ȘCOALA ANALELOR FRANCEZĂ

La răscrucea secolelor XIX-XX științele socio-umane se aflau într-o stare de criză. În

primul rând o atare percepție plana și asupra lumii științifice. Un factor care a condiționat starea
respectivă a fost revoluția industrial-științifică: numeroasele descoperiri în domeniul științelor
exacte a favorizat apariția armelor distructive. După Primul Război Mondial nivelul încrederii în
știință a scăzut ți mai mult. Descoperirile științifice care trebuiau, aparent, să diminueze rata
morții și să sporească rata longevității în Europa, au făcut invers: crearea unor arme de ucidere în
masă.

Problema socială principală cu care s-a confruntat Europa după Primul Război Mondial
este apariția „generației pierdute” (care și-a găsit expresie în opera lui Remarque) – generația de
oameni abrutizați, trecuți prin malaxorul războiului care au avut de suferit enorm de pe urma
acestei intemperii. Pe acest fundal social apare necesitatea de studiere a gândirii umane pentru a
preveni un nou conflict dezastruos. Accentul trebuie pus nu pe rolul personalităților aparte, ci pe
rolul societății per ansamblu, atât sub aspect individual, cât și colectiv la nivelul maselor. În
acest context istoric apare Noua Școală Istorică – doar o ramură a inovațiilor în științele socio-
umane.

Școala „Analelor” sau Noua Școală Istorică – este o direcție de studiere a istoriei fondată
de Marc Bloch și Lucien Febvre. Școala respectivă s-a consolidat în jurul revistei științifice „Les
Annales” și a exercitat o influență definitorie asupra dezvoltării istoriografiei contemporane și
mai ales a celei din secolul XX.

Propriu-zis revista „Analele” a parcurs mai multe etape ale dezvoltării: 1929 – 1938 revista
se numea „Analele istoriei sociale și economice”; 1939 – 1941 și în 1945 „Analele istoriei
sociale”; 1942 – 1944 „Culegerea de istorie socială”; 1946 – 1993 „Analele. Economie.
Societate. Civilizație.” Și din 1994 „ Analele. Istoria și științele sociale”. Fondatorii revistei
„Analele istoriei sociale și economice” la momentul anului 1929 au fost istoricii francezi Marc
Bloch și Lucien Febvre. Aici se publicau studii și articole care încercau să ofere o imagine totală
asupra întregii istoriei și nu se limita doar la elucidarea aspectelor politice, militare și
diplomatice ale istoriei.

Concepțiile și aspectele metodologice ale Noii Școli Istorice

Principala schimbare calitativă care s-a produs în percepția istoriei este înlocuirea „istoriei-
narațiune” cu ”istoria-problemă”. Problematizarea istoriei semnifica ridicarea acesteia la un alt
nivel științific. Tendința primordială a fost încercarea de a crea o „istorie totală” – tipul de istorie
care să reflecte totalitatea evenimentelor și proceselor culturale, economice și politice la toate
nivelurile societății. În centru studiilor istorice nu se mai pune activitatea personalităților notorii,
descrierea evenimentelor dar societatea în întregime și se fac anumite incursiuni în cele mai
adânci structuri istorice, existente în epoci îndepărtate. Această abordare a făcut ca istoria să
apeleze la ajutorul științelor umanistice conexe precum sociologia, etnografia, geografia,
antropologia, dar și a permis lărgirea spectrului de izvoare istorice.

O caracteristică care diferențiază metodologia școlii „Analelor” de școlile precedente este

utilizarea rezultatelor cercetărilor arheologice, istoriei tehnicii, lingvisticii, vieții cotidiene, etc.
În știința istorică s-a produs o turnură epistemologică, legată de lucrul cu izvorul istoric: istoricul
este mut, el nu poate „vorbi” și de aceea istoricul devine acela care trebuie să ofere întrebări
documentului. Valoare capătă chiar și sursa falsificată, fiindcă ea poate explica de ce a fost
necesară falsificarea și cui ea îi poate fi rentabilă. Asemenea, reprezentanții noii școli istorice
cercetează gândirea și mentalitatea oamenilor din diverse epoci istorice, alternarea modelelor
sociale și valorice, problematica memoriei istorice, etc.

Caracteristica principală din punct de vedere metodologic a noului curent istoric este
folosirea unui concept nou al izvorului istoric. Școala Analelor a introdus o percepție extinsă a
sursei istorice, care de acum era văzută ca totul ce scrie sau spune omul, totul cu ce el
interacționează, totul de ce se atinge este o sursă de studiere a istoriei.

