TITLUL I

NOȚIUNEA, EVOLUȚIA, ROLUL ȘI FUNCȚIILE DREPTULUI

CAPITOLUL I Precizări conceptuale

Secţiunea 1- Sensurile conceptului de „drept”

Cuvântul „drept” este polisemantic, acesta putând căpăta, în funcţie de contextul în

care este folosit, diverse accepţiuni.

Etimologic, cuvântul românesc drept derivă din latinescul directus, cu sensul de drept,
de-a dreptul, în linie dreaptă. De-a lungul timpului s-a păstrat această formă sonoră fiind
conservat însă sensul conotativ, metaforic, al etimonului “directus”. Cu aceeaşi semnificaţie,
conceptul drept este întâlnit şi în alte limbi de sorginte latină : droit- francezi, dritto- italieni,
derecha - spanioli, etc.

De –a lungul timpului, definirea dreptului a preocupat atât pe jurişti, cât şi pe

filozofi, care, în lucrările lor, au oferit diverse perspective asupra a ceea ce se înţelege prin
drept. S-au încercat definiţii după ce conţine dreptul, după izvoarele acestuia, sau definiţii
formale, care nu ţin seama decât de forma pe care o îmbracă regulile sociale când devin
juridice. Nu vom insista asupra acestor definiţii, care ar putea fac obiectul unei lucrări mai
ample şi cu un alt profil, mai apropiat de filozofia juridică decât de teoria generală a dreptului.

Sintetizând ideile exprimate în doctrină în acest sens, putem spune că, din perspectivă
juridică, cuvântul drept are următoarele sensuri principale:

- ştiinţă despre drept - ansamblu de idei, noţiuni, categorii şi principii care explică domeniul
social al dreptului şi prin intermediul cărora acesta poate fi explicat;

- drept obiectiv – ansamblul normelor de conduită care guvernează societatea organizată şi a

cărui respectare este asigurată, dacă este necesar, de forţa de coerciţie a autorităţii publice; în
corelaţie cu dreptul obiectiv vorbim de drept pozitiv - totalitatea normelor juridice active (în
vigoare) dintr-un stat, ca drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi
adus la îndeplinire prin coerciţia etatică, exercitată de organe special abilitate;

- drept subiectiv – prerogativele unui subiect de drept de a avea o conduită sau de a pretinde
o asemenea conduită celorlalţi, în scopul valorificării sau apărării unui anume interes, în
cadrul unui raport juridic concret;

- drept material – totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice din
diferite sfere ale relaţiilor sociale;

- drept procesual - totalitatea normelor care reglementează procedura de judecată a litigiilor

şi modul de executare a hotărârilor pronunţate, mai precis procedura de aplicare a dreptului
material.1

Cel mai des utilizat este sensul de drept obiectiv, atunci cand se foloseşte conceptul
fără vreo altă determinare. În vorbirea curentă însă, când vorbesc despre drept, oamenii se
referă la dreptul subiectiv – drept de proprietate, dreptul la muncă, etc. S-a arătat în acest
sens2 că raportul dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv poate fi exprimat astfel: dreptul
obiectiv are o existenţă independentă de subiectele raporturilor juridice, pe când drepturile
subiecţilor decurg din dreptul obiectiv, în cadrul căruia sunt consfinţite generic.

Secţiunea 2. Originea şi dimensiunea istorică a dreptului

2.1 Originea dreptului

Studiul dreptului implică în mod necesar viziunea istorică, descifrarea originii

dreptului. Dreptul este un fenomen social, îşi are originea în relaţiile dintre oameni fiind legat
de evoluţia generală a societăţii.

Cu privire la originea dreptului, în doctrină s-a pus întrebarea când a apărut dreptul.
Este dreptul legat de societate încă de la primele sale forme primitive de organizare, conform
adagiului ubi societas, ibi jus (unde este societate, există şi drept) sau, dimpotrivă, acesta
apare, ca şi statul, de la un anume moment al dezvoltării societăţii?

1 Radu I Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, All Beck , 2001, p.32
2 idem
 Dacă se admită că dreptul înseamnă orice regulă de conduită, înseamnă că acesta
există, nediferenţiat de aceste reguli, încă din momentul apariţiei primelor forme de
organizare socială.

Dacă avem în vedere că dreptul nu poate exprima decât nevoile sociale ale unei
colectivităţi constituite în formă politică, atunci dreptul apare în condiţii social-istorice
determinate, caracterizate prin diferenţieri specifice societăţii politice. Altfel spus, dreptul
este organic legat de stat - nu se poate vorbi în termeni juridici despre drept anterior apariţiei
statului. Putem vorbi despre obiceiuri, datini, cutume dar nu de drept. Hegel arăta în acest
sens că adevărata istorie începe abia o dată cu apariţia statului şi a dreptului, care
întruchipează punctul cel mai înalt al culturii unui popor. Această ipoteză este îmbrăţişată de
majoritatea teoreticienilor în domeniu, reţinându-se că apariţia dreptului a fost necesară atunci
când întreţinerea ordinii în societate nu se mai putea asigura prin sistemul regulilor de
conduită din societăţile gentilico-tribale, fiind necesară impunerea altor reguli, a căror aplicare
era realizată prin recurgerea la forţa coercitivă a statului. Acest proces este unul îndelungat şi
complex, cu aspecte specifice fiecărui popor şi stat.

2.2 Evoluţia istorică a dreptului

Montesquieu exprima, într-o formă concisă, dimensiunea istorică în definirea

dreptului, arătând că trebuie să lămurim istoria cu cu ajutorul legilor, iar legile cu ajutorul
istoriei.3

Astfel, apariţia şi dezvoltarea dreptului constituie un proces complex, căruia nu i se

poate stabili cu precizie momentul iniţial, primele forme ale normelor juridice fiind destul de
difuze, împletite cu obiceiuri şi practici religioase. Ca fenomen social, găsindu-şi raţiunea de a
fi în reglementarea relaţiilor interumane, dreptul este strâns legat de evoluţia societăţii. Aşa
cum s-a remarcat în doctrină, dreptul nu a aşteptat un legiuitor pentru a se constitui, drepturile
subiective ale indivizilor şi dreptul obiectiv s-au născut din nevoile vieţii, din fapte,
societatea însăşi nu ar putea fi concepută fără existenţa drepturilor subiective şi a unui sistem
de reguli, de legi, care să garanteze aceste drepturi şi să reglementeze exercitarea lor.

La începuturile omenirii, în societăţile arhaice, concomitent cu primele forme de

organizare în familie, gintă, trib, au apărut în mod spontan şi primele norme în forme

3 Charles Montesquieu- „Despre spiritul legilor”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.203
rudimentare ce s-au impus treptat ca obiceiuri, deprinderi, tradiţii, a căror respectare se realiza
firesc, fără constrângeri.

Cu timpul, odată cu devoltarea societăţii şi apariţia unor diferenţieri în cadrul

acesteia pe criterii de sex, avere, vârstă, etc, precum şi cu înlocuirea relaţiilor gentilice iniţiale,
bazate pe rudenia de sânge, se transformă şi regulile de conduită, corespunzător acestor
criterii - se conturează seturi de reguli care reglementează raporturile dintre sexe, ocrotirea
căminului, bătrânilor, a mijloacelor de muncă, etc. Aceste seturi de norme au fost identificate
de către cercetători ca fiind dreptul societăţilor arhaice – aşa-numitele tabuu-uri,
corespunzătoare aşa-numitului sistem al totemismului de clan4 sau norme tribale de interdicţii
– caracterizat prin instituirea unor oprelişti, interdicţii, asemănătoare cu normele penale de
mai târziu, şi a căror componentă religioasă le sporea autoritatea. Aşadar, asigurarea
respectării acestor norme era dată atât de motivaţii interne moral –religioase, cât şi de
măsurile sancţionatorii luate de colectivitate şi de conducerea acesteia- şefii de familie,
conducătorii ginţilor şi triburilor.

Aceste seturi normative s-au dezvoltat treptat iar, odată cu dezvoltarea societăţii şi
în condiţiile schimbărilor sociale cea au avut loc în societatea gentilico-tribală s-au produs
modificări în structura şi modul de funcţionare a puterii sociale şi a normelor care asigurau
eficienţa acestei puteri. Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa productivă a
dus la apariţia unor noi raporturi sociale. Cerinţele care exprimau interesele conducătorilor nu
mai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii. Ca urmare, acestea trebuiau
impuse, la nevoie, printr-o forţă de constrângere, şi anume a statului. Aşadar, un moment
important în evoluţia dreptului, care marchează de fapt începuturile a ceea ce constituie
dreptul, după cel al înlocuirii legăturilor de rudenie care stăteau la baza primelor forme de
organizare – a gintelor, a triburilor, cu cele având la bază alte criterii – de exemplu teritoriale,
îl constituie apariţia unei forţe publice sau a puterii publice – o categorie de oameni care se
ocupă cu guvernarea, cu conducerea statului, erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii-
altfel spus, apariţia statului.

Ceea ce particularizează formarea şi dezvoltarea dreptului este coexistenţa într-o

perioadă îndelungată, în proporţii variabile, a normelor juridice noi, cu regulile de conduită
primitive, cu deprinderile, obiceiurile şi cutumele de natură obştească, unele dintre acestea

4 pe larg, Nicolae Popa, Mihail –Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ed.2, Ed.All
Beck, Bucureşti 2005,, p.35
păstrându-se şi în zilele noastre şi fiind recunoscute şi consacrate chiar în dreptul scris, în
lege, aşa cum vom arăta în capitolul dedicat izvoarelor dreptului.

Secţiunea 3 Factorii de configurare a dreptului

Istoria demonstrază că dreptul nu este imuabil, ci se află într-o continuă

transformare. Evoluţia dreptului este marcată de o serie de factori, care au fost grupaţi în trei
mari categorii: cadrul natural, cadrul socio-politic, factorul uman.

Cadrul natural reprezintă mediul natural în care se dezvoltă existenţa umană şi

este constituit din factori geografici, biologici, fiziologici şi demografici, care influenţează
viaţa socială, dezvoltarea economică, dar şi normele juridice.

Cadrul socio-politic, prin intermediul factorilor politici, respectiv statul, partidele

politice, grupurile de interese, grupurile de presiune, are un important rol în evoluţia generală
a dreptului. Tot în acest cadru, factorul economic nu trebuie neglijat ca dimensiune şi
importanţă, un anumit tip de organizare economică influenţînd şi normele juridice existente
într-un stat - atât din punct de vedere ideologic, cât şi al reglementării diverselor probleme
care ţin de situaţia economică generală a unui stat. Astfel, politica exercitată de stat determină
cadrul normativ existent la un moment dat în respectivul stat, bazele sale constituţionale,
modul de organizare şi exercitare a puterii.

Factorul uman este de fapt zona centrală de interes pentru legiitor. Dreptul se
corelează permanent cu prezenţa omului în societate, cu disponibilitatea acestuia de a
influenţa şi de a transforma socialul; dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de
toate, drepturile fundamentale ale persoanei individuale, garantarea egalităţii depline a tuturor,
posibilitatea de manifestare nestingherită a fiecăruia, în temeiul demnităţii şi al libertăţii.
Reglementarea conduitei umane vizează crearea unor modele şi exigenţe tip, destinate să
orienteze comportamentul fiecărei persoane, astfel încât relaţiile sociale în ansamblul lor şi
ordinea de drept să fie posibile.

Secţiunea 4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului. Constantele dreptului

 Esenţa unui fenomen reflectă unitatea trăsăturilor acestuia şi a raporturilor interne
care dau caracterul propriu al fenomenului, îl individualizează în raport de fenomene
adiacente. A cerceta esenţa dreptului înseamnă aşadar a sesiza legăturile sale interne, cele
care–i oferă stabilitate.

S-a subliniat că ceea ce relevă esenţa dreptului este calitatea juridică a voinţei şi
interesului care determină apariţia dreptului şi îi asigură un anumit echilibru în desfăşurarea
raporturilor interumane Indiferent câte schimbări ar suferi dreptul, această calitate rămâne
neschimbată .

Rolul voinţei are o dublă semnificaţie în drept – există voinţa generală, determinată
de anume interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul voinţei statale – aşa numita
voinţă juridică, şi voinţa individuală, care intervine mai ales în procesul de aplicare a
dreptului.

Dreptul nu poate rămâne însă doar în stare de voinţă. El trebuie să capete un

conţinut. Conţinutul dreptului a fost definit5 ca fiind ansamblul elementelo, laturilor şi
conexiunilor care dau expresie concretă voinţei intereselor sociale care reclamă oficializarea
şi garantarea pe cale etatică.

La nivelul conţinutului dreptului se distinge între conţinutul normativ- care

constituie componenta dominantă a dreptului şi exprimă conduita sau comportamentul
prescris de normele juridice, şi conţinutul social al dreptului – care reflectă scopul, voinţa şi
interesele deţinătorilor puterii de stat.

În sfârşit, forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a structurii

conţinutului- modul în care se leagă elementele ce alcătuiesc conţinutul dreptului. Se distinge
între forma internă – care vizează exprimarea şi gruparea normelor juridice pe instituţii şi
ramuri de drept şi forma externă – care vizează modalităţile de exprimare sau de
sistematizare a normei juridice, în esenţă, actele juridice prin care se exprimă voinţa
legiuitorului.

Din cele prezentate rezultă că dreptul a apărut din necesitatea obiectivă a stabilirii
unor reguli de comportament social obligatorii şi constituie instrumentul la îndemâna statului
pentru apărarea valorilor sociale pe care societatea le identifică la un moment dat. Aşa fiind,
dinamica dreptului este legată de cea a statului şi a societăţii în general. Apariţia unor

5 N. Popa, op.cit.
modificări în societate pune problema dacă se impune intervenţia statului – prin organele sale
specializate în crearea şi aplicarea legilor, pentru a stabili cum să se desfăşoare relaţiile
sociale. Indiferent însă de transformările pe care dreptul le suportă în cadrul acestei dinamici,
acesta păstrează, în timp, o serie de elemente de continuitate – aşa numitele constante ale
dreptului, sau permanenţe juridice. Potrivit unuia dintre marii teoreticieni români în
domeniul teoriei generale a dreptului6, constantele dreptului exprimă ceea ce este persistent în
orice relaţie juridică, acele elemente care subzistă, în mod necesar, oriunde şi oricând
indiferent de evoluţia societăţii în timp şi în diverse bazine geografice. Aceste constante ale
dreptului sunt, în principal, următoarele: raportul juridic cu elementele sale – subiectele
raportului juridic, drepturile şi obligaţiile acestora, obiectul raportului juridic şi tendinţa ideală
spre sancţiune juridică deşi, potrivit aceluiaşi autor, sancţiunea juridică organizată şi aplicată
de autoritatea publică nu însoţeşte întotdeauna relaţia juridică.

Secţiunea 5 Tipologia dreptului

1. Aspecte generale. Marile sisteme de drept

Sub influenţa factorilor de configurare, mai sus arătaţi, dreptul a cunoscut o continuă
evoluţie, constituindu-şi o fizionomie specifică. Preocuparea de a identifica trăsături comune
ale dreptului - atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al modului de exprimare a
acestui conţinut, a determinat realizarea, în doctrină, a unor clasificări privind tipurile de
drept. Au fost propuse drept criterii în acest sens dependenţa de tipologia sistemelor de
organizare socială7, respectiv apartenenţa dreptului la un bazin de civilizaţie juridică.8

În funcţie de primul dintre criteriile arătate – dependenţa de tipologia sistemelor

de organizare socială, au fost identificate: dreptul sclavagist, dreptul burghez, dreptul
socialist, fiecare având trăsături specifice în ceea ce priveşte, cu precădere, regimul
instituţiilor fundamentale, ponderea izvoarelor de drept, fizionomia construcţilor juridice.
Prezentarea în detaliu a fizionomiei specifice a fiecăruia dintre tipurile de drept menţionate
constituie obiect de studiu mai ales pentru istoria dreptului, astfel încât nu vom insista pentru
caracterizarea lor.

6 M. Djuvara- Teworia Gebneralăa Dreptului, vol. I, Bucurewşti, 1930 – p.16-17

7 J. Poirier, Introduction à l appareil Juridique , Tipologie des systemes juridiques, Ethologie Générale,
Encyclopedie de la Pleiade, Paris, 1968, p.1102
8 R. David, Traité élémentaire de droit civil comparé, p.31
 Din punct de vedere al apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică,
a fost realizată o clasificare a dreptului pe mari sisteme sau familii de drept, în prezent fiind
identificate :

- familia sau sistemul juridic de tradiţie romanică – rezultat al receptării dreptului

roman în Europa, şi care se clasifică în sisteme care cunosc o mai puternică influenţă
franceză, sistemul germano- elveţiano- italian şi sistemul ţărilor nordice:

- familia sau sistemul de anglo- saxon (common law) – Marea Britanie, SUA,
Australia, Canada (fără Quebec);

- sistemul bazat pe dreptul religios, tradiţional, destul de răspândit în statele

musulmane;

- sistemul dualist- format din dreptul ebraic,hindus, chinez tradiţional, japonez, care
îmbină sistemul de norme tradiţionale cu cele moderne scrise.

Familia juridică de tradiţie romanică s-a format în Europa în baza studierii

dreptului roman la universităţile italiene, franceze si germane, realizându-se o sinteză a
dreptului roman cu preceptele creştine morale ale dreptului canonic. S-a construit astfel, pe
cale doctrinară, un proiect de drept uniform, o ştiinţă juridică pentru multe ţări europene - aşa
numita preluare şi adaptare a dreptului roman. Acest patrimoniu juridic a fost ulterior
codificat, adaptat nevoilor şi evoluţiei societăţii. În cadrul său, se identifică:

• sistemele de inspiraţie franceză (Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia), având ca model

Codul civil napoleonian din 1804, în care există Coduri comerciale, care concep dreptul
comercial nu ca un drept al comercianţilor, ci ca un drept aplicabil unor categorii de acte –
actele de comerţ, indiferent de profesia părţilor (concepţia obiectivă a dreptului comercial)9;

• sistemul germano-elveţiano-italian, care are la bază Codul civil german din 1900, pe cel
elveţian din 1907 şi pe cel italian din 1942;

• sistemele juridice din ţările nordice, care sunt de tradiţie romanistă, dar cu puternice
influenţe de common-law.

9 idem, Victor Dan Zlătescu „Geografie juridică” - op.cit., p.35

 Caracteristicile de bază ale acestei familii de drept sunt: existenţa dreptului scris,
sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public si privat, precum şi
divizarea lui în ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică de
tradiţie romanistă este caracterul lui codificat, fondul de noţiuni comune, un sistem mai mult
sau mai puţin comun al principiilor juridice. În toate aceste ţări există Constituţii scrise, ale
căror norme au o autoritate juridică superioară, care este susţinută şi de stabilirea în
majoritatea ţărilor a unui control judiciar al constituţionalităţii legilor ordinare. Constituţia
delimitează competenţa diferitelor organe de stat în procesul elaborării dreptului şi determină
ierarhia izvoarelor dreptului. În majoritatea ţărilor continentale acţionează coduri civile,
penale, procesual-civile, procesual-penale etc., iar sistemul legislaţiei curente este de
asemenea destul de ramificat, legile reglementând sfere distincte ale vieţii sociale. Printre
izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor normative subordonate
legilor: regulamente, decrete etc. În ţările de tradiţie romanistă este cunoscuta divizarea
dreptului în public şi privat.

Apartenenţa dreptului diferitor ţări europene la familia juridică romano-germanică nu

exclude anumite deosebiri între sistemele juridice naţionale; fiecare stat are un drept naţional,
care îi este propriu 10.

În ceea ce priveşte familia juridică de common-law, trăsăturile sale11 sunt diferite de

cele ale familiei de drept romano-germanic . Un autor12 şi-a exprimat în acest sens opinia că
acele caracteristici ale temperamentului englez care au făcut posibilă crearea sistemului de
common law pot fi sintetizate în următoarele categorii: tradiţionalismul; pragmatismul; arta
compromisului; respectul legii.

Spre deosebire de ţările romano-germanice, unde izvorul de bază al dreptului este legea,
în ţările familiei juridice anglo-saxone izvor de bază al dreptului este norma formulată de
judecători şi exprimată în precedente judiciare. Regulile de common-law, mai puţin abstracte
decât cele ale familiei de drept romano-germanice, vizează cazuri de speţă, iar nu reguli
generale, care se pot aplica în orice situaţie. Aceasta însă nu înseamnă că nu există şi un drept
statutar, creat de un corp legislativ, astfel încât dreptul anglo-saxon are o triplă structură:

10 A se vedea Renee David , Camille Jauffret – Spinosi - „Les grands systemes de droit contemporains”, Precis
Dalloz, 1982, p.17;
11 Rene David, Camille Jauffret- Spinossi – op.cit., p.18 ; I. Rucăreanu , „Fundamentarea teoretică a dreptului
comerţului internaţional”, vol.I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1973, p.43-72
12 R. Kirkpatrick,”Initiation au droit anglais”, Bruxelles, 1960, p.26 şi urm. în Adrian Severin, op. cit., p.322
dreptul comun bazat pe precedent, izvor de bază - common-law; dreptul de echitate – care
completează şi corectează izvorul de bază - equity; dreptul statutar - dreptul scris de origine
parlamentară – statutary- law.

Common-law cuprinde, stricto sensu, un set de reguli de drept stabilite prin precedente
judecătoreşti. Hotărârile judecătoreşti nu au un efect limitat numai la părţile dintre-un litigiu
concret, ci ele leagă şi instanţa care le-a pronunţat, precum şi instanţele inferioare, acestea
fiind obligate ca, în speţe similare, să pronunţe aceeaşi soluţie.

Equity constituie o ramură a dreptului substanţial englez, formată din reguli de drept
pronunţate de curţi speciale anterior unificării jurisdicţiilor engleze (prin două legii din 1873
şi 1875), pentru completarea lacunelor dreptului comun. În cazul unei contradicţii între
regulile de common-law şi cele de equity, se dă prioritate acestora din urmă.

Statutary law cuprinde regulile de drept create prin legi, dar şi acestea se interpretează
prin prisma hotărârilor judectăreşti pronunţate în aplicarea lor.

Dreptul englez se caracterizează şi în prezent ca un drept judiciar, elaborat de către

judecători în procesul examinării cazurilor individuale. În cadrul său, nu se realizează
divizarea dreptului în public şi privat, aceasta fiind înlocuită cu divizarea în drept comun şi
drept de echitate. Ramurile dreptului englez nu sunt atât de bine delimitate ca în sistemele de
drept continentale, fapt determinat de doi factori: faptul că judecătoriile au o jurisdicţie
comună - de drept public şi privat, respectiv faptul că dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe
calea practicii judiciare şi a reformelor legislative. În Anglia nu exista coduri de tip european,
iar doctrina engleză nu tratează problema diviziunilor structurale ale dreptului, preferând mai
mult rezultatul decât argumentările teoretice. Sub aspectul conceptelor utilizate, există, de
asemenea, diferenţe între familia juridică de common law şi cea de drept romanic. În familia
juridică de common-law se deosebesc: grupurile de drept englez şi dreptul SUA.

• În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Noua Zeelandă,
insulele britanice: Insula Man, Guernsey, Jersey, Commonwealth-ul britanic de naţiuni (adică
Regatul Unit plus dominioanele - foste colonii britanice din care unele şi-au câştigat
independenţa şi, prin urmare sunt, potrivit declaraţiei Balfour din 1926, comunităţi autonome,
egale în statut, nesubordonate una celeilalte în ceea ce priveşte politica lor internă, în mod
liber asociate ca membre ale Comunităţii britanice de naţiuni şi “unite prin fidelitatea comună
faţă de Coroana britanică”13. )

  • În ceea ce priveşte dreptul Statelor Unite ale Americii, având drept sursă dreptul
englez, acesta are o structură asemănătoare cu structura common law. Există însă şi deosebiri
considerabile, una din acestea fiind determinată de structura federala a SUA. Posibilităţile
mari ale influenţei judiciare asupra legislaţiei nu exclude faptul ca, în sistemul juridic al SUA,
legislaţia să aibă o pondere mare şi să fie mai importantă decât dreptul statutar în Anglia.
Aceasta se datorează în primul rând existenţei constituţiilor scrise, şi în plus competenţei
legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de către ele.

După cum s-a subliniat însă în mod constant în literatura juridică în materie 14, urmare
numeroaselor contacte dintre cele două mari familii de drept, acestea, deşi structural diferite,
tind să se apropie din ce în ce mai mult. Common-Law-ul cunoaşte o extindere a dreptului
scris, statutar, în timp ce în dreptul de tradiţie romanistă, jurisprudenţa capătă un rol din ce în
ce mai important - un exemplu în acest sens îl constituie ţările care au Curte Constituţională,
în care dreptul constituţional devine din ce în ce mai mult un drept jurisprudenţial. 15 În plus, în
statele foste colonii (multe dintre acestea prezentând interes din perspective temei lucrării), se
poate nota tendinţa de suprapunere a două sisteme juridice, rezultând un sistem hibrid.

Dreptul musulman sau islamic constituie al treilea mare sistem juridic mondial,
importanţa sa nefiind dată numai de aria foarte mare de răspândire ci şi de trăsăturile sale
specifice, care îl deosebesc de sistemele de drept anterior analizate.

În ceea ce priveşte sistemele dualiste, acestea îmbină sistemul de norme tradiţionale

cu cele moderne scrise. Astfel, de exemplu, dreptul indian actual se prezintă ca o alcătuire in
obiceiuri ce datează din timpuri imemoriale şi care îşi trag autoritatea din religia hindusă,
integrate în norme scrise, alături de o practică judiciară caracterizată de principiul
precedentului, care obligă, similar sistemului anglo-saxon.16

13 a se vedea Adrian Severin, „Elemente fundamentale de drept al comerţului internaţional”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, p.339
14 Rene David, op. cit.p.19,
15 Mario G. Losano, op. cit., p. 309
16 Mario G. Losano, op. cit., p.441
 2. Dreptul Uniunii Europene

Un loc distinct în ansamblul general al subsecţiunii consacrate tipologiei dreptului

trebuie acordat dreptului european, creat urmare integrării europene.

Tratarea sa distinctă se justifică prin caracterul autonom al sistemului juridic al Uniunii

Europene, care decurge din propriile sale surse juridice, desprinzându-se atât de dreptul
internaţional general cât şi de sistemul de drept al statelor membre. S-a remarcat 17 că acest
drept manifestă tendinţa de a se construi şi defini ca un sistem normativ clasic, structurat
ierarhic după criteriul forţei juridice a actelor sale, având la bază un corp de norme
considerate fundamentale (tratatele constitutive) pe care se sprijină toată construcţia
normativă subsecventă.

Această construcţie juridică vizează o tipologie nouă18, a cărei structură poate fi

asemuită fie unei ordini de tip federal, fie uneia de tip confederal, şi are la bază o voinţă
autonomă care comandă procesul decizional juridic, voinţă care nu este o sumă aritmetică a
voinţelor individuale ale statelor. Aşa cum s-a arătat 19, Uniunea Europeană îmbină, într-o
dialectică specifică, supranaţionalul cu naţionalul, în cadrul unei ordini cu determinaţii
calitative noi. Această autonomie a ordinii juridice comunitare nu exclude colaborarea cu
sistemele juridice naţionale, cooperare care este nu numai utilă, dar şi necesară şi care se
exprima, în principal, printr-o participare a autorităţilor statelor membre ale Uniunii la
punerea în aplicare a dreptului comunitar, drept care constituie un instrument de interes
comun pentru toate popoarele si statele Comunităţilor.

CAPITOLUL II. Rolul şi funcţiile dreptului

Secțiunea 1 Rolul dreptului

Orice activitate socială îşi are un drept corespunzător, dreptul fiind implicat în
fiecare act al vieţii noastre de toate zilele. „Activitatea noastră întreagă, până la gesturile cele
17 Elena Simina Tănăsescu – „Despre posibila constituţionalizare a dreptului comunitar”- www.ccr.ro
18 Nicolae Popa şi alţii, op. cit., p.64
19 Nicolae Popa, idem
mai neînsemnate pe care le facem, se scurge în cadrul unui complex extraordinar de
prescripţii juridice.”20

Dreptul impune un sistem de drepturi şi obligaţii, asigură legitimitatea relaţiilor şi

acţiunilor umane şi construieşte modele ideale de conduită, formate din reguli obligatorii, şi
interzice faptele care contravin prescripţiilor legale, realizând ordinea socială. S-a arătat 21 în
acest sens că dreptul apare ca fiind cel mai specializat şi organizat organism de control social,
control care presupune interacţiunea a trei elemente fundamentale: un element ideal în
domeniul valorilor, un element de putere, de influenţă, şi un element de organizare şi
planificare socială. În acelaşi timp, dreptul are un rol deosebit şi în reglementarea relaţiilor
economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale, contribuind la favorizarea progresului social şi la
stabilirea unor condiţii mai bune de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari.22

Secțiunea 2. Funcţiile dreptului

Funcţiile dreptului pot fi definite ca fiind direcţiile fundamentale ale acţiunii

mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem de drept – ramuri,
instituţii, norme, precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul
dreptului. Altfel spus, prin funcţie a dreptului se înţelege cum sunt valorificate atributele
dreptului în vederea menţinerii ordinii, echilibrului şi păcii sociale.

Principalele funcţii ale dreptului sunt următoarele:

a) Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice

Această funcţie se referă la faptul că dreptul asigură cadrul de funcţionare legală a întregului
sistem de organizare socială, a tuturor puterilor publice şi instituţiile fundamentale ale
statului; dreptul are în vedere domeniul organizării sociale în ansamblul său, ca o funcţie a
sistemului social global. Prin intermediul normelor juridice, a dreptului, sunt create şi
organizate autorităţile şi instituţiile publice fundamentale ale statului, în funcţie de nevoile
specifice ale societăţii la un moment dat, iar legile, ca acte de conducere socială, dau expresie
nevoilor reale ale societăţii, stabilesc modul în care se exercită guvernarea şi orientează
raporturile sociale în direcţia care concordă cu voinţa şi interesele societăţii.

20 Mircea Djuvara – Eseuri de filozofie a dreptului, p.83

21 E. A. Ross
22 A se vedea Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948
 b) Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii

Aceasta presupune stabilirea valorilor de apărat şi a consecinţelor faptelor prin care se

aduce atingere acestor valori. Prin valori esenţiale ale societăţii înţelegem suveranitatea şi
independenţa naţională, unitatea statului, pluralismul politic, fără de care nu ar putea exista
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum sunt acestea recunoscute de
diverse documente internaţionale. Prin ocrotirea acestor valori, dreptul apare ca un factor
implicat în procesul dezvoltării sociale iar ca instrument al controlului social, previne
dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a colectivităţilor, stabilind, practic, cadrul
general de desfăşurare a proceselor sociale şi de sancţionare a conduitelor deviante.

c) Funcţia de conducere a societăţii

Actul normativ juridic este, în esenţă, un act de conducere socială. Statul, cu ajutorul
dreptului, stabileşte pentru fiecare autoritate o anumită competenţă, pentru ca fiecare structură
de putere să ştie ce are de realizat, şi aceste instituţii, împreună, să colaboreze la îndeplinirea
rolului statului de instituţie fundamentală a societăţii. Dreptul constituie o tentativă de
regularizare a raporturilor intra şi intersociale, el aspiră să stabilească în multitudinea de
interese, adesea contradictorii, o armonie, în virtutea ideii de valoare.

d) Funcţia normativă

Aceasta este o funcţie de sinteză, care le implică pe toate celelalte, şi exprimă poziţia
specifică a dreptului în viaţa socială, calitatea sa de a fi un mijloc eficace de organizare şi
conducere socială. Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul, prin ansamblul
şi instituţiilor sale, este un factor de programare a libertăţii de acţiune a omului.

În lucrările de sociologie juridică, s-a ajuns la concluzia că dreptul îndeplineşte şi

funcţii care au un impact deosebit asupra comportamentului uman: funcţia educativă, funcţia
preventivă, funcţia corectivă.

e) Funcţia educativă priveşte însuşirea de normelor juridice de către destinatarii

acestora. Astfel, în viaţa de zi cu zi, oamenii manifestă interes pentru cunoaşterea
reglementărilor existente; când intenţionează să încheie un act, un contract, să intre între-un
raport juridic, studiază textele actelor normative pentru a vedea ce este permis şi ce este
interzis ; în acest fel cunosc legea şi raţiunile acesteia.
 f) Funcţia preventivă vizează faptul că, prin simpla incriminare a faptelor
periculoase pentru societate, dreptul previne, opreşte, prin avertismentul pe care normele sale
îl conţin tendinţele de încălcare a acestora.

g) Funcţia corectivă se referă la faptul că prin sancţiunea aplicată în cazul încălcării

unei norme nu se reaşizează doar pedepsirea celui vinovat, ci şi corectarea comportamentului
acestuia, pentru a-l determina ca pe viitor să nu mai comită astfel de fapte.

CAPITOLUL III Dreptul și statul

Secţiunea I Noţiunea de Stat

Dreptul a apărut din necesitatea obiectivă a stabilirii unor reguli de comportament

social obligatorii şi constituie instrumentul la îndemâna statului pentru apărarea valorilor
sociale pe care societatea le identifică la un moment dat. Aşa fiind, dinamica dreptului este
legată de cea a statului şi a societăţii în general. Apariţia unor modificări în societate pune
problema dacă se impune intervenţia statului – prin organele sale specializate în crearea şi
aplicarea legilor, pentru a stabili cum să se desfăşoare relaţiile sociale. Fără existenţa acestui
ordonator comportamental, societatea ar fi în pericol, de aceea importanţa dreptului nu poate
fi pusă la îndoială.

Dreptul este aşadar organic legat de stat - nu se poate vorbi în termeni juridici despre
drept anterior apariţiei statului. Putem vorbi despre obiceiuri, datini, cutume dar nu de drept.
Hegel arăta în acest sens că adevărata istorie începe abia o dată cu apariţia statului şi a
dreptului , care întruchipează punctul cel mai înalt al culturii unui popor. Există chiar
autori23care identifică dreptul cu statul, acestea alcătuind un tot – “identificarea statului cu
dreptul, faptul de a se recunoaşte că statul este un sistem juridic, este condiţia necesară a unei
ştiinţe a dreptului. Încercarea de a legitima un stat ca <stat de drept> este în realitate perfect
inadecvată, pentru simplul motiv că orice stat trebuie să fie cu necesitate un stat de drept.”

Având în vedere importanţa constituirii statului, în cadrul evoluţiei generale a

dreptului, este important să se determine ce este statul, cum a apărut, ce înseamnă putere de
stat şi cine o exercită, care sunt instituţiile statului.

23 Hans Kelsen, Teoria pură a dreptului

 Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apariţia sa a fost determinată de
schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive, schimbări care au determinat ca
vechile forme de organizare (ginta, tribul), să nu mai fie suficiente, impunându-se o formă
nouă, cea politico- statală. În cadrul acestei organizări, desfăşurarea relaţiilor sociale se află la
adăpostul unei forţe speciale de constrângere, deţinută de stat şi utilizată împotriva celor care i
se opun. Este vorba aşadar de o diferenţiere între guvernaţi şi guvernanţi, considerată adesea
drept esenţa ideii de stat. Un autor24 arăta în acest sens că “o societate chiar dacă s-ar compune
numai din Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în
acelaşi timp”.

În lucrarea sa “Instituţii şi proceduri constituţionale” 25, Ion Deleanu realizează o

definire a statului din mai multe perspective. Astfel, din perspectivă sociologică, statul
semnifică, în opinia autorului citat, dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice,
societate care a rezultat din fixarea, pe un teritoriu determinat a unei colectivităţi umane
relativ omogene, întruchipând Naţiunea, şi care este guzvernată de o putereinstituţionalizată,
având capcitatea şi mijloacele de a exprima şi dea realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca
voinţă generală. Din perspectivă juridică, statul este o persoană morală, o entitate juridică
distinctă, stabilă şi permanentă, detaşată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai
puterii, exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite. În sfârşit, în sens
restrictiv şi concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare, desemnând aparatul
de direcţionare a societăţii politice.

Secţiunea 2 Elementele statului

Din definiţiile mai sus prezentate rezultă că, în senţă, statul există prin reunirea a trei
elemente: un element material – teritoriul, un elementul personal - populaţia sau naţiunea şi
un elementul formal-instituţional – suveranitatea, autoritatea politică exclusivă.

a) Elementul material se referă la teritoriu, “permite statului să aibă consistenţă” 26 şi

cuprinde solul, subsolul, spaţiul atmosferic aferent şi o porţiune din apele înconjurătoare,
delimitat prin hotare naturale sau convenţionale.

24 G. Burdeau – Cours de droit constitutionnel, Paris, 1942, p.3

25 CH. Beck, Bucureşti, 2006, p.329
26 B. Janneau –Droit Constitutionnel et institutions politiques, Dalloz, Paris, 1987, p.4
 Solul reprezintă uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este
situat din punct de vedere geografic. Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi
canalelor, apele porturilor, radelor, porţiunea maritimă care se întinde de-a lungul ţărmurilor
şicare poartă denumirea de mare teritorială, sau ape teritoriale. Spaţiul aerian reprezintă
coloana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a celui acvativ.

Pe acest cuprins se exercită puterea supremă a statului, în sensul că pe acest teritoriu

puterea lui nu se subordonează nici unei alte puteri, rezolvându-şi problemele fără nici o
imixtiune, respectând în acelaşi timp suveranitatea altor state.

b) Elementul personal se referă la populaţie, care se compune dintr-o masă

înrădăcinată în spaţiul ei cultural, cu tradiţile şi limba ei, precum şi din diferite grupuri
stabilite ulterior în acest spaţiu, numite minorităţi naţionale, împreună cu care formează
comunitatea.

Unii autori27 subliniază faptul că termenul de populaţie nu este riguros definit,

putând fi o sursă de ambiguităţi, arătând că ceea ceea ce-i asigură statului distinctibilitate şi
permanenţă este Naţiunea, văzută ca realitate complexă şi produs al unui îndelungat proces
istoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură
psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoiric şi voinţa de a fi
împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu.

Elementul de legătură între indivizii care alcătuiesc populaţia unui stat şi statul
respectiv este cetăţenia, populaţia fiind alcătuită astfel din cetăţeni, cărora statul le protejează
drepturile şi obligaţiile.

c) Elementul formal-instituţional se referă la puterea de stat, definită ca formă de

autoritate socială pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru
realizarea unui scop comun, asumat de membrii comunităţii sau impus acestora de către cei
care exercită puterea.

27 Ion Deleanu – op. cit., p.335

 Secţiunea 3. Puterea de stat

1. Caracteristici

Trăsăturile puterii de stat, care-i conferă specificul în raport de alte tipuri de putere,
sunt următoarele:

- este o putere politică;

- este o putere de comandă – în sensul că instituie dispoziţii obligatorii iar metoda sa este de
constrângere, în sensul că aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor normative se realizează cu
ajutorul forţei coercitive, realizată de organe special abilitate;

- are vocaţia generalităţii – este aplicabilă în societatea respectivă tuturor activităţilor din
domeniile vieţii , stabilindu-le limitele;

- este suverană – această trăsătură desemnând caracterul puterii de stat de a fi supremă în

teritoriul statului, adică de a nu cunoaşte nici o putere deasupra sa (suveranitatea internă) şi de
a fi independentă în exterior, în raport cu alte state (suveranitatea externă).

Latura internă a suveranităţii statului priveşte aşadar puterea sa de comandă în interior

şi se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în urmărirea lor
în practica socială- adică realizarea ordinii de drept.

Latura externă priveşte comportamentul statului în societatea naţiunilor, raporturile

sale cu celelalte state; îndeobşte, această latură este numită şi independenţa puterii sau
neatârnarea acesteia. În baza suveranităţii sale, statul îşi organizează relaţiile internaţionale,
fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state şi în
considerarea principiilor şi a normelor general admise în dreptul internaţional.

Suveranitatea puterii nu se confundă cu arbitrariul sau cu despotismul, deoarece ea nu

este absolută sau discreţionară. Suveranitatea este limitată sau relativă, exercitarea puterii
suverane exclusive trebuind să respecte două comandamente:

- toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie concordanţă
cu nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
recunoscute şi consacrate prin Constituţie, legi interne şi norme internaţionale;
 - respectarea normelor de drept internaţional, atât pe timp de pace, cât şi de război,
aceasta întrucât statele trebuie să coexiste, nu pot exista izolat unul de celălalt.

2. Exercitarea puterii de stat . Separaţia puterilor în stat

În statele democratice, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia; exercitarea

puterii este încredinţată statului, iar în planul activităţii statale are loc o divizare, o separare a
puterilor. Separaţia puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a împiedica abuzul
de putere.

Ideea acestei separaţii este dezbătută încă din antichitate, din operele lui Aristotel. În
forma sa cunoscută şi astăzi, teoria separaţiei puterilor a fost consacrată de Montesquieu, în
lucrarea “Despre spiritul legilor”. Potrivit concepţiei sale, care îşi păstrează actualitatea, în
stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre acestea fiind
încredinţate unor organe distincte.

Nu este vorba de o separaţie în sens de ruptură, ci de o organizare a puterii statului

corespunzător funcţiilor sale principale:

- funcţia legiuitoare - care reprezintă manifestarea directă a suveranităţii poporului şi se

caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorie, a căror
încălcare este sancţionată prin aplicarea unei forţe de coerciţie;

- funcţia executivă (administrativă) - are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în

concret a legilor şi a altor acte normative şi cu caracter individual adoptate sau emise în
executarea legilor ;

- funcţia jurisdicţională – priveşte aplicarea legii în litigiile concrete care apar în societate
între indivizi.

Fără această separaţie nu poate exista democraţie întrucât, cele trei funcţii ale statului
fiind concentrate în mâna aceloraşi persoane, acestea ar avea putere discreţionară. “Atunci
când în mâinile aceleiaşi persoane, sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite
puterea legiuitoare şi puteea executivă, nu există libertate, deoarece se pot naşte temeri că
acelaşi monarh sau sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le aplice în
mod tiranic. Nu exită de asemenea libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de
puterea legiuitoare şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea
asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar
fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut
dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobilimii, fie ai poporului, ar exercita
aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi
pe cea de a judeca infracţiunile şi litigiile dintre particulari.”

Separaţia trebuie să fie însă clar reglementată prin lege, prin stabilirea unor
competenţe, a unor drepturi şi obligaţii distincte, ceea ce se, în general, se realizează prin
constituţiile statelor. Unele state practică regimuri mai rigide în ceea ce priveşte separaţia
puterilor în stat, cum ar fi de exemplu SUA, altele, mai suple, cum ar fi Franţa sau Anglia.

Constituţia României consacră principiul separaţiei puterilor în stat încă din primul
articol, în alin.(4), după cum urmează: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei
şi echilibrului puterilor în stat – legislativă, executivă şi judecătorească- în cadrul
democraţiei constituţionale.” Aşa cum se poate constata studiind Constituţia, este vorba de o
separaţie suplă a puterilor în stat, cele trei puteri colaborând şi controlându-se reciproc.

INTREBĂRI DE CONTROL

1. Definiţi conceptele de „drept” și de ”stat”

2. Enunţaţi şi caracterizaţi pe scurt factorii de configurare a dreptului.
3. Caracterizați funcțiile dreptului.
4. Enunţaţi trei trăsături caracteristice ale familiei juridice de tradiţie
romanică și trei trăsături caracteristice ale familiei juridice de tradiţie
anglo-saxonă.
5. Enunţaţi şi caracterizaţi pe scurt elementele statului.
6. Explicaţi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.(0,25)
 TITLUL II

SISTEMUL DREPTULUI: NORMA JURIDICĂ, INSTITUȚIILE

JURIDICE ȘI RAMURILE DE DREPT; DREPTUL CONSTITUȚIONAL
CA RAMURĂ DE DREPT; RAPORTUL JURIDIC DE DREPT
CONSTITUȚIONAL. SPECIFICUL NORMELOR JURIDICE DE
DREPT CONSTITUȚIONAL

INTRODUCERE

Dreptul este o totalitate, un ansamblu de norme juridice, un sistem al cărui element de

bază îl constituie norma juridică. Normele juridice, deși reprezintă o diversitate prin conținutul
și forma lor, se constituie ca elemente ale unui ansamblu organizat, care este sistemul dreptului.
Aceste elemente se comportă ca părți în raport cu întregul, deci cu sistemul, dar și ca subsisteme
în raport cu propria lor structură. Elementele constitutive ale fiecărei norme juridice și
interacțiunea dintre ele imprimă acestora atributele de sistem, respectiv de subsisteme ale
ansamblului. La rândul lor, unele dintre normele juridice alcătuiesc subsisteme de un grad
superior, ce converg spre asamblarea sistemului de drept. Asemenea subsisteme sunt instituțiile
juridice și ramurile de drept

CAPITOLUL I Norma juridică

Secţiunea 1. Sistemul normativ social

Conduita omului în societate este orientată de un adevărat sistem de reguli, sau norme
sociale, influenţate de nevoile, cerinţele pe carele impune viaţa în colectivitate, relaţiile dintre
oameni.

Sistemul normelor sociale este alcătuit, în principal din: normele etice, normele
obişnuielnice, normele tehnice, normele religioase şi normele juridice. Din punctul de vedere
al prezentului curs, interesează desigur normele juridice, însă înainte de a proceda la studierea
lor se cuvine se arătăm că acestea se află într-o strânsă corelaţie cu celelalte norme la care am
făcut referire.

Cât priveşte relaţia normă juridică – normă etică, respectiv normă obişnuielnică, aceasta
este evidentă mai ales dacă abordăm dreptul din perspectivă istorică. Aşa cum s-a arătat în
partea introductivă a cursului, dreptul s-a desprins treptat din morală şi obiceiuri. Un autor1
sublinia în acest sens că morala a servit întotdeauna ca o proto-legislaţie socială. Cât priveşte
valoarea obiceiului, ca normă socială, în raport de norma juridică, redăm spusele profesorului
D.Gusti2 care arăta că în mod general, trei subiecte sunt producătoare de legislaţii: individul,
statul şi societatea. Individul îşi creează o legislaţie a lui proprie prin aşa-zisa obişnuinţă, statul
prin sistemul cunoscut de reglementări iar societatea prin obiceiuri. Obiceiul este legislaţia
proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi ca să trăiască şi să se dezvolte.

Tot astfel religia, având un rol activ în reglementarea relaţiilor sociale, a contribuit de-
a lungul istoriei, şi chiar şi în prezent, prin influenţa sa educativă, la respectarea dreptului.

Normele tehnice sunt reguli de urmat în procesul de producţie şi au o indiscutabilă

însemnătate în organizarea şi desfăşurarea eficientă a activităţilor economice iar progresele
înregistrate în domeniul tehnologica u condus la multiplicarea acestui tip de norme, multe dintre
ele devenind obiect de reglementare juridică şi devenind astfel norme juridice. Problema
existenţei normelor tehnice se pune şi în cadrul analizei sistemului dreptului, în sensul că în
cadrul diverselor componente ale acestuia există reguli cu caracter pronunţat tehnic. Astfel sunt,
de exemplu, normele care se referă la iniţierea actului normativ, adoptarea sa, structura acestuia.
Tot astfel sunt normele care reglementează procedura în faţa instanţelor de judecată, începând
de la sesizarea acesteia, dezbaterile, probatoriul pronunţarea hotărârilor judecătoreşti şi regulile
de exercitare a căilor de atac.

Secţiunea 2. Norma juridică- noțiune

Normele juridice constituie unitatea de bază structurală a sistemului dreptului. Dreptul

nu poate fi disociat de normele juridice, întrucât el se realizează prin aceste norme.

Normele juridice sunt, în principal, reguli de conduită; acestea sunt create de stat şi
au caracter obligatoriu, fapt ce creează premisele intervenţiei la nevoie a forţei de stat pentru
a se asigura respectarea lor. Aşadar, norma juridică se distinge de alte reguli de conduită socială
prin dotarea ei cu sancţiuni organizate, a căror aplicare este încredinţată puterii publice, prin
proceduri speciale. Aceste sancţiuni sunt aplicate în numele comunităţii de către un individ/
autoritate împuternicită în acest sens de comunitate. Tocmai această garanţie asigură

1 . G. Durand – „Du rapport entre le droit et l étique”, Themis, vol.20, nr.2, 1986, p.285
2 D. Gusti- Cursde etică, Universitatea Bucureşti, 1931-1932, p.189
normelor juridice o poziţie dominantă, un statut deosebit, de autoritate în întregul sistem
normativ social.

Aşadar, unul dintre aspectele care distinge norma juridică de orice alt tip de normă
socială este acela că acest tip de normă este creată de stat – adică de o una dintre autorităţile
şi instituţiile care intră în structura statului. Alături de instituţiile statului, pot fi creatoare de
norme alte instituţii sau organizaţii internaţionale, normele emise de acestea fiind aplicabile
în dreptul intern ca urmare a manifestării de voinţă a statului român în acest sens. De exemplu,
art.11 din Constituţie stabileşte că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern, precum şi faptul că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi şi cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există
neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale.”

După această scurtă introducere, putem conchide că norma juridică reprezintă o regulă
de conduită generală, impersonală, obligatorie, instituită sau acceptată de stat, a cărei
îndeplinire se realizează voluntar, prin conştiinţa juridică a oamenilor, iar la nevoie prin
intervenţia forţei de constrângere a statului.

Secţiunea 2 Structura normei juridice

Prin structură a normei juridice, se desemnează :

1. structura internă (logico-juridică)

2. structura externă ( tehnico- legislativă)

1. Structura internă se referă la elementele intrinseci, de logică, ce compun norma.

Sub acest aspect, norma juridică este alcătuită din 3 elemente: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.

a) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările
sau faptele cărora li se aplică dispoziţiile normei juridice.

b) Dispoziţia este partea cea mai importantă a a structurii logico-juridice a normei

juridice, stabilind conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele trebuie să
o îndeplinească , care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor ce se manifestă ori pot să se
manifeste sub incidenţa normei juridice date.

c) Sancţiunea constituie acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele

nerespectării conduitei prescrise de normă. Fixarea urmărilor nefavorabile în chiar cuprinsul
normei juridice are rolul de a asigura legalitatea tragerii la răspundere. În mod evident,
sancţiunea nu intervine de la sine, din împrejurarea că norma a fost încălcată, ci aceasta se aplică
de către autorităţile statului care pot fi sesizate - instanţele judecătoreşti sau se pot sesiza din
oficiu – poliţistul, primarul etc.

2. Structura externă, sau tehnico-legislativă vizează structura exterioară a normei,

adică forma pe care aceasta trebuie să o îmbrace: articole, paragrafe, alineate. Structura
tehnico-legislativă nu se suprapune cu structura logică, astfel încât, în unele cazuri, articolele
nu coincid cu norma juridică sau alteori, într-un articol sunt cuprinse mai multe norme. Aceasta
este corelată cu cerinţele de celeritate pe care le reclamă elaborarea legislativă dintr-un stat,
precum şi cu principiile generale de tehnică juridică.

CAPITOLUL II. Instituțiile juridice și ramurile de drept

Instituțiile juridice – cuprind totalitatea normelor juridice care reglementează o grupă

unitară de relații sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Astfel,
normele juridice care reglementează raporturile sociale de proprietate, de căsătorie, de
cetățenie, formează, împreună, instituțiile juridice cu același nume: proprietate, căsătorie,
cetățenie.

Ramurile de drept - reprezintă o grupare mai mare de norme juridice, precum şi mai
multe instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin
unitatea de metodă folosită în reglementarea acelor relații sociale.

Se consideră că la baza grupării normelor juridice în ramuri de drept stau următoarele

criterii:

- criteriul obiectului comun al reglementării normelor juridice considerat a fi criteriu

principal obiectiv;
- criteriul unităţii de metodă a reglementării juridice, considerat criteriul subiectiv,
determinat de voinţa legiuitorului;
 - criteriul principiilor comune care stau la baza disttincției normelor şi instituţiilor juridice
ce formează ramuri de drept.

Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, între ele există o strânsă
interdependenţă, o legătură indisolubilă.

Examinând sistemul dreptului, se constată că acesta are următoarele caracteristici:

- este un sistem deschis – o categorie dinamică prin excelență, aflându-se într-un

process de continuă devenire, nu numai ca reflectare a transformărilor calitative intervenite în
ansamblul relațiilor sociale, dar și ca factor dinamizator în dezvoltarea acestor relații;

- se caracterizează prin prezența unor legături specifice ce se stabilesc între întreg

și elementele sale. Structura sistemului de drept apare ca totalitate complexă și unitară de
interacțiuni între ramurile de drept, dar și între acestea și întreg;

- în interiorul sistemului dreptului există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică

a ramurilor de drept. Astfel, dreptul constituțional, ca ramură a sistemului dreptului, este o
ramură structurantă față de toate celelalte, pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei ramuri
este chiar legea fundamentală, care se află în vârful piramidei tuturor actelor normative;

- este un sistem organizabil; neavând mecanism propriu de autoreglare, sistemul

dreptului nu se poate autoorganiza. El este însă reglat din afara sa, prin activitatea normativă
desfășurată de către autoritățile publice și, cu precădere, de autoritatea legiuitoare.

CAPITOLUL III Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat

Analizând evoluţia istorică a sistemului dreptului se constată că acesta a avut o

anumită structură în cadrul fiecărui tip de stat, structură determinată de forma de proprietate
dominantă şi influenţată de tradiţiile şi tehnica legislativă din statul respectiv.

Prima încercare de diviziune a dreptului, care reprezintă şi summa divisio a acestuia,

îşi are originea în dreptul roman şi aparţine lui Ulpian, care a împărţit dreptul, după interesul
ocrotit, astfel:

- Jus publicum (dreptul public) - dreptul care are ca scop satisfacerea nevoilor statului;

- Jus privatum (dreptul privat) - dreptul care priveşte interesul particularilor.

 Gruparea dreptului în drept public şi privat pe baza criteriului interesului ocrotit, nu are
rigoare juridică, fapt ce a determinat critici şi nuanţări din partea specialiştilor în drept, ducând
la completarea ulterioară a criteriilor tradiţionale ce prezidează această diviziune a dreptului,
sau chiar la abandonarea lor, în teoria juridică.
În dreptul modern, când statul acţionează atât ca persoană juridică de drept public, cât
şi ca persoană de drept privat, când dreptul public s-a apropiat tot mai tare de dreptul privat
(prin combinarea interesului general cu interesul particular şi prin folosirea unor instituţii
specifice dreptului privat), s-a considerat că, rigiditatea distincţiei dintre dreptul public şi privat
nu mai are justificare.

Se apreciază că utilitatea grupării dreptului în drept public şi drept privat se justifică

prin următoarele considerente:

- normele dreptului privat sunt mai stabile decât cele ale dreptului public;

- pentru calitatea de subiect de drept public nu este necesară neapărat dobândirea

capacităţii de exerciţiu (de exemplu pentru exercitarea dreptului la învăţătură), pe când pentru
calitatea de subiect de drept privat, este necesară deplina capacitate de exerciţiu (de exemplu,
pentru încheierea unui contract civil);

- în raporturile de drept public, unul dintre subiecte este statul sau o autoritate publică,
iar părţile nu se află pe poziţie de egalitate juridică;

- în raporturile de drept privat, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică (egalitatea

părţilor în raporturile civile este regula fundamentală a dreptului privat);

- regula aplicabilă raporturilor juridice din dreptul public este manifestarea unilaterală
de voinţă, iar regula raporturilor juridice de drept privat este aceea a consensualismului;

- în dreptul public predomină normele imperative, ce impun o conduită obligatorie, de

la care nu se poate deroga, iar în dreptul privat predomină normele permisive, care permit
părţilor participante la un raport juridic să-şi stabilească conduita în mod convenţional.

Împărţirea întregului sistem de drept în drept public şi privat reprezintă cea mai
largă divizare a dreptului. Considerările făcute în decursul timpului cu privire la această
divizare, precum şi tendinţele actuale de divizare, au ca rezultat sublinierea caracterului dinamic
al sistemului dreptului, continua perfecţionare a formei şi conţinutului dreptului şi chiar apariţia
de noi ramuri de drept (ca de exemplu: dreptul mediului, dreptul economic, dreptul asigurărilor
sociale etc.).

Constituirea ramurilor de drept nu este un proces încheiat, dreptul fiind un fenomen

dinamic şi evolutiv există tendinţa de desprindere dar şi de apariţie a unor ramuri juridice noi,
ca urmare a nevoilor continue ale dezvoltării societăţii contemporane.

CAPITOLUL IV. Dreptul constituțional ca ramură de drept

Secțiunea 1. Noțiune

Dreptul constituţional - este ramura dreptului public, ce cuprinde totalitatea

normelor juridice care reglementează principiile fundamentale ale organizării de stat,
structura şi modul de funcţionare a organelor statului, drepturile şi obligaţiile
fundamentale ale cetăţenilor în raporturile lor cu statul. Sau, într-o altă exprimare,
dreptul constituțional este acea ramură a dreptului formată din normele juridice care
reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii.

Datorită naturii obiectului său de reglementare, precum şi a forţei juridice a normelor

care-l compun (norme de drept cuprinse de Constituţie şi legi constituţionale), dreptul
constituţional este considerat ca fiind ramura de bază, fundamentală a dreptului intern public.

Noțiunea de drept constituțional nu se confundă însă cu aceea de Constituție, sfera

dreptului constituțional fiind mai largă.

Secțiunea 2 Raportul juridic de drept constituţional

Se impune de la început identificarea în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de

drept, a acelora care prin conţinutul lor specific sunt raporturi de drept constituţional. Aceste
relaţii sociale sunt acelea care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii.

Puterea, determinată în conţinutul şi în organizarea sa de anumiţi factori este instaurată,

iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul lor. Se impun deci
anumite reguli a căror menire este de a reglementa exerciţiul acestei puteri în aşa fel încât ea să
poată realiza în cele mai bune condiţii voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat. Întreagă această
activitate de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii cuprinde relaţii sociale, iar
regulile de care vorbeam nu sunt altceva decât normele de drept constituţional.

■ Subiectele raporturilor de drept constituţional

Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional trebuie să subliniem de la

început două trăsături specifice, şi anume că:

- unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ
(legiuitor) şi

- aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii

Subiectele raporturilor juridice de drept constituțional pot fi: colective sau individuale.

Subiecte colective:

a) Poporul - referitor la popor, există cel puţin trei opinii exprimate în literatura de
specialitate. Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii autori admit
că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi alţii care consideră că
poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor
juridice interne. Împărtăşind opinia că poporul, este subiect al raporturilor juridice de drept
constituţional, vom observa că ea îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţiile Constituţiei
potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul
ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Uniunea de interese
ale poporului şi statului nu exclude ca poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în
raporturile de drept constituţional, cu atât mai mult cu cât poporul este deţinătorul puterii
politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor sale conform voinţei poporului.

b) Statul - el poate apărea ca subiect al raporturilor de drept constituţional, fie direct (în
raporturile juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia), fie reprezentat
prin organele sale.

c) Organele statului (autorităţile) - acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept

constituţional numai dacă participă la un raport juridic de drept constituțional. Ca și în cazul
statului, nu toate raporturile juridice în care intră autoritățile și instituțiile publice publice ale
statului sunt raporturi de drept constituțional.

d) Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii - ca forme organizatorice prin care

cetăţenii participă la guvernare, partidele politice şi alte organizaţii pot fi subiecte ale
raporturilor de drept constituţional.

Subiecte individuale

a) Cetăţenii – sunt persoanele care au cetățenia statului pe teritoriul căruia trăiesc. Pot
apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constituţional. Ei pot apărea distinct ca
persoane fizice (raport direct-pentru realizarea drepturilor lor fundamentale), ca persoane
investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator-subiecte ale
unor raporturi de reprezentare) sau organizaţi pe circumscripţii electorale (cu ocazia
alegerilor).

b) Străinii – sunt reprezentați de acele persoane care au cetățenia unui alt stat decât
statul pe al cărui teritoriu trăiesc. Pot intra în raporturi de drept constituțional, de exemplu: cu
ocazia solicitării cetățeniei unui alt stat, cu ocazia depunerii candidaturii pentru o funcție
electivă la nivel local în cazul cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene.

c) Apatrizii – sunt persoane care nu au nicio cetățenie. Se consideră că şi apatrizii pot

apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile care se nasc cu privire
la acordarea cetăţeniei române, a azilului politic etc.

■ Conținutul raporturilor juridice de drept constituțional

Acesta este dat de totalitatea drepturilor și a obligațiilor prevăzute de normele juridice

ale dreptului constituțional.

■ Obiectul raportului juridic de drept constituțional

Obiectul raporturilor juridice de drept constituțional este reprezentat de conduita

subiectelor normelor juridice instituite și sancționate de către stat ce se referă la organizarea și
funcționarea statului, la modul de alegere, numire și formare a organelor statale, la modul de
funcționare și de relaționare a diferitelor instituții ale statului, precum și la modul de instituire
și garantare a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
 Secțiunea 3. Specificul normelor de drept constituţional

Sunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduita oamenilor
în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de
drept constituţional.

Caracteristici specifice normelor juridice de drept constituţional:

- dreptul constituţional are o întindere normativă determinată de sfera relaţiilor pe care le

reglementează;
- normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele
relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii,
definesc unele instituţii.
- în ceea ce priveşte structura logico-formală a normei de drept constituţional putem preciza
că în cazul normei constituţionale nu întotdeauna sancţiunea este evidentă, făţişă, dar ea există.
- sancţiunile din dreptul constituţional prezintă la rândul lor anumite caracteristici, astfel:
sunt cazuri când pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune; sancţiunile din
dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice ( ex: revocarea mandatului parlamentar,
revocarea unui organ de stat etc.); pentru reglementările de principiu, de largă generalitate
cuprinse în constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept, cum ar fi: dreptul
civil, dreptul penal, dreptul administrativ etc.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Definiți și caracterizați norma juridică.

2. Prezentați structura internă a normei juridice.
3. Explicați la ce se referă structura externă a normei juridice
4. Identificați elementele de structură internă pentru fiecare text constituíonal:
- art.76 alin.(1) și (2) din Constituție - Adoptarea legilor și hotărârilor
- art. 95 alin.(1) din Constituție – Suspendarea Președintelui;
- art.151 alin.(1) din Constituție – Procedura de revizuire
6. Caracterizați dreptul constituțional ca ramură a dreptului public.
7. Definiți și prezentați elementele aportului juridic de drept constituțional.
8. Explicați specificul de ”raport fundamental” al raportului juridic de drept
constituțional și în ce constă dubla natură juridiă a raportului juridic de drept
constituțional.
9. Identificați 5 articole din Constituție care se referă expres la subiecte colective și,
respectiv, individuale de drept constituțional.
 TITLUL III

- IZVOARELE DREPTULUI CONSTITUȚIONAL

CAPITOLUL I . Noțiunea de izvor de drept

Secțiunea 1 Distincții

Noțiunea de izvor, sursă a dreptului, este susceptibilă de mai multe înțelesuri, dintre care
distingem, în principal, următoarele1:

a) Sursele materiale ale dreptului

Acestea reprezintă ansamblul factorilor şi condiţiilor de configurare, de determinare a

dreptului: social-politici, istorici, economici, materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile,
relaţiile interumane etc. În acest înţeles generic, prin izvoare materiale se înţeleg faptele
omeneşti (acţiuni, inacţiuni, evenimente) de care norma de drept leagă naşterea, modificarea
şi stingerea unui raport juridic. Unii autori 2 înțeleg, prin surse materiale ale dreptului,
autoritățile care sunt abilitate să creeze dreptul, în sensul de orice entitate care are suficientă
îndreptățire pentru a fi recunoscută ca fiind capabilă să creeze reguli generale și abstracte,
obligatorii la nivelul grupului și susceptibile de a fi sancționate prin intervenția statului.Altfel
spus, sursele materiale ar reprezenta ”voința care stă la baza regulii”.

b) Sursele formale ale dreptului

Prin „izvor formal al dreptului” se înţelege forma pe care o îmbracă norma juridică
elaborată de un anumit factor competent al puterii, respectiv, forma în care este exprimată
norma juridică respectivă, în funcţie de mai mulţi factori, ca de exemplu: organul de stat care
o emite şi competenţa acestuia, domeniul pe care îl reglementează, ierarhia forţei juridice a
actului normativ respectiv, procedura sau tehnica legislativă prin care este elaborată etc.

Diversitatea formelor pe care le îmbracă norma de drept a fost şi este în funcţie şi de

etapele istorice de evoluţie ale dreptului şi de sistemul juridic concret al statului respectiv. În

1 D.C. Dănișor, op. cit., p.109, N. Popa op. cit., p. 161

2 Dc.Dănișor, op. cit.
prezent, în majoritatea sistemelor juridice contemporane, principalele izvoare ale dreptului
îmbracă forma legilor, decretelor, hotărârilor, ordonanţelor, ordinelor, deciziilor, dispoziţiilor.

Sursele formale ale dreptului, la rândul lor, cunosc clasificări după diverse criterii.

Astfel, după izvorul material al normei, se distinge între:

- surse naționale (normele provenind de la autoritatea statală sau din obiceiul

comunităților stabilite pe teritoriul statului), surse internaționale (tratate internaționale, norme
provenind de la organisme internaționale dotate cu putere de reglementare sau cutume
internaționale), surse străine (atașate ordinii juridice a altui stat);

- surse publice (emise de autoritatea publică) și autonome (care se fundamentează în

autonomia și puterea de reglementarea internă a unor entități private sau semi-publice)

- norme emise unilateral de autoritatea publică (actele normative) și norme

convenționale (tratate internaționale, convenții).

După forma lor, izvoarele formale ale dreptului se împart în : scrise (care pot fi directe
– actele normative sau indirecte – jurisprudența) și nescrise (cutumele).

În funcție de ierarhia normelor distingem între izvoare principale, în sensul că pot

reglementa orice materie (constituții, legii etc) sau subordonate (de punere în aplicare a
surselor principale).

Secțiunea 2 Izvoarele formale ale dreptului în sistemul dreptului românesc

Astfel cum arătam, izvoarele formale ale dreptului sunt fie o creație a legiuitorului, fie
au origine cutumiară, doctrinară, jurisprudențială.

În dreptul românesc, cel mai important izvor de drept, cunoscut sub denumirea
generală de ”lege”, este actul normativ. Actul normativ este izvorul de drept creat de organe
ale autorității publice, învestite cu competențe normative, și cuprinde norme general-
obligatorii a căror aplicare poate fi realizată și prin intervenția forței coercitive a statului.
Actele normative se pot înfățișa în diverse forme, în funcție de autoritatea emitentă și
domeniul de reglementare și împreună alcătuiesc un sistem, subordonat și întemeiat pe norma
de bază, care este reprezentată de Constituție.
 Altfel spus, chiar dacă toate actele normative, indiferent de sursa lor, au față de
indivizi aceeași valoare, fiind în aceeași măsură obligatorii, în sistemul actelor normative
există o ierarhie, care se stabilește prin raportarea normelor unele la altele. Această ierarhie
presupune trei tipuri de raporturi: de validitate, de conformitate și de derogare, precum și două
aspecte fundamentale: între normele create în ordinea internațională și cele create în ordinea
internă și ierarhia normelor interne. 3 Vom dezvolta aceste considerații cu prilejul analizei
izvoarelor dreptului constituțional.

Este, de asemenea, recunoscută calitatea de izvor de drept pentru obicei sau cutumă.
Obiceiul constituie rezultatul unei experiențe de viață a unei comunități, repetării unei
practici, atât de înrădăcinată încât oamenii consideră că prin intermediul cutumei își exercită
de fapt un drept pozitiv, adică prevăzut de lege. Obiceiurile s-au constituit în mod spontan
într-un proces evolutiv, de durată şi au dobândit cu timpul, prin aplicarea lor repetată,
autoritate şi forţă general obligatorie. Până la apariţia statului „obiceiul” constituia principala
formă a normelor nescrise în temeiul cărora se desfăşurau viaţa şi raporturile sociale. Apariţia
statului şi apoi a scrisului a determinat în timp ca o însemnată parte a normelor din sfera
obiceiului nejuridic să fie preluate şi consacrate de puterea de stat investindu-le cu forţa sa de
constrângere. Prin aceasta o parte din normele „obiceiului nejuridic” devin „juridice” fiind
denumite prin termenul „cutumă”. Aşadar, cutuma nu este altceva decât obiceiul consacrat
juridic sau „obicei juridic”. Pentru a constitui izvor de drept, obiceiul nu trebuie să contravină
ordinii publice și bunelor moravuri. Constituția României face referire la obicei în dispozițiile
art.44 alin.(7) care stabilesc că ”dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte
sarcini care, potrivit legii și obiceiului, revin proprietarului.”

Jurisprudența poate constitui izvor de drept al dreptului constituțional român, și

avem în vedere jurisprudența Curții Constituționale, iar nu a instanțelor judecătorești.

Astfel, potrivit art.142 alin.(1) din Constituție, Curtea Constituţională ”este garantul
supremaţiei Constituţiei”, iar, potrivit art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale4, este „unica autoritate de jurisdicţie constituţională”.
În exercitarea competenţelor prevăzute de Constituţie şi de legea sa de organizare şi
funcţionare, Curtea Constituţională realizează şi o activitate jurisdicţională, iar procedurile
prin care se realizează atribuţiile ce intră în competenţa sa au, în mare parte, trăsăturile
3 D.C. Dănișor, op. cit., p. 178
4Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010
procedurilor judecătoreşti. Cât priveşte actele pe care Curtea Constituțională a României le
poate pronunţa în exercitarea atribuţiilor sale, acestea sunt: decizii, hotărâri sau avize, în mod
corespunzător atribuţiei concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizate
de art.11 din Legea nr.47/1992. Potrivit art.147 alin.(4) din Constituţia României, „Deciziile
Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării,
deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Consacrarea
constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei Curţi determină ca
ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act normativ, spre
deosebire de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc efecte inter partes
litigantes5.

