Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Istorie și Filozofie

Lucru individual la tema: „Polonia

interbelică: de la democraţie la
autoritarism”

Efectuat de:
Bejenaru Alexandru,
student anul II, gr. I

Chișinău, 2017
 Cuprins

Introducere ................................................................................. 2
Capitolul I. Formarea celei de-a II-a Rzeczpospolita................. 2
Capitolul II. Polonia democratică (1921-1926) ......................... 4
Capitolul III. Lovitura de stat din mai 1926 ............................... 8
Capitolul IV. Formarea regimului “sanaţiei” .......................... 11
Concluzii ................................................................................... 14
Bibliografie ............................................................................... 15

1
 Introducere

Istoria politică a statelor Europei de Est în perioada interbelică a fost destul de

zbuciumată pe parcursul său. Pe ruinele Imperiului German, Rus şi Austro-Ungar au apărut o
serie de state naţionale tinere, care şi-au început existenţa în condiţiile haosului format după
Primul Război Mondial. Luându-şi ca model al organizării sistemului politic democraţiile
occidentale, foarte curând ele au avut de confruntat o serie de obstacole de ordin social-
economic, precum şi o concurenţă internă crâncenă dintre diverse partide şi cercuri influente
pentru luarea deciziilor la ordinea zilei. Acest fenomen a măcinat bazele sistemului democratic,
ceea ce a constituit o premisă pentru formarea regimurilor autoritare în statele Europei de Est.
Un caz clasic în acest sens reprezintă exemplul Poloniei. Istoria interbelică a statului
renăscut polonez poate fi divizat în trei etape esenţiale a evoluţiei sale: epoca formării celei de-a
II-a Rzeczpospolita (1918-1921), epoca regimului democratic parlamentar (1921-1926) şi epoca
regimului “sanaţiei” autoritare (1926-1939). Pe parcursul lucrării date scopul principal va fi
elucidarea momentelor principale în evoluţia sistemului politic al Poloniei, precum şi stabilirea
cauzelor insuccesului primei experienţe a democraţiei în Rzeczpospolita şi a posibilităţii trecerii
la un regim autoritar cu specific local sub conducerea mareşalului Jozef Pilsudski şi a
apropriaţilor săi.

Capitolul I. Formarea celei de-a II-a Rzeczpospolita

În 1918, după 123 de ani a dominaţiei străine, a fost restabilită pe harta lumii Polonia
independentă. Evenimentul dat a fost rezultatul unor lungi ani de luptă a mişcării de eliberare
naţională poloneză. Contribuţia esenţială la restabilirea Poloniei a exercitat haosul celor două
revoluţii din Rusia, dezmembrarea Austro-Ungariei şi colapsul militar al Imperiului German.
În data de 28 octombrie 1918, deputaţii Reichsrat-ului vienez (parlamentul de atunci al
Austro-Ungariei) din partea regiunii Galiţia au format în Cracovia Comisia de lichidare poloneză
în frunte cu liderul partidului de dreapta PSL-“Piast”, V. Vitos. Grupul respectiv s-a axat pe
implementarea măsurilor de unificare a Galiţiei cu alte provincii poloneze în cadrul unui stat
naţional independent. Către 31 octombrie s-a închis procesul de trecere a puterii Comisiei în
Galiţia de Vest. Destul de rapid s-a lichidat administraţia militară austriacă pe teritoriile ocupate
ale guberniilor fostei Polonii ruseşti. Între timp, în data de 5 noiembrie 1918 în capitala acestei
zone de ocupaţie, Lublin, a apărut Sovietul deputaţilor muncitori ai oraşului. În Sovietul din
Lublin, inspirat după modelul organelor de autoguvernare din Rusia revoluţionară, intrau
activişti ai Social-Democraţiei Regatului Poloniei şi Lituaniei (SDRPL), ai Partidului Socialist
Polonez (PPS) şi ai uniunilor profesionale.
Ca răspuns la formarea acestui Soviet, tot în Lublin în data de 7 noiembrie 1918 a fost
creat Guvernul provizoriu popular al Republicii Poloneze în frunte cu I. Daşinskii, care era şi
membru al Comisiei de lichidare din Galiţia. În această organizaţie intrau mulţi apropriaţi politici
ai lui Jozef Pilsudski, vechi revoluţionar polonez, odinioară membru al PPS şi fondatorul
ideologic al Legiunii poloneze care a luptat de partea Austro-Ungariei pe Frontul de Est.
Guvernul din Lublin a publicat un manifest adresat naţiunii, în care se declara fondarea unei
republici parlamentare, se ridica soluţionarea problemei agrare pe contul proprietăţii moşiereşti,
se proclama naţionalizarea ramurilor industriale strategice şi participarea muncitorilor în
gestionarea uzinelor.1

1
Краткая история Польши. С древнейших времен до наших дней, «Наука», Москва, 1993, стр. 145

2
 În condiţiile unei înfrângeri inevitabile a Germaniei în Primul Război Mondial, guvernul
imperial s-a preocupat de obţinerea garanţiilor de păstrare intactă a hotarelor de est ale ţării. În
acest scop, guvernul german a început tratativele cu J. Pilsudski, aflat sub arest atunci în
Magdeburg. Revoluţionarul polonez i-a declarat reprezentantului din Berlin, contele G. Kessler,
că va forma într-o lună armata naţională a Poloniei, nu va lupta pentru Poznan sau Prussia de
Vest şi că va coopera cu Germania împotriva ameninţării bolşevice. Ajungând la un numitor
comun, Pilsudski a fost eliberat şi în data de 10 noiembrie 1918 a sosit în Varşovia, capitala
zonei de ocupaţie germană. Ziua următoare în Germania s-a început revoluţia, iar
comandamentul german a semnat acordul de armistiţiu pe Frontul de Vest. Consiliul de regenţă,
organul suprem de conducere în Polonia rusească ocupată de germani, a transmis conducerea
ţării lui J. Pilsudski, căruia s-au subordonat mai târziu guvernul din Lublin şi Comisia de
lichidare din Cracovia. Astfel, către 22 noiembrie 1918 printr-un decret Pilsudski se declara lider
temporar al statului cu drepturi extraordinare de a numi guvernul, a accepta sau a respinge
proiectele de legi, a numi funcţionari civili principali etc.2
În data de 16 noiembrie 1918 Pilsudski a încheiat cu comandamentul german o înţelegere
de evacuare a trupelor Germaniei de pe teritoriul Poloniei. Hotarul dintre Germania şi Polonia
rămânea fosta frontieră ruso-germană din 1914, lăsând în afara statului naţional polonez
Poznanul, Silezia Superioară şi Prussia de Vest. Pe aceste teritorii după Revoluţia din Noiembrie
1918 s-au format consilii populare locale, dominată de activiştii Partidului Naţional-Democrat în
frunte cu Roman Dmovskii. Liderul “endecilor” (denumirea prescurtată a naţional-democraţilor
conform abreviaturii lor) iniţial s-a încadrat activ în viaţa Dumei de Stat din Imperiul Rus după
1905, iar în timpul Primului Război Mondial a mizat pe reunificarea teritoriilor poloneze cu
ajutorul militar rusesc şi pe acordarea ulterioară a autonomiei. După Revoluţia din Februarie
1917, Dmovskii şi colegii săi s-au apropriat de poziţiile elitei politice franceze, ceea ce a dus la
formarea Comitetului naţional polonez în august 1917. Ea a fost ulterior recunoscută de către
guvernele Marii Britanii, Franţei şi Italiei. Datorită activităţii lui Dmovskii, în data de 3 iunie
1918 reprezentanţii Antantei în Versailles au emis o declaraţie, prin care se intenţiona crearea
unei Polonii unite şi independente cu ieşire la mare, ceea ce era o mare victorie pentru cauza
mişcării naţionale poloneze. Anume “endecii” au fost cei care au iniţiat ciocniri dintre trupele
iregulare poloneze şi cele germane în zona Poznanului, provocând izbucnirea din 27 decembrie
1918 a răscoalei naţionale din Velikopolije cu unirea ulterioară a acesteia la Polonia.3
Între timp, Republica Poloneză a încadrat în componenţa sa teritoriile etnice poloneze ale
fostei Austro-Ungarii şi a început operaţiile militare împotriva autoproclamatei Republici
Populare Ucrainene de Vest, care contesta controlul asupra Galiţiei. Războiul s-a terminat în
iulie 1919 cu ocuparea Ucrainei de Vest de către trupele poloneze înzestrate cu armament
sechestrat german. Din ianuarie 1919, se începe treptat înaintarea trupelor militare poloneze spre
Belarus şi Ucraina, pentru a ocupa teritoriile luate temporar de Germania conform păcii de la
Brest-Litovsk înaintea armatelor sovietice.
Presat de circumstanţele obţinerii puterii în Varşovia datorită sprijinului german, precum
şi de recunoaşterea Comitetului naţional polonez a oponenţilor naţional-democraţi de către
Antanta, Pilsudski şi aliaţii lui din Organizaţia Militară Poloneză (creată sub egida Austro-
Ungariei în timpul războiului pentru a forma primele legiuni poloneze ce luptau de partea
Puterilor Centrale) şi PPS au mers la un compromis pentru a fi recunoscuţi de Occident şi a-şi
păstra o influenţă semnificativă în viitorul stat polonez. Astfel, în data de 19 ianuarie 1919 s-a
format un nou guvern mixt în frunte cu “endecul” I. Paderevskii, iar J. Pilsudski continua să-şi
exercite funcţiile de preşedinte provizoriu până la convocarea Adunării Constituante.4 În paralel
cu aceste evenimente, are loc consolidarea forţelor radicale de stânga: în data de 16 decembrie