Noua conceptualizare a atras după sine și metode noi de lucru cu sursa. Istoricul trebuie să
pună întrebări izvorului și să pătrundă în ideea sa. Înțelegerea din interior al documentului ar
trebui să permită cercetătorului să se aprofundeze în epoca pe care o studiază, să înțeleagă
mentalitatea oamenilor din timpurile trecute, etc. Premisa acestor aspecte metodologice este
faptul că omul în diferite epoci avea mentalitate diferită, în conformitate cu care își dezvolta
cultura, construia societate, întreținea relații economico-sociale cu alți indivizi ș.a.m.d. Așadar,
pentru a înțelege o epocă este indispensabil să înțelegi gândirea indivizilor de atunci, să-ți
construiești un tablou istoric autentic în care îți găsesc loc atât reprezentările individuale, cât și
colective.

Meritul primar al generației „annaliștilor” este că ei au văzut în istorie nu doar modele și

scheme economico-sociale sau politice, ci și omul cu gândirea și sentimentele sale și au încercat
să explice istoria prin motivarea faptelor și acțiunilor ale persoanelor.
 Reprezentanții Noii Școli Istorice

Marc Bloch (1886 – 1944)

Marc Bloch a fost co-fondatorul revistei științifice „Les Annales” împreună cu colegul său
Lucien Febvre. Bloch era profesor universitar, un clasicist al științei istorice și un dascăl care a
educat generații întregi de istorici. Bloch mereu a căutat să găsească noi perspective de cercetare
în domeniul științelor socio-umane și a istoriei în special. Interesant că istoricul francez singur a
devenit o parte a istoriei, fiind angajat în mișcarea de Rezistență franceză și murind în cel de Al
Doilea Război Mondial.

Cele mai multe lucrări scrise și publicate de Marc Bloch au fost între 1919 – 1936. Operele
sale sunt consacrate în mare parte istoriei agrare a Franței sau Europei de Vest. Printre
monografiile cele mai cunoscute se evidențiază: „ Île de France: o țară din jurul Parisului”,
„Împărații și servii: un capitol din istoria epocii Capețienilor”, „Atingerea regală – monarhia și
miracolul în Franța”, „Istoria agrară franceză” și „Societatea feudală”. Pe lângă lucrările
respective, activitatea științifică a istoricului francez s-a încununat cu scrierea unui număr mare
de recenzii și articole.

În 1924 apare monografia „Atingerea regală” în care este caracterizată credința colectivă a
francezilor. Autorul examinează încrederea pe care o au francezii de rând în atingerea
monarhului, care vindecă și bolile. De fapt, prin cercetarea elementelor supranaturale din
gândirea franceză, Bloch și-a propus să observe ce rol joacă figura regală și ideologia promovată
de Capețieni asupra imaginarului colectiv francez. Prin aceasta autorul a reușit să facă o
cercetare inovatoare în domeniul mentalităților și mai ales să accentueze mentalitatea omului
medieval.

Capodopera savantului francez este cartea „Apologia istoriei. Meseria unui istoric”. Titlul
cărții nu este ales întâmplător. Autorul exprimă faptul că lucrul istoriculul tot este cu o meserie.
Meseria are sens propriu de lucru, Bloch comparând istoricul cu un meșteșugar medieval.

Prima ce se remarcă este că un adevărat istoric trebuie să aibă o minte activă pentru a știe
cum a pune problema științifică și cum de a-i căuta soluționarea. Bloch consideră că gândirea
umană trebuie să se bazeze pe problematizare. Cauzele istorice nu pot fi postulate, ele vor fi
căutate. În mod particular, savantul francez accentuează că uneori unele lucrări de sinteză pot fi
mai utile decât unele analize profunde. Câteodată este mai important să pui problema corect,
decât să o soluționezi. Marc Bloch postula că un adevărat istoric trebuie să rămână imparțial în
orice circumstanțe. Imparțialitatea se poate privi sub două aspecte: ca om de știință și ca un
judecător. În calitate de specialist el este obligat să facă observațiile necesare și să ofere soluțiile
corespunzătoare, iar ca un judecător, câteodată, este obligat să dea unele verdicte chiar dacă nu îi
convin.