Față de cele arătate, chiar dacă și în privința actelor curții constituționale se utilizează
conceptul generic de ”jurisprudență” comun pentru desemnarea totalității hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele, distincția care trebuie realizată cu
privire la acestea privește valoarea lor de izvor, sursă a dreptului 6. S-a afirmat7 în acest sens,
cu referire la rolul organismelor de jurisdicție constituțională și efectele actelor pe care le
pronunță, că, prin jurisprudența lor, ”au determinat o reamenajare a pozițiilor tradiționale
ocupate până la momentul apariției lor de ceilalți agenți din câmpul juridic și politic. În
aceste condiții, legiuitorul nu mai deține monopolul formării voinței naționale. Concepția
clasică potrivit căreia legea este opera Parlamentului este astăzi depășită.”

O menţiune merită făcută în acest context în legătură cu deciziile pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursurilor în interesul legii, care ne situează
oarecum într-o ipostază apropiată de „precedentul judiciar” sau de jurisprudenţa clasică.
Sublinierea ce trebuie însă reţinută în legătură cu aceste decizii constă în aceea că prin
conţinutul lor ele nu adoptă soluţii de caz cu caracter obligatoriu pentru cauzele ulterioare de
acelaşi fel, ci, au rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte
instanțe judecătorești (art.126 alin.3 din Constituție) De aceea, ele nu constituie un izvor de
drept, în înţelesul propriu al acestuia.

5nu cuprindem în această categorie deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate urmare soluționării
recursurilor în interesul legii, care au un regim juridic distinct
6în sistemul român de drept, jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti nu constituie o sursă creatoare a dreptului
însă aceasta are, aşa cum subliniază unii autori ( I. Deleanu, Dialogul judecătorilor, Revista română de
jurisprudenţă, nr.1/2012, p.25)- «„forţă normativă”, în înţelesul atribuit acestei sintagme de „ghid”, de
„model” de „referinţă”, de „reper” pentru practica judiciară, pentru doctrinăşi pentru legiuitor»– a se vedea
trimiterea la lucrarea C. Thibierge et alii , La force normative. Naissance d un concept, LGDJ, Bruylant, 2009
7C. Gilia, Teoria statului de drept, Ed. Ch. Beck, București 2007, p.272
 EXTRAS DECIZIE CCR- CU PRIVIRE LA ROLUL DECIZIILOR CCR CA
IZCOR DE DREPT

• Decizia Curții Constituționale face parte din ordinea juridică normativă (a se vedea
Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 605 din 14 august 2008), fără a se
identifica, în sens formal, cu norma juridică. Totodată, întrucât nu poate fi separată
de efectele de drept constituțional pe care aceasta le produce, decizia se prezintă ca
un tot unitar sub aspectul naturii și efectelor sale juridice. În acest context, Curtea
subliniază că deciziile simple (sau extreme) de admitere a sesizărilor de
neconstituționalitate sau cele sub rezervă de interpretare constituie un izvor formal
distinct al dreptului constituțional, preiau forța juridică a normelor constituționale pe
care le interpretează și se adresează tuturor subiectelor de drept. Prin urmare, deși are
caracter jurisdicțional, art. 147 alin. (4) din Constituție conferă deciziei antereferite
forța normelor constituționale, pe care nu o limitează la cazul dat, ci îi atribuie un
caracter erga omnes, ceea ce înseamnă că ea trebuie respectată și aplicată de către
toate subiectele de drept cărora li se adresează. De aceea, Curtea apreciază că, deși
decizia sa nu se identifică cu norma/actul legislativ, efectele sale sunt similare
acestuia, astfel că, prin intermediul acestora, decizia stabilește reguli de conduită ce
se impun a fi urmate, drept care face parte din ordinea normativă a statului (Decizia
nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019).

Doctrina, desemnând analizele, investigațiile, interpretările pe care specialiștii le dau

fenomenului juridic, nu constituie izvor de drept. Aceasta însă poate sta la baza elaborării de
noi reglementări ( a se vedea Codul civil, Codul de procedură civilă, care încorporează multe
din creațiile doctrinare precedente).

În cele ce urmează vom analiza actul normativ și jurisprudența Curții Constituționale

ca izvoare ale dreptului constituțional român, acordând un spațiu distinct aspectelor de drept
internațional, adică surselor de drept internaționale încorporate dreptului național în temeiul
dispozițiilor exprese ale Constituției României.
 CAPITOLUL II Analiza izvoarelor formale ale dreptului constituțional

Secțiunea 1 Actul normativ/ Sistemul actelor normative

1. Legea

Potrivit dispozițiilor Legii nr.24/2000, actele normative se elaborează în funcție de

ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică îndreptățită să le adopte. Așezate pe
trepte ierarhhice, în fruntea ierarhiei se află legile, urmate de ordonanțele Guvernului,
hotărârile Guvernului, ordinele și instrucțiunile miniștrilor, ordinele prefectului, dispozițiile
reprezentanților autorităților publice locale8.

În cadrul izvoarelor dreptului românesc, legea ocupă locul de vârf în ierarhia valorică.
Avem în vedere înțelesul restrâns9 al noțiunii de lege, adică acela de izvor de drept cu cea
mai înaltă forţă juridică, actul juridic normativ ierarhic superior tuturor celorlalte norme
juridice, adoptat de organul legislativ suprem, Parlamentul.

În funcție de importanţa relaţiilor pe care le reglementează, legile se clasifică în:

a) Constituţia şi/sau legile fundamentale;

b) legi organice ;

c) legi ordinare.

În acest sens sunt prevederile art.73 din Constituția României, potrivit căruia:
”Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.”

Cele trei categorii de legi se deosebesc prin poziţia lor ierarhică, unele faţă de altele şi
de modalitatea sau procedura lor de adoptare.

Astfel, Constituţia sau legile fundamentale, implicit legile prin care se modifică
constituţia, adică legile de revizuire a Constituţiei constituie categoria de legi „supreme”,
cu forţa juridică superioară tuturor celorlalte legi şi acte normative subordonate legii. Obiectul
principal de reglementare al acestora îl constituie organizarea puterilor în stat, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, îndatoririle fundamentale ale acestora, precum şi
principiile juridico-politice care stau la baza exercitării puterii de stat în societate.
Legile organice ocupă, în sistemul român de drept, un loc intermediar între legile

8 I. Vida, op. cit., p.39

9 în sens larg, în limbajul curent, prin lege se desemnează orice act normativ
constituţionale şi cele ordinare. Aceasta datorită, în primul rând, obiectului lor care se referă
la organizarea, funcţionarea şi structura diferitelor organe ale statului sau la domenii speciale
ale vieţii sociale şi, în al doilea rând, datorită procedurii speciale în care se adoptă (procedură
diferită de cea a adoptării legilor ordinare sau a celor constituţionale - potrivit art. 73 din
Constituţie, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere, în timp
ce legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare cameră).
Aceste legi sunt considerate de puterea constituantă originară ca prelungiri ale dispozițiilor
constituționale, trebuind prin urmare să fie susținute de o majoritate parlamentară absolută.

Art.73 din Constituţia României stabileşte domeniile vieţii sociale ce se reglementează

prin lege organică, după cum urmează: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Electorale Permanente; organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de mobilizare parţială sau totală a
forţelor armate şi al stării de război; regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii
colective; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului
Public şi a Curţii de Conturi; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
organizarea generală a învăţământului; organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; regimul general privind
raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; statutul minorităţilor
naţionale din România; regimul general al cultelor; celelalte domenii pentru care în
Constituţie se prevede adoptarea de legi organice ( de ex: prefectul, Avocatul Poporului,
Curtea Constituțională).

Este de precizat că, în aceste materii, rezervate legii organice, Parlamentul nu poate
emite o lege de abilitarea a Guvernului de a emite ordonanțe. În acest sens sunt dispozițiile
art.115 alin.(1) din Constituția României. Guvernul poate interveni însă, în situații
extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, pe calea ordonanțelor de urgență, în
condițiile art.115 alin.(4)-(6) din Constituție.

Legile ordinare sunt toate celelalte legi elaborate de Parlament, în alte domenii
decât cele rezervate legilor constituționale sau organice. Domeniul legilor ordinare nu este
circumscris în Constituție, în cuprinsul său intrând orice relație social (grup de relații
sociale), cu un anumit grad de generalitate și a căror importanță impun adoptarea unei legi.
Potrivit dispozițiilor art.73 din Constituție, legile ordinare se adoptă cu majoritate simplă de
voturi. Chiar dacă sub aspectul procedurii de adoptare prezintă particularități (în sensul că se
adoptă în ședința comună a Camerelor parlamentului, cu o majoritate de două treimi din
numărul deputaților și al senatorilor), considerăm că legile de aderare la Uniunea Europeană
și NATO, la care se referă prevederile art.148 și art.149 din Constituție 10, nu constuie o
categorie distinctă de legi, ci pot fi încadrate în cea a legilor ordinare, categorie
necircumstanțiată, așa cum arătam, de dispozițiile Constituției.

În categoria legii, ca izvor de drept, se cuprind şi „codurile” de legi, care sunt de fapt
ansambluri de norme sistematizate într-o anumită formă şi investite cu putere de lege prin
care se reglementează domenii largi dar relativ distincte de raporturi sociale 11. Codificarea
este o parte a activității de sistematizare a legislației, înfăptuită de parlament, care presupune
realizarea unui ”inventar” al legislației dintr-un anumit domeniu sau ramură de drept
examinarea, corelarea, și elaborarea unui proiect atotcuprinzător pentru domeniul sau ramura
respectivă. În anumite domenii, complexitatea legislației și numărul mare de acte normative
incidente recomandă realizarea unei opere de sistematizare în forma codurilor.

2. Decretul - lege

Decretul-lege are un conţinut şi caracter hibrid: din perspectiva organului emitent el

aparţine puterii executive dar, din perspectiva forţei sale juridice el aparţine legii. Această
denumire desemnează actul normativ emis de Guvern în virtutea unei abilitări legislative ori a
unei îndrituri date de legea fundamentală sau, chiar în absența acestora, în situați
revoluționare12. Acesta a apărut şi s-a practicat în perioade istorice în care puterea legislativă
fie era în imposibilitatea de a legifera în procedura obişnuită, fie a fost desfiinţată de cauze
sau împrejurări speciale (schimbări de regim politic, ocupaţie străină, alţi factori de criză). În
vidul de putere legislativă, puterea executivă îşi poate asuma, cu titlu tranzitoriu, şi puterea de
a legifera sub forma decretelor-legi. Permanentizarea acestei competenţe şi consacrarea ei ca
sistem legislativ a fost şi este însă proprie doar regimurilor autoritare, dictatoriale.

10 În același sens, și pentru dezvoltări, a se vedea I. Vida, op. cit., p.45

11 N. Popa, op. cit., p.182
12 I. Vida, op. cit., p.191
 În ţara noastră13, decretul-lege ca formă de reglementare primară a fost cunoscut în:
perioada dictaturii-regale – februarie 1938-5 sept.1940, când regele putea, potrivit Constituţiei
din 1938, să adopte decrete cu putere de lege în orice domeniu; după 5 septembrie 1940, în
timpul regimului militar al Mareşalului I. Antonescu, când s-au adoptat Decrete-legi de către
Consiliul de Miniștri; după revoluţia din 1989, odată cu dizolvarea tuturor structurilor de
putere ale regimului totalitar s-a guvernat prin Decrete-legi de către Consiliului Frontului
Salvării Naționale și Consiliului Provizoriu de Unitate Națională, până s-a constituit noul
Parlament şi s-a numit un Guvern democratic, legitim.

2. Hotărârile Parlamentului

Acestea reprezintă o categorie de acte normative emise de Parlament în exercitarea

atribuţiilor sale, şi care se adoptă, în funcţie de obiectul lor, după cum urmează: hotărârile
privind regulamentele Camerelor - cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere; celelalte
hotărâri - cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. Se poate observa așadar
că hotărârile Parlamentului se adoptă ca și legile, de către organul legislativ suprem, și dup
aceeași procedură. Aceasta nu înseamnă identitate de regim juridic între legi și hotărârile
Parlamentului, deosebirea fiind dată de domeniul de reglementare, circumstanțiat, cât
privește hotărârile Parlamentului, activității Parlamentului.14

3. Decretul

Decretul este un act caracter normativ sau cu caracter individual emis, în sistemul
nostru de drept, de președintele statului. Art.100 din Constituţia României prevede în acest
sens că ”În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică
în Monitorul Oficial al României.” Au caracter normativ decretele prin care Președintele
declară starea de urgență, starea de asediu, precum și cele de organizare a referendumului
național consultativ. Au caracter individual decretele de grațiere, cele de numire în funcții
publice, de acordare a unor decorații sau titluri de onoare. Decretele se publică în Monitorul
Oficial al româniei și intră în vigoare la data publicării.

4. Ordonanţele guvernamentale

Este vorba de acte normative elaborate de Guvern, dar cu putere de lege, putere care îşi
are izvorul în „competenţa delegată” de către Parlament (art.115 din Constituţie – Delegarea
13 I. Corbeanu, op. cit., p.131
14 A se vedea, pe larg, I. Vida în Constituția României, comentariu pe articole, cooronatori I. Muraru,
E.S.Tănăsescu, Ed.C.H. Beck, București, 2008
legislativă). Instituția delegării legislative este definită15 ca fiind un transfer al unor atribuții
legislative la autoritățile executive, printr-un act de voință al Parlamentului, ori pe cale
constituțională, în situații extraordinare. Este un transfer limitat și condiționat, locul
Parlamentului fiind luat de Guvern în anumite condiții și pentru o perioadă limitată de timp,
sub strict control parlamentar. Chiar și așa, această transmitere a atribuțiilor puterii legislative
către cea executivă a primit critici, din perspectiva încălcării separației puterilor în stat. Este
însă o soluție izvorătă din necesitățile vieții sociale și politice.

Ordonanțele guvernamentale se clasifică în:

- ordonanţe care se emit în temeiul unei legi de abilitare şi al Constituţiei, prin care
Guvernul este împuternicit de către Parlament să emită actul normativ respectiv (ordonanţa)
într-un anumit domeniu și într-o anumită perioadă. Prin ordonanță nu se poate reglementa în
domenile rezervate legilor organice;

- ordonanțe de urgenţă - formă de reglementare pe care Guvernul o poate realiza

numai în situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia să
motiveze urgenţa în cuprinsul acesteia [art.115 alin.(4) din Constituție]. Ordonanțele de
urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită în proprietate publică.
[art.115 alin.(6) din Constituție ]. De asemenea, pe calea ordonanțelor de urgență nu se poate
contracara o măsură de politică legislativă [art. 1 alin.(4), art. 61 alin.(1) și art.115 alin.94) din
Constituție, în interpretarea dată în jurisprudența Curții Constituționale).

Actele normative infraconstituționale examinate constituie, cu titlu general, izvoare de

drept. Acestea constituie izvoare ale dreptului constituțional în măsura în care reglementează
raporturi juridice de drept constituțional.
Cât privește alte acte normative cu o forță juridică inferioară legii (hotărârile de
Guvern, care se emit pentru executarea legii, sau ordinele, instructiunile etc) se consideră că
având în vedere domeniul de reglementare și forța lor juridică nu constituie izvoare ale
dreptului constituțional.

15 I, Vida, op. cit., p.191

 Secțiunea 2. Actele internaționale – surse ale dreptului constituțional român

2.1 Considerații generale

Constituția României cuprinde trei texte de referință cu privire la sursele internaționale

ale dreptulului, și raportarea acestora la sistemul român de drept: art.11 - Dreptul
internațional și dreptul intern, art.20 –Tratatele internaționale privind drepturile omului și
art.148 - Integrarea în Uniunea Europeană.

Dispozițiile art.11 din Constituție au următorul cuprins:

Art.11: ”(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință

obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituției.”

Dispozițiile art.20 din Constituție au următorul cuprins:

Art.20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor

fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Dispozițiile art.148 cu incidență asupra problematicii ce face obiectul prezentei

analize, au următorul cuprins:

Art.148: […] „(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale

Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului
de aderare.
(3) Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la
actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează

aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile
alineatului (2) […]”.

Se constată, așadar, existența unui text constituțional de principiu (art.11), precum și a

altor două care cuprind dispoziții particulare pentru tratatele internaționale privind drepturile
omului și, respectiv, actele Uniunii Europene.

Noțiunea de ”tratat” la care face referire norma constituțională de principiu, cuprinsă

în art.11, este folosită într-un sens larg16, adică desemnează diferite categorii de instrumente
internaționale utilizate în practica internațională la încheierea unor înțelegeri între state.
Potrivit art.1 lit.a) din Legea nr.590/2003 privind tratatele 17 prin tratat se înțelege ”actul
juridic, indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de
stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a
modifica ori de a stinge drepturi și obligații juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul
internațional public și consemnat într-un instrument unic ori în două sau mai multe
instrumente conexe.” Iar, potrivit art.2 din aceeași lege, ”România, Guvernul României
precum și ministerele și alte autorități ale administrației publice centrale, pentru care
această atribuție este expres prevăzută de legislația în vigoare, pot încheia tratate la nivel de
stat, tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental”. Art.11 din
Constituție se referă la acte internaționale indiferent de denumirea acestora, încheiate de statul
român și ratificate de Parlament. Prin această procedură Parlamentul le investeşte cu putere de
lege chiar dacă prin organul emitent sau forma lor de elaborare sunt deosebite de categoria
legilor interne. Celelalte acte internaţionale (ce nu sunt supuse ratificării de Parlament) se nu
vor constitui izvoare de drept echivalente legii, ci subordonate acesteia.

2.2 Tratatele internaționale în materia drepturilor omului

16 Pentru dezvoltări, I. Muraru, E.s. Tănăsescu, Constituția României – Comentariu pe articole, Ed. C.H Bech,
2008, p.115
17 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.23 din 12 ianurie 2004
 Art.20 din Constituţie dă expresie imperativului protecției drepturilor fundamentale,
corelând reglementările naționale și cele internaționale în aceasta materie, în realizarea ideii
de prioritate a normelor care asigură o protecție mai ridicată acestor drepturi.

Legiuitorul constituant român a stabilit poziția supralegislativă a tratatelor

internaționale privind drepturilor omului și valoarea lor interpretativă constituțională. Astfel,
tratatele internaționale în materia drepturilor omului se integrează ”blocului de
constituționalitate”, putând avea, după caz, o forță infraconstituțională (o normă
convențională în conflict cu o normă constituțională clară), strict constituțională sau
supraconstituțională (o normă convențională mai favorabilă, în conflict cu o normă
constituțională generică, nedeterminată, și mai restictivă), în oricare din ipoteze fiind însă
vorba despre o forță supralegislativă18.
S-a remarcat19 că încorporarea actelor intermnaționale privitoare la drepturile omului
în constituțiile statelor reprezintă una dintre tendințele actuale la nivel mondial, și una dintre
modalitățile – poate ce a mai importantă, prin care constituțiile devin ”internaționale” sau
”internaționalizate”.

Aplicarea dispozițiilor art.20 din Constituție determină consecințe în planul activității

de legiferare, al activității de aplicare a legii, precum și în planul controlului de
constituționalitate.

Astfel, legiuitorul va trebui să verifice în mod obligatoriu dacă proiectele de legi se

corelează cu tratatele la care România este parte, după cum și autoritățile publice competente
să negocieze, încheie, ratifice tratate vor trebui să aibă în vedere corelația actului internațional
cu normele dreptului românesc.

În procesul de aplicare a legii, instanțele naționale vor trebui să dea prioritate tratatelor
internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte, atunci când acestea
conțin dispoziții mai favorabile. Sancțiunea în cazul contrarietății de norme este așadar
inaplicabilitatea normei interne privitoare la dreptul respectiv, care este mai puțin favorabilă.

18C.L Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului – surse, instituții, proceduri, Ed. All Beck,
București, 2000, p.262-269
19 Wen-Chen Chang și Jiun –Rong Yeh, Internationalization of constitutional law, în The Oxford handbook of
comparative constitutional law, Oxford University Press, 2012, p.1167
 Cât privește Curtea Constituțională, aceasta procedează la interpretarea și aplicarea
dispozițiilor Constituției în concordanță cu tratatele internaționale în materia drepturilor
omului.

2.3 Dreptul Uniunii Europene

România a aderat la Uniunea Europeană în anul 2007, cu o Constituție revizuită în

anul 2003 pentru asigurarea bazelor constituționale ale aderării. Cu prilejul examinării
constituționalității inițiativei de revizuire a Constituției, având a se pronunța dacă dispoziţiile
referitoare la aderarea la structurile euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prin
raportare la conceptele de suveranitate şi de independenţă, Curtea Constituțională a realizat o
serie de statuări de principiu cu privire la raporturile dintre dreptul național și dreptul Uniunii
Europene, între ordinea juridică națională și cea supranațională20.

Art.148 din Constituție stabilește, pe de o parte, poziția tratatelor constitutive ale

Uniunii Europene și a reglementărilor derivate obligatorii, care au prioritate în caz de
contrarietate cu legile interne iar, pe de altă parte, stabilește obligațiile ce revin autorităților
publice ca urmare a aderării la Uniunea Europeană.

Tratatele internaționale la care România este parte sunt izvoare ale dreptului
constituțional în măsura în care reglementează raporturi juridice de drept constituțional

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Caracterizați conceptul de izvor al dreptului constituțional și prezentați clasificarea

izvoarelor
20 A se vedea dreptului
Decizia Curții constituțional.
Constituționale nr.148/2003, anexa
2. Caracterizați actul normativ ca izvor al dreptului constituțional și prezentați actele
normative care pot constitui izvor de drept constituțional.
3. Caracterizați legea ca izvor de drept (criteriu material/criteriu formal)
4. Caracterizați ordonanțele și ordonanțele de urgență ale Guvernului ca izvor de drept
(criteriu material/criteriu formal)
 TITLUL IV

TEORIA CONSTITUȚIEI

CAPITOLUL I Noțiunea de constituție. Apariția constituției

Secțiunea 1 Noţiunea de Constituţie

În istoria lumii, începând cu sec. al XVIII-lea s-a impus, alături de alte mari instituţii
create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice şi
Constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat.

Din punct de vedere etimologic termenul de constituţie provine din latinul

„constitutio” care înseamnă:”aşezare cu temei”, „starea unui lucru”. Prima constituţie apărută
în lume a fost constituţia engleză, deşi procesul de formare a acestei constituţii, început o dată
cu adoptarea în 1215 a Magnei Charta Libertatum, a continuat şi după adoptarea primelor
două constituţii scrise. Prima constituţie scrisă din lume, a fost constituţia americană din
1787. În Europa, de regulă se afirmă că prima constituţie scrisă este cea adoptată în Franţa în
anul 1791.

Sub acest aspect, distingem între constituții cutumiare (Constituția Angliei – care are
o parte scrisă – statute law, o parte nescrisă formată din drept cutumiar – equity și o parte de
precedent judiciar – common law) și constituția scrisă. Constituția cutumiară este rar
întâlnită în prezent, în unele țări aparținând sistemulului juridic de common law. Treptat,
regulile cutumiare au fost înlocuite cu cele scrise, apărând astfel constituțiile scrise1.

Constituţia reprezintă, așadar, legea fundamentală a unui stat, constituită din

norme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii
sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii.

1 A se vedea Ș. Deaconu, Drept constituțional, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, 2013, p.34
 Se deduce așadar că, în sens modern, constituția:

- este o lege (fundamentală, cu o poziție juridică superioară în ierarhia actelor

normative)

- conține norme juridice învestite cu forță juridică supremă; în sens material- acestea
reglementează cele mai importante relații din cadrul unui stat; în sens formal – acestea sunt
emise de puterea constituantă care are cea mai mare autoritate în cadrul unui stat;

- reglementează autoritățile și organele esențiale ale statului și modul lor de

funcționare;

- reglementează drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor;

- se caracterizează printr-o mai mare stabilitate decât celelalte legi, dată și de

instituirea unor proceduri specifice de modificare care fac dificilă modificarea frecventă a
constituției.

Pentru definirea Constituţiei se identifică un criteriu material, care are în vedere

conţinutul normativ al acesteia, precum şi un criteriu formal, raportat la modalitatea de
consacrare a normelor constituţionale. În sens material, constituţia cuprinde norme care
stabilesc procedurile de formare a organelor de stat, funcţionarea şi raporturile dintre
principalele autorităţi publice, precum şi statutul juridic al cetăţeanului. Din punct de vedere
formal, normele constituţionale se caracterizează prin aceea că sunt elaborate într-o formă
sistematizată, de către un organ de stat anume constituit şi adoptate după o procedură specială,
deosebită de cea prevăzută pentru adoptarea legilor ordinare.

Atât conţinutul, cât şi procedura de adoptare şi modificare exteriorizează o forţă

juridică particulară, specifică şi incesibilă a constituţiei, ce se exprimă cel mai clar prin
supremaţia legii fundamentale, calitate ce situează constituţia în vârful instituţiilor
politico-juridice ale statului de drept. Din această perspectivă, constituţia reprezintă reperul
decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor socio-economice, dispunând de
o poziţie supraordonată şi în sistemul de drept, justificată atât prin procedura de adoptare, prin
poziţia supraordonată a autorităţii emitente, cât şi prin normele juridice pe care le cuprinde.
Astfel, corespunzător conţinutului său, se impune ca legea supremă să fie adoptată sau
modificată de un organ de stat special înfiinţat în acest scop, cu o majoritate special precizata,
ceea ce antrenează şi o anumită stabilitate juridică a constituţiei.
 CAPITOLUL II Adoptarea Constituției

Secțiunea 1 Noțiunea de ”putere constituantă”

Adoptarea constituţiei reprezintă o primă consecinţă a poziţiei constituţiei în cadrul

piramidei actelor normative. Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, s-a pus problema unor
forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţia acesteia şi
deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare. Adoptarea constituţiei
trebuie văzută ca un proces complex, cu semnificaţii politico-juridice, în cadrul cărora se pot
distinge: iniţiativa adoptării constituţiei; organul competent (constituantul sau puterea
constituantă); modurile sau procedura de adoptare.

Iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal, politic sau social
care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai înalt (organ suprem) este cel
mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele sale. Un rol aparte îl poate
avea iniţiativa populară.

În legătură cu adoptarea propriu-zisă a constituţiei, se impun mai multe explicaţii. La

întrebarea de a şti cine trebuie să aibă dreptul de a adopta o constituţie se răspunde prin teoria
puterii constituante.

Prin putere constituantă se înţelege organul de stat sau gruparea de indivizi care,
beneficiind de o autoritate politică sau morală specială, are dreptul de a adopta constituţia.

Puterea constituantă apare sub două forme şi anume:

 putere constituantă originară - intervine atunci când nu există sau nu mai există
constituţie în vigoare (state noi, revoluţii);
 putere constituantă instituită – este prevăzută de constituţia în vigoare atât în ceea
ce priveşte organizarea cât şi funcţionarea ei. Ea poate modifica (se mai numeşte şi
putere de revizuire) sau adopta o constituţie.

Secțiunea 2 Procedurile de adoptare a constituţiei

 Aceste proceduri au variat în timp. Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice,
modul de adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de
dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării
constituţiei, de raporturile sociale. Adoptarea constituţiilor a cunoscut, în general următoarele
forme: constituţia acordată, statutul (constituţia plebiscitară), pactul, constituţia convenţie (cu
varianta constituţia referendară), constituţia parlamentară.

a) Constituţia acordată (charte concedate sau octroyées)- constituţia adoptată de

către monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa. Această constituţie este
considerată a fi cea mai rudimentară (ex. constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la
4 iunie 1814, Constituţia japoneză din 11 februarie 1889 etc.)

b) Statutul sau constituţia plebiscitară- este o variantă a constituţiei acordate.

Statutul este iniţiat tot de către şeful statului (monarhul) dar este ratificat prin plebiscit.
Plebiscitul a fost în practica constituţională modul „normal” de adoptare a constituţiilor
autoritare (ex.: Statutul Albertin din 4 martie 1848, care devine Constituţia Italiei prin
acceptare pe cale de plebiscit, Constituţia regală din România din 1938, supusă plebiscitului
la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie 1938)

c) Pactul sau constituţia pact- este considerată a fi un contract între rege şi popor.
Poporul este reprezentat prin parlament (ex. Charta de la 14 august 1830 din Franţa, când
Louis Philippe d'Orléans este chemat la tronul Franţei rămas liber şi acceptă constituţia
propusă de parlament, Constituţia română de la 1866 precum şi cea de la 1923 etc.)

d) Constituţia convenţie - este opera unei adunări, denumită convenţie. Această

adunare era special aleasă pentru a adopta constituţia, ea exprima convenţia intervenită între
toţi membrii societăţii, era considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a stabili
puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante.(ex.: constituţiile care s-au dat în
America, în statele uniunii începând cu 1776 şi constituţia Statelor Unite, constituţiile din
Franţa din 1791, 1848 şi 1873).

e) Constituția referendară - se caracterizează prin faptul că întrega activitate a

puterii constituante este validată de popor prin referendum (Constituția României din 1991,
revizuită în anul 2003).

f) Constituţia parlamentară- după cel de-al doilea război mondial, adoptarea

constituţiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente ( mai ales în ţările din estul Europei),
folosindu-se următoarea procedură: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a
proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu o majoritate calificată (cel puţin 2/3
din numărul total al membrilor parlamentului);(ex: constituţiile române din anii 1948, 1952,
1965).

CAPITOLUL III Modificarea, suspendarea și abrogarea Constituției

Secțiunea 1. Aspecte generale

De principiu, dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism

care a adoptat-o. În al doilea rând, autoritatea competentă a revizui constituţia diferă după
felul constituţiei. În al treilea rând, procedura de modificare a constituţiei este de principiu
asemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei juridice.

Regulile speciale cu privire la revizuirea Constituţiei, atât în ceea ce priveşte

procedura, cât şi cu privire la limitele revizuirii, asigură atât durata în timp a Constituţiei, cât
şi superioritatea ei în cadrul sistemului normativ. Astfel, pentru a se evita ca revizuirea
constituţiei să fie declanşată ori efectuată în scopuri demagogice sau fără temeiuri serioase, în
numeroase sisteme de drept au fost instituite procedee de înfăptuire a rigidităţii. În acest sens
este de reținut că dacă modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după aceeaşi
procedură după care se modifică legile suntem în prezenţa unei constituţii suple sau flexibile,
iar dacă modificarea constituţiei se face după alte reguli decât cele obişnuite după care se
modifică legile ordinare, ne aflăm în faţa unei constituţii rigide.

Elementele care conferă constituției un caracter rigid pot fi: stabilirea regulii potrivit
căreia constituția nu poate fi modificată o anumită perioadă de timp (ex: constituția Greciei);
stabilirea regulii potrivit căreia anumite dispoziții ale constituției nu pot fi modificate (ex:
constituția României din 1991), stabilirea unei proceduri foarte complicate de modificare (ex:
constituțiile române din 1866 și 1923); stabilirea regulii potrivit căreia constituția nu poate fi
modificată în anumite perioade (război , stare de necesitate – ex: constituția României din
1991, constituția actuală a Franței).
 Secțiunea 2. Autoritatea competentă să adopte legea de revizuire
În această privinţă, unele constituţii consacră regula că revizuirea legii fundamentale
nu poate fi făcută de adunările legiuitoare propriu-zise, ci numai de o adunare constituantă,
plecând de la ideea că, o dată ce se admite că o constituţie trebuie să fie opera unei adunări
reprezentative anume alese în scopul adoptării ei, nici competenţa de revizuire nu va putea
reveni adunărilor legiuitoare obişnuite. Modelul în această privinţă a fost oferit de Constituţia
SUA din 1787, potrivit căreia, la cererea a două treimi din legislaturile statelor membre ale
federaţiei, se întruneşte o convenţie chemată să modifice constituţia, hotărârile luate trebuind
apoi să fie rectificate de trei pătrimi din convenţiile acestor state. Constituţiile României din
1866 şi 1923 s-au aliniat acestui sistem, prevăzând că adunările legiuitoare care au aprobat
iniţiativa de revizuire a Constituţiei se dizolvă de drept, iar corpul electoral este convocat în
vederea alegerii unor noi adunări cu caracter constituţional.

Alteori însă, constituţiile nu consacră acest sistem, ci prevăd pur şi simplu că organul
competent să amendeze (adică să modifice) constituţia rezultă din reunirea celor două Camere
ale adunării legislative. Este cazul Constituţiei României din 1991, revizuită în anul 2003,
potrivit căreia proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi
Senat cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere. Prin
urmare, în sistemul acestei constituţii, pentru revizuirea ei nu este necesară dizolvarea
corpurilor legiuitoare în funcţie şi convocarea unei adunări constituante, dar aceste corpuri
trebuie să procedeze cu o majoritate calificată destul de greu de realizat.

Secțiunea 3. Suspendarea şi abrogarea constituţiei

Suspendarea Constituției înseamnă ieșirea din vigoare și neaplicarea acesteia, total

sau parțial, pe o perioadă determinată de timp. Cum suspendarea constituției nu este
compatibilă cu ideea de stat de drept, unele constituții interzic expres posibilitatea
suspendării lor (ex. a se vedea art.127 din Constituţia română din 1866).
În practica constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize
politice, atunci când guvernanţii renunţau la formele democratice de conducere (ex: prin
proclamarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, prin guvernarea prin decrete-legi, prin
lovituri de stat etc.).
 În ce priveşte abrogarea constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă o nouă
constituţie. Dreptul de a abroga o constituție aparține puterii constiuante, conform
principiului simetriei juridice.

CAPITOLUL IV Conţinutul normativ al constituţiei

În stabilirea conţinutului normativ al constituţiei trebuie să se țină seama de faptul că

în aceasta sunt sistematizate cele mai înalte cerinţe politice, statale, economice, sociale şi
juridice, în statutul lor actual şi în perspectivele lor viitoare.

Se observă astfel că în conţinutul unei constituţii intră normele privitoare la:

- Esenţa, tipul şi forma statului

- Deţinătorul puterii
- Fundamentele economice şi sociale ale puterii
- Fundamentele politice, ideologice şi religioase ale întregii organizări a societăţii date
- Locul şi rolul partidelor politice
- Sistemele organelor statului
- Statutul juridic al persoanei
- Tehnica constituţională
În conţinutul normativ al constituţiei sunt cuprinse norme care reglementează de principiu
toate domeniile vieţii economico-sociale, politice şi juridice ale societăţii date, organizate în
stat. Reglementarea detaliată a acestor domenii revine apoi - pe baza principiilor stabilite de
constituţie - legilor.

Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura tehnico-juridică a acesteia,

structură ce cuprinde de regulă articolul.( ex.: Constituţia actuală a României are 156 de
articole).

CAPITOLUL V Supremația Constituției

 Secțiunea 1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei

Supremaţia Constituţiei (valoarea juridică supremă, super legalitate, legea supremă etc.)
nu este o categorie strict juridică, ci una politico-juridică.

Supremaţia constituţiei se explică prin faptul că aceasta este legea fundamentală a

unui stat, lege care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii
legislaţii. Supremaţia este o calitate a constituţiei, care o situează în vârful instituţiilor
politico-juridice dintr-o societate organizată în stat, fiind sursa tuturor reglementărilor,
în domeniile economice, politice, sociale şi juridice.

Supremaţia constituţiei se fundamentează ştiinţific pe:

- conţinutul, forma şi forţa juridică a normelor pe care le conţine;

- pe principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a organelor statului;
- pe trăsăturile puterii statale.

Secțiunea 2 Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei

Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul drept implică firesc o multitudine de

consecinţe juridice, astfel:

- consecinţe juridice privind adoptarea constituţiei;

- consecinţe juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei;
- poziţia supraordonată a constituţiei faţă de celelalte legi
- conformitatea întregului drept cu constituţia.

Secțiunea 3. Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei

Supremaţia Constituţiei beneficiază de garanţii specifice întregului drept, dar totodată de

unele garanţii juridice specifice, şi anume:
 - controlul general al aplicării Constituţiei;
- controlul constituţionalităţii legilor;
- îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia;
- aplicarea directă a Constituției.

Capitolul VI Revizuirea Constituției României

Secțiunea 1 Inițiatorii revizuirii

Potrivit art. 150 din Constituție, inițiativa de revizuire aparține:

 Președintelui României, la propunerea Guvernului
 unei pătrimi din numărul deputaților sau al senatorilor
 cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puțin
jumătate din județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe sau în Municipiul
București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei
inițiative

Secțiunea 2 Adoptarea și aprobarea legii de revizuire a Constituției

Autoritatea competentă să adopte legea de revizuire este Parlamentul.

Potrivit art. 151 din Constituție, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată
de Camera Deputaților și de Senat, în ședințe separate, cu o majoritate de cel puțin 2/3 din
numărul membrilor fiecărei Camere.

În situația în care cele două Camere adoptă texte diferite, se recurge la procedura
medierii prin stabilirea uni comisii paritare (7 deputați și 7 senatori) care hotărăște cu
majoritate de voturi doar asupra redactărilor diferite din legea constituțională. Raportul
Comisiei de mediere se supune votului fiecărei Camere.

În cazul în care fie comisia de mediere nu ajunge la un acord asupra textelor aflate în
divergență, fie raportul redactat de ea nu este aprobat de fiecare Cameră, se recurg la
dezbaterea în ședință comună a Camerelor reunite, care vor decide cu votul a cel puțin ¾ din
numărul deputaților și senatorilor.

Conform dispozițiilor art. 151 din Constituție, revizuirea este definitivă dacă a fost
aprobată printr-un referendum organizat în cel puțin 30 de zile de la data adoptării proiectului
sau propunerii în Parlament.

Legea de revizuire intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României,

Partea I, a hotărârii Curții Constituționale de confirmare a rezultatelor referendumului

Secțiunea 3 Limitele revizuirii

Art. 152 din Constituție consacră atât domeniile în care nu poate interveni revizuirea
Constituției, cât și condițiile în care aceasta nu poate fi revizuită.

Astfel, nu pot forma obiectul revizuirii: caracterul național, independent, unitar și

indivizibil al statului român, forma de guvernământ, integritatea teritoriului, independența
justiției, pluralismul politic și limba oficială. De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută
cu încălcarea drepturilor, a libertăților fundamentale ale cetățenilor ori ale garanțiilor acestora.

Situațiile în care nu poate fi revizuită Constituția se referă la stările de asediu, stările

de urgență și starea de război.

Secțiunea 4 Rolul Curții Constituționale în procedura de revizuire a Constituție

Curtea Constituțională se pronunță din oficiu:

a) Asupra inițiativelor de revizuire a Constituției:

Inițiatorul revizuirii are obligația de a depune proiectul sau propunerea legislativă, împreună
cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea Constituțională înainte de sesizarea Parlamentului.
Curtea trebuie să se pronunțe în maxim 10 zile, în plen, cu votul a cel puțin 2/3 din membrii
săi. Ulterior, proiectul sau propunerea de lege constituțională poate fi prezentată
Parlamentului numai însoțită de decizia obligatorie a Curții Constituționale.

b) Asupra legii de revizuire a Constituției adoptată de Parlament:

Prin Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale nr. 47/1992 s-a stabilit că în
termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se
pronunță, din oficiu, asupra acesteia.

Controlul de constituționalitate privind legile constituționale vizează:

a) respectarea procedurii de revizuire (constituționalitate extrinsecă)

b) respectarea limitelor de fond stabilite în materia revizuirii Constituției

(constituționalitate intrinsecă)

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Definiţi conceptul de „constituţie”, prezentaţi caracterele juridice și conținutul

normativ al Constituției.
2. Prezentaţi funcţiile Constituţiei și explicaţi conceptul de « constituţionalism » 0,25
3. Explicaţi conceptul de « supremaţie a Constituţiei », enunţaţi consecinţele şi
garanţiile supremaţiei Constituţiei.
4. Definiţi conceptul de « putere constituantă originară » și de e « putere constituantă
derivată »
5. Caracterizaţi constituţia acordată, statutul și pactul ca forme de adoptare a
Constituţiei.
6. Caracterizaţi constituţia convenţie, constituţia referendară și constituţia
parlamentară ca formă de adoptare a Constituţiei.
7. Explicaţi înţelesul conceptului de „constituţie rigidă”, al conceptului de „constituţie
flexibilă” și prezentaţi modalităţi (elemente) de rigidizare a constituţiilor.
8. Arătaţi cui poate aparţine iniţiativa de revizuire a Constituţiei, în conformitate cu
art.150 din Constituţia României.
9. Explicaţi ce se înţelege prin „limite ale revizuirii Constituţiei” și arătați care sunt
limitele revizuirii Constituţiei, în conformitate cu art.152 din Constituţia României.
10. Prezentaţi procedura de adoptare şi aprobare a legii de revizuire a Constituţiei, în
conformitate cu art.151 din Constituţia României.
11. Explicaţi rolul Curţii Constituţionale în procedura de revizuire a Constituţiei
României.
 TITLUL V

CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR

CAPITOLUL I Caracterizare generală

Secțiunea 1. Noțiunea de ”control de constituționalitate”

Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămână un simplu

principiu al ordinii constituţionale, ci este necesară existenţa unui sistem de garanţii, în
măsură să permită ca într-adevăr constituţia să se manifeste ca actul normativ cu forţă juridică
supremă.

Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă activitatea organizată de verificare

a conformităţii legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde
regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de
urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al

parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii (acte care deşi sunt emise
de alte organe de stat decât parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de
domeniul legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege) .

Secțiunea 2 Apariţia controlului constituţionalităţii legilor în lume

Ideea controlului de constituţionalitate a legilor a apărut pe fondul dezvoltării mişcării

constituţionaliste, din necesitatea asigurării garanţiilor care să facă respectată forţa superioară,
obligatorie a Constituţiei în raport cu puterile publice şi cu actele emise de acestea. Mult timp
s-a considerat că este iluzoriu să se conceapă că guvernanţii, legislatorii pot fi şi ei obligaţi să
se supună regulilor constituţionale. Treptat, însă, pe măsură ce statul de venea tot mai
puternic, ideea controlului asupra respectării de către puterile publice a normelor
constituţionale care le cârmuiesc activitatea şi guvernează relaţiile lor cu cetăţenii a câştigat
teren şi s-a impus în cele din urmă.

La început, funcţia de control al respectării Constituţiei a fost încredinţată instanţelor

judecătoreşti. Deşi pentru prima dată controlul de constituţionalitate a fost exercitat în S.U.A.,
la sfârşitul secolului XVIII, trebuie precizat că nici Constituţiile statelor americane şi nici
Constituţia federală adoptată la 1787 nu prevedea dreptul instanţelor judecătoreşti de a judeca
constituţionalitatea legilor.

Iniţial, s-a pus această problemă în ceea ce priveşte respectarea Constituţiei federale de
către legile statelor. Într-un context particular, se poate observa că în baza clauzei de
supremaţie din Constituţia federală, în practică, din 1795 instanţele federale declarau nule
legile statelor care contraveneau Constituţiei S.U.A. sau legilor federale. Clauza de
supremaţie este prevăzută de articolul VI alineatul II, care prevede: „Constituţia de faţă şi
legile Statelor Unite care vor fi întocmite în temeiul ei şi toate tratatele încheiate sau care vor
fi încheiate în baza autorităţii Statelor Unite vor forma legea supremă a ţării, iar judecătorii
din toate statele vor fi obligaţi să le aplice oricare ar fi dispoziţiile contrare ale Constituţiei
sau legilor vreunuia dintre state”. După cum se vede, această clauză de supremaţie nu
prevedea nimic în legătură cu eventuala contradicţie dintre o lege federală şi Constituţia
S.U.A.

Pentru prima dată, o lege federală a fost înlăturată de o instanţă pe motiv că încalcă
Constituţia S.U.A. prin celebra decizie a Curţii Supreme „Marbury versus Madison” (1803),
care a marcat apariţia modelului american de justiţie constituţională, graţie ingeniozităţii
Preşedintelui Curţii Supreme, John Marshall, care a găsit posibilitatea de a afirma
dreptul instanţelor de a controla constituţionalitatea legilor printr-o decizie ce se impunea in
virtutea autorităţii de precedent, dar care să nu implice intervenţia organelor executive
pentru a o aduce la îndeplinire şi în felul acesta sa facă obiectul unui refuz. Silogismul
disjunctiv construit de Marshall a fost unanim apreciat ca cea dintâi demonstraţie logică
impecabilă asupra necesităţii controlului constituţionalităţii legilor :

- sau constituţia este o lege superioară şi suverană, imposibil de schimbat prin mijloace
obişnuite şi, în consecinţă, un act legislativ contrar nu este o lege;
- sau ea este o lege ca oricare alta, la discreţia legiuitorului, şi atunci este absurd să i se
atribuie forţa de a limita o putere nelimitată prin natura ei.
 Cu toate acestea, în prima jumătate a secolului XIX, instanţele din S.U.A. au continuat
să nu cenzureze decât legile statelor, pe de o parte, pentru că legislaţia federală nu era prea
consistentă, iar pe de altă parte, instanţele manifestau destulă timiditate în exercitarea
controlului de constituţionalitate a legilor federale. Începând cu Republica Dominicană
(1844), continuând cu Mexic (1847), Argentina (1860), Brazilia (1891), modelul american al
controlului de constituţionalitate se răspândeşte în America Latină, uneori cu unele modificări
(controlul se realiza atât pe cale incidentală, cât şi pe cale principală).

În Europa, Austria a instituit, în 1867, Tribunalul imperiului, care era competent să

judece recursuri formulate de cetăţeni împotriva actelor puterii executive, în cazul în care
acestea încălcau un drept fundamental consacrat prin Legea fundamentală. În Elveţia, prin
Constituţia total revizuită în 1874, a fost instituit un recurs de drept public, pe care o persoană
putea să îl formuleze la Tribunalul Federal împotriva unui act legislativ cantonal ori a oricărui
act administrativ sau judiciar (nu şi împotriva legilor federale). Grecia, în 1847, Norvegia, în
1866, au introdus, de asemenea, modelul american de control de constituţionalitate.

În secolul XX, controlul de constituţionalitate se organizează în Europa, pentru prima

dată, exercitat de curţi sau tribunale specializate (Austria şi Cehoslovacia, în 1920, respectiv
1919), inaugurând modelul european conceput de profesorul Hans Kelsen. Cu toate acestea,
alte ţări europene organizează în continuare controlul de constituţionalitate conform
modelului american (România, în 1923, Irlanda, în 1937, etc.). După cel de-al doilea război
mondial, controlul de constituţionalitate s-a extins, mai ales cel exercitat de curţi şi tribunale
constituţionale (modelul european). Iau fiinţă, astfel, curţi sau tribunale constituţionale în
Italia, Austria, Belgia, Franţa, Spania, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia. Ulterior, după 1989,
după prăbuşirea regimurilor totalitare din Europa centrală şi de răsărit, au fost organizate curţi
constituţionale în ţările respective.

Secțiunea 3. Controlul constituționalității legilor în România. Apariţie şi evoluţie.

Unii autori de drept constituţional români sunt tentaţi să caute originile controlului de
constituţionalitate în Regulamentele Organice – cel din Muntenia din 1831 şi cel din
Moldova din 1932 - considerate legi fundamentale cu caracter constituţional. În realitate,
despre instituirea unui control de constituţionalitate se poate vorbi numai începând de la 1858,
când, după Tratatul de pace încheiat la Paris la 30 martie 1856, puterile garante au elaborat un
act fundamental pentru ţările române, denumit" Convenţiunea pentru reorganizarea definitivă
a Principatelor Dunărene Moldova şi Valahia", care, pe lângă alte prevederi, conţine a
reglementări privind organizarea puterilor în stat şi asigurarea drepturilor cetăţenilor. Între
altele, Convenţia prevedea, la articolul 32, constituirea Comisiei Centrale, care urma, între
alte atribuţii, să vegheze la respectarea" dispoziţiilor constitutive ale noi organizaţii a
principatelor", ceea ce semnifica instituirea unui "organ de control preventiv al
constituţionalităţii legilor".

Convenţia de la Paris a fost modificată în anul 1864, prin Statutul dezvoltător dat de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca act adiţional al Convenţiei, ce se constituia, prin
aceasta, ca prima constituţie dată de o autoritate naţională. Intervenţia acestei modificări a
Convenţiei era menită să curme criza politică ce apăruse între puterea executivă, reprezentată
de domn şi guvern şi puterea legislativă exercitată de Adunarea Electivă, pe fondul disputelor
privind reformele pe care domnul intenţiona să le realizeze, conform Convenţiei de la Paris.
Printre cele mai importante modificări aduse de Statut era introducerea sistemului bicameral,
prin constituirea Senatului, denumit "Corpul Ponderatoriu", format din membri de drept şi
membri numiţi de domn. Conform articolului XIII din Statut, orice proiect votat de Adunarea
Electivă, în afară de bugetul veniturilor şi cheltuielilor, trebuia să fie supus Corpului
Ponderator, care avea competenţa de a stabili dacă este compatibil cu dispoziţiile constitutive
ale noii organizări.Trebuie menţionat că în scurta perioadă în care a funcţionat Corpul
Ponderator (până la 1866), nu s-a pus nici o problemă de neconstituţionalitate a vreunei legi.

Deşi Constituţia din 1866 a marcat un moment important în evoluţia constituţională a

României, controlul de constituţionalitate nu a mai fost reglementat. Aceasta era consecinţa
faptului că nici Constituţia Belgiei din 1831, din care, în mare măsură, s-a inspirat Constituţia
României din 1866, nu prevedea controlul de constituţionalitate. Este meritul doctrinei şi al
jurisprudenţei de a fi recunoscut, sub regimul Constituţiei din 1866, dreptul puterii
judecătoreşti de a controla constituţionalitatea legilor.

Pe cale pretoriană, a fost introdus controlul instanţelor judecătoreşti cu privire la

constituţionalitatea legilor cu ocazia soluţionării proceselor de competenţa lor. În mod formal,
Înalta Curte de Casaţie, prin Decizia nr.261 din 1912 a Secţiei 1, pronunţată în aşa numita
"afacere a tramvaielor" a stabilit că puterea judecătorească are în competenţa sa aplicarea
tuturor legilor, fie ordinare, fie constituţionale şi dacă o lege invocată este contrară
Constituţiei, ea nu se poate sustrage de a judeca procesul. Instituirea pe cale pretoriană a
controlului de constituţionalitate a fost salutată de lumea juridică românească ca un mare pas
în consacrarea principiului supremaţiei Constituţiei.
 Ulterior, prin Constituţia din 1923, controlul de constituţionalitate exercitat de puterea
judecătorească a dobândit legitimitate constituţională. Articolul 103 al Constituţiei din 1923
prevedea: "Numai Curtea de Casaţie în secţiuni-unite are dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii Constituţiei.
Judecarea asupra constituţionalităţii se mărgineşte numai la cazul judecat". Este de remarcat
că textul constituţional nu făcea nici o distincţie între “constituţionalitatea extrinsecă” şi
“constituţionalitatea intrinsecă”. S-a considerat, astfel, că în lumina textului Legii
fundamentale, constituţionalitatea legilor putea fi controlată de Înalta Curte de Casaţie atât
sub aspectul" conformităţii externe", prin respectarea procedurii prevăzute de Constituţie
pentru adoptarea legilor, cât şi sub aspect material, prin raportarea prevederilor legale la
conţinutul reglementărilor constituţionale. Totodată, trebuie observat că prin Constituţia din
1923 s-a instituit un control judecătoresc concentrat, realizat prin Curtea de Casaţie în secţii
unite, abandonându-se sistemul controlului difuz, înfăptuit de toate instanţele judecătoreşti pe
care îl instituise jurisprudenţa sub regimul Constituţiei anterioare. Controlul de
constituţionalitate exercitat de Curtea de Casaţie, în temeiul art.103 al Constituţiei din 1923,
era un control posterior. În ceea ce priveşte controlul prealabil, preventiv, doctrina juridică
românească admite că acesta era exercitat, de o anumită manieră, de către Consiliul
Legislativ, înfiinţat conform art. 76 al Constituţiei din 1923. Deşi textul art.76 din Constituţie
nu prevedea expres ca prerogativă a Consiliului Legislativ controlul prealabil, preventiv,
asupra constituţionalităţii proiectelor de legi sau de regulamente generale, o parte a doctrinei
şi chiar Consiliul Legislativ, într-unul din avizele sale, au conchis în sensul că acest consiliu
avea competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii proiectelor de legi, pe calea
avizelor consultative.

Constituţia din 1938, prin care s-a instaurat dictatura regală, a păstrat acelaşi sistem în
ce priveşte controlul constituţionalităţii. Articolul 75 alin.1 al Constituţiei prevedea că "numai
Curtea de Casaţie şi Justiţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea
legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt potrivnice Constituţiei. Judecarea
neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. De asemenea, în ceea ce
priveşte controlul preventiv, trebuie menţionat rolul Consiliului Legislativ, articolul 72 al
Constituţiei, prevăzând consultarea obligatorie a Consiliului Legislativ pentru toate proiectele
de legi, atât înainte cât şi după amendarea lor în Comisii, în afara celor care priveau creditele
bugetare. Cu toate acestea, se admitea posibilitatea luării în discuţie a proiectelor de legi fără
aprobarea Consiliului Legislativ, dacă acesta nu îl dădea în termenul fixat prin legea sa de
organizare.

În regimul totalitar, instaurat după al doilea război mondial, în România nu a mai existat
un control al constituţionalităţii legilor, deşi unii autori vorbesc despre "forme denaturate de
control", în anumite faze ale regimului dictaturii comuniste.

Constituţia din 13 aprilie 1948 nu conţine nici o prevedere care să indice existența
controlului de constituţionalitate. Constituţia din 27 septembrie 1952, deşi consacră
obligativitatea respectării legilor şi a Constituţiei, nu instituie forme de control al
constituţionalităţii legilor.

Constituţia din 21 august 1965, care a prevăzut că "Marea Adunare Naţională exercită
controlul general al aplicării Constituţiei şi numai ea hotărăşte asupra constituţionalităţii
legilor", nu instituie totuşi un sistem de exercitare reală a unui asemenea control. Ulterior,
prin Legea nr.l/1969, a fost completat art.53 al Constituţiei, prevăzându-se că Marea Adunare
Naţională alege pe durata legislaturii o comisie constituţională şi juridică care îi prezintă
rapoarte sau avize cu privire la constituţionalitatea legilor, având, în acelaşi timp, competenţa
să examineze constituţionalitatea decretelor cuprinzând norme cu putere delege şi a
hotărârilor Consiliului de Miniştri. Chiar şi aceste prevederi, prin care se tindea a se crea o
bună imagine regimului, printr-o anumită aliniere formală, demagogică, la standardele
democraţiei constituţionale, au rămas rară nici un rezultat real într-un stat în care partidul
unic, era în vârful piramidei întregului sistem al organelor statului şi voinţa sa se afla la baza
tuturor legilor şi a deciziilor guvernamentale, care trebuiau să respecte cu stricteţe hotărârile
de partid, considerate, a priori, infailibile.

Constituția din 1991 - După prăbuşirea regimului comunist din decembrie 1989, prin
noua Constituţie, adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi aprobată
prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991, a fost instituită Curtea Constituţională ca
autoritate politico-jurisdicţională, independentă de orice altă autoritate publică. Natura
juridică duală a Curţii se explică atât prin modul de desemnare a membrilor săi, cât şi prin
natura atribuţiunilor pe care le îndeplineşte. Rolul Curţii Constituţionale este acela de a
garanta supremaţia Constituţiei şi de a sprijini buna funcţionare a puterilor publice în cadrul
raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc, în paralel cu
protecţia juridică eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

Secțiunea 4 Clasificarea controlului constituţionalităţii legilor

 1. După modul de realizare a controlului de constituţionalitate, există două mari
“modele”, şi anume cel american şi cel european.

Modelul american presupune un control exercitat de instanţele judecătoreşti ordinare,

care nu decelează conflictul constituţional spre a fi judecat ca o chestiune prejudicială, ci se
pronunţă asupra tuturor aspectelor unui litigiu, unificarea practicii fiind realizata la vârf, de
Curtea Supremă, datorită principiului autorităţii de precedent; este un control concret şi a
posteriori de constituţionalitate.

În cadrul modelului european, se constată separarea contenciosului constituţional de

toate celelalte forme de contencios şi detaşarea problemei de neconstituţionalitate dintre
aspectele procesului, spre a fi judecată ca o chestiune preliminară; organul de jurisdicţie
constituţională este unic, specializat, investit cu monopolul contenciosului constituţional, fără
legătură structurală cu aparatul jurisdicţional obişnuit, subiectele care pot declanşa controlul
de constituţionalitate sunt fie autorităţile politice şi publice, fie instanţele judecătoreşti, iar în
unele sisteme, sesizarea poate proveni nemijlocit de la cetăţeni.

2. În raport cu natura controlului, controlul de constituționalitate se clasifică în

control abstract şi concret.

Controlul abstract nu presupune un litigiu preexistent pentru a putea fi sesizată instanţa

constituţională, aceasta fiind sesizată pe cale principală, în mod direct. Acest tip de control
este promovat, de obicei, de actori ai vieţii politice, ca titulari ai dreptului de sesizare a
instanţelor specializate în acest sens, dar uneori şi de instituţii care nu sunt legate de viaţa
politică a statului, fiind chiar independente de aceasta, cum ar fi instituţia curţii supreme.
Vizează buna organizare şi funcţionare a statului, nelimitându-se doar la drepturile subiective
ale unor persoane în considerarea vreunui interes al acestora

Controlul concret de constituţionalitate, de principiu, presupune un litigiu preexistent

pentru a putea fi sesizată instanţa constituţională şi se exercită pe cale incidentală. Vizează, de
principiu, apărarea drepturilor şi libertăţilor subiective ale persoanelor şi cointeresează
judecătorul la realizarea justiţiei constituţionale.

3. În raport cu momentul exercitării controlului de constituţionalitate, acesta poate fi

unul anterior (a priori) sau posterior (a posteriori) adoptării legilor.

Controlul a priori de constituţionalitate este, prin natura sa, unul abstract. Acest tip de
control este unul facultativ la origine, prin condiţionarea exercitării lui de existenţa unei
sesizări a instanţei constituţionale. Având în vedere că acest control poate fi exercitat, printre
alte subiecte, şi la iniţiativa unui anumit număr de parlamentari, acesta reprezintă un mijloc
deosebit de eficient pus la îndemâna opoziţiei, a partidelor politice ce nu alcătuiesc
majoritatea parlamentară, de a sesiza instanţa constituţională spre a înlătura eventualele
abuzuri săvârşite în cadrul procesului de legiferare de către majoritatea parlamentară. Prin
urmare, parlamentarii interesaţi în a promova în faţa instanţei constituţionale un astfel de
control sunt, în principiu, reprezentanţi ai opoziţiei.

4. În raport cu modul de sesizare a instanţei constituţionale, controlul de

constituţionalitate a legilor se clasifică în control pe cale principală îi pe cale incidentală. În
primul caz, instanţa co-instituţională este sesizată în mod direct, pe când în cel de-al doilea pe
cale de excepţie.

Secțiunea 5 Funcţiile controlului constituţionalităţii legilor

Pornind de la definiţia justiţiei constituţionale, ca ansamblu de tehnici prin care se asigură

fără restricţii supremaţia constituţiei, precum şi de la natura actelor supuse controlului de
constituţionalitate, se vor identifica funcţiile acestui control:

- garantarea respectării constituţiei, „sancţiunea supremaţiei”;

- garantarea separaţiei / echilibrului puterilor în stat, precum şi protecţia drepturilor omului;

- exercitarea controlului asupra corpului legislativ pentru a face să prevaleze constituţia

asupra legilor ordinare ;

- pacificarea vieţii politice şi autentificarea schimbărilor şi alternanţelor politice;

- exprimarea eficientă a opoziţiei;

- imprimarea unei interpretări unitare a Constituţiei în ramurile dreptului, dar şi reciproc,

adaptarea constituţiei şi stimularea evoluţiei acesteia, corespunzător schimbărilor social-
politice, fapt ce se dovedeşte util, mai ales în cazul constituţiilor rigide, pentru a preveni o
modificare prea brutală a acestora.

CAPITOLUL II Curtea Constituţională a României

Secțiunea 1. Organizarea Curții Constituționale

 Constituţia României încredinţează controlul constituţionalității unei autorităţi publice
denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru o
durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera
Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii
Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o
durată de 3 ani. Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câte o
treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe.

Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al Curţii

Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; competenţa profesională; o
vechime de cel putin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul superior juridic.
În activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt inviolabili pe durata mandatului.
Ei nu pot fi trimişi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor.
De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală
ori contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al
Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea Procurorului General.

Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul

constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii, desigur în strânsă legătură cu aplicarea
şi respectarea Constituţiei.

Secțiunea 2. Atribuţiile Curţii Constituţionale

1. Sediul materiei

Articolul 146 din Constituţie prevede un număr de 11 texte (lit.a–k) cuprinzând

atribuţiile ce formează nucleul-dur de competenţă, intangibil pentru legiuitor, format din
acelea pe care le prevede Constituţia. La aceste atribuţii constituţionale se adaugă posibilitatea
prevăzută la lit.l) a art.146 din Constituţie, care stabileşte că prin legea organică a Curţii
Constituţionale se pot prevedea şi alte atribuţii. În prezent reglementarea competenţelor Curţii
Constituţionale este flexibilă, existând posibilitatea ca, în funcţie de necesităţi, Curtea să fie
învestită cu noi atribuţii, prin legea sa de organizare şi funcţionare.

2. Analiza atribuţiilor Curţii Constituţionale

 N.B. Ne vom referi numai la acele atribuții care privesc controlul de
constituționalitate al legilor și altor acte normative asimilate legii sub aspectul criteriului
material, problematica referitoare la atribuțiile Constituționale a României urmând să
formeze obiectul unei tratări in extenso în partea a II-a a cursului, dedicată Instituțiilor
politice

2.1 Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de

promulgarea acestora [art.146 lit.a) teza I].
În acest caz, ne aflăm în prezenţa unui control de constituţionalitate abstract, a priori,
direct, exercitat la sesizarea unor subiecte calificate. Prin urmare declanşarea acestui control
de constituţionalitate este facultativă, fiindcă acesta din urmă poate fi exercitat numai la
sesizare. Ulterior investirii sale, Curtea este obligată să soluţioneze obiecţia de
neconstituţionalitate.

Subiectele care pot sesiza Curtea în vederea declanşării controlului sunt prevăzute în
textul constituţional: Preşedintele României; unul din preşedinţii celor două Camere;
Guvernul; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; Avocatul Poporului; un număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de 25 de senatori.

Având în vedere că textul constituţional al art.146 lit.a) teza întâi nu distinge, obiect al
controlului a priori de constituţionalitate pot fi atât legile ordinare, cât şi cele organice, cu
condiţia ca ele să nu fi fost încă promulgate.

În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională pronunţă, în conformitate cu

prevederile art.11 alin.(1) A. lit.a), o decizie. Aceasta se ia cu votul majorităţii absolute a
judecătorilor [art.18 alin.(2) şi art.51 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată].

Decizia pronunţată de către Curte se comunică în mod obligatoriu Preşedintelui

României. De asemenea, decizia Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea legii se
comunică preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi primului-ministru. Scopul
comunicării deciziei preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului îl reprezintă
deschiderea procedurii de reexaminare a legii pentru a se respecta dispoziţiile art.147 alin.(2)
din Constituţie, ale art.20 alin.(3) din Legea nr.47/1992, republicată, precum şi dispoziţiile
cuprinse în regulamentele celor două camere ale Parlamentului.

În conformitate cu prevederile art.11 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată,

deciziile Curţii Constituţionale se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficial
al României, Partea I [art.11 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată, precum şi art.147 alin.
(4) din Constituţie].

2.2 Atribuţia Curţii de a se pronunţa, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire

a -Constituţiei [art.146 lit.a) teza a II-a] şi asupra legii de revizuire (art.23 din Legea
nr.47/1992)

Având în vedere caracterul rigid al Constituţiei României, precum şi faptul că ea

stabileşte anumite valori intangibile, reglementate prin dispoziţii pe care le-a declarat
imposibil de modificat, controlul de constituţionalitate privind atât iniţiativa de revizuire, cât
şi legile constituţionale vizează, pe de o parte, gradul şi măsura în care respectiva lege
respectă procedura de revizuire (constituţionalitatea extrinsecă) stabilită prin chiar Legea
fundamentală (puterea constituantă instituită poate fi limitată de către puterea constituantă
originară), iar pe de altă parte, asigură respectarea limitelor de fond stabilitate în materia
revizuirii Constituţiei (constituţionalitate intrinsecă).

Legea nr.47/1992, modificată, stabileşte că, pentru realizarea singurei atribuţii pe care
Curtea Constituţională o exercită din oficiu, iniţiatorul revizuirii are obligaţia de a depune
proiectul sau propunerea legislativă, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea
Constituţională înainte de sesizarea Parlamentului. Curtea dispune de un termen ce cel mult
10 zile pentru a se pronunţa, în plen, cu votul a cel puţin două treimi din membrii săi. Ulterior,
proiectul sau propunerea de lege constituţională pot fi prezentate Parlamentului numai însoţite
de decizia obligatorie a Curţii Constituţionale.

Ca urmare a modificării Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale prin Legea nr.232/2004, şi în conformitate cu prevederile art.146 lit.l) din
Constituţie, potrivit cărora Curtea îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea sa organică,
a fost introdusă o nouă atribuție a Curții: „În termen de 5 zile de la adoptarea legii de
revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia [...]”,
instituindu-se astfel un control de constituţionalitate a priori exercitat din oficiu cu privire la
legea de revizuire înainte de supunerea acesteia spre aprobare prin referendum. De asemenea,
art.23 alin.(2) prevede că „Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile
constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea
reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii
Constituţionale”. Dispoziţiile legii organice a Curţii având valoare normativă, nu este de
imaginat ipoteza în care Parlamentul nu ar da curs unei obligaţii legale fără a se încălca
principiul constituţional al statului de drept. Prin urmare, această atribuţie conferă Curţii
Constituţionale o putere decizională importantă, justificată rolul acesteia de garant al
supremaţiei Constituţiei.

2.3. Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau

altor acorduri internaţionale [art.146 lit.b)]

Această atribuţie, introdusă după revizuirea Constituţiei din 2003, trebuie corelată cu
dispoziţia cuprinsă la art.11 alin.(3) din Constituţie, care prevede că „în cazul în care un
tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.

Subiectele care pot sesiza Curtea în scopul declanşării controlului de

constituţionalitate sunt: unul din preşedinţii celor două Camere, cel puţin 50 de deputaţi sau
cel puţin 25 de senatori.

Controlul de constituţionalitate instituit prin prevederile art.146 lit.b) din Constituţie

este unul abstract, a priori, ce presupune compararea normelor convenţionale internaţionale
cu cele ale legii fundamentale, independent de orice aplicare în concret a oricăreia din cele
două acte comparate.

2.4. Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor

Parlamentului [art.146 lit.c)]

În acest caz, ne aflăm în prezenţa unui control abstract, exercitat asupra unui act
normativ deja intrat în vigoare (a posteriori), direct. Subiectele care pot declanşa controlul
sunt: unul din preşedinţii celor două Camere; un grup parlamentar; un număr de cel puţin 50
de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

2.5. Atribuția Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor

Plenului Camerei Deputaților, Senatului sau al celor două Camere a Parlamentului
[art.146 lit.l)]
 Atribuție a Curții Constituționale introdusă în anul 2010 prin modificarea legii
organice a Curții, supusă acelorași reguli ca și atribuția reglementată de art.146 lit.c) din
Constituție.

2.6. Atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind

legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial
[art.146 lit.d) teza I]

Este un control ulterior, a posteriori, concret, indirect, pe cale de excepţie; actul de

sesizare îl constituie încheierea instanţei judecătoreşti sau a celei de arbitraj comercial.

Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi

libertăţilor publice, este un procedeu defensiv în care aştepţi ca legea să ţi se aplice pentru a o
ataca. Prin ea însăşi excepţia de neconstituţionalitate priveşte un proces judiciar dec1anşat în
care atacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se constate ca
dispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituţională şi ca atare
trebuie înlăturată.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti
sau de arbitraj comercial, de către una din părţi sau de către instanţa din oficiu.

Neconstituţionalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă are legatură
directă cu cauza respectiva.
Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere
ale părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei.
Încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din
oficiu de instanţa de judecată, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor,
precum şi dovezile necesare.

Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unor prevederi legale se comunică

celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Toate deciziile se publică în Monitorul
Oficial al României, sunt definitive şi general obligatorii.
 2.7. Atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile
şi ordonanţele, ridicate direct de Avocatul Poporului [art.146 lit.d) teza a II-a]
Este un control ulterior, concret, direct. Noţiunea de „excepţie” este folosită aici în
mod impropriu. Astfel, a fost pus la îndemâna Avocatului Poporului un instrument juridic
eficient de intervenţie instituţională pentru realizarea misiunii sale, anume apărarea drepturilor
cetăţenilor şi a libertăţilor fundamentale.

2.8. Atribuţia Curţii de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea

iniţiativei legislative de către cetăţeni [art.146 lit.j)]

Conform art.74 alin.(1) din Constituţie, iniţiativă legislativă pot avea şi un număr de
cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin un sfert din
judeţele ţării, iar din fiecare judeţ trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative. De asemenea, potrivit art.74 alin.(2) nu pot face obiectul iniţiativei
legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

De asemenea, potrivit articolului 150 din Constituție, revizuirea acesteia poate fi

iniţiată şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea
Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste
judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative.
Legea nr.189/1999 referitoare la iniţiativă legislativă cetăţenească reglementează în
detaliu condiţiile pentru exercitarea de către cetăţeni a acestui drept. Astfel, listele cu cetăţenii
care susţin respectiva iniţiativă trebuie să cuprindă anumite date de identificare a acestora,
atestarea primarului în privinţa veridicităţii informaţiilor cuprinse în liste, etc. Toate aceste
aspecte sunt analizate de Curtea Constituţională. Propunerea legislativă cetăţenească urmează
a fi trimisă Parlamentului, împreună cu hotărârea Curţii.