2
Краткая история Польши. С древнейших времен до наших дней, «Наука», Москва, 1993, стр. 146
3
Польша в ХХ веке. Очерки политической истории, «Индрик», Москва, 2012, стр. 90
4
Краткая история Польши. С древнейших времен до наших дней, «Наука», Москва, 1993, стр. 147

3
1918 s-a format Partidul Comunist Muncitoresc al Poloniei. Pentru a combate cu succes
influenţa sa, guvernul din Varşovia a desfiinţat, pe de o parte, Sovietul din Lublin, iar pe de altă
parte a realizat unele cereri ale muncitorilor: introducerea zilei de muncă de 8 ore, începerea
achitării indemnizaţiilor sociale, garantarea salariului de muncă minimal în întreprinderile de
stat.5
În data de 26 ianuarie au avut loc alegeri în Seimul naţional pe teritoriul fostelor regate
ale Polonii şi Galiţiei. Din 340 de deputaţi, 116 aparţineau Uniunii Naţional-Populare (un bloc
politic al naţional-democraţilor), care va forma un guvern de coaliţie cu alte grupări de dreapta.
Una din primele probleme discutate în primul Seim a fost reforma agrară. După lungi discuţii
între fracţiunile scindate de dreapta şi de stânga, a fost acceptat proiectul partidului PSL-“Piast”
de orientare dreaptă la o diferenţă de un singur vot. Pentru diferite regiuni ale ţării se fixa
numărul maxim de hectare pentru marea proprietate (între 60 şi 400 ha). Pământurile se
expropriau cu compensaţii foştilor proprietari, iar anual parcelării noilor loturi pentru ţărănimea
săracă se supuneau peste 100.000 ha.
Scopul principal al primului Seimului a fost elaborarea constituţiei statului polonez
renăscut. Din februarie 1919 şi-a început activitatea Comisia Constituantă, care a prezentat
proiectul său deputaţilor în septembrie 1920. Constituţia Poloniei a fost adoptat de Seim în data
de 17 martie 1921. Conform ei, se impunea principiul suveranităţii poporului, al democraţiei
realizate prin alegeri generale şi vot direct şi secret. Parlamentul era constituit din două camere:
Seim şi Senat. Dreptul de vot se acorda de la vârsta de 21 ani în alegerile Seimului şi de la 30 ani
în cele ale Senatului. Militarii în timpul serviciului nu aveau drept de vot. Puterea executivă
revenea preşedintelui ales în şedinţa comună a ambelor camere parlamentare, care numea
guvernul responsabil în faţa Seimului. Constituţia garanta egalitatea cetăţenilor în faţa legii,
libertatea exprimării opiniei şi a activităţii mass-media. Biserica Catolică ocupa locul principal
printre toate confesiunile egalate în drepturi.6
Astfel, Constituţia din 1921 se remarcă în istoria Poloniei ca o inspiraţie din constituţia
Republicii a III-a Franceze, prin care se maximaliza rolul parlamentului şi se minimaliza
influenţa preşedintelui statului. Totodată, ea a definitivat procesul de formare a celei de-a II-a
Rzeczpospolita.

Capitolul II. Polonia democratică (1921-1926)

Către 1921, teritoriul Poloniei independente s-a mărit semnificativ faţă de anul 1918. În
est, după războiul sovieto-polonez din 1920 s-a încheiat tratatul de pace din Riga în martie 1921,
conform căreia Ucraina de Vest şi Belarusul de Vest intrau în componenţa celei de-a II-a
Rzeczpospolita. Tot în 1920 trupele poloneze ocupă or. Vilnius şi creează regiunea Lituaniei de
Mijloc ca parte componentă a statului polonez, în pofida protestelor guvernului lituanian.
Conform Tratatului de la Versailles din 1919, Polonia a primit din partea Germaniei regiunile
etnice poloneze Velikopolije şi Prussia de Vest (cu excepţia oraşului liber Danzig), iar după
plebiscitul din 20 martie 1921 în Silezia Superioară – încă circa 30% din teritoriul acestei
provincii. Astfel, la începutul existenţei sale Polonia democratică a reprezentat un spaţiu
neuniformizat din punct de vedere politic intern, moment ce avea să influenţeze semnificativ
evoluţia regimului parlamentar din Varşovia.
Alegerile din noiembrie 1922 în parlament au evidenţiat noile schimbări în structura
partidelor ţării, conturând cele patru grupări politice importante în activitatea Seimului. Pe

5
Краткая история Польши. С древнейших времен до наших дней, «Наука», Москва, 1993, стр. 148
6
Ibidem, стр. 150