O altă lucrare de referință este „Societatea feudală”. În centrul atenției este plasat sistemul
feudal european al cărui dinamică este condiționată de structurile pe care el se întemeiază și care
interacționează între ele. Lectura operei nu scoate în vileag rolul unei personalități istorice
concrete, dar creionează anume societatea umană cu totalitatea sa de relații sociale complexe,
aflate mereu în mișcare, care se focalizează pe mulți oameni, pe psihologia lor colectivă,
memoria istorică, fenomenele sociale, etc. Una din nișa principală acestui demers metodologic
este studiul mentalității – maniera de a gândi și a acționa. Pe primul plan Bloch pune studierea
aspectelor psihice și spirituale umane; factorii geografici și economici nu fac decât să formeze un
anumit tip de gândire la indivizi.

Dacă ar fi să facem un rezumat, opera lui Bloch nu se bazează pe detalii politice, istoria
personalităților notorii, etc, ci pe structurile și modelele sociale și pe mentalitate.

Lucien Febvre (1878 – 1956)

Activitatea lui Lucien Febvre asemenea a avut loc în prima jumătate a secolului XX.
Febvre a absolvit Școala Medie Superioară din Paris, după care a activat la universitatea din
Dijon. În anul 19333 el devine profesor la instituția de învățământ public cea mai prestigioasă
din Franța – College de France. Până la sfârșitul vieții a stat în fruntea revistei „Les Annales”
fondată cu Bloch.

Spre deosebire de Marc Bloc, care cum am zis miza pe cercetarea structurilor sociale,
Lucien Febvre s-a evidențiat pentru studiile culturii spirituale a elitelor. Monografiile principale
scrise în diferiți ani sunt „Secolul XVI – destinul lui Martin Luther” (1928); „Religia lui
Rabelais: problema necredinței în secolul XVI în Franța” (1942) destinare figurilor centrale ale
Renașterii și Reformei. Pe lângă acestea, operei sale îi aparțin multe articole științifice reunite în
volumul tradus în limba rusă ca „Бои за историю”. În aceste articole Febvre își exprimă
dezacordul cu metodologia utilizată de istoriografia tradițională, care se ascunde după fapte și
texte. Febvre postulează că este inadmisibil ca istoricul să se izoleze într-un turn de fildeș, iar
sursele istorice trebuie să-i servească ca mijloace dar nu ca scop în sine.

Aparent, lucrările istoricului francez par să fie niște însemnări biografice. Însă savantul
merge mult mai departe și încearcă să extindă gândirea marilor personalități asupra epocii în care
aceștia trăiesc. Inovația metodologică este introducerea unei istorii intelectuale de epocă. Febvre
opinează că personalitățile notorii sunt produsul unei epoci, respectiv figurile acestora pot servi
ca modele de gândire și comportament în studierea mentalității unei perioade anume.
 O trăsătură modernizatoare introdusă de enciclopedistul francez este lupta cu anacronism.
În cazul de față sub anacronism înțelegem dăinuirea aceluiași om în istorie, fără a se schimba. El
consideră inadmisibil ca să proiectezi sentimentele și gândirea omului contemporan, asupra
anticilor, medievalilor și chiar asupra modernilor. Asemenea, el pedalează pe ideea de scriere
unui „dicționar a mentalităților” pentru fiecare epocă: în care să se studieze modurile de reflexie,
modele de comportament, simbolurile.

Pentru un istoric este foarte important spiritul de cercetător și activitatea. Un bun istoric nu
este acel care știe, dar cela care caută. În studiile sale Febvre utilizează metodologia disciplinelor
umane conexe cu istoria: psihologiei, lingvisticii, filologiei, studiului religiei, etc. Cu atât mai
mult, el crede că abordarea interdisciplinară trebuie să fie un mijloc, nu un scop.
Interdisciplinaritatea poate permite deschiderea unei probleme în toată complexitatea sa și
formarea unei imagini istorice exhaustive a fenomenelor.

În cartea despre „religia lui Rabelais” apare sintagma de „înzestrare spirituală”, ceea ce
este interpretat ca mentalitatea. Mentalitatea în opinia autorului este conștiința socială,
inalienabil legată de emoții. Până la apariția Noii Școli Istorice, termenul era consemnat doar în
lucrările etnografice sau antropologice precum „Mentalitatea primitivă” a lui Levy-Bruhl.

Fernand Braudel (1902-1985).