Secțiunea 3 . Actele Curţii Constituţionale şi efectele lor juridice

Cât priveşte actele pe care Curtea Constituțională a României le poate pronunţa în

exercitarea atribuţiilor sale, acestea sunt: decizii, hotărâri sau avize, în mod corespunzător
atribuţiei concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizate de art.11 din
Legea nr.47/1992.

Astfel, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci când se

pronunţă asupra constituționalității: legilor, iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, tratatelor
internaționale, ordonanţelor, precum şi când soluţionează conflicte juridice de natură
constituțională și contestaţii care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Curtea Constituţională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează

la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului, constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei
de Preşedinte al României, verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni.

În fine, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de avize consultative în cazul

propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

Dintre acestea, Constituţia se referă numai la decizii şi avize, hotărârile fiind

nominalizate numai de Legea nr.47/1992, care le atribuie acelaşi efect ca şi cel consacrat de
Legea fundamentală pentru decizii.

Efectele deciziilor Curții Constituționale sunt prevăzute de art.147 din Constituție, care
stabilește, în alin.(4), că ”de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere
numai pentru viitor”. Pentru situația particulară a constatării neconstituționalității
dispozițiilor din legile și ordonanțele în vigoare, precum și a celor din regulamente, art.147
alin.(1) din Constituție stabilește că acestea ”își încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile
Constituției, Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt
suspendate de drept.”
Consacrarea constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei Curţi
determină ca ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act normativ, spre
deosebire de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc efecte inter partes litigantes1.

1nu cuprindem în această categorie deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate urmare soluționării
recursurilor în interesul legii, care au un regim juridic distinct
 ”Încetarea efectelor juridice” a dispozițiilor legale, ca efect al deciziilor Curții
Constituționale de constatare a neconstituționalității, a fost configurată de legiuitorul
constituant ca instituție distinctă de cea a abrogării (această din urmă instituție apărând de
asemenea menționată expres în Constituție, prin dispozițiile art.153), întrucât vizează
manifestări de voință ale unor autorități diferite, cu competențe diferite. Chiar dacă, în mod
practic, consecințele pe care le produce abrogarea și constatarea neconstituționalității unei
norme juridice (aceasta din urmă la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea
deciziei Curții Constituționale, și dacă legiuitorul nu intervine în sensul punerii în acord a
prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției) sunt în sensul că acea normă nu se
mai aplică, cele două instituții nu se confundă. Prin urmare, nu se poate afirma că instanța de
jurisdicție constituțională realizează abrogarea legii, după cum nu se poate afirma că
legiuitorul constată neconstituționalitatea legii.

Secțiunea 4. Constituționalizarea dreptului

Unul dintre efectele exercitării controlului de constituționalitate și o consecință a

supremației Constituției îl reprezintă constituționalizarea dreptului.

Procesul de constituționalizare a dreptului înseamnă realizarea unei concordanțe

între sistemul normativ subordonat constituției și normele consacrate prin constituție.

Factorii de constituționalizare a dreptului sunt:

- existența unei justiții constituționale;

- asigurarea deplină a supremației constituției prin recunoașterea normelor cuprinse în
constituție ca factor structurant al întregului sistem de drept și interpretarea tuturor acestor
norme în accord cu constituția;
- obligativitatea respectării și aplicării constituției de către Curtea Constituțională, dar și de
judecătorul ordinar, de autoritățile publice și de către toate subiectele de drept.
 ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Explicați noțiunea de control de constituționalitate și argumentați necesitatea

acestui control.
2. Prezentați principalele caracteristici ale modelului american de control de
constituționalitate.
3. Prezentați principalele caracteristici ale modelului european de control de
constituționalitate.
4. Explicați în ce constă controlul de constituționalitate difuz și, respectiv,
concentrat.
5. Explicați în ce constă controlul de constituționalitate abstract și, respectiv, cel
concret
6. Explicați în ce constă controlul de constituționalitate anterior și, respectiv,
posterior.
7. Explicați în ce constă controlul de constituționalitate pe cale principală, respectiv
pe cale incidentală.
8. Când și cum a apărut controlul de constituționalitate în lume?
9. Când și cum a apărut controlul de constituționalitate în România?
10. Prezentați, pe scurt, evoluția controlului de constituționalitate în România, având
ca repere Constituțiile române (1866, 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, 1991)
11. Prezentați autoritatea competentă să realizeze în prezent controlul de
constituționalitate în România.
12. Enunțați atribuțiile Curții Constituționale care privesc controlul de
constituționalitate al unor acte normative.
13. Care sunt subiecții de drept care pot să sesizeze Curtea Constituțională cu privire
la neconstituționalitatea legilor înainte de promulgare?
14. Precizati care este obiectul exceptiei de neconstituționalitate, cu referire la art.147
lit.d) din Constituție și art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Consttuționale.
15. Prezentati etapa judecatorească a ridicării excepției de neconstituționalitate și
sesizării Curții Constituționale prin incheierea instanței de judecată sau de arbitraj
comercial.
16. Prezentati etapa contenciosului constituțional a soluționării excepției de
neconstituționalitate de către Curtea Constituțională.
17. Prezentati procedura ridicării excepției de neconstituționalitate direct de către
Avocatul Poporului.
 TITLUL VI

DEZVOLTAREA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

CAPITOLUL I Perioada anterioară Constituției din 1991

Secțiunea 1. Considerații generale

Unii autori 1 disting sub acest aspect mai multe perioade, respectiv: perioada
preconstituțională (1740-1860), perioada formării statului român modern (1860-1940);
perioada celui de-al doilea război mondial; perioada constituțiilor socialiste (1948-1989);
perioada actelor constituționale (1989-1991).

Astfel, cât privește perioada preconstituțională, se arată că aceasta se caracterizează,

din punct de vedere constituțional, prin existența unor cutume constituționale care
reglementau raporturile fundamentale de exercitare a puterii. Existau, de asemenea,
documente juridice ce se vor constitui în fundamentul principatelor române, respectiv:
Constituția principelui Mavrocordat (7 februarie 1941), Supplex Libellus Valachorum din
1792; Constituția ”Cărvunarilor” din 1822, Regulamentul Organic al Valahiei din 1831;
Regulamentul Organic al Moldovei din 1832; Proiectul de Constituție elaborat de Ion
Câmpineanu în 1838; Proiectul de Constituție pentru Moldova elaborat de Mihail
Kogălniceanu în 1848.

Secțiunea 2 Constituțiile române

1. Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris

Acest document prevederea, în partea sa general, că legea fundamental a României este și

rămâne ”Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858, între Curtea Suzerană şi între
Puterile garante autonomiei Principatelor-Unite”

1 S. Deaconu, op. cit., p. 84-106

 Statutul constituia act adițional al Convenției, necesar având în vedere ”îndoita alegere
din 5 şi 24 Ianuarie 1859, săvârşirea Unirii şi desfiinţarea Comisiunei central” care au făcut
”neaplicabile mai multe articole esenţiale din Convenţiune atât pentru îndeplinirea acestora,
cât şi pentru reaşezarea echilibrului între puterile Statului”.

Potrivit Statutului, puterile publice erau încredinţate ”Domnului, unei Adunări

ponderatice şi Adunărei elective.” Puterea Legiuitoare se exercita colectiv de ”Domn, de
Adunarea ponderatrice şi de Adunarea electivă”. Astfel, ”Domnul are singur iniţiativa
legilor; el le pregăteşte cu concursul Consiliului de stat şi le supune Adunării elective şi
Corpului ponderatoriu, spre votare”; ”Deputaţii Adunării elective se aleg conform
aşezământului electoral aci anexat. Preşedintele Adunării se numeşte în fiecare an de Domn
din sânul ei; iar Vicepreşedinţii, Secretarii şi Chestorii se alege de Adunare.”;”Adunarea
electivă discută şi votează proiectele de legi ce-i se vor prezenta de Domn. Aceste proiecte se
vor susţinea în Adunare de Miniştrii sau de membrii Consiliului de stat, ce se vor delega de
Domn spre acest sfârşit; ei vor fi ascultaţi oricând vor cere cuvântul”.

Statutul reprezintă, practic, o încercare a domnitorului Cuza de a crea o lege

fundamentală, în acord cu voința națională dar și cu situația de suzeranitate a Principatelor.

2. Constituția de la 1866

Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după
modelul Constituției Belgiei din 1831.

Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind promulgată de domn la 1 iulie
1866 și instituia în România regimul monarhiei constituțională ereditară (în linie coborâtoare
directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat
în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor
lor - Art. 82).

Constituția din 1866 reglementa principii democratice precum: separarea puterilor în stat,
responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți cetățenești, menținând însă votul cenzitar
(persoanele puteau vota pe baza unei sume de bani).
 Ceea ce este remarcabil este faptul că a fost prima constituție elaborată fără concurs străin
și fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de
suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri și oferind cadrul pentru
evoluția statului român pe baze moderne și democratice. Astfel, chiar în art.1 din Constituție
se prevedea că ”Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub
denumirea de România”. În privința puterilor statului, se prevedea că toate emană de la
națiune, iar națiunea nu poate exercita aceste puteri decât prin delegare. Puterea legislativă
aparținea Domnului și Reprezentanței Naționale (Senatul și Adunarea Deputaților), puterea
exercutivă aparținea Domnului, iar cea judecătorească Curților și Tribunalelor. Erau interzise
tribunalele extraordinare iar în întregul stat era o singură Curte de Casație.

3. Constituția din 1923

Realizarea unirii din 1918 a impus adoptarea unei noi constituții care să reflecte noile
realități economico-sociale, politice, etnice și instituționale.

Noua constituție a fost adoptată de Parlament, la 28 martie 1923, după care a fost
promulgată de regele Ferdinand I. Constituţia din 1923 precizează mai bine (art. 1) decât
Constituția din 1866, principiul suveranităţii naţionale, declarând România „stat naţional,
unitar şi indivizibil”, al cărei teritoriu este „inalienabil” şi care nu poate fi colonizat cu
populaţii ori grupuri etnice străine.  Forma de guvernământ, proclamată de noul așezământ
constituțional, este monarhie constituțională.     Dreptul de proprietate nu mai este un drept
absolut, ca în 1866, interesele colectivităţii sociale primând asupra intereselor individuale.

  Principiul separaţiei puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una de
alta, fiind prevăzute o serie de prescripţii care le dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în
atribuţii.     Puterea legislativă era exercitată de rege şi reprezentanţa naţională (Parlament
bicameral : Senatul şi Adunarea Deputaţilor), puterea executivă de rege şi guvern, iar cea
judiciară de către instanţele judecătoreşti (Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie).    După ce erau
discutate şi aprobate liber de către majoritatea membrilor ambelor adunări, legile trebuiau
supuse sancţionării regale.    Atribuţiile regelui cuprindeau: dreptul de a convoca
parlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi un nou
guvern, de a numi şi revoca miniştri. Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de a
numi ori confirma în funcţii publice, crea noi funcţii în stat, este şeful puterii armate, are
dreptul de a bate monedă, acordă decoraţii şi grade militare, grațieri etc. De asemenea, regele
poate să încheie convenţii în materie de comerţ şi navigaţie cu statele străine, care apoi
trebuiau ratificate de puterea executivă.

   Puterea executivă se exercita de către guvern în numele regelui. Guvernul este

format dintr-un număr neprecizat de miniştri, care alcătuiesc împreună Consiliul de Miniştri,
condus de un preşedinte însărcinat de rege cu formarea guvernului. Consiliul de Miniştri
delibera asupra celor mai importante probleme, dar nu putea emite decizii care să producă
efecte juridice. Avea dreptul să propună regelui proiecte de lege sau decrete care urmau să fie
înaintate spre dezbatere şi votare Parlamentului. Miniştrii puteau  participa la dezbaterea
proiectelor de lege în Parlament, însă nu puteau vota pentru că ei nu erau membri. Membrii
puterii executive puteau să răspundă politic, penal și civil pentru toate actele îndeplinite în
exercitarea puterii.

  Puterea judecătorească este exercitată de organele judecătorești. Hotărârile

judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele regelui. Curtea de Casaţie
şi Justiţie a primit atribuții mărite fiind investită cu dreptul de a examina constituţionalitatea
actelor legislative: „numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare
Constituţiei”.

În privința drepturilor românilor sunt sunt reglementate principii specifice

funcţionarii democraţiei: garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire de
origine etnică, limbă sau religie; egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor;
libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei,
inviolabilitatea domiciliului etc.  Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate
cu noile tendințe internaționale și în funcție de angajamentele României făcute la tratatele de
pace de la Paris („fără deosebire de origine etnică, de limba și de religie”).

 Constituţia din martie 1923 a avut un rol important în consolidarea statului român
unitar, a independenței și suveranității sale, definind mai precis trăsăturile și conținutul
regimului politic din România, fiind considerată printre cele mai avansate din Europa
interbelică.
 4. Constituția din 1938

Constituţia din 1938, adoptată în timpul regelui Carol al II-lea se bazează pe o

concepţie autoritară. Ea nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă. În fapt, la 10
februarie 1938, printr-o lovitură de stat, regale Carol al II-lea a demis guvernul iar la 20
februarie a adresat poporului o proclamație prin care i-a prezentat o nouă Constituție,
fiindstabilită data de 24 februarie pentru organizarea plebiscitului în vederea aprobării de
către popor a noii Constituții.

Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine
diferenţe esenţiale faţă de constituţiile anterioare. Regele era capul statului iar
prerogativele sale erau foarte mari; puterea legislativă se exercita de către Rege prin
Reprezentanţa Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.
Constituţia prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regelui
este inviolabilă; miniştrii lui sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor fi
contrasemnate de un ministru care, prin aceasta, devine răspunzător de ele. Titlul II din
Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului, era împărţit în două
capitole: “Despre datoriile românilor” şi “Despre drepturile românilor“. Prioritatea
datoriilor faţă de drepturi demonstrează spiritul constituţiei care se îndepărta de principiile
democratice consfințite de constituțiile precedente.

Această constituție a funcționat doi ani și jumătate, fiind suspendată prin Decretul
regal din 5 septembrie 1940.

5. Perioada 1940-1947

Perioada cuprinsă între anii1940 și 1947 se caracterizează prin lipsa unei

constituții și guvernarea pe baza unor acte cu caracter constituțional2, respectiv:

2 Pentru dezvoltări, a se vedea S. Deaconu, op. cit., p.90-94

 - Decretul regal nr.1626 din 31 august 1944 pentru fixarea drepturilor românilor
în cadrele Constituțiunii din 1866, cu modificările Constituției din 29 martie 1923 (erau
reorganizate puterile statului și abrogate dispozițiile prin care generalul Ion Antonescu
fusese învestit cu puteri depline să conducă țara în perioada 1940-1944;

- Decretul –lege nr.1849 din 10 octombrie 1944 privind adăugirea de alineat final
nou la finele art.IV din înaltul Decret regal nr.1626 din 31 august 1944 (erau stabilite
condițiile în care puteau fi urmăriți și sancționați cei care au contribuit ”la dezastrul
țării”);

-Legea nr.86 din 6 februarie 1945 pentru Statutul naționalităților minoritare;

-Legea nr.187 din 13 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare;

- Legea nr.260 din 31 martie 1945 pentru legislația aplicabilă în Transilvania de

Nord, precum și drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupării ungare;

- Legea nr.261 din 2 aprilie 1945 pentru reglementarea cetățeniei locuitorilor din
Ardealul de Nord;

- Legea nr.312 din 24 aprilie 1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați
de dezastrul țării sau de crime de război;

- Decretul nr.2218 din 15 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative;

- Legea nr.363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în

Republica Populară Română.

6. Constituția din 1948

Adoptată de marea Adunare Națională urmare abdicării forţate a regelui Mihai  (30
decembrie 1947) şi a proclamării Republicii Populare Române, Constituția din 1948
evidenţiază instituţionalizarea comunismului.
 Constituţia prevedea că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot
deveni proprietatea statului când interesul general o cere; trecerea comerţului intern şi extern
sub controlul statului; planificarea economiei naţionale.

În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat era Marea Adunare
Naţională, care îndeplinea funcția de organ legislativ. Guvernul (alcătuit din Consiliul de
Miniștri și ministere) era organul executiv şi administrativ şi răspundea în faţa M.A.N. şi a
Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni. Instanţele judecătoreşti erau: Curtea Supremă,
tribunalele şi judecătoriile populare; s-a înlăturat inamovibilitatea (calitate a unui demnitar
de a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.

În ceea ce privește drepturile fundamentale, acestea erau reglementate pe larg, însă

modul de punere în aplicare și de garantare era deficitar.

Constituția putea fi modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din

deputaţi, de către Marea Adunare Naţională. Se prevedea posibilitatea revocării
reprezentanților poporului prin voința alegătorilor, aceștia fiind răspunzători în fața poporului.

7. Constituţia din 1952

Constituţia din 1952 păstrează în cea mai mare parte prevederile Constituției din 1948
însă reflect spiritual de obediență și supunere față de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S.
constituia ” baza politicii noastre externe”.

Principiul de bază al puterii de stat era dictatura proletariatului, regimul de stat al

României fiind cel al democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc.
Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul
Comunist.

Titlul consacrat drepturilor şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor sublinia

preponderenţa statului asupra cetăţeanului şi accentua mai mult îndatoririle decât drepturile.
Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertatea
demonstraţiilor de masă se exercita “în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în
vederea întăririi regimului democraţiei populare”. Acest regim al democrașiei populare
marca, de fapt, acapararea întregii puteri statale de către partidul conducător.

8. Constituţia din 1965

Potrivit Constituției din anul 1965, România era republică socialistă, teritoriul fiind
“inalienabil şi indivizibil “. Rolul conducător în întreaga viaţă a societăţii revenea Partidului
Comunist Român.

Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, organul legiuitor.
În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile
deţinute până atunci de Consiliul de Stat au revenit şefului statului. Cât privește realizarea
justiției, Tribunalul Suprem exercita controlul asupra activității de judecată a tuturor
tribunalelor și judecătoriilor. Acesta era ales de Marea Adunare Națională pe durata
legislaturii și răspundea pentru activitatea sa în fața Marii Adunări Naționale.

S-a arătat3 că față de constituțiile socialiste anterioare, această Constituție consacră o

relativă schimbare a viziunii statului față de individ; sub regimul acestei Constituții România
a ratificat o serie de acorduri și pacte internaționale referitoare la drepturile și libertățile
fundamentale ale omului (ex: Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice sau
Pactul internațional cu privire la drepturile sociale, economice și culturale).

9. Perioada 1989-1991

Și această perioadă se caracterizează prin lipsa unei constituții, fiind adoptate însă mai
multe acte normative cu caracter constituțional, respectiv:

- Decretul –lege nr.2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și

funcționarea Consiliului Frontului Salvării naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului
salvării Naționale;

3 S. Deaconu, op. cit. p.97

 - Decretul –lege nr.8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcționarea
partidelor politice și a organizațiilor obștești în România;

- Decretul –lege nr.10 din 31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și

funcționarea Guvernului României;

- Decretul –lege nr.81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune
Națională;

- Decretul-lege nr.92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a

Președintelui României.

10. Constituția din 1991, revizuită în anul 2003

10.1 Aspecte generale

Actuala Constituție a României a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21

noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8
decembrie 1991.

Constituția a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a Constituției
României, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, lege intrată în
vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României.

Constituția din 1991, așa cum a fost revizuită în 2003, cuprinde 156 de articole
împărțite în 8 titluri:

 Titlul I - Principii generale

 Titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale
 Titlul III - Autoritățile publice
 Titlul IV - Economia și finanțele publice
 Titlul V - Curtea Constituțională
 Titlul VI - Integrarea euroatlantică
 Titlul VII - Revizuirea Constituției
  Titlul VIII - Dispoziții finale și tranzitorii

Actuala Constituție marchează renașterea democrației în România. Ea păstrează forma

republicană de guvernământ, instituie principiul separației puterilor în stat, precum și
caracterele fundamentale ale statului: stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea
şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale
poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. Un spațiu larg
este acordat reglementării drepturilor și libertăților fundamentale și se instituie Curtea
Constituțională ca garant al supremației Constituției, și ca autoritate unică de jurisdicție
constituțională.

Singura revizuire a Constituției actuale a avut loc în anul 2003. Au mai existat însă
inițiative de revizuire a Constituției care nu s-au finalizat printr-o revizuire a acesteia, fie
pentru că nu au fost respectate condițiile constituționale referitoare la revizuirea Constituției,
fie pentru că procedura legislativă a încetat în Parlament.

În acest sens, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat și asupra altor inițiative
de revizuire de sorginte parlamentară, cetățenească sau prezidențială. Deciziile sunt anexate
prezentului material.

INTREBĂRI DE CONTROL

1. Caracterizați una dintre Constituțiile române, la alegere (alta decât cea in vigoare)
2. Arătați care este structura Constituției în vigoare.
3. De câte ori a fost revizuită Constituția din anul 1991?
4. Dați 5 exemple de dispoziții intriduse/modificate cu prilejul revizuirii Constituției din anul
2003.
 TITLUL VII

CETĂȚENIA

CAPITOLUL I Cetățenia română

Secțiunea 1 – Noțiunea de cetățenie

Întrucât unul dintre elementele constitutive ale statului este populaţia, apare justificată
analiza raporturilor existente între acestea şi stat, mai precis între fiecare individ, ca membru
al populaţiei şi statul respectiv. Legătura dintre stat şi populaţia de pe teritoriul său –
indiferent de naţionalitate – stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,
dar şi la baza îndatoririlor lor faţă de stat. În dreptul constituţional modern, o asemenea
legătură este exprimată prin termenul de cetăţenie.

Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât într-un sens juridic cât şi într-un sens politic,
atunci când este privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune,
popor) organizată în stat. În general cetăţenia este privită ca fiind legătura politică şi juridică
permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat.

Cetăţenia română reprezintă acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile

permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind
apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul
drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României.

Secțiunea 2 - Natura juridică a cetățeniei

În literatura de specialitate au fost formulate diverse opinii privind natura juridică a

cetăţeniei, ea fiind considerată pe rând fie:
 Un statut personal
 Un contract tacit sinalagmatic
 Un act unilateral de putere publică
 O situaţie juridică
 Un raport contractual
  Un raport juridic de supuşenie
 O parte a stării civile a persoanei etc.
În stabilirea naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se plece de la categoria subiectelor
raporturilor juridice. Plecând de la această categorie juridică („subiect de drept”) cetăţenia
este un element, o parte componentă a capacităţii juridice. Capacitatea juridică nu este altceva
decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea anumite drepturi şi obligaţii.

Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa pentru a deveni subiect al
raportului juridic şi pentru a-şi asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective şi
obligaţiile corelative. Legile au restrâns însă capacitatea juridică în anumite categorii de
raporturi juridice pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate juridică deplină doar
cetăţenilor. Persoana fizică, cetăţean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice, adică al
acelor raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi îndatoririle fundamentale, şi
în special drepturile politice.

Prin urmare, cetăţenia este un element al capacităţii juridice cerută subiectelor raporturilor
juridice de drept constituţional.

Secțiunea 3 Reglementarea juridică a cetăţeniei române

1. Principii fundamentale

Normele care reglementează cetăţenia sunt norme de drept constituţional. Acestea se

regăsesc în Constituţie precum şi în legea cetăţeniei române ( Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei
române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010)

Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei, permite

formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române, şi anume:

1) Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi

legi.(ex: dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative etc.)
2) Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi
legile ţării.( ex: obligaţia de fidelitate faţă de ţară, îndatorirea de apărare a patriei
etc.)
 3) Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere
sau origine socială şi indiferent de modul cum au dobândit cetăţenia
4) Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat (ex: modul de dobândire şi de
pierdere a cetăţeniei române constituie un atribut exclusiv al statului)
5) Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.
6) Schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române
a celuilalt soţ

2. Dobândirea cetăţeniei române

2.1 Modurile de dobândire a cetăţeniei române

Dobândirea cetăţeniei române, în general cunoaşte două sisteme şi anume:

- sistemul care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui)- Conform
acestui principiu, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din părinţi care, amândoi
sau numai unul, au cetăţenia statului respectiv;
- sistemul care are la bază principiul jus soli ( dreptul locului, adică al teritoriului pe
care s-a născut persoana respectivă)- Conform acestui principiu, copilul devine cetăţeanul
unui stat dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv.
În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, el fiind
expresia legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii neîntrerupte pe pământul strămoşesc a
generaţiilor care au luptat pentru împlinirea idealurilor de libertate socială şi naţională.

Astfel, Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române stabileşte următoarele modalităţi de

dobândire a cetăţeniei române: naştere, adopţie, la cerere, precum şi condiţiile redobândirii
cetăţeniei române.

a) Dobândirea cetăţeniei române prin naştere- este cetăţean român copilul care se
naşte din părinţi cetăţeni români, sau dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau
apatrid, indiferent de teritoriul unde s-a născut sau domiciliază unul sau ambii părinţi ai
copilului;

b) Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie- cetăţenia română se dobândeşte de

către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni
români iar cel adoptat nu a împlinit 18 ani. Desigur copilului care a împlinit 14 ani i se cere
consimţământul. În cazul în care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român,
cetăţenia va fi hotărâtă, de comun acord, de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa
de judecată în funcţie de interesul adoptatului.
c) Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere- acest mod de dobândire a
cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa
de a se integra în societatea românească.
Potrivit legii, cetăţenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau
cetăţeanului străin, dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

- s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori deşi nu s-a născut pe
acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau de cel puţin 5 ani
în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român;

- dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român, nu

întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară
că nici în trecut nu a întreprins aceste acţiuni;

- a împlinit vârsta de 18 ani;

- are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite
de legislaţia privind regimul străinilor;

- este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate

pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;

- cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească,

în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;

- cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.

Termenele arătate pot fi reduse până la jumătate în următoarele situaţii:

- solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional;

- solicitantul este cetăţeanul unui stat membru al Uniunii Europene;

- solicitantul a dobândit statut de refugiat potrivit prevederilor legale în vigoare;

- solicitantul a investit în România sume care depăşesc 1.000.000 de euro.

 Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau fără
cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi. Dacă însă numai unul dintre
părinţi dobândeşte cetăţenia română, cetăţenia copilului o vor hotărî părinţii de comun acord,
iar în caz de dezacord tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia.
Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar, iar cetăţenia se
dobândeşte pe aceeaşi dată cu părintele său.

De asemenea, legea mai prevede două situaţii speciale de dobândire a cetăţeniei române, la
cerere, în care în considerarea persoanelor solicitante, acestea trebuie să facă dovada doar a
unora dintre condiţiile mai sus enumerate, precum şi, după caz, a unor condiţii specifice.

Astfel, cetăţenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau
cetăţeanului străin care a contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii,
civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, cu posibilitatea stabilirii domiciliului în ţară sau cu
menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

– dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român, nu

întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară
că nici în trecut nu a întreprins aceste acţiuni;

– a împlinit vârsta de 18 ani;

– este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate

pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;

Cetăţenia română poate fi acordată, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului
străin care poate contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prin
performanţe deosebite în domeniul sportului, cu posibilitatea stabilirii domiciliului în ţară sau
cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

– solicitantul va reprezenta România în loturile naţionale, în conformitate cu reglementările

statutare ale federaţiei sportive internaţionale la care România este afiliată;

– dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român, nu

întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară
că nici în trecut nu a întreprins aceste acţiuni;

– a împlinit vârsta de 18 ani;

 – este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate
pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;

– solicitantul îşi exprimă ataşamentul faţă de România şi faţă de sistemul de valori specific
societăţii româneşti.

d) Redobândirea cetăţeniei române

Redobândirea cetăţeniei române este de fapt o situaţie particulară de dobândire a cetăţeniei

române la cerere, vizând situaţia unei categorii de persoane care au avut cetăţenia română, dar
au pierdut-o, iar în mod distinct, în cadrul acestei categorii, a persoanelor care au pierdut
cetăţenia română din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia
lor. În considerarea faptului că persoanele în cauză au fost cetăţeni români, nu mai este
necesară întrunirea tuturor condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul care nu a
avut niciodată această cetăţenie, ci numai a unora dintre acestea.

Legea prevede astfel că cetăţenia română se poate acorda şi persoanelor care au pierdut
această cetăţenie, precum şi descendenţilor acestora până la gradul II inclusiv şi care cer
redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu
menţinerea acestuia în străinătate. În acest caz, dintre condiţiile enumerate pentru dobândirea
cetăţeniei la cerere nu mai este necesar să se facă dovada şederii pe teritoriul României o
anumită perioadă de timp şi nici a cunoaşterii limbii române, a elementelor de cultură
românească, a Constituţiei şi imnului naţional.

Persoanele care au fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română din motive
neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi
descendenţii acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda
cetăţenia română, cu posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară
sau cu menţinerea acestuia în străinătate. Şi în acest caz trebuie îndeplinite o parte dintre
condiţiile mai sus enumerate, respectiv: persoana în cauză dovedeşte prin comportarea şi
atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român; nu întreprinde sau sprijină acţiuni
împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins
aceste acţiuni; a împlinit vârsta de 18 ani; este cunoscută cu o bună comportare şi nu a fost
condamnată în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care o face nedemnă de a fi cetăţean
român.
 2.2. Cetăţenia de onoare

Cetăţenia de onoare se poate acorda unor străini care au adus servicii deosebite ţării şi
naţiunii române. Autoritatea competentă în acest sens este Parlamentul României la
propunerea Guvernului. Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile
şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa o
funcţie publică.

2.3 Procedura de acordare/redobândire a cetăţeniei române

Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se face prin ordin al
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru
cetăţenie. În cazul situaţiei speciale a persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin care
poate contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prin performanţe
deosebite în domeniul sportului, acordarea cetăţeniei române se face prin hotărâre a
Guvernului, iniţiată de Ministerul Tineretului şi Sportului.

Cererea de acordare sau, după caz, de redobândire a cetăţeniei române se formulează în

limba română, se adresează Comisiei pentru cetăţenie şi se depune personal sau, în cazuri
temeinic justificate, prin mandatar cu procură specială şi autentică la sediul Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie, fiind însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege.

Cererile de redobândire a cetăţeniei române pot fi depuse şi la misiunile diplomatice sau la

oficiile consulare ale României. În cazul în care cererile au fost depuse la misiunile
diplomatice sau la oficiile consulare ale României, acestea vor fi trimise de îndată Comisiei
pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.

Cererile de acordare a cetăţeniei române, în situaţia specială a persoanei care a contribuit în

mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, pot fi
depuse şi la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României din statul pe teritoriul
căruia solicitantul îşi are domiciliul. În acest caz, cererea va fi trimisă, de îndată, Comisiei
pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe, însoţită de un punct de vedere emis de misiunea diplomatică
sau oficiul consular cu privire la îndeplinirea condiţiei ca solicitantul să fi contribuit în mod
semnificativ la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti. În
situaţia în care cererea a fost depusă la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, Comisia
pentru cetăţenie va solicita Ministerului Afacerilor Externe punctul de vedere cu privire la
îndeplinirea condiţiei ca solicitantul să fi contribuit în mod semnificativ la protejarea şi
promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti.

Cererea de acordare a cetăţeniei române referitoare la persoane fără cetăţenie sau cu

cetăţenie străină care pot contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prin
performanţe deosebite în domeniul sportului se depune la Ministerul Tineretului şi Sportului,
în calitate de unică autoritate publică care formulează propuneri privind acordarea cetăţeniei
române în baza acestui temei. Ministerul Tineretului şi Sportului va înainta Comisiei pentru
cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie cererea însoţită de actele
doveditoare şi de propunerea privind acordarea cetăţeniei române, în vederea verificării
îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.

În cazul în care constată lipsa unor documente necesare soluţionării cererii, preşedintele
Comisiei solicită, prin rezoluţie, completarea dosarului. Dacă în termen de cel mult 6 luni de
la primirea solicitării nu sunt transmise actele necesare cererea se va respinge ca nesusţinută.

Preşedintele Comisiei, prin rezoluţie, stabileşte termenul la care se va dezbate cererea de

acordare sau redobândire a cetăţeniei, dispunând, totodată, solicitarea de relaţii de la orice
autorităţi cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

În cazul în care sunt întrunite condiţiile pentru acordarea cetăţeniei române, Comisia
stabileşte, într-un termen ce nu va depăşi 6 luni, programarea persoanei la interviul organizat
pentru verificarea condiţiilor constând în cunoaşterea limbii române, a Constituţiei, a imnului
naţional, respectiv a unor noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească.

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea ori redobândirea
cetăţeniei, precum şi în situaţia nepromovării interviului prevăzut ori al neprezentării, în mod
nejustificat, la susţinerea acestuia, Comisia, printr-un raport motivat, propune preşedintelui
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respingerea cererii. O nouă cerere de acordare sau de
redobândire a cetăţeniei române se poate depune după 6 luni de la respingerea cererii
anterioare.

Dacă solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va întocmi un raport în care va
menţiona întrunirea condiţiilor legale pentru acordarea sau, după caz, redobândirea cetăţeniei.
Raportul, însoţit de cererea de acordare ori de redobândire a cetăţeniei, va fi înaintat
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Acesta, constatând îndeplinite condiţiile
prevăzute de prezenta lege, emite ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române,
după caz. În situaţia în care constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, preşedintele
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respinge, prin ordin, cererea de acordare sau de
redobândire a cetăţeniei.

Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau de redobândire

a cetăţeniei române, respectiv ordinul de respingere a cererii de acordare sau de redobândire a
cetăţeniei române se comunică, de îndată, solicitantului, prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire.

Ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetăţeniei române poate fi

atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Secţia de contencios administrativ şi
fiscal a Tribunalului Bucureşti. Hotărârea Tribunalului poate fi atacată cu recurs la Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

În cazul cererilor de acordare a cetăţeniei române formulate de persoane fără cetăţenie sau
cetăţeni străini care au contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii,
civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, Comisia, printr-un raport motivat, elaborat cu luarea în
considerare a punctului de vedere al Ministerului Afacerilor Externe, precum şi a celorlalte
documente necesare soluţionării cererii, prevăzute de lege, constată îndeplinirea sau
neîndeplinirea condiţiilor pentru acordarea cetăţeniei române.

În cazul persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin care poate contribui în mod
semnificativ la promovarea imaginii României prin performanţe deosebite în domeniul
sportului, pe baza raportului Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie, care constată îndeplinirea condiţiilor legale, Ministerul Tineretului şi Sportului
propune Guvernului acordarea cetăţeniei române. Dacă se constată că nu sunt îndeplinite
condiţiile legale, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respinge, prin ordin,
cererea de acordare a cetăţeniei. Ordinul va fi comunicat, de îndată, solicitantului, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum şi Ministerului Tineretului şi
Sportului.

Cetăţenia română se acordă sau se redobândeşte la data depunerii jurământului de

credinţă. Acesta reprezintă o afirmare solemnă a angajamentului persoanei respective faţă de
statul al cărei cetăţean devine. Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia dintre cei doi vicepreşedinţi ai
autorităţii delegaţi în acest sens. Jurământul trebuie depus în termen de 6 luni de la data
comunicării ordinului prin care s-a acordat cetăţenia română. Nedepunerea, din motive
imputabile persoanei care a obţinut cetăţenia română, a jurământului de credinţă, în
termenul prevăzut de lege, atrage încetarea efectelor ordinului de acordare sau de redobândire
a cetăţeniei române faţă de persoana în cauză.

După depunerea jurământului, Comisia eliberează certificatul de cetăţenie română, care va

fi întocmit în două exemplare, semnate de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie,
dintre care un exemplar va fi înmânat titularului. În situaţia în care copiii minori dobândesc
cetăţenia română odată cu părinţii sau cu unul dintre ei, aceştia vor fi înscrişi în certificatul de
cetăţenie al părinţilor şi nu depun jurământul.

3. Pierderea cetăţeniei române

3.1 Modurile de pierdere a cetățeniei române

Cetăţenia română se pierde prin:

a)retragerea cetăţeniei române;

b)aprobarea renunţării la cetăţenia română;

c)în alte cazuri prevăzute de lege

a) Retragerea cetăţeniei române

Retragerea cetăţeniei române apare ca o sancţiune. De asemenea, trebuie avut în
vedere că în conformitate cu art. 5 (2) din Constituţie, cetăţenia română nu poate fi retrasă
aceluia care a dobândit-o prin naştere.

Se poate retrage cetăţenia română celui care:

- aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele
statului român sau lezează prestigiul României;
- aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a
rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război
- a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase;
 - este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă,
ori a săvârșit alte fapte care pun în pericol siguranța națională

b) Renunţarea la cetăţenia română

Retragerea cetăţeniei române nu mai reprezintă o sancţiune, ea este doar un mod
amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei. Legea stabileşte că
se poate aproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român care a împlinit
vârsta de 18 ani şi numai pentru motive temeinice. Poate cere renunţarea la cetăţenia română
cel care:

- nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă
penală;
- nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice din
ţară sau, având asemenea debite le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare
pentru achitarea lor;
- a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie
Cererea de renunţare la cetăţenia română, fiind o cerere individuală, nu produce efecte
decât faţă de cel ce o face şi nu şi faţă de soţ sau copii. În cazul când ambii părinţi obţin
aprobarea renunţării la cetăţenia română odată cu părinţii sau, dacă aceştia au pierdut
cetăţenia română la date diferite, pe ultima dintre date, îşi pierde cetăţenia şi copilul lor minor.
Legea cere şi consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani.

c) Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române:

Adopţia- în cazul în care un copil minor, cetăţean român, este adoptat de către cetăţeni
străini, pierde cetăţenia română, dacă adoptatorul(adoptatorii) solicită aceasta în mod expres şi
dacă adoptatul este considerat , potrivit legii străine, a dobândit cetăţenia străină. Legea
precizează că data pierderii cetăţeniei române este data dobândirii de către minor a cetăţeniei
adoptatorului.
Stabilirea filiaţiei- copilul găsit pe teritoriul României căruia i se stabileşte ulterior
filiaţia faţă de părinţi cetăţeni străini, pierde cetăţenia română.
Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei- dacă un copil străin a fost
adoptat de cetăţeni români, iar această adopţie a fost anulată sau declarată nulă este firesc ca
acesta să piardă şi cetăţenia română. Legea prevede în acest sens că se consideră, că acel
copil, nu a avut niciodată cetăţenia română. În cazul desfacerii adopţiei copilul pierde
cetăţenia română pe data când adopţia a fost desfăcută.
 3.2 Procedura retragerii cetăţeniei române şi aprobării renunţării la cetăţenia
română

Cererea de renunţare la cetăţenia română, însoţită de actele doveditoare, se depune la

secretariatul tehnic al Comisiei sau la misiunile diplomatice ori oficiile consulare ale
României din ţara în care solicitantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie dispune, prin ordin, aprobarea sau,
după caz, respingerea cererii de renunţare la cetăţenia română, pe baza raportului Comisiei,
prin care aceasta constată îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 27.
Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare sau, după caz, de
respingere a cererii de renunţare la cetăţenia română se comunică solicitantului, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire.

Ordinul de respingere a cererii de renunţare la cetăţenia română poate fi atacat, în

termen de 15 zile de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. Hotărârea curţii de apel
este definitivă şi este supusă recursului la Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.

Pierderea cetăţeniei române prin renunţare are loc la data eliberării adeverinţei de
renunţare la cetăţenia română.

Dovada renunţării la cetăţenia română se face cu adeverinţă eliberată de secretariatul

Comisiei, pentru persoanele cu domiciliul în România, ori de misiunile diplomatice sau
oficiile consulare ale României, pentru persoanele cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, în
baza ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.

Orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentru
retragerea cetăţeniei române poate sesiza, în scris, Comisia, având obligaţia să prezinte
dovezile de care dispune.

Preşedintele Comisiei stabileşte, prin rezoluţie, termenul la care se va dezbate

sesizarea de retragere, dispunând totodată: solicitarea punctului de vedere al autorităţilor
competente cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale privind retragerea cetăţeniei; invitarea
persoanei care a formulat sesizarea, precum şi a oricărei persoane care ar putea da informaţii
utile soluţionării cererii; citarea persoanei în cauză la domiciliul cunoscut sau, dacă acesta nu
se cunoaşte, prin publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.

La termenul stabilit pentru dezbaterea sesizării, Comisia verifică îndeplinirea

condiţiilor necesare retragerii cetăţeniei române. Aceasta audiază persoanele citate potrivit
alin. (2) lit. b), precum şi persoana în cauză. Lipsa persoanei legal citate nu împiedică
desfăşurarea procedurilor de retragere a cetăţeniei române. În cazul în care constată
îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiilor legale de retragere a cetăţeniei române,
Comisia va propune preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, printr-un raport
motivat, aprobarea retragerii cetăţeniei române sau, după caz, respingerea sesizării.

Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, constatând îndeplinite condiţiile

prevăzute de lege, emite ordinul de retragere a cetăţeniei române, respectiv de respingere a
sesizării de retragere a cetăţeniei, în cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute
de lege.

Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de admitere sau de

respingere a sesizării de retragere a cetăţeniei se comunică persoanei în cauză, precum şi
persoanei care a făcut sesizarea, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Ordinul
poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la secţia de contencios
administrativ a curţii de apel de la domiciliul sau, după caz, reşedinţa solicitantului. Dacă
solicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, ordinul poate fi atacat, în acelaşi
termen, la Secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea curţii de
apel este definitivă şi irevocabilă.

Pierderea cetăţeniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii cetăţeniei române.

4. Dovada cetăţeniei

Dovada cetăţeniei se face prin buletinul sau cartea de identitate. Cât priveşte copii până
la vârsta de 14 ani, ei dovedesc cetăţenia cu certificatul de naştere însoţit de buletinul sau
cartea de identitate al oricăruia dintre părinţi.

Dovada cetăţeniei se poate face şi cu certificatul constatator.

 În străinătate, dovada cetăţeniei române se face prin actul valabil de trecere a frontierei
emis de autorităţile române.

5. Străinii şi apatrizii
Străin în România este persoana care are cetăţenia unui alt stat.

Apatridul este persoana care nu are nici o cetăţenie, fiind desemnat în general prin
expresia: cetăţean al lumii.

Regimul juridic al străinilor în România rezultă atât din Constituţie cât şi din legea
specială privitoare la aceştia. Astfel, potrivit art.18 alin.(1) din Constituție, ” Cetăţenii străini
şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a
averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. ”

CAPITOLUL II Cetățenia europeană

Prima reglementare cu privire la cetățenia Uniunii Europene a fost introdusă prin

Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare în 1993) care prevedea expres că se instituie o
cetățenie a Uniunii, continuând cu precizarea că este cetățean al Uniunii orice persoană care
are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii Europene completează cetățenia națională,
fără a se substitui acesteia. Aceste dispoziții sunt întărite și dezvoltate ulterior prin Tratatele
de la Amsterdam (intrat în vigoare în 1999), Nisa (intrat în vigoare în 2003) și Lisabona
(2009).

În prezent, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene reglementează cetățenia

Uniunii Europene în art.20-25. Astfel, potrivit art.20 din Tratat, este cetăţean al Uniunii orice
persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia
naţională, ci se adaugă acesteia. Potrivit acelorași dispoziții, detaliate în cuprinsul art.21-25
din TFUE, cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratate. Aceştia se bucură,
printre altele, de:

(a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre;

(b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la alegerile locale

în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanții acestui stat;
 (c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui
resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi
consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;

(d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului

European, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în
oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă;

e) dreptul de inițiativă legislativă.

Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite prin tratate şi prin măsurile
adoptate pentru punerea în aplicare a acestora.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Prezentați distincția dintre sistemul jus sangvinis și sistemul jus soli în privința
dobândirii cetățeniei.
2. Prezentați condițiile generale pentru dobândirea cetățeniei la cerere.
3. Explicați în ce constă redobândirea cetățeniei române la cerere.
4. Prezentați modalitatea de dobândire a cetățeniei de onoare.
5. Ce condiții trebuie îndeplinite pentru dobândirea cetățeniei în situațiile specifice
prevăzute de lege?
a) situația persoanei care a contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea
culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti
b) situația persoanelor care pot contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii
României prin performanţe deosebite în domeniul sportului
6. Prezentați rolul Comisiei pentru cetățenie din cadrul ANC în procedura de acordare a
cetățeniei la cerere.
7. Prezentați rolul Președintelui ANC în procedura de acordare a cetățeniei la cerere.
8. Când/la ce moment se acordă sau se redobândește cetățenia română, potrivit Legii
nr.21/1991?
9. Care este efectul nedepunerii, din motive imputabile persoanei care a obținut cetățenia
română, a jurământului de credință, în termenul prevăzut de lege?
10. Prezentați condițiile prevăzute de lege pentru aprobarea renunțării la cetățenia
română.
11. Prezentați condițiile prevăzute de lege pentru retragerea cetățeniei române.
12. Prezentați și caracterizați alte modalități de pierdere a cetățeniei române.
13. Prezentați rolul Comisiei pentru cetățenie din cadrul ANC în procedura de retragere a
cetățeniei.
14. Prezentați procedura renunțării la cetățenia română.
 TITLUL VIII

DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE ALE CETĂȚENILOR

Caracterizare generală. Principii aplicabile drepturilor și libertăților

fundamentale

CAPITOLUL I. Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor

Secțiunea 1. Noţiunile de drepturi şi libertăți fundamentale. Natură juridică.

Din punct de vedere al dreptului pozitiv drepturile și libertățile care s-au dezvoltat,
alcătuind ceea ce astăzi numim drepturi ale omului au apărut ”în lupta diverselor categorii
sociale împotriva absolutismului feudal”1. Primul text cunoscut este Magna Carta Libertatum
(1215) proclamată de Ioan fără țară, act care enumera privilegiile acordate bisericii, nobililor și
negustorilor. Chiar dacă drepturile cetățenilor obișnuiți erau puțin sau aproape deloc
menționate, Carta este remarcabilă pentru că, pentru prima dată, regele era supus și limitat de
lege, precum și prin instituirea principiului potrivit căruia nici un om liber nu va fi arestat,
întemnițat, exilat și nu i se va cauza nicio pagubă decât în temeiul unei judecăți legale făcute
de semenii săi sau în temeiul legii țării2. Dispoziții similare se regăsesc în Bill of Rights din
1629 și respectiv, 1680, în special în Habeas Corpus din 1679, care stabilea respectarea
libertății individuale și drepturile persoanei inculpate sau deținute.
De referință în istoria drepturilor omului sunt și Declarația de independență a Statelor
Unite adoptată de Congresul SUA în 1776, precum și Declarația drepturilor omului și
cetățeanului a Revoluției franceze din 1789.
Secolul XX însă, cu precădere perioada de după cel de-al doilea război mondial,
marcată de ororile trecutului apropiat, se remarcă printr-o profundă schimbare de viziune și o
spectaculoasa evoluție a reglementărilor internaționale dedicate consacrării, apărării și
garantării drepturilor și libertăților fundamentale. Organisme internaționale, guvernamentale,

1 C. Bârsan, op. cit., p. 21

2 T. Harper, op. cit., p. 5

neguvernamentale au făcut eforturi să asigure proclamarea drepturilor și libertăților umane ca
drepturi universale și egale pentru toți și să le asigure o protecție eficientă.
Astfel, în anul 1948, adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat
Declarația Universală a Drepturilor Omului, care constituie ”primul act de drept internațional
public ce conține o enumerare a anumitor drepturi recunoscute oricărei persoane”.3, act căreia
i-au urmat două direcții de dezvoltare:
- la nivel internațional, concretizată prin adoptarea Pactului cu privire la drepturile economice,
sociale și culturale, Pactul internațional cu privire la drepturile civile, adoptate prin aceeași
Rezoluție a Adunării generale a Organizației Națiunilor Unite nr.2200 A(XX) din 16 decembrie
19964, precum și numeroase convenții pe diverse domenii, dar aplicabile la scară universală;
- la nivel regional, concretizată prin adoptarea de convenții (carte) ale drepturilor omului la
nivel continental/regional (Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților
fundamentale în cadrul Consiliului Europei, Convenția americană privitoare la drepturile
omului, Carta africană a drepturilor omului și a popoarelor, Carta arabă a drepturilor omului,
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).
Drepturile omului s-au dezvoltat ca instrument de protecție a individului în raporturile
cu colectivitatea, pentru a permite libera și deplina manifestare a ființei umane. Respectarea
drepturilor omului este de esența unei societăți democratice, care nu poate fi de conceput fără
asigurarea recunoașterii și respectării acestor valori.
Sub aspect terminologic, se distinge între sintagmele de ”drepturi ale omului ” și
”drepturi ale cetățeanului”. Cea de-a doua sintagmă menționată exprimă ideea că pe planul
realităților juridice interne omul devine cetățean, integrându-se astfel într-un sistem socio-
politic, ceea ce înseamnă un ansamblu de acte normative și instituții care concură la realizarea
și garantarea drepturilor sale.
Atunci când ne referim la ”drepturi ale omului” avem în vedere o dublă accepțiune a
sintagmei5 : pe de o parte, dreptul obiectiv al drepturilor omului, respectiv totalitatea
instrumentelor internaționale și naționale care le consacră și protejează, precum și mecanismele

3 C. Bârsan, op. cit., p.28

4 Ratificate de România prin Decretul Consiliului de Stat nr.212 din 31 decembrie 1974, publicat în Buletinul
Oficial al României, nr.146 din 20 noiembrie 1974

5 C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. All Beck, București, 2005,
p. 4
instituționale de garantare a respectării lor iar, pe de altă parte, de înțelesul acestora de drepturi
subiective, conferite unui anumit titular.

Ca drepturi subiective, adică facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-
un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a
beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime, drepturile
fundamentale au următoarele trăsături:

- sunt drepturi esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea oamenilor. Caracterul de

drepturi esenţiale îl capătă în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date.
Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o anumită societate dată,
dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate.
- sunt înscrise în acte deosebite - datorită importanţei lor aceste drepturi sunt înscrise în
acte deosebite precum: declaraţiile de drepturi, legi fundamentale etc.
Față de trăsăturile menționate, drepturile fundamentale au fost definite ca fiind acele
drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie,
legi și documente internaționale6.

Secțiunea 2 Pluralismul legal în materia drepturilor și libertăților fundamentale

Ceea ce caracterizează consacrarea legislativă a drepturilor omului este pluralismul

legal, adică multitudinea de surse, la nivel național, supranațional și internațional. De aici și
diversitatea terminologică, întrucât documentele în care acestea sunt consacrate nu utilizează o
terminologie unitară, fiind utilizate, deopotrivă, sintagme precum, ”drepturile omului”,
”drepturi fundamentale ale omului sau ale ființei umane”, ”drepturi esențiale ale omului”,
”drepturile și libertățile omului”, ”drepturile și libertățile fundamentale ale omului”.7
Indiferent însă de terminologia utilizată, înțelesul este același, iar ”catalogul” drepturilor
și libertăților fundamentale tinde să capete aceeași formă și structură la nivel internațional și
național. Astfel, constituțiile statelor care au trecut mai recent la regimuri democratice cuprind

6 I. Muraru, E. S Tănăsescu, op, cit., p. 140

7 Pe larg, . Bîrsan, op. cit. p.4
capitole consistente8 consacrate drepturilor și libertăților fundamentale cu reglementări
receptate din documentele internaționale în materie. De asemenea, unele dintre noile constituții
consacră expres directa aplicabilitate și statutul normativ superior în ordinea legală internă a
acestor acte, precum și obligația instanțelor de a face directa lor aplicare9.
Cât privește sistemul european de protecție a drepturilor fundamentale acesta a fost
caracterizat10ca fiind unul dintre cele mai sofisticate din întreaga lume. În același spațiu
geografic subzistă trei seturi diferite de ordini normative: națională, supranațională și
internațională, fiecare cu propriile sale legi și instituții pentru protecția drepturilor
fundamentale, care se suprapun și se întrepătrund pentru a asigura o cuprinzătoare și sporită
protecție a acestor drepturi.
Avem în principal în vedere Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la
Roma, la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare în septembrie 1953, al cărei obiectiv a fost
acela al demarării implementării colective a unor drepturi prevăzute în Declarația Universală a
Drepturilor Omului, adoptată în 1948 de Organizația Națiunilor Unite. Convenția
reglementează atât drepturi civile și politice cât și drepturi economice și sociale, după cum
urmează: dreptul la viaţă, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, dreptul
la libertate şi la siguranţă, dreptul la un proces echitabil, nici o pedeapsă fără lege, dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, libertatea
de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere, dreptul la căsătorie, dreptul la un recurs
efectiv, interzicerea discriminării, derogarea în caz de stare de urgenţă, restricţii ale activităţii
politice a străinilor interrzicerea abuzului de drept, limitarea folosirilor restrângerilor
drepturilor. De la intrarea în vigoare a Convenției au fost adoptate o serie de Protocoale, prin
care a fost îmbogățit conținutul drepturilor și garanțiilor consacrate.
Avem în vedere, de asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,
adoptată în cadrul Uniunii Europene. Într-o scură prezentare11 istorică este de arătat că, în iunie

8 De exemplu, Constituția Croației cuprinde 55 de articole dedicate drepturilor și libertăților fundamentale (Titlul
III, Protecția drepturilor și a libertăților fundamentale, art.14-69),
http://legislationline.org/documents/section/constitutions
9 Pentru exemple, pe larg, Wen-Chen Chang și Jiun –Rong Yeh, op. cit., p.1168
10J.S. Bergé, Legal Application, Global Legal Pluralism and Hierarchies of Norms, European Journal of Legal Studies, Volume 4, Issue 2
(Autumn/Winter 2011), p. 241-263

11 A se vedea http://europa.eu
1999, Consiliul European de la Köln a considerat că drepturile fundamentale aplicabile la
nivelul Uniunii Europene trebuie consolidate într-o cartă, pentru a li se conferi o mai mare
vizibilitate. Şefii de stat/de guvern au dorit să includă în această cartă principiile generale
stabilite în Convenţia Europeană pentru apărarea dreprturilor omului şi pe cele care derivă din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre. În plus, carta trebuia să includă drepturile
fundamentale care li se aplică cetăţenilor UE, precum şi drepturile economice şi sociale
conţinute în Carta Socială a Consiliului Europei şi în Carta Comunitară a Drepturilor Sociale
Fundamentale ale Lucrătorilor. De asemenea, ea trebuia să reflecte principiile rezultate din
jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Carta a fost elaborată
de o convenţie alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru şi al Comisiei Europene,
precum şi din membri ai Parlamentului European şi ai parlamentelor naţionale. Documentul a
fost proclamat, în mod oficial, la Nisa în decembrie 2000 de Parlamentul European, Consiliu şi
Comisie. În decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Cartei
Drepturilor Fundamentale i-a fost conferită aceeaşi forţă juridică obligatorie ca cea a tratatelor.

Carta reuneşte într-un document unic drepturi care se găseau anterior într-o varietate de
instrumente legislative, cum ar fi legislaţiile naţionale şi cea de la nivel UE, precum şi în
convenţii internaţionale ale Consiliului Europei, Naţiunilor Unite (ONU) şi ale Organizaţiei
Internaţionale a Muncii (OIM). Conține un preambul şi 54 de articole, grupate în şapte capitole:
capitolul I: demnitatea (demnitate umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritate al persoanei,
interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea
sclaviei şi a muncii forţate); capitolul II: libertăţile (dreptul la libertate şi la siguranţă,
respectarea vieţii private şi de familie, protecţia datelor, dreptul la căsătorie şi dreptul de a
întemeia o familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, libertatea de exprimare şi
de informare, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la
educaţie, libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă, libertatea de a desfăşura o
activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecţia în caz de strămutare,
expulzare sau extrădare); capitolul III: egalitatea (egalitatea în faţa legii, nediscriminarea,
diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea între bărbaţi şi femei, drepturile
copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap); capitolul IV:
solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul
de negociere şi de acţiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecţia în
cadrul concedierii nejustificate, condiţii de muncă echitabile şi corecte, interzicerea muncii
copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă, viaţa de familie şi viaţa profesională, securitatea
socială şi asistenţa socială, protecţia sănătăţii, accesul la serviciile de interes economic general,
protecţia mediului, protecţia consumatorilor); capitolul V: drepturile cetăţenilor (dreptul de a
alege şi de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor
locale, dreptul la bună administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European,
dreptul de petiţionare, libertatea de circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi consulară);
capitolul VI: justiţia (dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prezumţia de
nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi
pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi
infracţiune);capitolul VII: dispoziţii generale.

Acest pluralism, bine reprezentat la nivel european, generează un cadru juridic comun,
”fondator al unui sistem coerent și eficace”12. Cu toate acestea, ”armonia europeană nu
implică o autentică unificare13”, diferențele trebuind să existe. Astfel, inclusiv în domeniul
drepturilor omului, este indispensabilă marja de apreciere a statului, ca și posibilitatea de
control a instituțiilor europene.
Protecția juridică a drepturilor omului/cetățeanului trebuie să se realizeze însă în primul
rând în plan intern, aceasta fiind, așa cum s-a mai relevat14, o condiție foarte importantă pentru
orice guvernare democratică ”întrucât, fără înscrierea drepturilor omului în normele
constituționale – fără măsuri adecvate, concrete, prevăzute în legislația internă pentru
garantarea lor de către stat- drepturile și libertățile cetățenești sunt lipsite de orice eficiență și
deci inoperante.”
După zeci de ani în care România s-a aflat, la modul real, în afara acestui sistem,
legiuitorul constituant român a realizat, în 1991, consacrarea drepturilor şi alibertăţilor
fundamentale în corelație cu reglementările internaționale în materia drepturilor omului, prin
dispozițiile art.20 din Constituție care stabilesc poziția supralegislativă a tratatelor
internaționale a drepturilor omului și valoarea lor interpretativă constituțională. Este de
menționat în acest sens că art.20 din Constituție se aplică în privința tuturor actelor
internaționale prin care sunt protejate drepturile omului la care România este parte.
Făcând aplicarea acestui text din Legea fundamentală în cadrul controlului de
constituționalitate, Curtea Constituțională a realizat receptarea în ordinea juridică internă a

12 M. Voicu, Introducere în dreptul european, Ed. Universul juridic, București, 2007, p. 58

13 A. J. Arnaud, Pour une pensee juridique europeene, PUF, Les voies du droit, 1991, apaud M. Voicu, op. cit.,
p. 51
14 A. Muraru, Dispozițiile constituționale șu penale privind libertatea persoanei. Terminologie și semnificații
juridice, în Liber amocorum Ioan Muraru, op. cit., p. 162
actelor internaționale în materie, cu consecința constituționalizării reglementărilor naționale și
a oferirii unui instrumentar pentru instanțele de judecată, în sensul unei juste interpretări și
aplicări a acestor norme.
Aderarea României la Uniunea Europeană a ridicat problema raportului de forță
juridică dintre normele interne și cele ale Uniunii Europene și, în acest cadru, cu cele cuprinse
în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv interpretarea dată acestora de
Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Sub acest aspect sunt incidente dispoziţiile art.148 din
Constituţie care prevăd, în alin.(2), prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne.

Secțiunea 3 Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

În literatura de specialitate au fost prezentate mai multe criterii de clasificare a

drepturilor și libertăților fundamentale.

Astfel, după aria geografică de cuprindere a protecției instituite, distingem între sisteme
de protecție cu vocație universală și sisteme regionale, abordare la care ne-am mai referit.

După criteriul destinatarilor, distingem între drepturi ale omului generale, care se
aplică tuturor indivizilor, și drepturi specifice, care se aplică unor categorii de persoane cum
ar fi copiii, femeile, persoanele încadrate în muncă, etc

După conținutul lor, și raportându-ne din această perspectivă și la modul în care sunt
consacrate drepturile fundamentale în Constituția României, distingem între:

Inviolabilităţi - adică acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură viaţa,
posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului
persoanei fizice. În această categorie sunt incluse următoarele drepturi, în paranteză fiind
menționat textul corespunzător din Constituția României.
• Dreptul la viaţă (art.22)
• Dreptul la integritatea fizică (art.22)
• Dreptul la integritate psihică (art.22)
• Libertatea individuală (art.23)
• Dreptul la apărare (art.24)
 • Dreptul la libera circulaţie (art.25)
• Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (art.26)
• Inviolabilitatea domiciliului ( art.27)
Drepturi şi libertăţi social-economice şi culturale - adică acele drepturi şi libertăţi care
prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea
protecţiei acestora. Din această categorie fac parte:

• Dreptul la învăţătură (art.32)

• Accesul la cultură (art.33)
• Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.34)
• Dreptul la un mediu sănătos (art.35)
• Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii (art.41, 42)
• Dreptul la grevă (art.43)
• Dreptul de proprietate privată (art.44)
• Dreptul la moştenire (art.45)
• Dreptul la un nivel de trai decent (art.47)
• Dreptul la căsătorie (art.48)
• Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă (art.49)
• Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială (art.50)

Drepturile exclusiv politice - adică acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor,
pot fi exercitate de cetăţeni numai prin participarea la guvernare. În această categorie includem:
• Dreptul de vot (art.36)
• Dreptul de a fi ales (art.37)
• Dreptul de a fi ales în Parlamentul European (art.38)

Drepturile şi libertăţile social politice - adică acele drepturi şi libertăţi care prin
conţinutul lor, pot fi exercitate de cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme
sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare. În această categorie intră libertăţile de
opinie şi anume:
• Libertatea conştiinţei (art.29)
• Libertatea de exprimare (art.30)
• Dreptul la informaţie (art.31)
 • Libertatea întrunirilor (art.39)
• Dreptul de asociere (art.40)
• Secretul corespondenţei (art.28)
Drepturile garanţii - adică acele drepturi care prin conţinutul lor, joacă, în principal,
rolul de garanţii constituţionale, şi anume:
• Dreptul de petiţionare (art.51)
• Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică (art. 52)

Secțiunea 4. Principii privitoare la drepturile și libertățile fundamentale

Înainte de a proceda la examinarea drepturilor și libertăților consacrate de Constituția

României, vom proceda la o scurtă prezentare a principiilor aplicabile acestora. Este vorba de
reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor români. În Constituția României, acestea rezultă fie din Capitolul I al Titlului II al
Constituţiei (art.15-21), fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte
titluri sau capitole, fie din alte articole, precum din art.53 – Restrângerea exercițiului unor
drepturi sau al unor libertăți.

1. Principiul securității juridice

Principiul securității juridice a fost desprins de Curtea Constituțională, prin
interpretare, din dispozițiile Legii fundamentale cuprinse în art.1 alin.(3), și (5). Acest principiu
privește, în sens larg, și calitatea legislației, cu importante consecințe asupra realizării
drepturilor fundamentale. Dezvoltarea sa în jurisprudența Curții Constituționale a condus la
importante statuări cu privire la necesitatea respectării ierarhiei actelor normative15a avizării
proiectelor de lege16, a unicității reglementării în materie și evitării paralelismelor17, asupra
fundamentării adecvate a inițiativelor legislative și a evaluării preliminare a impactului noilor

15 Decizia nr.666/2007 Monitorul Oficial al României, partea I, nr.514 din 31 iulie 2007, Decizia nr.710/2009, Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.358 din 28 mai 2009, Decizia 1658/2010 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.44 din 18 ianuarie 2011
16Decizia nr.39/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din data de 15 februarie 2008
17Decizia nr.415/2010, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai 2010
reglementări18, precum și a respectării exigențelor privind forma și stilul de redactare a actelor
normative: claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate.19

2. Universalitatea drepturilor fundamentale

Potrivit art.15 alin.(1) din Constituție, ”Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de

libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”.
Universalitatea drepturilor și a libertăților se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât și
la titularii acestora. Astfel, sub primul aspect, ea exprimă vocația omului, cetățeanului, de a
beneficia de toate drepturile și libertățile iar, sub cel de-al doilea aspect, exprimă ideea că toți
cetățenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi și libertăți. Constituția oferă șansa, mijloacele
și garanțiile juridice pentru ca cetățeanul să își poată valorifica drepturile. 20

3. Neretroactivitatea legii

În considerarea importanței sale pentru statul de drept, principiul neretroactivității legii

a fost ridicat în România la rang de principiu constituțional. Art.15 din Constituţie stabileşte
atât principiul neretroactivităţii legii, cât şi cele două excepţii din legislaţia română – aplicarea
legii penale, respectiv a celei contravenţionale mai favorabile (Legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.) .
În exercitarea competenței sale, Curtea Constituțională a sancționat în mai multe rânduri
încălcarea principiului neretroactivității legii, contribuind, totodată, la definirea lui. Astfel,
Curtea a statuat că principiul neretroactivității legii se aplică însăși Constituției. Ca urmare, nu
se poate accepta, de exemplu, interpretarea potrivit căreia prin dispozițiile privind
reglementarea proprietății, Constituția în vigoare ar putea desființa sau modifica situații juridice
anterioare, existente ca o consecință a unor acte normative preconstituționale care au avut ca
efect trecerea unor bunuri în proprietatea statului”21 În același sens, Curtea a mai stabilit, de

18Decizia nr.710/2009, MonitorulOficial al României, Partea I, nr.358 din 28 mai 2009, Decizianr.1658/2010, MonitorulOficial al României, Partea
I, nr.44 din 18 ianuarie 2011
19Decizia nr.61/2007, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116 din 15 februarie 2007; a se vedea și Decizia nr.604/2008, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.469 din 25 iunie 2008, precum și Decizia nr.26/2012, Monitorul Oficial al României, partea I, nr.116 din 15 februarie 2012, a se
vedea și Decizia nr.1258/2009, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.798 din 23 noiembrie 2009

20 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României, comentariu pe articole, op. cit., p. 137

21Decizia nr.73/1995, Monitorul Oficial al României, partea I, nr.177 din 8 august 1995
exemplu, că dispozițiile art.81 alin.(4) din Constituție, potrivit cărora funcția de Președinte al
României poate fi îndeplinită pentru cel mult două mandate sunt inaplicabile perioadei
anterioare22, fiind de principiu că orice judecată privind logica, semnificația și implicațiile unor
teze ale Constituției se analizează și se interpretează începând cu situațiile care apar după
intrarea ei în vigoare. Principiul neretroactivității legii guvernează, deopotrivă, legile materiale
și cele procesuale 23, precum și efectelor deciziilor Curții Constituționale24.
Interpretând principiul neretroactivității legii în corelație cu dispozițiile constituționale
care reglementează intrarea în vigoare a legii, Curtea a statuat că fără a contraveni principiului
neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale mai favorabile, consacrat de art.15 alin.(2) din
Constituţie, nici o lege nu poate prevedea în textul ei, pentru intrarea în vigoare, o dată
anterioară celei la care este publicată în Monitorul Oficial al României.25
Cât privește excepțiile prevăzute de textul constituțional de referință, în cazul legii
penale sau contravenționale mai favorabile, Curtea a statuat, de principiu, că o dispoziție penală
este neconstituțională în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor
situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea
nouă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.26 Legea contravenţională mai
blândă a fost asociată legii penale mai favorabile în virtutea practicii Curții Europene a
Drepturilor Omului care consideră că regulile stabilite de art.6 din Convenţie se aplică, în egală
măsură, şi faptelor penale şi celor contravenţionale .

4. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor

4.1. Reglementare

Principiul egalităţii în drepturi este consacrat de Constituţia României în art. 16, cu o

structură complexă, cuprinzând atât enunţarea unei reguli generale aplicabile tuturor cetăţenilor
şi în privinţa exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cât şi o aplicaţie
particulară, în privinţa ocupării funcţiilor şi demnităţilor publice.

Cât priveşte regula generală, art. 16 alin. (1) din Constituţie statuează că, „cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Alineatul (2) al
aceluiaşi articol din Constituţie statuează că „Nimeni nu este mai presus de lege”. Sunt incidente
şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Constituţie care prevăd că „România este patria comună şi

22Hotărârea nr.1/1996, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.213 din 9 septembrie 1996
23Decizia nr.755/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537 din 16 iulie 2008
24Decizia nr.838/2009, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009
25Decizianr.7/2002, MonitorulOficial al României, Partea I, nr. 220 din 2 aprilie 2002, Decizianr.185/2009, în MonitorulOficialalRomâniei, Partea
I, nr.187 din 25 martie 2009
26Decizianr.1483/2001, MonitorulOficialal României, ParteaI, nr.853 din 2 decembrie2011, Decizianr.1092/2012,MonitorulOficial al României,
Partea I, nr.67 din 31 ianuarie 2013
indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică,
de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.

Principiul egalităţii în drepturi este consacrat de Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului („Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”), de
Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (art. 14 – Interzicerea
discriminării), de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Titlul III –
Egalitatea, care cuprinde o dezvoltare a acestui principiu în mai multe articole referitoare la
egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică,
egalitatea între femei şi bărbaţi etc.), precum şi de alte acte internaţionale.

4.2. Conţinut

Principiul egalităţii în drepturi semnifică faptul că, cetăţenii români, fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere
sau origine socială, se pot folosi în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie
şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără
privilegii sau discriminări, şi sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice, cât
şi de către ceilalţi cetăţeni.

Acelaşi principiu al egalităţii semnifică faptul că nimeni nu este mai presus de lege, ceea ce
are drept consecinţă faptul că nici autorităţile publice nu se bucură de privilegii unele faţă
de celelalte sau oricare dintre ele faţă de cetăţeni.