4
flancul de dreapta, naţional-democraţii au format în jurul său blocul Unităţii Naţionale Creştine,
fiind poreclită ca “Hiena” în ziare datorită iniţialelor similare în limba poloneză. Ei au obţinut
28,8% voturi şi 169 mandate din cele 444 existente. Următorul loc l-a ocupat partidul de centru
PSL-“Piast”, care a obţinut 12,8% din voturi sau 70 mandate. Printre partidele de stânga de
frunte se numărau PSL-“Vîzvolenie” cu 49 mandate şi PPS cu 41 mandate. Un succes însemnat
l-au obţinut reprezentanţii Blocului minorităţilor naţionale ale Poloniei cu 66 mandate. Astfel, s-
a constituit configuraţia celor patru mari fracţiuni parlamentare (dreapta, centriştii, stânga şi
minorităţile naţionale), care urmăreau propriile sale interese cu orice preţ în timpul formării
guvernelor de coaliţie din Polonia.7
În data de 9 decembrie 1922 Polonia a obţinut primul său preşedinte ales în mod
democratic. G. Narutovici, candidatul din partea unei fracţiuni agrariene, a strâns în favoarea sa
289 voturi ale deputaţilor parlamentului, fiind susţinut de forţele de stânga, ale minorităţilor şi
parţial de cele din centru. Partidele de centru-dreapta, care aveau susţinerea din partea unei
jumătăţi a electoratului etnic polonez, erau ostili faţă de preşedintele ales, temându-se că în viitor
ei nu vor participa în formarea noului guvern. Naţional-democraţii au început o campanie
propagandistică împotriva lui Narutovici pentru a atrage de partea sa forţele de centru şi a
destrăma coaliţia creată. Un accent deosebit se punea pe faptul votului decisiv al minorităţilor ce
putea determina viitorul polonezilor etnici.8
Peste două zile de la intrarea în funcţie, preşedintele Narutovici a fost asasinat în timpul
unei expoziţii de artă în “Zahenta”, Varşovia. Ucigaşul era E. Neveadomski, un pictor nerealizat
şi fost funcţionar al Ministerului Culturii. Apropriaţii săi l-au caracterizat ca o persoană psihic
instabilă şi uşor de manipulat. Serviciile de anchetare au declarat oficial că asasinatul era
rezultatul acţiunii unei singure persoane, excluzând orice complicaţii politice.9
Chiar în ziua morţii lui Narutovici, în Varşovia s-a format un guvern nou în frunte cu
generalul Wladislaw Sikorski. El a eliberat postul de şef al Statului Major al armatei Poloniei în
favoarea lui J. Pilsudski (cei doi nu se aflau în relaţii bune, primul servind în Statul Major al
trupelor poloneze din partea Antantei, pe când celălalt a colaborat cu Puterile Centrale). De
asemenea, Pilsudski şi-a impus propriul candidat în calitate de ministru al armatei – generalul
Kazimej Sosnkowski. Sikorski s-a sprijinit pe coaliţia centru-stânga existentă în Seim. În Polonia
s-a introdus temporar starea de asediu pentru a combate orice tentative posibile ale unei lovituri
de stat.
În data de 20 decembrie 1922 a fost ales noul preşedinte de aceeaşi majoritate
parlamentară a partidelor de stânga, centru şi a blocului minorităţilor. Stanislaw Wojchiechowski
a preluat conducerea ţării şi a reuşit să-şi exerciteze mandatul până în momentul loviturii de stat
din mai 1926. Noul lider a fost o candidatură mai agreată de către “endeci”, fiind reprezentantul
partidului de centru PSL-“Piast”. Criza din decembrie 1922 a fost trecută cu succes, însă ea a
remarcat încă o dată ruptura majoră în interiorul elitelor poloneze care a fost prezentă înaintea
unificării Poloniei. Forţele de dreapta şi-au manifestat ostilitatea faţă de reprezentanţii
minorităţilor naţionale, iar numărul opozanţilor democraţiei conform Constituţiei din 1921 a
început să crească treptat, pe fundalul instabilităţii politice şi greutăţilor economice din ce în ce
mai semnificative.10
Peste 5 luni de guvernare şi frământări interne, coaliţia de centru-stânga s-a dizolvat sub
presiunea neînţelegerilor interne şi acţiunii propagandistice a naţional-democraţilor, cauzând
demisia guvernului Sikorski sub pretextul creşterii inflaţiei (la momentul demisiei, un dolar SUA
era echivalent cu circa 50.000 mărci poloneze). Tratativele duse “endeci” şi alte partide de

7
Польша в ХХ веке. Очерки политической истории, «Индрик», Москва, 2012, стр. 139-141
8
Ibidem, стр. 142
9
Ibidem, стр. 143
10
Ibidem, стр. 144

5
dreapta pe de o parte şi de centrişti (PSL-“Piast”, alte partide agrariene) pe de altă parte au dus la
formarea unei noi majorităţi parlamentare în primăvara anului 1923. Prin înţelegerea de la
Lanzkoron din 17 mai 1923 s-au pus bazele creării unui nou guvern de centru-dreapta, care
urmărea principiul alegerii miniştrilor exclusiv din rândurile etnicilor polonezi. În Seim s-a
format blocul de guvernare “Hiena”-“Piast”. Noul cabinet de miniştri a fost condus de prim-
ministrul W. Witos, liderul partidului PSL-“Piast”.11
Guvernul Witos s-a aflat sub o presiune constantă din partea simpatizanţilor lui J.
Pilsudski, a partidelor de stânga şi a reprezentanţilor minorităţilor naţionale. În ziua următoare
după numirea noului prim-ministru, Pilsudski demisionează din funcţia de şef al Marelui Stat al
armatei poloneze. În timpul discursului său de adio în restaurantul hotelului “Bristol”, mareşalul
i-a învinuit direct pe naţional-democraţi în asasinarea lui Narutovici şi a declarat că el, ca soldat,
nu mai putea să-i apere în această calitate. Pasul lui Pilsudski de a se retrage temporar din
politică a fost unul convenabil pentru interesele sale, devenind astfel un pol de atracţie pentru toţi
cei dezamăgiţi în democraţia poloneză, mai ales din rândurile armatei. În plus, Pilsudski reuşea
să distrugă orice asociere a persoanei sale cu regimul constituţional din 1921.
Cursul dolarului pe timpul guvernării de centru-dreapta a crescut catastrofal de la 50.000
la 10.000.000 mărci poloneze. Preţurile pe produsele de primă necesitate ascensionau fără un
control efectiv, lovind asupra bunăstării ţărănimii, muncitorilor şi burghezilor mici. Speculaţiile
valutare au devenit un fenomen comun pentru Polonia de atunci. Veniturile reale ale
muncitorilor salariaţi de la buget scădeau în continuu, iar cetăţenii simpli se trezeau ruinaţi, cu
bani agonisiţi ce-şi pierdeau rapid valoarea.
Instabilitatea politică era cauza principală care stopa implementarea unor măsuri de
redresare a situaţiei. O critică deosebit de activă venea din partea socialiştilor din PPS, care
profita de starea grea a muncitorilor polonezi. Rezultatul eforturilor depuse au fost o serie de
proteste din partea sindicatelor şi uniunilor muncitoreşti, care cereau mărirea salariilor şi
indemnizaţiilor, precum şi demisia guvernului. Naţional-democraţii şi “Piast”, în schimb,
învinuiau forţele de stânga în faptul că ar fi cooperat cu comuniştii aflaţi în afara legii. 12 Apogeul
conflictului dintre guvern şi societatea ruinată au fost evenimentele din Cracovia la începutul
lunii noiembrie a anului 1923, fiind cunoscute totodată ca Răscoala din Cracovia. În octombrie la
greva angajaţilor din sectorul privat au aderat cei din sectorul de stat. O lovitură serioasă a fost
greva muncitorilor căilor ferate de pe cinci linii diferite, inclusiv şi două aflate la hotar: căile
ferate din Lwow şi Poznan. Acest fapt punea sub pericol securitatea ţării în condiţiile în care
Polonia avea o reţea de transport slab dezvoltată. Guvernul a răspuns prin egalarea serviciului la
căile ferate cu cel militar obligatoriu. Muncitorii din Cracovia au renunţat să se dezică de grevă,
ceea ce a permis guvernului să instituie judecăţi extraordinare militare. Ca răspuns la această
măsură, socialiştii din PPS au sprijinit începutul unei noi greve fără termen din 5 noiembrie.
Evenimentele s-au desfăşurat în mod dramatic în Cracovia şi Borislaw în data de 6
noiembrie 1923 şi două zile mai târziu în Tarnow. Forţele de ordine şi armata s-au confruntat cu
protestatari pe străzile acestor oraşe, în timpul conflictului fiind utilizate şi armele de foc. În
Cracovia un detaşament de rezervişti au aderat la grevişti, care au primit un set mare de arme şi
amuniţii, ce au fost ulterior utilizate împotriva unui atac ulterior al escadronului cavaleriei
guvernamentale. În timpul luptei au murit 3 ofiţeri şi 11 soldaţi, pe când alţi 101 soldaţi şi 38 de
poliţişti au fost răniţi. Demonstranţii au luat practic sub control întregul oraş, al doilea ca
importanţă în întreaga Polonie după Varşovia. Conflictul tot mai grav era văzut ca o şansă unică
de către adepţii lui Pilsudski şi de către comunişti. Primii vedeau în evenimentele din Cracovia
un pretext pentru introducerea stării de asediu şi reîntoarecerea liderului lor, pe când comuniştii
doreau să preia situaţia sub controlul său şi să-şi dicteze voinţa sa în Polonia.

