Anglia anglo-saxonă

Anglia anglo-saxonă acoperă istoria Angliei evului mediu timpuriu, de la dispariţia Angliei
romane şi apariţia regatelor anglo-saxone în secolul al V-lea până la cucerirea ei de către
normanzi în 1066.

Migraţia şi formarea regatelor (400-600)

Este destul de dificil de stabilit o cronologie corectă a evenimentelor dintre retragerea Romei
din Britania, şi întemeierea regatelor anglo-saxone. Geoffrey de Monmouth relatează în
lucrarea sa, Historia Regum Britanniae, plecarea trupelor romane din Anglia, dar mare parte
din continutul acesteia este catalogat de istorici ca simplă legendă.

Coif provenind de pe nava mortuară Sutton Hoo

Rapoartele arheologice privind ultimile decenii ale stăpânirii romane demonstrează urme
evidente ale decăderii în lumea urbană, monedele turnate după anul 402 fiind destul de rare.
Astfel, momentul în care Constantin al III-lea, proclamat împărat de către trupele sale în 407,
a trecut Canalul Mânecii cu ultimile trupe aparţinând garnizoanei din Britania, reprezintă
sfârşitul efectiv al Angliei romane. Britania rămâne practic lipsită de apărare, Constantin fiind
mai târziu ucis în luptă. În 410, împăratul Honorius le spune romanilor din Britania să nu
conteze pe ajutorul Romei şi să îşi pregatească singuri apărarea, deşi la mijlocul secolului al
V-lea aceiaşi romano-britoni consideră că încă mai sunt îndreptăţiti să ceară ajutorul
consulului Flavius Aetius. În limbaj, Anglia a păstrat puţine urme ale stapănirii romane.

Mituri şi legende variate învăluiesc sosirea anglo-saxonilor, unele având la bază evenimente
reale, altele mai puţin. Potrivit tradiţiei, un conducător briton numit Vortigen a deschis calea
invadatorilor, saxonii sosind în valuri în Anglia începând cu anii 425-450. Cucerirea insulei de
către saxoni a fost lentă şi aparărea ei adeseori curajoasă. În 429, sfântul Garmanus, episcop
de Auxerre, a sosit la Verulam, pentru a conduce lupta împotriva ereziei pelagiene. În vremea
când episcopul se afla acolo, saxonii si pucţii ameninţau oraşul; sfântul Germanus, luând
comanda trupeler, iesi învingător. În jurul anului 495, britonii au obtinut o însemnată victorie
la Bătălia de pe Muntele Badon, inspirând probabil legenda regelui Arthur. Deşi după această
bătălie invazia a fost încetinită, până în 615 britonii au fost împinşi în nordul şi vestul insulei
formându-se aşa-numita "graniţă celtică", anglo-saxonii devenind predominanţi în teritoriile
Angliei moderne, denumirea tării provenind de la anglii, unul dintre popoarele cuceritoare.

În mediile academice există totuşi o dezbatere privind etnogeneza din sudul şi estul insulei,
neştiindu-se exact dacă anglo-saxonii au înlocuit în totalitate populaţia autohtonă britonă sau
au asimilat-o. Se ştie însă că încă din secolul al IV-lea, britonii au început să treacă peste
Canalul Mânecii şi să se stabilească în partea vestică a Europei, în Armorica şi Galia, formând
Bretania. Este posibil ca alţii să fi migrat în nordul Spaniei.

Heptarhia şi creştinarea (600-800)

Insulele britanice în jurul anului 802

Creştinarea Angliei anglo-saxone a început în jurul anului 600, sub influenţa creştinismului
celtic din nord şi vest şi a Bisericii Romano-Catolice din sud-est. În 597, Augustin, a devenit
primul arhiepiscop de Canterbury, botezându-l în 601 pe primul rege anglo-saxon, Ethelbert
de Kent, ultimul rege necreştin al anglo-saxonilor, Penda de Mercia, murind în 655. Misiunea
anglo-saxonă a luat apoi amploare în secolul al VIII-lea, ducând practic la creştinarea
întregului regat al francilor până în anul 800.

