Originea dreptului

Daca omul nu poate trai decat in societate, daca prin insasi natura
fapturii sale el este sortit sa-si impleteasca puterile sale de viata cu puterile
de viata ale tovarasului sau, pentru ca din aceasta colaborare, dusa pana la
sacrificiu, sa se faureasca maretul moment al vietii umane, societatea
pretinde omului, ca o lege imanenta a existentei sale, respectarea anumitor
reguli, considerate normale.
Necesitatea aparitiei si dezvoltarii regulilor sociale constituie izvorul
dreptului si ratiunea sa de a fi. La inceput a fost faptul, actiunea, inactiunea
si apoi a intervenit dreptul pentru a justifica si legitima ceea ce era
considerat normal.
Deprinderea cu un anumit fel de viata, cu anumite reguli de conduita a
facut sa se nasca in sufletul oamenilor sentimentul de dreptate care trebuie
sa fie baza oricarei activitati. Acest sentiment ii determina pe oameni sa
caute intotdeauna o justificare a activitatii lor, sa legitimeze actul lor, sa-l
incadreze in regulile dreptului.Legitimitatea unui act il pune la adapost pe
autorul acestuia de orice acuze sau remuscari.
Romanii aratau ca "Jus est ars boni et aequi" adica, dreptul este arta
binelui si a echitatii.
Dar ce este dreptul? Cuvantul "drept" provine din limba latina, din
cuvantul "directus" luat metaforic de la "dingo" care inseamna "drept" -;
orizontal sau vertical - si "de-a dreptul" adica direct in linie dreapta. Aceasta
acceptiune are mai mult un sens matematic, si chiar economic, stiut fiind
ca, dreapta era considerata ca drumul cel mai scurt, dintre doua puncte,
deci, cel mai eficient si economicos. Ca urmare, drumul drept, cel mai scurt
trebuie instituit ca o regula obligatorie pentru toti, deci sa devina normala,
fiind astfel in interesul tuturor, adica al binelui acestora. Insa in limba latina,
cuvantul care corespunde notiunilor de drept, dreptate si legitim este "jus"
din care deriva "just" un cuvant sinonim celui de "drept".
Or romanii aratau ca, "Jus est ars boni et aequi" adica dreptul este
arta binelui si a echitatii". Din aceasta definitie rezulta trei elemente
esentiale pentru definirea conceptului de "drept".
Un prim element, il constituie "binele". Spunem ca "binele" se
realizeaza atunci cand o activitate, actiune-inactiune, un fapt sau o stare
satisface interesele unei persoane, grup de persoane, natiune (beneficiar al
dreptului) adica necesitatile acestora. Se stie ca nevoile l-au format pe om
ca fiinta sociala si tot acestea il fac sa existe si sa se dezvolte in
continuare.
Dupa Maslaw, scara motivationala cuprinde urmatoarele niveluri ale
nevoilor:
a) fiziologice;
b) de siguranta;
 c) de dragoste si apartenenta;
d) de afirmare si recunoastere sociala
e) de autodepasire.
Aceste nevoi determina comportamentul uman, iar satisfacerea lor
la starea de "bine". Daca dreptul ar fi limitat numai la starea de "bine",
atunci, aceasta stare ar obtine-o numai cel mai tare, in detrimentul celui mai
slab, iar "binele" pentru cel tare ar fi insotit de raul pentru cel slab.
Acceptand in acest mod simplist conceptul de "bine", inseamna a justifica,
a-i da legitimitate, dreptului celui mai tare. Or "dreptul celui mai tare" s-ar
apropia si de teoria selectiei naturale in care supravietuiesc numai cei
puternici, situatie ce nu trebuie admisa intr-o societate civilizata.
Chiar natura a demonstrat ca selectia naturala are o serie de limite.
Astfel daca in sistemul ecologic o specie devine foarte puternica si distruge
complet una sau mai multe alte specii, aceasta poate produce un
dezechilibru cu consecinte negative pentru intreg sistemul, uneori
catastrofale, chiar si pentru specia in cauza. In natura toate speciile,
elementele, se interconditioneaza, coexistand in anumite echilibre, ce se
formeaza in cursul evolutiei sau involutiei. Dar echilibrul nu inseamna numai
egalitate. Initial, omul desprinzandu-se de conditia de animal, a continuat cu
"dreptul celui mai tare" in asigurarea starii de bine. Insa cu cat a devenit
mai social, a aparut problema starii de bine a consoartei, familiei si tribului
etc., ceea ce presupunea anumite limite pentru starea sa de bine, intr-un
anumit "echilibru" cu a celorlalti.
Spre exemplu, cel care vana animalul si apoi impartea intre el si
membrii familiei in mod egal, nu a avut o evolutie mai buna decat primitivul -
vanator, care dupa ce isi oprea pentru el o portie mai mare (in raport cu
eforturile depuse precum si cele viitoare pentru asigurarea hranei) -, restul
carnii il impartea in mod egal la membrii familiei. Mai evoluat s-a dovedit
a fi fost vanatorul-primitiv care dupa ce si-a oprit o portie de vanat
corespunzator mai mare, a impartit restul de carne la membrii familiei in
raport de contributia acestora, la intretinerea lor. O astfel de impartire nu
mai este egala, ci echitabila in raport cu criteriul participarii membrilor
familiei la intretinerea acesteia.
De aceea, pentru ca ceva sa fie drept, pe langa elementul "bine"
trebuie sa indeplineasca si criteriul de "echitate", in raport cu o serie de
criterii de raportare.
Astfel, echitatea este superioara egalitatii, aceasta presupunand un
echilibru complex intre subiectul dreptului si ceilalti, inclusiv cu natura.
Dar viata a demonstrat ca binele si echitatea nu sunt suficiente pentru a
exista dreptul atata timp cat nu intervine arta de a asigura binele in
conditiile echitatii. Deci, al treilea element al conceptului de drept, il
constituie arta de a satisface binele, in conditiile echitatii, adica in asa fel
incat sa nu produca un rau nejustificat celorlalti.
Starea sau obtinerea starii de bine in conditii de echitate adica dreptul,
trebuie sa fie recunoscuta si respectata de individ si societate. Trecerea de
la regula de a-si face singur dreptate, la principiul impartirii dreptatii de catre
societate, a constituit un progres deosebit, or impartirea dreptatii este o
arta.
Deci, dreptul constituie posibilitatea recunoscuta de societate sau
comportamentul impus de aceasta in a satisface necesitatile sociale ale
subiectului activ si pasiv, in spiritul echitatii, de a face, a nu face, de a da
sau a nu da , ori de a primii ceva, asigurate prin forta de constrangere a
statului. Dreptul este un concept relativ care apare numai in relatia dintre
doua sau mai multe persoane numite subiecti.
Dreptul presupune totdeauna o obligatie pentru altcineva, de aceea
nu putem vorbi de drept daca nu exista o obligatie corelativa a altei
persoane, grup, societate. Deci, dreptul presupune cel putin doua subiecte,
intr-o anumita relatie, care devine raport juridic atunci cand este
reglementata. Unul dintre subiecte este subiectul activ, adica cel care are
posibilitatea recunoscuta si asigurata de societate si respectiv stat, de a-si
satisface o necesitate potrivit dreptului respectiv. Activitatea subiectului
activ (posibilitatea recunoscuta) este concretizata, precizata, in asa-zisele
atribute, prerogative ale dreptului acestuia. Spre exemplu dreptul de
proprietate presupune trei prerogative ale subiectului activ:
a) posibilitatea de a poseda bunul respectiv, "posesia";
b) posibilitatea de a-l folosi adica, "folosinta";
c) posibilitatea de a dispune de bunul sau fizic (a distruge, a
modifica, a transforma) si juridic (a inchiria, a vinde etc.), adica "dispozitia".
Subiectele pasive ale dreptului sunt toti subiectii care au obligatii corelative
prerogativelor dreptului subiectului activ. Obligatia este legatura recunos-
cuta, sau impusa de societate prin intermediul statului unui subiect, fata de
dreptul altui subiect, prin care acesta este tinut ca in spiritul binelui si
echitatii sa faca, sa nu faca, sa dea sau sa nu dea ceva, sub sanctiunea
constrangerii statale. Prin "drept" societatea ocroteste interesele individului,
familiei, colectiviatii si ale societatii.