11
Польша в ХХ веке. Очерки политической истории, «Индрик», Москва, 2012, стр. 147
12
Ibidem, стр. 148

6
 Tragedia şi pierderile umane înregistrate în timpul răscoalei au impus guvernul şi pe
socialişti să caute ieşirea din impas până când situaţia nu ar fi escalat la un război civil de
amploare. Tot în data de 6 noiembrie PPS prin intermediul sindicatului din Cracovia a declarat
sfârşitul acţiunilor de grevă. Guvernul a dizolvat judecăţile militare şi a sistat acţiunea stării de
urgenţă în domeniul feroviar. Criza din noiembrie 1923 a devenit a doua fisură în fundamentul
regimului constituţional din 1921, fiind una mult mai adâncă din cauza victimelor umane
înregistrate. Compromisul în Seim a fost însă unul scurt: mai întâi, guvernul a limitat plata
indemnizaţiilor sociale, ceea ce era o prioritate pentru programul socialiştilor; ulterior, forţele de
dreapta au propus proiectul unei noi reforme agrare (Constituţia din 1921 prin articolele sale
anula actul provizoriu din 1919) prielnic intereselor marilor proprietari. Aceasta a servit ca o
ultimă picătură pentru partidul PSL-“Piast”, care nu a mai dorit să se compromită în faţa
electoratului său şi a ieşit din coaliţie. Guvernul Witos a căzut, provocând o nouă criză
guvernamentală.13
O ieşire posibilă din situaţie ar fi fost dizolvarea parlamentului, ceea ce ar fi favorizat în
special dorinţelor partidelor de stânga şi a minorităţilor naţionale. Însă forţele de centru-dreapta
erau împotrivă, iar preşedintele nu poseda asemenea împuterniciri. S-a ajuns în cele din urmă la
formarea unui guvern tehnocrat în frunte cu Wladyslaw Grabski, fost ministru al finanţelor în
guvernul Witos. Grabski a încercat să promoveze în cabinetul precedent reforma sa fiscală, însă
ea a fost respinsă, fiindcă ar fi lovit în interesele electoratului de dreapta şi în cele ale burgheziei
mari. Din acel moment Grabski s-a distanţat de naţional-democraţi. Odată ajuns prim-ministru, el
s-a consacrat misiunii de a restabili situaţia economică în ţară care ar fi readus în cele din urmă
pacea internă în Polonia. După ce Grabski şi-a modificat reforma fiscală astfel, încât greutatea ei
financiară ar fi căzut echivalent asupra tuturor grupurilor sociale poloneze, el a fost susţinut în
Seim de forţele de centru şi de dreapta.14
Cabinetul Grabski a fost cel mai efectiv guvern polonez în perioada interbelică. El a
activat cel mai mult în epoca parlamentarismului polonez, adică aproape doi ani, până în 13
noiembrie 1925. Schimbările în componenţa guvernului au atins exclusiv doar posturile politice
(miniştrii de externe sau ai armatei), pe când blocul economic a rămas intact. Însuşi Grabski a
exercitat funcţia de ministru al finanţelor pe lângă cel de prim-ministru. Succesul principal al
guvernului tehnocrat a fost reforma monetară, când marca poloneză a fost înlocuită cu zlota în
1924. Dreptul special de emisie a valutei naţionale noi a revenit Băncii Poloneze bazate pe
acţiuni. Valoarea zlotei era echivalentă cu cea a francului elveţian, ceea ce o transforma într-o
valută scumpă pe piaţa europeană. A doua măsură importantă a fost crearea Băncii regionale în
calitate de instituţie creditorială principală a ţării. Au crescut semnificativ taxele vamale, s-au
limitat treptat cheltuielile excesive ale bugetului, au fost introduse noi impozite indirecte în
aceşti doi ani de guvernare. Măsurile hotărâtoare ale cabinetului Grabski au dat roade destul de
devreme: în mai-iunie 1924 s-a stabilizat preţul valutei naţionale, au scăzut preţurile pe
produsele de primă necesitate, iar şomajul a început să scadă. Rezultatul a fost uimitor în
condiţiile unei recolte mici şi scăderii preţurilor produselor principale poloneze de export: lemn,
zahăr, cărbune.
Pentru a acoperi deficitul bugetar, guvernul Poloniei a solicitat credite internaţionale cu
suma totală de 71,5 mln dolari SUA (echivalentul a 350 mln de zlote) în anii 1924-1925. Unele
din aceste credite erau foarte dezavantajoase, cu 23% de venit anual. În schimb, guvernul a reuşit
să evite o nouă explozie a inflaţiei şi să păstreze condiţiile prielnice pentru modernizarea
economiei naţionale.
În pofida obiectivelor realizate, W. Grabski s-a aflat sub o presiune constantă din partea
partidelor de centru şi de dreapta, care-şi urmăreau propria programă politică în detrimentul

13
Польша в ХХ веке. Очерки политической истории, «Индрик», Москва, 2012, стр. 148-149
14
Ibidem, стр. 150

7
necesităţilor de moment ale statului. Prim-ministrul dependea în mare parte de sprijinul acestor
partide în promovarea propriilor proiecte de legi în Seim, fiind nevoit să facă concesii în alte
probleme esenţiale. În cele din urmă, guvernul Grabski şi-a dat demisia în data de 13 noiembrie
1925. Motivul formal pentru această decizie a servit interzicerea intervenţiei valutare pentru
menţinerea cursului zlotei de către Banca Poloneză.15
În ajunul viitoarelor alegeri parlamentare activitatea partidelor politice poloneze a sporit
semnificativ, căci următorul Seim obţinea dreptul de a modifica Constituţia din 1921. Problema
schimbării unor articole în constituţia ţării a fost ridicată de naţional-democraţi. Încă din 1921 în
rândurile “endecilor” s-au format două curente principale faţă de această întrebare. Primul era
reprezentat de liderii Uniunii Naţional-Populare (UNP): S. Glombinski, S. Grabski etc. Ei erau
adepţii venirii la putere prin metode parlamentare, continuând să mizeze pe formarea unei
coaliţii a “majorităţii poloneze” cu participarea partidelor de centru, inclusiv şi a Partidului
Naţional Muncitoresc. O asemenea alianţă nu era suficientă pentru schimbarea constituţiei, însă
putea să schimbe în favoarea sa legea electorală înainte de alegeri. Naţional-democraţii urmăreau
să renunţe la principiul repartizării proporţionale a mandatelor în parlament, să introducă un prag
electoral de trecere în parlament pentru a garanta omogenitatea fracţiunilor în următorul Seim şi
să modifice circumscripţiile electorale din Ucraina de Vest şi Belarusul de Vest în asemenea fel,
încât să obţină încă cel puţin 10 mandate necesare pentru modificarea Constituţiei din 1921.16
Celălalt curent al naţional-democraţilor s-a format în jurul lui Roman Dmovski, liderului
ideologic de lungă durată al “endecilor”. Dmovski privea sceptic asupra formării UNP, nu a
devenit membrul ei şi a renunţat să intre în fracţiunea parlamentară a acesteia. Analizând
procesele ce se desfăşurau atunci pe continentul european, el a conclus că democraţia
parlamentară şi liberalismul au devenit un anacronism politic, care urma să fie destituită de
regimurile de forţă cu o bază socială foarte largă. Simpatiile sale se adresau reguimului fascist
din Italia, pe care îl considera ca un model de urmare. Misiunea principală în viziunea lui
Dmovski era unirea tuturor forţelor “sănătoase” ale ţării, care vedeau în Polonia un stat naţional
al polonezilor şi pentru polonezi. Din 1924 această nouă forţă politică a început să propagandeze
ideile sale, însă realizarea practică a lor se va începe doar către sfârşitul anului 1926.17

