Partidului Național Român cu Partidul Țărănesc, formându-
se Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost ales președintele acestui partid între anii 1926-
1933, 1937-1947. A fost prim-ministru în perioada: 16 decembrie 1928-7 iunie 1930; 13 iunie-10
octombrie 1930; 20 octombrie 1932-14 ianuarie 1933.
Iuliu Maniu este cunoscut și recunoscut ca un om politic cu vederi democratice, care a adus o
contribuție importantă la promovarea și apărarea drepturilor și libertăților cetățenești, la lupta
împotriva extremismului, a forțelor care urmăreau să conducă din umbră societatea românească.
Ales, încă din 1897, la vârsta de 24 de ani, în Comitetul Partidului Național Român, Iuliu
Maniu a adus o importantă contribuție la organizarea mișcării de eliberare a românilor din
Transilvania și la Unirea cu România. În ziua de 1 decembrie 1918 a fost unul din cei doi
vorbitori care au susținut Rezoluția de Unire prezentată de Vasile Goldiș.
A doua zi, 2 decembrie 1918, Iuliu Maniu a fost ales președintele Consiliului Dirigent, care a
asigurat organizarea pe baze românești a Transilvaniei și integrarea ei în cadrul statului național
unitar.
Spre deosebire de alți fruntași ardeleni, între care Octavian Goga, care apreciau că Partidul
Național Român și-a încheiat misiunea istorică la 1 decembrie 1918, Iuliu Maniu considera că
activitatea acestui partid trebuia să continue, extinzându-se la scara întregii țări.
Implinirea funcției de președinte al Consiliului de Miniștri (13 iunie-8 octombrie 1930) dar și
actul restaurației monarhice. Principele Carol a sosit la București în seara zilei de 6 iunie 1930 și
s-a instalat la Palatul Cotroceni, de unde i-a telefonat primului ministru, anunțându-l că a sosit.
Situația era mai mult decât dificilă deoarece principele Carol se angajase în 1925, când
renunțase la calitatea de moștenitor al tronului, că nu va veni în România timp de zece ani, iar
după acest termen, numai dacă va fi invitat de rege și de guvern. Dar în iunie 1930 nimeni nu-l
invitase, iar el călătorise cu un pașaport fals. De asemenea, era limpede că principele venise
hotărât să ocupe tronul, ceea ce însemna înlăturarea regelui în funcțiune, căruia Iuliu Maniu îi
jurase credință.
Totuși, primul ministru a acceptat faptul împlinit și s-a deplasat la Cotroceni, unde i-a propus
lui Carol să intre în Regență, dar acesta nu s-a nu s-a arătat încântat de ofertă. În noaptea de 6-7
iunie 1930, principele Carol a chemat la Cotroceni și alți fruntași politici, inclusiv național-
țărăniștii care, cu toții, s-au s-au pronunțat pentru proclamarea lui ca rege al României. Dar, la 8
iunie 1930, vorbind în numele majorității parlamentare național-țărăniste, Iuliu Maniu a declarat
că se alătura cu însuflețire la votul ca principele Carol să fie proclat rege al României.
Revenit în fruntea guvernului la 13 iunie 1930, Iuliu Maniu a contrasemnat decretele
întocmite de Carol al II-lea privind numirea unor demnitari publici, Puiu Dumitrescu și Gabriel
Marinescu, aceștia aveau să devină membri de bază ai camarilei regale.
În ziua de 12 august 1930, a sosit în țară Elena Lupescu, adusă de Mihail Manoilescu, care a
prezentat-o la graniță ca fiind soția sa. Aflând, Iuliu Maniu a înaintat regelui demisia guvernului,
întrucât suveranul nu-și respectase angajamentul de a se împăca cu fosta soție și ceruse aducerea
Elenei Lupescu în țară.
 Carol a afirmat că refacerea căsătoriei sale avea un caracter personal și a negat faptul că
Elena Lupescu ar fi venit în România. Iuliu Maniu, susținând în continuare că Elena Lupescu se
afla în țară, a aprecia că regele nu respecta Constituția și că încerca să-și impună voința peste
capul guvernului. Pentru a dovedi această afirmație, el a cerut lui Carol să aprobe demiterea lui
Manoilescu din funcția de ministru, dar regele a declarat că nu există nici un motiv pentru
demiterea acestuia din guvern.
Maniu a replicat „spiritul constituțional” impune că atunci când președintele Consiliului de
Miniștri cere înlocuirea unui membru al guvernului, regele să aprobe această propunere.
Continuându-si argumentarea, Iuliu Maniu a declarat că el nu avea nici o încredere în colonelul
Gabriel Marinescu, numit prefect al Poliției Capitalei prin decret regal, la 11 iunie 1930, fără
aprobarea prealabilă a guvernului. Constatând cîă regele era predispus „a domni absolutist”,
Maniu a insistat să i se primească demisia.
Carol al II-lea l-a rugat să-i ofere un răgaz pentru ca să se „familiarizeze” cu concepțiile
președintelui Partidului Național-Țărănesc, fapt la care acesta a consimțit. Atitudinea dârză a lui
Maniu, lăudabilă în sine, a avut un caracter personal, protestatar, deoarece el n-a adus la
cunoștință opiniei publice divergențele pe care le avea cu suveranul și nu a luat nici o măsură
hotărâtă.
