Lumini mici

Adeseori m-am întrebat cum arată iubirea,

Mă întrebam pe vremuri mai des, azi mai rar.
Acum stăm pe două scăunele,
Făcute pentru morţi ori pentru vii?
Nu sunt rabatabile, ca fotoliile din avion,
Dar ai senzaţia că şi ele te pot lansa
În sus şi-n jos.
Ard două lumânări la capul străinei,
Care ţi-a fost mamă bună şi iubitoare.
Una cu multă flacără – aceasta sunt eu, zici,
Deşi parcă iţi pare rău,
A ars mai mult de jumătate –
Cealaltă, dreaptă şi cu un echilibru interior,
Cu grija parcă să se vadă arderea
Şi de partea cealaltă,
Ca un cuvânt scris cu indigoul.

Îmi povesteşti viaţa,

Care n-a fost uşoara,
Copilăria acum ţi-o aflu,
Şi fără sa vreau iţi privesc picioarele frumoase,
Care au lăsat paşi buni
Şi-au ştiut sa vina spre mine.

Am aşteptat să se termine lumânarea ta şi-am plecat.

Acum ştiu ce înseamnă, asta e iubirea,
Am văzut-o în ochii tăi
La lumina lumânării,
Deşi eu păream că mă uit după cruci,
Căutam nume semnificative pe cruci.
Ne-am călit şi la lumina lumânării un sentiment,
Care ţie ţi se pare ca pâlpâie în mine,
Dar el arde drept şi cu flacără constanta,
Reglat să respire multă vreme egal.