Capitolul III. Lovitura de stat din mai 1926

În 1925 J. Pilsudski s-a activizat brusc după retragerea sa din sfera politică în 1921. Deşi
atunci i-a fost propus postul de preşedinte al ţării, el a refuzat, fiindcă prerogativele liderului ţării
conform Constituţiei din 1921 erau mai mult simbolice decât reale în sens executiv. Pensia sa de
stat el cheltuia în cadrul diferitor misiuni de caritate, iar sursa lui principală de venit au devenit
articolele pe tematici istorice şi militare, interviurile remunerabile şi lecţiile publice. Mareşalul s-
a reţinut mult timp să se implice în viaţa politică a Poloniei, monitorizând numai soarta legii
comandamentului militar. El reuşea datorită autorităţii sale să impună fiecare guvern al celei de-a
II-a Rzeczpospolita să conlucreze cu el în ceea ce privea proiectul unei asemenea legi. În 1923 el
a dat faliment propunerii preşedintelui ţării, S. Wojchiechowski, apoi în anul următor a blocat
proiectul lui W. Sikorski. Presa favorabilă adepţilor săi politici critica aspru activitatea Seimului,
afirma că forţele de dreapta urmăreau să instituie un regim fascist după modelul italian, genera
din ce în ce mai multă neîncredere populaţiei faţă de guvernul care putea pune Polonia în
primejdie faţă de Germania sau URSS (deşi la momentul dat ambii vecini nu erau încă capabili
din punct de vedere militar sau politic să fie agresivi faţă de vecinul lor). 18 Altfel spus, mareşalul

15
Польша в ХХ веке. Очерки политической истории, «Индрик», Москва, 2012, стр. 151-153
16
Ibidem, стр. 153-154
17
Ibidem, стр. 154
18
Ibidem, стр. 155

8
îşi acumula treptat capitalul politic pe contul democraţiei poloneze pentru a reintra în politică cu
o forţă nemaiîntâlnită în istoria celei de-a II-a Rzeczpospolita.
Odată cu demisia cabinetului Grabski, Pilsudski a considerat că a sosit momentul oportun
pentru presiune. În data de 14 noiembrie 1925 mareşalul l-a prevenit personal pe vechiul său
camarad în timpul mişcării de eliberare naţională, S. Wojchiechowski, să nu ignore “interesele
morale ale armatei” în timpul formării unui nou cabinet şi să nu-l numească în calitate de
ministru al armatei pe generalul S. Şeptiţki sau pe W. Sikorski. Mai mult decât atât, Pilsudski
insista asupra unei confirmări înscrise a pretenţiilor sale din partea preşedintelui, ceea ce a
obţinut ulterior.
După lungi consultaţii a liderilor fracţiunilor Seimului cu preşedintele, în timpul cărora s-
au discutat posibilităţile demisiei preşedintelui şi dizolvării parlamentului, s-a ajuns la încheierea
unei înţelegeri de formare a coaliţiei mari în parlament, în care au intrat naţional-democraţii,
creştin-democraţii, PSL-“Piast”, Partidul Naţional Muncitoresc şi Partidul Socialist Polonez.
Cauza principală a acestui compromis neaşteptat între forţele de dreapta şi stânga a fost speranţa
de a obţine un mare credit internaţional în cazul menţinerii temporare a stabilităţii politice
interne. În acest fel a apărut către 20 noiembrie cabinetul contelui Aleksander Skrzynski,
cunoscut totodată ca guvernul unităţii naţionale. Noua soluţie nu era una viabilă, fiindcă
socialiştii doreau ieşirea din criză pe contul interselor elitelor înstărite, pe când “endecii” doreau
să facă acelaşi lucru pe contul angajaţilor în sfera muncii.
Unicul merit pozitiv al coaliţiei mari a fost aprobarea în data de 28 noiembrie 1925 a legii
agrare, atât de mult aşteptată de ţărănimea poloneză. Conform ei, dimensiunea parcelării anuale
era de 200.000 ha a pământurilor de stat, bisericeşti sau moşiereşti, care erau vândute tuturor
ţăranilor la preţurile de piaţă. Dimensiunea maximală a proprietăţii funciare private varia în
funcţie de amplasarea geografică a moşiei (până la 300 ha în voievodatele orientale, pănă la 180
ha în alte zone ale ţării) sau de importanţa producţiei sale (până la 700 ha în cazul în care
stăpânul poseda întreprinderi industriale). Loturile de teren erau procurate din acumulările
personale ale ţăranilor sau cu ajutorul creditelor acordate de Banca Agrară de Stat. Astfel,
Seimul a legalizat starea de lucruri în domeniul agrar format anterior, în special urmările
reîmpărţirii haotice a pământurilor moşiereşti în folosul proprietarilor mici şi a exclus
posibilitatea unei exproprieri sau stabilirii unui preţ de procurare mai înalt (pentru ultimele două
puncte au pledat în special partidele agrariene de stânga).19
Noua criză parlamentară, deja a patra la rând în cei trei ani şi jumătate a activităţii
Seimului, a fost cauzată de proiectul lichidării deficitului bugetar, propus ce E. Zdzehovski în
data de 14 aprilie 1926. El prevedea măsuri extreme: creşterea temporară a tuturor impozitelor cu
10% (cu excepţia impozitului pe proprietate şi a taxelor vamale), introducerea impozitului pentru
măcinarea făinii şi aparatele de iluminare electrică, micşorarea salariului în sectorul de stat,
pensiilor şi indemnizaţiilor invalizilor, eliberarea din funcţii a unei părţi însemnate din ofiţeri şi a
18.000 de muncitori a căilor ferate. Socialiştii au respins ideile lui Zdzehovskii şi au înaintat
alternativa lor: mărirea impozitului pe propritate, limitarea cheltuielilor pe armată, micşorarea
termenului serviciului militar de două ori, mărirea numărului de munci obşteşti pentru şomeri.
Spre deosebire de planul consolidării valutei naţionale a naţional-democraţilor, socialiştii erau
adepţii creşterii moderate a inflaţiei. După refuzul forţelor de dreapta de a susţine propunerea
dată, socialiştii au ieşit din coaliţie în data de 20 aprilie. A revenit în prim-plan vechea problemă
a democraţiei poloneze de a forma un alt cabinet de miniştri.20
Partidele de centru şi dreapta s-au înţeles asupra formării guvernului Witos-2. În el au
intrat naţional-democraţii, creştin-democraţii, PSL-“Piast” şi Partidul Naţional Muncitoresc.
Coaliţia dispunea de suficiente voturi în Seim pentru promovarea legilor organice, inclusiv şi a

19
Польша в ХХ веке. Очерки политической истории, «Индрик», Москва, 2012, стр. 157
20
Ibidem, стр. 158