În primele luni de la venirea în țară, Elena Lupescu a stat la Sinaia, evitând orice legături cu alte
persoane, care a devenit centrul intrigilor politice din România. De fapt, o dată cu sosirea Elenei
Lupescu s-a constituit camarila regală formată din oameni politici, care urmărea să conducă din
umbră viața economică, socială și politică din România și, de aceea, a acționat cu perseverență
pentru creșterea rolului monarhiei în viața de stat, pentru discreditarea regimului parlamentar-
constituțional, pentru măcinarea principalelor partide, sprijinind deschis oameni politici și
grupări cu vederi de dreapta.
În aceste condiții, relațiile dintre rege și primul său sfetnic au devenit tot mai încordate.
Invocând, din nou, motivul că era obosit, Maniu și-a prezentat demisia, la 8 octombrie 1930, pe
care regele i-a acceptat-o.
 În cadrul ședinței Comitetului de Direcție al Partidului Național-Țărănesc, Maniu considera
că regele vrea să domnească în spirit constituțional și aprobă programul de guvernare al
partidului. Rostind această declarație, Maniu căuta să nu angreneze, prin atititudinea sa, trecerea
partidului în opoziție.
La 17 februarie 1932, Carol al II-lea și Elena au semnat un acord potrivit căruia principesa sw
stabilea în străinătate putând veni în țară cel mult patru luni pe an, regele se obliga să-i trimită
acolo suma cuvenită, potrivit listei civile.
După eșecul guvernului Iorga, s-a format un cabinet național-țărănist, condus de Alexandru
Vaida-Voevod. În timpul campaniei electorale, Iuliu Maniu a desfășurat o energică acțiune pe
cont propriu împotriva camarilei regale, afirmând că nu dorea să implice guvernul și Partidul
Național Țărănesc. După încheierea alegerilor, soldate cu victoria Partidului Național Țărănesc,
Iuliu Maniu a revenit în ziua de 30 iulie 1932 la conducerea partidului. În octombrie 1932, regele
a făcut din nou apel la Maniu să formeze guvernul, iar acesta a acceptat, după ce Carol a promis,
potrivit afirmațiilor oferite de Zaharia Boilă: refacerea căsătoriei cu principesa Elena, respectarea
normelor constituționale, recunoașterea dreptului guvernului de a numi orice funcționar de stat.
Abia a depus jurământul, la 20 octombrie, când la 1 noiembrie, a trebuit să mijlocească în
calitate de președinte al Consiliului de Miniștri un nou acord între Carol al II-lea și fosta lui soție,
potrivit căruia aceasta se stabilea definitiv în străinătate, putând reveni în țară cu aprobarea
regelui pentru a se afla alături de fiul său, Mihai, primea în schimb importante avantaje
financiare. Prin acest acord, se năruia orice speranță a lui Iuliu Maniu de refacere a căsătoriei
celor doi și de a o îndepărta astfel pe Elena Lupescu.
La sfârșitul anului 1932 și începutul anului 1933, relațiile dintre Carol al II-lea și Iuliu Maniu
s-au deteriorat grav, tinzând spre o ruptură definitivă
În ultima zi a anului 1932 s-a ivit un conflict între ministrul de Interne, Ion Mihalache, și doi
dintre subordonații săi: col. Gabriel Marinescu, prefectul Poliției Capitalei și generalul
Constantin Dumitrescu, șeful Jandarmeriei, ambii membri ai camarilei regale. Mihalache a
propus lui Carol destituirea lor, dar acesta a refuzat, afirmând că nu există nici un motiv pentru
destituirea celor doi.
La 8 ianuarie 1933, Mihalache și a prezentat demisia din guvern, pe care suveranul a acceptat-o.
Solidarizându-se cu ministrul său, Maniu a înaintat regelui demisia întregului cabinet la 12
ianuarie 1933.
La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanșat o uriașă campanie mediatică, în legătură
cu afacerea Skoda. Acesta era acuzat că, în timpul guvernului său, a fost semnat contractul de la
17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiții total dezavantajoase pentru statul român,
în schimbul unor comisioane substanțiale, obținute de cei care l-au negociat.
La 8 aprilie 1935, Tătărăscu a încheiat un nou contract cu firma Skoda, astfel Iuliu Maniu a
obținut o victorie asupra lui Carol și a camarilei regale. La 25 februarie s-a anunțat crearea
Frontului Românesc, acesta punea accent pe necesitatea respectării prerogativelor regale și
condamna acțiunea lui Maniu, care ar fi urmărit diminuarea rolului monarhiei în viața de stat.
Campania desfășurată de Maniu îl deranja pe Ion Mihalache, care aprecia că astfel se punea în
pericol șansa Partidului Național Țărănist de a reveni la putere. În ședința Comitetului Central
Executiv din 3 aprilie 1937, Mihalache ți-a anunțat demisia din funcția de președinte al
partidului, propunându-l în locul lui pe Maniu, însă acesta a refuzat.
Iuliu Maniu aprecia că alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 aveau un rol decisiv
pentru soarta regimului politic din România, drept care a decis să împiedice cu orice preț victoria
guvernului Tătărăscu, deoarece acesta devenise un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-