Interpretând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu prevederile art. 4 din
Constituţie referitoare la criterii ale nediscriminării, iar în baza art. 20 din Constituţie în
corelaţie cu prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale privind interzicerea discriminării, Curtea Constituţională a statuat în mai multe
rânduri asupra semnificaţiei principiului egalităţii, după cum urmează:

– „principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii
care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar
expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi
obiectiv” 27;

– „principiul egalităţii în drepturi, pe de o parte, înseamnă reglementare unitară şi

tratament nediscriminatoriu pentru situaţii identice, iar, pe de altă parte, presupune un drept
de diferenţiere” 28;

– „principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii.

Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea
inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie

27
Decizia nr. 513/2006 (M. Of. nr. 598 din 11 iulie 2006).
28
Decizia nr. 1092/2008 (M. Of. nr. 712 din 20 octombrie 2008).
de scopul legii care le conţine. Tocmai de aceea principiul egalităţii conduce la sublinierea
existenţei unui drept fundamental, dreptul la diferenţă, iar în măsura în care egalitatea nu este
naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea unei discriminări” 29;

– cât priveşte sfera drepturilor vizate, Curtea a statuat că „principiul egalităţii în faţa legii
şi a autorităţilor publice se aplică, prin natura lui, tuturor drepturilor şi libertăţilor consacrate
prin Constituţie sau prin legi” 30;

– referitor la sfera persoanelor cărora li se aplică principiul egalităţii în drepturi, acestea

sunt atât cetăţenii, cât şi persoanele juridice faţă de care s-a promovat un tratament juridic
diferenţiat, „(…) numai dacă astfel regimul juridic diferit s-ar răsfrânge asupra cetăţenilor,
implicând inegalitatea lor în faţa legii şi a autorităţilor publice” 31;

– sub aspectul criteriilor de nediscriminare, Curtea Constituţională a statuat că

enumerarea cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Constituţie are „un caracter enunţiativ şi nicidecum
unul limitativ”. Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie raportate la
art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art.
2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora exercitarea drepturilor
şi a libertăţilor recunoscute să fie asigurată fără nicio discriminare ce ar putea rezulta din orice
altă situaţie, pe lângă criteriile de nediscriminare expres enumerate;

– referitor la noţiunea de privilegiu, Curtea a reţinut că se defineşte ca un avantaj sau

favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz,
neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor
persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului
nejustificat acordat. Aşadar, Curtea a reţinut că sintagma „fără privilegii şi fără discriminări”
din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar
incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept
constituţional diferite 32.

4.3. Ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice

Potrivit art. 16 alin. (3) din Constituţie, „funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,
pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor
funcţii şi demnităţi”.

29
Decizia nr. 107/1995 (M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996).
30
Decizia nr. 66/1998 (M. Of. nr. 187 din 20 mai 1998).
31
Decizia nr. 512/2004 (M. Of. nr. 1246 din 23 decembrie 2004)

32
Decizia nr. 22/2016 (M. Of. nr.160 din 2 martie 2016).
 Textul constituţional de referinţă prevede condiţiile pentru ocuparea funcţiilor şi
demnităţilor publice. Pe lângă acestea, legislaţia infraconstituţională stabileşte şi altele,
referitoare la vârstă, vechime în muncă, pregătire profesională etc.

Noţiunea de funcţii publice desemnează acele funcţii care presupun exerciţiul autorităţii
statale, iar cea de demnităţi publice desemnează acele funcţii care presupun, de regulă,
formalităţi specific de alegere, numire (deputat, senator, preşedinte, ministru etc.).

Este de remarcat faptul că, anterior revizuirii, textul constituţional permitea accesul la
funcţiile şi demnităţile publice persoanelor care aveau numai cetăţenia română, interdicţie care
nu a mai fost însă considerată de natură a se susţine în condiţiile aderării la Uniunea Europeană.
Tot ca o consecinţă a aderării la Uniunea Europeană, preconizată a se realiza după momentul
revizuirii Constituţiei, art. 16 a primit un nou alineat, alin. (4), potrivit căruia „în condiţiile
aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii
organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale”. În
acelaşi sens, art. 40 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că „orice
cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul
membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat”.

Tot cu prilejul revizuirii a fost reglementat în mod expres principiul egalităţii de şanse
dintre femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor publice, civile şi militare, în acord cu
documente internaţionale de referinţă în materie. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene prevede în acest sens în art. 23 că „egalitatea între femei şi bărbaţi trebuie asigurată
în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, munca şi remunerarea.
Principiul egalităţii nu exclude menţinerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje
specifice în favoarea sexului sub-reprezentat”.

5. Accesul liber la justiţie

Chiar dacă Titlul I al Constituiția României nu reglementează expres și distinct
accesul liber la justiție ca principiu fundamental, consacrarea sa este implicită și privește
întreaga Constituție, cu precădere drepturile și libertățile fundamentale, reglementate de Titlul
II al acesteia. De altfel, în cadrul preocupării generale pentru protecţia drepturilor omului s-a
accentuat ideea că aceste drepturi trebuie cuprinse în instituţii, nu în retorică33, respectiv
trebuie să fie consacrate şi garantate juridiceşte, inclusiv prin posibilitatea conferită titularului
ca, în cazul nesocotirii sau în cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor sale, să ceară concursul
instanţelor judecătoreşti. Posibilitatea persoanei de a se adresa justiţiei este, prin urmare, o
condiţie a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor sale şi priveşte toate aceste drepturi şi libertăţi.

33 Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, vol II, p. 187
Astfel fiind, accesul liber la justiţie poate fi caracterizat nu doar ca fiind un drept fundamental
– astfel cum este expres reglementat de art.21 din Constituţia României - ci şi un principiu
constituţional.

Art.21 din Constituție stabilește că :„Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen

rezonabil.

Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”

Sub aspectul garanţiilor pe care le consacră, dispoziţiile art.21 din Constituţie se

corelează îndeosebi cu prevederile constituţionale reglementate de art.1 alin.(4), referitoare la
separaţia puterilor în stat, art.24, referitor la dreptul la apărare, art.52, referitor la dreptul
persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 124-130, referitoare la instanţele judecătoreşti,
precum şi cu art.142 -146 referitoare la Curtea Constituțională.

Examinând art.21 din Constituţie, în ansamblul normelor constituţionale menţionate, se

34
constată – astfel cum, de altfel, s-a reținut și în doctrină - că, prin generalitatea formulării
sale, acesta permite accesul la justiție al oricărei persoane - cetăţean, străin, apatrid -, pentru
apărarea oricărui drept sau libertate și a oricărui interes legitim, în mod concret şi efectiv, în
sensul ca justițiabilul să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act
constituind o atingere adusă drepturilor sale 35, și fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept.
Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție este un drept absolut, ci poate face obiectul
unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită,
prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu,
în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de
legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță,
în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică (cauza Ashingdane
împotriva Regatului Unit, 1985).

34 Constituția României – comentariu pe articole, Ed Ch Beck, coordonatori I. Muraru, E.S. Tănăsescu, p.177

35 F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.267
 La revizuirea Constituției, în anul 2003, reglementarea accesului liber la justiție a fost
îmbogățită prin introducerea dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-
un termen rezonabil. Curtea Constituțională a examinat modul în care este asigurată această
garanţie pe care o implică accesul liber la justiţie, înainte de consacrarea sa expresă, în anul
2003. Astfel, în ceea ce priveşte conţinutul conceptului de ”termen rezonabil”, Curtea a statuat
că vizează celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate căile de atac –inclusiv
cele extraordinare –a unor termene pentru exercitarea lor 36. Curtea s-a referit și la jurisprudenţa
Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultată din aplicarea art.6 pct.1 din
Convenţia Europeană, constantă în a aprecia că „invocata cerinţă a termenului rezonabil nu se
analizează în abstract, ci se raportează de la caz la caz, în concret, ţinându-se seama de o serie
de elemente specific efiecărei pricini-durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea
procedurii” 37.

6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor

libertăţi
Art.53 din Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, dar numai ca excepţie şi condiţionat. Potrivit acestui text restrângerea se poate
înfăptui în următoarele condiții:
- numai prin lege;
- numai dacă se impune după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a
sănătăţii sau moralei publice,a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei
penale, prevenirea unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii
- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
- măsura prin care operează restrângerea să fie nediscriminatorie.

36Decizia73/1996,MonitorulOficialalRomâniei,parteaiI,nr.255din22octombrie1996sauDecizia96/1996,MonitorulOficialalRomânieiPartea
I, nr.251 din 17 octombrie 1996
37Decizia nr. 13/1997, Monitorul Oficial al României , partea I, nr.37 din 6 martie 1997
 7. Norme de principiu referitoare la protecţia juridică a cetăţenilor români în
străinătate, a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România, extrădare şi expulzare

7.1 Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor

Articolul 17 din Constituţie stabileşte că „cetăţenii români se bucură în străinătate de

protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu
sunt compatibile cu absenţa lor din ţară”.

Se cuvin a fi menţionate şi dispoziţiile art. 46 din Carta drepturilor fundamentale a

Uniunii Europene, potrivit cărora „orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări
terţe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecţia
autorităţilor diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi
resortisanţii acelui stat”.

Principiul consacrat de art. 17 din Constituţie exprimă faptul că cetăţenia română, ca legătură
politică şi juridică dintre cetăţean şi stat, determină un anumit statut juridic al persoanei, oriunde
s-ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în afara teritoriului ţării. Desigur că protecţia pe care statul
român o garantează prin norma constituţională implică şi o serie de obligaţii corelative ale
cetăţenilor faţă de stat, de aceea textul constituţional se referă şi la îndeplinirea îndatoririlor de
către cetăţenii români.

7.2. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică

Acest principiu este consacrat de art. 18 din Constituţie, potrivit căruia „(1) Cetăţenii
străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi
a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage
în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România
este parte”.

Sunt de menţionat, de asemenea, prevederile art. 18 din Carta drepturilor fundamentale

a Uniunii Europene potrivit cărora „dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor
prevăzute de Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 şi de Protocolul din 31 ianuarie 1967
privind statutul refugiaţilor şi în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană şi cu
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”.

Prin noţiunea de „protecţie generală a persoanelor” textul constituţional are în vedere

drepturile naturale ce ţin de fiinţa umană (dreptul la viaţă, integritate fizică, psihică etc.), iar
prin „protecţia averilor” se au în vedere drepturi patrimoniale ale persoanei (dreptul de
proprietate, dreptul de moştenire etc.). O.U.G. nr. 194/2002 38 privind regimul străinilor în
România detaliază acest regim de protecţie, reglementând, deopotrivă, drepturile şi obligaţiile
străinilor.

Articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, acesta fiind prin excelenţă un
drept care aparţine străinilor şi apatrizilor şi care reprezintă găzduirea şi protecţia pe care statul
român le acordă acestor persoane, în considerarea faptului că în statul lor de origine acestea
sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi
păcii. Azilul se acordă numai pentru cei urmăriţi pentru activităţi politice şi nu pentru fapte de
drept comun. Potrivit documentelor internaţionale în această materie, azilul este un act paşnic
şi nu poate fi considerat ca un act inamical faţă de un stat 39. La nivel infraconstituţional, aceste
principii şi reguli sunt dezvoltate prin Legea nr. 122/2006 privind azilul în România 40.

7.3. Regulile referitoare la extrădarea sau expulzarea din România

Articolul 19 din Constituţie stabileşte principiul potrivit căruia „cetăţeanul român nu poate
fi extrădat sau expulzat din România”, precum şi excepţia de la acest principiu: extrădarea
cetăţenilor români „în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile
legii şi pe bază de reciprocitate”. Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza
convenţiilor internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.

Reglementând protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare, Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene prevede la art. 19 că „(1) Expulzările colective sunt
interzise. (2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un
risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane
sau degradante”.

Această reglementarea constituţională este o consecinţă a celor care consacră regimul de

protecţie a cetăţenilor români, străinilor şi apatrizilor.

38
Republicată în M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008.

39
I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., 2008, p. 164.
40
M. Of. nr. 428 din 18 mai 2006.
 Extrădarea reprezintă una dintre formele cooperării judiciare internaţionale în materie
penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă
să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este
urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea
executării unei pedepse în statul solicitant 41. Extrădarea se poate solicita/acorda în baza
convenţiilor multilaterale sau a unor tratate bilaterale ori pe bază de reciprocitate, în lipsa
unor asemenea instrumente juridice. Se reţin astfel Convenţia europeană de extrădare,
încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, cu Protocoalele sale adiţionale din 15 octombrie
1975 şi 17 martie 1978, precum şi numeroase convenţii multilaterale, adoptate fie sub egida
Consiliului Europei, fie sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, care conţin dispoziţii
privind extrădarea 42.

Expulzarea reprezintă instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice dintr-un stat
pot să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt,
în mod silit, şederii acelei persoane pe teritoriul său. Potrivit Codului penal român, expulzarea
este o măsură de siguranţă, aşadar o măsură care are ca scop înlăturarea unei stări de pericol
şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, şi care se iau faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală 43.

Expulzarea sau extrădarea se hotărăsc de către justiţie. Legislaţia infraconstituţională

dezvoltă condiţiile şi aspectele de ordin procedural. Astfel, de exemplu, O.U.G. nr. 194/2002
privind regimul străinilor în România prevede că împotriva străinului care a săvârşit o
infracţiune pe teritoriul României poate fi dispusă măsura expulzării în condiţiile prevăzute de
Codul penal şi de Codul de procedură penală, dreptul de şedere al acestuia încetând de drept la
data la care a fost dispusă măsura expulzării. Un străin nu poate fi expulzat într-un stat în care
există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente
inumane sau degradante. De asemenea, măsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a
fost dispusă, nu poate fi executată, dacă străinul este învinuit sau inculpat într-o cauză penală
şi magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării ori dacă
a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi are de executat o pedeapsă
privativă de libertate. Interdicţia de expulzare durează până la dispariţia motivelor pe care a fost

41
F.R. RADU, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică, în Dreptul
nr. 2/2006.
42
F.R. RADU, http://www.just.ro.
43
I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 167.
întemeiată, constatarea situaţiilor menţionate fiind de competenţa instanţei de judecată, în urma
comunicării efectuate de către Oficiul Român pentru Imigrări.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Ce se înțelege prin pluralism legal în materia drepturilor și libertăților fundamentale?

2. Caracterizați universalitatea astfel cum este reglementată de art.15 alin.(1) din Constituție
3. Caracterizați principiul neretroactivității legii și excepțiile de la acest principiu.
4. Explicați importanța consacrării constituționale a principiului neretroactivității legii, cu
excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
5. Ce semnifică egalitatea în fața legii?
6. Ce semnifică egalitatea în drepturi?
7. Comentați principiul potrivit căruia ”nimeni nu este mai presus de lege”
8. Explicați noțiunea de discriminare.
9. Explicați noțiunea de ”privilegiu”.
10. Ce înseamnă accesul la justiție?
11. Este liberul acces la justiție un drept absolut?
12. Poate fi restrâns exercițiul unor drepturi/libertăți fundamentale prin ordonanță de urgență
a Guvernului? Dar prin hotărâre de Guvern?
13. Explicați condiția potrivit căreia restrângerea exercițiului dreptului trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o.
14. Explicați corelația dintre condițiile ce trebuie respectate pentru restrângerea exercițiului
unor drepturi sau libertăți și principiul statului de drept.
15. Caracterizați exigențele de calitate a legii, așa cum rezultă din jurisprudența CCR/CEDO.
16. Explicați ce înseamnă accesibilitatea legii.
17. Identificați exigențele procedurale de adoptare a legii subsumate principiului legalității
(a se vedea Deciziile CCR nr128/2019 și 139/2019)
18. Caracterizați cadrul constituțional referitor la protecția cetățenilor români în străinătate.
19. Caracterizați cadrul constituțional referitor la protecția cetățenilor străini şi a apatriziilor
în România.
20. Caracterizați instituția extrădării și instituția expulzării
 TITLUL VIII

DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CETĂȚENILOR

Prezentare generală. Autorități cu rol de protecție/garantare a drepturilor și libertăților

fundamentale

Capitolul I. Drepturile și libertățile fundamentale consacrate de Constituția

României. Scurtă prezentare

DREPTURILE INVIOLABILITĂȚI

1. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

Articolul 22 din Constituție stabilește că dreptul la viaţă, precum şi dreptul la

integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Totodată, același text interzice tortura
și orice fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. Pedeapsa cu moartea este
interzisă.

Se constată așadar că, într-un singur articol, sunt garantate trei drepturi fundamentale,
primordiale ale ființei umane în general: viața, integritatea fizică și psihică. Astfel, dreptul la
viață nu poate fi conceput fără integritatea fizică, orice atingere a integrității fizice a unei
persoane însemnând o lezare a dreptului la viață. De asemenea, latura psihică a vieții
reprezintă o prelungire a dreptului la viață și nu poate fi disociată nici de integritatea fizică.

În protejarea și garantarea dreptului la viață, la integritate fizică și psihică există, pe de

o parte, o obligație prin care statul trebuie să protejeze individul împotriva oricăror atingeri
aduse acestor drepturi de către alte persoane sau grupuri de persoane iar, pe de altă parte, o
obligație a statului de a nu recurge la măsuri care să afecteze aceste drepturi în acțiunile sale
de protejare a valorilor societății sau a drepturilor altor persoane.

Legislația infraconstituțională dezvoltă și susține principiile instituite la nivel

constituțional. Astfel, garantarea drepturilor reglementate ar fi lipsită de eficiență juridică
fără suportul normei penale, care implică o sancționare specifică, viguroasă, a încălcării
acestora.

2. Libertatea individuală

Cu prilejul adoptării Constituției dar mai cu seamă la revizuirea acestuia, libertatea

individuală a căpătat o amănunțită reglementare, în acord cu exigențele dezvoltate într-o
constantă jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului. Art.23 din Constituție
stabilește principiul potrivit căruia libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt
inviolabile, precum și condițiile în care se poate dispune percheziționarea, reținerea sau
arestarea unei persoane.
Astfel, percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în
cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestarea
preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi
penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu
câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai
mult de 180 de zile.) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să
dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat
arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să
justifice menţinerea privării de libertate.

Sunt de asemenea reglementate o serie de drepturi ale persoanei reținute și arestate,

în scopul evitării oricăror abuzuri ale autorității: celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la
cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel
mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau
numit din oficiu; punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele
acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege; Persoana arestată
preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe
cauţiune.

Este reglementată expres prezumția de nevinovăție, potrivit căreia până la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată,
precum și principiul legalității incriminării și a pedepsei, potrivit căruia nici o pedeapsă nu
poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.

Cu prilejul revizuirii Constituției s-a introdus și dispoziția potrivit căreia sancţiunea

privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală, ceea ce a condus la modificarea
legislației în materie contravențională, în sensul eliminării sancțiunii închisorii
contravenționale, care a fost înlocuită cu sancțiunea muncii în folosul comunității.

3. Dreptul la apărare

Articolul 24 din Constituția României garantează dreptul la apărare. Textul

constituțional se referă atât la dreptul la apărare în sens larg (posibilitatea oricărei persoane de
a beneficia de toate garanțiile oferite de lege în cursulu unui proces) cât și la posibilitatea
părților din cadrul unui proces de a fi asistate de un apărător calificat, de un avocat.

Garantarea dreptului la apărare reprezintă o obligație ce revine statului, în strânsă

legătură cu alte reguli și principii incidente și în materia liberului acces la justiție, găsindu-și
reflectarea în drepturi și garanții procesuale pentru părțile unui proces.
Cât privește asistența judiciară, aceasta este de regulă facultativă. În materie procesual-
penală ea este obligatorie pentru învinuit sau inculpat în cazurile expres prevăzute de lege, sub
sancțiunea nulității absolute a tuturor actelor procesuale efectuate în absența apărătorului, cu
obligația refacerii lor în condițiile legii. Dacă asistența judiciară este obligatorie, iar învinuitul
sau inculpatul nu are un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

4. Dreptul la liberă circulaţie

Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat prin dispozițiile art.25
din Constituția României, care prevede, de asemenea, dreptul fiecărui cetăţean de a-şi stabili
domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Astfel, legislația prevede și restrângeri ale
exercițiului dreptului la liberă circulație, aceste restrângeri trebuind să fie însă în acord cu
prevederile art.53 din Constituție, care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor
drepturi sau libertăți.
 5. Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată

Articolul 26 din Constituție statuează asupra obligației autorităților de a respecta şi

ocroti viaţa intimă, familială şi privată, precum și asupra dreptului persoanei fizice de a
dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri.
Viața intimă familială privește viața de familie a persoanei. Statul ocrotește viața de
familie nu numai prin instituirea acestui drept, ci și prin alte norme constituționale strâns
legate de ocrotirea familiei (dreptul la familie- art.48, protecția copiilor și tinerilor – art.49,
dreptul la moștenire- art.46).

Viața intimă privată se referă la intimitatea sau confidențialitatea pe care o persoană

înțelege să o păstreze în jurul său (viața sentimentală, starea de sănătate, opțiuni religioase
etc). Viața privată presupune și zone aflate la confluența dintre spațiul intim și cel social, cum
sunt datele cu caracter personal – nume, adresă, vârstă, stare civilă. Tot în categoria vieții
intime intră și dreptul persoanei la propria imagine, drept recunoscut atât în jurisprudența
instanțelor naționale cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Dreptul persoanei de a nu dispune de ea însăși are în vedere dreptul persoanei de a

dispune de propriul corp. Persoanele au dreptul de a dispune de ele însele atâta vreme cât nu
încalcă drepturile și libertățile altora și bunele moravuri, ceea ce implică posibilitatea unor
restrângeri ale exercițiului dreptului (situații precum examenul medical obligatoriu al sănătății
înainte de căsătorie, obligația efecturăă unor vaccinuri sau examene medicale pentru
depistarea unor boli venerice sau contagioase).

5. Inviolabilitatea domiciliului

Potrivit art.27 din Constituție, domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate
pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, cu
următoarele excepții:

a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;

b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;

d) prevenirea răspândirii unei epidemii.

Percheziţia domiciliară, care este tot o formă de limitare a inviolabilității domiciliului,

se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, fiind
interzisă în timpul nopții, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.

Cât privește noțiunea de domiciliu, aceasta are în vedere locul unde o persoană
locuiește în mod permanent. Noțiunea de reședință se referă la locul în care o persoană
locuiește în mod temporar sau ocazional.

DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE SOCIALE, ECONOMICE ȘI CULTURALE

1. Dreptul la învăţătură

Potrivit art.32 din Constituție, dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul
general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul
superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.

Textul constituțional de referință stabilește și o serie de reguli cu privire la modul de

realizare a învățământului, respective:

- Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română, regulă care se corelează

cu prevederea potrivit căreia limba română este limba oficială a statului; în condiţiile legii,
învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. este garantat
dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul
de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate;

- Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii
copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile
legii;
 - Învățământul superior beneficiază de autonomie universitară, ceea ce înseamnă
dreptul comunității universitare să își stabilească misiunea proprie, strategia instituțională,
structura, activitățile, organizarea și funcționarea proprie; gestionarea resurselor materiale și
umane, toate acestea ”cu respectarea strictă a legislației în vigoare”. Referitor la conceptual de
autonomie universitară, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe rânduri, statuând
că normele constituționale consacră o singură formă de autonomie în ceea ce privește
organizarea și funcționarea învățământului superior – autonomia universitară, indiferent dacă
este vorba despre învățământ superior de stat sau particular;

- Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui

cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.

2. Accesul la cultură

Potrivit art. 33 din Constituție, introdus cu ocazia revizuirii acesteia, în anul 2003,
accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii, libertatea persoanei de a-şi dezvolta
spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale neputând fi îngrădită.
Statului îi revine obligația de a asigura păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii
naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea
creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.
Ca generație de drepturi, accesul la cultură face parte din generația a treia de drepturi,
denumite și drepturi de solidaritate. Statul trebuie să asigure cadrul necesar pentru ca
persoanele să poată beneficia cu adevărat de acest drept.

Pot fi reținute ca forme de realizare a accesului la cultură următoarele: libertatea

persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea; libertatea persoanei de a accede la valorile culturii
naționale și universale; păstrarea identității spirituale; sprijinirea culturii naționale; stimularea
artelor; protejarea și conservarea moștenirii culturale; dezvoltarea creativității; promovarea
valorilor culturale și artistice.
 3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Potrivit articolului 34 din Constituție, dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. Statul
este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Organizarea asistenţei
medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare,
controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri
de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
Statul român garantează dreptul la ocrotirea sănătății prin reglementarea unui cadru
legal și instituțional privind asigurările obligatorii de sănătate, realizarea de programe publice
de informare a cetățenilor, construirea de spitale, pregătirea personalului medical etc.

Referindu-se la dreptul la ocrotirea sănătăţii, Curtea Constituțională a atras atenția

1
asupra faptului că „obligativitatea asigurării şi a contribuţiei la sistemul asigurărilor
sociale de sănătate trebuie analizată în legătură cu un alt principiu ce stă la baza acestui
sistem, anume cel al solidarităţii.” Referitor la valoarea contribuţiei cetăţenilor, prin
numeroase decizii2 Curtea a reţinut că "este firesc ca valoarea contribuţiei să difere de la
persoană la persoană, în funcţie de cuantumul veniturilor realizate. Această diferenţă este
rezonabilă şi justificată de situaţia obiectiv deosebită în care se află persoanele care
realizează venituri mai mari faţă de cele ale căror venituri sunt mai reduse, precum şi de
principiul solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor, aplicabil în
materia asigurărilor sociale de sănătate".

4.Dreptul la un mediu sănătos

Articolul 35 din Constituție prevede dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător

sănătos şi echilibrat ecologic, precum și îndatorirea persoanelor fizice şi juridice de a proteja
şi a ameliora mediul înconjurător. Această obligație trebuie corelată, prin interpretarea
sistematică a textelor constituționale, cu cea corelativă specifică pentru titularii dreptului de
proprietate, prevăzută de art.44 alin.(7) din Constituție. Același text stabilește și obligația
pozitivă a statului de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Un mediu
sănătos asigură cadrul dezvoltării armonioase a persoanelor și posibilitatea exercitării depline

1Decizia nr.775/2009, Monitorul Oficial al României, Partea I, 459 din 2 iulie 2009 , a se vedea şi Decizia nr. 934/2006, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007
2Decizia nr.56/2006, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 21 februarie 2006, şi Decizia nr. 539/ 2006, Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 661 din 1 august 2006
a altor drepturi precum dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la sănătate, dreptul la
integritate fizică și psihică, etc.

5. Dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii

Articolul 41 din Constituție statuează că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.

Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.
Orice activitate ce se circumscrie dreptului la muncă trebuie să respecte însă regulile pe care
legiuitorul le-a edictat în vederea creării cadrului legal de funcţionare a acestora.

Astfel, în considerarea specificului categoriilor profesionale reglementate, legiuitorul a

stabilit, pentru fiecare caz, prin norme speciale, condițiile de exercitare a profesiei și, în cadrul
acestora, o serie de incompatibilități, menite să slujească interesului public și bunei organizări
și desfășurări, în condiții de legalitat și imparțialitate, a respectivelor profesii. De exemplu,
lipsa unei definiţii clare a profesiilor liberale şi a reglementării principiilor care guvernează
materia – inclusiv principiul potrivit căruia persoanele care exercită o profesie liberală se
supun unui cod deontologic specific categoriei profesionale în cauză -, a determinat
caracterizarea condițiilor și a incompatibilităţilor prevăzute de lege ca reprezentând încălcări
ale dreptului la muncă, sau ca având caracter discriminatoriu. Sesizată fiind cu privire la
neconstituționalitatea reglementărilor având ca obiect asemenea condiții și incompatibilități,
Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate formulate, reținând, de
principiu, că libertatea alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă nu este
incompatibilă cu stabilirea condiţiilor în care poate fi exercitată o profesie, pentru ca aceasta
să corespundă naturii şi finalităţii sale

Același articol statuează asupra dreptului salariaților la măsuri de protecţie socială.

Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor si al
tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi
alte situaţii specifice, stabilite prin lege. Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa
asupra dreptului la salariu, ca și componentă a dreptului la muncă3; „întrucât dreptul la
salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că
diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O

3Decizia nr.1221/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008
atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din
Constituţie. 4”

Normele constituționale stabilesc că durata normală a zilei de lucru este, în medie, de

cel mult 8 ore, principiul potrivit căruia la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii,
precum și garantarea dreptului la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective.
În legătură cu dreptul la muncă este și interzicerea muncii forţate statuată de art. 42
din Constituție care enumeră, totodată, și acele activități care nu constituie muncă forţată,
respectiv:

a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit

legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;

b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau
de libertate condiţionată;

c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac
parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.

6. Dreptul la grevă

Greva poate fi definită ca fiind acea activitate de încetare a lucrului, în mod organizat
și colectiv, de către salariați, cu scopul obținerii unor revendicări profesionale, economice și
culturale. Acest drept al salariaților este reglementat de art. 43 din Constituție, cu trimitere la
dispozițiile legii speciale în ceea ce privește condițiile și limitele exercitării sale, precum și
garanțiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.

7. Dreptul de proprietate privată

Elaborarea Constituţiei din 1991 a răspuns cerinţelor de realizare a unui cadru juridic
democratic şi a fundamentelor statului de drept. În materie de proprietate, experienţa aplicării

4Decizia nr.874 din 25 iunie 2010, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010
reglementărilor adoptate în perioada comunistă, în contextul unei lungi perioade în care
dreptul de proprietate privată a fost aproape lipsit de conţinut, a determinat ca unul dintre
principalele puncte ale dezbaterilor din Adunarea Constituantă asupra Tezelor proiectului de
Constituţie să îl constituie reglementarea garanţiilor acestui drept fundamental, care cunoaște
o amănunțită consacrare prin prevederile art.44 din Constituție.

Astfel, se stabilește că dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt

garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai
în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin
lege organică, precum şi prin moştenire legală.

Același articol preevede garanții în materia exproprierii, naționalizării și confiscării

statuând că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, interzicând naţionalizarea sau orice alte
măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale,
etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor, precum și confiscarea
averilor licit dobândite. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori
contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Pentru lucrări de interes general,
autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a
despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi
pentru alte daune imputabile autorităţii. Despăgubirile la care textele constituționale fac
referire se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.

Este prevăzută, totodată, obligația proprietarilor de respectare a sarcinilor privind

protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi a celorlalte sarcini care, potrivit
legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Textul constituțional prevede și o important garanție a dreptului de proprietate,

respectiv prezumția caracterului licit al dobândirii averii.
 8. Libertatea economică

Textul art.45 din Constituție, care reglementează libertatea economică se corelează în

ansamblul dispozițiilor constituționale cu art.135 alin.(2) lit.a), potrivit cărora statul trebuie să
asigure libertatea comerțului, protecția concureței loiale și crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producție. Dispozițiile constituționale garantează accesul
liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în
condiţiile legii.

Referitor la exercitarea în condițiile legii, este de menționat că accesul liber la o

activitate economic implică stabilirea unor limite de exercitare a libertății economice prin
interzicerea faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate și pentru alte persoane, limitări care
trebuie să fie nediscriminatorii, justificate de un interes general, proporționale cu situația care
le-a determinat.

După aderarea la Uniunea Europeană, atât conținutul cât și limitele libertății

economice pe plan național trebuie determinate și în raport de dreptul Uniunii Europene,
deoarece aceasta se manifestă pe planul pieței, care nu mai este o piață internă, închisă între
frontierele statului ci o piață internă a Uniunii Europene.

9. Dreptul la moştenire

Articolul 46 din Constituție statuează că dreptul la moştenire este garantat,

coroborându-se cu dispozițiile constituționale care ocrotesc și garantează dreptul de
proprietate. Garantarea vizează apărarea a însăși existenței dreptului la moștenire, împotriva
oricăror atingeri pe care statul sau autoritățile publice ar putea să i-o aducă, inclusiv prin
adoptarea unor acte normative. Textul constituțional are în vedere atât moștenirea legală, cât
și pe cea testamentară.

10. Nivelul de trai

Sub denumirea de ”nivel de trai”, textul constituțional al art.47 reglementează o serie

de drepturi sociale ce presupun o problematică deosebit de complexă. Aceasta întrucât
drepturile sociale sunt legate în mod esenţial de ideea de progres economic şi social și, de
asemenea, sunt însoţite de o necesitate substanţială de susţinere financiară. Aceste
caracteristici determină o anumită specificitate şi o dinamică aparte, pe care constituţiile,
caracterizate ca legi cu o mare stabilitate, nu o pot asigura în sine. Adaptarea la această
dinamică revine, prin urmare, legiuitorului infraconstituţional care, prin reglementările pe care
le adoptă, trebuie să respecte, pe de o parte, exigenţele constituţionale şi cele impuse de
reglementările internaţionale iar, pe de altă parte, să fie în măsură să realizeze politicile
sociale impuse de realităţile socio - istorice concrete. Dată fiind specificitatea menţionată şi
dificultatea sarcinii legiuitorului în acest context, i se recunoaşte acestuia o largă posibilitate
de apreciere.
Este de menționat în acest sen că art.1 alin.(3) din Constituţie caracterizează România
ca fiind stat social, fără a da o definiţie acestui concept. Invocarea sa în faţa Curţii
Constituţionale, şi interpretarea sistematică a dispoziţiilor constituţionale care consacră
drepturilor sociale din perspectiva principiului enunţat, au determinat pronunţarea unor decizii
prin care Curtea a examinat şi a precizat înţelesul conceptului de „stat social”, circumscriind
astfel, pe de parte, sfera drepturilor sociale, mai ales a celor de securitate socială, iar, pe de
altă parte, obligaţiile statului în raport de norma constituţională, respectiv marja de apreciere
pe care acesta o are în adoptarea de măsuri care vizează drepturi sociale. O decizie a Curţii 5
definește ”noţiunea de "stat social" ca fiind acel complex de măsuri ce vizează atât politica
economică, cât şi cea socială şi care pune în prim-plan prevederile sociale de natură
economică ce au consecinţe pozitive asupra statutului social al cetăţenilor.» Prin aceeaşi
decizie, Curtea a mai reţinut că „statul social presupune un anumit grad de intervenţie etatică
în abordarea diferitelor domenii cu caracter social existente la nivelul politicii sociale a
statului.
Potrivit art.47 din Constituție, statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică
şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Observând că
acest concept6nu este definit de Constituţie, nici ca atare, nici în ceea ce priveşte mijloacele de
realizare, Curtea Constituțională a României a statuat că acesta impune statului să instituie un
ansamblu de măsuri prin care să asigure protejarea şi îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor
atât prin reglementarea unor drepturi fundamentale, dar şi prin drepturi care nu au o
consacrare constituţională şi care tind către acelaşi obiectiv.

5Decizia nr.1594/2011, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.909 din 21 decembrie 2011
6Decizia nr. 30/1994, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 18 aprilie 1994, Decizia nr.765/2011, Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.476 din 6 iulie 2011
 Art.47 din Constituție reglementează de asemenea, în alin.(2), dreptul cetățenilor la
pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la
ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege.
Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

11. Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie

Potrivit articolul 48 din Constituție, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită

între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor.
Principiile pe care textul constituțional le menționează cu referire la acest drept sunt
următoarele:

- libertatea căsătoriei, ceea ce presupune consimțământul liber exprimat al celor doi

soți cu privire la încheierea căsătoriei; cât privește condiţiile de încheiere, de desfacere şi de
nulitate a căsătoriei, textul constituțional de refetință trimite la legea specială. Se
reglementează egalitatea în fața legii a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie;

- egalitatea soților care presupune egalitatea atât la încheierea căsătoriei cât și relațiile
personale și patrimoniale dintre soți, raporturile dintre părinți și copii, etc;

- drepturile și obligațiile părintești trebuie exercitate și se bazează pe principiul

interesului superior al copilului, părinții având responsabilitatea asigurării unei dezvoltări
armonioase a copiilor minori, asigurarea educației și creșterea în scopul integrării
armonioase în societate.

12. Protecţia copiilor şi a tinerilor

Promovarea drepturilor copiilor și tinerilor reprezintă o evoluție în garantarea

drepturilor omului în general, evoluție care conturează o viziune subsumată conceptului de
”interes superior al copilului”. Această viziune – care se desprinde din actele internaționale
adoptate în materie, precum și din jurisprudența instanțelor chemate să le aplice - este
fundamentată pe ideea că minorul are nevoi și drepturi distincte de cele ale părinților, astfel
încât interesul său ar putea fi diferit de cel al părinților sau tutorilor săi. În aceste condiții,
interesul copilului trebuie să prevaleze în fața altor interese atunci când se iau măsuri cu
privire la acesta.

Art.49 din Constituți instituie un regim special de protecţie şi de asistenţă a tinerilor în

realizarea drepturilor lor. Este reglementată obligația statului de a acorda alocaţii pentru copii
şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Este interzisă exploatarea
minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în
primejdie viaţa ori dezvoltarea normală, precum și angajarea ca salariați a minorilor sub
vârsta de 15 ani. Legislația infraconstituțională enunță expres principiul interesului superior
al copilului și dezvoltă garanțiile prevăzute de textul constituțional (Legea nr.287/2009
privind Codul civil7, Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului8 , Legea nr.273/2004 privind procedura adopției9 ).

13. Protecţia persoanelor cu handicap

Constituția României acordă un text distinct, articolul 50, reglementării protecției

speciale de care se bucură persoanele cu handicap. Este stabilită obligația statului de a asigura
realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale
handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii,
respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.
Pentru deplina respectare a acestui drept, alături de obligațiile statului legislația în
materie legislația prevede și sancționarea celor care se fac vinovați de practici care
discriminează persoanele cu handicap. Sunt de asemenea luate măsuri de susținere financiară
a acestor persoane (ajutoare sociale, scutiri de taxe), și sunt dezvoltate proiecte în scopul
încurajării dezvoltării și integrării sociale armonioase a persoanelor cu handicap.

7 Republicată în temeiul art.218 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind
Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.409 din 10 iunie 2011

8 Publicată în Monitorul oficial al României, partea i, nr.557 din 23 iunie 2004

9 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din 19 aprilie 2012

 DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE SOCIAL –POLITICE

1.Secretul corespondenţei

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor

telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil, în acest sens fiind
dispozițiile art.28 din Constituție.

Corespondența reprezintă un element ce ține de viața intimă și, ca și spațiul în care

persoana locuiește, spațiul în care aceasta comunică trebuie să fie la adăpost de ingerințe
exterioare abuzive. Prin noțiunea de corespondență utilizată de textul constituțional se
înțelege orice transmitere de informații, idei, sentimente, realizată între două sau mai multe
persoane, prin orice mijloc legal de comunicare.

Este de precizat că și acest drept nu exte unul absolut, exercițiul său putând fi limitat în
condițiile legii. În principal, limitările țin de necesitatea efectuării probațiunii în cauzele
penale, cu stricta respectare a dispozițiilor legale.

2.Libertatea conştiinţei

Articolul 29 din Constituție prevede că libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi

libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi
constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor
minori a căror răspundere le revine.

De asemenea, este garantată libertatea conştiinţei; ea trebuie să se manifeste în spirit

de toleranţă şi de respect reciproc.

Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile

legii. Acestea sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin
înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate. În
relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire
religioasă. S-a remarcat că10 termenul de cult are două accepțiuni: într-o accepțiune organic,
prin cult se înțelege o asociație, o organizațție religioasă iar într-o accepțiune funcțională se
înțelege ritualul practicat. În ambele accepțiuni, cultul religios înseamnă exteriorizare unor
credințe religioase, atât prin unirea celor de aceeași credință într-o asociație religioasă
(biserică sau cult), cât și prin ritualurile cerute de acea credință (procesiuni, adunări religioase
etc).

3.Libertatea de exprimare

Potrivit articolului 30 din Constituție, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor

sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel
este interzisă și nicio publicație nu poate fi suprimată. Răspunderea civilă pentru informaţia
sau pentru creaţia adusă la cunoştinţăpublică revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de
radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

În acest mod concepută, libertatea de exprimare este garanţia unei informări obiective
şi a pluralităţii oricare i-ar fi forma, suportul sau finalitatea. Ea se aplică nu numai la mass-
media, ci şi tuturor creatorilor din domeniile ştiinţific, literar sau artistic. Altfel spus,
libertatea de exprimare se refera la libertatea unei persoane de a-si exprimare gandurile,
opiniile sau credinta, precum si la libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris,
prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, inclusiv mediul
online. Protecţia libertăţii de exprimare este o condiţie esenţială pentru garantarea unui regim
politic democratic şi pentru dezvoltarea fiecărei persoane.

Exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă însă unor formalităţi, condiţii,

restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale

10 Constituția României – comentariu pe articole, op. cit., p. 284

sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.Astfel, libertatea de
exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul
la propria imagine. Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de
agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la
separatism teritorial sau la violenţă publică, precum si manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri.

Este de subliniat că limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din
Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi
înţeleasă ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile
democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei
persoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români,
cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă,
fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.  O limitare identică este, de asemenea,
prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care "Exercitarea acestor libertăţi ce comportă
îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau
sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru [...] protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]", precum şi în art. 19 paragraful 3
din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care stabileşte că exerciţiul
libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că aceasta
poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinând seama
de drepturile sau reputaţia altora. Orice hotărâre judecătorească sau act care limitează
libertatea de exprimare trebuie să conţină motive suficient de clare care să justifice de ce o
asemenea restrângere este necesară. Libertatea de exprimare încetează acolo unde începe
dreptul la bună reputaţie, la viaţă privată.

Evoluția mijloacelor de comunicare ridică noi probleme legate de limitele libertății de

exprimare. Astfel, internetul este un mijloc de comunicare și informare diferit de presa
scrisă, mai ales având în vedere capacitatea acestuia de a stoca și transmite informații.
Servind milioane de utilizatori la nivel mondial, internetul nu poate fi supus unor reglementări
și controale uniformizate la nivel mondial. Riscul atingerii drepturilor protejate de
Convenție este mult mai mare în cazul informațiilor care circulă pe internet față de cele
din presa scrisă, în special intruziunile în dreptul la viață privată al persoanei. Din acest
motiv legile care privesc presa scrisă trebuie să difere față de cea din mediul online, aceasta
trebuind să fie supusă unor legi specifice care să aibă în vedere evoluția tehnologiei pentru a
se asigura protecția și promovarea drepturilor și libertăților în cauză.

4. Dreptul la informaţie

Articolul 31 din Constituție reglementează dreptul persoanei de a avea acces la orice

informaţie de interes public, precum și obligația corelativă a autorităţilor publice, potrivit
competenţelor ce le revin, de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor
publice şi asupra problemelor de interes personal. Dreptul la informaţie nu trebuie să
prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. În acest sens, este
stabilită obligația mijloacelor de informare în masă, publice şi private, de a asigura
informarea corectă a opiniei publice. O garanție prevăzută de textul constituționbal pentru
acestea este autonomia serviciilor publice de radio şi de televiziune. Ele trebuie să garanteze
grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor
servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.

5. Libertatea întrunirilor

Libertatea întrunirilor, consfințită de art.39 din Constituție, este o libertate cu caracter

social –politic care constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni reuniuni private sau
publice, cu scopul de a da expresie unor preocupări, gânduri, convingeri. Întrunire semnifică o
grupare de persoane organizată, cu caracter temporar, destinată schimbului de idei, concepții,
opinii.
Potrivit textului constituțional menționat, mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau
orice alte întruniri sunt libere. Acestea se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără
nici un fel de arme.

6. Dreptul de asociere

Garantând dreptul de asociere, art.40 din Constituție stabilește, totodată, și formele de

asociere, respectiv: partide politice, sindicate, patronate şi în alte forme de asociere.
 Se specifică caracterul neconstituțional al partidele sau organizaţiilor care, prin
scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor
statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României, și se
precizează sfera persoanelor care nu pot face parte din partide politice (judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte
categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.) Constituția interzice asociaţiile cu
caracter secret.

În literatura juridică se realizează deosebirea dintre libertatea întrunirilor și dreptul de

asociere. Astfel, întrunirile presupun participanți care nu au calitatea de membru permanent
sau acceptat conform unei proceduri prestabilite, în timp ce asociația presupune un grup de
persoane reunite prin calitatea de membru, între care există legături permanente. De
asemenea, întrunirile nu urmăresc realizarea unui scop permanent, ci a unuia concret, declarat
în momentul desfășurării lor. Asociația presupune existența unui scop permanent, precis,
determinat în momentul înființării, declarat prin actul de înființare sau organizare. Întrunirile
se desfășoară pe baza unor reguli stabilite ad-hoc, în timp ce asociația funcționează pe baza
regulilor statutare. Particularități și diferențe există și în privința locului de desfășurare și a
participanților, însă toate acestea nu trebuie interpretate rigid.

DREPTURILE EXLUSIV POLITICE

1. Dreptul de vot
 Este un drept cu natură exclusiv politică, reglementat de art.36 din Constituție, care
statuează că cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor
inclusiv. Sunt excluși, așadar, de la vot, cetățenii străini și apatrizii, inclusiv refugiații și
solicitanții de azil în România, statutul lor juridic fiind diferit de cel al cetățenilor.

Același text stabilește că nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub
interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea
drepturilor electorale.
Este de menționat faptul că dreptul de vot aparține nu doar cetățenilor români cu
domiciliul în țară, ci și cetățenilor români cu domiciliul în străinătate.

Din examinarea sistematică a Constituției se deduc următoarele trăsături caracteristice

ale votului în România: universalitatea (cu precizările mai sus arătate); egalitatea (reflectată
atât în numărul de voturi de care dispune fiecare cetățean, cât și în ponderea fiecărui vot în
desemnarea reprezentanților națiunii: astfel, fiecare cetățean are dreptul la un singur vot, iar
acest vot are aceeași pondere cu a tuturor celorlalte voturi în desemnarea unei aceleiași
autorități a statului, indiferent de persoana celui care a exercitat dreptul la vot); caracterul
direct (cetățenii aleg direct și personal, fără nici un intermediar sau delegat, reprezentanții lor
în Parlament); caracterul secret; liber exprimat (exprimarea voinței cetățenilor în alegeri nu
trebuie viciată în nici un fel ).

2. Dreptul de a fi ales

Potrivit art. 37 din Constituție, au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care
îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea
în partide politice. În conformitate cu art.40 alin.(3) din Constituție, nu pot face parte din
partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii
activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.

Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23
de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale,
vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a
fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.
 În privința condițiilor de formă, legile electorale precizează condițiile în care o
persoană poate candida din partea unui partid politic sau alianță politică sau candidat
independent. Astfel, de exemplu, candidaturile sunt acceptate doar dacă există declarație de
acceptare din partea persoanei propuse și dacă există declarație pe proprie răspundere că
persoana care candidează nu a fost collaborator al Securității.

3. Dreptul de a fi ales în Parlamentul European

În conformitate cu art.38 din Constituție, în condiţiile aderării României la Uniunea

Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European.
Acest text a fost introdus la revizuirea Constituției, în anul 2003, în perspective aderării la
Uniunea Europeană.
 DREPTURILE GARANȚII

1. Dreptul de petiţionare

Făcând parte din drepturile garanții, dreptul de petiționare consacrat de art.51 din
Constituție se referă la posibilitatea cetățenilor de a se adresa autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor, precum și la obligația corelativă a autorităților
publice de a răspunde la petiții în termenele și în condițiile stabilite de lege. În acest mod,
cetățenii intră în relație directă cu autoritățile statului la propria lor inițiativă și au posibilitatea
de a soluționa atât probleme de interes personal cât și de interes general. Dreptul de
petiționare este diferit de accesul liber la justiție, între acțiunea în justiție și dreptul de petiție
existând diferențe de formă și fond. Astfel, accesul liber la justiție presupune posibilitatea
oricărei persoane de a se adresa instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui drept
subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes, în timp ce dreptul de
petiționare se concretizează în cereri, reclamații, sesizări și propuneri în legătură cu rezolvarea
unor probleme personale sau de grup ce nu presupun în mod necesar calea justiției.

Pentru a asigura deplina realizare a acestui drept, textul constituțional de referință

stabilește că exercitarea sa este scutită de taxă.

2. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

Articolul 52 din Constituție reglementează dreptul persoanei vătămate într-un drept

al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins
sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
Se constată că în vederea exercitării acestui drept, este necesară îndeplinirea
următoarelor condiții:

- dovada vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim (rezultă așadar că nu
orice interes este protejat, ci doar acele interese legitime);
- vătămarea dreptului sau a interesului legitim să fie făcută de o autoritate publică;
 - vătămarea să se fi produs printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în
termenul legal a unei cereri.

Totodată, este consacrată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile

cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu
înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă
neglijenţă. Aceasta presupune un drept de regres al statului față de magistrații care se fac
vinovați de rea –credință sau gravă neglijență. Reaua-credință sau grava neglijență trebuie
probată de către autoritățile statului atunci când exercită dreptul de regres.

CAPITOLUL II . Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor

Secțiunea 1 Noțiune și reglementare

Ar fi de neconceput ca membrii unei colectivităţi umane să aibă doar drepturi fără a

avea nici o îndatorire sau anumite obligaţii faţă de societatea în care trăiesc.

Dintre acestea îndatoriri, sunt circumscrise ca fiind fundamentale acele obligaţii ale
cetăţenilor, considerate esenţiale pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie
şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Constituţia României dedică un capitol reglementării îndatoririlor fundamentale

(Capitolul III al Titlului II), însă asemenea îndatoriri sunt consacrate, cu caracter de principiu,
chiar de art.1 cuprins în Titlul I al Constituției – Principii generale.

Din coroborarea textelor Constituției, distingem următoarele îndatoriri fundamentale

ale cetățenilor României: îndatorirea de a respecta Constituţia, supremația sa, și legile țării
[art.1 alin.(5)]; îndatorirea de fidelitate faţă de ţară (art. 54); îndatorirea de apărare a țării
(art.55); îndatorirea de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice (art.56),
îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de respectare a
drepturilor şi libertăţilor celorlalţi (art.57)
 Secțiunea 2. Scurtă caracterizare a îndatoririlor fundamentale consacrate în
Constituția României

1. Respectarea Constituţiei, a supremației sale și a legilor țării

Consacrată inițial ca obligație a cetățenilor, respectarea Constituției și a supremației

sale a fost transformată, la revizuirea Constituției în anul 2003, întru-un principiu general al
întregii reglementări constituționale: ”În România, respectarea Constituției, a supremației
sale și a legilor este obligatorie” Este vorba despre o obligație ce revine, în egală măsură,
tuturor subiectelor de drept, atât autorităților publice cât și cetățenilor.

2. Îndatorirea de fidelitate față de ţară

Potrivit art.54 din Constituție, ”(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.(2) Cetăţenii
cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu
credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.”

Această îndatorire este o consecinţă logică a legăturii de cetăţenie şi reprezintă

fundamentul tuturor celorlalte îndatoriri cetăţeneşti înscrise în Constituţie. Aşa cum legătura
de cetăţenie depăşeşte cadrele înguste ale juridicului pentru a exprima o legătură permanentă
ce se stabileşte între un individ şi colectivitatea umană organizată în stat, tot astfel şi obligaţia
de fidelitate faţă de patrie exprimă şi un conţinut moral, nu numai juridic, dând expresie
devotamentului pe care orice cetăţean trebuie să îl manifeste faţă de patria sa.
Îndatorirea de fidelitate față de țară capătă valenţe specifice pentru aceia dintre cetăţeni
cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi pentru militari. Ca o manifestare a
regimului juridic particular, de putere, ce caracterizează funcţiile publice, fidelitatea
funcţionarilor publici faţă de ţară este marcată şi în mod solemn, prin depunerea unui
jurământ, în formele cerute de lege.

Încălcarea acestei îndatoriri atrage răspunderea juridică și aplicarea unor sancțiuni

grave, inclusiv de natură penală.
 3. Îndatorirea de apărare a țării

Potrivit art.55 din Constituție, ”(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică.(3)
Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu
excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.”

Atât ca drept, cât și ca îndatorire, apărarea țării este un corolar al obligației de

fidelitate față de țară. Indatorirea de apărare a țării obligă cetăţenii să fie pregătiţi pentru a da
riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate
împotriva ţării. Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fară
deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională, şi ea constituie, în
egală măsură, şi un drept al oricărui cetăţean, o posibilitate pe care legea o recunoaşte şi o
protejează.
O formă particulară a acestei îndatoriri generale este cea legată de îndeplinirea
stagiului militar. Revizuirea Constituţiei din anul 2003 a dat o reglementare permisivă acestor
dispoziții, în sensul că stagiul militar nu mai este obligatoriu. Se dă în sarcina legii organice
stabilirea condiţiilor privind îndeplinirea îndatoririlor militare, îndatoriri ce vor reveni tuturor
cetăţenilor români, bărbaţi şi femei. S-au păstrat limitele încorporării între vârsta de 20 de ani
şi cea de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, aceasta fiind în concordanţă cu cerinţele
profesionalizăr ii armatei, ţinând cont şi de perioada de timp necesară pentru realizarea acestui
proces.

4. Îndatorirea de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice

Potrivit art.56 din Constituție, ”(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite
şi prin taxe, la cheltuielile publice.(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea
justă a sarcinilor fiscale.(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin
lege, în situaţii excepţionale.”

Textul constituţional se referă expres doar la subiectele individuale de drept care sunt
cetăţenii, dar este evident că prin această exprimare nu sunt excluse de la această obligaţie
persoanele juridice care obţin venituri.
 Se constată că textul constituțioanl precizează o aplicaţie particulară a principiului
egalităţii în materie fiscală, fiind inclusă atât egalitatea cetățenilor în fața impozitelor, a
sarcinilor publice, cât și egalitatea cetățenilor în fața legii fiscale. Caracterul just al sistemului
legal de impuneri face trimitere la principiul proporţionalită ţii şi la cel al echităţii,
structurante pentru orice societate democratică.
Alineatul al treilea al aceluiaşi articol interzice stabilirea oricăror alte prestaţii în
sarcina cetăţenilor, în afara celor expres stabilite prin lege şi numai în situaţii excepţionale.
Istoria a dovedit nu o dată că situaţii neprevăzute pot apare oricând, însă acestea nu trebuie să
justifice un comportament arbitrar din partea autorităţilor publice, ci trebuie să se înscrie în
limitele legalităţii şi ale statului de drept.

5 . Îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de

respectare a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi

Potrivit art.57 din Constituție, cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-
şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile celorlalţi.

Aceasta întrucât drepturile fundamentale nu sunt drepturi absolute, sfera de aplicare a

avcestora putând fi de altfel restrânsă în anumite condiții. Buna credinţă, principiu tradiţional
de drept civil, dar şi concept cu valoare morală, este statuată astfel ca regulă constituţională
obligatorie. Limita unui drept se regăsește în dreptul sau libertatea celorlalți, iar această
dinamică socială nu ar putea funcţiona în condiţii de securitate în absenţa respectării acestui
principiu cu valoare universală. Dacă în ceea ce priveşte garantarea drepturilor cetăţenilor faţă
de posibilele abuzuri ale autorităţilor publice, Constituţia şi întreg sistemul normativ prevăd
numeroase mecanisme de protecţie, în special de natură jurisdicţională , în ceea ce priveşte
protecţia drepturilor faţă de posibilele abuzuri realizate de alte subiecte individuale de drept
singura formă de garantare o reprezintă tocmai comportamentul acestor subiecte individuale,
ce trebuie să se conformeze regulilor stabilite de art.57 din Constituţie.
 CAPITOLUL II Avocatul Poporului

Secțiunea 1 Scurtă prezentare a instituției

Avocatul Poporului este denumirea constituțională sub care s-a organizat și

funcționează în România instituția ombudsmanului, care își are originea în Suedia
(Constituția din anul 1809). Strict etimologic, denumirea de ombudsman este de sorginte
germanică, om-buds-man însemnând cel care încasează amenda. Ca și trăsături fundamentale
ale instituției, legate de etimologia sa, au fost identificate neutralitatea și împuternicirea de a
acționa pentru altul11, arătându-se că, ”de fapt, chiar neutralitatea sa îl legitimează să intervină
pentru altul”. Ombudsman-ul acționează pentru binele public, prin protejarea drepturilor
individuale, apărând astfel solidaritatea socială împotriva abuzurilor. În țara de origine,
ombudsman-ul a fost creat pentru a exercita un control menit să contribuie la garantarea
echilibrului dintre puteri.

Instituția ombudsmanului s-a răspândit îndeosebi în Europa, sub denumiri diferire.

Acesta este, de fapt, o persoană independentă, numită de regulă de către Parlament, pentru a
supraveghea administrația în relația sa cu cetățeanul. Instituția a fost receptată și în România,
fiind consacrată prin Constituția din 1991.

Secțiunea 2 Avocatul Poporului în România

a. Numire și statut

Constituantul român a optat pentru denumirea Avocatul Poporului, considerându-se că

este denumirea care exprimă cel mai clar și pe înțelesul tuturor, rolul și semnificațiile juridice
ale acestei instituții.

Organizarea și funcționarea Avocatului Poporului sunt reglementate de dispozițiile

art.58-60 din Constituție și de Legea nr.35/199712.

11 M. Vlad, Ombudsman-ul românesc în contextul integrării europene, în Despre constituție și

constituționalism, Liber amicorum Ioan Muraru, Ed Hamangiu, București, 2006, p. 70

12 republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004
 Astfel, instituţia Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă şi independentă
faţă de orice altă autoritate publică, în condiţiile legii. În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul
Poporului nu se substituie autorităţilor publice. Avocatul Poporului nu poate fi supus nici unui
mandat imperativ sau reprezentativ și nimeni nu îl poate obliga pe să se supună
instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale.
Ca o garanție a acestei independențe, instituţia Avocatul Poporului are buget propriu,
care face parte integrantă din bugetul de stat. Prin legile bugetare anuale poate fi aprobat un
fond la dispoziţia Avocatului Poporului, pentru acordarea de ajutoare. Proiectul de buget se
aprobă, cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice, de Avocatul Poporului şi se
înaintează Guvernului pentru a fi inclus distinct în proiectul bugetului de stat supus legiferării.
Obiecţiile Avocatului Poporului la proiectul de buget al Guvernului se prezintă Parlamentului
pentru soluţionare.
Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani de Camera Deputaţilor şi de Senat,
în şedinţă comună, iar mandatul său poate fi reînnoit o singură dată. Poate fi numit Avocat al
Poporului orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile de numire prevăzute pentru
judecători la Curtea Constituţională, adică pregătire juridică superioară, înaltă competență
profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic
superior.
Propunerile de candidaţi se fac de către birourile permanente ale Camerei Deputaţilor
şi Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale
Parlamentului. Candidaţii vor fi audiaţi de comisiile juridice din Camera Deputaţilor şi Senat.
În vederea audierii, fiecare candidat va depune actele din care rezultă îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de Constituţie şi de prezenta lege pentru a fi numit Avocat al Poporului. Candidaţii
vor fi prezenţi la dezbateri. ste numit ca Avocat al Poporului candidatul care a întrunit cel
mai mare număr de voturi ale deputaţilor şi senatorilor prezenţi. Mandatul de Avocat al
Poporului se exercită de la data depunerii, în faţa preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, jurământului și durează până la depunerea jurământului de către noul Avocat
al Poporului.
Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen în caz de demisie,
revocare din funcţie, incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private, imposibilitate de a-şi
îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate, ori
în caz de deces. Revocarea din funcţie a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării
Constituţiei şi a legilor, se face de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, la propunerea birourilor permanente ale
celor două Camere ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor
două Camere ale Parlamentului. Demisia, incompatibilitatea, imposibilitatea de îndeplinire a
funcţiei sau decesul se constată de către birourile permanente ale celor două Camere ale
Parlamentului, în cel mult 10 zile de la apariţia cauzei care determină încetarea mandatului
Avocatului Poporului.
Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau
pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute
de prezenta lege.
În timpul exercitării funcţiei, Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia nu pot fi membri
ai unui partid politic şi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
activităţilor şi funcţiilor didactice din învăţământul superior.

CAPITOLUL III Curtea Europeană a Drepturilor Omului

http://www.echr.coe.int/Documents/Court_in_brief_RON.pdf

http://www.coe.ro/statut_curte.html

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, intrată în

vigoare în septembrie 1953, consacra, pe lângă o o serie de drepturi și libertăți civile și
politice, un sistem vizând garantarea, respectarea de catre statele contractante a obligațiilor
asumate de acestea. Trei instituții împarțeau responsabilitatea acestui control: Comisia
Europeană a Drepturilor Omului (înființată în 1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(înființată în 1959) și Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, compus din miniștrii
afacerilor externe ai statelor membre sau din reprezentanții lor.

De la intrarea în vigoare a Convenției, au intervenit dezvoltări importante ca urmare a

adoptării unor Protocoale adiționale, care au adăugat drepturi și libertăți celor consacrate de
Convenție și au adus modificări mecanismelor de control inițial instituite. O asemenea
reformă s-a impus având în vedere creșterea numărului și a complexității plângerilor
referitoare la încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, precum și extinderea Consiliului Europei 13. Ca urmare, prin Protocolul nr.11,
adoptat de Comitetul de miniștri la 10 aprilie 1994, s-a creat o Curte unică și permanentă,
compusă dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor contractante, aleși pe o
perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatelor. Scopul reformei a fost creșterea
eficacității mijloacelor de protecție a drepturilor omului. Noua Curte Europeana a Drepturilor
Omului a început să funcționeze la 1 noiembrie 1998, data intrarii în vigoare a Protocolului
nr. 11 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Protocolul nr.14 la Convenție, intrat în vigoare la 1 iunie 2010 a adus schimbări menite să
eficientizeze activitatea acestei Curți.

În aproape o jumătate de secol, Curtea a pronunţat mai mult de 10 000 de hotărâri. Aceste
hotărâri, obligatorii pentru statele în cauză, determină modificarea legislaţiei şi a practicii
ÎNÎNTREBĂRI
naţionale. DE CONTROL
Datorită jurisprudenţei Curţii, Convenţia devine un instrument puternic, capabil să
facă faţă noilor provocări şidreptul
1. Caracterizați să contribuie
la viață.la consolidarea Statului de drept şi democraţiei în
Europa. Având 2. Ce înseamnă
în vedere locul ”dreptul
și rolullaCurții
libertate”
Europeneîn sensul art.5 din
a Drepturilor Convenție
Omului, ca de șialtfel
art.23
și dn
Constituție?
ale Curții 3. de Care
Justițieestea durata
Uniunii Europene,
maximă din punct
a reținerii, potrivitdeConstituției?
vedere al funcțiilor pe care le
îndeplinesc4.în Potrivit
materia Constituției, cine dispune
apărării drepturilor arestarea preventivă
și a libertăților fundamentale,și când?
s-a exprimat ideea
5. Care sunt regulile constituționale aplicabile arestării preventive în cursul urmăririi
14
potrivit căreia acestea
penale? pot fi considerate curți constituționale europene . Aceasta întrucât, în
6. Care sunt
domeniul drepturilor regulile constituționale
fundamentale, instanțele în cauză aplicabile arestării cu
se confruntă preventive
probleme însimilare
faza de
judecată?
celor ridicate7. înCaracterizați
fața curțilorprezumția
constituționale naționale şi realizează controlul jurisdicțional pe
de nevinovăție
baza unui 8.catalogCe obligații revin statului
al drepturilor în privința
fundamentale și agarantării dreptului
unor proceduri la ocrotireacu
comparabile sănătății?
cele ale
9. Caracterizați dreptul la libera circulație.
curților constituționale.
10. Caracterizați Dindreptul
această perspectivă, raporturile dintre Curtea Europeană a
la apărare.
Drepturilor11. Caracterizațo
Omului şi curțile dreptului la viață intimă,
constituționale, într-unfamilială și privată.
sens larg, sunt înțelese ca expresie a
12. Ce obligații revin statului în privința garantării dreptului la învățătură/instruire?
cooperării 13.pe mai multe niveluri,
Caracterizați dreptulcare funcționează
la muncă, astfelpecum baza unor
este concepte
acesta de ordin
consacrat sistemic și
de Constituție
precum: unitate, documentele
diferență șiinternaționale în materie. și pluralitate, delimitare, interacțiune și
diversitate, omogenitate
14. Ce obligații revin statului în privința garantării dreptului de proprietate privată?
implicare15.15.Controlul exercitat
Caracterizați de Curtea
obligațiile Europeană
statului a Drepturilor
de protecție specială Omului apare,cu
a persoanelor dinhandicap.
această
perspectivă,16.caCeunobligații
mecanismrevindestatului în privința
siguranță, pentrugarantării secretului
a rezolva acele corespondenței?
probleme care scapă
17. Caracterizați dreptul la un nivel de trai decent.
18. Caracterizați dreptul de vot cu referire la legislația și jurisprudența în materie.
19. Caracterizați
13 acesta a trecut, dreptul
între 1989 si 1996, de lade
23 alafi40ales cu referire
de state membre. la legislația și jurisprudența în materie.
20. Caracterizați libertatea de exprimare și limitele sale.
21. Multilevel
14A. Vosskuhle, Caracterizați libertatea
Cooperation deEuropean
of the gândire,Constituțional
de conștiință și de„European
Courts, religie. Constitutional Law
22. Caracterizați
review” no.6/2010, p.175 dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
23. Caracerizați
15A . Vosskuhle, The protection dreptul
of humande asociere.
rights within the european cooperation of Courts, prezentată la
lucrările Comisiei de la Veneția, 9 martie 2013, Veneția,
24. Caracterizați îndatoririle fundamentale Italia, p.4ale cetățenilor români, așa cum sunt acestea
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-JU(2013)001-e
reglementate de normele contituționale.
25. Caracterizați noțunea de ”abuz de drept”

26. Prezentați statutul Avocatului Poporului, potrivit Constituției României

controlului riguros ale instanțelor constituționale naționale. 16 Din această perspectivă,
judecătorul constituțional și, în general, judecătorul național, apare ca fiind primul însărcinat
cu misiune de realizare a protecției drepturilor și libertăților fundamentale iar, sub aspectul
raportării la standarele europene privitoare la aceste drepturi.

16L.Wildhaber, The place of the European Court of Human Rights in the European Constitutional landscape,
http://www.confcoconsteu.org/reports/rep-xii/Report%20ECHR-EN.pdf
BIBLIOGRAFIE
Marieta Safta – Drept constituțional și instituții politice. Vol I. Teoria generală a dreptului
constituțional. Drepturi și libertăți. Ed a 6-a revizuită, Ed. Hamangiu, 2020
Tudorel Toader, Marieta Safta – Contenciosul constituțional, Ed. a doua, Ed. Hamangiu, 2020
Constituția României, decizii CCR, hotărâri CEDO, hotărâri CJUE, legislație conexă, Ed.
îngrijită și adnotată de Tudorel Toader, Marieta Safta – Ed. Hamangiu, Ed. a doua, 2019
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.)- Constituția României.Comentariu pe articole,
CH. Beck, București, 2019
Ion Deleanu – Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul
comparat, CH Beck, București, 2006
Buletinul Curții Constituționale, www.ccr.ro
T. Drăganu – „Tratat de drept constituţional şi instituţii politice”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998
Revista de drept constituțional
www.ccr.ro
http://www.echr.coe.int
http://curia.europa.eu/

https://www.juridice.ro/author/marieta-safta

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [3-28 august 2020].

Neconstituționalitatea legii versus problema interpretării și aplicării legii

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [16 mai – 5 iunie 2020]. Regimul juridic
al excepției de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului. Controlul de
constituționalitate a tratatelor internaționale

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [30 martie – 15 mai 2020]. Regimul

juridic al ordonanțelor de urgență ale Guvernului

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [6 ianuarie 2020–31 ianuarie 2020].

Regimul juridic al încheierilor de sesizare a Curții Constitu ționale cu excep ții de
neconstituționalitate (III).  Obiectul excepțiilor de neconstituționalitate
Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [2-13 decembrie 2019]. Regimul juridic
al încheierilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstitu ționalitate.
Obligația instanței de judecată de a-și exprima opinia asupra excepției invocate

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [18-22 noiembrie 2019]. Raporturile

între dreptul național, internațional, european în cadrul controlului de
constituționalitate (I). Interpretarea art. 20 din Constituție –  Tratatele internaţionale
privind drepturile omului. Interpretarea art. 148 din Constituție –  Integrarea în Uniunea
Europeană. Condițiile cumulative în ceea ce privește folosirea unei norme de drept
european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [11-15 noiembrie 2019]. Regimul

juridic al inadmisibilităților în fața Curții Constituționale (VI).  Sunt admisibile
excepțiile de neconstituționalitate având ca obiect dispoziţiile din legi şi ordonanţe, în
interpretarea consacrată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin recursurile în interesul
legii sau hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Efectele deciziilor
Curții Constituționale (II). Deciziile interpretative

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [4-8 noiembrie 2019]. Regimul juridic

al inadmisibilităților în fața Curții Constituționale (V). Motivarea excepției de
neconstituționalitate ridicată de instanța de judecată din oficiu . Efectele deciziilor Curții
Constituționale (I). Efectele deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate
asupra cauzelor definitiv soluționate. Efectele deciziilor de respingere a excep țiilor de
neconstituționalitate

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [28 octombrie – 1 noiembrie 2019].