9
celei elctorale. Considerând tendinţele pozitive în economie, în special şansa de a mări
considerabil exportul de cărbune datorită grevei minierilor englezi ce a început din 5 mai,
cabinetul lui W. Witos putea conta pe o existenţă îndelungată. Mulţi reprezentanţi diplomatici
străini în Varşovia, care au urmărit desfăsurarea crizei, au ajuns la concluzia că situaţia în
Polonia a început să se stabilizeze. Ambasadorul italian D. Maioni raporta lui Benito Mussolini
în data de 10 mai 1926: “Guvernul… deşi nu dispune de o majoritate puternică, se consideră că
va rezista datorită flexibilităţii parlamentare neobişnuite a premierului”.21
Evenimentele ulterioare au demonstrat naivitatea unor asemenea opinii. Pilsudski în
interviul său din 10 mai a declarat că numirea guvernului Witos nu însemna încă sfârşitul crizei
politice. Mareşalul susţinea pentru public că noul cabinet va fi la fel de corupt şi inefectiv,
fiindcă ignora interesele morale ale ţării. Un accent special se punea asupra cadrelor militare,
care urmau să fie eliberate din funcţie de guvernul centru-dreapta. Prin această afirmaţie
Pilsudski se poziţiona ca apărător al intereselor armatei şi ale tuturor polonezilor, după care a
declarat în public război împotriva partidelor politice ce nu respectau noţiunea de interes
naţional, ci doar interesul personal.
Pilsudski şi-a distrus căile de retragere prin interviul său, lăsându-şi doar două opţiuni: de
a câştiga şi a cuceri puterea în stat sau de a pierde şi a se retrage definitiv de pe arena politică.
Guvernul a răspuns violent prin confiscarea tirajului ziarelor ce au publicat discursul
mareşalului. Totuşi, acest fapt nu a oprit susţinătorii fostului şef al statului de a iniţia discuţii
politice în restaurantele Varşoviei, câştigându-şi noi susţinători. Între timp, noul ministru al
armatei, J. Malcevski, a anulat decizia predecesorului său şi susţinătorului lui Pilsudski, Lucjan
Zeligowski, de a efectua exerciţii militare regimentelor poloneze sub conducerea mareşalului în
preajma capitalei. La locul indicat au sosit doar detaşamentele şi ofiţerii loiali cauzei lui
Pilsudski. O bună parte din alte corpuri ale armatei au ales tactica aşteptării, dislocându-se la fel
împrejurul Varşoviei.22
Ziua de 12 mai a cutremurat opinia publică a Poloniei prin informaţia despre atacul
înarmat asupra villei mareşalului în Sulejowek. Fiindcă conflictul dintre Pilsudski şi puterea
oficială nu era un secret, răspunsul la întrebarea cine a condus asasinii devenea unul retoric. În
realitate, doar apropriaţii intimi ai lui Pilsudski ştiau adevărul despre provocarea organizată în
prealabil – liderul lor a ordonat comandanţilor săi militari loiali de a înainta regimentele lor spre
capitală în noaptea dintre 11 şi 12 mai 1926. Conducătorul acţiunii militare era generalul G.
Orlicz-Dreszer. În dimineaţa zilei de 12 mai Pilsudski a plecat spre Belveder, reşedinţa
preşedintelui republicii, pentru a cere de la liderul statului demisia lui Witos. S. Wojchiechowski,
nebănuind despre intenţiile complotiştilor, se afla în deplasare spre reşedinţa sa din afara
oraşului. Lovitura de stat s-a aflat sub riscul de a nu se realiza doar din cauza lipsei persoanei-
cheie, căreia trebuiau să fie înaintate cerinţele. Pilsudski n-a avut altă opţiune, în afară de a iniţia
primul atacul său – Orlicz-Dreszer a primit misiunea de a ocupa podurile peste fluviul Vistula, ce
conectau ambele maluri ale capitalei. Scopul era de a ocupa litoralul de stânga, unde se aflau
toate clădirile guvernamentale ale ţării.
Partidele de stânga, inclusiv şi Partidul Socialist Polonez, au susţinut acţiunile
mareşalului şi au cerut demisia guvernului Witos. Mai mult decât atât, socialiştii au început rapid
organizarea unui batalion militar muncitoresc pentru a-i ajuta pe complotişti. Motivele deciziei
lor se rezumau la frica faţă de reforma electorală, care i-ar fi lipsit de şansa de obţine puterea prin
alegeri generale în parlament, precum şi trecutul lui Pilsudski, care şi-a început cariera politică în
rândurile PPS.23

21
Польша в ХХ веке. Очерки политической истории, «Индрик», Москва, 2012, стр. 159
22
Ibidem, стр. 160
23
Ibidem, стр. 161

10
 Guvernul a reacţionat în cele din urmă la evenimentele dramatice pentru existenţa sa.
Ministrul armatei Malcevski a convocat trupele loiale regimului constituţional în Varşovia şi a
organizat cadrele aflate la îndemână într-o reţea de apărare. Preşedintele Wojchiechowski s-a
reîntors în capitală şi s-a încadrat în acţiunile guvernului de asigurare a existenţei sale. Puterea
oficială a cerut răsculaţilor să se supună forţelor de ordine. S-a introdus starea de asediu în
capitală, voievodatele Varşovia şi Lublin.24
Trupele mareşalului au trecut în ofensivă, cucerind prin luptă podurile strategice peste
Vistula. Malul stâng al oraşului s-a transformat într-o arenă de lupte crâncene. În prima zi au
căzut clădirea prezidiumului guvernului, Statul Major al armatei, comendatura capitalei,
ministerul de comunicaţii, direcţia căilor ferate a regiunii, staţiunea telefonică centrală şi toate
garele ferate. Guvernul a rămas practic fără legătură telefonică sau telegrafică cu restul ţării. În
data de 14 mai 1926 răsculaţii au obţinut întăriri din partea garnizoanei oraşului Vilno, pe când
loialiştii nu puteau să transporte rapid regimentele sale din Velikopolije din cauza grevei pe căile
ferate iniţiată sub egida socialiştilor. În plus, rebelii au luat cu asalt aeroportul capitalei în aceeaşi
zi. Între timp, Pilsudski a convocat o conferinţă de presă improvizată, în care acesta a afirmat în
faţa jurnaliştilor: “Eu m-am luptat întreaga viaţă pentru… onoare, demnitate, curaj, în general
pentru forţele interne ale persoanei şi nu pentru interesele personale sau ale cercului apropriat.
Nu poate fi într-un stat prea multă nedreptate faţă de cei, care muncesc pentru alţii, nu poate fi
într-un stat – dacă el nu-şi doreşte sfârşitul – prea multă nedreptate”. Apelând la argumentele
morale superioare apartenenţelor politice, Jozef Pilsudski a obţinut simpatiile majorităţii
populaţiei Poloniei, indiferent de apartenenţa lor etnică sau socială. Regimul democratic era
sortit pieririi.
În ultima şedinţă a guvernului prim-ministru W. Witos a decis să înceteze rezistenţa,
nedorind izbucnirea unui război civil în Polonia şi ţinând cont de situaţia militară îndoielnică a
loialiştilor. Cabinetul în întreaga componenţă şi-a dat demisia, acelaşi lucru a făcut şi
preşedintele S. Wojchiechowski. 25 Victoria complotiştilor a fost temeinică datorită slăbiciunii
iniţiale a regimului constituţional democratic. Nici un partid nu a respectat principiile de
cooperare şi solidaritate pe care s-a bazat Constituţia din 1921. Fiind în mare parte inspirată după
analogul său francez din 1870, această lege supremă în stat nu a fost adaptată la realităţile
politice dure ale Poloniei interbelice, care urmăreau crearea unui regim difeirit conform
preferinţelor politice proprii. Nici un partid nu s-a luptat hotărât pentru salvarea Constituţiei, iar
ironia sorţii a fost rolul naţional-democraţilor care au apărat regimul, pe care urmăreau oricum
să-l schimbe după alegerile parlamentare.