În secolele al VII-lea şi al VIII-lea centrul puterii a oscilat între regatele mai mari. Bede îl
consideră pe Ethelbert de Kent ca fiind persoana dominantă la sfarşitul secolului al VI-lea, dar
cu timpul creşte importanţa regatului Northumbriei, format din fostele regate Bernicia şi
Deira, Edwin de Northumbria dominând probabil mare parte din Britania. Criza succesiunilor
la tron din Northumbria, a impus însă hegemonia Merciei, în special după cele două înfrângeri
suferite de Northumbria, la Batălia de la Trent din 679 în faţa Merciei, şi la Nechtanesmere în
685 în faţa picţilor.

Aşa-numita 'Supremaţie a Merciei' a caracterizat secolul al VIII-lea, nefiind însă constantă.

Ethelbald şi Offa, cei mai puternici regi ai vremii, reuşiseră să-şi creeze un deosebit renume,
Offa fiind recunoscut conducator al sudului Britaniei şi de către Carol cel Mare. Chiar şi aşa,
ascensiunea regatului Wessex, şi problemele pe care le puneau regatele mai mici au ţinut mult
timp puterea Merciei în şah, şi până la sfârşitul secolului al VIII-lea 'Supremaţia Merciei' se
încheiase.
Această perioadă a fost numită Heptarhia, domnia celor şapte: Northumbria, Mercia, Kent,
Anglia de Est, Essex, Sussex şi Wessex, cei mai puternici regi purtând, pe rând, titlul de
Bretwalda. Descoperiri recente au arătat că existau şi alte regate care pe anumite perioade au
avut o oarecare importanţă politică: Hwicce, Magonsaete, Lindsey şi Anglia de Mijloc.

Invazia vikingilor
În anul 793, în Cronica anglo-saxonă este menţionat primul atac viking asupra Britaniei, la
mânăstirea Lindisfarne. Totuşi, este ştiut că până atunci vikingii deja se stabiliseră în Orkney
şi Shetland, şi probabil că avuseseră loc şi alte multe raiduri înainte de această prima
menţionare. De asemenea, cronicile arată că primul atac viking asupra insulei Iona a avut loc
în 794. Sosirea vikingilor a tulburat grav ordinea politică şi socială a Britaniei şi a Irlandei.
Victoria lui Alfred cel Mare de la Edington din 878 a avut o importanţă considerabilă, cu toate
că, Northumbria se destrămase deja în regatul Berniciei şi un regat viking, Mercia, de
asemenea se divizase şi Anglia de Est îşi incetase existenţa ca regat anglo-saxon, iar
numeroase regate ale irlandezilor, ale scoţilor şi ale picţilor avuseseră aproximativ aceeaşi
soartă. În nordul Britaniei, apărarea în faţa vikingilor a fost motivul pentru care a fost
întemeiat regatul Alba, cunoscut mai târziu sub numele de regatul Scoţiei.

După nenumărate raiduri, vikingii au început să se stabilească în Anglia. O importantă zonă

controlată de către vikingi erau împrejurimile oraşului York, vikingii numindu-l Jorvik.
Aşezările daneze din estul Angliei, zonă numită la vremea respectivă Danelaw şi cele
norvegiene din nordul Scoţiei şi Irlanda au avut un impact îndeajuns de semnificativ pentru a
lăsa o anumită amprentă asupra limbii engleze; multe dintre cuvintele de bază ale limbii
engleze moderne sunt derivate din scandinava veche; de asemenea, multe dintre toponimele
din Anglia, care fuseseră aşezări daneze sau norvegiene şi-au păstrat numele de origine
scandinavă, ca exemplu, Sutherland.