Regimul juridic al inadmisibilităților în fața Curții Constitu ționale
(IV). Inadmisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate având ca obiect prevederi legale
constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Cur ții Constitu ționale .
Principii constituționale (II). Principiul legalității – Securitatea juridică

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [14-18 octombrie 2019]. Regimul

juridic al inadmisibilităților în fața Curții Constituționale (II).  Lipsa motivării excepției
de neconstituționalitate. Ce înseamnă ”motivarea excepției de neconstituționalitate”?
Inadmisibilitatea excepțiile de neconstituționalitate prin care se critică modul de aplicare
a dispozițiilor legale și soluția pronunțată de judecător. Inadmisibilitatea excepțiile de
neconstituționalitate prin care se solicită modificarea sau completarea prevederilor supuse
controlului. Competența de a aprecia asupra cauzelor de inadmisibilitate

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [7-11 octombrie 2019]. Regimul juridic

al inadmisibilităților în fața Curții Constituționale (I). Lipsa legăturii excepției de
neconstituționalitate cu cauza în care a fost ridicată . Pricipii constituționale
(I). Principiul separației și echilibrului puterilor în stat
 ANEXA
ACTE ALE CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI PRONUN ȚATE ÎN
EXERCITAREA CONTROLULUI DE CONSTITUȚIONALITATE AL
INIȚIATIVELOR DE REVIZUIRE A CONSTITUȚIEI/LEGI DE REVIZUIRE A
CONSTITUȚIEI ADOPTATĂ DE PARLAMENT

DECIZIA Nr.85
din 3 septembrie 1996

privind constituţionalitatea iniţiativei de revizuire a prevederilor art.41 alin.(7)

din Constituţia României
Publicată în Monitorul Oficial nr.211 din 06.09.1996

Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 28 august 1996, de către 39 de senatori, şi

anume: Ion Coja, Emil Tocaci, Vasile Pipa, Dumitru Mugurel Cerăceanu, Constantin Moldovan,
Constantin Radu Baltazar, Ion Cârciumaru, Ştefan David, Gigel Grigore, Emil Scurtu, Florin Velicu,
Alexandru Paleologu, Alexandru Popovici, Gheorghe Cătuneanu, Şerban Săndulescu, Valentin
Corneliu Gabrielescu, Sabin Ivan, Ion Manea, Maria Matilda Ţeţu, Nicolae Manolescu Apolzan, Ştefan
Radoff, Matei Boilă, Tănase Tăvală, Petru Dan Lazăr, Valer Suian, Gheorghe Secară, Mihai Buracu,
Ignat Florica Doina, Voicu Valentin Glodean, Radu Ceontea, Gheorghe Răboacă, Vasile Vetişanu,
Nistor Bădiceanu, Ioan Paul Popescu, Dragomir Popescu, Valeriu Momanu, Victor Stoicescu, Radu
Vasile şi Adrian C. Păunescu, cu propunerea legislativă de revizuire a prevederilor art.41 alin.(7) din
Constituţie.
Propunerea a fost depusă la Curte de către domnul senator Ion Coja.
Potrivit Încheierii din 3 septembrie 1996, pronunţată în temeiul art.10 alin.4 din Regulamentul de
organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, plenul a dispus declanşarea din oficiu a procedurii
jurisdicţionale şi a luat în dezbatere iniţiativa de revizuire, în temeiul art.144 lit.a) din Constituţie şi al
art.37 din Legea nr.47/1992.

CURTEA,
având în vedere propunerea legislativă de revizuire raportată la prevederile Constituţiei şi ale Legii
nr.47/1992, precum şi raportul întocmit de judecătorul desemnat în acest scop, reţine următoarele:
Propunerea legislativă de revizuire în forma depusă este semnată de 43 de senatori. Din Adresa
secretarului general al Senatului nr.1.034 din 28 august 1996 rezultă că 4 semnatari nu mai au
calitatea de senatori. Propunerea legislativă de revizuire fiind totuşi iniţiată de 39 de senatori,
reprezentând mai mult de o pătrime din numărul total al senatorilor, întruneşte cerinţele prevăzute de
art.146 alin.(1) din Constituţie.
În forma actuală, art.41 alin.(7) din Constituţie prevede că: ”Averea dobândită licit nu poate fi
confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă”.
Prin iniţiativa de revizuire se propune înlocuirea prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii cu
următorul text:
”Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”.
Prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de
proprietate, în concordanţă cu prevederile alin.(1) al art.41 din Constituţie, conform cărora dreptul de
proprietate este garantat.
 Această prezumţie se întemeiază şi pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic
este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea
ilicită a acesteia să fie dovedită.
În mod corespunzător, alin.(8) al art.41 din Constituţie prevede că bunurile destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Astfel fiind, prezumţia
instituită de art.41 alin.(7) din Constituţie nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii.
Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991 a
fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii,
neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea
a II-a, nr.29 din 11 octombrie 1991.
Prin propunerea de revizuire se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al
averii, prevăzându-se că averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă. Pe cale de
consecinţă, ar rezulta că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la
dovada contrarie făcută de titularul ei.
Securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei
persoane este însă indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii. De aceea înlăturarea
acestei prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate.
Potrivit art.148 alin.(2) din Constituţie nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat
suprimarea garanţiei unui drept constituţional.
Întrucât propunerea de revizuire are ca urmare suprimarea garanţiei constituţionale a dreptului de
proprietate pe care o reprezintă prezumţia dobândirii licite a averii, aceasta este neconstituţională,
încălcând limitele revizuirii prevăzute de art.148 alin.(2) din Constituţie.
Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art.41, art.144 lit.a), art.146 alin.(1) şi art.148
alin.(2) din Constituţie, precum şi prevederile art.37 din Legea nr.47/1992, în unanimitate,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Constată că propunerea legislativă de revizuire a prevederilor art.41 alin.(7) din Constituţie este
neconstituţională, deoarece ar avea ca rezultat suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate,
încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.148 alin.(2) din Constituţie.
Decizia se comunică grupului de senatori, prin domnul senator Ion Coja, şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 3 septembrie 1996 şi la ea au participat Ioan Muraru,
preşedinte, Costică Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Lucian Stângu,
Florin Bucur Vasilescu, judecători.
 DECIZIA Nr.82
din 27 aprilie 2000

privind constituţionalitatea iniţiativei legislative de revizuire a prevederilor

art.41 alin.(2), teza întâi, din Constituţie
Publicată în Monitorul Oficial nr.193 din 04.05.2000

Prin adresa nr.XIV/137 din 29 februarie 2000 preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii
Constituţionale propunerea legislativă de revizuire a prevederilor art.41, alin.(2), teza întâi, din
Constituţie, iniţiată de 689.237 cetăţeni, împreună cu listele cuprinzând semnăturile iniţiatorilor, spre
competentă examinare a constituţionalităţii acesteia.
Din cuprinsul documentaţiei înregistrate la Curtea Constituţională rezultă că iniţiativa legislativă a
fost depusă la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor la data de 19 ianuarie 2000 de un “grup de
acţiune pentru strângerea semnăturilor”, în numele căruia au semnat domnii Mircea Ionescu-Quintus,
Valeriu Stoica şi Puiu Haşotti, cu menţionarea calităţii acestora de preşedinte, prim-vicepreşedinte şi
vicepreşedinte ai Partidului Naţional Liberal.
Iniţiativa legislativă vizează revizuirea prevederilor art.41 alin.(2), teza întâi, din Constituţie,
potrivit cărora: “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Textul
propus de iniţiatorii revizuirii ar urma să aibă următorul conţinut: “Proprietatea privată este garantată în
mod egal de lege, indiferent de titular.” Se propune, aşadar, înlocuirea termenului “ocrotită” cu acela
“garantată”.
Împreună cu iniţiativa legislativă de revizuire a Constituţiei, a fost transmis Curţii Constituţionale
şi avizul Consiliului Legislativ nr.88 din 9 februarie 2000. Consiliul Legislativ a avizat negativ această
propunere legislativă, considerând, în esenţă, că nu sunt respectate dispoziţiile Legii nr.189/1999
privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.611 din 14 decembrie 1999.
Documentaţia anexată la iniţiativa de revizuire conţine şi un număr de 73 de dosare, cuprinzând
liste cu semnături ale cetăţenilor din 41 de judeţe ale ţării şi din cele şase sectoare ale municipiului
Bucureşti.
Prin Încheierea din 2 martie 2000, pronunţată în temeiul art.12 alin.3 din Regulamentul de
organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, plenul Curţii a dispus declanşarea procedurii de
examinare a iniţiativei legislative de revizuire a Constituţiei, stabilindu-se termen la 29 martie 2000.
Luând în dezbatere această iniţiativă legislativă, în temeiul art.144 lit.a) şi h) din Constituţie,
precum şi al art.35 şi 36 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată, Plenul Curţii, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat judecarea
cauzei pentru data de 19 aprilie 2000 şi apoi pentru data de 27 aprilie 2000, când a fost pronunţată
prezenta decizie.

CURTEA,
examinând iniţiativa legislativă de revizuire a prevederilor constituţionale ale art.41 alin.(2), teza întâi,
raportată la dispoziţiile art.146 şi 148 din Constituţie, dispoziţiile Legii nr.189/1999 privind exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni, avizul Consiliului Legislativ nr.88 din 9 februarie 2000, raportul
întocmit de judecătorul desemnat în acest scop, precum şi prevederile Legii nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauză se întemeiază pe prevederile
art.144 lit.a) din Constituţie, potrivit cărora Curtea Constituţională “se pronunţă […],din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei”. Din aceste prevederi rezultă atribuţia Curţii de a se pronunţa
asupra constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, indiferent de iniţiator, aşadar inclusiv
asupra iniţiativelor legislative de revizuire formulate de către cetăţeni, conform art.144 lit.h) din
Constituţie, potrivit cărora Curtea “verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni.”
 Sub aspectul competenţei, sunt, de asemenea, aplicabile dispoziţiile art.36 din Legea nr.47/1992,
republicată, care detaliază atribuţia Curţii Constituţionale de a se pronunţa, din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei [conform art.144 lit.a) din Constituţie], precum şi dispoziţiile
art.35 din aceeaşi lege, care trimit la legea specială privind exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni. Această lege specială este, în prezent, Legea nr.189/1999, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.611 din 14 decembrie 1999, dată la care a şi intrat în vigoare. Ea se aplică atât
iniţiativelor care au ca obiect o propunere legislativă în domeniul legilor organice sau ordinare, cât şi
celor referitoare la o propunere legislativă în domeniul legilor constituţionale, aşadar în vederea
revizuirii Constituţiei.
Art.7 alin.(1) din Legea nr.189/1999 prevede: “Curtea Constituţională, din oficiu sau pe baza
sesizării preşedintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa, va verifica:
a) caracterul constituţional al propunerii legislative ce face obiectul iniţiativei;
b) îndeplinirea condiţiilor referitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă listele de susţinători
prezentate sunt atestate potrivit art.5;
c) întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, prevăzut de art.73 şi,
după caz, la art.146 din Constituţie, precum şi respectarea dispersiei teritoriale în judeţe şi în municipiul
Bucureşti, prevăzută de aceleaşi articole”.
1. Procedând la verificarea caracterului constituţional al propunerii legislative ce face obiectul
iniţiativei legislative, Curtea reţine că, în redactarea actuală, art.41 alin.(2), teza întâi, din Constituţie
prevede că “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Pe de altă
parte, prin iniţiativa de revizuire se propune înlocuirea termenului “ocrotită” cu termenul “garantată”.
Limitele revizuirii Constituţiei sunt prevăzute la art.148, potrivit căruia: “(1) Dispoziţiile
prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român,
forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi
limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau stării de urgenţă şi nici în timp
de război.”
Examinând textul modificării propuse prin iniţiativa de revizuire a art.41 alin.(2), teza întâi, din
Constituţie, Curtea Constituţională constată că această propunere nu încalcă nici una dintre
interdicţiile stabilite prin art.148 din Constituţie, fiind deci, sub acest aspect, constituţională.
2. Potrivit prevederilor constituţionale ale art.146 “(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de
Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din
judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel
puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative”.
Verificând îndeplinirea acestor condiţii, Curtea Constituţională constată că Legea nr.189/1999
privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, intrată în vigoare la data de 14 decembrie
1999, stabileşte regulile procedurale referitoare la constituirea şi componenţa comitetului de iniţiativă,
publicarea în Monitorul Oficial al României a propunerii de revizuire a Constituţiei, avizul prealabil al
Consiliului Legislativ, forma listelor de semnături ale susţinătorilor, datele pe care trebuie să le conţină
aceste liste, condiţiile de atestare a listelor, înregistrarea propunerii legislative şi verificarea iniţiativei
de către Curtea Constituţională.
Din documentaţia anexată la sesizare, rezultă că strângerea semnăturilor pentru susţinerea
iniţiativei de revizuire a Constituţiei s-a realizat anterior intrării în vigoare a Legii nr.189/1999. De
aceea, aceste operaţiuni nu pot fi supuse verificării prin raportare la condiţiile stabilite prin această din
urmă lege, întrucât, în acest fel, ar fi încălcate dispoziţiile art.15 alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora:
“Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.”
Dispoziţiile finale cuprinse în art.12 din Legea nr.189/1999, conform cărora “Legea nu se aplică
iniţiativelor legislative ale cetăţenilor, cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat până la
data intrării ei în vigoare”, nu pot fi interpretate în sensul că s-ar aplica tuturor operaţiunilor pe care le
implică exercitarea acelor iniţiative legislative asupra cărora Curtea Constituţională nu se pronunţase
până la data de 14 decembrie 1999.
În aceste condiţii şi având în vedere că — anterior Legii nr.189/1999 — nu a existat vreo altă
reglementare legală în materie, Curtea Constituţională reţine că absenţa unei legi în vigoare în
perioada în care s-au întocmit, s-au semnat şi s-au atestat listele de susţinători nu poate îngrădii
exercitarea de către cetăţeni a dreptului constituţional de a iniţia propuneri legislative, inclusiv pentru
revizuirea Constituţiei, prevederile art.146 din aceasta fiind aplicabile în mod direct. În acest sens este
jurisprudenţa constantă a Curţii, astfel cum rezultă din Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr.1
din 27 iulie 1995 privind proiectul Legii învăţământului în limbile minorităţilor naţionale şi din Hotărârea
Plenului Curţii Constituţionale nr.2 din 27 iulie 1995 privind proiectul Legii regimului juridic al caselor
de ajutor reciproc al salariaţilor, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.172 din
3 august 1995, precum şi din Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr.1 din 16 aprilie 1997 cu
privire la iniţiativa legislativă de modificare a art.9 alin.(1) din Legea învăţământului nr.84/1995,
hotărâre publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.82 din 6 mai 1997.
Întrucât raţiunile care au stat la baza acestei jurisprudenţe existau, de asemenea, şi în perioada
(anterioară datei intrării în vigoare a Legii nr.189/1999) în cursul căreia au fost realizate unele dintre
operaţiunile aferente iniţiativei legislative ce face obiectul prezentei decizii, rezultă că atât
considerentele, cât şi soluţia pronunţată prin hotărârile menţionate ale Plenului Curţii Constituţionale
sunt pe deplin aplicabile şi acestor operaţiuni, care, în măsura în care nu contravin prevederilor
art.146 din Constituţie, îşi păstrează valabilitatea.
Aşa fiind, referitor la iniţiativa legislativă de revizuire a art.41 alin.(2), teza întâi, din Constituţie,
Curtea Constituţională nu poate verifica autenticitatea semnăturilor de pe liste, dacă semnatarii au
calitatea de cetăţeni cu drept de vot şi nici dacă aceştia au domiciliul în judeţele pe listele cărora au
semnat şi, în consecinţă, nu se poate reţine neîndeplinirea condiţiilor de ordin formal, prevăzute la
art.146 din Constituţie, referitoare la numărul minim necesar de susţinători şi la dispersia acestora în
judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art.41 alin.(2), teza întâi, ale art.144 lit.a),
art.146 şi 148 din Constituţie, ale Legii nr.189/1999, precum şi ale art.35 şi 36 din Legea nr.47/1992,
republicată,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Constată că iniţiativa legislativă privind revizuirea prevederilor constituţionale ale art.41 alin.
(2), teza întâi, nu încalcă dispoziţiile art.148 din Constituţie, referitoare la limitele revizuirii.
2. Constată că, în lipsa unei legi pentru reglementarea exercitării de către cetăţeni a iniţiativei
legislative, în vigoare în perioada în care s-au întocmit, s-au semnat şi s-au atestat listele de
susţinători, nu se poate verifica autenticitatea semnăturilor din liste, calitatea de cetăţeni cu drept de
vot a semnatarilor şi nici dispersia teritorială a acestora, pentru a se pronunţa asupra îndeplinirii
condiţiilor prevăzute la art.146 din Constituţie.
Decizia se comunică preşedintelui Camerei Deputaţilor şi se publică în Monitorul Oficial al
României.
Definitivă şi obligatorie.
Deliberarea a avut loc la data de 27 aprilie 2000 şi la ea au participat: Lucian Mihai, preşedinte,
Costică Bulai, Constantin Doldur, Kozsokár Gábor, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stângu, Florin
Bucur Vasilescu şi Romul Petru Vonica, judecători.
 DECIZIA Nr.148
din 16 aprilie 2003

privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei

României

Publicată în Monitorul Oficial nr.317 din 12.05.2003

În temeiul art.144 lit.a) din Constituţia României, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu,
asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
Prin Încheierea din 8 aprilie 2003 Plenul Curţii Constituţionale a dispus declanşarea procedurii
jurisdicţionale privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, depusă la
Curte de preşedintele Camerei Deputaţilor, împreună cu tabelele cuprinzând semnăturile a 233 de
deputaţi şi 94 de senatori, şi cu avizul Consiliului Legislativ.
Deputaţii semnatari ai propunerii legislative de revizuire sunt următorii:
Adrian Năstase, Valer Dorneanu, Viorel Hrebenciuc, Viorica Afrăsinei, Alexandru Sassu,
Alexandru Lăpuşan, Florea Voinea, Gheorghe Ana, Petru Andea, Andrei Ioan, Ecaterina Andronescu,
Niculae Napoleon Antonescu, Iosif Armaş, Eugen Arnăutu, Mihai Baltă, Mihai Bar, Radu Liviu Bara,
Daniela Bartoş, Cornel Bădoiu, Dumitru Bentu, Victor Bercăroiu, Endre Bereczki, Ioan Bivolaru, Vasile
Bleotu, Dumitru Boabeş, Minică Boajă, Ion Bozgă, Ovidiu Brînzan, Mircea Bucur, Ion Burnei, Dumitru
Buzatu, Valentin Gigel Calcan, Gheorghe Romeo Leonard Cazan, Ştefan Cazimir, Adrian Căşunean-
Vlad, Dumitru Chiriţă, Vasile Silvian Ciupercă, Minodora Cliveti, Dorel Petru Crăciun, Nicoară Creţ,
Marin Cristea, Matei-Agathon Dan, Aurel Daraban, Traian Dobre, Smaranda Dobrescu, George
Dragu, Doina Micşunica Dreţcanu, Cristian Sorin Dumitrescu, Carmen Dumitriu, Gheorghe Duţu,
Mihail Fâcă, Ion Florescu, Acsinte Gaspar, Filip Georgescu, Florin Georgescu, Adrian Gheorghiu,
Viorel Gheorghiu, Georgiu Gingăraş, Ştefan Giuglea, Petre Godja, Nicolae Grădinaru, Neculai
Grigoraş, Aurel Gubandru, Marian Ianculescu, Valentin Adrian Iliescu, Adrian Ionel, Dan Ionescu,
Răzvan Ionescu, Florin Iordache, Scarlat Iriza, Maria Lazăr, Lucia Cornelia Lepădatu, Dorin Lazăr
Maior, Gheorghe Marcu, Gheorghe Marin, Ionel Marineci, Mihai-Adrian Mălaimare, Vasile Mihalachi,
Petru Şerban Mihăilescu, Vasile Miron, Manuela Mitrea, Miron Tudor Mitrea, Anton Miţaru, Ion
Mocioalcă, Tudor Mohora, Carmen Ileana Moldovan, Petre Moldovan, Eugenia Moldoveanu, Marian
Adrian Motoc, Ovidiu Tiberiu Muşetescu, Petre Naidin, Rodica Nassar, Liana Elena Naum, Vald
Gheorghe Nădejde, Ion Neagu, Victor Neagu, Horia Ion Neamţu, Tiberiu Paul Neamţu, Cristian
Nechifor, Dan Nica, Ion Nicolae, Mihai Nicolescu, Eugen Nicolicea, Constantin Niculescu, Bogdan
Nicolae Niculescu-Duvăz, Constantin Niţă, Ionel Olteanu, Ion Oltei, Ioan Mircea Paşcu, Valentin
Păduroiu, Ovidiu Cameliu Petrescu, Radu Podgoreanu, Virgil Popa, Gheorghe Popescu, Dan Ioan
Popescu, Cătălin Popescu, Virgil Popescu, Petre Posea, Ristea Priboi, Vasile Puşcaş, Hildegard
Carola Puwak, Dan Grigore Rasovan, Ion Rădoi, Gheorghe Roşculeţ, Ioan Rus, Cristian Sandache,
Alecu Sandu, Ion Florentin Sandu, Marian Sârbu, Tiberiu-Sergius Sbârcea, Constantin Selagea,
Nicolae Sersea, Adrian Severin, Mihail Sireţeanu, Nicu Spiridon, Ioan Stan, Ion Stan, Zisu Stanciu,
Alexandru-Octav Stănescu, Timotei Stuparu, Vasile Suciu, Gheorghe Suditu, Ion Ştefan, Codrin
Ştefănescu, Luca Ştefănoiu, Pavel Târpescu, Culiţă Tărâţă, Constantin Teculescu, Ioan Timiş, Pavel
Todoran, Mihai Tudose, Alexandru fiibulcă, Iulian-Costel fiocu, Aurelia Vasile, Dan Verbina, Mădălin
Voicu, Dorel Zăvoianu, Valeriu Ştefan Zgonea, Dorel Bahrin, Pavel Cherescu, Nicu Cojocaru, Amalia
Bălăşoiu, Mihaela Mândrea-Muraru, Constantin Florentin Moraru, Ioan Mihai Năstase, Octavian
Constantin Petruş, Olga-Lucheria Voinea, Marin Anton, George Crin Laurenţiu Antonescu, Andrei Ioan
Chiliman, Viorel-Gheorghe Coifan, Victor Paul Dobre, Liviu Iuliu Dragoş, Valeriu Gheorghe, Titu
Nicolae Gheorghiof, Puiu Haşotti, Anton Ionescu, Ion Luchian, Cătălin Micula, Monica Octavia Muscă,
Gheorghe-Eugen Nicolaescu, Dan Costache (Dinu) Patriciu, Napoleon Pop, Cornel Popa, Grigore
Dorin Popescu, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Vasile Predică, Dan Radu Ruşanu, Nini
Săpunaru, Dan Coriolan Simedru, Cornel Ştirbeţ, Valeriu Stoica, Radu Stroe, Attila-Béla-Ladislau
Kelemen, Attila Varga, Iulia Pataki, István Antal, Ferenc Asztalos, Dezideriu Coloman Becsek-Garda,
Gyöngyike Bondi, Lászlo Borbély, István Erdei Doloczki, Sándor K-nya-Hamar, Csaba-Tiberiu Kovács,
Grigore Makkai, Robert Kálman Ráduly, Ervin-Zoltán Székely, Sándor Tamás, Gheorghe Tokay, Iuliu
Vida, Iuliu Winkler, Varujan Pambuccian, Dorel Dorian, Sotiris Fotopolos, Cerchez Metin, Gheorghe
Firczak, Ana Florea, Slavomir Gvozdenovici, Miron Ignat, Ileana Stana-Ionescu, Longher Ghervazen,
Oana Manolescu, Petru Mirciov, Nicolae Păun, Mihai Radan, Negiat Sali, Vasile Ionel Savu, Ştefan
Tcaciuc, Eberhard-Wolfgang Wittstock, Cornel Boiangiu, Vasile Mândroviceanu, Sever Meşca, Ion
Mogoş, Ilie Neacşu şi Raj Tunaru.
Senatorii semnatari ai iniţiativei legislative de revizuire sunt următorii:
Ion Solcanu, Dionisie Bucur, Maria Antoaneta Dobrescu, Doru Ioan Tărăcilă, Marin Dinu,
Constantin Alexa, Victor Apostolache, Alexandru Athanasiu, Viorel Balcan, Doru Laurian Bădulescu,
Liviu Doru Bindea, Şerban Alexandru Brădişteanu, Alin Theodor Ciocârlie, Octav Cozmâncă, Avram
Crăciun, Triţă Făniţă, Cornel Filipescu, Ion Gogoi, Ioan Guga, Ion Hârşu, Gheorghe Hoha, Ion
Honcescu, Florin Hriţcu, Ion Iliescu, Antonie Iorgovan, Aureliu Leca, Liviu Maior, Vintilă Matei, Viorel
Matei, Vasile Mocanu, Tudor Marius Munteanu, Ioan Nicolaescu, Sergiu Florin Nicolaescu, Constantin
Nicolaescu, Traian Novolan, Sorin Mircea Oprescu, Octavian Opriş, Adrian Păunescu, Ilie Plătică
Vidovici, Ioan Pop de Popa, Dan Mircea Popescu, Laurenţiu Mircea Popescu, Ion Predescu, Emilian
Prichici, Mihai Radu Pricop, Ghiorghi Prisăcaru, George Mihail Pruteanu, Nelu Pujina, Constantin
Radu, Dan Nicolae Rahău, Nora Cecilia Rebreanu, Traian Rece, Aristide Roibu, Ion Seche, Niculae
Sin, Elena Sporea, Rodica Mihaela Stănoiu, Fevronia Stoica, Rodica Şelaru, Viorel Ştefan, Emil
Răzvan Theodorescu, Constantin Toma, Nicolae Văcăroiu, Melu Voinea, Grigore Zanc, Ioan
Cristolovean, Vasile Duţă, Avram Filipaş, Simona Marinescu, Sorin Adrian Vornicu, Norica Nicolai,
Gheorghe Flutur, Nicolae-Vlad Popa, Ion Sârbulescu, Nicolae Paul Anton Păcuraru, Dan
Constantinescu, Radu Alexandru Feldman, Mircea Ionescu-Quintus, Mircea Teodor Iustian, Păun-Ion
Otiman, Corin Penciuc, Alexandru Paleologu, Attila Verestöy, Károly Ferenc Szab-, Alexandru
Kereskényi, Péter Eckstein Kovács, György Frunda, Béla Mark-, Csaba Németh, Ştefan Pete,
Valentin-Zoltan Puskas, Dénes Seres, Csaba Sógor, Borbála Vajda.
Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României are următoarea redactare:
« Art.I Constituţia României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.233 din 21
noiembrie 1991, se modifică şi se completează astfel:
1. După alineatul (3) al articolului 1 se adaugă două noi alineate, (4) şi (5), cu următorul
cuprins:
"(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă,
executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."
2. Alineatul (1) al articolului 2 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum."
3. Alineatul (1) al articolului 4 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi."
4. Articolul 9 se modifică astfel:
- Denumirea este: "Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale"
- Cuprinsul articolului este:
" Art.9 - Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară
activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la
promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor şi ale membrilor asociaţiilor
patronale sau profesionale."
5. După alineatul (2) al articolului 11 se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei."
6. Alineatul (3) al articolului 16 se modifică şi are următorul cuprins:
"(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi
bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii."
7. Alineatul (1) al articolului 19 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza tratatelor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate."
8. După alineatul (2) al articolului 21 se adaugă două noi alineate, (3) şi (4), cu următorul
cuprins:
"(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
 (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative dacă legea nu prevede altfel."
9. Articolul 23 se modifică astfel:
- Alineatul (4) are următorul cuprins:
"(4) Arestarea preventivă se dispune numai de instanţa de judecată."
- După alineatul (4) se introduc trei noi alineate, (4 1), (42) şi (43), cu următorul cuprins:
"(41) În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru o durată de cel mult
30 de zile şi se poate prelungi cu câte o durată de cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să
depăşească 120 de zile.
(42) În faza de judecată arestarea preventivă se menţine până la împlinirea duratei de 30 de zile
atunci când această măsură a fost dispusă în faza de urmărire penală şi se poate prelungi cu câte o
durată de cel mult 30 de zile, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
(43) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute
de lege."
- Alineatul (6) are următorul cuprins:
"(6) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri
au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege."
10. Alineatul (3) al articolului 27 se modifică şi are următorul cuprins:
"(3) Percheziţiile pot fi dispuse de judecător şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de
lege."
11. Alineatul (5) al articolului 32 se modifică şi are următorul cuprins:
"(5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în
condiţiile legii."
12. Articolul 41 se modifică astfel:
- Denumirea este: "Dreptul de proprietate privată"
- Alineatul (2) se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la
care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea organică, precum
şi prin moştenire legală."
- După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (3 1), cu următorul cuprins:
"(31) Este interzisă trecerea silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei etnice,
religioase, politice sau de altă natură a titularilor."
- După alineatul (7) se introduce un nou alineat, (7 1), cu următorul cuprins:
"(71) Prezumţia prevăzută la alineatul (7) nu este aplicabilă pentru bunurile dobândite ca urmare
a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni."
13. La articolul 46, termenii "persoane handicapate" şi "handicapaţi" se înlocuiesc cu termenul
"persoane cu handicap".
14. După articolul 46 se introduce un nou articol, 461, cu următorul cuprins:
- Denumirea este: "Ocrotirea mediului înconjurător"
- Cuprinsul articolului este:
" Art.461 - Statul şi autorităţile publice sunt obligate să ia măsuri pentru ocrotirea şi refacerea
mediului înconjurător, precum şi pentru menţinerea echilibrului ecologic."
15. Articolul 48 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege.
(3) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului nu înlătură, în condiţiile legii, răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat
funcţia cu rea-credinţă."
16. Alineatul (2) al articolului 49 se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie făcută în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."
17. Articolul 51 se abrogă.
18. Alineatul (2) al articolului 52 se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Condiţiile efectuării serviciului militar pentru bărbaţii, cetăţeni români, care au împlinit vârsta
de 20 de ani, se vor stabili prin lege organică."
19. Articolul 55 se modifică şi are următorul cuprins:
 "Art.55 - (1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 4 ani pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate.
(2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
(3) Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică."
20. Articolul 62 se modifică şi se completează astfel:
- Denumirea este: "Şedinţele Camerelor"
- Alineatul (1) se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate."
- Partea introductivă a alineatului (2) se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:"
- Prevederile literelor f), g) şi h) ale alineatului (2) se modifică şi au următorul cuprins:
"f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării, examinarea rapoartelor Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării;
g) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi
exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
h) numirea Avocatului Poporului;"
- După litera h) a alineatului (2) se introduc două noi litere, i) şi j), cu următorul cuprins:
"i) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi
ale acestora;
j) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei, legilor organice sau regulamentului, se
exercită în şedinţă comună."
21. Alineatul (1) al articolului 67 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care
fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege
organică."
22. Articolul 69 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au
legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi
percheziţionaţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
23. Articolul 70 se abrogă.
24. Articolul 71 se abrogă.
25. Alineatul (3) al articolului 72 se modifică şi are următorul cuprins:
"(3) Prin lege organică se reglementează:
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f) regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;
g) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
h) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
i) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
j) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
k) organizarea generală a învăţământului;
l) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia
locală;
m) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială;
n) statutul minorităţilor naţionale din România;
o) regimul general al cultelor;
p) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice."
26. Articolul 73 se modifică şi are următorul cuprins:
- Alineatul (1) are următorul cuprins:
"(1) Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel
puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativa legislativă
trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe şi în municipiul
Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative."
- Alineatul (3) are următorul cuprins:
"(3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera
competentă să îl adopte în primă lectură."
- Alineatul (5) are următorul cuprins:
"(5) Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte în
primă lectură."
27. După articolul 73 se introduce un nou articol, 731, cu următorul cuprins:
- Denumirea este: "Sesizarea Camerelor"
- Cuprinsul articolului este:
" Art.731 - (1) Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, în primă lectură,
proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi
proiectele legilor organice prevăzute la art.31 alin.(5), art.37 alin.(3), art.52 alin.(2), art.55 alin.(3),
art.72 alin.(3) lit.e), i), k), l), art.79 alin.(2), art.101 alin.(3), art.104 alin.(2), art.116 alin.(3), art.117 alin.
(2) şi (3), art.119 alin.(2), art.125 alin.(4) şi (5) şi art.140 alin.(4). Celelalte proiecte de legi sau
propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, în primă lectură, Senatului.
(2) Camera sesizată în primă lectură se pronunţă în termen de 30 de zile. Pentru coduri şi alte
legi de complexitate deosebită, termenul este de 45 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se
consideră că proiectul de lege sau propunerea legislativă au fost adoptate tacit.
(3) După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea
legislativă se trimite, pentru a doua lectură, la cealaltă Cameră, care va decide definitiv."
28. Articolul 75 se abrogă.
29. Articolul 76 se abrogă.
30. Articolul 78 se modifică şi are următorul cuprins:
"Legea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei."
31. Articolul 84 se modifică astfel:
- Alineatul (2) se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile alin.(1) al art.69 se aplică în mod
corespunzător."
- Alineatul (3) se abrogă.
32. După alineatul (2) al articolului 85 se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a
Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alin.(2) numai pe baza
aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru."
33. Alineatul (1) al articolului 91 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le
supune spre ratificare Parlamentului într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri
internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege."
34. După articolul 95 se introduce un nou articol, 951, cu următorul cuprins:
- Denumirea este: "Punerea sub acuzare"
- Cuprinsul articolului este:
"Art.951 - Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a
Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile legii.
Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare."
35. După alineatul (2) al articolului 106 se introduce un nou alineat, (21), cu următorul cuprins:
"(21) Preşedintele României nu poate revoca primul-ministru."
36. Articolul 111 se modifică şi se completează astfel:
- Denumirea este: "Întrebări, interpelări şi moţiuni simple"
- Alineatul (2) se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să îşi exprime
poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă sau, după caz, cu privire la o problemă
ce a făcut obiectul unei interpelări."
37. Alineatul (3) al articolului 113 se modifică şi are următorul cuprins:
"(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alin.(2), proiectul de lege prezentat, modificat sau
completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar programul sau
declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern."
 38. Articolul 114 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (4) are următorul cuprins:
"(4) În situaţii extraordinare, a căror reglementare nu comportă sub nici o formă amânarea,
Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă, având obligaţia motivării în cuprinsul acestora a
măsurilor dispuse. Ordonanţa intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură
de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea
I. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau,
după caz, trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se
pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite la cea de-a doua Cameră
care decide, de asemenea, în procedură de urgenţă. Ordonanţa cuprinzând norme de natura legii
organice se aprobă cu majoritatea prevăzută de alin.(1) al art.74."
- După alineatul (4) se introduce un nou alineat, (4 1), cu următorul cuprins:
"(41) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale ale cetăţenilor şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietatea publică."
- Alineatul (5) se modifică şi are următorul cuprins:
"(5) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care
vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alin.(3)."
- După alineatul (5) se introduce un nou alineat, (5 1), cu următorul cuprins:
"(51) Prin legea de aprobare sau respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile
necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei."
39. Articolul 117 se modifică astfel:
- Alineatul (1) are următorul cuprins:
"(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a
independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În
condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea
colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea
păcii."
- Alineatul (3) are următorul cuprins:
"(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale
forţelor armate stabilite potrivit legii."
- Alineatul (5) are următorul cuprins:
"(5) Pe teritoriul României nu pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni ori trece trupe străine decât
în condiţiile prevăzute prin lege."
40. Articolul 118 se modifică şi are următorul cuprins:
"Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc
apărarea ţării şi siguranţa naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea
colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii."
41. Articolul 119 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul
autonomiei locale şi pe cel al desconcentrării serviciilor publice.
(2) În unităţile administrativ-teritoriale unde cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o
pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în
relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi serviciile publice desconcentrate, în condiţiile
prevăzute de legea organică."
42. După articolul 120 se introduce un nou articol, 1201, cu următorul cuprins:
- Denumirea este: "Dispoziţii privind alegerile"
- Cuprinsul articolului este:
" Art.1201 - În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care
îndeplinesc cerinţele legii au dreptul de a alege şi de a fi aleşi pentru constituirea autorităţilor
administraţiei publice locale şi pentru Parlamentul European."
43. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 122 se modifică şi au următorul cuprins:
"(1) Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
desconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale."
44. După alineatul (1) al articolului 123 se introduce un nou alineat, (11), cu următorul cuprins:
"(11) Justiţia este unică şi egală pentru toţi."
45. Articolul 124 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (1) are următorul cuprins:
 "(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii."
- După alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1 1), cu următorul cuprins:
"(11) Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot
fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii."
46. Articolul 125 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege.
(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin
lege.
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
(4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare ale acesteia se
stabilesc prin lege organică.
(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe
specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara
magistraturii.
(6) Controlul judecătoresc al actelor autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ,
este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de
comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să
soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe constatate ca fiind neconstituţionale."
47. Articolul 127 se modifică astfel:
- Denumirea articolului este:
"Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie"
- Alineatul (2) al articolului 127 se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă
în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice."
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin
interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit."
48. Articolul 130 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (2) are următorul cuprins:
"(2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti."
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) Parchetele conduc şi controlează activitatea poliţiei judiciare."
49. Articolul 132 se modifică astfel:
- Denumirea este: "Rolul şi structura"
- Cuprinsul articolului este:
" Art.132 - (1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 17 membri, constituiţi în două secţii, una
pentru judecători şi una pentru procurori. Prima secţie este compusă din 7 judecători, iar cea de-a
doua din 5 procurori. Din Consiliul Superior al Magistraturii fac parte 4 reprezentanţi ai societăţii civile,
specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală şi care
participă la lucrările din plen.
(3) Ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al
României fac parte din Consiliul Superior al Magistraturii.
(4) Magistraţii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi în adunările generale ale
judecătorilor sau ale procurorilor şi sunt validaţi de Senat. Consiliul Superior al Magistraturii îşi alege
dintre membrii săi un preşedinte, pentru un mandat de 1 an, care nu poate fi înnoit.
(5) Durata mandatului membrilor Consiliului este de 6 ani.
(6) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret.
(7) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care
participă.
(8) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi atacate la instanţele judecătoreşti."
50. Articolul 133 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.
 (2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, în secţii şi în plen,
în domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, fără votul ministrului justiţiei şi al
procurorului general, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică."
51. Articolul 134 se modifică astfel:
- Alineatul (1) se completează şi are următorul cuprins:
"(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă."
- Litera e) din alineatul (2) se modifică şi are următorul cuprins:
"e) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene;"
52. Articolul 135 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Proprietatea este publică sau privată.
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea
organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de
asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice."
53. Alineatul (2) al articolului 136 se completează, în final, astfel:
"(2) În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se pot recunoaşte circulaţia şi
înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene."
54. Articolul 139 se modifică astfel:
- Alineatul (1) are următorul cuprins:
"(1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În condiţiile legii organice,
litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi vor fi soluţionate de instanţele judecătoreşti."
- Alineatul (4) are următorul cuprins:
"(4) Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 9 ani, care nu poate
fi prelungit sau înnoit. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi inamovibili, potrivit legii. Ei sunt
supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători."
- După alineatul (4) se introduce un nou alineat, (5), cu următorul cuprins:
"(5) Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din
3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii."
55. După articolul 139 se introduce un nou articol, 1391, cu următorul cuprins:
- Denumirea este: "Consiliul Economic şi Social"
- Cuprinsul articolului este:
"Art.1391 - Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului în
domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare."
56. Înaintea alineatului (1) al articolului 140 se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:
"(1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei."
57. Articolul 144 se modifică astfel:
- Litera a) are următorul cuprins:
"a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;"
- După litera a) se introduce o nouă literă, a1), cu următorul cuprins:
"a1) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin
25 de senatori;"
- Litera c) are următorul cuprins:
"c) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în
faţa autorităţilor publice cu atribuţii jurisdicţionale; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi
de către Avocatul Poporului;"
- După litera c) se introduce o nouă literă, c1), cu următorul cuprins:
"c1) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;"
- După litera i) se introduce o nouă literă, j), cu următorul cuprins:
 "j) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii."
58. Articolul 145 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice după 45 de zile
de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după
caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
(2) Tratatul sau acordul internaţional a cărui constituţionalitate a fost constatată potrivit art.144
lit.a1) nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
(3) Deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I."
59. După articolul 145 se introduce un nou titlu cu denumirea "Integrarea euroatlantică",
cuprinzând două articole:
a) Articolul 1451, cu denumirea "Integrarea în Uniunea Europeană" şi următorul cuprins:
"Art.1451 - (1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul
transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state
membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a
Camerei Deputaţilor şi Senatului cu majoritatea de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi ale
reglementărilor derivate din acestea, care au caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(3) Prevederile din alin.(1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de
revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
(4) Preşedintele României, Parlamentul şi Guvernul garantează aducerea la îndeplinire a
obligaţiilor rezultate din actul aderării şi prevederile alin.(2).
(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter
obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene."
b) Articolul 1452, cu denumirea "Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord" şi următorul
cuprins:
"Art.1452 - Prevederile articolului 145 1 se aplică, în mod corespunzător, şi în ceea ce priveşte
aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord."
60. Articolul 151 se modifică şi are următorul cuprins:
- Denumirea este: "Dispoziţii tranzitorii"
- Cuprinsul articolului este:
"Art.151 - (1) Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se
aprobă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.
(2) Instituţiile existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire rămân în funcţiune până la
constituirea celor noi.
(3) Dispoziţiile cu privire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor fi aduse la îndeplinire în cel mult
2 ani de la intrarea în vigoare a legii de revizuire.
(4) Judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie şi consilierii de conturi numiţi de Parlament
îşi continuă activitatea până la data expirării mandatului pentru care au fost numiţi. Pentru asigurarea
înnoirii Curţii de Conturi din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi aceştia
vor putea fi numiţi pentru încă un mandat de 3 sau de 6 ani.
(5) Foştii judecători ai Curţii Constituţionale care nu au exercitat funcţia pentru un mandat de 9
ani pot fi reînvestiţi pentru diferenţa de mandat."
61. Articolul 152 se modifică şi are următorul cuprins:
- Denumirea este: "Republicarea Constituţiei"
- Cuprinsul articolului este:
"Art.152 Proiectul de lege sau propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de 5 zile de la data adoptării. Constituţia, modificată
şi completată după aprobarea prin referendum, este republicată, cu reactualizarea denumirilor şi
dându-se textelor o nouă numerotare, de către Consiliul Legislativ."
Art.II - Revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării prin referendum organizat
potrivit dispoziţiilor art.147 alin.(3) din Constituţia României.»
Luând în dezbatere această propunere legislativă de revizuire a Constituţiei, la termenul din 16
aprilie 2003,