Conceptul de "arta" din definitia dreptului presupune:

a)-recunoasterea de catre societate a dreptului cuiva si stabilirea

obligatiilor corelative ale celorlalti, cu un anumit continut si limite; aceasta
se face atat prin legi scrise cat si prin obiceiuri, cutume;

b)-garantarea dreptului si a executarii obligatiilor corelative acestuia;

aceasta garantie este reala numai in conditiile in care societatea infiinteaza
organe, stabileste procedurile de functionare a acestora, instituie sanctiuni,
atat pentru neexecutarea obligatiilor corelative dreptului si asigura conditiile
de realizare a obligatiilor de catre subiectul pasiv, cat si conditii ca organele
statului sa poata fi sanctionate atunci cand acestea nu-si executa obligatiile
corelative.
 c)-Repararea dreptului incalcat, care se face in natura sau prin
despagubire justa si echitabila.

d)-Stabilirea prin lege a unor limite ale repararii dreptului pentru ca

aceasta sa nu se faca prin abuzuri, in functie de exercitarea acestuia si de
conditiile concrete astfel:
1.repararea in natura se face numai atunci cand este posibila si nu se
cauzeaza o alta nedreptate (cum ar fi in cazul deposedarii cumparatorului
de buna credinta);
2. neexercitarea dreptului in anumite termene duce la imposibilitatea
realizarii lui pe cale judecatoreasca, intervenind sanctiunea prescriptiei; de
exemplu, cel care nu isi cere datoria de la datornic timp de 1,8 ani, nu o mai
poate obtine cu forta justitiei, deoarece prin inactiune el a acceptat ca
starea de fapt sa se transforme in stare de drept si astfel dreptul sau s-a
prescris;
3. institutia "uzucapiunii" care presupune ca cel care s-a folosit ca
proprietar de un bun al altuia o perioada de timp prevazuta de lege (de ex.
3o de ani) devine proprietar al bunului respectiv, adica starea de fapt
perpetuata o perioada de timp, se transforma in stare de drept.
"Arta" element al definitiei dreptului a presupus in primul rand
organizarea societatii in stat, care a creat dreptul, ca totalitate de norme
general obligatorii (lege) asigurate prin forta de constrangere a statului.
De observat ca, legea nu a fost conceputa ca regula generala impusa de un
suveran, ci ca regula ce exprima simtul de justitie al comunitatii (iustum),
deci norma care are valoarea si calitatea de a fi justa. Atunci cand legea nu
mai are calitatea de a fi justa, trebuie modificata sau abrogata. Nu tot ce
este legiferat este si just, de aceea o lege nedreapta poate fi criticata,
modificata, abrogata sau inlocuita cu o alta lege justa. Aceasta nu inlatura
obligativitatea legii. Legea trebuie intotdeauna respectata si respectata,
pana este modificata, abrogata sau inlocuita. A nu respecta legea
inseamna a ajunge la anarhie. Legea poate fi criticata de oricine, dar numai
Parlamentul are calitatea, competenta si imputernicirea sa o schimbe.

Legea trebuie mai intai respectata si apoi criticata.