lea. În acest scop, a hotărât să acționeze pentru crearea unui front al opoziției, care să împiedice
falsificarea alegerilor de către guvern. Maniu fusese solicitat de Corneliu Zelea Codreanu să
realizeze împreună o alianță împotriva lui Carol al II-lea, dar liderul național-țărănist a propus
amânarea discuțiilor pentru toamnă, când avea să se rezolve problema succesiunii la guvernare.
Imediat ce a redevenit președintele Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu a luuat legătura cu
Codreanu, precum și cu Gheorghe I. Brătianu, semnând împreună la 25 noiembrie 1937„ un pact
de neagresiune” al cărui obiectiv principal era înfrângerea guvernului în alegeri. Alianța P.N.Ț
cu Mișcarea Legionară a creat o adevărată atmosferă tensionată și confuză, principalii oponenți
fiind Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal.
 Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20
decembrie, nici unul nu a obținut peste 40% din totalul voturilor, Partidul Nașional Țărănist
aflându-se pe locul doi din totalul voturilor. Regele Carol al II-lea a hotărât eliminarea de la
succesiune a Partidului Național Țărănist, cu totul că obținuse mai multe voturi spre deosebire de
Partidul național Creștin în frunte cu Octavian Goga care fusese numit la conducerea guvernului.
La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a recurs la o lovitură de stat, punând capăt regimului
democratic. Solicitat să facă parte din guvernul de „uniune națională”, prezidat de patriarhul
Miron Cristea, alături de ceilalți prim-miniștrii, Maniu a refuzat și a decis înlăturarea din P.N.Ț a
celor care acceptau demnități din partea noului regim. La 27 februarie 1938 a adoptată o nouă
Constituție, iar la 30 martie a fost publicat decretul privind dizolvarea partidelor politice. Maniu
a adresat regelui un memoriu, la 27 aprilie, în care aprecia: „Partidele sunt expresia unei
necesității organice a vieții de stat moderne”.
Principalul partid de opoziție era Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu. Acesta a
făcut repetate declarații împotriva regimului instaurat de Carol al II-lea, protestând contra
măsurilor de restrângere a drepturilor și libertăților cetățenești. Iuliu Maniu a declarat că actul de
dizolvare a partidelor politice era neconstituțional. El a decis ca toți cei care accepotau demnități
din partea regelui să fie considerați excluși din Partidul Național Țărănesc. Între aceștia s-au aflat
Petre Andrei și Mihai Ralea, membri ai Comitetului Executiv al partidului. Tactica lui Iuliu
Maniu a fost aceea de a hărțui regimul, de a-l critica în orice împrejurare și de a-l compromite. El
nu urmărea mobilizarea opoziției împotriva politicii lui Carol al II-lea, ci să-l lase pe rege să se
macine ca urmare a propriilor greșeli și a incompetenței în gestionarea bunurilor statului.
În următorii doi ani și jumătate, confruntările între Maniu și Carol al II-lea au fost numeroase.
Președintele Partidului Național Țărănesc și-a exprimat dezacordul față de crearea Frontului
Renașterii Naționale în decembrie 1938, apreciind că prin acest act erau „confiscate” drepturile
fundamentale ale cetățenilor, precum și dreptul la opinie, libertatea de gândire. Conform legii
electorale din mai 1939, Maniu era senator de dept, dar nu și-a ocupat locul rezervat, deoarece nu
accepta să colaboreze cu regimul.
 În fapt, Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal și-au continuat actrivitatea,
chiar dacă formal erau dizolvate. Agravarea situației internaționale l-a determinat pe Carol al II-
lea să inițieze, la începutul anului 1940, politica de „reconciliere națională”.
Acestă tactică evidenția incapacitatea regimului de a rezolva prin propriile-i forțe gravele
probleme ce stăteau în fața României, năruirea speranțelor lui Carol al II-lea de a lichida vechile
partide, în special Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, precum și falimentul
Frontului Renașterii Naționale, care nu reușise să devină o organizație viabilă. Prin politica de
„reconciliere”, regele urmărea să înglobeze în Frontul Renașterii Naționale, în guvern și în
celelalte organe de stat pe reprezentanții grupărilor politice din opoziție. Președinții P.N.Ț și
P.N.L n-au acceptat propunerea regelui. La rândul său, Mișcarea Legionară s-a arătat receptivă la
politica de „reconciliere”.
Pentru intransigența lui politică, Iuliu Maniu a fost arestat, iar la 17 iulie 1947, împreună cu
alți membri ai Partidului Național Țărănesc, a fost condamnat la închisoare pe viață
(11noiembrie 1947). A fost intemnițat inițial, dar la 15 august 1951 a fost transferat la
închisoarea de maximă siguranță de la Sighet, unde s-a stins din viață la 5 februarie 1953, Iuliu
Maniu a fost un simbol al rezistenței democratice.
 Bibliografie