Capitolul IV. Formarea regimului “sanaţiei”

La momentul zilei de 14 mai 1926 se părea că victoria pe arena politică a Poloniei au

obţinut forţele politice de stânga, fiindcă anume cu ele se asocia imaginea personalităţii lui
Pilsudski în viziunea opiniei publice. Fără consultaţii cu preşedintele interimar M. Ratai şi liderii
principalelor formaţiuni politice, mareşalul l-a însărcinat cu misiunea de a forma noul cabinet pe
Kazimej Bartel, profesorul Institului Politehnic din Lwow. Însuşi Pilsudski şi-a rezervat rolul de
ministru al armatei. El va ocupa această funcţie şi va dirija politica externă a Poloniei până la
moartea sa. Toţi miniştrii numiţi erau oameni noi în executivul statului. Prin acest fapt de epurare
totală a guvernului de elementele vechi, Pilsudski a arătat, că nu este dator nici unui partid
victoriei sale. El şi-a asumat privilegiul de a numi guvernul fără conslutaţii cu parlamentul.
Partidele umilite ale Seimului nu s-au opus în nici un fel. Polonia s-a trezit într-o realitate

24
Польша в ХХ веке. Очерки политической истории, «Индрик», Москва, 2012, стр. 161-162
25
Ibidem, стр. 163

11
politică nouă, care a obţinut numele de “sanaţie” (ceea ce se traduce din poloneză ca
“însănătoşire”).
Cabinetul lui K. Bartel a fost legalizat de către preşedintele M. Ratai. În primul rând,
guvernul numit s-a preocupat de restabilirea unităţii armatei. La 15 mai Ratai printr-un decret a
interzis continuarea operaţiunilor militare. La 16 mai reprezentanţii trupelor combatante au
încheiat o înţelegere de sistare a ostilităţilor şi de supunere ordinelor ministrului armatei. În data
de 22 mai Pilsudski a publicat ordinul său armtei, în care el interpreta evenimentele loviturii de
stat ca o ceartă între fraţi. El şi-a manifestat dorinţa de a urma misiunea consolidării şi renaşterii
naţionale. Mareşalul a promis în public că nu va persecuta vechii săi inamici, însă nu şi-a ţinut
întocmai cuvântul. Generalii loialiştilor Malcevski, Rozvadovski, Zagurski şi alţii au fost arestaţi
şi întemniţaţi în închisoarea din Vilno. Către începutul anului 1927 în armata Poloniei au fost
eliberaţi din funcţie 37 generali, inclusiv şi cei care s-au remarcat în timpul războiului sovieto-
polonez din 1920. O parte din ofiţeri au părăsit serviciul militar în mod benevol, însă majoritatea
cadrelor militare loialiste au continuat să-şi exercite funcţiile sub noua conducere.26
Multe aşteptări erau legate de sfera politică. Se considera că Pilsudski se va proclama
dictator al statului şi va dizolva parlamentul, însă aceste prgonoze nu s-au realizat. Mareşalul nu
avea nevoie de Seimul format după următoarele alegeri, fiindcă nu era sigur de rezultatele lor,
însă pentru etapa iniţială de consolidare a regimului său un parlament umilit şi lipsit de autoritate
era mult mai convenabil. Acest pas a arătat pe deplin caracterul iluzoriu al calculelor liderilor
partidelor de stânga de obţinere a puterii cu ajutorul loviturii de stat din mai 1926.
Următoarea problemă care trebuia de soluţionat era ocuparea postului liber al
preşedintelui ţării. Însuşi Pilsudski niciodată nu şi-a manifestat interesul faţă de obţinerea acestei
funcţii după lovitura de stat. În schimb, într-un şir de interviuri el în mod deschis expunea
viziunea sa asupra sistemului politic optim al Poloniei. Ea trebuia să dispună de o guvernare
puternică, însă nu conform modelului dictaturii personale precum în Italia, ci celui american,
unde preşedintele era reprezentantul întregii naţiuni şi nu a intereselor unui partid. Printre
schimbările de ordin principal ministrul armatei enumera împuternicirea preşedintelui cu dreptul
de a decide personal întrebările de importanţă naţională şi de a forma guvernul, slăbirea rolului
parlamentului în favoare cabinetului de miniştri, simplificarea legislaţiei curente.
În acelaşi timp, mareşalul continua să preseze psihologic pe deputaţi, ameninţându-i pe
“endeci” şi membrii PSL-“Piast” că în cazul nealegerii unui candidat “potrivit”, ei riscau să aibă
de a face cu străzile revoltate şi atunci într-adevăr se va începe guvernarea prin metode violente.
Speranţele forţelor de stânga au fost spulberate după afirmaţia lui Pilsudski, care a efectuat “ceva
asemănător cu o revoluţie fără consecinţe revoluţionare”.27
Către 31 mai 1926 au fost convocate ambele camere parlamentare cu scopul de a alege un
nou preşedinte deja a treia oară în ultimii patru ani. Partidul Socialist Polonez l-a înaintat ca
candidat pentru funcţia de preşedinte pe J. Pilsudski, naţional-democraţii – pe voievodul
Poznanului, contele A. Bninski. Majoritatea parlamentară l-a susţinut pe liderul loviturii de stat.
Pilsudski în aceeaşi zi l-a mulţumit pe M. Ratai (care exercita totodată funcţia de
mareşal/speaker al Seimului) pentru legalizarea răsturnării puterii, însă a respins oferta de a
deveni şeful statului, motivându-şi decizia prin neîncrederea faţă de parlament şi frica de a
împărtăşi soarta lui Narutovici. În plus, menţiona demnitarul în scrisoarea sa, el prefera munca
concretă, iar constituţia actuală l-ar fi îndepărtat de această dorinţă.
Logica comportamentului lui Pilsudski poate fi uşor înţeleasă. Postul de preşedinte l-ar fi
lipsit de controlul direct asupra armatei, sursei sale principale a puterii obţinute. Armata Poloniei
era într-adevăr creaţia lui proprie, care servea ca garant al suvernităţii republicii şi fundamentul

26
Польша в ХХ веке. Очерки политической истории, «Индрик», Москва, 2012, стр. 164
27
Ibidem, стр. 165