CURTEA,
examinând propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, raportul întocmit de judecătorul-raportor
desemnat de Plenul Curţii, precum şi prevederile Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
 Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauză este prevăzută în art.144 lit.a)
teza finală din Constituţie, potrivit căreia Curtea Constituţională "se pronunţă [...], din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei".
I. Cu privire la îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de iniţiativă în materia
revizuirii Constituţiei
Curtea reţine că dreptul membrilor Parlamentului de a iniţia o revizuire a Constituţiei este
reglementat de dispoziţiile art.146 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora "Revizuirea Constituţiei poate
fi iniţiată [...] de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor [...]".
Verificând îndeplinirea acestei condiţii, din examinarea listelor ce cuprind semnăturile iniţiatorilor,
se constată că propunerea legislativă a fost semnată de 233 de deputaţi şi 94 de senatori, ceea ce
reprezintă mai mult decât o pătrime din numărul membrilor Camerei Deputaţilor (345), respectiv din
numărul membrilor Senatului (140). Prin urmare, dreptul constituţional de iniţiativă în vederea revizuirii
Constituţiei a fost exercitat cu respectarea prevederilor menţionate ale Legii fundamentale. De
asemenea, Curtea constată că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei a fost prezentată
instanţei de contencios constituţional cu respectarea prevederilor art.36 alin.(3) al Legii nr.47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
II. Cu privire la conţinutul propunerii legislative de revizuire a Constituţiei
Potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, Curtea Constituţională reţine că este competentă să
examineze constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, pronunţându-se asupra
ansamblului reglementării, cu privire specială asupra respectării condiţiilor privitoare la limitele
revizuirii, prevăzute de dispoziţiile art.148 din Constituţie, şi cu privire la respectarea prevederilor
tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte. Prevederile art.148
din Legea fundamentală au următorul cuprins: "(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul
naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul
revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi
a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp
de război."
Curtea Constituţională, examinând din acest punct de vedere propunerea legislativă de revizuire
a Constituţiei, observă că prin noua reglementare se urmăreşte atingerea următoarelor finalităţi:
A. Îndeplinirea condiţiilor constituţionale pentru integrarea României în Uniunea
Europeană şi pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord
a) Curtea constată că pentru crearea cadrului constituţional necesar derulării procesului
de integrare a României în structurile euroatlantice autorii propunerii de revizuire a Constituţiei
au în vedere introducerea unor noi dispoziţii constituţionale, care să permită României să
îndeplinească criteriile impuse statelor candidate pentru integrarea euroatlantică. În acest sens
se propune introducerea art.1451 cu denumirea marginală "Integrarea în Uniunea Europeană",
şi art.1452 cu denumirea marginală "Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord".
În ceea ce priveşte textul propus la art.145 1, Curtea observă că acesta are în vedere crearea
unui cadru constituţional adecvat integrării României în Uniunea Europeană. Calitatea de membru al
acestei Uniuni presupune transferul unor atribuţii ce ţin de suveranitatea statului către Uniunea
Europeană. Crearea acestui cadru constituţional se impune cu necesitate, la momentul actual, având
în vedere obiectivele strategice ale României, obiective care se bucură de o largă susţinere populară.
De asemenea, Curtea Constituţională reţine că integrarea în Uniunea Europeană trebuie să aibă loc în
urma manifestării exprese de voinţă a statului candidat şi cu respectarea condiţiilor incluse în
acordurile de preaderare.
Dispoziţiile cuprinse la art.1451 sunt menite să stabilească regula potrivit căreia aderarea la
Uniunea Europeană se face prin lege, adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, cu o majoritate calificată de două treimi din numărul membrilor Parlamentului. De altfel,
textul referitor la aderarea prin lege este în deplină concordanţă cu dispoziţiile art.58 alin.(1) din
Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării." Curtea consideră totodată că dispoziţia de aderare prin lege are ca scop
să supună atenţiei organului reprezentativ suprem nu numai importanţa aderării la Uniunea
Europeană, dar şi răspunderea ce se răsfrânge asupra statului român, în condiţiile în care dobândeşte
calitatea de membru al Uniunii Europene. Această răspundere izvorăşte, înainte de toate, din
consecinţele pozitive sau negative ce pot decurge din procesul de aderare, unele izvorând chiar din
actul "transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare", ceea ce poate pune în discuţie problema
suveranităţii naţionale.
 Cu referire la problema transferării unor atribuţii ale României către instituţiile comunitare, Curtea
Constituţională reţine că textul art.145 1 are în vedere exercitarea suverană a voinţei statului român de
a adera la tratatele constitutive ale Uniunii Europene printr-o lege, a cărei adoptare este condiţionată
de o majoritate calificată de două treimi. Actul de aderare are o dublă consecinţă, şi anume, pe de o
parte, transferarea unor atribuţii către instituţiile comunitare, iar pe de altă parte, exercitarea în comun,
cu celelalte state membre, a competenţelor prevăzute în aceste tratate. Referitor la prima consecinţă,
Curtea reţine că, prin simpla apartenenţă a unui stat la un tratat internaţional, acesta îşi diminuează
competenţele în limitele stabilite de reglementarea internaţională. Din acest prim punct de vedere,
apartenenţa României la Organizaţia Naţiunilor Unite, la Consiliul Europei, la Organizaţia Statelor
Comunităţii Europene, la Acordul Central European de Comerţ Liber etc. sau calitatea României de
parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori la alte tratate
internaţionale are semnificaţia unei restrângeri a competenţelor autorităţii statale, o relativizare a
suveranităţii naţionale. Însă această consecinţă se impune a fi corelată cu cea de-a doua consecinţă,
cea a integrării României în Uniunea Europeană. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională
reţine că actul de integrare are şi semnificaţia partajării exerciţiului acestor atribute suverane cu
celelalte state componente ale organismului internaţional. Prin urmare, Curtea Constituţională
constată că prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii Europene, acestea nu
dobândesc, prin înzestrare, o "supracompetenţă", o suveranitate proprie. În realitate, statele membre
ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de
domeniul suveranităţii naţionale. Este evident că în actuala eră a globalizării problematicii omenirii, a
evoluţiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scară planetară conceptul de suveranitate
naţională nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fără riscul unei izolări inacceptabile.
Faţă de toate acestea, Curtea reţine că, întrucât dezideratul de aderare a României la structurile
euroatlantice este legitimat de interesul ţării, suveranitatea nu poate fi contrapusă ţelului de aderare.
Curtea Constituţională urmează să examineze însă dacă dispoziţiile referitoare la aderarea la
structurile euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prin raportare la conceptele de suveranitate şi
de independenţă.
Cu privire la suveranitatea statului, ca trăsătură peremptorie a acestuia, Curtea observă că ea nu
intră sub incidenţa art.148 din Constituţie, care stabileşte limitele revizuirii Constituţiei, în schimb intră
sub această incidenţă caracterul independent al statului român. Independenţa este o dimensiune
intrinsecă a suveranităţii naţionale, chiar dacă este consacrată de sine stătător în Constituţie. În
esenţă, independenţa are în vedere dimensiunea exterioară a suveranităţii naţionale, conferind statului
deplina libertate de manifestare în relaţiile internaţionale. Sub acest aspect este evident că aderarea la
structurile euroatlantice se va face în temeiul exprimării independente a voinţei statului român, nefiind
vorba de o manifestare de voinţă impusă de o entitate exterioară României. Din acest punct de vedere
Curtea constată că introducerea celor două noi articole în Constituţie - art.145 1 şi 1452 - nu reprezintă
o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privitoare la limitele revizuirii.
Pe de altă parte, Curtea mai reţine că aderarea la Uniunea Europeană, o dată realizată, implică o
serie de consecinţe care nu s-ar putea produce fără o reglementare corespunzătoare, de rang
constituţional.
Prima dintre aceste consecinţe impune integrarea în dreptul intern a acquisului comunitar,
precum şi determinarea raportului dintre actele normative comunitare şi legea internă. Soluţia propusă
de autorii iniţiativei de revizuire are în vedere implementarea dreptului comunitar în spaţiul naţional şi
stabilirea regulii aplicării prioritare a dreptului comunitar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne,
cu respectarea prevederilor actului de aderare. Consecinţa aderării pleacă de la faptul că statele
membre ale Uniunii Europene au înţeles să situeze acquisul comunitar - tratatele constitutive ale
Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea - pe o poziţie intermediară între Constituţie şi
celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii. Curtea Constituţională
constată că această dispoziţie, cuprinsă în art.145 1, nu aduce atingere prevederilor constituţionale
privitoare la limitele revizuirii şi nici altor dispoziţii ale Legii fundamentale, fiind o aplicaţie particulară a
dispoziţiilor actualului art.11 alin.(2) din Constituţie, potrivit căruia "Tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern."
Totodată Curtea observă că, în scopul integrării în Constituţia României a acestei concepţii
europene, se impune completarea dispoziţiilor art.11 cu un nou alineat, scop în care se prevede
expres în propunerea legislativă de revizuire că, "În cazul în care un tratat la care România urmează
să devină parte conţine dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei." Pentru a i se asigura acestei prevederi constituţionale un caracter operaţional,
se propune introducerea unei alte dispoziţii, cuprinsă la art.144 lit.a 1), potrivit căreia Curtea
Constituţională "se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori".
Prevederile alin.(4) al art.145 1 stabilesc competenţa Preşedintelui României, a Parlamentului şi a
Guvernului de a garanta îndeplinirea obligaţiilor rezultate din actele de aderare şi a transpunerii în
practică a prevederilor constitutive ale Uniunii Europene şi ale reglementărilor obligatorii derivate din
acestea.
În conformitate cu dispoziţiile art.145 1 alin.(5), Guvernul transmite celor două Camere ale
Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu, înainte ca acestea să fie supuse instituţiilor
Uniunii Europene spre aprobare. Curtea Constituţională constată că această dispoziţie se integrează
în structura Legii fundamentale, fără a aduce atingere limitelor revizuirii, fiind o dispoziţie corectă şi
necesară în condiţiile în care parlamentul naţional este un partener al structurilor decizionale ale
Uniunii Europene, potenţându-se pe această cale rolul autorităţii legislative naţionale.
În ceea ce priveşte prevederile art.1452, Curtea Constituţională constată că acestea nu pot
avea conţinutul din propunerea legislativă de revizuire, deoarece între Uniunea Europeană şi
NATO există deosebiri esenţiale, care impun un tratament juridic diferit. Astfel, dacă Uniunea
Europeană este o agregare de competenţe sta-tale, de ordin economic, politic şi legislativ, în schimb
NATO este o organizaţie politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viaţa cetăţenilor
statelor părţi. Ca atare, dacă aderarea la Uniunea Europeană presupune un set de reguli specifice şi
îndeplinirea unor exigenţe de ordin constituţional, în cazul aderării la NATO toate exigenţele pot fi
satisfăcute în condiţiile obişnuite ale aderării la un tratat internaţional, cu respectarea prevederilor
art.11 şi 91 din Constituţie. De altfel, art.10 al Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington
D.C. la 4 aprilie 1949, precizează: "Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la Tratat orice alt
stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat şi să contribuie la
securitatea regiunii Atlanticului de Nord. Orice stat astfel invitat poate să devină parte la Tratat,
depunând instrumentul de aderare pe lângă guvernul Statelor Unite ale Americii. Acesta va informa pe
fiecare dintre părţi despre depunerea documentului de aderare."
De asemenea, dispoziţiile art.1451 alin.(2) sunt aplica-bile numai în cazul Uniunii Europene,
NATO neavând nici o competenţă de a emite reglementări cu caracter obligatoriu pentru cetăţenii
statelor părţi. Nici celelalte elemente ale art.1451 nu îşi găsesc aplicabilitate în cazul NATO. Singura
problemă care poate fi reţinută o constituie modalitatea de aderare la NATO, Parlamentul fiind liber să
decidă dacă aderarea se face printr-o lege adoptată cu o majoritate de două treimi, în şedinţa comună
a Camerei Deputaţilor şi Senatului, printr-o lege organică sau printr-o lege ordinară. Numai în prima
ipoteză se impune introducerea art.145 2, cu o singură trimitere la art.145 1, respectiv la aplicarea
corespunzătoare a alin.(1) al acestui articol.
b) Cu privire la consecinţele aderării la Uniunea Europeană şi la NATO Curtea
Constituţională reţine că acestea sunt numeroase şi ele se reflectă în cuprinsul iniţiativei
legislative de revizuire a altor articole ale Constituţiei.
1. Aderarea României la NATO are ca urmare schimbarea funcţiilor forţelor armate.
Această schimbare se reflectă în propunerea de modificare a dispoziţiilor alin.(1), (3) şi (5) ale art.117
din Constituţie. Prin modificarea alin.(1) se legitimează noi funcţii ale armatei, care în viitor, în
condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, contribuie la apărarea
colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.
Prevederile alin.(3) ale acestui articol urmăresc să generalizeze această funcţie la toate componentele
forţelor armate. În sfârşit, alin.(5) al aceluiaşi articol se modifică pentru a se introduce noi restricţii
privitoare la trupele străine în raport cu teritoriul român. În actuala redactare dispoziţiile acestui alineat
inter-zic trupelor străine să intre sau să treacă pe teritoriul României fără respectarea condiţiilor
stabilite de lege. Prin modificarea propusă acestor restricţii li se adaugă şi cele ce reprezintă o
completare utilă a textului constituţional, privitoare la staţionarea acestora pe teritoriul României,
respectiv la desfăşurarea de operaţiuni militare pe acest teritoriu.
2. O consecinţă importantă a modificării funcţiilor armatei are în vedere reevaluarea
atribuţiilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Curtea Constituţională reţine că, în vederea
corelării dispoziţiilor art.117 cu cele ale art.118, se propune modificarea acestuia din urmă, după cum
urmează: "Art.118. - Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile
care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi
la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de
restabilire a păcii."
3. Integrarea României în Uniunea Europeană presupune respectarea dispoziţiilor
acquisului comunitar privitoare la libera circulaţie a capitalurilor, la drepturile cetăţenilor
europeni de a investi şi de a dobândi bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţenii români. Curtea
Constituţională observă că posibilitatea realizării acestor obiective este îngrădită de dispoziţiile art.41
alin.(2) teza finală din Constituţia României, prin care se interzice cetăţenilor străini şi apatrizilor să
dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor. Pentru înlăturarea acestei interdicţii şi pentru
instituirea unor garanţii ale dreptului de proprietate privată se propune modificarea art.41. Prima
modificare vizează denumirea articolului, în sensul că, în locul denumirii "Protecţia proprietăţii private",
se propune sintagma "Dreptul de proprietate privată". Cea de-a doua modificare vizează chiar alin.(2)
al art.41. În noua redactare proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular, iar cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea
organică, precum şi prin moştenire legală. Curtea Constituţională constată că sunt înscrise în această
nouă redactare suficiente garanţii constituţionale pentru exercitarea acestui drept în conformitate cu
interesul general şi cu respectarea prevederilor acquisului comunitar. După alin.(3) al acestui articol se
introduce un nou alineat, (31), care interzice trecerea silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza
apartenenţei etnice, religioase, politice sau de altă natură a titularilor. Această dispoziţie
constituţională reprezintă o solidă garanţie a dreptului de proprietate privată, care înlătură posibilitatea
trecerii abuzive a acesteia în proprietate publică pe criterii legate de apartenenţă etnică, politică,
religioasă sau de altă natură. În sfârşit, după alin.(7) se introduce un nou alineat, (7 1). Actualul alin.(7)
are următorul cuprins: "Averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al
dobândirii se prezumă." Noul text circumstanţiază această prezumţie şi stabileşte că ea nu se aplică
"pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni".
Curtea reţine că acest mod de redactare este criticabil şi poate conduce la confuzii. Astfel, dacă
textul urmăreşte să permită confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clădit pe o sumă de
bani provenită din infracţiuni, redactarea sa este necorespunzătoare. Din actualul mod de redactare a
alin.(71) rezultă că se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii,
prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracţiuni.
În această materie Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.85 din 3 septembrie 1996,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.211 din 6 septembrie 1996, prilej cu care a
statuat că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei
persoane este indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii. De aceea, înlăturarea acestei
prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate,
ceea ce este contrar dispoziţiilor art.148 alin.(2) din Constituţie. Ca atare, obiectivul urmărit pe
această cale este neconstituţional.
4. Pentru a se da expresie unor exigenţe ale acquisului comunitar, legate de lupta
împotriva terorismului, infracţionalităţii transnaţionale, a crimei organizate, traficului de droguri
şi de fiinţe umane este necesară circumstanţierea interdicţiei constituţionale privitoare la
extrădarea cetăţenilor români. În acest sens se propune modificarea art.19 alin.(1), care va avea
următorul cuprins: "(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţenii
români pot fi extrădaţi în baza tratatelor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi
pe bază de reciprocitate."
Curtea Constituţională observă că această nouă redactare a art.19 alin.(1) din Constituţie, la
prima vedere, este antinomică: în prima teză se afirmă dreptul cetăţeanului român de a nu putea fi
extrădat sau expulzat. În schimb, în teza a doua se afirmă contrariul, că cetăţenii români pot fi
extrădaţi pe baza tratatelor internaţionale la care România este parte şi pe bază de
reciprocitate, ceea ce reflectă un defect de redactare.
5. Cetăţenii Uniunii Europene au dreptul ca, în condiţiile îndeplinirii unor cerinţe legale, să
participe la alegerea autorităţilor publice locale şi a Parlamentului European.
Curtea Constituţională reţine că, în perspectiva integrării europene, se impune recunoaşterea
drepturilor cetăţenilor europeni, rezidenţi în România, de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administraţiei publice locale şi în Parlamentul European, în condiţiile ce vor fi stabilite de lege. Ca
atare, în propunerea legislativă este prevăzută completarea Constituţiei cu un nou articol, 120 1, cu
următorul cuprins:
"Art.1201 - În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii, care
îndeplinesc cerinţele legii, au dreptul de a alege şi de a fi aleşi pentru constituirea autorităţilor
administraţiei publice locale şi pentru Parlamentul European."
Din modul de redactare a acestui nou articol rezultă că cetăţenii Uniunii Europene pot ocupa
inclusiv funcţia de primar sau de viceprimar, cu toate că Directiva 94/80CE permite statelor membre
să rezerve aceste funcţii numai cetăţenilor săi. O asemenea rezervă este valabilă şi pentru consilierii
locali, mai ales atunci când aceştia exercită atribuţii care sunt aparţinătoare statului. Curtea
Constituţională reţine că aceste condiţii de eligibilitate, incompatibilităţile care trebuie să existe între
aceste funcţii şi cele ocupate în statul naţional şi altele de această natură ar trebui avute în vedere de
legiuitorul constituant pentru a fi cuprinse în legea electorală.
În concluzie, Curtea Constituţională consideră că obiectivul urmărit de autorii propunerii
legislative de a modifica şi completa Constituţia României, în vederea armonizării dispoziţiilor sale cu
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi cu reglementări obligatorii derivate din
acestea, reprezintă un demers politic şi juridic necesar, care ţine seama, în parte, de exigenţele
prevăzute de art.148 din Constituţie şi de necesitatea corelării noilor dispoziţii constituţionale cu
celelalte texte ale Legii fundamentale. Totodată Curtea apreciază că introducerea acestor noi
reglementări în Constituţia României, în momentul actual, în vederea unei viitoare integrări în Uniunea
Europeană, reprezintă o soluţie de la care nu se poate abdica, deoarece integrarea în structurile
euroatlantice nu se poate realiza în afara unor temeiuri constituţionale preexistente.
B. Cu privire la lărgirea garanţiilor instituţionale şi constituţionale ale drepturilor şi
libertăţilor fundamentale
Curtea Constituţională reţine că realizarea acestui obiectiv de către România este determinată de
evoluţia democraţiei constituţionale, de necesitatea corelării dispoziţiilor Legii fundamentale privitoare
la drepturile şi libertăţile fundamentale cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale şi, mai ales, cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în
această materie.
Pentru a răspunde unui asemenea obiectiv, prin iniţiativa de revizuire s-au propus soluţii care să
permită sporirea garanţiilor instituţionale, pe de o parte, iar pe de altă parte, introducerea unor noi
drepturi şi obligaţii şi reconfigurarea celor existente.
B1. Sporirea garanţiilor instituţionale
a) Sporirea atribuţiilor Curţii Constituţionale
Preconizatele prevederi ale noului alin.(1) al art.140 atribuie Curţii Constituţionale atributul de
garant al supremaţiei Constituţiei. În ceea ce priveşte sporirea propriu-zisă a atribuţiilor Curţii
Constituţionale, iniţiativa de revizuire conţine dispoziţii care tind să extindă posibilitatea de sesizare a
Curţii Constituţionale, în condiţiile prevăzute la art.144 lit.a), la Avocatul Poporului, care, ţinând seama
de natura sesizărilor ce îi sunt adresate, să poată interveni în procesul legislativ prin intermediul Curţii
Constituţionale, în scopul apărării drepturilor şi intereselor celor care i-au adresat plângeri, sesizări ori
reclamaţii. Totodată, după lit.a) a art.144 se introduce o nouă literă, a 1), în virtutea căreia Curtea
Constituţională urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50
de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Se constată că această nouă atribuţie a Curţii
Constituţionale este impusă de necesitatea corelării prevederilor art.145 1, privitoare la preeminenţa
dreptului comunitar în raport cu dreptul intern, cu cele ale art.11 alin.(3) din Constituţie, în virtutea
cărora, "în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei".
Tratatele internaţionale sunt, în principiu, un domeniu adecvat pentru procedura de control a
Curţii Constituţionale. Este, de asemenea, rezonabil ca procedura constituţionalităţii tratatelor să fie
clarificată înainte de intrarea lor în vigoare, prin procedurile specifice ale unui control a priori.
Prin propunerea legislativă de revizuire se propune modificarea dispoziţiilor cuprinse la lit.c) a
art.144, în sensul că pe viitor Curtea Constituţională urmează să hotărască asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa autorităţilor publice cu atribuţii
jurisdicţionale.
Curtea reţine că modificarea propusă este imprecisă, întrucât este utilizată o noţiune inadecvată,
şi anume aceea de autorităţi publice cu atribuţii jurisdicţionale, noţiune care nu este de natură să
determine cu certitudine dacă sfera sa de cuprindere include numai jurisdicţiile administrative sau şi
alte jurisdicţii. În această ultimă categorie intră şi Curtea Constituţională, ceea ce face ca ridicarea
unei excepţii de neconstituţionalitate să se poată face nemijlocit în faţa sa, ceea ce contravine
spiritului Constituţiei României. Curtea constată totodată că intenţia autorilor iniţiativei de revizuire de
a lărgi sfera subiecţilor care pot sesiza Curtea Constituţională este, de asemenea, imprecisă. În
condiţiile în care, în prezent, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor
judecătoreşti, introducerea oricărei activităţi jurisdicţionale în domeniul de competenţă al Curţii
Constituţionale este o măsură excesivă şi imposibil de realizat, în condiţiile în care comisii de
pensii, de disciplină etc. exercită atribuţii jurisdicţionale. Curtea Constituţională este chemată să se
pronunţe în materia constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, la cererea părţilor aflate într-un proces, şi
nu în afara acestuia, fapt pentru care este necesară conservarea actualei reglementări a art.144 lit.c).
Cu privire la ipoteza cuprinsă în aceeaşi dispoziţie referitoare la posibilitatea Avocatului Poporului
de a ridica excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta nu conţine o soluţie
judicioasă cu vocaţie de normă juridică de rang constituţional, întrucât faptul ridicării excepţiei de către
Avocatul Poporului în beneficiul unei persoane nu poate avea semnificaţia unei veritabile garanţii sau
a unei măsuri de protecţie a cetăţeanului, atâta vreme cât acea persoană, având capacitatea
procesuală şi fiind animată de un interes legitim, îşi poate exercita personal dreptul procesual de
ridicare a excepţiei în faţa instanţei de judecată. În plus, Curtea Constituţională reţine că Avocatul
Poporului nici nu ar putea invoca o poziţie procesuală care să îi legitimeze participarea sa la un proces
în faţa instanţelor de judecată. Atâta timp cât cetăţenilor le sunt garantate dreptul de acces liber la
justiţie, precum şi dreptul la apărare, înseamnă că, în sfera judiciară, ei se pot apăra împotriva aplicării
unor dispoziţii legale neconstituţionale. De aceea, Avocatul Poporului ar fi învestit cu o atribuţie pe cât
de excesivă, pe atât de lipsită de consistenţă, aceea de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate, în
afara unui proces, în numele justiţiabilului. De altfel, instituţia ombudsman-ului la nivel european
este concepută ca o autoritate publică ale cărei atribuţii vizează raporturile persoanelor cu
administraţia publică şi nu cu instanţele judecătoreşti. Ca urmare, această atribuţie se impune
să fie eliminată din rândul dispoziţiilor constituţionale.
Cu privire la textul cuprins la lit.c 1) se observă că acesta prevede atribuţia Curţii Constituţionale
de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. O asemenea atribuţie este întâlnită şi în
reglementarea constituţională din alte state (spre exemplu art.189 din Constituţia Poloniei sau art.160
din Constituţia Sloveniei).
Este vorba de conflictele de autoritate (sau litigiile organice). Într-un atare caz Curtea
Constituţională soluţionează sau aplanează litigii constituţionale între autorităţi. Aceste litigii pot privi
conflicte între două sau mai multe autorităţi constituţionale cu privire la conţinutul ori întinderea
atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor
posibile blocaje instituţionale. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte
politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituţionale, respectiv de
conflictele pozitive sau negative de competenţă.
Propunerea legislativă de revizuire a prevăzut, de asemenea, la lit.j) că printr-o lege organică
Curtea Constituţională poate dobândi şi alte atribuţii, lucru interzis de actuala reglementare
constituţională. Curtea constată că această propunere urmează să fie eliminată pentru a se păstra
neutralitatea politică a acestei autorităţi publice şi pentru a se da curs voinţei puterii
constituante originare.
Un alt element de noutate, menit să consolideze autoritatea deciziilor Curţii Constituţionale, îl
constituie propunerea de modificare a art.145. Noile dispoziţii ale art.145 alin.(3) accentuează
caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii, ceea ce înseamnă că efectele deciziilor sunt
opozabile erga omnes, adică ele privesc în egală măsură autorităţile publice, persoanele juridice de
drept public sau privat, precum şi orice altă persoană care se poate afla sub incidenţa acestora.
Totodată propunerea legislativă stabileşte un termen de 45 de zile, la împlinirea căruia decizia
Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege sau dintr-o
ordonanţă începe să producă efecte juridice, interval în care Guvernul şi Parlamentul pot să pună de
acord dispoziţiile declarate neconstituţionale de către Curte cu prevederile Constituţiei. Din modul de
formulare a acestei dispoziţii constituţionale Curtea constată că în toate cazurile deciziile Curţii
Constituţionale produc efecte juridice la 45 de zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României,
Partea I. Curtea constată că o asemenea prevedere este aplicabilă doar pentru situaţiile reglementate
de art.144 lit.a), b) şi c), fiind exceptate de la această regulă deciziile prevăzute la art.144 lit.a 1).
De asemenea, ca urmare a modificării art.11 al Legii fundamentale, în virtutea căruia ratificarea
unui tratat internaţional care conţine dispoziţii contrare Constituţiei nu se poate face decât după
revizuirea Constituţiei, pe baza deciziei Curţii Constituţionale, este necesar să se evite dublul control
de constituţionalitate asupra aceleiaşi prevederi şi, în acest sens, art.145 alin.(2) prevede că "Tratatul
sau acordul internaţional a cărui constituţionalitate a fost constatată potrivit art.144 lit.a 1) nu poate face
obiectul unei excepţiei de neconstituţionalitate".
Pentru a se da o efectivă aplicabilitate dispoziţiilor art.145 din Constituţie, Curtea consideră că
este necesar să se restructureze acest articol prin inversarea ordinei alineatelor. Astfel, alin.(3) ar
urma să devină alin.(1), deoarece acesta reprezintă principiul general în această materie. Ca
atare, prevederile preconizate a fi introduse la actualul alin.(1) nu pot fi decât o consecinţă
derogatorie de la dispoziţiile referitoare la efectele deciziilor prevăzute în alin.(3), care ar urma
să devină alin.(1). De asemenea, se impune corelarea datei de la care decizia Curţii
Constituţionale produce efecte juridice cu dispoziţiile privitoare la intrarea în vigoare a legii,
precizându-se că este vorba de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I.
b) Garantarea independenţei judecătorului şi sporirea rolului justiţiei
 1. În această materie propunerea legislativă de revizuire vizează, în primul rând, domeniul
instanţelor judecătoreşti, completarea art.23 din Constituţie, prin introducerea unui nou alineat
(11) cu următorul cuprins: "Justiţia este unică şi egală pentru toţi". Această nouă prevedere
constituţională este concordantă cu prevederile art.16 alin.(2), în virtutea cărora "Nimeni nu este mai
presus de lege", şi cu dispoziţiile art.1 alin.(3), potrivit cărora România este stat de drept, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
Curtea observă că în vederea armonizării legislaţiei României cu acquisul comunitar propunerea
legislativă prezintă un interes deosebit sub aspectul înlăturării dezbaterilor contradictorii asupra
aplicării directe în legislaţia României a prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Pentru realizarea acestui obiectiv iniţiatorii propun introducerea unor noi
alineate (3) şi (4) la art.21 din Constituţie, care au următorul cuprins:
"(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative dacă legea nu prevede altfel."
Se constată că dispoziţiile propuse a fi introduse la alin.(3) au rolul de a întări liberul acces la
justiţie, garantând dreptul la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil, exigenţe
prevăzute de art.6 alin.(1) al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. În ceea ce priveşte dispoziţiile alin.(4), în virtutea cărora jurisdicţiile administrative sunt
facultative, dacă legea nu prevede altfel, Curtea consideră că acestea nu au nici o relevanţă
constituţională. Astfel, din moment ce legiuitorul nu a prevăzut obligativitatea unei proceduri
administrative jurisdicţionale, nu se poate ridica problema interzicerii liberului acces la justiţie, iar dacă
a prevăzut o asemenea procedură şi ea este obligatorie, textul constituţional este inutil. Ca atare,
textul nu este necesar pentru că nu îşi găseşte aplicare în practică şi urmează să fie eliminat. În
plus, se observă că accesul liber la justiţie, potrivit art.21, nu poate fi condiţionat de o
jurisdicţie administrativă facultativă sau chiar obligatorie, sens în care Curtea Constituţională
s-a pronunţat prin mai multe decizii.
2. În materia autorităţii judecătoreşti, mutaţii fundamentale urmează să se producă şi în
ceea ce priveşte Consiliul Superior al Magistraturii. Elementul esenţial care defineşte noua
reglementare se referă la garantarea independenţei acestei autorităţi publice prin limitarea intervenţiei
reprezentanţilor Ministerului Justiţiei în propria activitate.
Pentru realizarea acestor obiective dispoziţiile art.132 alin.(1) propun instituirea funcţiei
Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei.
De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii urmează a fi alcătuit din 17 membri, constituiţi
în două secţii, una pentru judecători (7 membri) şi una pentru procurori (5 membri). Plenul Consiliului
Superior al Magistraturii este completat cu 4 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul
dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală. De asemenea, fac parte din
Consiliul Superior al Magistraturii: ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
procurorul general al României.
Din această enumerare stabilită de viitorul art.132 alin.(2) Curtea constată că de fapt Consiliul
Superior al Magistraturii este compus nu din 17 membri, ci din 19 membri (7 judecători, 5
procurori, 4 reprezentanţi ai societăţii civile, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al României). Textul propus are în vedere apartenenţa
procurorului general la secţia procurorilor, iar a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la secţia
judecătorilor, fără să facă deosebirea dintre membrii de drept şi membrii desemnaţi. Totodată textul
art.132 alin.(1) stabileşte expres că alcătuirea Consiliului Superior al Magistraturii este limitată la 17
membri, fără a face vreo repartizare pe secţii a membrilor societăţii civile şi a celorlalţi trei
reprezentanţi ai autorităţilor publice. Chiar dacă se acceptă că procurorul general şi preşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fac parte din secţii, nu se poate trece peste faptul că ministrul justiţiei
este exclus din numărul de 17. Dar şi în cazul în care ministrul justiţiei ar urma şi el să fie inclus în
numărul judecătorilor, se ridică dificultatea validării sale de către Senat, în condiţiile în care el este
membru al Guvernului, a cărui învestire ţine de competenţa şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului. Nici eventualele susţineri privitoare la desemnarea procurorului general sau a
preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în alegeri generale ale judecătorilor nu sunt de natură
să elimine antinomiile ce se pot naşte în urma desfăşurării unor astfel de proceduri. Curtea constată
că numărul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 19, urmând ca legiuitorul
constituant să reglementeze expres distincţia dintre membrii aleşi şi membrii de drept.
Rămâne, de asemenea, de precizat cine îi validează pe reprezentanţii societăţii civile.
Textul propus la alin.(4) al art.132 prevede că titularizarea magistraţilor în Consiliul Superior al
Magistraturii se face pentru o perioadă de 6 ani, prin alegeri în adunări generale ale judecătorilor sau
ale procurorilor, rezultatele alegerilor urmând a fi validate de Senat. La rândul său, Consiliul îşi alege
dintre membrii săi un preşedinte, pentru un mandat de 1 an, care nu poate fi reînnoit.
Curtea Constituţională reţine că această ultimă dispoziţie a art.132 alin.(4) este insuficient
elaborată din punctul de vedere al separaţiei puterilor în stat şi al asigurării autonomiei de
funcţionare a acestei autorităţi publice. Astfel, din textul care stabileşte că preşedintele Consiliului
Superior al Magistraturii este ales dintre membrii săi nu trebuie să se înţeleagă că acesta ar putea fi
ministrul justiţiei, procurorul general sau preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceste
autorităţi publice participă la şedinţele Consiliului cu o anumită încărcătură de autoritate, pe care le-
o conferă funcţia pe care o exercită. De aceea, Curtea Constituţională reţine că funcţia de
preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi deţinută decât de către un
magistrat ales sau un reprezentant al societăţii civile. Ca atare ar trebui instituită o
incompatibilitate între funcţiile de ministru al justiţiei, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi procuror general al României şi funcţia de preşedinte al Consiliului Superior al
Magistraturii. Este de reţinut şi faptul că sintagma "procuror general al României" nu este
conţinută în Constituţie.
Referitor la textul propus la alin.(7) al art.132, Curtea observă că acesta conţine o altă dispoziţie
care concură la ridicarea Consiliului Superior al Magistraturii la rangul unei instituţii apte să asigure
independenţa justiţiei, şi anume cea privitoare la dreptul Preşedintelui României de a prezida lucrările
Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Curtea reţine că această atribuţie este o
consecinţă firească a faptului că Preşedintele României este cel care, în temeiul art.124, numeşte
judecătorii şi procurorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor stagiari
[art.133 alin.(1)].
Curtea constată că, în virtutea art.132 alin.(5), (6) şi (8), durata mandatului membrilor Consiliului
Superior al Magistraturii este de 6 ani, hotărârile sale se iau prin vot secret şi nu pot fi atacate la
instanţele judecătoreşti. Această ultimă dispoziţie se află într-un raport antinomic cu prevederile
art.21 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora "Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime". Mai mult, într-un stat de drept
neasigurarea accesului liber la instanţele judecătoreşti este inacceptabilă. Ca atare,
interzicerea recursului la justiţie, cu privire la astfel de hotărâri, este contrară principiului
stabilit de art.6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
în virtutea căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, un asemenea proces fiind
exclus în afara unei instanţe care să garanteze efectiv independenţa judecătorului.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, în secţii şi în plen, în
domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, fără votul ministrului justiţiei şi al
procurorului general, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Această dispoziţie
constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această
"instanţă" extrajudiciară, fără încălcarea prevederilor art.6 al Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
B 2. Introducerea unor noi drepturi şi obligaţii, precum şi reconfigurarea celor existente
1. Curtea constată că această dimensiune a revizuirii Constituţiei îşi găseşte o reflectare
corespunzătoare în introducerea art.461 în cuprinsul Legii fundamentale, cu următorul cuprins:
"Art.461. - Statul şi autorităţile publice sunt obligate să ia măsuri pentru ocrotirea şi refacerea mediului
înconjurător, precum şi pentru menţinerea echilibrului ecologic."
Se observă că transferul acestei reguli, din rândul dispoziţiilor constituţionale ale art.134 alin.(2)
lit.e), la capitolul privitor la drepturile şi libertăţile fundamentale este contrar logicii sistematizării
materialului normativ. Pentru asigurarea realizării scopului propunerii legislative, Curtea consideră că
este necesar să se insereze la capitolul II al titlului II din Constituţie dreptul omului la un mediu
sănătos, cu obligaţia corelativă a tuturor de a contribui la ocrotirea şi refacerea mediului înconjurător,
pe această cale legitimându-se acţiunea legiuitorului de a stabili sancţiuni pentru poluarea mediului
înconjurător.
2. Modificarea art.32 alin.(5) al Constituţiei vizează o transformare formală a textului actual
al reglementării constituţionale. Actualul art.32 alin.(5) prevede că instituţiile de învăţământ, inclusiv
cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Noua reglementare are în
vedere următoarea redactare a textului constituţional: "(5) Învăţământul de toate gradele se
desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii."
Această nouă redactare a dispoziţiilor art.32 alin.(5) nu este de natură să aducă vreo modificare
în actuala ordine constituţională privitoare la învăţământ. Astfel, învăţământul poate fi de stat sau
particular, instituindu-se pe această cale o dihotomie specifică celor mai profunde construcţii juridice.
Introducerea unui nou criteriu, cel confesional, nu ţine seama de logica dihotomiei, adăugând unui
criteriu logic o nouă determinare, inadmisibilă prin faptul că ea se regăseşte în cele două, definite la
ora actuală de Constituţie. Astfel, învăţământul confesional nu este exclus din învăţământul privat şi
nici din cel de stat. Există deci un învăţământ confesional atât privat, cât şi public, ceea ce nu justifică
modificarea, sub acest aspect, a Legii fundamentale. Curtea consideră că norma examinată devine
coerentă dacă se introduce în textul supus revizuirii perechea logică a învăţământului confesional,
respectiv laic. Astfel, noul text constituţional ar urma să prevadă că învăţământul de toate gradele
poate fi laic sau religios şi se desfăşoară în unităţi de stat ori particulare, în condiţiile legii.
C. Optimizarea procesului decizional al autorităţilor publice
Examinând propunerea legislativă, se reţine dezideratul eliminării unor carenţe constatate în
funcţionarea autorităţilor publice prin oferirea unor soluţii menite să contribuie la ridicarea lor la
standardele democratice în această materie, după cum urmează:
a) Raţionalizarea activităţii parlamentare se preconizează a fi efectuată prin modificarea
art.62, art.67 alin.(1), art.69, art.72 alin.(3), art.73, art.73 1, art.78 şi prin abrogarea art.70, ale cărui
prevederi se preiau la art.69 alin.(1), art.71, ale cărui dispoziţii sunt preluate la art.72 alin.(3) lit.e),
art.75 şi 76.
Aceste modificări urmăresc să realizeze o mai bună delimitare a atribuţiilor celor două Camere
ale Parlamentului, să redefinească statutul deputaţilor şi senatorilor şi elementele constituţionale ale
procedurii legislative.
Curtea Constituţională observă că prin modificarea art.62 se urmăreşte stabilirea principiului în
virtutea căruia cele două Camere lucrează în şedinţe separate. Excepţia de la această regulă o
constituie şedinţele comune, a căror competenţă este strict determinată de Legea fundamentală. În
acest sens, propunerea legislativă are în vedere introducerea unor noi competenţe pe ordinea de zi a
şedinţelor comune ale Camerelor, prin modificarea lit.f), g) şi h) ale alin.(2) al art.62 din Constituţie şi
introducerea unor noi litere, i) şi j). Pe această cale, în şedinţele comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului urmează să fie aprobate şi următoarele materii: strategia naţională de apărare a ţării,
numirea directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii,
numirea Avocatului Poporului, stabilirea statutului deputaţilor şi senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a
celorlalte drepturi ale acestora, îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei, legilor organice sau
regulamentului, se exercită în şedinţă comună.
Curtea constată că, în principiu, stabilirea competenţei Camerelor parlamentare, în şedinţe
comune sau în şedinţe separate, nu ridică probleme de constituţionalitate.
Dar se observă că stabilirea unor asemenea atribuţii prin lege organică sau prin
regulamente este contrară prevederilor art.61 alin.(1) din Constituţie, care nu este propus să fie
modificat şi care stabileşte că "Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin
regulament propriu". Această dispoziţie dă expresie autonomiei regulamentare a fiecărei Camere, de
unde rezultă consecinţa că, în afara unei reglementări constituţionale a atribuţiilor comune ale celor
două Camere, acestea nu pot fi departajate prin lege organică sau prin regulamentul şedinţelor
comune, fără a pune în pericol funcţionarea Parlamentului bicameral. S-ar putea lua astfel atribuţii ale
uneia dintre Camere, în afara unei prevederi constituţionale, pentru a fi transferate şedinţelor comune,
ceea ce constituie o încălcare a Legii fundamentale.
În ceea ce priveşte stabilirea prin Constituţie a atribuţiilor ce se exercită în şedinţă comună,
Curtea Constituţională nu poate avea vreo obiecţie atâta vreme cât acest lucru reprezintă un atribut
exclusiv al puterii constituante derivate. Curtea reţine totuşi că modificarea art.62 alin.(2) lit.j)
reprezintă o contrazicere a prevederilor art.62 alin.(1), care instituie regula şedinţelor separate ale
celor două Camere. În consecinţă, stabilirea unor competenţe pentru şedinţele comune ale
Parlamentului, prin lege organică, reprezintă o negare a acestor prevederi constituţionale şi o
antinomie juridică, greu de soluţionat în practică.
Dacă, în temeiul dispoziţiilor constituţionale în vigoare, Guvernul poate să opteze pentru
sesizarea oricărei Camere a Parlamentului cu un proiect de lege, în viitor această posibilitate este
restrânsă la anumite domenii, stabilite de art.73 1, pentru fiecare Cameră. Partajarea acestor
competenţe este valabilă şi în cazul propunerilor legislative, stabilindu-se anumite materii în care o
Cameră poate fi sesizată pentru adoptarea acestora în prima lectură. Astfel, pentru departajarea
atribuţiilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, art.73 1, în opinia autorilor propunerii legislative, stabileşte
că anumite propuneri legislative şi proiecte de lege se supun obligatoriu spre dezbatere Camerei
Deputaţilor, iar altele Senatului. Şi această opţiune a puterii constituante derivate este absolută, şi ea
nu poate fi supusă cenzurii Curţii Constituţionale.
Curtea observă că în noua redactare a dispoziţiilor constituţionale privitoare la competenţa
legislativă a Camerelor nu se elimină principiul bicameralismului, dar se simplifică rigorile sale, în
sensul că un proiect de lege adoptat de o Cameră se transmite celeilalte spre o examinare definitivă.
Noutatea care apare rezidă în faptul că prima Cameră sesizată este privită doar ca o cameră care
preexaminează proiectul de lege înaintea votului decisiv al celei de-a doua Camere. Este o formulă
raţionalizată a adoptării legii în sistemul bicameral prin votul decisiv al Camerei politice sau inferioare
a Parlamentului. Nici această opţiune nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională în condiţiile în
care cele două Camere au poziţii egale şi aceeaşi legitimitate. Cu toate acestea, Curtea remarcă
faptul că prin departajarea competenţelor de examinare a proiectelor de lege între cele două Camere
se poate ajunge la un conflict de competenţă. Pe parcursul examinării proiectului de lege propus de
Guvern opoziţia parlamentară a Camerei Deputaţilor constată că el ţine de competenţa primară a
Senatului. Sau, în cursul aceleiaşi proceduri parlamentare, un proiect de lege ordinară este
transformat în lege organică, iar examinarea acestuia ţine de competenţa celeilalte Camere. Pe acest
fond se pot naşte blocaje legislative şi, pentru evitarea acestora, Curtea Constituţională
recomandă să se introducă la art.73 1 un nou alineat care să prevadă posibilitatea desesizării
Camerei învestite în pofida Constituţiei şi trimiterea proiectului de lege la cealaltă Cameră.
Procedeul dezînvestirii este profitabil Camerei respective, deoarece, pe această cale, ea devine
Camera care are ultimul cuvânt în examinarea proiectului de lege sau a propunerii legislative.
Prin această modalitate de lucru, a distribuirii unor competenţe exclusive unei Camere, se poate
însă nega, în fapt, orice contribuţie a primei Camere, fenomen ce poate prezenta anumite riscuri
politice, mai ales în cazul în care Senatul şi Camera Deputaţilor au configuraţii politice diferite.
Avantajul pe care îl prezintă noua competenţă a Camerelor rezidă în eliminarea procedurii de mediere
şi a dezbaterii în plenul celor două Camere a textelor rămase în divergenţă, ca urmare a eşuării
medierii ori a neaprobării raportului comisiei de mediere într-o Cameră sau în ambele Camere.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea observă că utilizarea formulei "primă lectură" pentru
sesizarea unei Camere şi a celei de "a doua lectură" pentru trimiterea proiectului de lege de la
o Cameră la alta este improprie limbajului dreptului parlamentar. Utilizarea primei, a celei de-a
doua sau chiar a celei de-a treia lecturi (de exemplu: cazul Parlamentului danez) este proprie
dezbaterii într-o singură Cameră. Chiar într-un parlament bicameral fiecare Cameră poate avea una,
două sau mai multe lecturi. În schimb, examinarea în cascadă a proiectelor de lege într-o Cameră, în
primă lectură, iar în cealaltă Cameră, în a doua lectură, transformă Parlamentul bicameral într-unul
unicameral.
Cu privire la propunerile referitoare la art.114, Curtea remarcă faptul că restricţia privitoare la
reglementarea prin ordonanţe de urgenţă a drepturilor electorale ale cetăţenilor este necorelată cu
celelalte prevederi constituţionale care dau dreptul cetăţenilor europeni, rezidenţi în România, să
participe la alegerile locale şi la cele pentru Parlamentul European. Curtea consideră că nu se justifică
o asemenea discriminare, propunând, în consecinţă, eliminarea sintagmei "ale cetăţenilor" după
"drepturile electorale" din redactarea alin.(4 1) al art.114. Nu mai puţin important este faptul că
referirea expresă la drepturile electorale este redundantă, deoarece acestea fac parte din drepturile
prevăzute de Constituţie, domeniu exclus deja de la reglementarea prin ordonanţe de urgenţă.
b) Reconfigurarea unor dispoziţii constituţionale privitoare la Preşedintele României
Curtea Constituţională, reţinând că atribuţiile Preşedintelui României sporesc, potrivit
preconizatelor prevederi ale art.132 alin.(7), constată că se impune corelarea acestora cu prevederile
actualului art.94, care au denumirea "Alte atribuţii", prin introducerea unui nou alineat care să prevadă
atribuţia Preşedintelui României de a prezida şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii la care
participă, după modelul instituit deja în art.87 al Constituţiei. Această corelare se impune, întrucât
atribuţiile autorităţilor constituţionale trebuie structurate în corpul Legii fundamentale, în mod expres, în
capitolul sau în secţiunea care grupează competenţele acelei autorităţi.
c) Statutul administraţiei publice locale
Curtea Constituţională observă că prin textul propus la alin.(1) şi (2) ale art.119 din Constituţie se
introduce un nou concept, acela al desconcentrării, prin înlocuirea conceptului de descentralizare
utilizat de legiuitorul constituant în 1991. Acest text se impune să fie modificat, în primul rând, din
motive ce ţin de dreptul public, având în vedere că preconizatul concept tinde să înlocuiască, în mod
absolut şi eronat, pe cel de descentralizare a serviciilor publice. Pentru a se da o reglementare în
acord cu principiile administraţiei publice, se impune, cu necesitate, să se observe că în unităţile
administrativ-teritoriale coexistă servicii publice ale statului cu autorităţi ale administraţiei publice
locale. În primul caz legitimarea serviciilor publice statale existente în unităţile administrativ-teritoriale
este supusă principiului desconcentrării, iar în cel de-al doilea caz este vorba de descentralizare
administrativă, care are la bază acordarea, prin lege, a unor competenţe proprii colectivităţilor
teritoriale, a căror exercitare este conferită, în cazul examinat, consiliilor locale şi primarilor. Aşa fiind,
includerea exclusivă în Constituţie a principiului desconcentrării administrative elimină posibilitatea
coexistenţei sale cu principiul descentralizării, care vizează nu doar autorităţile administraţiei publice
locale, ci şi serviciile publice. În aceste condiţii, Curtea Constituţională apreciază că redactarea
art.119 urmează să sufere o modificare, în sensul supunerii administraţiei publice din unităţile
administrativ-teritoriale atât principiului desconcentrării, cât şi celui al descentralizării
administraţiei publice, una dintre formele de manifestare a acestui principiu fiind autonomia
locală.
Printr-o astfel de modificare se reinstaurează conceptele fireşti în organizarea administraţiei
publice locale. Pe cale de consecinţă, înlocuirea termenului de desconcentrare cu cel de
descentralizare se impune şi în cuprinsul art.122 alin.(2) din Constituţie.
Potrivit art.6 alin.(2) din Constituţie măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea,
dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie
conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.
În situaţia în care într-o unitate administrativ-teritorială persoanele aparţinând unei minorităţi
naţionale au o pondere semnificativă, se poate crea un dezechilibru între aceştia şi cetăţenii de etnie
română din respectiva unitate administrativ-teritorială sau membrii altui grup etnic care nu mai au
posibilitatea de a fi aleşi în consiliile locale, ceea ce creează o discriminare, în sensul art.6 alin.(2) din
Constituţie, al art.7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, al art.14 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi al altor reglementări internaţionale
care interzic discriminarea. Pentru eliminarea acestui posibil dezechilibru textul constituţional ar urma
să prevadă că persoanele aparţinând unui grup etnic minoritar într-o unitate administrativ-teritorială au
dreptul de a fi reprezentate în consiliul local. În felul acesta cetăţenii români de naţionalitate română
sau de altă naţionalitate din unităţile administrativ-teritoriale în care sunt minoritari ar avea posibilitatea
de a accede la funcţii publice la nivel local şi de a-şi păstra identitatea etnică.
d) Modificarea dispoziţiilor constituţionale privitoare la Avocatul Poporului. Prin iniţiativa
legislativă se propune completarea art.55 alin.(1) al Constituţiei, în sensul admiterii specializării
adjuncţilor Avocatului Poporului pe domenii de activitate. În acest sens se propune adăugarea
următoarei teze: "Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate."
Curtea Constituţională consideră că o asemenea dispoziţie nu este de ordin constituţional,
ea putând fi adoptată prin modificarea legii organice a instituţiei Avocatul Poporului. În acest
sens se apreciază că este vorba de o specializare ratione materiae a funcţiilor instituţiei ca
atare, care nu afectează posibilităţile actuale de distribuire a competenţelor între adjuncţi, pe
de o parte, şi între aceştia şi Avocatul Poporului, pe de altă parte.
D. Modificarea altor dispoziţii constituţionale
În afara obiectivelor enumerate mai sus Curtea Constituţională consideră că există şi o serie de
alte modificări propuse de autorii propunerii legislative, care nu se încadrează în finalităţile prevăzute
la pct.A, B şi C, dar care răspund altor comandamente de racordare a prevederilor Legii fundamentale
la exigenţele practicii internaţionale a României ori la unele cerinţe de tehnică legislativă.
a) În această sferă a modificărilor propuse a fi aduse Constituţiei se situează modificarea
şi completarea art.134 din Constituţie, privitor la economia naţională.
Propunerea legislativă de revizuire are în vedere, printre altele, modificarea lit.e) a alin.(2), în
sensul eliminării textului actual referitor la "refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic" - text preluat printr-o formă modificată la art.46 1 sub denumirea
"Ocrotirea mediului înconjurător". Curtea constată că, în condiţiile în care la art.461 se va introduce
dreptul la un mediu sănătos, este dezirabilă menţinerea lit.e) a alin.(2) la art.135, aici fiind
sediul de reglementare a obligaţiilor statului.
b) Curtea Constituţională observă că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei are
în vedere şi modificarea art.151 al Legii fundamentale, prin introducerea unor dispoziţii
tranzitorii care să asigure continuarea mandatelor de către actualii judecători ai Curţii de
Conturi, precum şi reînvestirea unor foşti judecători ai Curţii Constituţionale.
Textele propuse au următorul cuprins: alin.4 "[...] Pentru asigurarea înnoirii Curţii de Conturi din 3
în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi aceştia vor putea fi numiţi pentru încă
un mandat de 3 sau 6 ani.
(5) Foştii judecători ai Curţii Constituţionale care nu au exercitat funcţia pentru un mandat de 9
ani pot fi reînvestiţi pentru diferenţa de mandat."
Cu referire la propunerea vizând consilierii de conturi, Curtea Constituţională constată că
acest text se impune a fi eliminat pentru că reglementarea nu este de nivel constituţional,
având în vedere că actualul alin.(4) al art.139 nu reglementează durata exercitării mandatului
membrilor Curţii de Conturi şi nici periodicitatea numirii lor în funcţie. Dacă legiuitorul are
această intenţie de legiferare, o poate face prin reglementare legală, adică prin act normativ de acelaşi
rang.
În ceea ce priveşte reînvestirea foştilor judecători ai Curţii Constituţionale, care nu au exercitat
funcţia pentru un mandat de 9 ani, pentru diferenţa de mandat, Curtea constată că aceasta este de
natură să producă o serie de perturbaţii în activitatea instanţei de contencios constituţional şi să
încalce voinţa puterii constituţionale originare. Astfel, există situaţii în care un judecător şi-a dat
demisia după un an de activitate, fiind numit un altul pentru diferenţa de mandat de 8 ani. Cei doi,
potrivit noilor dispoziţii ale art.151 alin.(5) ar avea, în egală măsură, vocaţia de a fi reînvestiţi în funcţii
la Curtea Constituţională; ambii nu pot însă reveni în acelaşi timp, ceea ce ar crea reale diferenţe de
tratament juridic.
Totodată Adunarea Constituantă a stabilit că numai în prima Curte Constituţională mandatul
judecătorilor poate fi de 3, de 6 sau de 9 ani. În cazul în care s-ar introduce astăzi, pe calea revizuirii,
mandate care pot fi de 1 an, de 3 ani, de 4 ani, de 6 ani sau de 8 ani, s-ar contraveni acestei voinţe
originare, ceea ce este de natură să perturbe întreaga activitate a Curţii.
Concepţia alcătuirii Curţii Constituţionale ca autoritate politico-jurisdicţională, predispusă la o
reînnoire ciclică, este o garanţie a neutralităţii sale politice în calitate de garant al supremaţiei
Constituţiei în sistemul juridic normativ, menită să asigure o dreaptă cumpănă în activitatea de
realizare a justiţiei constituţionale.
În privinţa redactării alin.(2) al art.151, Curtea consideră că termenul "instituţii publice",
care ar putea fi utilizat la intrarea în vigoare a Constituţiei, ar trebui abandonat în virtutea
faptului că, potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, definiţia dată actualelor organe de stat este
cea de autorităţi publice.
c) Modificarea art.152 urmăreşte eliminarea actualelor dispoziţii constituţionale privitoare
la instituţiile viitoare, ţinând seamă de faptul că ele au rămas fără obiect, şi înlocuirea acestora
cu o dispoziţie privitoare la republicarea Constituţiei. Modul de redactare a acestuia este
defectuos, deoarece se referă la proiectul de lege sau propunerea legislativă de revizuire a
Constituţiei, arătând că acesta se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de 5 zile
de la data adoptării. În virtutea dispoziţiilor constituţionale în vigoare, un proiect de lege sau o
propunere legislativă adoptată de Parlament încetează să mai fie proiect de lege sau propunere
legislativă, el devenind lege. Faţă de aceasta, Curtea consideră că textul art.152 trebuie să aibă în
vedere că legea de revizuire a Constituţiei se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea
I, după adoptarea sa, în vederea aducerii la cunoştinţă publică a conţinutului său şi în vederea
aprobării sale prin referendum. De altfel, chiar art.147 alin.(3) din Constituţie prevede că:
"Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile
de la data adoptării proiectului sau a propunerii legislative de revizuire." Din această dispoziţie
legală se desprinde ideea că există două etape ale revizuirii, cea parlamentară, care se încheie
printr-o lege, şi una populară, când legea este aprobată prin referendum. De altfel, utilizarea
formulei "în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire" are
semnificaţia stabilirii datei de la care începe să curgă termenul pentru organizarea
referendumului. În acest sens Curtea observă că dispoziţiile art.147 alin.(3) se corelează cu
dispoziţiile art.144 lit.a) în virtutea cărora Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii
legilor înainte de promulgarea acestora, ceea ce întăreşte afirmaţia că un proiect de lege adoptat de
Parlament încetează să mai fie socotit "proiect", el devenind "lege". În acelaşi sens este chiar art.II al
propunerii de revizuire, care proclamă că "revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării
prin referendum [...]".
d) În fine, Curtea Constituţională constată că includerea unor dispoziţii privitoare la
supunerea legii de revizuire unui referendum, potrivit art.II al propunerii legislative, este
superfluă în condiţiile în care această obligaţie este expres prevăzută de art.147 alin.(3) din
Constituţie, articol care nu suferă nici o modificare prin această operă de revizuire a Legii
fundamentale.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art.144 lit.a), al art.146 alin.(1), al art.148 alin.(1) şi (2)
din Constituţie, precum şi al art.36 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Constată că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei a fost iniţiată cu respectarea
prevederilor art.146 alin.(1) din Constituţie.
2. Constată că prevederile alin.71) ce urmează a fi introduse la art.41 sunt neconstituţionale,
deoarece ar avea ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel
limitele revizuirii prevăzute de art.148 alin.(2) din Constituţie.
3. Constată că dispoziţiile ce urmează a fi introduse la art.132 alin.(8) sunt neconstituţionale,
deoarece se află în contradicţie cu prevederile art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale şi ar avea ca efect suprimarea liberului acces la justiţie, încălcându-se,
de asemenea, limitele revizuirii prevăzute de art.148 alin.(2) din Constituţie.
 4. Supune atenţiei Parlamentului observaţiile din considerentele prezentei decizii, privitoare la
următoarele dispoziţii din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei: art.11 alin.(3), art.19 alin.
(1), art.21 alin.(4), art.32 alin.(5), art.46 1, art.55 alin.(1), art.62 alin.(2) lit.j), art.73 alin.(3) şi (5), art.73 1,
art.94, art.114 alin.(41), art.119, art.1201, art.132 alin.(2), (3) şi (4), art.134 alin.(2) lit.e), art.144 lit.a 1),
lit.c), lit.c1) şi lit.j), art.145, art.1452, art.151 alin.(2) şi alin.(4) teza a doua şi alin.(5), art.152 şi art.II.
5. Se constată că celelalte prevederi nu contravin dispoziţiilor constituţionale.
Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului României şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 16 aprilie 2003 şi la aceasta au participat: Nicolae Popa,
preşedinte, Costică Bulai, Nicolae Cochinescu, Constantin Doldur, Kozsokár Gábor, Petre Ninosu,
Şerban Viorel Stănoiu, Lucian Stângu şi Ioan Vida, judecători.

DECIZIA Nr.799
din 17 iunie 2011

asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României

Publicată în Monitorul Oficial nr.440 din 23.06.2011

În temeiul art.146 lit.a) teza finală din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu,
asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
Prin Adresa nr.1.172 din 9 iunie 2011, Preşedintele României a înaintat Curţii Constituţionale
proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, iniţiat la propunerea Guvernului.
Proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României are următoarea redactare:
"Art.I. - Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31
octombrie 2003, se modifică şi se completează astfel:
1. Articolul 6 se completează cu un nou alineat, (3), astfel:
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) Autorităţile publice vor consulta organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în
legătură cu deciziile privind păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi
religioase."
2. Alineatul (3) al articolului 23 se modifică astfel:
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Reţinerea nu poate depăşi 48 de ore."
3. Alineatul (2) al articolului 37 se modifică astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
 "(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani
pentru a fi aleşi în Parlamentul României sau în organele administraţiei publice locale şi vârsta de cel
puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României."
4. Alineatul (3) al articolului 40 se modifică astfel:
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului şi
adjuncţii acestuia, magistraţii, cadrele militare în activitate, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică."
5. Alineatul (8) al articolului 44 se modifică astfel:
- Alineatul (8) va avea următorul cuprins:
"(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată."
6. Alineatul (3) al articolului 52 se modifică astfel:
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea
statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare
săvârşite."
7. Alineatul (1) al articolului 58 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Avocatul Poporului este numit de către Parlament, pe o durată de 5 ani, pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii
de activitate, conform legii de organizare şi funcţionare a instituţiei."
8. Articolul 60 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 60
Avocatul Poporului prezintă Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestuia. Rapoartele
pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a
libertăţilor cetăţenilor."
9. Alineatul (2) al articolului 61 se modifică astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Parlamentul este alcătuit dintr-o singură Cameră."
10. Articolul 62 se modifică şi va avea următorul cuprins:
- Denumirea articolului va fi: "Alegerea Parlamentului".
- Cuprinsul articolului va fi:

"ARTICOLUL 62
(1) Parlamentul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii
electorale.
(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri
numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de parlamentar, în
condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură
organizaţie.
(3) Numărul parlamentarilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării, şi nu
poate depăşi 300 de persoane."
11. Alineatele (1), (2) şi (4) ale articolului 63 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Parlamentul este ales pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de
mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora."
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Alegerile pentru Parlament se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de
la dizolvarea acestuia."
- Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) Mandatul Parlamentului se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În
această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi
organice."
12. Articolul 64 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 64
(1) Organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat cu
votul majorităţii membrilor săi. Resursele financiare ale Parlamentului sunt prevăzute în bugetul
propriu, aprobat de acesta şi care face parte integrantă din bugetul de stat.
 (2) Parlamentul îşi alege un birou permanent. Preşedintele Parlamentului se alege pe durata
mandatului Parlamentului. Ceilalţi membri ai biroului permanent sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni.
Preşedintele Parlamentului şi ceilalţi membri ai biroului permanent pot fi revocaţi înainte de expirarea
mandatului, în condiţiile prevăzute de regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului.
(3) Parlamentarii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului de organizare şi
funcţionare al Parlamentului.
(4) Parlamentul îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte
comisii speciale.
(5) Biroul permanent şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a
Parlamentului."
13. Articolul 65 se modifică şi va avea următorul cuprins:
- Denumirea articolului va fi: "Şedinţele Parlamentului".
- Cuprinsul articolului va fi:

"ARTICOLUL 65
(1) Parlamentul lucrează în şedinţe. Şedinţele Parlamentului sunt publice.
(2) Parlamentul poate hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete."
14. Articolul 66 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 66
(1) Parlamentul se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna
februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate
depăşi sfârşitul lunii decembrie.
(2) Parlamentul se întruneşte şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a
biroului permanent al Parlamentului ori a cel puţin o treime din numărul parlamentarilor.
(3) Convocarea Parlamentului se face de preşedintele acestuia."
15. Articolul 67 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 67
Parlamentul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor."
16. Articolul 68 se abrogă.
17. La titlul III capitolul I, titlul secţiunii a 2-a se modifică şi va avea următorul cuprins:

"SECŢIUNEA 2
Statutul parlamentarilor"

18. Alineatul (1) al articolului 69 se modifică astfel:

- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) În exercitarea mandatului, parlamentarii sunt în serviciul poporului."
19. Articolul 70 se modifică şi va avea următorul cuprins:
- Denumirea articolului va fi: "Mandatul parlamentarilor".
- Cuprinsul articolului va fi:

"ARTICOLUL 70
(1) Parlamentarii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Parlamentului, sub
condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege organică.
(2) Calitatea de parlamentar încetează la data întrunirii legale a Parlamentului nou-ales sau în
caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces."
20. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 71 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, membru al Parlamentului şi membru al Parlamentului
European."
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Calitatea de parlamentar este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de
autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului."
21. Articolul 72 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 72
(1) Parlamentarii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului.
 (2) Urmărirea şi trimiterea în judecată penală a parlamentarilor, pentru fapte care nu au legătură
cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, se pot face numai de către
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie."
22. Alineatul (3) al articolului 73 se modifică şi se completează astfel:
- Litera c) va avea următorul cuprins:
"c) statutul parlamentarilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;"
- După litera s) se introduce o nouă litera, s1), cu următorul cuprins:
"s1) răspunderea judecătorilor şi procurorilor;"
23. Alineatele (1), (3), (4) şi (5) ale articolului 74 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, parlamentarilor sau unui număr de cel
puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă
trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în
municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei
iniţiative."
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către
Parlament."
- Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) Parlamentarii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri
legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi."
- Alineatul (5) se abrogă.
24. Articolul 75 se abrogă.
25. Articolul 76 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 76
(1) Propunerile legislative şi proiectele de legi vor fi dezbătute şi votate în plen în două lecturi
succesive, la cel puţin 30 de zile distanţă. În cadrul primei lecturi, dezbaterile şi votul se vor face pe
articole. În cadrul celei de-a doua lecturi, dezbaterile şi votul se vor face pe articole, urmate de votul
final pe întreaga lege. În mod excepţional, Parlamentul poate aproba, cu majoritatea voturilor
membrilor prezenţi, reducerea termenului de 30 de zile şi adoptarea unui proiect de lege sau a unei
propuneri legislative în procedură de urgenţă.
(2) Legile organice şi hotărârea privind regulamentul de organizare şi funcţionare al
Parlamentului se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi.
(3) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi la şedinţa
Parlamentului.
(4) La cererea Guvernului sau din propria iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi
sau propuneri legislative în procedura de urgenţă prevăzută la alineatul (1). Această procedură se
reglementează prin regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului."
26. Alineatul (2) al articolului 77 se modifică astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea
legii. Prevederile articolului 76 alineatul (4) se aplică în mod corespunzător."
27. Alineatul (2) al articolului 82 se modifică astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Parlamentului următorul jurământ:
«Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului
român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi
ajute Dumnezeu!»."
28. Articolul 85 se completează cu un nou alineat, (21), astfel:
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (2 1), cu următorul cuprins:
"(21) Propunerea primului-ministru de revocare şi de numire a unor membri ai Guvernului se
poate face numai după consultarea prealabilă a Preşedintelui."
29. Alineatul (1) al articolului 87 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de
interes naţional privind politica externă, securitatea naţională şi, la cererea primului-ministru, în alte
situaţii."
 30. Alineatul (1) al articolului 89 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) După consultarea preşedintelui Parlamentului şi a liderilor grupurilor parlamentare,
Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru
formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel
puţin două solicitări de învestitură."
31. Articolul 90 se completează cu trei noi alineate, (2), (3) şi (4), astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de
Preşedintele României, prin decret."
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra iniţierii referendumului de către Preşedintele
României se exprimă, printr-o hotărâre adoptată de Parlament, cu votul majorităţii membrilor prezenţi,
în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la solicitarea Preşedintelui."
- Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) Dacă hotărârea Parlamentului nu este adoptată în termenul prevăzut la alineatul (3),
procedura de consultare a Parlamentului se consideră îndeplinită, iar Preşedintele României poate
emite decretul privind organizarea referendumului."
32. Articolul 92 se completează cu două noi alineate, (3 1) şi (5), astfel:
- După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (3 1), cu următorul cuprins:
"(31) Declararea stării de război, precum şi suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare se fac
de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor acestuia."
- După alineatul (4) se introduce un nou alineat, (5), cu următorul cuprins:
"(5) Preşedintele României propune Parlamentului numirea directorilor serviciilor de informaţii, iar
Parlamentul exercită controlul asupra activităţii acestor servicii."
33. Litera a) a articolului 94 se modifică astfel:
- Litera a) va avea următorul cuprins:
"a) conferă şi retrage decoraţii şi titluri de onoare;"
34. Articolul 95 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor săi, după
obţinerea avizului obligatoriu al Curţii Constituţionale cu privire la gravitatea faptelor şi încălcarea
Constituţiei."
- După alineatul (1) se introduc două noi alineate, (1 1) şi (12), astfel:
- alineatul (11) va avea următorul cuprins:
"(11) Continuarea procedurii de suspendare este condiţionată de avizul favorabil al Curţii
Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută."
- alineatul (12) va avea următorul cuprins:
"(12) În cazul unui aviz negativ din partea Curţii Constituţionale, procedura de suspendare va
înceta."
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul
parlamentarilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui."
35. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 96 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Parlamentul, cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor săi, poate hotărî punerea
sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare."
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea parlamentarilor şi se
aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la
faptele ce i se impută."
36. Alineatul (2) al articolului 97 se modifică astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) În termen de 60 de zile de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru funcţia de Preşedinte."
37. Articolul 98 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 98
 (1) Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie
sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură de către
preşedintele Parlamentului.
(2) Atribuţiile prevăzute la articolul 85 alineatul (1), articolele 88-90 şi articolul 103 din Constituţie
nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale, cu excepţia suspendării de drept a
Preşedintelui României, prevăzută la articolul 96 alineatul (3)."
38. Alineatele (2) şi (3) ale articolului 103 se modifică astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare,
votul de încredere al Parlamentului asupra programului de guvernare şi a listei propunerilor pentru
membrii Guvernului. Parlamentul se va pronunţa prin vot asupra formării noului Guvern în termen de
10 zile de la data solicitării votului de încredere. În caz contrar, după trecerea celor 10 zile, candidatul
propus, împreună cu programul de guvernare şi lista propunerilor pentru membrii Guvernului, va fi
considerat respins de către Parlament, iar Preşedintele României va desemna un alt candidat pentru
funcţia de prim-ministru."
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Programul de guvernare şi lista propunerilor pentru membrii Guvernului se dezbat de către
Parlament, care acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii parlamentarilor."
39. Alineatul (1) al articolului 105 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de
autoritate, cu excepţia celei de parlamentar. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei
funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial."
40. Alineatele (1) şi (4) ale articolului 107 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând
atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Parlamentului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica
Guvernului, care se dezbat cu prioritate."
- Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) Dacă unul dintre ceilalţi membri ai Guvernului se află în una dintre situaţiile prevăzute la
articolul 106 sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României, la propunerea
primului-ministru, va desemna un alt membru al Guvernului ca ministru interimar, până la numirea unui
nou ministru. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă ministrul îşi
reia activitatea în Guvern. Interimatul nu poate dura mai mult de 45 de zile."
41. Articolul 109 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (2) se abrogă.
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Reglementarea răspunderii penale a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor, se stabileşte prin lege organică. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală a
membrilor Guvernului se realizează numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie"
- După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (4), cu următorul cuprins:
"(4) Dacă s-a început urmărirea penală a unui membru al Guvernului, Preşedintele României
poate dispune suspendarea acestuia din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului
atrage suspendarea lui din funcţie."
42. Alineatul (1) al articolului 111 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al
activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Parlament sau de
comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă
implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat,
solicitarea informării este obligatorie."
43. Articolul 112 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 112
(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de parlamentari, în condiţiile prevăzute de regulamentul de organizare şi
funcţionare al Parlamentului.
 (2) Parlamentul poate adopta o moţiune simplă prin care saşi exprime poziţia cu privire la o
problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări."
44. Articolul 113 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 113
(1) Parlamentul poate retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură, cu votul majorităţii membrilor săi.
(2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al parlamentarilor
şi se comunică Guvernului la data depunerii.
(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în Parlament.
(4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, parlamentarii care au semnat-o nu mai pot iniţia,
în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează
răspunderea potrivit articolului 114."
45. Articolul 114 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului, o singură dată într-o sesiune,
asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege."
- După alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1 1), cu următorul cuprins:
"(11) Limitarea angajării răspunderii prevăzută la alineatul (1) nu se aplică în cazul proiectului
bugetului de stat şi celui al asigurărilor sociale de stat"
- Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului
(3), dezbaterile şi votul se vor face de către Parlament, într-o singură lectură, pe articolele sesizate,
urmate de votul final pe întreaga lege."
46. Alineatul (5) al articolului 115 se modifică astfel:
- Alineatul (5) va avea următorul cuprins:
"(5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere la
Parlament şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Parlamentul, dacă nu se află în
sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând
norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)."
47. Articolul 119 se completează cu două noi alineate, (2) şi (3), astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) În condiţiile legii, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării transmite Parlamentului, în vederea
aprobării, strategia de securitate naţională."
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării transmite Parlamentului rapoartele asupra activităţii
desfăşurate, în vederea examinării acestora."
48. Articolul 124 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei, legii şi deciziilor Curţii
Constituţionale."
- După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (4), cu următorul cuprins:
"(4) Răspunderea judecătorilor şi procurorilor se reglementează prin lege organică."
49. Alineatul (6) al articolului 126 se modifică astfel:
- Alineatul (6) va avea următorul cuprins:
"(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea
contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, a
actelor de comandament cu caracter militar, precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare
ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ. Instanţele de contencios administrativ
sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin
dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale."
50. Alineatele (2), (3), (4), (5) şi (6) ale articolului 133 se modifică astfel:
- Litera a) a alineatului (2) va avea următorul cuprins:
"a) 10 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Parlament; aceştia fac parte
din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 5
judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;"
- Litera b) a alineatului (2) va avea următorul cuprins:
"b) 6 reprezentanţi ai societăţii civile, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală: 3
numiţi de Parlament şi 3 de către Preşedintele României;"
 - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales dintre membrii prevăzuţi la
alineatul (2) literele a) şi b), pentru un mandat de un an, ce poate fi înnoit o singură dată. Mandatul
acestuia nu poate fi prelungit."
- Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani şi nu poate fi
prelungit sau înnoit."
- Alineatul (5) va avea următorul cuprins:
"(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi luate prin vot secret şi se motivează."
Alineatul (6) se abrogă.
51. Articolul 138 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat,
pe care le transmite instituţiilor Uniunii Europene, după informarea prealabilă a Parlamentului asupra
conţinutului acestora."
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (2 1), cu următorul cuprins:
"(21) Guvernul supune spre aprobare Parlamentului, separat, proiectul bugetului de stat şi pe cel
al asigurărilor sociale de stat."
52. După articolul 138 se introduce un nou articol, 1381, cu următorul cuprins:
- Denumirea articolului va fi: "Politica financiară".
- Cuprinsul articolului va fi:

"ARTICOLUL 1381
(1) Statul trebuie să evite deficitul bugetar excesiv. Deficitul bugetar nu poate fi mai mare de 3%
din produsul intern brut, iar datoria publică nu poate depăşi 60% din produsul intern brut.
(2) Împrumuturile externe pot fi contractate numai în domeniul investiţiilor.
(3) În cazul producerii unei catastrofe naturale sau ivirii unor situaţii excepţionale cu impact
negativ semnificativ asupra finanţelor publice, valorile maxime prevăzute la alineatul (1) pot fi
depăşite, cu acordul majorităţii membrilor Parlamentului, numai dacă depăşirea poate fi compensată
în maximum 3 ani.
(4) Prin derogare de la dispoziţiile alineatului (2), pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi
naturale sau ale unui dezastru deosebit de grav, cu acordul majorităţii membrilor Parlamentului, pot fi
contractate şi alte împrumuturi externe."
53. Alineatul (3) al articolului 140 se modifică astfel:
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) La cererea Parlamentului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor
publice şi raportează despre cele constatate."
54. Alineatul (3) al articolului 142 se modifică astfel:
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Şase judecători sunt numiţi de Parlament şi trei de Preşedintele României."
55. Literele a), b), c), e) şi h) ale articolului 146 se modifică astfel:
- Litera a) va avea următorul cuprins:
"a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari; precum şi, din oficiu,
asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;"
- Litera b) va avea următorul cuprins:
"b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea
preşedintelui Parlamentului sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari;"
- Litera c) va avea următorul cuprins:
"c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentului Parlamentului, la sesizarea preşedintelui
Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari;"
- Litera e) va avea următorul cuprins:
"e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a primului-ministru sau a preşedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii;"
- Litera h) va avea următorul cuprins:
"h) dă aviz obligatoriu pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;"
56. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 147 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
 "(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din Regulamentul
Parlamentului, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,
nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora,
Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia
Curţii Constituţionale. Prevederile articolului 76 alineatul (4) se aplică în mod corespunzător."
57. Articolul 148 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) România este stat membru al Uniunii Europene şi exercită în comun cu celelalte state
membre competenţele stabilite de tratatele Uniunii."
- După alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1 1), cu următorul cuprins:
"(11) Ratificarea actelor de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se face prin
lege adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi."
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive sau
de revizuire, precum şi celelalte acte juridice ale Uniunii Europene cu caracter obligatoriu au prioritate
faţă de dispoziţiile contrare din legile interne."
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (2 1), cu următorul cuprins;
"(21) Ratificarea tratatului privind aderarea unui stat la Uniunea Europeană se face prin lege
adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi."
- Alineatul (3) se abrogă.
- Alineatul (5) se abrogă.
58. Articolul 149 se modifică şi va avea următorul cuprins:
- Denumirea articolului va fi: "Participarea la Tratatul Atlanticului de Nord".
- Cuprinsul articolului va fi:

"ARTICOLUL 149
România este parte la Tratatul Atlanticului de Nord. Obligaţiile care decurg din această calitate a
României vor fi aduse la îndeplinire de către Parlament, Preşedintele României şi Guvern."
59. Alineatul (1) al articolului 150 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului,
de cel puţin o pătrime din numărul parlamentarilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept
de vot."
60. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 151 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Parlament, cu o majoritate de cel
puţin două treimi din numărul membrilor săi."
- Alineatul (2) se abrogă.
61. Articolului 155 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 155
(1) Prezenta lege de revizuire a Constituţiei intră în vigoare după aprobarea ei prin referendum.
(2) Instituţiile prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire,
rămân în funcţiune până la constituirea celor noi.
(3) Până la întrunirea legală a noului Parlament ales conform prezentei legi de revizuire,
proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit
dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.
(4) După întrunirea legală a noului Parlament ales conform legii de revizuire, proiectele de legi şi
propunerile legislative adoptate sau respinse de către prima Cameră sesizată, potrivit dispoziţiilor
constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire, se dezbat şi se adoptă de către
Parlament, într-o singură lectură, pe articole, urmate de votul final pe întreaga lege."
Art.II. - Revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării prin referendum, organizat
potrivit dispoziţiilor art.151 alin.(3) din Constituţia României."
La dosarul cauzei, Consiliul Superior al Magistraturii a depus un document prin care îşi exprimă
opinia cu privire la propunerile de revizuire referitoare la textele constituţionale care vizează
autoritatea judecătorească.
 De asemenea, Asociaţia Magistraţilor din România a transmis Curţii Constituţionale un punct de
vedere vizând "neconformitatea proiectului de revizuire a Constituţiei cu limitele de revizuire a Legii
fundamentale, stabilite prin art.152 din Constituţie".
Luând în dezbatere acest proiect de lege, la termenele din 16 iunie 2011 şi, respectiv, 17 iunie
2011,