Arimia Vasile, Ardeleanu Ion, Cebuc Alexandru, Istoria Partidului Național Țărănesc,
Documente (1926-1947), București, Editura Arc 2000, 1994.

Banciu Angela, Istoria Constituțională a României, București, Editura Luminalex, 2001.

Scurtu Ioan, Iuliu Maniu, activitatea politică, București, Editura Enciclopedică, 1995.

Scurtu Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2007), București, Editura Fundația

România de Mâine, 2007.

Scurtu Ioan, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Vol. III, Carol al II-lea,
București Editura Enciclopedică, 2010.

Iorga Nicolae, Istoria unei legende, Iuliu Maniu, Vălenii de Munte, Editura Tiparul „Datina
Românească”, 1934.

Mamina Ion, Scurtu Ioan, Guverne și Guvernanți (1916-1938), București, Editura Silex, Casă de
Impresariat, 1996.

„Manifestul partidului național-țărănesc”,în Adevărul, 39, nr. 13140, din 17 octombrie 1926.
Niculae Vasile, Ilicioiu Ion, Neagoe Stelian, Doctrina țărănistă în România, Antologie de texte,
București, Editura Noua Alternativă, 1994.

Neagoe Stelian, Oameni politici români, București, Editura Machiavelli, 2007.

Nicolescu, Nicolae C, Șefii de stat și de guvern ai României (1859-2003), București, Editura

Meronia, 2003.

Scurtu Ioan, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, București, Editura Mica
Valahie, 2010.

Scurtu Ioan, Din viața politică a României (1926-1947), Studiu critic privind istoria Partidului
Național Țărănesc, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983.

Savu, Al. Gh, Sistemul partidelor politice în România (1919-1940), București, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1976.

Scurtu Ioan, Viața politică din România (1918-1944), De la Marea Unire din 1918 la Revoluția
de eliberare social și națională din august 1944, București, Editura Albatros, 1982.

Scurtu Ioan, Politică și viață cotidiană în România în secolul al XX –lea și începutul secolului
XXI-lea, București, Editura Mica Valahie, 2010.
 ANEXE

ANEXA NR. 1.

Iuliu Maniu ALBA IULIA 1 decembrie 1918.

Surse:
https://foaienationala.ro/personalitatea-lui-iuliu-maniu.html. accesat la data de 16 iunie 2019, ora
13:00.
 ANEXA Nr. 2.

Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria.

Sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Dirigent_al_Transilvaniei,_Banatului_%C8%99i_%C8%9Binuturilo
r_rom%C3%A2ne%C8%99ti_din_Ungaria. Accesat la 16 iunie 2019, ora 13:15.
 ANEXA Nr.3

Liderii politici din perioada interbelică, în centru dreapta: Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu și
Iuliu Maniu.

Sursa:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Iuliu_Maniu. accesat la data de 16 iunie 2019, ora 14:00.