12
principal al regimului său. Din această cauză, titlul de preşedinte constituţional era unul inutil în
ochii săi. Având un “bici” efectiv în chipul forţelor militare, el putea uşor prin ameninţări să-şi
garanteze de-facto rolul de lider al statului, atribuindu-şi manierele de acţiune a unui cardinal
cenuşiu al politicii interne poloneze. În locul său el a propus să fie ales în calitate de preşedinte
Ignacy Moscicki, profesorul de chimie al Universităţii din Varşovia, camaradului său politic din
tinereţe pe linia socialistă, persoană ce la acel moment a abandonat sfera politicului în favoarea
unei cariere ştiinţifice de succes. La 1 iunie candidatura lui Moscicki a fost înaintată
parlamentului de către prim-ministrul K. Bartel şi M. Ratai. Cu 281 de voturi pentru şi 200
contra, marioneta mareşalului a fost învestită în funcţie. Parlamentul polonez s-a arătat destul de
servil noii conduceri, mai ales centriştii care s-au separat de “endeci”.
Către 4 iunie noul preşedinte şi-a depus jurământul. Peste patru zile şeful statului a
confirmat componenţa cabinetului propus de K. Bartel, finalizând astfel a doua etapă de
constituire a regimului “sanaţiei”. Parlamentul era demoralizat, forţele de dreapta erau izolate de
cele de centru, iar partidele de stânga au dat undă verde acţiunilor viitoare a adepţilor noului
regim.28
Noua realitate politică a Varşoviei a fost acceptată ca fiind una naturală de reprezentanţii
diplomatici ai statelor străine. Pilsudski după lovitura de stat din start a preluat controlul asupra
diplomaţiei poloneze, convingându-i pe ambasadorii acreditaţi despre faptul că rămâne loial
principiilor păcii şi conlucrării cu alte naţiuni pe continentul european. Pentru promovarea
tehnică a cursului său extern, mareşalul l-a ales în funcţia de ministru de externe pe A. Zaleski,
absolventul Şcolii Ştiinţelor Economice şi Politice din Londra şi fostul ambasador al Poloniei în
Italia. Zaleski s-a remarcat în activitatea sa diplomatică ca adept al imteracţiunii constructive cu
Liga Naţiunilor.29
Încă o decizie importantă a guvernului a foat acordarea dreptului preşedintelui de a
interveni în activitatea cabinetului. Totodată, se pregăteau schimbări în Constituţia din 1921 care
ar fi legitimat noua stare de lucruri în Polonia “sanaţiei”. Proiectele schimbărilor presupuneau
mărirea numărului de drepturi în favoarea puterii executive, consolidarea rolului Senatului în
detrimentul Seimului şi schimbarea legii electorale în defavoarea minorităţilor etnice ucrainene
şi beloruse. Planul dat era destul de convenabil atât guvernului, cât şi forţelor de centru şi
dreapta. Împotriva modificărilor constituţionale erau socialiştii, comuniştii şi reprezentanţii
minorităţilor etnice. La 5 iulie Seimul a început analizarea propunerilor, iar la 2 august cu 246 de
voturi pentru şi 95 contra a adoptat 8 modificări în 6 articole ale Constituţiei din 1921, eveniment
cunoscut în istoriografia poloneză ca “novella din august”. 30 Conform novellei, preşedintele
putea dizolva parlamentul conform argumentelor motivate din partea prim-ministrului, iar
Seimul era lipsit de dreptul de a se autodizolva. Preşedintele putea emite decrete cu caracter de
lege organică obligatorie fără aprobarea Seimului, în cazul în care ele nu încălcau constituţia.
Parlamentul era convocat într-o sesiune ordinară o dată pe an, nu mai târziu de 1 octombrie,
pentru aprobarea bugetului de stat şi a numărului de recruţi tineri pentru armată în anul următor.
Astfel, către august 1926 în Polonia s-a finalizat procesul de formare şi consolidare
legislativă a regimului “sanaţiei”. Ea reprezenta în sine un sistem politic, în care s-au păstrat
rămăşiţele vechilui parlamentarism sub forma partidelor care activau legal în organele de
reprezentare. Acestea însă au pierdut prerogativele sale în favoarea puterii executive în persoana
preşedintelui şi prim-ministrului. Iniţiativa politică a rămas în mâinile lui J. Pilsudski, care avea
controlul efectiv asupra armatei şi reprezentanţilor săi în executiv. Nu în ultimul rând trebuie de
remarcat şi îmbunătăţirea situaţiei economice în Polonia între anii 1926-1929 ca factor de rang
primar în consolidarea regimului “sanaţiei” pentru reprezentanţii elitelor economice şi

28
Польша в ХХ веке. Очерки политической истории, «Индрик», Москва, 2012, стр. 166
29
Ibidem, стр. 167
30
Ibidem, стр. 168

13
comerciale a naţiunii. În momentele de criză, precum alegerile parlamentare din 1928 sau Marea
Depresiune din 1929-1933, Pilsudski ieşea din umbră pentru a prelua funcţia de prim-ministru,
însă când primejdiile erau deja în urmă, acesta se reîntorcea la vechiul său rol de cardinal cenuşiu
al politicii Poloniei până la moartea sa în 1935. Încă o trăsătură specifică a Poloniei epocii lui
Pilsudski a fost reîntoarcerea pe scena politică a forţelor conservatoare, care au jucat un rol
principal în Polonia divizată între cele trei imperii, dar au fost nevoiţi să se retragă în umbră după
reîntregirea statului naţional. Guvernul a început să apeleze la serviciile aristocraţiei cu
experienţă bogată, acumulată în perioada dinaintea şi pe parcursul Primului Război Mondial.
Regimul său a supravieţuit datorită inerţiei create în rândul elitelor din Varşovia,
influenţei sporite a armatei şi dezamăgirii în rezultatul activităţii partidelor politice legale din
stat. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi colapsul armatei poloneze în faţa ofensivei
Wehrmacht-ului german a pus capăt atât existenţei celei de-a II-a Rzeczpospolita, cât şi a
regimului “sanaţiei” cu care aceasta s-a asociat.

Concluzii

Acum, cunoscând momentele principale în istoria politică a Poloniei interbelice, este

posibil de a răspunde la următoarea întrebare: de ce democraţia ca sistem politic a suferit fiasco
în faţa ideilor autoritare reprezentate de regimul “sanaţiei”? Răspunsul poate fi găsit în epoca
gestaţiei principalelor formaţiuni politice, când acestea au activat în condiţiile unei Polonii
divizate între puterile străine. Fracţionalismul şi egoismul lipsit de compromise au devenit
trăsăturile principale ale elitelor politice poloneze în Regatul Poloniei din Imperiul Rusiei, în
Galiţia Imperiului Austro-Ungar şi în Polonia controlată de germani. Atunci când aceste elite s-
au reunit într-un stat naţional unitar, experienţa lor politică acumulată anterior a cauzat doar
adâncirea disensiunilor interne şi conflictelor crâncene între urmaşii ideologiilor de dreapta şi de
stânga. Constituţia din 1921 nu ar fi putut garanta crearea unei societăţi democratice stabile,
fiindcă partidele care au promovat-o nu erau pe deplin satisfăcute cu aceasta şi se ghidau în
acţiunile sale după principiul “totul sau nimic”. Lupta politică de lungă durată, adâncirea
fracţionalismului, crizele guvernamentale şi situaţia economică din ce în ce mai depresivă au
permis adepţilor ideilor mareşalului Jozef Pilsudski de a întreprinde lovitura de stat din mai
1926.
Cauzele succesului lui Pilsudski îşi au originea încă din perioada Primului Război
Mondial. Viitorul lider al “sanaţiei” a reuşit să-şi rezerveze rolul exclusiv de fondator al forţelor
armate poloneze, pe baza căruia şi-a creat capital politic în timpul conflictelor cu Republica
Populară a Ucrainei de Vest, Lituania independentă şi Rusia Sovietică în anii 1918-1921.
Retragerea sa temporară din politică după adoptarea Constituţiei din 1921 i-a permis persoanei
sale să nu se asocieze cu insuccesele regimului parlamentar şi să formeze un pol de opoziţie non-
formală faţă de situaţia creată. Folosindu-se de circumstanţele existente, Pilsudski şi susţinătorii
săi au efectuat lovitura de stat din mai 1926 datorită forţelor armatei Poloniei şi unei propagande
efectuate în prealabil. Beneficiind de succesele economice din 1926-1929 şi de demoralizarea
Seimului, mareşalul a reuşit să-şi consolideze regimul nou-creat, limitând la minimum
împuternicirile parlamentului în favoarea puterii executive controlate de acest cardinal cenuşiu al
Poloniei interbelice. În acest fel, Polonia a devenit încă un caz particular al fenomenului trecerii
de la un regim democratic la cel autoritar în statele Europei de Est.

14
 Bibliografie

Краткая история Польши. С древнейших времен до наших дней,

«Наука», Москва, 1993

Польша в ХХ веке. Очерки политической истории, «Индрик», Москва,

2012

К 70-летию образования самостоятельных государств в Центральной и

Юго-Восточной Европе. М., 1989. Вып. 1.

Polonsky, A. Politics in Independent Poland, 1921–1939: The Crisis of

Constitutional Government (1972)

Cienciala, Anna M., and Titus Komarnicki (1984), From Versailles to

Locarno, Keys to Polish Foreign Policy, 1919–1925, Kansas U. Press.

15