Fernand Braudel a fost un istoric francez din generația II a reprezentanților Școii Analelor.
Anii de viață 1902 – 1985. Viziunile lui Braudel în domeniul istoriei au devenit revoluționare,
fiindcă este primul care a consacrat studii ample procesului istoric văzut prin prisma factorilor
geografici și celor economici. Cercetând nașterea capitalismului a fost pionerul teorii sistemelor-
lume, preluată și desfășurată mai târziude sociologul americal Imannuel Wallerstein. Lucrările
lui Braudel au influențat substanțial formarea lui Pierre Chaunu – un alt istoric analist – cunoscut
pentru propunerea modelelor economice ca o matrice a procesului istoric.

În anul 1956 Braudel l-a înlocuit pe Lucien Febvre la conducerea revistei „Annales”.
Interesul său științific principal ținea de problematizarea timpului istoric. În capodopera sa scrisă
în 3 volume „Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea” el a analizat 3
niveluri și 3 scurgeri ale timpului istoric: I – timpul de lungă durată – în limita căruia se produc
schimbări geografice și naturale; II – timpul de durată medie – în decursul căruia se schimbă
structurile social-economice și modelele politice și III – timpul de durată scurtă în care se produc
evenimentele istorice.

Fernand Braudel a propus să se analizeze în mod prioritar două niveluri ale structurii
sociale: structurile vieții materiale și imateriale care cuprind psihologia umană și practicile
zilnice. Al doilea nivel a fost numit de Braudel „structurile cotidiene”. Istoricul francez insista că
anume în acesta se formează simbolurile și valorile credinței ale omului în fiecare epocă istorică.
De aceea înțelegerea motivelor comportamentului uman, a simbolismului tabloului prin care văd
lumea (reprezentările, ipostazele, deprinderile, modelele, simțurile, etc) semnifică înțelegerea
profundă a epocii pe care o studiezi, semnifică percepția relațiilor intersociale, de la detaliile
cotidiene până la preferințele politice.

Savantul francez refuza o tratare a istoriei prin intermediul evenimentelor, preferând mai
curând studierea „geoistoriei”. Pentru a-și explica paradigma el recurge la o alegorie. El compara
istoria cu marea: un călător va admira cum se mișcă luntrele pe vîrful valului, pe când un marinar
știe că valurile sunt create de numeroșii curenți subacvatici. Istoricii din generațiile anterioare au
fost criticați de Braudel că acordau prea mare atenție evenimentelor politice, care pot fi explicate
– după părerea autorului – doar prin cercetarea cauzelor profunde acestora. El practic renunța să
accepte rolul unei singure personalități în schimbarea vectorului istoriei.
 CONCLUZII

Într-un final putem spune cu fermitate că Școala Analelor Franceze din prima jumătate a
secolului XX a fost un curent istoriografic revoluționar pentru științe socio-umane în mod
general și pentru știința istorică în particular. Promotorii Școlii Analelor spre deosebire de
predecesorii săi au încercat să ofere o nouă viziune și nu doar a procesului istoric, ci al omului în
general. Omul devine cheia istoriei, care prin interacțiunea cu semenii săi creează structuri
sociale viabile și dinamice, care se răsfrâng asupra politicului, ideologiei, economiei, societății,
etc.

Interdisciplinaritatea este un alt filon al demersului istoriografic analist. Studierea

unilaterală a izvoarelor istorice nu mereu poate scoate la suprafață anumite realități. Studiul
istoric pentru a fi aprofundat trebuie confruntat cu disciplinele socio-umane conexe, care pot
revărsa un fascicol de lumină asupra timpurilor celor mai îndepărtate din istoria umană. Istoricul
devine un detectiv: el confruntă faptele, interoghează martorii (izvoarele în cazul de față),
acționează în spiritul lui Sherlock Holmes care spunea că cele mai importante detalii în tabloul
unei crime sunt detaliile neînsemnate la prima vedere și acele minore.
 BIBLIOGRAFIE

М. Блок. Апология истории или Ремесло историка. M: Наука, 1973 - 232 pp.

Л. Февр. Бои за историю. М: Наука, Москва, 1991, 635 pp.

О.В. Зверев. Историческая школа «Анналов» и ментальность. În: Вестник МГУКИ,

6 (44) ноябрь-декабрь, 2011, 44–47.

https://arzamas.academy/materials/979

http://koi.tspu.ru/koi_books/zaytseva/theme1.htm