Formarea Angliei
Alfred cel Mare a murit în 899, succesorul său fiind Edward cel Bătrân. Edward şi Ethelred de
Mercia, au realizat un plan de extindere, construind forturi şi oraşe după modelul lui Alfred.
La moartea lui Ethelred, soţia sa şi în acelaşi timp sora lui Edward, Æthelflæd a domnit cu
titlul 'Doamna de Mercia', şi a continuat expansiunea. Se pare că Edward şi-a trimis fiul, pe
Athelstan, la curtea din Mercia, şi la moartea lui Edward, Athelstan a preluat tronul regatului
Merciei, şi mai târziu, posibil, pe cel al regatului Wessex.

Athelstan a continuat extinderea plănuită de către tatăl şi mătuşa sa, devenind primul rege care
a reusit să conducă direct toate teritoriile pe care le numim astăzi 'Anglia'. Această expansiune
nu era privită cu ochi buni de către celălalte regate din Britania, Athelstan înfruntând o armată
compusă din scoţieni şi vikingi la Bătălia de la Brunanburh. Victoria sa, menţionată în
Cronica anglo-saxonă sub forma unui poem, a fost un mare pas pe drumul pentru formarea
Angliei.

Chiar şi aşa, stabilitatea Angliei nu era încă o certitudine, şi sub succesorii lui Athelstan
regatul a fost reformat de nenumărate ori. Edgar a reuşit însă să conducă un teritoriu
asemănator cu cel al lui Athelstan, reuşind să consolideze regatul până la momentul venirii la
tron a fiului său, Ethelred Nepregătitul în 978.
În secolul al X-lea în vestul Europei s-au produs importante schimbări. Autoritatea
Carolingienilor era din ce în ce mai firavă, fiind înlocuită de capeţieni în Francia de Vest şi de
regii din Saxonia în Francia de Est, aceştia devenind sfinţi împăraţi romani. În acelaşi timp,
Anglia anglo-saxonă era probabil cel mai dezvoltat regat al vremii; regii englezi deţinând mult
mai multă autoritate regală asupra supuşilor decât cei de pe continent.

Danezii din Anglia şi cucerirea normandă (978-1066)

Moartea lui Harold Godwinson, în Tapiseria de la Bayeux

Articole principale: Ethelred Nepregătitul, Knud, Cucerirea normandă a Angliei

Sfârşitul secolului al X-lea a reînviat interesul scandinavilor pentru Anglia. După o lungă
domnie Ethelred Nepregătitul, pierde regatul în favoarea regelui danez Sweyn Forkbeard, deşi
în recuperează mai târziu din pricina morţii celui din urmă. Chiar şi aşa, fiul lui Ethelred,
Edmund al II-lea a murit la scurt timp după aceea, permiţându-i lui Knud, fiul lui Sweyn, să
devină şi regele Angliei, cu toate că stăpânea deja un adevărat imperiu, care cuprindea
Danemarca, Norvegia şi insulele Hebride.

Deţinerea puterii în Anglia a oscilat cu timpul între urmaşii lui Ethelred şi cei ai lui Knud în
prima jumătate a secolului al X-lea, ceea ce a dus la bine-cunoscuta situaţie din 1066, existând
mai mulţi pretendenţi la tronul Angliei. Harold Godwinson a devenit rege, numit probabil de
către Edward Confesorul pe patul de moarte şi susţinut şi de Witan, o adunare de nobili care
reprezentau interesele comunităţii. În aceaşi timp, William de Normandia, descendentul lui
Ethelred şi al soţiei lui Knud, Emma, pretindea că tronul iî aparţine. Un alt pretendent era
regele Harald al Norvegiei, care fusese proclamat rege în York şi plănuia cucerirea întregii
Anglii.

Harold Godwinson l-a înfrânt pe Harald al Norvegiei sprijinit de fratele renegat al lui Harold,
Tostig, la Bătălia de la Podul Stamford, dar a murit la Hastings în lupta dintre armata sa şi cea
normandă a lui William, acesta din urmă fiind numit după bătălie William Cuceritorul.
William a fost încoronat rege al Angliei în ziua de Crăciun a anului 1066, moment care
marchează sfârşitul Angliei anglo-saxone.