CURTEA,
examinând proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, raportul întocmit de judecătorii-
raportori, dispoziţiile Constituţiei, precum şi prevederile Legii nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauză este prevăzută de dispoziţiile
art.146 lit.a) teza finală din Constituţie, potrivit cărora Curtea Constituţională "se pronunţă [...], din
oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei".
În exercitarea acestei competenţe, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra
îndeplinirii condiţiilor constituţionale de formă şi de fond privind revizuirea Constituţiei, prevăzute de
titlul VII - art.150-152 ale Legii fundamentale - "Revizuirea Constituţiei", condiţii care se referă la
iniţiativa revizuirii şi limitele revizuirii. Totodată, Curtea urmează să se pronunţe cu privire la
respectarea prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este
parte, iar, în exercitarea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să examineze modificările
propuse din perspectiva principiilor care fundamentează şi definesc statul român, prevăzute de art.1
din Constituţie.
A. Îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de iniţiativă în materia revizuirii
Constituţiei
Curtea reţine că dreptul Preşedintelui României de a iniţia revizuirea Legii fundamentale este
prevăzut de art.150 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia "Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de
Preşedintele României la propunerea Guvernului [...]".
În cauză, Guvernul a adoptat, sub forma unui proiect de lege, propunerea de revizuire a
Constituţiei în şedinţa din 21 aprilie 2010 şi a transmis-o Preşedintelui României, cu Adresa
nr.5/EB/38 din 21 aprilie 2010.
În exercitarea dreptului său constituţional, prevăzut de art.150 alin.(1) din Legea fundamentală,
Preşedintele României a decis iniţierea procedurii de revizuire a Constituţiei şi, înainte de sesizarea
Parlamentului, a transmis Curţii Constituţionale proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, însoţit
de următoarele documente: expunere de motive, avizul Consiliului Legislativ transmis Preşedintelui
României cu Adresa nr.256 din 9 iunie 2011, Adresa Guvernului României nr.5/EB/38 din 21 aprilie
2010 de înaintare a propunerii de revizuire a Constituţiei către Preşedintele României, Adresa
ministrului justiţiei nr.41.947 din 21 aprilie 2010 prin care a transmis primului-ministru proiectul de lege
privind revizuirea Constituţiei României, împreună cu expunerea de motive.
Examinând aceste documente, Curtea constată că proiectul legii de revizuire înaintat de
Preşedintele României Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa, în temeiul art.146 lit.a) teza întâi
din Constituţie, conţine o serie de modificări şi completări ale proiectului legii de revizuire înaintat
Preşedintelui României de către Guvern. Astfel fiind, Curtea urmează să decidă dacă intervenţia
Preşedintelui, în sensul modificării şi completării proiectului legii de revizuire a Constituţiei propus de
Guvern, constituie o încălcare a normelor constituţionale incidente în materia iniţiativei revizuirii,
norme care circumscriu limitele acesteia.
Curtea reţine că dispoziţiile art.150 din Constituţie, care reglementează titularii dreptului de
iniţiere a revizuirii Constituţiei (Preşedintele României, deputaţi şi senatori, respectiv cetăţeni), instituie
şi o serie de condiţii cu privire la exercitarea acestui drept. În cazul Preşedintelui României, dispoziţiile
menţionate condiţionează exercitarea dreptului în cauză doar de formularea unei propuneri în acest
sens din partea Guvernului. Stabilind că revizuirea "poate fi iniţiată de Preşedintele României", textul
constituţional nu distinge referitor la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al
dreptului de iniţiativă a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau interdicţie în ceea ce îl
priveşte. Prin urmare, Preşedintele României, primind propunerea Guvernului de revizuire a
Constituţiei, are deplina libertate de a decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să nu o iniţieze, iar,
în cazul în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în parte sau să
completeze propunerea Guvernului. O altă interpretare a textului constituţional, în sensul atribuirii unui
rol pur formal Preşedintelui României în cadrul acestei proceduri, respectiv acela de a transmite
Parlamentului un proiect de lege privind revizuirea Constituţiei astfel cum a fost propus de Guvern, ar
fi de natură să golească de conţinut dreptul său de iniţiativă. Or, acest drept i-a fost conferit de
legiuitorul constituant tocmai în considerarea rolului şi a poziţiei pe care Preşedintele României o
ocupă în cadrul sistemului politic al societăţii, care îi permite să cunoască evoluţia acesteia şi
perspectivele sale de dezvoltare şi să valorifice aceste constatări, inclusiv pe calea iniţierii unui proces
de modificare a Legii fundamentale a statului, atunci când, prin propunerea Guvernului în acest sens,
se realizează un acord al celor 2 reprezentanţi ai puterii executive cu privire la iniţierea unui astfel de
proces.
Faţă de cele reţinute, Curtea constată că exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă a revizuirii
Constituţiei s-a făcut cu respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din Constituţia României.
De asemenea, au fost respectate dispoziţiile art.19 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, proiectul legii de revizuire depus la Curtea
Constituţională fiind însoţit de avizul Consiliului Legislativ.
B. Îndeplinirea condiţiilor privind limitele revizuirii Constituţiei
Curtea constată că, în ceea ce priveşte limitele revizuirii, art.152 din Constituţie stabileşte: "(1)
Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul
politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi
a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp
de război."
Textul citat prevede condiţii de fond ale iniţiativei de revizuire [alineatele (1) şi (2) ale art.152] şi
condiţii de formă a acesteia [alin.(3) al art.152].
Sub aspectul condiţiilor de formă, privitoare la normalitatea împrejurărilor revizuirii Constituţiei,
textul art.152 alin.(3) din Legea fundamentală, care interzice revizuirea Constituţiei pe durata stării de
asediu sau a stării de război, se coroborează cu cel al art.63 alin.(4) teza a doua din Constituţie,
potrivit căruia revizuirea Constituţiei nu se poate realiza în perioada în care mandatul Camerelor se
prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.
Curtea constată că în cauză nu subzistă niciuna dintre situaţiile la care fac referire textele
constituţionale menţionate, fiind întrunite condiţiile de formă ale iniţiativei de revizuire.
Pronunţarea cu privire la constituţionalitatea de fond a iniţiativei de revizuire impune examinarea
modificărilor propuse prin raportare la dispoziţiile art.152 alin.(1) şi (2) din Constituţie, pentru a
determina dacă fac obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul
politic şi limba oficială, precum şi dacă modificările propuse au ca efect suprimarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. În acest cadru, Curtea urmează să
analizeze şi modul de respectare a prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului,
la care România este parte, precum şi a principiilor care definesc şi fundamentează statul român.
Curtea, examinând din acest punct de vedere proiectul legii de revizuire a Constituţiei, observă
mai întâi că prin noua reglementare propusă se urmăreşte atingerea următoarelor finalităţi, exprimate
în cuprinsul expunerii de motive care însoţeşte acest proiect:
- trecerea la un Parlament unicameral, propunere justificată prin opţiunea exprimată în acest
sens de majoritatea cetăţenilor care au participat la referendumul naţional organizat de Preşedintele
României la data de 22 noiembrie 2009;
- necesitatea unor adaptări şi ajustări ale Constituţiei la realităţile societăţii actuale, cei 20 de ani
de aplicare dovedind nu numai viabilitatea, ci şi o serie de deficienţe în aplicarea unor dispoziţii
constituţionale la realităţile vieţii sociale, economice şi politice româneşti;
- clarificarea instituţională şi reglementarea unor soluţii de natură să determine cooperarea
autorităţilor publice şi eliminarea blocajelor ce ar putea să apară în raporturile dintre ele, ţinând
seama, îndeosebi, de jurisprudenţa Curţii Constituţionale exprimată în ultimii ani ca urmare a
conflictelor juridice de natură constituţională pe care le-a soluţionat.
În realizarea acestor deziderate, proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei cuprinde
următoarele propuneri:
I. În cadrul titlului I - Principii generale se propune o singură modificare, prin adăugarea unui
al treilea alineat la art.6, articol care reglementează dreptul la identitate al minorităţilor naţionale.
Textul introdus, care prevede obligaţia autorităţilor publice de a consulta organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale în legătură cu deciziile privind păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii lor etnice, culturale şi religioase, dă expresie obligaţiei statului de recunoaştere şi garantare
pentru această categorie de persoane a dreptului la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea
identităţii lor, prevăzută de alin.(1) al aceluiaşi articol, constituind una dintre modalităţile de garantare a
dreptului la care textul constituţional face referire.
Această modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.
(1) şi (2) din Constituţie. Curtea reţine, însă, că reglementarea modalităţilor în care statul garantează
dreptul la identitate al minorităţilor naţionale nu este de domeniul Constituţiei, ci al legii, ridicarea la
rang de principiu constituţional a uneia dintre aceste garanţii negăsindu-şi justificarea. În situaţia în
care se va menţine această reglementare, pentru ca deciziile organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale privitoare la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi
religioase să nu contravină principiilor de egalitate şi nediscriminare faţă de ceilalţi cetăţeni români, ar
trebui să se prevadă şi obligaţia acestor organizaţii de a consulta în scris autorităţile publice în
legătură cu deciziile pe care urmează să le adopte.
II. În cadrul titlului II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale sunt propuse
modificări determinate de corelarea necesară cu propunerea de modificare a structurii Parlamentului,
în sensul înlocuirii referirilor la cele două Camere ale acestuia [este vorba despre alin.(2) al art.37 şi
de art.60], corelări care se justifică în condiţiile trecerii la un Parlament unicameral.
De asemenea, sunt propuse modificări de conţinut în privinţa art.23 - Libertatea individuală,
art.40 - Dreptul de asociere, art.44 - Dreptul de proprietate privată, art.52 - Dreptul persoanei
vătămate de o autoritate publică şi art.58 - Numirea şi rolul [Avocatului Poporului].
1. Art.23 - Libertatea individuală
Este propusă modificarea alin.(3) al art.23 - Libertatea individuală, în sensul măririi duratei
maxime a reţinerii de la cel mult 24 ore la cel mult 48 de ore.
Curtea constată că reţinerea unei persoane constituie o ingerinţă majoră în ceea ce priveşte
libertatea persoanei, astfel încât reglementarea duratei maxime pe care aceasta o poate avea, printr-o
normă de rang constituţional, constituie o reală garanţie a libertăţii individuale.
Cât priveşte durata reţinerii, aceasta constituie o chestiune de politică penală a statului, care
trebuie să asigure un just echilibru între imperativul realizării intereselor generale ale societăţii şi al
apărării ordinii de drept, constând în identificarea şi aducerea în faţa autorităţilor judiciare competente
a persoanelor cu privire la care există motive temeinice de a bănui că au săvârşit o infracţiune ori de a
crede în necesitatea de a le împiedica să săvârşească o infracţiune sau să se sustragă după
săvârşirea acesteia, pe de o parte, şi interesul comun al apărării drepturilor individului, pe de altă
parte, fără a atinge substanţa dreptului la libertate a unei persoane.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte sub acest
aspect, în art.5 alin.(1), regula potrivit căreia orice privare de libertate trebuie să se facă "potrivit căilor
legale", adică să fie reglementată în dreptul intern. Acest principiu se regăseşte şi în art.9 pct.(1) din
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În art.5 alin.(3) din Convenţie, precum şi în
art.9 pct.(3) din acelaşi Pact, este instituită regula potrivit căreia orice persoană arestată sau deţinută
trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în
cursul procedurii. Aceasta se corelează cu cea din art.6 paragraful 1 din aceeaşi Convenţie [preluată
şi în art.21 alin.(3) din Constituţia României], potrivit căreia orice persoană are dreptul ca un proces în
care a fost formulată o acuzaţie împotriva sa să se desfăşoare într-un termen rezonabil. Totodată, într-
o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că pentru ca o măsură să
poată fi considerată ca prevăzută de lege, în sensul Convenţiei, legea trebuie să fie accesibilă şi
previzibilă. Astfel, în cauze precum Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord, 1979, Rekvényi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva
Elveţiei, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că "nu poate fi considerată «lege»
decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-şi regleze conduita".
Noua redactare a textului constituţional, reglementând durata maximă a reţinerii, printr-o normă
clară, nesusceptibilă de interpretare, iar termenul prevăzut în acest sens fiind unul de natură să
permită o ingerinţă minimă în ceea ce priveşte libertatea persoanei, respectă exigenţele menţionate şi
nu poate fi interpretat ca având ca efect suprimarea garanţiilor unui drept fundamental, în sensul
art.152 alin.(2) din Constituţie. Modificarea propusă răspunde obligaţiei statului de a asigura un just
echilibru între interesul apărării drepturilor fundamentale ale individului şi interesul apărării ordinii de
drept, ţinând seama de problemele pe care le-a ridicat în practică durata actuală a termenului de
reţinere, cât priveşte activitatea organelor de urmărire penală, cu consecinţe directe asupra modului în
care este asigurată realizarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept. Reţinerea
cu o durată maximă de 48 de ore se justifică pentru efectivitatea măsurii şi eficienţa acesteia.
2. Art.40 - Dreptul de asociere
Modificarea textului, care vizează consacrarea interdicţiei de a face parte din partide politice şi
pentru adjuncţii Avocatului Poporului, înlocuirea sintagmei "avocaţii poporului" cu "Avocatul Poporului"
şi a sintagmei "membrii activi ai armatei" cu aceea de "cadre militare în activitate" nu pune în discuţie
limite ale revizuirii Constituţiei.
Extinderea interdicţiei prevăzute de text şi la adjuncţii Avocatului Poporului este justificată de
statutul şi activitatea pe care aceştia o desfăşoară, potrivit legii. Raţiunile pentru care subzistă această
interdicţie pentru persoanele care ocupă funcţia de Avocat al Poporului sunt comune şi pentru cele
care ocupă funcţia de adjuncţi ai acestuia, cu atât mai mult cu cât persoanele având această calitate
pot fi şi înlocuitori ai Avocatului Poporului.
Cât priveşte reformularea unor sintagme, aceasta aduce un plus de precizie şi unitate
terminologică Legii fundamentale. Astfel, actuala formulare în ceea ce priveşte sintagma "avocaţi ai
poporului" este inadecvată, întrucât nu pot exista mai multe persoane care să ocupe în acelaşi timp
funcţia de Avocat al Poporului. În ceea ce priveşte înlocuirea sintagmei de "membrii activi ai armatei"
cu aceea de "cadre militare în activitate", se constată că realizează o corelare terminologică a
dispoziţiilor art.40 din Constituţie - Dreptul de asociere, cu cele ale art.118 - Forţele armatei, care se
referă la statutul "cadrelor militare".
3. Art.44 - Dreptul de proprietate privată
Este propusă modificarea alin.(8) al art.44, text care în prezent are următoarea redactare:
"Averea dobândită licit nu poate îi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă". Propunerea de
modificare vizează eliminarea tezei a doua a art.44 alin.(8), potrivit căreia "Caracterul licit al dobândirii
se prezumă."
Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra unor iniţiative de revizuire a aceluiaşi text
constituţional, iniţiative care au vizat, în esenţă, aceeaşi finalitate: eliminarea din Constituţie a
prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii.
Astfel, prin Decizia nr.85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.211 din 6 septembrie 1996, Curtea s-a pronunţat asupra unei iniţiative de revizuire a
Constituţiei prin care se propunea înlocuirea textului care reglementa această prezumţie cu următorul
text: "Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă". Cu acel prilej Curtea a reţinut
că prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de
proprietate, în concordanţă cu prevederile alin.(1) al art.41 din Constituţie [în prezent art.44 alin.(1)],
conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumţie se întemeiază şi pe principiul
general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce
priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Reţinând că prin
propunerea de revizuire se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, în
sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie
făcută de titularul ei, precum şi faptul că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor
ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii, iar
înlăturarea acestei prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de
proprietate, Curtea a constatat neconstituţionalitatea acestei propuneri.
De asemenea, prin Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.317 din 13 mai 2003, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii
propunerii legislative de modificare a aceluiaşi text, modificare ce viza circumstanţierea prezumţiei
dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumţia nu se aplică "pentru bunurile dobândite
ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni". Curtea a reţinut că acest mod de redactare
este criticabil şi poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin.(7 1), propus a fi
introdus, rezultă că se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii,
prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracţiuni.
Ca urmare, referindu-se şi la Decizia sa nr.85 din 3 septembrie 1996, Curtea a stabilit că şi în acest
caz se vizează suprimarea unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar
dispoziţiilor art.148 alin (2) din Constituţie [actualul art.152 alin.(2)]. Cu acelaşi prilej Curtea, referindu-
se la modul de redactare a normei examinate a reţinut că "dacă textul urmăreşte să permită
confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clădit pe o sumă de bani provenită din infracţiuni,
redactarea sa este necorespunzătoare".
Prin prezentul proiect de lege se propune eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit
al dobândirii averii. Ca şi în precedentele enunţate, Curtea reţine că această prezumţie constituie o
garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui
bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a
respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai
de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins
amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât
votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr.29 din 11
octombrie 1991.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art.152 alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu
poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor
acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art.44 alin.(8) din Constituţie, potrivit căreia
"Caracterul licit al dobândirii se prezumă" este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea
unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.
(2) din Constituţie.
Curtea subliniază în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr.85
din 3 septembrie 1996, menţionată, sau prin Decizia nr.453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.374 din 16 mai 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumţii nu
împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care
invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei
părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite
ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.
Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul primar sau
delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art.148 din Constituţie - Integrarea în Uniunea Europeană, să
adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei
împotriva criminalităţii. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere şi de iniţiatorul propunerii de
revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005
privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor
necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a
sarcinii probei în ceea ce priveşte sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o
infracţiune care are legătură cu criminalitatea organizată.
4. Art.52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
Este propusă modificarea alin.(3) al art.52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică,
text care, în actuala redactare, stabileşte că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate
prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea
magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă." În forma propusă, teza a
doua a alin.(3) al art.52 are următoarea redactare: "Răspunderea statului este stabilită în condiţiile
legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare săvârşite." În economia proiectului
de revizuire a Constituţiei, acest text se corelează cu modificările propuse în ceea ce priveşte art.73 -
Categorii de legi şi art.124 - Înfăptuirea justiţiei. Astfel, la alin.(3) al art.73 se propune introducere
literei s1, potrivit căreia "Prin lege organică se reglementează [...] s 1) răspunderea judecătorilor şi
procurorilor", iar la art.124 se propune introducerea alin.(4), potrivit căruia "Răspunderea judecătorilor
şi procurorilor se reglementează prin lege organică."
Se constată că modificarea propusă, eliminând sintagmele "rea-credinţă" şi, respectiv "gravă
neglijenţă", care circumstanţiază răspunderea magistraţilor, pune în acord cele două teze ale aceluiaşi
alineat al art.52, referitoare la răspunderea statului şi, respectiv, răspunderea magistraţilor pentru
erorile judiciare săvârşite, urmând ca, în ambele cazuri, condiţiile răspunderii să fie stabilite prin lege.
Modificarea realizează, practic, o distincţie între un principiu de rang constituţional - răspunderea
patrimonială a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare, şi norme de rang infraconstituţional -
condiţiile angajării acestei răspunderi. Nu sunt puse în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei, întrucât
principiul constituţional al independenţei justiţiei nu poate fi interpretat ca exonerând pe cei care o
înfăptuiesc de răspundere pentru erorile judiciare pe care le săvârşesc, având în vedere consecinţele
acestor erori atât pentru justiţiabili, cât şi pentru statul român. În plus, răspunderea magistraţilor
urmează a se stabili, potrivit modificărilor corelative propuse, prin lege organică, adică prin norme
considerate drept prelungiri ale dispoziţiilor constituţionale ca poziţie şi forţă în ierarhia actelor juridice,
ceea ce constituie, în sine, o garanţie a respectării principiilor constituţionale care guvernează
înfăptuirea justiţiei.
Această garanţie ar trebui însă reglementată chiar de textul care instituie răspunderea
magistraţilor. Ca urmare, art.52 alin.(3) teza a doua din Constituţie care, în redactarea propusă, face
referire, numai cât priveşte răspunderea statului, la "condiţiile legii", ar trebui reformulat, după cum
urmează: "În condiţiile legii organice, răspunderea statului nu înlătură răspunderea magistraţilor
pentru erorile judiciare săvârşite."
5. Art.58 - Numirea şi rolul [Avocatului Poporului]
Completările aduse textului actual prin precizarea expresă a autorităţii care realizează numirea
Avocatului Poporului, respectiv prin trimiterea la legea de organizare şi funcţionare a instituţiei, nu pun
în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei.
III. Titlul III - Autorităţile publice
a) Cap. I - Parlamentul
1. Art.61 - Rolul şi structura [Parlamentului]
Examinând conţinutul proiectul legii de revizuire, precum şi expunerea de motive care îl
însoţeşte, se observă că cea mai amplă modificare propusă priveşte trecerea la un Parlament
unicameral şi stabilirea unui număr de maximum 300 de parlamentari, cu recorelarea în mod
corespunzător a textelor constituţionale care fac referire la Parlament, deputaţi, senatori şi procedură
legislativă.
Curtea constată mai întâi că modificarea propusă în acest sens este în concordanţă cu rezultatul
referendumului naţional din 22 noiembrie 2009, iniţiat de Preşedintele României şi confirmat de Curtea
Constituţională prin Hotărârea nr.37 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.923 din 30 decembrie 2009, prin care Curtea a reţinut că, "dintre voturile valabil exprimate,
72,31% au fost pentru răspunsul «DA» la întrebarea «Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament
unicameral în România?», iar 83,31% dintre voturile valabil exprimate au fost pentru răspunsul «DA»
la întrebarea «Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de
persoane?» Prin urmare, majoritatea participanţilor la vot a ales la ambele întrebări răspunsul
afirmativ."
Această modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art.152 din
Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra căreia se vor pronunţa participanţii la
procedura de revizuire a Constituţiei.
Nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni, tradiţia statului român şi avantajele pe
care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea unicamerală.
Curtea reţine în acest sens că, în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură
bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin "Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris" al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul
Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când
reprezentanţa naţională era unicamerală - Marea Adunare Naţională. După revoluţia din decembrie
1989, prin Decretul-lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s-au
organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a
preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii
fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a
vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional.
Avantajele pe care structura bicamerală a forului legiuitor le prezintă sunt evidente. Astfel, se
evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se vor împiedica reciproc să
devină suport al unui regim autoritar. Totodată, se asigură dezbateri şi un cadru de analiză succesivă
a legilor de către două corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferă o mai mare garanţie a calităţii
actului legislativ. Adoptarea legilor în cadrul unui Parlament unicameral se face după mai multe
"lecturi" succesive ale unui text, astfel cum, de altfel, se propune şi în prezentul proiect de revizuire a
Constituţiei. Fiind realizate însă de acelaşi corp legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate artificială,
sau pot fi suprimate din raţiuni de urgenţă. Bicameralismul determină ca a doua lectură a legii să se
facă, întotdeauna, de o altă adunare, ceea ce este de natură să determine o percepţie critică
accentuată. Se oferă astfel oportunitatea unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune şi
colective de luare a deciziilor, conferindu-se amploare formării voinţei statului parlamentar. În plus,
bicameralismul minimizează riscul dominaţiei majorităţii, favorizând dialogul între majorităţile din cele
două Camere, precum şi între grupurile parlamentare. Cooperarea şi supervizarea legislativă sunt
extinse în acest mod, demonstrându-se astfel că sistemul bicameral este o formă importantă a
separaţiei puterilor, care nu funcţionează doar între puterile legislativă, executivă şi judecătorească, ci
şi în interiorul celei legislative.
Atât tradiţia care, fiind legată de fiinţa statului român, îl defineşte şi îl reprezintă, cât şi avantajele
enunţate constituie puternice motive de reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una dintre cele două
formule: unicameralism sau bicameralism.
2. Examinând celelalte dispoziţii ale proiectului legii de revizuire, Curtea constată că
recorelarea, din perspectiva acestei propuneri, a textelor constituţionale, a determinat modificarea
următoarelor articole din Constituţie: art.37 alin.(2) - Dreptul de a fi ales, art.60 - Raportul în faţa
Parlamentului, art.61 alin.(2) - Rolul şi structura Parlamentului; art.62 - Alegerea Camerelor, devenit
Alegerea Parlamentului, art.63 alin.(1), (2) şi (4) - Durata mandatului, art.64 - Organizarea internă,
art.65 - Şedinţele Camerelor, devenit Şedinţele Parlamentului, art.66 - Sesiuni, art.67 - Actele juridice
şi cvorumul legal, art.68 - Caracterul public al şedinţelor (abrogat), Titlul III, Capitolul I, titlul Secţiunii a
doua - Statutul deputaţilor şi senatorilor, devenit Statutul parlamentarilor, art.69 alin.(1) - Mandatul
reprezentativ, art.70 - Mandatul deputaţilor şi senatorilor, devenit Mandatul parlamentarilor, art.71 alin.
(1) şi (2) - Incompatibilităţi, art.72 - Imunitatea parlamentară, art.73 alin.(3) lit.c) - Categorii de legi,
art.74 alin.(1), (3), (4) şi (5) - Iniţiativa legislativă, art.75 - Sesizarea Camerelor - abrogat; art.76 -
Adoptarea legilor şi hotărârilor, art.77 alin.(2) - Promulgarea legii, art.82 alin.(2) - Validarea mandatului
şi depunerea jurământului, art.89 alin.(1) - Dizolvarea Parlamentului, art.95- Suspendarea din funcţie,
art.96 alin.(1) şi (2) - Punerea sub acuzare, art.98 - Interimatul funcţiei, art.103 alin.(2) şi (3) -
Învestitura, art.105 alin.(1) - Incompatibilităţi, art.107 alin.(1) - Primul-ministru, art.111 alin.(1) -
Informarea Parlamentului, art.112 - Întrebări, interpelări şi moţiuni simple, art.113 - Moţiunea de
cenzură, art.114 - Angajarea răspunderii Guvernului, art.115 alin.(5) - Delegarea legislativă, art.133
alin.(2) - Rolul şi structura [Consiliului Superior al Magistraturii], art.140 alin.(3) - Curtea de Conturi,
art.142 alin.(3) - Structura [Curţii Constituţionale], art.146 lit.a), b), c) şi e) - Atribuţii [ale Curţii
Constituţionale], art.148 - Integrarea în Uniunea Europeană, art.150 alin.(1) - Iniţiativa revizuirii,
art.151 alin.(1) şi (2) - Procedura de revizuire.
Distinct de modificările constând în înlocuirea denumirilor de deputaţi şi senatori, respectiv a
referirilor la cele două Camere ale forului legislativ, consecinţă directă, de ordin formal, a reglementării
structurii unicamerale a Parlamentului, în cadrul capitolului I - Parlamentul, cuprins în titlul III -
Autorităţile publice, se mai constată existenţa unor propuneri de modificare de ordin substanţial,
respectiv a unor reformulări a normelor constituţionale, examinate în cele ce urmează.
3. Art.64 - Organizarea internă
Propunerile de modificare vizează, în esenţă, adaptarea organizării interne a Parlamentului la
structura unicamerală şi nu pun în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei.
Pentru a conferi însă mai multă claritate alin.(1) al art.64, care, referindu-se la regulamentul
Parlamentului, utilizează sintagma "adoptat cu votul majorităţii membrilor săi", şi în corelare cu art.76
alin.(1) din Constituţie, se recomandă înlocuirea acesteia cu sintagma "adoptat prin hotărâre cu votul
majorităţii membrilor săi".
De asemenea, pentru a se da deplină expresie principiului autonomiei parlamentare, în sensul de
a se stabili dreptul parlamentarilor de a decide, prin regulament propriu, asupra înţelesului noţiunii de
"configuraţie politică", alineatul (5) al art.64, care, în redactarea propusă, prevede că "Biroul
permanent şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a Parlamentului", ar
trebui completat cu sintagma "stabilită conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a
Parlamentului".
4. Art.65 - Şedinţele Parlamentului
În redactarea propusă, textul constituţional este adaptat specificului structurii unicamerale a
Parlamentului. Referirea, în cuprinsul acestuia, la caracterul şedinţelor, determină, în mod
corespunzător, propunerea de abrogare a actualului art.68 - Caracterul public al şedinţelor.
5. Art.71 - Incompatibilităţi
Potrivit proiectului legii de revizuire, alin.(1) al art.71 din Constituţie reglementează un nou caz de
incompatibilitate, acela dintre calitatea de membru al Parlamentului şi membru al Parlamentului
European, propunere justificată şi care nu pune în discuţie limitele revizuirii Constituţiei.
Pentru a da expresie principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi a asigura deplina
efectivitate a textului constituţional în sensul asigurării independenţei membrilor Parlamentului şi a
protejării legislativului împotriva influenţelor executivului, alin.(2) al art.72 ar trebui modificat, în sensul
eliminării excepţiei pe care o instituie în prezent şi care permite cumulul calităţii de parlamentar şi de
membru al Guvernului. Menţinerea acestei dispoziţii ar determina lipsa de eficienţă a prevederilor
constituţionale cuprinse în art.109 alin.(1), potrivit cărora "Guvernul răspunde politic numai în faţa
Parlamentului pentru întreaga sa activitate".
6. Art.72 - Imunitatea parlamentară
Iniţial, Adunarea Constituantă a dat următoarea redactare imunităţii parlamentare:
"(1) Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată,
penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa.
Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
(2) În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei.
Ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În
cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri."
În redactarea actuală, art.72 din Constituţie, care reglementează instituţia imunităţii
parlamentare, are următorul cuprins: "(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au
legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.
Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei.
Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În
cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri."
În redactarea proiectului legii de revizuire a Constituţiei, alineatul (1) al art.72 se păstrează,
singura diferenţă fiind înlocuirea denumirilor de "deputaţi" şi "senatori" cu aceea de "parlamentari",
alineatul (3) al aceluiaşi articol este eliminat, iar alineatul 2 are următoarea redactare: "Urmărirea şi
trimiterea în judecată penală a parlamentarilor, pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, se pot face numai de către Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie."
Din analiza comparativă a textelor menţionate rezultă că modificarea propusă vizează eliminarea
inviolabilităţii parlamentare, ca formă a imunităţii parlamentare.
Examinând această propunere, în raport cu dispoziţiile art.152 din Constituţie, Curtea constată,
mai întâi, că actuala reglementare a imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, respectiv
lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului
[alin.(1) al art.72] şi inviolabilitatea parlamentarului [alin.(2) şi (3) ale art.72], continuă tradiţia statului
român ale cărei baze au fost puse încă din anul 1864. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
prevedea în acest sens, în art.VII, că membrii Adunării Ponderatrice, ca de altfel şi membrii Adunării
Elective, se bucură de "neviolabilitate", ei neputând fi arestaţi sau judecaţi pe timpul sesiunii
parlamentare, cu excepţia flagrantului, şi numai după ce Adunarea a autorizat urmărirea. Instituţia
imunităţii parlamentare a fost preluată şi întărită de constituţiile următoare, cu excepţia celor din
perioada dictaturii comuniste.
Constituţia României din 1991 a consacrat din nou instituţia imunităţii parlamentare, abolită
practic în perioada 1948-1989, aceasta căpătând o reglementare de principiu în acord cu constituţiile
statelor europene, influenţate îndeosebi de modelul francez, care reglementează distinct lipsa
răspunderii juridice şi inviolabilitatea. Astfel, instituţia imunităţii parlamentare este reglementată atât
sub forma imunităţii pentru opinii, fiind general admis faptul că niciun parlamentar nu poate să fie
urmărit, civil sau penal, pentru declaraţiile făcute şi voturile exprimate în exerciţiul mandatului, cât şi a
imunităţii materiale, denumită şi imunitate relativă, neprofesională sau inviolabilitate, fiind admis, de
regulă, că un parlamentar nu poate fi arestat, cercetat sau urmărit în materie penală, fără autorizarea
Camerei din care face parte [de exemplu, constituţiile Belgiei (art.58 şi art.59), Finlandei (art.30),
Franţei (art.26), Greciei (art.60-62), Italiei (art.68), Poloniei (art.105), Portugaliei (art.157), Spaniei
(art.71) ]. Mai mult, în unele cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi
arestat decât dacă infracţiunea este pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 5 ani
[constituţiile Croaţiei (art.75), Macedoniei (art.64), Sloveniei (art.83)].
Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei
mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a
funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate
de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii
parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau
abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi
siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor.
Astfel fiind, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect direct
suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte,
cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional. În ceea ce
priveşte persoana care ocupă demnitatea publică de parlamentar, eliminarea oricăreia dintre aceste
forme ale imunităţii parlamentare are ca efect suprimarea garanţiilor unor drepturi şi libertăţi
fundamentale, respectiv libertatea individuală şi libertatea de exprimare.
Pentru aceste considerente, şi văzând că prin proiectul legii de revizuire a Constituţiei este
eliminată inviolabilitatea parlamentarului, adică acea imunitate de procedură care protejează
parlamentarul împotriva urmăririlor penale abuzive sau vexatorii, instituţia imunităţii parlamentare fiind
astfel golită de conţinut, Curtea constată că modificarea propusă sub acest aspect este
neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a unui drept fundamental al
persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.152
alin.(2) din Constituţie.
7. Art.73 - Categorii de legi
Alineatul (3) al art.73 stabileşte domeniile care, în considerarea importanţei acestora, se
reglementează prin lege organică. Prin proiectul legii de revizuire se propune adăugarea unui nou
domeniu de reglementare prin lege organică, şi anume cel al răspunderii judecătorilor şi a procurorilor,
alineatul (3) al art.73 fiind completat în acest sens cu litera s 1). Curtea constată că reglementarea
propusă instituie o garanţie a respectării principiilor constituţionale care guvernează înfăptuirea
justiţiei, aspect reţinut, de altfel, cu prilejul examinării constituţionalităţii propunerii de modificare a
art.52 alin.(3) din Constituţie. Având în vedere însă natura domeniului în cauză, Curtea recomandă ca
acesta să fie introdus, în structura alineatului (3) al art.73, imediat după litera l), care se referă la
"organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi", constituindu-se astfel litera l1).
8. Art.76 - Adoptarea legilor şi a hotărârilor
Adaptarea procedurii de adoptare a legilor şi hotărârilor la specificul Parlamentului unicameral a
determinat propunerea de modificare, în consecinţă, a modului de reglementare a acestei proceduri.
Curtea constată în această privinţă că, în redactarea art.76 alin.(1) teza întâi, text care se referă la
dezbaterea şi votarea în plen a propunerilor legislative şi a propunerilor de legi în două lecturi
succesive, se propune, referitor la a cea de-a doua lectură, ca realizarea acesteia să se facă "la cel
puţin 30 de zile distanţă". Utilizarea în acest context a noţiunii de "distanţă" este improprie,
recomandându-se înlocuirea sintagmei propuse cu sintagma "după cel puţin 30 de zile".
b) Cap.II - Preşedintele României
Din prevederile constituţionale cuprinse în Titlul III, Capitolul II din Constituţie rezultă că şeful
statului are atribuţii importante în procesul de constituire a Guvernului şi a altor autorităţi publice, în
procesul legislativ, în domeniul politicii externe, în domeniul apărării naţionale, în garantarea
independenţei justiţiei.
Totodată, potrivit art.80 alin.(1) din Constituţie, Preşedintele României este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, iar potrivit alin.(2) al aceluiaşi
articol, are rolul de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice şi
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
În considerarea acestor atribuţii şi obligaţii constituţionale, urmează a fi analizate modificările
propuse cu privire la instituţia prezidenţială:
1. Referitor la completarea art.85 cu un nou alineat (2 1), potrivit căruia "Propunerea primului-
ministru de revocare şi de numire a unor membri ai Guvernului se poate face numai după consultarea
prealabilă a Preşedintelui", Curtea reţine că:
Articolul 85 din Constituţia României prevede 3 cazuri în care Preşedintele României numeşte
Guvernul [alin.(1)] sau numai pe unii membri ai Guvernului [alin.(2) şi (3)]. În cazul prevăzut la alin.(1)
numirea are loc pe baza votului de încredere acordat de Parlament în conformitate cu prevederile
art.103 din Legea fundamentală, iar în cazul prevăzut la alin.(3), pe baza aprobării Parlamentului,
acordată la propunerea primului-ministru. Actul juridic în baza căruia Preşedintele României face
numirile este hotărârea Parlamentului, adoptată în condiţiile art.85 alin.(1), ale art.103 alin.(3) din
Constituţie şi ale dispoziţiilor corespunzătoare ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor
Parlamentului.
Reglementarea consacrată în art.85 alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că "Preşedintele revocă
şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului". Interpretarea literală a
textului impune concluzia că, în acest caz, Preşedintele nu execută o hotărâre a Parlamentului, ci se
află în situaţia de a decide el însuşi numirea unor miniştri, la propunerea primului-ministru. Actul de
decizie în această fază fiind prin definiţie un act de voinţă, este evident că Preşedintele are libertatea
de a primi propunerea primului-ministru sau de a-i cere să facă o altă propunere.
Prin Decizia nr.98 din 7 februarie 2008 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de
natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de primul-
ministru Călin Popescu-Tăriceanu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140 din 22
februarie 2008, Curtea Constituţională a constatat că "soluţia prevăzută la art.85 alin.(2) din
Constituţie reprezintă o aplicaţie a concepţiei legiuitorului constituant care a stat la baza principiului
echilibrului puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.(4) din Legea fundamentală, principiu aplicat, în
egală măsură, în modul de atribuire şi de exercitare a competenţelor tuturor autorităţilor publice,
inclusiv a celor care fac parte din aceeaşi putere, dintre cele 3 prevăzute de textul menţionat. Pe baza
acestui principiu, pentru evitarea blocajelor instituţionale şi pentru buna lor funcţionare, autorităţile
publice au obligaţia să colaboreze." De asemenea, Curtea Constituţională a constatat că "raporturile
dintre Preşedintele României şi primul-ministru nu pot fi pur formale. De aceea, verificarea îndeplinirii
condiţiilor de numire în cazurile prevăzute de art.85 alin.(2) din Constituţie intră în competenţa
Preşedintelui României la exercitarea, pentru prima dată, de către primul-ministru, a dreptului de a
propune. Limitarea la o singură respingere a propunerii se justifică prin faptul că, în continuare,
răspunderea pentru o altă nominalizare revine, în exclusivitate, primului-ministru".
În consecinţă, Curtea Constituţională, apreciind că una dintre condiţiile realizării obiectivelor
fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autorităţilor
publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale, a
constatat că, în aplicarea art.85 alin.(2) din Constituţie, "Preşedintele României, neavând drept de
veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a
altei persoane în funcţia de ministru. Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de
primul-ministru, care nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi
competenţă decizională. Ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie,
Preşedintele rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de
a da curs propunerii primului-ministru, după cum primul-ministru şi Guvernul rămân răspunzători politic
în faţa Parlamentului."
Luând în considerare argumentele reţinute de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării
deciziei mai sus menţionate, completarea textului constituţional în sensul consultării Preşedintelui de
către primul-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului
constituie consacrarea în norma constituţională a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională.
2. Referitor la modificarea art.87 alin.(1): "(1) Preşedintele României poate lua parte la
şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă,
securitatea naţională şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii."
Propunerea de revizuire vizează înlocuirea sintagmelor "apărarea ţării" şi "asigurarea ordinii
publice" cu sintagma "securitatea naţională". Pentru o transpunere mai fidelă a atribuţiilor
Preşedintelui care justifică prezenţa sa la şedinţele Guvernului, respectiv cele care asigură rolul său
de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării (art.80 alin.1), precum
şi calitatea sa de comandant al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Superior de Apărare a
Ţării (art.92 alin.1), Curtea recomandă păstrarea sintagmelor din redactarea actuală a Constituţiei şi
adăugarea sintagmei "securitate naţională".
3. Referitor la completarea art.90 cu trei noi alineate, (2), (3) şi (4):
"(2) Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de
Preşedintele României, prin decret.
(3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra iniţierii referendumului de către Preşedintele
României se exprimă, printr-o hotărâre adoptată de Parlament, cu votul majorităţii membrilor prezenţi,
în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la solicitarea Preşedintelui.
(4) Dacă hotărârea Parlamentului nu este adoptată în termenul prevăzut la alineatul (3),
procedura de consultare a Parlamentului se consideră îndeplinită, iar Preşedintele României poate
emite decretul privind organizarea referendumului."
Potrivit dispoziţiilor art.11 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84 din 24 februarie 2000: "(1)
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să îşi exprime voinţa
prin referendum cu privire la probleme de interes naţional.
(2) Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de
Preşedintele României, prin decret.
(3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României
urmează să fie exprimat, printr-o hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, în termen de cel mult 20 de zile calendaristice de la
solicitarea Preşedintelui.
(4) Dacă Parlamentul nu îşi transmite punctul de vedere în termenul stabilit la alin.(3),
Preşedintele României emite decretul privind organizarea referendumului după expirarea acestui
termen, procedura constituţională de consultare a Parlamentului considerându-se îndeplinită."
Prin urmare, modificarea propusă constituţionalizează norma cuprinsă în legea organică,
reglementând la rang de Constituţie procedura de iniţiere de către Preşedinte a referendumului cu
privire la probleme de interes naţional. Cu privire la această completare, Curtea formulează rezerve
sub aspectul oportunităţii unui asemenea demers.
Distinct de modificarea propusă, Curtea apreciază necesară completarea dispoziţiilor art.90 alin.
(1) în sensul exceptării de la referendumul cerut de Preşedinte a problemelor de interes naţional care,
aprobate prin exprimarea voinţei poporului, ar impune revizuirea Constituţiei. Prin eliminarea acestei
posibilităţi s-ar evita o dublă consultare a poporului pentru una şi aceeaşi problemă: organizarea unui
prim referendum prin care acesta şi-ar exprima punctul de vedere cu privire la o anumită problemă de
interes naţional a cărei rezolvare necesită revizuirea Legii fundamentale, declanşarea procedurii de
revizuire în sensul celor statuate în urma consultării populare şi, în fine, organizarea unui nou
referendum pentru aprobarea legii de revizuire.
4. Referitor la completarea art.92 cu două noi alineate, (3 1) şi (5):
"(31) Declararea stării de război, precum şi suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare se fac
de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor acestuia.
(5) Preşedintele României propune Parlamentului numirea directorilor serviciilor de informaţii, iar
Parlamentul exercită controlul asupra activităţii acestor servicii."
 Cele două alineate nu prezintă niciun element de noutate, ele reiau soluţiile constituţionale
cuprinse în actualul art.65, propus spre abrogare, care consacră Şedinţele Camerelor, şi care prevede
la alin.(2): "Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:
d) declararea stării de război;
e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; [...]
h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi
exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii."
Cu privire la dispoziţiile art.92 alin.(3 1), pentru acurateţea redactării, în sensul precizării actului
prin care Parlamentul îşi exercită atribuţiile stabilite prin Constituţie, Curtea propune completarea
textului în sensul "Declararea stării de război, precum şi suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare
se fac de către Parlament, prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii membrilor acestuia".
5. Referitor la completarea art.94 lit.a):
"a) conferă şi retrage decoraţii şi titluri de onoare;"
Textul constituţional în noua redactare consacră dreptul Preşedintelui de a retrage decoraţiile şi
titlurile de onoare conferite în prealabil anumitor persoane. Cu privire la acest aspect, Curtea
Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.88 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.131 din 3 martie 2009, şi a reţinut următoarele:
"În ceea ce priveşte critica potrivit căreia Preşedintele României nu are competenţa de a retrage
decoraţii
Articolul 94 din Legea fundamentală, sub titlul marginal «Alte atribuţii», prevede la lit.a) că
Preşedintele României «conferă decoraţii şi titluri de onoare». Atribuţia de conferire de decoraţii şi
titluri de onoare este exercitată de Preşedintele României în considerarea calităţii de reprezentant al
statului român, conform art.80 alin.(1) din Constituţie. Această atribuţie de ordin constituţional şi-a
găsit dezvoltarea şi concretizarea în reglementările cuprinse în Legea nr.29/2000 privind sistemul
naţional de decoraţii al României şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.11/1998 privind
reinstituirea Ordinului naţional Steaua României. Chiar dacă Constituţia nu a prevăzut, în mod expres,
alături de atribuţia Preşedintelui României de conferire a unei decoraţii, şi pe aceea de retragere,
Curtea Constituţională constată că prima o implică şi pe cea de-a doua, că retragerea unei decoraţii
decurge din atribuţia constituţională de a conferi. Altfel, a nega posibilitatea Preşedintelui României de
a retrage o decoraţie înseamnă a restrânge una dintre atribuţiile ce îi revin în calitatea sa de
reprezentant al statului român."
Prin urmare, textul propus prin legea de revizuire nu face decât să consacre expres ceea ce
Curtea Constituţională a statuat prin decizia prin care a interpretat dispoziţiile art.94 din Constituţie.
6. Referitor la modificarea şi completarea art.95:
"(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor săi, după
obţinerea avizului obligatoriu al Curţii Constituţionale cu privire la gravitatea faptelor şi încălcarea
Constituţiei.
(11) Continuarea procedurii de suspendare este condiţionată de avizul favorabil al Curţii
Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(12) În cazul unui aviz negativ din partea Curţii Constituţionale, procedura de suspendare va
înceta.
(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul
parlamentarilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui."
Coroborat, se modifică şi dispoziţiile art.146 lit.h), Curtea Constituţională "dă aviz obligatoriu
pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României".
Potrivit actualei reglementări - art.95 alin.(1) teza întâi din Constituţie, "În cazul săvârşirii unor
fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din
funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale". De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile
art.146 lit.h), Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României.
Din analiza comparată a celor două texte rezultă că modificarea are ca obiect caracterul avizului
solicitat Curţii Constituţionale în cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui.
Astfel, actuala reglementare consacră caracterul consultativ al actului Curţii, Parlamentul fiind
unica autoritate competentă să decidă, pe baza datelor şi a informaţiilor care îi sunt prezentate cu
ocazia dezbaterilor, asupra existenţei şi gravităţii faptelor pentru care s-a propus suspendarea din
funcţie a Preşedintelui României, în concordanţă cu dispoziţiile art.95 din Constituţie.
 Propunerea cuprinsă în proiectul de revizuire a Constituţiei conferă caracter obligatoriu avizului
Curţii şi prevede efectele juridice ale unui asemenea act. Astfel, continuarea procedurii de suspendare
este condiţionată de avizul favorabil al Curţii Constituţionale, în cazul unui aviz negativ, procedura de
suspendare încetând. Analizând modificările propuse, reglementate în două alineate distincte (11) şi
(12), Curtea constată că dispoziţiile sunt redundante, consacrând în ambele alineate acelaşi efect:
continuarea procedurii de suspendare numai în cazul avizului favorabil, respectiv încetarea acesteia în
cazul avizului negativ. Consacrarea expresă a celor două tipuri de avize se poate întemeia pe
împrejurarea că numai avizul negativ are un efect imediat, fiind de natură să împiedice continuarea
procedurii de suspendare a Preşedintelui în faţa Parlamentului. În situaţia în care avizul Curţii
Constituţionale este unul favorabil, este de neconceput maniera în care acest act ar obliga în vreun fel
Parlamentul în luarea unei decizii prin votul majorităţii membrilor săi. Mai mult, într-o atare situaţie,
avizul Curţii Constituţionale ar conduce direct la organizarea referendumului, rolul Parlamentului
limitându-se doar la iniţierea procedurii de suspendare.
Date fiind aceste consideraţii, propunem eliminarea sintagmei "obligatoriu" din cuprinsul
prevederilor constituţionale, reglementarea expresă a efectului extinctiv al avizului negativ al Curţii
Constituţionale cu privire la procedura de suspendare a Preşedintelui fiind suficientă.
În altă ordine de idei, modificarea operată atribuie efecte determinante avizului Curţii
Constituţionale, sporind rolul acestei instituţii în cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui. În
exercitarea competenţei atribuite de Constituţie, respectiv analizarea săvârşirii unor fapte grave prin
care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei şi pronunţarea unei soluţii cu privire la aceste
aspecte, Curtea Constituţională îşi asumă rolul de garant al supremaţiei Constituţiei. În virtutea acestei
calităţi, Curtea este unica autoritate care se poate pronunţa asupra faptelor de încălcare a ordinii
juridice constituţionale la care se referă art.95 alin.(1) din Legea fundamentală, precum actele de
decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele
României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale
sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare.
7. Referitor la modificarea art.97 alin.(2):
"(2) În termen de 60 de zile de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru funcţia de Preşedinte."
Modificarea propusă operează asupra termenului în care Guvernul va organiza alegeri pentru
funcţia de Preşedinte în caz de vacanţă a funcţiei, termen care se reduce de la 3 luni la 60 de zile.
Noul text este menit să asigure stabilitatea sistemului politic şi a instituţiilor democratice, precum şi
existenţa unor autorităţi statale funcţionale într-un termen cât mai scurt.
8. Referitor la modificarea art.98 alin.(2):
"(2) Atribuţiile prevăzute la articolul 85 alineatul (1), articolele 88-90 şi articolul 103 din Constituţie
nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale."
Completarea propusă operează o restrângere a atribuţiilor Preşedintelui interimar în ceea ce
priveşte desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru şi implicit pentru formarea
Guvernului. Această restrângere creează premisele unui blocaj instituţional în cazul în care primul-
ministru s-ar afla în una dintre situaţiile prevăzute de art.106 din Constituţie, situaţii în care Guvernul
este demis, sau în cazul demiterii Guvernului, dacă o moţiune de cenzură a fost votată în condiţiile
art.113 din Constituţie, motiv pentru care Curtea nu recomandă adoptarea modificării propuse.
c) Cap.III - Guvernul
1. Referitor la completarea art.103 alin.(2):
"(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare,
votul de încredere al Parlamentului asupra programului de guvernare şi a listei propunerilor pentru
membrii Guvernului. Parlamentul se va pronunţa prin vot asupra formării noului Guvern în termen de
10 zile de la data solicitării votului de încredere. În caz contrar, după trecerea celor 10 zile, candidatul
propus, împreună cu programul de guvernare şi lista propunerilor pentru membrii Guvernului, va fi
considerat respins de către Parlament, iar Preşedintele României va desemna un alt candidat pentru
funcţia de prim-ministru."
Dispoziţiile art.103 alin.(2) trebuie coroborate cu cele ale art.89 alin.(1) care au suferit şi ele o
modificare sub aspectul termenului reglementat care a fost scurtat de la 60 de zile la 45 de zile: "După
consultarea preşedintelui Parlamentului şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României
poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în
termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de
învestitură."
Propunerea de modificare este în spiritul dispoziţiilor art.1 alin.(4) din Constituţie, ce consacră
separaţia puterilor în stat şi obligaţia autorităţilor publice de a-şi îndeplini loial şi cu bună-credinţă
competenţele constituţionale. De altfel, Curtea Constituţională a subliniat în repetate rânduri
importanţa, pentru buna funcţionare a statului de drept, a colaborării dintre puterile statului, care ar
trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională, comportamentul loial fiind o
prelungire a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (de exemplu, prin Decizia nr.1.431 din
3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 12 noiembrie 2010,
sau prin Decizia nr.1 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.135
din 23 februarie 2011).
2. Referitor la modificarea art.105 alin.(1), Curtea constată că argumentele care au
fundamentat recomandarea de eliminare a excepţiei pe care o instituie în prezent art.71 alin.(2) teza
finală din Constituţie, text care permite cumulul calităţii de parlamentar cu cea de membru al
Guvernului, sunt aplicabile mutatis mutandis şi cu privire la propunerea de modificare a art.105.
3. Referitor la modificarea art.107 alin.(4):
"(4) Dacă unul dintre ceilalţi membri ai Guvernului se află în una dintre situaţiile prevăzute la
articolul 106 sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României, la
propunerea primului-ministru, va desemna un alt membru al Guvernului ca ministru interimar, până la
numirea unui nou ministru. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă
ministrul îşi reia activitatea în Guvern. Interimatul nu poate dura mai mult de 45 de zile."
Propunerea de modificare preia soluţia actuală prevăzută de art.107 alin.(4), prevăzând expres
procedura de desemnare a unui ministru interimar similară desemnării primului-ministru interimar. Cu
toate acestea, în redactarea propusă, norma este susceptibilă a fi interpretată în sensul că inclusiv
primul-ministru poate fi desemnat ca ministru interimar atunci când unul dintre ceilalţi membri ai
Guvernului se află în una dintre situaţiile prevăzute la art.106 sau este în imposibilitate de a-şi exercita
atribuţiile. O asemenea interpretare intră în conflict cu dispoziţiile art.107 alin.(1) din Constituţie,
potrivit cărora "primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia,
respectând atribuţiile ce le revin".
Curtea recomandă o circumscriere mai precisă a noţiunii "un alt membru al Guvernului" pe care
primul-ministru să-l propună spre desemnare Preşedintelui României. Curtea apreciază că această
noţiune nu trebuie să îl includă pe primul-ministru, al cărui rol este acela de a asigura conducerea şi
coordonarea activităţii Guvernului, iar nu şi de a îndeplini atribuţiile unui ministru, fie şi interimar,
pentru o perioadă determinată de 45 de zile.
4. Referitor la modificarea art.109:
"(3) Reglementarea răspunderii penale a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor, se stabileşte prin lege organică. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală a
membrilor Guvernului se realizează numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
Actuala reglementare prevede "(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României
au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea
acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din
funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate
printr-o lege privind responsabilitatea ministerială."
Cu privire la răspunderea penală a membrilor Guvernului, Curtea Constituţională, prin Decizia
nr.1.133 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.851 din 15
decembrie 2007, a constatat că dispoziţiile art.109 alin.(2) din Constituţie "instituie necondiţionat
dreptul Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
În consecinţă, atât cele două Camere ale Parlamentului, cât şi Preşedintele României au
libertatea de a stabili, fără altă reglementare exterioară, aplicând direct Constituţia, modul de
exercitare a acestui drept.
Autorităţilor prevăzute la art.109 alin.(2) nu li se poate impune, fără să se încalce principiul
separaţiei puterilor în stat, prevăzut de art.1 alin.(4) din Constituţie, obligaţia de a efectua cercetări
proprii sau de a încredinţa unor structuri extrajudiciare verificarea faptelor penale cu care sunt sesizate
de Ministerul Public, de alte organe ale statului sau de cetăţeni. Asemenea cercetări au caracterul de
acte de urmărire penală sau de acte premergătoare urmăririi penale şi sunt cu totul străine statutului
juridic constituţional, rolului şi funcţiilor autorităţilor publice menţionate.
Cerând urmărirea penală a unor membri ai Guvernului sau refuzând să dea curs unei sesizări în
acest sens, Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României îşi asumă răspunderea politică
pentru temeinicia deciziei lor."
 Pe de altă parte, consacrarea constituţională a dreptului Camerei Deputaţilor, Senatului şi
Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor constituie, din perspectiva membrilor Guvernului, o garanţie constituţională de
ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin
exerciţiul mandatului. Cu alte cuvinte, prevederile art.109 alin.(2) din Constituţie instituie o măsură de
protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii
constituţionale a libertăţii individuale a persoanei care ocupă funcţia de demnitate publică şi a dreptului
său la apărare. Or, prin abrogarea dispoziţiilor menţionate, garanţia constituţională este suprimată,
împrejurare ce este de natură a încălca prevederile art.152 alin.(1) din Constituţie.
d) Cap.IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul Referitor la modificarea art.114:
"(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului, o singură dată pe sesiune,
asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege."
(11) Limitarea angajării răspunderii prevăzută la alineatul (1) nu se aplică în cazul proiectului
bugetului de stat şi celui al asigurărilor sociale de stat.
(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului
(3), dezbaterile şi votul se vor face de către Parlament, într-o singură lectură, pe articolele sesizate,
urmate de votul final pe întreaga lege."
În privinţa angajării răspunderii Guvernului, Constituţia României din 1991 s-a inspirat după
modelul Constituţiei franceze de la 1958, care prevedea la art.49 paragraful 3 că primul-ministru putea
să angajeze răspunderea Guvernului în faţa Adunării Naţionale pentru adoptarea unui text; acesta era
considerat adoptat dacă nu a fost votată o moţiune de cenzură. Dispoziţia constituţională a permis ca
Guvernul să îşi angajeze răspunderea în faţa Adunării Naţionale de foarte multe ori; în acest sens,
este grăitor faptul că în cea de IX-a legislatură (o legislatură vizează o perioadă de 4 ani), această
procedură a fost folosită de 39 de ori.
Legiuitorul constituant francez a modificat procedura angajării răspunderii Guvernului prevăzută
de art.49 din Constituţia franceză de la 1958 prin Legea constituţională nr.2008-724 din 23 iulie 2008
privind modernizarea instituţiilor celei de-a V-a Republici, limitând folosirea procedurii angajării
răspunderii la un anumit număr de ori pe sesiune. Actualul text al art.49 paragraful 3 din Constituţie
prevede: "După deliberarea din cadrul Consiliului de miniştri, Primul-ministru poate să angajeze
răspunderea Guvernului în faţa Adunării Naţionale pentru votarea unui proiect de lege privind finanţele
publice sau finanţarea sistemului de securitate socială. În acest caz, proiectul este considerat adoptat,
cu excepţia cazului în care o moţiune de cenzură, depusă în următoarele douăzeci şi patru de ore,
este votată în condiţiile prevăzute de alineatul anterior, în plus, Primul-ministru poate recurge la
această procedură pentru încă un proiect sau încă o propunere de lege din acea sesiune."
Astfel, în urma revizuirii constituţionale din 23 iulie 2008, care a intrat în vigoare la data de 1
martie 2009, legiuitorul constituant francez a precizat in terminis că Guvernul poate să îşi asume
răspunderea pe legea bugetului de stat şi pe cea a bugetului asigurărilor sociale. În schimb, Guvernul
poate să îşi asume într-o sesiune o singură dată răspunderea pe un alt proiect de lege.
În ceea ce priveşte Constituţia României, Curtea constată următoarele:
Dispoziţiile cuprinse în art.114 reprezintă corespondentul art.49 paragraful 3 din Constituţia
franceză în formularea anterioară revizuirii constituţionale ce a avut loc în anul 2008.
Interpretând dispoziţiile textului constituţional, Curtea, prin jurisprudenţa sa, a impus anumite
condiţii în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului. Astfel, Guvernul are
îndrituirea constituţională de a-şi angaja răspunderea în următoarele condiţii, respectiv:
- existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a
angajat răspunderea;
- necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;
- importanţa domeniului reglementat;
- aplicarea imediată a legii în cauză.
Prin urmare, Guvernul nu este limitat în a folosi procedura angajării răspunderii la un anumit
număr de ori pe sesiune, premisa folosirii acestei proceduri având în vedere existenţa unei urgenţe în
adoptarea măsurii legislative, indiferent de criteriul cantitativ. Însă, angajarea repetată a răspunderii
Guvernului şi limitarea accentuată a atribuţiei principale a Parlamentului de a legifera sunt argumente
suficiente în sensul reglementării mai stricte a acestei instituţii. Prin limitarea cantitativă a posibilităţii
Guvernului de a folosi această procedură în cursul unei sesiuni parlamentare sunt eliminate premisele
exercitării abuzive din partea Guvernului a dreptului constituţional de a-şi angaja răspunderea în faţa
Parlamentului, iar, în ceea ce priveşte autoritatea legiuitoare, aceasta îşi poate exercita competenţa în
plenitudinea sa, aşa cum este conferită de art.61 alin.(1) din Constituţie.
Distinct de modificarea propusă, Curtea recomandă completarea prevederilor art.114 alin.(1) din
Constituţie, în sensul limitării obiectului asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea la un
program, o declaraţie de politică generală sau la un singur proiect de lege care să reglementeze
unitar relaţii sociale care privesc un singur domeniu. Lipsa unei atare condiţionări cu privire sfera
de reglementare a proiectului de lege ar conduce la eludarea prevederilor constituţionale propuse spre
modificare, şi anume posibilitatea angajării răspunderii o singură dată pe sesiune, întrucât dau
posibilitatea Guvernului de a-şi asuma răspunderea prin intermediul unui proiect de lege, care în mod
formal îndeplineşte condiţiile constituţionale, dar care, printr-o structură complexă şi un conţinut
eterogen, ar îngloba reglementări din domenii sociale foarte diferite.
Argumentul pe care se întemeiază propunerea Curţii Constituţionale îl constituie însăşi
jurisprudenţa sa, de exemplu în cazul Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, proiect asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea şi
asupra căruia Curtea Constituţională a efectuat controlul de constituţionalitate a priori prin Decizia
nr.375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.591 din 8 iulie 2005. Cu
acel prilej, criticile formulate se întemeiau pe dispoziţiile art.114 alin.(1) din Constituţie, care deşi
reglementează posibilitatea angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, "în cazul de
faţă, Guvernul şi-a angajat răspunderea asupra unui pachet de proiecte de lege, cum, de altfel, în mod
constant şi-a anunţat intenţia şi scopul urmărit, întrucât în realitate, fiecare dintre cele 17 titluri ale legii
are semnificaţia unui proiect de lege de sine stătător, ceea ce excede textului constituţional.
Legea astfel adoptată cuprinde modificări şi completări de esenţă la 9 legi organice privind
regimul proprietăţii, la 3 legi organice privind organizarea judiciară, statutul magistraţilor şi Consiliul
Superior al Magistraturii, la două coduri (penal şi fiscal), precum şi două legi noi privind renta viageră
şi procedura specială de judecare a unor procese.
Formularea şi structurarea legii în 17 titluri nu acoperă încălcarea dispoziţiei imperative a art.114
alin.(1) din Constituţie, aşa cum acest text trebuie interpretat prin raportare la art.61, privind monopolul
legislativ al Parlamentului, cât şi la art.102 alin.(1) referitor la rolul Guvernului."
Or, analizând criticile astfel formulate, Curtea a statuat că "nicio dispoziţie a Legii fundamentale
nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel,
Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege, pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe
calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului să
propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări a mai multor acte
normative în vigoare".
Aşa fiind, pentru ca propunerea de modificare să producă efectul preconizat de iniţiator se
impune completarea prevederilor art.114 alin.(1) din Constituţie, în sensul celor menţionate de Curte.
Pe de altă parte, Curtea observă că propunerea de modificare privind limitarea cantitativă a
folosirii procedurii angajării răspunderii Guvernului la o singură dată pe sesiune nu priveşte "proiectul
bugetului de stat sau al asigurărilor sociale de stat" [art.114 alin.(11) din Constituţie]; această sintagmă
este uşor confuză, întrucât este susceptibilă a fi interpretată fie că orice proiect care vizează acest
domeniu poate fi supus procedurii angajării răspunderii Guvernului, fie că numai proiectul legii
bugetului de stat sau al asigurărilor sociale de stat. Prin urmare, norma constituţională trebuie
reformulată în scopul precizării mai clare a obiectului proiectelor de lege cu privire la care Guvernul îşi
poate angaja răspunderea.
e) Cap.V - Administraţia publică
Secţiunea 1 - Administraţia publică centrală de specialitate
Referitor la completarea art.119 cu două noi alineate, (2) şi (3):
"(2) În condiţiile legii, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării transmite Parlamentului, în vederea
aprobării, strategia de securitate naţională.
(3) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării transmite Parlamentului rapoartele asupra activităţii
desfăşurate, în vederea examinării acestora."
Securitatea naţională se realizează în cadrul ordinii democratice prin exercitarea deplină a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, asumarea conştientă a responsabilităţilor, perfecţionarea
capacităţii de decizie şi de acţiune a statului, precum şi afirmarea României ca membru activ al
comunităţii internaţionale. Ca instrument naţional ce dă forţă şi valoare concretă acestor exigenţe,
strategia de securitate naţională reprezintă un factor integrator de sinteză, ce se concretizează printr-
un ansamblu de decizii, planuri, măsuri şi acţiuni menite să prevină şi să contracareze eficient riscurile
şi ameninţările ce pun în pericol valorile şi interesele naţionale, precum şi valorile care dau identitate şi
unitate construcţiei europene. Dată fiind importanţa unui asemenea document-program, se impune cu
necesitate adoptarea sa în cadrul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi aprobarea sa de către
Parlament.
Prin urmare, legea de revizuire a Constituţiei atribuie Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, în
virtutea competenţelor sale de organizare şi coordonare unitară a activităţilor care privesc apărarea
ţării şi securitatea naţională, sub toate aspectele sale: securitatea internă, securitatea energetică,
securitatea alimentară, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice,
securitatea financiară, securitatea informatică etc., o nouă obligaţie constituţională, şi anume aceea
de a elabora strategia de securitate naţională pe care o supune aprobării Parlamentului.
Alineatul (3) nu prezintă niciun element de noutate, ci reia soluţia constituţională cuprinsă în
actualul art.65, propus spre abrogare, care consacră Şedinţele Camerelor şi care prevede la alin.(2)
"Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:
g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării"
f) Cap.V: Autoritatea judecătorească
Secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti
1. Referitor la modificarea şi completarea art.124:
"(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei, legii şi deciziilor Curţii
Constituţionale.
(4) Răspunderea judecătorilor şi procurorilor se reglementează prin lege organică."
Propunerea de completare a alineatului (3) vizează înlocuirea formulării sintetice şi cuprinzătoare
pe care o conţine în prezent Constituţia la o formulare enumerativă, care cuprinde, pe lângă lege,
Constituţia şi deciziile Curţii Constituţionale. Modificarea reprezintă o aplicare a dispoziţiilor art.1 alin.
(5) din Constituţie, potrivit cărora "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor
este obligatorie", coroborate cu cele ale art.142 alin.(1), conform cărora "Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei". În exercitarea acestui rol constituţional, Curtea se pronunţă asupra
constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, precum şi asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial sau ridicate direct de Avocatul Poporului. Potrivit art.147 alin.(4), "Deciziile Curţii
Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Mai mult, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia
nr.847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.605 din 14 august 2008,
că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul
acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor". De asemenea, Curtea a
constatat că, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia Plenului Curţii Constituţionale
nr.1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate,
puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se
ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a
reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu
aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, Parlamentul, Guvernul, instanţele
judecătoreşti, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte
cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziei. (De exemplu, prin
Decizia nr.1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.796 din
23 noiembrie 2009, sau prin Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.291 din 4 mai 2010.)
În considerarea acestor raţiuni, Curtea apreciază că propunerea de completare a dispoziţiilor
art.124 alin.(3) este redundantă, obligaţia judecătorilor de a se supune Constituţiei şi de a respecta
deciziile Curţii Constituţionale fiind deja consacrată prin norme constituţionale.
Mai mult, sintagma constituţională în vigoare în prezent, „judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii", reprezintă garanţia constituţională a "nesupunerii" judecătorului unei alte puteri,
unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a "supunerii" sale doar
legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi
poate afecta independenţa. Noţiunea de "lege" este folosită în sensul său larg, care include şi
Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă
legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze
actul de justiţie.
În ceea ce priveşte propunerea de completare a art.124 cu un nou alineat (4), Curtea observă că
aceasta este de prisos, întrucât reglementarea răspunderii judecătorilor şi procurorilor, prin lege
organică, a fost deja consacrată prin propunerea de introducere a unei noi litere s 1) la art.73 alin.(3).
2. Referitor la completarea art.126 alin.(6):
"(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea
contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, a
actelor de comandament cu caracter militar, precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare
ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ. Instanţele de contencios administrativ
sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin
dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale."
 În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, la articolul 126 a fost introdus un nou alineat, alin.(6),
care stabileşte că instanţele judecătoreşti, pe calea contenciosului administrativ, exercită controlul
judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, control care este garantat şi de la care
fac excepţie în mod absolut numai două categorii de acte - cele de comandament cu caracter militar şi
cele care privesc raporturile cu Parlamentul - care, prin natura lor, nu sunt supuse sub nicio formă
controlului judecătoresc.
Din punct de vedere constituţional, art.126 alin.(6) este singurul sediu al materiei cu privire la
actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc, norma fiind de strictă interpretare, întrucât
constituie o derogare de la principiul liberului acces la justiţie.
Propunerea de completare a alineatului (6) vizează o nouă excepţie de la controlul judecătoresc
şi anume actele administrative care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului.
Cu privire la politica fiscală şi bugetară a Guvernului, reţinem că, potrivit dispoziţiilor art.137 alin.
(1) din Constituţie, "Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale
statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege". De
asemenea, potrivit art.139 alin.(1), "Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale
bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege".
În ceea ce priveşte conceputul de "lege", prin Decizia nr.120 din 16 martie 2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.296 din 5 aprilie 2004, Curtea a reţinut că acesta "are mai
multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material.
Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea
identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest
scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art.61 alin.(1) teza a doua din Constituţie,
republicată, conform cărora «Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării» cu prevederile
art.76, 77 şi 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către
Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României,
dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere
conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor
sociale reglementate.
În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea reţine că, elaborând astfel de acte normative,
organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de
competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci
un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând
sub acest aspect criteriul material.
În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin
conţinut, legea, în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului
formal cu cel material".
Date fiind argumentele expuse în prealabil, actul administrativ care priveşte politicile fiscale şi
bugetare ale Guvernului îl poate constitui în exclusivitate o ordonanţă a Guvernului. O interpretare
contrară este de natură a încălca prevederile art.137 alin.(1) şi art.139 alin.(1) din Constituţie.
Pe de altă parte, necircumscrierea noţiunii de "act administrativ" prin norma constituţională,
coroborată cu sintagma "în condiţiile legii contenciosului administrativ" este susceptibilă de
interpretarea conform căreia această lege poate stabili care acte pot face obiectul controlului
judecătoresc, respectiv care acte administrative pot fi exceptate de la acest control. Or, o atare
interpretare, care ar conferi legiuitorului ordinar ca, prin intermediul unei legi infraconstituţionale, să
adauge la Constituţie noi cazuri de acte administrative exceptate de la controlul judecătoresc,
contravine principiului constituţional consacrat de art.1 alin.(5) referitor la supremaţia Constituţiei,
precum şi principiului prevăzut de art.21 privind accesul liber la justiţie şi, implicit, art.152 alin.(2) care
stabileşte interdicţia revizuirii prevederilor constituţionale care ar avea ca efect suprimarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Pe de altă parte, întrucât norma propusă prin legea de revizuire stabileşte doar domeniul de
reglementare - politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, competenţa de a reglementa sfera actelor
administrative supuse controlului judecătoresc aparţine în exclusivitate legiuitorului, primar sau
delegat. Or, în cazul acestuia din urmă - Guvernul, există posibilitatea unei suprapuneri de calităţi:
aceea de legiuitor care stabileşte actele administrative excluse de la controlul judecătoresc şi aceea
de emitent al respectivelor acte, ceea ce contravine principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat
de art.1 alin.(4) din Constituţie.
Mai mult, nici sub aspectul previzibilităţii, norma infraconstituţională care ar reglementa sfera
actelor administrative exceptate de la controlul judiciar nu corespunde exigenţelor constituţionale şi
convenţionale, întrucât lasă la latitudinea legiuitorului ordinar modificarea acestei sfere, împrejurare
care poate genera discriminări între cetăţeni.
 Secţiunea a 3-a - Consiliul Superior al Magistraturii
3. Referitor la modificarea art.133 alin.(2), (3), (4), (5) şi (6):
"(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care:
a) 10 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Parlament; aceştia fac parte
din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 5
judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;
b) 6 reprezentanţi ai societăţii civile, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală: 3
numiţi de Parlament şi 3 de către Preşedintele României;
(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales dintre membrii prevăzuţi la
alineatul (2) literele a) şi b), pentru un mandat de un an, ce poate fi înnoit o singură dată. Mandatul
acestuia nu poate fi prelungit.
(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani şi nu poate fi
prelungit sau înnoit.
(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi luate prin vot secret şi se motivează."
Modificarea esenţială priveşte alin.(2) referitor la structura Consiliului Superior al Magistraturii, în
sensul că, deşi se păstrează numărul total de 19 membri, se măreşte (de la 2 la 6) numărul membrilor
reprezentaţi ai societăţii civile şi se micşorează proporţional (de la 14 la 10), numărul membrilor care
au calitatea de judecători şi procurori. Sporirea numărului de membri reprezentanţi ai societăţii civile
este coroborată cu propunerea de numire a celor 6, după cum urmează: 3 de către Parlament şi 3 de
către Preşedintele României.
Curtea observă că şi în alte state europene, structura organului reprezentativ ai autorităţii
judiciare, cu competenţe în numirea, transferul, promovarea şi sancţionarea magistraţilor, este diferită,
putând include un număr variabil de membri care nu sunt magistraţi.
Astfel, în Portugalia, potrivit art.218 din Constituţie, Consiliul Judecătoresc Suprem este format
din: 2 membri numiţi de Preşedintele ţării, 7 membri aleşi de Parlament şi 7 judecători aleşi de către
adunările generale ale magistraţilor, pe baza principiului reprezentării proporţionale.
În Spania, Consiliul General al Puterii Judiciare este condus de Preşedintele Curţii Supreme şi
este compus din 20 de membri numiţi de Regele Spaniei, dintre care: 12 membri judecători sau alţi
magistraţi, 4 membri propuşi de Congresul Deputaţilor şi 4 membri propuşi de Senat. Cei 8 membri
numiţi de Parlament trebuie să fie avocaţi sau alţi jurişti cu înaltă competenţă profesională şi să aibă
peste 15 ani de experienţă profesională.
În Italia, potrivit dispoziţiilor art.104 din Constituţie, două treimi dintre membrii Consiliului Superior
al Magistraturii sunt aleşi dintre magistraţi, iar o treime dintre aceştia sunt aleşi de Parlament, în
şedinţă comună, dintre profesorii universitari de drept şi avocaţii cu peste 15 ani vechime.
Analizând propunerea de modificare, Curtea reţine că, potrivit art.133 alin.(1) din Constituţie şi
dispoziţiilor Legii nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.827 din 13 septembrie 2005, Consiliul Superior al Magistraturii este un
organism independent, cu activitate permanentă, cu atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi
procurorilor. Totodată, acest Consiliu reprezintă garantul independenţei justiţiei, iar membrii săi
răspund în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului.
Curtea observă că legiuitorul constituant originar a optat pentru includerea în componenţa
Consiliului Superior al Magistraturii şi a unor membri care nu sunt magistraţi de profesie, dar care
reprezintă societatea civilă, sunt specialişti în domeniul dreptului şi se bucură de înaltă reputaţie
profesională şi morală.
Curtea constată că îndeplinirea rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, acela
de garant al independenţei justiţiei, precum şi a principalelor atribuţii care privesc cariera şi
răspunderea disciplinară a magistraţilor, presupune ca judecătorii şi procurorii să aibă o pondere
corespunzătoare imperativului constituţional, consacrat de art.133 alin.(1).
Aşa fiind, în virtutea atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, componenţa acestui organism
trebuie să reflecte specificitatea acestei activităţi, calitatea de magistraţi a membrilor - aşa cum o
impune însăşi titulatura acestui organism suprem de reprezentare, care cunosc în mod direct
implicaţiile activităţii desfăşurate de această categorie profesională, fiind definitorie pentru hotărârile
pe care le adoptă Consiliul.
Pe de altă parte, numirea celor 6 reprezentanţi ai societăţii civile de către Parlament, autoritatea
legiuitoare, respectiv de către Preşedintele României, reprezentant al autorităţii executive, constituie o
interferenţă a celorlalte puteri constituţionale în activitatea autorităţii judecătoreşti, punând sub semnul
întrebării rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. Astfel, majorarea
numărului membrilor reprezentanţilor societăţii civile, deci a persoanelor din afara sistemului judiciar,
şi schimbarea proporţiei de reprezentare în Consiliu, are consecinţe negative asupra activităţii
sistemului judiciar. Mai mult, se ajunge la situaţia în care aceşti membri dobândesc un rol important în
domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, ceea ce reprezintă o ingerinţă a
politicului în justiţie, împrejurare ce este de natură a anihila garanţia constituţională referitoare la
independenţa justiţiei.
Totodată, textul propus modifică şi alin.(3) al art.133, prevăzând că preşedintele Consiliului
Superior al Magistraturii poate fi ales atât dintre membrii - judecători sau procurori, cât şi dintre
membrii - reprezentanţi ai societăţii civile. Pentru argumentele expuse anterior, Curtea reţine că şi
această modificare este de natură a aduce atingere garanţiei constituţionale care consacră
independenţa justiţiei.
O altă modificare a alin.(3) al art.133 constă în acordarea posibilităţii ca mandatul preşedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii să poată fi înnoit o singură dată, dar să nu poată fi prelungit.
Curtea observă că modificarea este justificată de faptul că mandatul preşedintelui Consiliului este unul
foarte scurt, de doar un an, fiind necesară acordarea posibilităţii înnoirii acestuia, dar în mod limitat, la
o singură dată.
La alin.(4) al art.133, iniţiatorul propune introducerea interdicţiei ca mandatul membrilor să poată
fi prelungit sau înnoit. Curtea observă că durata mandatului membrilor Consiliului Superior al
Magistraturii este de 6 ani, iar interdicţia ca acesta să fie prelungit sau înnoit este prevăzută în art.51
alin.(1) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin urmare, modificarea
propusă nu face decât să constituţionalizeze norma cuprinsă în legea organică.
Referitor la alin.(5) se propune modificarea acestuia, în sensul că hotărârile Consiliului nu pot fi
luate prin vot secret şi se motivează. Această modificare reprezintă o garantare a drepturilor
fundamentale de acces liber la justiţie şi de apărare, întrucât Consiliul Superior al Magistraturii are
atribuţii în ceea ce priveşte numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi a procurorilor,
numirea judecătorilor stagiari şi procurorilor stagiari, promovarea judecătorilor şi a procurorilor,
eliberarea din funcţie a judecătorilor stagiari şi a procurorilor stagiari. Prin votul deschis şi obligaţia de
motivare a hotărârii, norma asigură transparenţă activităţii Consiliului, constituind o garanţie a
respectării drepturilor constituţionale menţionate, împotriva abuzurilor şi arbitrarului. Mai mult, în
virtutea calităţii sale de garant al independenţei justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să se
supună exigenţelor constituţionale în ceea ce priveşte actele sale decizionale, asupra cărora pot plana
suspiciuni în condiţiile în care acestea nu conţin argumentele pe care se fundamentează hotărârea
adoptată.
Distinct de analiza propunerii de revizuire ce are ca obiect dispoziţiile art.133 din Constituţie,
Curtea repune în discuţie ceea ce a constatat prin Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003 privind
constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.317 din 12 mai 2003. Astfel, cu privire la dispoziţiile alineatului 7 al
art.133 care consacră că "Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile,
cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)", Curtea a statuat că "această dispoziţie se
află într-un raport antinomic cu prevederile art.21 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora «Orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime». Mai mult, într-un stat de drept neasigurarea accesului liber la instanţele judecătoreşti este
inacceptabilă. Ca atare, interzicerea recursului la justiţie, cu privire la astfel de hotărâri, este contrară
principiului stabilit de art.6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, în virtutea căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, un asemenea
proces fiind exclus în afara unei instanţe care să garanteze efectiv independenţa judecătorului.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, în secţii şi în plen, în
domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, fără votul ministrului justiţiei şi al
procurorului general, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Această dispoziţie
constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această «instanţă»
extrajudiciară, fără încălcarea prevederilor art.6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale".
Prin urmare, Curtea apreciază ca fiind oportună reanalizarea caracterului definitiv şi irevocabil al
hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii consacrat de art.133 alin.(7) din Constituţie.
IV. Titlul IV - Economia şi finanţele publice
1. Referitor la modificarea şi completarea art.138:
"(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat,
pe care le transmite instituţiilor Uniunii Europene, după informarea prealabilă a Parlamentului asupra
conţinutului acestora.
(21) Guvernul supune spre aprobare Parlamentului, separat, proiectul bugetului de stat şi pe cel
al asigurărilor sociale de stat."
Propunerea de modificare a textului constituţional cuprins în alineatul (2) al art.138 vizează
obligaţia Guvernului de a transmite instituţiilor Uniunii Europene proiectul bugetului de stat şi pe cel al
asigurărilor sociale de stat, după informarea prealabilă a Parlamentului. Oportunitatea
constituţionalizării unei atare obligaţii, care se limitează la transmiterea acestor proiecte către
instituţiile Uniunii Europene, comportă anumite critici. Astfel, în măsura în care România este stat
membru al Uniunii Europene şi în această calitate exercită în comun cu celelalte state membre
competenţele stabilite de tratatele Uniunii, consacrarea acestei obligaţii la nivel constituţional apare ca
fiind redundantă şi excesivă.
Alineatul (21) nu prezintă niciun element de noutate, ci reia soluţia constituţională cuprinsă în
actualul art.138 alin.(2), referitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului, separat, a celor două
proiecte al bugetului de stat, respectiv al bugetului asigurărilor sociale de stat.
2. Referitor la introducerea art.1381, cu denumirea marginală "Politica financiară":
(1) Statul trebuie să evite deficitul public excesiv. Deficitul bugetar nu poate fi mai mare de 3%
din produsul intern brut, iar datoria publică nu poate depăşi 60% din produsul intern brut.
(2) Împrumuturile externe pot fi contractate numai în domeniul investiţiilor.
(3) În cazul producerii unei catastrofe naturale sau ivirii unor situaţii excepţionale cu impact
negativ semnificativ asupra finanţelor publice, valorile maxime prevăzute la alineatul (1) pot fi
depăşite, cu acordul majorităţii membrilor Parlamentului, numai dacă depăşirea poate fi compensată
în maximum 3 ani.
(4) Prin derogare de la dispoziţiile alineatului (2), pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi
naturale sau ale unui dezastru deosebit de grav, cu acordul majorităţii membrilor Parlamentului, pot fi
contractate şi alte împrumuturi externe."
Potrivit Pactului de Stabilitate şi Creştere (PSC), acord între statele membre ale Uniunii
Europene având scopul de a coordona politicile fiscale naţionale în cadrul Uniunii Economice
Monetare pentru asigurarea unui climat de stabilitate şi de prudenţă bugetară, procedura privind
deficitul excesiv reprezintă principalul instrument de constrângere a statelor membre de a respecta
criteriile de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht privind evitarea deficitelor publice
excesive. În cazul în care un stat are un deficit bugetar mai mare de 3% din produsul intern brut sau o
datorie publică mai mare de 60%, Comisia Europeană poate recomanda Consiliului să ia o serie de
măsuri împotriva statului ce încalcă termenii pactului.
Începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dispoziţiile
art.104 din Tratatul de la Maastricht au fost preluate în art.126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.C83 din 30 martie 2010. Potrivit acestor
dispoziţii, "(2) Pentru a identifica erorile evidente, Comisia supraveghează evoluţia situaţiei bugetare şi
a nivelului datoriei publice în statele membre. Comisia examinează în special dacă disciplina bugetară
a fost respectată, pe baza următoarelor două criterii:
(a) dacă raportul dintre deficitul public planificat sau real şi produsul intern brut depăşeşte o
valoare de referinţă, cu excepţia cazului în care:
- raportul s-a diminuat în mod semnificativ şi constant şi atinge un nivel apropiat de valoarea de
referinţă; sau
- depăşirea valorii de referinţă este excepţională şi temporară şi respectivul raport se menţine
aproape de valoarea de referinţă;
(b) dacă raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut depăşeşte o valoare de referinţă,
cu excepţia cazului în care acest raport se diminuează suficient şi se apropie de valoarea de referinţă
într-un ritm satisfăcător.
Valorile de referinţă sunt precizate în Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive,
care este anexat la tratate".
Sub acest aspect, art.1 din Protocolul nr.12 privind procedura aplicabilă deficitelor excesive
stabileşte că "Valorile de referinţă menţionate la articolul 126 alineatul (2) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene sunt următoarele:
- 3% pentru raportul dintre deficitul public prevăzut sau realizat şi produsul intern brut la preţurile
pieţei;
- 60% pentru raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut la preţurile pieţei"
De asemenea, potrivit Declaraţiei cu privire la articolul 126 din tratat, "consolidarea potenţialului
de creştere şi garantarea unor situaţii bugetare sănătoase formează cei doi piloni pe care se sprijină
politica economică şi bugetară a Uniunii şi a statelor membre. Pactul de stabilitate şi de creştere este
un instrument important pentru realizarea acestor obiective. [...] Conferinţa [...] confirmă faptul că un
sistem întemeiat pe norme este cel mai bun mijloc de a garanta respectarea angajamentelor şi
egalitatea de tratament pentru toate statele membre. [...] Uniunea urmăreşte o creştere economică
echilibrată şi stabilitatea preţurilor. În consecinţă, politicile economice şi bugetare trebuie să
stabilească priorităţi adecvate în domeniul reformelor economice, al inovaţiilor, al competitivităţii şi al
consolidării investiţiilor private şi al consumului pe parcursul perioadelor în care creşterea economică
este redusă".
Legea de revizuire consacră, la nivel de normă juridică de rang constituţional, principiul
echilibrului bugetar: reglementarea unui deficit bugetar maxim de 3% din produsul intern brut şi a unei
datorii publice care nu poate depăşi 60% din produsul intern brut. Propunerea se fundamentează pe
necesitatea convertirii într-un criteriu de constituţionalitate a exigenţei economice privind disciplina şi
rigoarea bugetară şi nu încalcă limitele de revizuire a Constituţiei, prevăzute de art.152 alin.(1).
V. Titlul V - Curtea Constituţională
1. Referitor la modificarea art.142 alin.(3)
"(3) Şase judecători sunt numiţi de Parlament şi trei de Preşedintele României."
Modificarea reflectă schimbarea structurii Parlamentului de la sistemul bicameral la sistemul
unicameral, astfel că numirea judecătorilor Curţii Constituţionale urmează a se adapta noii
reglementări.
2. Referitor la modificarea literelor a), b), c), e) şi h) ale articolului 146
Modificările operate vizează schimbarea structurii Parlamentului şi privesc subiectele de sesizare
a Curţii Constituţionale, care urmează a fi preşedintele Parlamentului şi 40 de parlamentari.
Cu privire la modificarea lit.h), aceasta a fost examinată în prealabil în cadrul analizei
modificărilor aduse prin legea de revizuire a dispoziţiilor constituţionale referitoare la suspendarea
Preşedintelui.
Independent de analiza propunerii de revizuire ce are ca obiect dispoziţiile art.146 din Constituţie,
Curtea consideră oportună completarea dispoziţiilor literei a) în sensul "a) se pronunţă asupra
constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a
preşedintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului,
a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei şi a legilor de revizuire a Constituţiei, înainte de aprobarea lor prin referendum;" şi a
literei c) în sensul care urmează "c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentului şi a
hotărârilor cu caracter normativ ale Parlamentului, la sesizarea preşedintelui Parlamentului, a unui
grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari;".
Propunerea vizează constituţionalizarea normelor cuprinse în Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reglementând la rang de Constituţie atribuţiile Curţii
reglementate în cuprinsul art.23 alin.(1) şi al art.27 alin.(1) din legea sa organică. Cu privire la
completarea literei a), Curtea apreciază că este necesar ca legea de revizuire adoptată de Parlament,
înainte de a fi supusă referendumului în condiţiile art.151 alin.(3) din Legea fundamentală, să fie
examinată de Curtea Constituţională pentru a constata, pe de o parte, dacă a fost respectată decizia
Curţii privind proiectul de lege sau propunerea de revizuire a Constituţiei şi, pe de altă parte, dacă
modificările şi completările aduse proiectului sau propunerii de revizuire în procedura de dezbatere şi
adoptare parlamentară respectă principiile şi dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire.
De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile art.146 lit.e), Curtea apreciază necesară
reevaluarea acestei atribuţii în sensul circumscrierii noţiunii de "conflict juridic de natură
constituţională" numai cu privire la conflictele dintre autorităţile publice care "presupun acte sau acţiuni
concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit
Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea
competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor". O atare concepţie
este în acord cu cele stabilite prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.144 din 17 februarie 2005, sau prin Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.169 din 5 martie 2008, conform cărora "conflictul juridic
de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori
întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de
competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale".
Potrivit textului în vigoare în prezent, Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze în
fond orice conflicte juridice de natură constituţională născute între autorităţile publice, iar nu numai
conflictele pozitive sau negative de competenţă de natură constituţională dintre autorităţile publice,
cum ar fi fost firesc. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte care au ca sursă
dispute politice sau altă sorginte decât cea juridică, Curtea consideră că se impune modificarea
textului constituţional în sensul circumscrierii atribuţiei Curţii numai cu privire la soluţionarea
conflictelor de autoritate, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competenţă.
Curtea recomandă abrogarea literei l), potrivit căreia "îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de
legea organică a Curţii". Propunerea este justificată de împrejurarea că, în virtutea acestei dispoziţii,
Curtea, alături de atribuţiile "de rang constituţional" prevăzute la art.146 lit.a)- k), poate dobândi şi alte
atribuţii instituite de legiuitorul ordinar prin legea ei de organizare şi funcţionare, atribuţii "de rang"
legal.
Aşa fiind, în temeiul textului constituţional propus spre abrogare - art.146 lit.l), atribuţiile Curţii
Constituţionale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor politice impun modificarea sau
completarea legii de organizare a Curţii. Curtea apreciază că, prin eliminarea dispoziţiei
constituţionale, este garantată independenţa instanţei constituţionale şi se păstrează voinţa puterii
constituţionale originare cu privire la atribuţiile Curţii limitativ prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei.
Distinct de cele menţionate mai sus, Curtea propune introducerea unei noi atribuţii a Curţii
Constituţionale, respectiv aceea de a se pronunţa, din oficiu, asupra constituţionalităţii deciziilor
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care soluţionează recursurile în interesul legii.
Propunerea formulată porneşte de la împrejurarea că, pe de o parte, dezlegarea dată problemelor de
drept deduse judecăţii este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, iar, pe de altă parte, potrivit
prevederilor art.124 alin.(3) din Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr.838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009, s-a statuat "în exercitarea atribuţiei prevăzute de art.126
alin.(3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental
al separaţiei puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu
putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora".
Curtea Constituţională apreciază că soluţiile pronunţate în recursul în interesul legii, obligatorii
pentru instanţele de judecată, adoptate în vederea asigurării, interpretării şi aplicării unitare a legii,
trebuie să respecte exigenţele constituţionale, sens în care se impune controlul de constituţionalitate
al acestora.
VI. Titlul VI - Integrarea euroatlantică
1. Referitor la modificarea art.148
"(1) România este stat membru al Uniunii Europene şi exercită în comun cu celelalte state
membre competenţele stabilite de tratatele Uniunii.
(11) Ratificarea actelor de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se face prin lege
adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi.
(2) Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive sau
de revizuire, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne.
(21) Ratificarea tratatului privind aderarea unui stat la Uniunea Europeană se face prin lege
adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi."
Propunerea de revizuire nu face decât să consacre formal statutul de stat membru al Uniunii
Europene, actualizând prevederile constituţionale adoptate în perioada de preaderare. Noul text reia
soluţia constituţională referitoare la ratificarea, de această dată a actelor de revizuire a tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene şi a tratatelor privind aderarea unor state la Uniunea Europeană, prin
legi adoptate de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi. De asemenea,
legea de revizuire reia soluţia care consacră prioritatea de aplicare a prevederilor tratatelor
constitutive, precum şi a celorlalte acte juridice cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din
legile interne. De altfel, Curtea reţine că, în urma aderării la Uniunea Europeană, statele membre
trebuie să respecte un principiu fundamental al ordinii juridice comunitare, şi anume efectul direct al
normelor adoptate de instituţiile Uniunii.
În plus, în cuprinsul noului articol nu se mai regăseşte obligaţia Guvernului de a transmite
Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării
instituţiilor Uniunii Europene.
Curtea observă că, în domeniile care impun aplicarea principiului subsidiarităţii, dispoziţiile art.4
din Protocolul nr.2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, publicat în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene nr.C83 din 30 martie 2010, prevăd expres obligaţia instituţiilor Uniunii
Europene de a transmite parlamentelor naţionale proiectele legislative, astfel, "Comisia transmite
parlamentelor naţionale proiectele sale legislative şi proiectele sale modificate, în acelaşi timp în care
le transmite organului legislativ al Uniunii.
Parlamentul European transmite parlamentelor naţionale proiectele sale de acte legislative,
precum şi proiectele sale modificate.
Consiliul transmite parlamentelor naţionale proiectele de acte legislative emise de un grup de
state membre, de Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiţii,
precum şi proiectele modificate".
 2. Referitor la modificarea art.149 cu denumirea marginală "Participarea la Tratatul
Atlanticului de Nord"
"România este parte la Tratatul Atlanticului de Nord. Obligaţiile care decurg din această calitate a
României vor fi aduse la îndeplinire de către Parlament, Preşedintele României şi Guvern."
Propunerea de revizuire consacră formal statutul de parte la Tratatul Atlanticului de Nord,
menţionând expres autorităţile care au obligaţia de a îndeplini sarcinile care decurg din această
calitate.
VII. Titlul VIII - Dispoziţii finale şi tranzitorii
1. Curtea recomandă abrogarea dispoziţiilor art.154 alin.(2) din Constituţie, care prevăd obligaţia
Consiliului Legislativ ca, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, să
examineze conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi să facă Parlamentului sau, după caz,
Guvernului, propuneri corespunzătoare, întrucât dispoziţiile constituţionale şi-au epuizat efectele
juridice, la momentul prezent, fiind caduce.
2. Referitor la modificarea art.155
"(1) Prezenta lege de revizuire a Constituţiei intră în vigoare după aprobarea ei prin referendum.
(2) Instituţiile prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire,
rămân în funcţiune până la constituirea celor noi.
(3) Până la întrunirea legală a noului Parlament ales conform prezentei legi de revizuire,
proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit
dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.
(4) După întrunirea legală a noului Parlament ales conform legii de revizuire, proiectele de legi şi
propunerile legislative adoptate sau respinse de către prima Cameră sesizată, potrivit dispoziţiilor
constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire, se dezbat şi se adoptă de către
Parlament, într-o singură lectură, pe articole, urmate de votul final pe întreaga lege."
Legea de revizuire prevede dispoziţii tranzitorii menite să asigure continuitatea procesului
legislativ şi a activităţii Parlamentului.
Includerea unor dispoziţii privitoare la intrarea în vigoare a legii de revizuire după aprobarea ei
prin referendum potrivit art.155 alin.(1), precum şi includerea unor dispoziţii privitoare la supunerea
legii de revizuire unui referendum, potrivit art.II "Revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune
aprobării prin referendum organizat potrivit dispoziţiilor art.151 alin.(3) din Constituţia României" al
proiectului de lege, sunt imprecise. Astfel, Curtea consideră că dispoziţiile art.II din legea de revizuire
ar trebui reformulate în sensul următor: "Legea de revizuire a Constituţiei României intră în vigoare la
data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Curţii Constituţionale pentru
confirmarea rezultatului referendumului naţional privind legea de revizuire."
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) teza finală, al art.150 alin.(1) şi al art.152
din Constituţie, precum şi al art.19-21 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Cu majoritate de voturi, constată că proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei a fost iniţiat
cu respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din Constituţie.
2. Cu majoritate de voturi, constată că eliminarea tezei a doua a art.44 alin.(8) din Constituţie,
potrivit căreia "Caracterul licit al dobândirii se prezumă" este neconstituţională, deoarece are ca efect
suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de
art.152 alin.(2) din Constituţie.
3. Cu majoritate de voturi, constată că modificarea alin.(2) şi eliminarea alin.(3) ale art.72 din
Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect suprimarea unui drept fundamental al
persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.152
alin.(2) din Constituţie.
4. Cu majoritate de voturi, constată că abrogarea alin.(2) şi modificarea alin.(3) ale art.109 din
Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect suprimarea unui drept fundamental al
persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.152
alin.(2) din Constituţie.
5. Cu majoritate de voturi, constată că modificarea alin.(6) al art.126 din Constituţie, în sensul
introducerii sintagmei "precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, în
condiţiile legii contenciosului administrativ" este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea
liberului acces la justiţie, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din
Constituţie.
 6. Cu majoritate de voturi, constată că modificările alin.(2) lit.a) şi b) şi alin.(3) ale art.133 sunt
neconstituţionale, deoarece au ca efect încălcarea independenţei justiţiei, în contradicţie cu dispoziţiile
art.152 alin.(1) din Constituţie.
7. Supune atenţiei Preşedintelui României observaţiile din considerentele prezentei decizii
privitoare la următoarele dispoziţii din proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei: art.6 alin.(3),
art.52 alin.(3), art.64 alin.(1) şi alin.(5), art.71 alin.(2), art.73 alin.(3) lit.si, art.76 alin.(1), art.87 alin.(1),
art.90, art.92 alin.(31), art.95, art.98 alin.(2), art.105 alin.(1), art.107 alin.(4), art.114 alin.(1), art.124
alin.(3) şi (4), art.133 alin.(5), art.146 lit.a), c), e) şi l), art.154 alin.(2), art.155 alin.(1) şi art.II.
8. Cu unanimitate de voturi, constată că celelalte prevederi din proiectul de lege pentru revizuirea
Constituţiei nu contravin dispoziţiilor constituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Dezbaterile au avut loc în Şedinţele Plenului Curţii Constituţionale din 16 şi 17 iunie 2011, la care
au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Iulia
Antoanella Motoc, Mircea Ştefan Minea, Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán şi Tudorel Toader,
judecători.

OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu opinia Curţii Constituţionale exprimată prin decizia de mai sus, considerăm că
propunerea de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin.(8) al art.44 din Constituţie potrivit
căreia "caracterul licit al dobândirii se prezumă" nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate
sau a garanţiilor acestuia.
Menţionăm că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăseşte prezumţia caracterului
dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituţiile Franţei, Germaniei, Italiei, Portugaliei,
Spaniei şi Ciprului.
Apreciem că această prezumţie trebuie înlăturată, deoarece nu aduce atingere securităţii juridice
a dreptului de proprietate, acesta fiind în continuare garantat şi ocrotit prin Legea fundamentală, de
vreme ce operează interdicţia confiscării averii dobândite licit.
De asemenea, principiul securităţii juridice nu se referă la protecţia bunurilor sau a persoanelor
potrivit unei concepţii tradiţionale asupra securităţii, ci se referă la protecţia drepturilor fundamentale
prin stabilitate legislativă.
Este ştiut că principiul securităţii juridice îşi are originea în dreptul german, care a consacrat
protecţia cetăţenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerenţelor legislative care
pot decurge din schimbări repetate ale acesteia, în acest sens Consiliul Constituţional din Franţa a
arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea şi caracterul inteligibil al legii (Francois
Luchaire - Cahiers du Conseil Constitutionnel nr.11). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a preluat
acelaşi sens al conceptului de securitate juridică în Cauza Bosch, soluţionată prin Decizia din 6 aprilie
1962. Totodată, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens prin hotărârile
din 26 aprilie 1979 şi 22 septembrie 1994, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Marii
Britanii şi Hentrich împotriva Franţei.
Prin urmare, sensul principiului securităţii juridice reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr.85 din
3 septembrie 1996, precum şi prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost
înţeles la nivel european.
Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii contravine tratatelor internaţionale pe care
România le-a ratificat, respectiv Convenţia din 8 noiembrie 1990 a Consiliului Europei privind
spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor având legătură cu infracţiunea şi
Convenţia ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalităţii organizate transnaţionale. Astfel, în
conformitate cu art.12 din Convenţia ONU, statele părţi pot analiza posibilitatea de a solicita
autorului unei infracţiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse ca având
legătură cu infracţiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura
în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern şi cu natura procedurii
judiciare.
Măsurile cuprinse în convenţiile menţionate au fost luate pentru combaterea criminalităţii
organizate transfrontaliere, pentru prevenirea şi combaterea următoarelor infracţiuni: spălarea banilor,
traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi
terorismul, precum şi pentru identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea
instrumentelor şi produselor infracţiunilor.
Propunerea de revizuire a avut în vedere prevenirea şi combaterea acestor infracţiuni prin
înlăturarea prezumţiei dobândirii licite a averilor rezultate în urma comiterii infracţiunilor menţionate şi
este în conformitate cu Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind
confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, decizie care
produce efecte obligatorii.
Astfel, potrivit acesteia, statele membre sunt obligate să nu formuleze şi nici să nu menţină
rezerve în ce priveşte dispoziţiile Convenţiei Consiliului Europei privind confiscarea.
Se arată, de asemenea, că instrumentele care există în acest domeniu nu au contribuit în mod
suficient la asigurarea unei cooperări transfrontaliere eficace în materie de confiscare.
Scopul acestei decizii-cadru este acela de a garanta că toate statele membre dispun de norme
eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracţiunea, inter alia, în ceea ce
priveşte sarcina probei privind sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o
infracţiune având legătură cu criminalitatea organizată.
Propunerea de revizuire a art.44 alin.(8) teza a doua din Constituţie nu numai că nu aduce nicio
atingere dreptului de proprietate, ci a fost făcută pentru respectarea tratatelor internaţionale anterior
menţionate şi a dreptului comunitar, în sensul art.148 alin.(4) din Legea fundamentală.
În concluzie, apreciem că respingerea de către Curtea Constituţională a propunerii de modificare
vizând eliminarea tezei a doua din alin.(8) al art.44 din Constituţie poate atrage răspunderea statului
român pentru nerespectarea obligaţiilor pe care acesta şi le-a asumat prin tratatele la care este parte.

Judecător,
prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc

DECIZIA Nr.80
din 16 februarie 2014

asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României

 Publicată în Monitorul Oficial nr.246 din 07.04.2014

Augustin Zegrean — președinte

Valer Dorneanu — judecător
Toni Greblă — judecător
Petre Lăzăroiu — judecător
Mircea Ștefan Minea — judecător
Daniel Marius Morar — judecător
Mona-Maria Pivniceru — judecător
Puskás Valentin Zoltán — judecător
Tudorel Toader — judecător
Marieta Safta — prim-magistrat-
asistent
Mihaela Senia — magistrat-asistent-
Costinescu șef
Benke Károly — magistrat-asistent-
șef
Valentina Bărbățeanu — magistrat-asistent
Daniela Ramona — magistrat-asistent
Marițiu

1. Pe rol se află examinarea din oficiu a propunerii legislative de revizuire a Constitu ției
României, cauză ce formează obiectul Dosarului nr.95A/2014 al Cur ții Constitu ționale.
2. Propunerea legislativă de revizuire a Constituției, semnată de un număr de 108 senatori și un
număr de 236 de deputați, a fost transmisă de pre ședintele Senatului prin Adresa nr.191 din 7
februarie 2014, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr.  520 din 7 februarie 2014.
3. Senatorii semnatari ai propunerii legislative de revizuire a Constitu ției sunt următorii: 56
senatori aparținând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat — Ilie Sârbu, Ecaterina
Andronescu, Viorel Arcaș, Niculae Bădălău, Leonardo Badea, Trifon Belacurencu, Neculai Bereanu,
Florian-Dorel Bodog, Octavian-Liviu Bumbu, Ionel-Daniel Butunoi, Valentin-Gigel Calcan, Ioan
Chelaru, Viorel Chiriac, Laurențiu-Florian Coca, Florin Constantinescu, Alexandru Cordo ș, Gabriela
Crețu, Cătălin Croitoru, Ovidiu-Liviu Donțu, Damian Drăghici, Cristian-Sorin Dumitrescu, Aurel Duru ț,
Doina-Elena Federovici, Mihai-Viorel Fifor, Petru Filip, Gabriela Firea, Petru-Alexandru Frătean,
Mircea-Dan Geoană, Toni Greblă, Sorin-Constantin Lazăr, Alexandru Mazăre, Petru- Șerban
Mihăilescu, Augustin-Constantin Mitu, Victor Mocanu, Nicolae Moga, Nicolae Mohanu, Gabriel Mutu,
Șerban Nicolae, Vasile-Cosmin Nicula, Ștefan-Radu Oprea, Marian Pavel, Gheorghe Pop, Liviu-
Marian Pop, Florian Popa, Ion Rotaru, Gheorghe Saghian, Daniel Savu, Georgică Severin, Doina
Silistru, Timotei Stuparu, Matei Suciu, Constantin Tămagă, Dan Tătaru, Ion Toma, Darius-Bogdan
Vâlcov, Șerban-Constantin Valeca; 44 senatori aparținând Grupului parlamentar al Partidului Na țional
Liberal — George-Crin-Laurențiu Antonescu, Teodor Atanasiu, Daniel-Constantin Barbu, Cătălin
Boboc, Cristian-Petru Bodea, Valeriu-Victor Boeriu, Marin Burlea, Tudor-Alexandru Chiuariu, Victor
Ciorbea, Marin-Adrănel Cotescu, Ioan Cristina, Ioan Dene ș, Dorin-Mircea Dobra, Corneliu Dobri țoiu,
Iulian Dumitrescu, Petru Ehegartner, Sebastian Grapă, Viorel Grigora ș, Puiu Ha șotti, Lucian Iliescu,
Sorin Ilieșiu, Dragoș Luchian, Ion Luchian, Mora Ákos-Daniel, Octavian Motoc, Nicolae Nasta, Nicolae
Neagu, Marius Neculoiu, Marius-Petre Nicoară, Remus-Daniel Nițu, Marius-Lucian Obreja, Mario-
Ovidiu Oprea, Liviu-Titus Pașca, Dorin Păran, Ion Popa, Mihaela Popa, Dumitru-Dian Popescu, Iosif
Secășan, Nelu Tătaru, Ștefan-Liviu Tomoiagă, Doina-Anca Tudor, Nazare-Eugen Țapu, Varujan
Vosganian și Ionuț-Elie Zisu; 8 senatori aparținând Grupului parlamentar al Partidului Conservator —
Vasile Nistor, Cristian-Dănuț Mihai, Eugen Durbacă, Dumitru Pelican, Mihai Neagu, Mircea-Marius
Banias, Cristiana-Irina Anghel și Mihai Niță.
4. Deputații semnatari ai propunerii de revizuire sunt următorii: 105 deputa ți apar ținând Grupului
parlamentar al Partidului Social Democrat: Victor-Viorel Ponta, Nicolae-Liviu Dragnea, Valeriu- Ștefan
Zgonea, Marian Neacșu, Florin Iordache, Nicolae-Ciprian Nica, Gabriela-Maria Poda șcă, Sorin
Constantin Stragea, Manuela Mitrea, Marian Ghiveciu, Florin-Costin Pâslaru, Lucre ția Ro șca, Ana
Birchall, Petru Gabriel Vlase, Mihai-Răzvan Sturzu, Emil Niță, Constantin Rădulescu, Cătălin Marian
Rădulescu, Neculai Rățoi, Vasile Mocanu, Ion Stan, Aurel Vlădoiu, Anghel Stanciu, Gheorghe Dănu ț
Bogdan, Dorel Covaci, Vasile-Daniel Suciu, Mircea-Titus Dobre, Eduard-Stelian Martin, Carmen Ileana
Moldovan, Simona Bucura-Oprescu, Tamara-Dorina Ciofu, Ion Eparu, Valeriu-Andrei Steriu,
Alexandru Stănescu, Virgil Delureanu, Constantin-Stelian-Emil Mo ț, Ioan Munteanu, Iuliu Nosa,
Marian Enache, Gheorghe Emacu, Ion Răducanu, Cornel Itu, Mihai Tudose, Ninel Peia, Gavril Mîrza,
Ioan Stan, Eugen Bejinariu, Daniel Florea, Cornel Cristian Resmeri ță, Ioan Sorin Roman, Elena
Cătălina Ștefănescu, Vlad-Alexandru Cosma, Angel Tîlvăr, Ionu ț-Cristian Săvoiu, Ioan Vulpescu,
Mihăiță Găină, Ion Ochi, Vasile Popeangă, Mihai Weber, Scarlat Iriza, Petru Andea, Sorin Mihai
Grindeanu, Gheorghe Ciobanu, Horia Grama, Iulian Iancu, Lauren țiu Nistor, Vasile-Ghiorghe Gliga,
Corneliu-Florin Buicu, Ioan Dîrzu, Ion Călin, Sonia-Maria Drăghici, Viorel Marian Dragomir, Vasile
Bleotu, Violeta Tudorie, Camelia Khraibani, Ionel Arsene, Marian Avram, Neviser Zaharcu, Ovidiu
Cristian Iane, Florian Nicolae, Andrei Dolineaschi, Cristina Nichita, Ioan Axente, Andrei-Valentin Sava,
Gheorghe Frăticiu, Gheorghe Roman, Sorin Avram Iacoban, Mădălin- Ștefan Voicu, Adrian-Alin
Petrache, Flavius-Luigi Măduța, Dorel-Gheorghe Căprar, Constantin Mazilu, Adrian Mocanu, Iulian-
Claudiu Manda, Zisu Stanciu, Dan Ciocan, Cătălin Tiuch, Rodin Traicu, Cristina Ileana Dumitrache,
Eugen Nicolicea, Mircea Dușa, Constantin Niță, Ion-Marcel Ciolacu, Radu Babu ș și Mircea Gheorghe
Drăghici; 98 deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Na țional Liberal: Costel Alexe,
Florin-Alexandru Alexe, Marin Almăjanu, Gabriel Andronache, Marin Anton, Roxana-Florentina
Anușca, Ștefan-Alexandru Băișanu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Octavian Bot, Daniel-Stamate
Budurescu, Cristian Buican, Mihăiță Calimente, Florică Ică Calotă, Stelu ța-Gustica Cătăniciu, Mircea-
Vasile Cazan, Florica Cherecheș, Ioan-Cristian Chirteș, Daniel Chi țoiu, Lucian-Manuel Ciubotaru,
Florin Ciurariu, Erland Cocei, Gheorghe Costin, Corneliu-Mugurel Cozmanciuc, Grigore Crăciunescu,
Horia Cristian, Ion Cupă, Ioan Cupșa, Anton Doboș, Victor-Paul Dobre, Traian Dobrinescu, Mircea
Dolha, Nechita-Stelian Dolha, Mihai Aurel Donțu, Gheorghe Dragomir, Paul Dumbrăvanu, Constantin-
Cosmin Enea, Relu Fenechiu, Constantin Galan, Gra țiela-Leocadia Gavrilescu, Andrei-Dominic
Gerea, Dumitru-Verginel Gireadă, Alina-Ștefania Gorghiu, Virgil Guran, Eleonora-Carmen Hărău,
Eduard-Raul Hellvig, Titi Holban, Vasile Horga, Daniel Iane, Raluca-Cristina Ispir, Mihai Lupu, Victor-
Gheorghe Manea, Viorica Marcu, Răzvan Horia Mironescu, Dan-Ștefan Motreanu, Romeo-Florin
Nicoară, Alexandri Nicolae, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Theodor-Cătălin Nicolescu, Aurel Niculae,
Gheorghe-Vlad Nistor, Ludovic Orban, Nechita-Adrian Oros, Ionel Palăr, Viorel Pala șcă, Dumitru
Pardău, Ion Pârgaru, Cristina-Ancuța Pocora, Octavian Marius Popa, Călin Potor, Petre Roman,
Mircea Roșca, Nini Săpunaru, George Scarlat, Adrian-George Scutaru, Ovidiu-Ioan Silaghi, Dan-
Coriolan Simedru, Costel Șoptică, Gigel-Sorinel Știrbu, Mihai Stăni șoară, Ionu ț Marian Stroe, Radu
Stroe, Raluca Surdu, Iulian-Radu Surugiu, Gheorghe-Mirel Talo ș, Ioan Tămâian, Sorin Teju, Ioan
Viorel Teodorescu, Hubert Petru Ștefan Thuma, Lauren țiu Ro șca Țigăeru, Radu-Bogdan Țîmpău,
Dan-Laurențiu Tocuț, Elena-Ramona Uioreanu, Dorinel Ursărescu, Vasile Varga, Mihai-Alexandru
Voicu, Daniel-Cătălin Zamfir și Radu Zlati; 17 deputa ți aparținând Grupului parlamentar al Partidului
Conservator: Liviu-Bogdan Ciucă, Ioan Moldovan, Damian Florea, Constantin Avram, Cezar Cioată,
Gheorghe Coman, Daniel Constantin, Ion Diniță, Vasile-Cătălin Drăgu șanu, Georgică Dumitru, Maria
Grapini, Aurelian Ionescu, Vicențiu Mircea Irimie, Cornelia Negru ț, Ovidiu Alexandru Rae țchi, Răzvan
Rotaru și Claudiu Andrei Tănăsescu; 16 deputați aparținând Grupului parlamentar al minorită ților
naționale: Varujan Pambuccian, Varol Amet, Gheorghe Firczak, Ovidiu Victor Gan ț, Giureci Slobodan
Ghera, Slavomir Gvozdenovici, Iusein Ibram, Miron Ignat, Ghervazen Longher, Oana Manolescu,
Adrian-Miroslav Merka, Niculae Mircovici, Ionel Stancu, Aurel Vainer, Drago ș-Gabriel Zisopol și Ion
Marocico.
5. Propunerea legislativă de revizuire a Constituției are următoarea redactare:
„Articol unic. — Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.767 din 31 octombrie 2003, se modifică și se completează după cum urmează:
1. La articolul 1, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu următorul
cuprins:
„(11) România recunoaște rolul istoric în constituirea și modernizarea statului român al Bisericii
Ortodoxe și al celorlalte culte religioase recunoscute de lege, al Casei Regale și al minorită ților
naționale.”
2. La articolul 2, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2 1), cu următorul
cuprins:
„(21) Demnitatea umană este sursa tuturor drepturilor și libertă ților fundamentale și este
inviolabilă. Toate formele de autoritate publică trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană.”
3. Alineatul (3) al articolului 3 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, ora șe, jude țe și regiuni. În
condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii.”
 4. După alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3 1), cu următorul cuprins:
„(31) Prin lege organică se pot recunoaște zone tradiționale ca subdiviziuni administrative ale
regiunilor.”
5. La articolul 4, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetă țenilor săi. Orice discriminare bazată
pe sex, culoare, origine etnică sau socială, trăsătură genetică, limbă, credin ță ori religie, opinii politice
sau de altă natură, apartenența la o minoritate na țională, avere, na ștere, dizabilită ți, vârstă sau pe
orice altă situație este interzisă.”
6. La articolul 6, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu următorul
cuprins:
„(11) Reprezentanții legali ai minorităților naționale pot înfiin ța, potrivit statutului minorită ților
naționale adoptat prin lege, organe proprii de decizie și executive, cu competen țe privind dreptul la
păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor.”
7. La articolul 6, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2 1), cu următorul
cuprins:
„(21) Deciziile autorităților publice centrale și locale cu privire la păstrarea, dezvoltarea și
exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase se iau după consultarea
organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale.”
8. Articolul 7 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor țării și ac ționează pentru
păstrarea, dezvoltarea și exprimarea liberă a identită ții lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, cu
respectarea legislației statului ai cărui cetățeni sunt sau în care ace știa se află, precum și a dreptului
internațional.”
9. Articolul 10 se modifică și se completează și va avea următorul cuprins:
„(1) România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele și, în acest cadru, rela ții de
bună vecinătate, precum și cu celelalte subiecte de drept interna țional și ac ționează în politica sa
externă pentru realizarea interesului național, pe baza respectului reciproc și în conformitate cu
principiile, cu tratatele internaționale la care este parte și cu celelalte norme general admise ale
dreptului internațional.
(2) România este stat membru al Uniunii Europene.”
10. Alineatul (1) al articolului 12 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Drapelul României este tricolor, având pe fondul galben stema țării; culorile sunt a șezate
vertical, în ordinea următoare, începând de la lance: albastru, galben, ro șu.”
11. La articolul 12, după alineatul (4) se introduce un alineat nou, alineatul (4 1), cu
următorul cuprins:
„(41) Minoritățile naționale pot folosi în mod liber, în spa țiu public și privat, propriile simboluri care
reprezintă identitatea lor etnică, culturală, lingvistică și religioasă.”
12. Alineatul (1) al articolului 15 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Cetățenii români se nasc și trăiesc liberi, se bucură de drepturile și libertă țile garantate și
stabilite prin Constituție și alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.”
13. Alineatul (4) al articolului 16 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(4) Cetățenii Uniunii Europene care îndeplinesc cerin țele legii organice au dreptul de a alege și
de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale.”
14. Alineatele (3) și (4) ale articolului 21 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la solu ționarea cauzelor într-un termen optim și
previzibil.
(4) Jurisdicțiile administrative speciale sunt gratuite.”
15. Alineatele (4) și (8) ale articolului 23 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(4) În mod excepțional și motivat, cercetarea și judecarea în procesul penal se fac cu privarea
de libertate a persoanei. Arestarea preventivă se dispune de judecătorul instanței de judecată
competentă să judece fondul cauzei, în condițiile legii și numai în cursul procesului penal, după
punerea în mișcare a acțiunii penale.
........................................................................................................................................
(8) Celui condus administrativ, reținut sau arestat i se aduc de îndată la cuno știn ță, în limba pe
care o înțelege, motivele conducerii administrative, ale re ținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel
mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoștin ță numai în prezen ța unui avocat, ales sau numit din
oficiu.”
16. La articolul 23, după alineatul (13) se introduce un alineat nou, alineatul (13 1), cu
următorul cuprins:
 „(131) Este interzisă folosirea unor probe obținute în mod ilegal, cu excepția cazului când
acestea sunt în favoarea celui acuzat.”
17. Alineatul (2) al articolului 24 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu, și să dispună de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării.”
18. La articolul 24, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2 1), cu
următorul cuprins:
„(21) În tot cursul procesului penal este garantat principiul egalită ții de arme între acuzare și
apărare.”
19. Articolul 26 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Viața intimă, familială, privată și datele cu caracter personal
(1) Autoritățile publice garantează dreptul la viață intimă, familială și privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însă și, dacă nu încalcă drepturile și libertă țile
altora sau ordinea publică.
(3) Autoritățile publice garantează dreptul la protec ția datelor cu caracter personal și au obliga ția
de a lua măsurile de protejare a acestor date.
(4) Respectarea prevederilor alin.(3) se supune controlului unei autorită ți autonome.”
20. Alineatul (3) al articolului 27 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(3) Percheziția se dispune de către judecătorul instanței de judecată competente să judece
fondul cauzei și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege.”
21. Articolul 28 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri po ștale, al convorbirilor telefonice, al altor
comunicări efectuate prin mijloace electronice, al datelor de trafic, al datelor de localizare și al
celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil și garantat.
(2) Reținerea, predarea sau perchiziționarea trimiterilor po ștale, interceptarea convorbirilor și a
comunicărilor, interceptarea în mediul ambiental, percheziția informatică și accesul la un sistem
informatic și la un suport de stocare a datelor informatice, ob ținerea datelor informatice, inclusiv a
datelor de trafic și a datelor de localizare, identificarea abonatului, a proprietarului, a utilizatorului unui
sistem de comunicații electronice sau a unui punct de acces la un sistem informatic ori alte asemenea
tehnici se dispun de judecătorul instanței competente să judece fondul cauzei și numai în cursul
procesului penal.”
22. Alineatul (4) al articolului 29 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(4) Sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă.”
23. Alineatele (3), (5), (7) și (8) ale articolului 30 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(3) Libertatea de exprimare implică și libertatea de a înfiin ța mijloace de comunicare în masă.
.......................................................................................................................................
(5) Mijloacele de comunicare în masă au obliga ția de a declara public sursele finan țării și
structura acționariatului. Procedura declarării se stabile ște prin lege.
.......................................................................................................................................
(7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a na țiunii, profanarea drapelului na țional, îndemnul
la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la
separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informația sau pentru crea ția adusă la cuno știn ță publică revine,
după caz, autorului, celui care exercită răspunderea editorială sau mijlocului de comunicare în
masă, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.”
24. La articolul 31, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2 1), cu
următorul cuprins:
„(21) Proiectele de acte normative ce urmează să fie adoptate de autorită țile și institu țiile publice,
cu excepția celor care au caracter de urgență potrivit legii, sunt supuse, cu cel pu țin 30 de zile înainte
de adoptare, dezbaterii publice.”
25. Alineatul (5) al articolului 31 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(5) Serviciile publice de radio, de televiziune și agen țiile publice de presă sunt autonome. Ele
trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă.
Organizarea acestor servicii și agenții de presă, precum și controlul parlamentar asupra activită ții lor
se reglementează prin lege organică.”
26. Articolul 32 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Dreptul la educație
(1) Accesul la educație este garantat, în condițiile legii.
 (2) Dreptul la educație este garantat, în condițiile legii, și se asigură prin învățământul
preșcolar, prin învățământul general obligatoriu, prin învă țământul superior, precum și prin alte
forme de instrucție și de perfecționare prevăzute de lege.
(3) Educația trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalită ții umane și întărirea
respectului față de drepturile și libertățile fundamentale.
(4) Învățământul general se desfășoară în limba română. În condi țiile legii, învă țământul se
poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională.
(5) Dreptul persoanelor aparținând minorităților na ționale de a învă ța limba lor maternă și
dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalită țile de exercitare a acestor
drepturi se stabilesc prin lege.
(6) Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor și
tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor institu ționaliza ți, precum și burse de merit , în
condițiile legii.
(7) Învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale, în
condițiile legii cu respectarea standardelor de calitate în educație pentru fiecare nivel și formă de
învățământ.
(8) Autonomia universitară este garantată. Autonomia universitară implică capacitatea institu țiilor
de învățământ superior de a-și gestiona direct și nemijlocit patrimoniul, de a- și alege ori, după caz,
desemna, în mod independent, structurile și funcțiile de conducere și de a stabili, potrivit
prevederilor legale și standardelor de calitate, misiunea educa țională și de cercetare.
(9) Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerin țelor specifice fiecărui cult. În
școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.”
27. La articolul 33, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu
următorul cuprins:
„(11) Patrimoniul cultural național constituit din patrimoniul cultural imobil, patrimoniul cultural
mobil și patrimoniul cultural imaterial formează elementul de perenitate al mo ștenirii culturale și al
identității naționale și sunt ocrotite de lege.”
28. Alineatul (3) al articolului 33 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identită ții spirituale, sprijinirea culturii na ționale,
stimularea artelor, protejarea și conservarea patrimoniului cultural, dezvoltarea creativită ții
contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume.”
29. La articolul 33, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3 1), cu
următorul cuprins:
„(31) Statul promovează diversitatea expresiilor culturale la nivel na țional și încurajează dialogul
intercultural.”
30. La articolul 35, după alineatul (2) se introduc două alineate noi, alineatele (2 1) și (31), cu
următorul cuprins:
„(21) Statul asigură protecția, utilizarea durabilă și refacerea patrimoniului natural.
(31) Sunt interzise relele tratamente aplicate animalelor, definite potrivit legii.”
31. La articolul 37, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (2 1), cu
următorul cuprins:
„(21) Pot participa la alegerile pentru Senat, pentru Camera Deputaților și pentru funcția de
Președinte al României numai candidații care au avut domiciliul în România cu cel pu țin 6 luni înainte
de data alegerilor.”
32. Articolul 38 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Cetățenii români au dreptul de a alege și de a fi ale și în Parlamentul European, în condi țiile legii
și cu respectarea dispozițiilor Tratatelor Uniunii Europene.”
33. Alineatul (2) al articolului 40 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a respectării drepturilor și libertă ților fundamentale ale omului, a principiilor
statului de drept ori a suveranității, a integrită ții sau a independen ței României sunt
neconstituționale.”
34. Alineatele (2) și (4) ale articolului 41 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(2) Persoanele care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă au drepturi la
măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea în muncă, regimul de muncă al
femeilor și tinerilor, instituirea salariului minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte
situații specifice, stabilite prin lege.
........................................................................................................................................
(4) La muncă egală, femeile primesc remunerație egală cu bărba ții.”
 35. Alineatul (1) al articolului 44 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Dreptul de proprietate și creanțele împotriva statului sunt garantate. Crean țele împotriva
statului au același regim juridic cu plata obligațiilor fiscale, în condițiile legii.”
36. Alineatul (1) al articolului 48 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între so ți, pe egalitatea acestora și pe
dreptul și îndatorirea părinților de a asigura cre șterea, educa ția și instruirea copiilor, cu respectarea
principiul interesului superior al acestora.”
37. Alineatele (1) și (2) ale articolului 49 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protec ție și de asisten ță în realizarea
drepturilor lor, cu respectarea principiului interesului superior al acestora.
(2) Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu
dizabilități. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege.”
38. Articolul 50 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Protecția persoanelor cu dizabilități
Persoanele cu dizabilități se bucură de toate drepturile și libertă țile fundamentale ale omului, în
condiții de egalitate de șanse. Statul asigură realizarea unei politici na ționale de egalitate a șanselor
și de incluziune, prevenire și tratament în vederea participării efective a persoanelor cu dizabilită ți în
viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părin ților și tutorilor.”
39. După articolul 51 se introduce un articol nou, articolul 51 1, cu următoarea denumire și
următorul cuprins:
„Dreptul la o bună administrare
Orice persoană are dreptul de a beneficia, în raporturile sale cu administra ția publică, de un
tratament imparțial, echitabil și de a obține, într-un termen rezonabil, un răspuns la solicitările sale.”
40. Alineatele (1) și (3) ale articolului 52 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptă țită să
obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea
prejudiciului printr-o despăgubire echitabilă.
........................................................................................................................................
(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea
statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat
funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Statul exercită dreptul de regres, în condițiile legii. ”
41. Alineatul (2) al articolului 53 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu, pentru o perioadă limitată și să înceteze de îndată ce a încetat situația care a
determinat-o și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertă ții.”
42. La articolul 55, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3 1), cu
următorul cuprins:
„(31) România este stat membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.”
43. Alineatul (1) al articolului 58 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Avocatul Poporului este instituția autonomă care are drept scop promovarea și apărarea
drepturilor și libertăților cetățenilor, în raporturile acestora cu autoritățile publice.”
44. La articolul 58, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu
următorul cuprins:
„(11) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani. Adjunc ții Avocatului Poporului sunt
specializați pe domenii de activitate. Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen
în caz de demisie, incompatibilitate cu alte func ții publice sau private, imposibilitate de a- și
îndeplini atribuțiile mai mult de 90 de zile ori în caz de deces .”
45. Alineatul (2) al articolului 61 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Parlamentul este alcătuit din Senat și Camera Deputaților.”
46. Alineatele (1) și (3) ale articolului 62 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Senatul și Camera Deputaților sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat, potrivit legii electorale.
........................................................................................................................................
(3) Numărul deputaților nu poate fi mai mare de 300. La acest număr se adaugă reprezentan ții
cetățenilor aparținând minorităților naționale.”
47. Alineatele (1) și (2) ale articolului 63 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Senatul și Camera Deputaților sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelunge ște
de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgen ță, până la încetarea acestora.
 (2) Alegerile pentru Senat și pentru Camera Deputaților se desfășoară în cel mult 3 luni de la
expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.”
48. Alineatele (2) și (3) ale articolului 64 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(2) Fiecare Cameră își alege un birou permanent. Pre ședintele Senatului și președintele
Camerei Deputaților se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalți membri ai birourilor
permanente sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revoca ți
înainte de expirarea mandatului.
(3) Senatorii și deputații se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului
fiecărei Camere. La începutul legislaturii se constituie grupurile parlamentare ale partidelor politice sau
formațiunilor politice care au participat la alegeri. Pe parcursul legislaturii nu se pot constitui grupuri
parlamentare noi.”
49. La articolul 64, după alineatul (4) se introduce un alineat nou, alineatul (4 1), cu
următorul cuprins:
„(41) Orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată și orice persoană fizică are
obligația de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în fa ța unei comisii
parlamentare, în urma invitației scrise primite din partea acesteia, cu excepția magistraților.
Activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare.”
50. Alineatul (5) al articolului 64 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(5) Birourile permanente și comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configura ției politice a
fiecărei Camere rezultate din alegeri.”
51. Alineatele (1) și (2) ale articolului 65 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Senatul și Camera Deputaților lucrează în ședințe separate.
(2) Camerele își desfășoară lucrările și în ședințe comune, potrivit unui regulament adoptat cu
votul majorității senatorilor și deputaților, pentru:
a) primirea mesajelor Președintelui României;
b) suspendarea președintelui României;
c) aprobarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat;
d) acordarea votului de încredere Guvernului;
e) dezbaterea și votarea moțiunilor de cenzură;
f) angajarea răspunderii Guvernului în condițiile art.114 din Constitu ție;
g) aprobarea strategiei naționale de securitate a României;
h) declararea mobilizării totale sau parțiale;
i) declararea stării de război;
j) suspendarea sau încetarea ostilităților militare;
k) îndeplinirea oricăror alte atribuții care, potrivit Constitu ției, se exercită în ședin ță comună.”
52. Alineatele (1) și (2) ale articolului 66 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Senatul și Camera Deputaților se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune
începe în luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna
septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie.
(2) Senatul și Camera Deputaților se întrunesc și în sesiuni extraordinare, la cererea
Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel pu țin o treime din numărul
senatorilor sau al deputaților.”
53. Articolul 67 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Senatul și Camera Deputaților adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorită ții
membrilor.”
54. După articolul 67 se introduce un articol nou, articolul 67 1, cu următoarea denumire și
următorul cuprins:
„Atribuții în domeniul afacerilor Uniunii Europene
(1) Senatul și Camera Deputaților verifică respectarea principiilor subsidiarității și
proporționalității de către proiectele legislative de la nivelul Uniunii Europene în conformitate cu
tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în condițiile stabilite prin lege organică.
(2) Senatul și Camera Deputaților sunt implicate în formularea pozițiilor României în cadrul
procesului decizional la nivelul Uniunii Europene.
(3) În scopul îndeplinirii atribuțiilor prevăzute la alineatele (1) și (2), Senatul și Camera
Deputaților adoptă hotărâri cu votul majorității membrilor prezen ți.”
55. Denumirea secțiunii a 2-a se modifică și va avea următorul cuprins:
„Statutul senatorilor și al deputaților”
56. Alineatul (1) al articolului 69 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) În exercitarea mandatului, senatorii și deputații sunt în serviciul poporului.”
57. Articolul 70 se modifică și va avea următorul cuprins:
 „Mandatul senatorilor și al deputaților
(1) Senatorii și deputații intră în exercițiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din
care fac parte, sub condiția validării alegerii și a depunerii jurământului. Jurământul se stabile ște prin
lege organică.
(2) Calitatea de deputat sau de senator încetează:
a) la data întrunirii legale a Camerelor nou-alese;
b) în caz de demisie;
c) în caz de pierdere a drepturilor electorale;
d) în caz de incompatibilitate;
e) la data demisiei din partidul politic sau forma țiunea politică din partea căreia a fost ales sau la
data înscrierii acestuia într-un alt partid politic sau într-o altă formațiune politică;
g) în caz de deces.”
58. Alineatele (1) și (2) ale articolului 71 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Nimeni nu poate fi, în același timp, senator și deputat.
(2) Calitatea de senator sau de deputat este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice
de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului.”
59. Articolul 72 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Senatorii și deputații nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Senatorii și deputații pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au
legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Senatorii și deputații
nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviin țarea Camerei din care fac parte, după
ascultarea lor.
(3) În caz de infracțiune flagrantă, senatorii și deputații pot fi reținuți și supuși percheziției.
Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe pre ședintele Camerei asupra re ținerii și a perchezi ției. În
cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru re ținere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri.”
60. La alineatul (3) al articolului 73, litera e) se modifică și va avea următorul cuprins:
„e) organizarea Guvernului și a Consiliului Național de Securitate;”.
61. La alineatul (3) al articolului 73, după litera i) se introduc patru noi litere, literele i 1), i2),
i ) și i4), cu următorul cuprins:
3

„i1) statutul profesiilor juridice;

i2) statutul Băncii Naționale a României;
i3) organizarea și funcționarea Curții Constituționale;
i4) organizarea și funcționarea Curții de Conturi;”.
62. Alineatele (1) și (4) ale articolului 74 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Inițiativa legislativă aparține, după caz, Guvernului, deputa ților, senatorilor sau unui număr
de cel puțin 75.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care î și manifestă dreptul la ini țiativă
legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din jude țele țării, iar în fiecare dintre aceste jude țe,
respectiv în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel pu țin 5.000 de semnături în sprijinul
acestei inițiative.
........................................................................................................................................
(4) Senatorii, deputații și cetățenii care exercită dreptul la inițiativă legislativă pot prezenta
propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi.”
63. Alineatele (1)—(4) ale articolului 75 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Inițiativele legislative se supun dezbaterii și adoptării Senatului, în calitate de primă Cameră
competentă, cu excepția celor privind organizarea administra ției publice locale, a teritoriului, precum
și regimul general privind autonomia locală, a celor privind ratificarea actelor interna ționale, inclusiv
cele referitoare la acordarea de împrumuturi externe, precum și cele care au ca obiect de
reglementare măsurile legislative ce rezultă din aplicarea acestora, pentru care Camera Deputa ților
este prima Cameră sesizată.
(2) Prima Cameră sesizată se pronunță în termen de 30 de zile. Pentru coduri și proiectele de
legi de complexitate deosebită, termenul este de 45 de zile. În cazul depă șirii acestor termene, se
consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.
(3) Senatul numește sau alege, după caz, în condi țiile stabilite prin lege sau prin regulamentul
propriu de organizare și funcționare:
a) Avocatul Poporului;
b) președintele și președinții de secție ai Consiliului Legislativ;
c) consilierii Curții de Conturi;
d) președintele Consiliului Economic și Social;
 e) directorii serviciilor de informații;
f) reprezentanții oricărei alte autorități sau instituții publice aflate sub control parlamentar.
(4) Senatul exercită controlul parlamentar asupra tuturor autorită ților sau institu țiilor publice
prevăzute la alin.(3), potrivit regulamentului propriu de organizare și func ționare.”
64. Alineatul (5) al articolului 75 se abrogă.
65. După alineatul (5) al articolului 75 se introduce un alineat nou, alineatul (5 1), cu
următorul cuprins:
„(51) În cazul inițiativelor legislative ce intră în dezbaterea ședin țelor comune ale Senatului și
Camerei Deputaților, precum și în cazul aprobării strategiei na ționale de securitate, Parlamentul se
pronunță în termen de maximum 6 luni de la sesizare.”
66. Alineatul (1) al articolului 76 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Legile organice, legile prin care este restrâns exerci țiul unor drepturi sau al unor libertă ți, în
condițiile art.53, precum și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorită ții
membrilor fiecărei Camere.”
67. La articolul 76, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2 1), cu
următorul cuprins:
„(21) Intervențiile legislative asupra legilor organice nu se pot realiza prin acte normative de nivel
inferior.”
68. Alineatele (2) și (3) ale articolului 77 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(2) Înainte de promulgare, Președintele României poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii.
(3) Dacă Președintele României a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituționalității ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după
reexaminare sau de la primirea deciziei Curții Constitu ționale, prin care i s-a confirmat
constituționalitatea.”
69. La articolul 78 se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu următorul cuprins:
„(11) Accesul la varianta electronică a Monitorului Oficial al României este gratuit și nu poate fi
îngrădit.”
70. Alineatele (1) și (2) ale articolului 80 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Președintele României este șeful statului, reprezintă statul român și este garantul
independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.
(2) Președintele României veghează la respectarea Constitu ției și la buna func ționare a
autorităților publice. În acest scop, Președintele României exercită funcția de mediere între puterile
statului, precum și între stat și societate.”
71. Denumirea articolului 81 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Alegerea Președintelui României”
72. Alineatul (2) al articolului 82 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fa ța Senatului și a Camerei
Deputaților, în ședință comună, următorul jurământ:
«Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propă șirea spirituală și materială a
poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democra ția, drepturile și libertă țile
fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independen ța, unitatea și integritatea teritorială a
României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!»”
73. Alineatul (1) al articolului 83 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Mandatul Președintelui României este de 4 ani și se exercită de la data depunerii
jurământului.”
74. Alineatele (1)—(3) ale articolului 85 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Președintele României desemnează candidatul pentru func ția de prim-ministru și nume ște
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacan ță a postului, Pre ședintele României
revocă și numește, la propunerea prim-ministrului, după audierea candidatului în comisiile de
specialitate ale Parlamentului, pe unii membri ai Guvernului.
(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compozi ția politică a
Guvernului, Președintele României va putea exercita atribu ția prevăzută la alineatul (2) numai pe
baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului.”
75. La articolul 85, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3 1), cu
următorul cuprins:
„(31) Președintele României nu poate refuza propunerea prim-ministrului de revocare și numire a
unor membri ai Guvernului.”
76. Alineatul (1) al articolului 87 se modifică și va avea următorul cuprins:
 „(1) Președintele României poate lua parte la ședin țele Guvernului în care se dezbat probleme
de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea
prim-ministrului, în alte situații.”
77. Alineatul (1) al articolului 89 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) După consultarea președinților celor două Camere și a pre ședin ților partidelor, a
formațiunilor sau a alianțelor politice parlamentare, Pre ședintele României dizolvă Parlamentul dacă
acesta nu a acordat votul de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 60 de zile de la
prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin trei solicitări de învestitură.”
78. La articolul 89, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu
următorul cuprins:
„(11) Președintele României dizolvă Parlamentul și în situația în care o hotărâre în acest sens
este adoptată cu votul a două treimi dintre membrii fiecărei Camere.”
79. Articolul 90 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Președintele României sau cel puțin 250.000 de cetă țeni cu drept de vot poate/pot cere
poporului să-și exprime voința, prin referendum, cu privire la probleme de interes na țional, cu
excepția celor referitoare la revizuirea Constituției.
(2) Cetățenii care inițiază organizarea referendumului trebuie să provină din cel pu țin jumătate
dintre județele țării, iar în fiecare dintre aceste jude țe sau în municipiul Bucure ști trebuie să fie
înregistrate cel puțin 10.000 de semnături în sprijinul acestei ini țiative.
(3) Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel pu țin 30% din numărul persoanelor
înscrise în listele electorale.”
80. La articolul 91, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu
următorul cuprins:
„(11) Președintele reprezintă România la reuniunile Uniunii Europene având ca temă rela țiile
externe ale Uniunii Europene, politica de securitate comună, modificarea sau completarea tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene.”
81. Denumirea și alineatul (1) ale articolului 92 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„Atribuții în domeniul securității naționale
(1) Președintele României este comandantul forțelor armate și îndepline ște func ția de pre ședinte
al Consiliului Național de Securitate.”
82. Alineatul (2) al articolului 92 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea par țială sau totală a
forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Pre ședintelui României se supune ulterior
aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.”
83. La articolul 92, după alineatul (4) se introduc patru alineate noi, alineatele (5)—(8), cu
următorul cuprins:
„(5) Președintele României propune Senatului candidații pentru funcția de director al Serviciului
Român de Informații și director al Serviciului de Informații Externe.
(6) Președintele României numește șeful Statului Major General, la propunerea ministrului
Apărării, cu avizul prim-ministrului.
(7) În maximum 6 luni de la depunerea jurământului, Pre ședintele României înaintează
Parlamentului Strategia Națională de Securitate.
(8) Președintele României prezintă anual Parlamentului un mesaj privind starea securită ții
naționale.”
84. Alineatele (1)—(3) ale articolului 95 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) În cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constitu ției, Pre ședintele
României poate fi suspendat din funcție de Senat și de Camera Deputaților, în ședință comună, cu
votul majorității senatorilor și deputaților, după consultarea Curții Constituționale. Pre ședintele
României poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută.
(2) Propunerea de suspendare din funcție poate fi ini țiată de cel pu țin o treime din numărul
senatorilor și deputaților și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui României.
(3) Dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată, în cel mult 30 de zile se
organizează un referendum pentru demiterea Președintelui României.”
85. La articolul 95, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3 1), cu
următorul cuprins:
„(31) Dacă referendumul de demitere din funcție este valid, dar propunerea de demitere nu
întrunește o majoritate de 50% plus unu din voturile valabil exprimate, Parlamentul va fi dizolvat,
urmând ca în termen de 45 de zile calendaristice să se organizeze alegeri parlamentare anticipate.
Prevederile art.90 alin.(3) se aplică în mod corespunzător.”
86. Articolul 96 se modifică și va avea următorul cuprins:
 „(1) Senatul și Camera Deputaților, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din
numărul senatorilor și deputaților, pot hotărî punerea sub acuzare a Pre ședintelui României pentru
înaltă trădare.
(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea senatorilor și deputaților
și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui României pentru a putea da explica ții cu privire la
faptele ce i se impută.
(3) De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii, Pre ședintele României este
suspendat de drept.
(4) Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casa ție și Justi ție. Pre ședintele României
este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.”
87. Alineatul (1) al articolului 98 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Dacă funcția de Președinte al României devine vacantă ori dacă Președintele este
suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a- și exercita atribu țiile,
interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de pre ședintele Camerei Deputa ților.”
88. Alineatul (2) al articolului 100 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Decretele emise de Președintele României în exercitarea atribu țiilor sale prevăzute în
articolul 91 alineatele (1) și (2), articolul 92 alineatele (2) și (3), articolul 93 alineatul (1) și articolul 94
literele a), b) și d) se contrasemnează de prim-ministru.”
89. Alineatul (1) al articolului 102 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare aprobat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administra ției publice.”
90. La articolul 102, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3 1), cu
următorul cuprins:
„(31) Guvernul asigură reprezentarea României la reuniunile institu țiilor Uniunii Europene, cu
excepția celor prevăzute la art. 91 alin.(11).”
91. Alineatele (1) și (3) ale articolului 103 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Președintele României îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe
reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alian ța politică participante la alegeri care au
obținut cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor. În cazul
în care există mai multe formațiuni politice care au participat la alegeri și care au ob ținut acela și
număr de mandate, Președintele României îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-
ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alian ța politică participante la alegeri,
care au obținut cel mai mare număr de voturi, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.
........................................................................................................................................
(3) Programul și lista Guvernului se dezbat de Senat și de Camera Deputaților, în ședință
comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorită ții senatorilor și deputaților.”
92. La articolul 103, după alineatul (3) se introduc trei alineate noi, alineatele (3 1)—(33), cu
următorul cuprins:
„(31) În cazul în care candidatul pentru funcția de prim-ministru î și depune mandatul, nu se
prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu
obține votul de încredere, Președintele României îl desemnează drept candidat pentru funcția de
prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alian ța politică participante la
alegeri care au obținut al doilea cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului
oficial al alegerilor.
(32) În cazul în care cel de-al doilea candidat la func ția de prim-ministru î și depune mandatul, nu
se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu
obține votul de încredere, Președintele României îl desemnează drept candidat pentru funcția de
prim-ministru pe reprezentantul propus de o coaliție de forma țiuni politice parlamentare care
însumează majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.
(33) În cazul în care cel de-al treilea candidat la func ția de prim-ministru î și depune mandatul, nu
se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu
obține votul de încredere, Președintele României dizolvă Parlamentul.”
93. Alineatul (1) al articolului 104 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Prim-ministrul, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului vor depune individual, în fa ța
Președintelui României, jurământul de la articolul 82.”
94. Articolul 107 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Prim-ministrul
(1) Prim-ministrul conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând
atribuțiile ce le revin. De asemenea, prezintă Senatului și Camerei Deputaților rapoarte și declarații
cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.
 (2) Președintele României nu îl poate revoca pe prim-ministru.
(3) Dacă prim-ministrul se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excep ția
revocării, sau este în imposibilitate de a-și exercita atribu țiile, Pre ședintele României va desemna un
alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribu țiile prim-ministrului,
până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilită ții exercitării atribu țiilor, încetează
dacă prim-ministrul își reia activitatea în Guvern.
(4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător și celorlal ți membri ai Guvernului,
la propunerea prim-ministrului, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.”
95. După articolul 107 se introduce un articol nou, articolul 107 1, cu următoarea denumire
și următorul cuprins:
„Atribuții în domeniul securității naționale
Prim-ministrul este vicepreședinte al Consiliului Național de Securitate.”
96. Alineatul (4) al articolului 108 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(4) Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de prim-ministru, se
contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial
al României. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonan ței. Hotărârile care au caracter
militar se comunică numai instituțiilor interesate.”
97. Alineatul (2) al articolului 109 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Numai Senatul, Camera Deputaților și Președintele României au dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvâr șite în exerci țiul func ției lor. Dacă s-a
cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din func ție.
Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din func ție. Competen ța
de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.”
98. Alineatul (1) al articolului 110 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Guvernul își exercită mandatul până la data învestirii noului Guvern.”
99. Alineatul (1) al articolului 111 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Guvernul și celelalte organe ale administra ției publice, în cadrul controlului parlamentar al
activității lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Senat, Camera
Deputaților sau de comisiile parlamentare, prin intermediul pre ședin ților acestora. În cazul în care o
inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor
sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.”
100. Alineatul (2) al articolului 112 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Senatul sau Camera Deputaților poate adopta o moțiune simplă prin care să-și exprime
poziția cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă
ce a făcut obiectul unei interpelări.”
101. Alineatele (1), (2) și (4) ale articolului 113 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Senatul și Camera Deputaților, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată
Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorită ții senatorilor și deputaților.
(2) Moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al senatorilor și
deputaților și se comunică Guvernului la data depunerii.
........................................................................................................................................
(4) Dacă moțiunea de cenzură a fost respinsă, senatorii și deputații care au semnat-o nu mai
pot iniția, în aceeași sesiune, o nouă moțiune de cenzură, cu excep ția cazului în care Guvernul î și
angajează răspunderea potrivit articolului 114.”
102. Alineatul (1) al articolului 114 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Guvernul își poate angaja, o singură dată într-o sesiune parlamentară, răspunderea în fa ța
Senatului și a Camerei Deputaților, în ședință comună, asupra unui program, a unei declara ții de
politică generală sau a unui proiect de lege.”
103. Alineatul (6) al articolului 115 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(6) Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constitu ționale ori privind
regimul infracțiunilor, pedepselor și al executării acestora, nu pot afecta regimul institu țiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constitu ție, drepturile
electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.”
104. Articolul 119 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Consiliul Național de Securitate
(1) Consiliul Național de Securitate organizează și coordonează unitar activită țile care privesc
securitatea națională, participarea la menținerea securită ții interna ționale și la apărarea colectivă în
sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii.
(2) Consiliul Național de Securitate emite hotărâri care sunt obligatorii pentru autorită țile
administrației publice și instituțiile publice.
 (3) Consiliul Național de Securitate prezintă anual sau oricând este solicitat rapoarte de activitate
Parlamentului.”
105. După articolul 119 se introduce o nouă secțiune, sec țiunea 1 1, cu denumirea
„Administrația publică centrală în teritoriu”, alcătuită din articolul 1191 — „Prefectul și
subprefectul”, cu următorul cuprins:
„Secțiunea 11 Administrația publică centrală în teritoriu
Art.1191. — Prefectul și subprefectul
(1) Guvernul numește, în unitățile administrativ-teritoriale, prefec ți și subprefec ți, în condi țiile
legii.
(2) Prefectul și subprefectul sunt reprezentan ții Guvernului pe plan local și conduc serviciile
publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administra ției publice centrale din
unitățile administrativ-teritoriale.
(3) Atribuțiile prefectului și ale subprefectului se stabilesc prin lege organică.
(4) Între prefecți și subprefecți, pe de o parte, consiliile locale, primari, consiliile jude țene și
președinții acestora, precum și consiliile regionale și președin ții acestora, pe de altă parte, nu există
raporturi de subordonare.
(5) Prefectul poate ataca, în fața instan ței de contencios administrativ, un act al consiliului
regional, județean sau local, al președintelui consiliului jude țean, al pre ședintelui consiliului regional
sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat poate fi suspendat numai de
instanța competentă, potrivit legii.”
106. Alineatul (1) al articolului 120 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice. Descentralizarea serviciilor
publice se realizează, cu respectarea principiului subsidiarită ții, prin asigurarea integrală a resurselor
financiare necesare pentru exercitarea, în bune condiții, a competen țelor transferate.”
107. Articolul 122 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Autorități județene și regionale
(1) Consiliul județean și președintele acestuia reprezintă autoritatea administra ției publice pentru
coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de
interes județean.
(2) Consiliul regional și președintele acestuia reprezintă autoritatea administra ției publice pentru
coordonarea activității consiliilor județene, în vederea realizării serviciilor publice de interes regional.
(3) Consiliul județean și consiliul regional sunt alese și funcționează în condi țiile legii.
(4) Președintele consiliului județean și președintele consiliului regional sunt ale și și îndeplinesc
atribuții în condițiile legii.”
108. Articolul 123 se abrogă.
109. Alineatul (4) al articolului 126 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(4) Compunerea și organizarea Înaltei Curți de Casa ție și Justi ție, precum și regulile de
funcționare a acesteia se stabilesc prin legea sa organică.”
110. Partea introductivă și litera b) ale alineatului (2) al articolului 133 se modifică și vor
avea următorul cuprins:
„(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 21 membri, din care:
........................................................................................................................................
b) 4 reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă
reputație profesională și morală, aleși de Senat; ace știa participă numai la lucrările în plen;”.
111. Alineatele (3) și (4) ale articolului 133 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(3) Președintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu
poate fi reînnoit, dintre judecătorii prevăzuți la alineatul (2) litera a).
(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 4 ani.”
112. La articolul 133, după alineatul (4) se introduce un alineat nou, alineatul (4 1), cu
următorul cuprins:
„(41) Magistrații aleși membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt revoca ți din func ție de
adunările generale de la nivelul instanțelor sau parchetelor pe care le reprezintă, potrivit legii speciale
de organizare și funcționare.”
113. Alineatul (1) al articolului 134 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii propun Pre ședintelui României numirea în
funcție a judecătorilor, respectiv a procurorilor, cu excep ția celor stagiari, în condi țiile legii. Sec ția de
judecători a Consiliului Superior al Magistraturii gestionează în mod exclusiv cariera profesională a
judecătorilor, iar Secția de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii gestionează în mod exclusiv
cariera profesională a procurorilor. Hotărârile secțiilor se atacă direct la Înalta Curte de Casa ție și
Justiție.”
114. Alineatul (2) al articolului 135 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Statul garantează și promovează creșterea competitivită ții economiei române ști prin:
a) libertatea activităților economice, protecția concuren ței loiale, protec ția consumatorilor,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de produc ție;
b) protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară;
c) stimularea cercetării științifice și tehnologice naționale, a artei și protec ția dreptului de autor;
d) exploatarea resurselor de producție în condiții de maximă eficien ță economică și cu
acordarea accesului nediscriminatoriu tuturor celor interesa ți;
e) dezvoltarea economică în condițiile ocrotirii mediului înconjurător și men ținerii echilibrului
ecologic;
f) crearea condițiilor necesare pentru creșterea calită ții vie ții;
g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordan ță cu obiectivele Uniunii Europene.”
115. După articolul 137 se introduce un articol nou, articolul 137 1, cu următoarea denumire
și următorul cuprins:
„Moneda națională și banca centrală
(1) Banca Națională a României este banca centrală a statului român, autoritate publică
autonomă, ale cărei prerogative, administrare și func ționare se reglementează prin lege, în
conformitate cu normele de drept internațional care decurg din tratatele la care România este parte.
(2) În exercitarea prerogativelor sale, Banca Națională a României nu poate solicita sau primi
instrucțiuni de la nicio autoritate sau instituție a statului.
(3) Banca centrală are dreptul să emită însemne monetare pe teritoriul României.
(4) În conformitate cu tratatele constitutive și actele legislative ale Uniunii Europene, prin lege
organică se pot reglementa:
a) transferul de prerogative ale Băncii Naționale a României la Banca Centrală Europeană;
b) recunoașterea circulației și înlocuirea monedei naționale cu moneda euro.”
116. Alineatele (1) și (2) ale articolului 138 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Bugetul public național cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și
bugetele locale ale comunelor, ale orașelor, ale jude țelor și ale regiunilor.
(2) Guvernul elaborează anual sau multianual proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurărilor
sociale de stat, pe care le transmite institu țiilor Uniunii Europene, după informarea prealabilă a
Parlamentului asupra conținutului acestora.”
117. Alineatele (3)—(6) ale articolului 140 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(3) La cererea Senatului sau a Camerei Deputaților, Curtea de Conturi controlează modul de
gestionare a resurselor publice și raportează despre cele constatate.
(4) Consilierii de conturi sunt numiți de Senat pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi
prelungit sau înnoit. Membrii Curții de Conturi sunt independen ți în exercitarea mandatului lor și
inamovibili pe toată durata acestuia. Ei sunt supu și incompatibilită ților prevăzute de lege pentru
judecători.
(5) Curtea de Conturi se înnoiește cu o treime din consilierii de conturi numi ți de Senat, din 3 în 3
ani, în condițiile prevăzute de legea organică a Curții.
(6) Revocarea membrilor Curții de Conturi se face de către Senat, în cazurile și condi țiile
prevăzute de lege.”
118. Alineatul (3) al articolului 142 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(3) Trei judecători sunt numiți de Senat, trei de Camera Deputaților și trei de Președintele
României.”
119. La articolul 146, literele b) și e) se modifică și vor avea următorul cuprins:
„b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri interna ționale, din oficiu
sau la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 25 de
senatori sau de cel puțin 50 de deputați;
........................................................................................................................................
e) soluționează conflictele juridice de natură constitu țională dintre autorită țile publice, la cererea
Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a prim-ministrului sau a
președintelui Consiliului Superior al Magistraturii;”.
120. Litera l) a articolului 146 se abrogă.
121. Denumirea titlului VI se modifică și va avea următorul cuprins:
„Apartenența României la Uniunea Europeană și la Organiza ția Tratatului Atlanticului de
Nord”
122. Alineatele (1) și (2) ale articolului 148 se modifică și vor avea următorul cuprins:
 „(1) Ratificarea tratatelor prin care sunt modificate sau completate tratatele constitutive ale
Uniunii Europene, precum și tratatele prin care este modificat sau completat Tratatul Atlanticului de
Nord se face printr-o lege adoptată în ședință comună a Senatului și Camerei Deputaților, cu votul
a două treimi din numărul senatorilor și deputaților.
(2) România asigură respectarea, în cadrul ordinii juridice na ționale, a dreptului Uniunii
Europene, conform obligațiilor asumate prin actul de aderare și prin celelalte tratate semnate în cadrul
Uniunii.”
123. Articolul 149 se abrogă.
124. Alineatul (1) al articolului 150 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Revizuirea Constituției poate fi inițiată de Pre ședintele României la propunerea Guvernului,
de cel puțin o pătrime din numărul senatorilor sau al deputaților, precum și de cel puțin 500.000 de
cetățeni cu drept de vot.”
125. Alineatele (1) și (2) ale articolului 151 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Senat și de Camera Deputaților,
cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Senatul și Camera Deputaților,
în ședință comună, hotărăsc cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul senatorilor și deputaților.”
126. Alineatul (3) al articolului 151 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile
de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Dispozițiile art.90 alin.(3) se aplică în
mod corespunzător.”
127. Alineatul (2) al articolului 154 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Consiliul Legislativ, în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a legii de revizuire a
Constituției, va examina conformitatea legislației cu prezenta Constitu ție și va face Parlamentului sau,
după caz, Guvernului propuneri corespunzătoare.”
128. Alineatele (4)—(6) ale articolului 155 se abrogă.
6. Luând în dezbatere propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției, la termenele din 14, 15
și 16 februarie 2014,

CURTEA,
examinând propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției, raportul întocmit de judecătorii–raportori,
dispozițiile Constituției, precum și prevederile Legii nr.47/1992 privind organizarea și func ționarea
Curții Constituționale, reține următoarele:
7. Competența Curții Constituționale de a soluționa prezenta cauză este prevăzută de
dispozițiile art.146 lit.a) teza finală din Constitu ție, potrivit cărora Curtea Constitu țională se pronun ță,
din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.
8. În exercitarea acestei atribuții, Curtea Constitu țională se pronun ță asupra îndeplinirii
condițiilor constituționale de formă și de fond privind revizuirea Constitu ției, prevăzute de titlul VII al
Legii fundamentale — „Revizuirea Constituției”, condiții care se referă la inițiativa și limitele revizuirii.
Inițiativa revizuirii Constituției
9. Potrivit art.150 alin.(1) din Constituție, „Revizuirea Constituției poate fi inițiată de Pre ședintele
României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputa ților sau al senatorilor,
precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot.”
10. În cauză, propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției este semnată de un număr de 108
senatori și 236 de deputați, adică de mai mult de o pătrime din numărul senatorilor și, respectiv, al
deputaților. Prin urmare, exercitarea dreptului de inițiativă legislativă a revizuirii Constitu ției s-a
realizat cu respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din Constitu ție.
11. Propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției este prezentată sub forma unui proiect de
lege, este însoțită de expunerea de motive și Avizul Consiliului Legislativ nr.242 din 28 iunie 2013,
înregistrat la Biroul permanent al Senatului cu nr. 429 din 28 iunie 2013.
12. Din Adresa nr.429 din 7 februarie 2014 a Comisiei comune a Camerei Deputa ților și
Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constitu ției României, prin care
propunerea legislativă de revizuire a Constituției a fost transmisă Biroului permanent al Senatului,
rezultă că forma acesteia este cea „finalizată ca urmare a modificărilor aduse, potrivit propunerilor
Consiliului Legislativ”.
Limitele revizuirii Constituției
13. În ceea ce privește limitele revizuirii, art.152 din Constitu ție prevede următoarele: „(1)
Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independen ța justi ției, pluralismul
politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
 (2) De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și
a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garan țiilor acestora.
(3) Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgen ță și nici în
timp de război.”
14. Textul citat reglementează condiții de constitu ționalitate intrinsecă a ini țiativei de revizuire
[alin.(1) și (2) ale art.152] și de constituționalitate extrinsecă a acesteia [alin.(3) al art.152].
15. Sub aspectul constituționalității extrinseci, privitoare la normalitatea împrejurărilor revizuirii
Constituției, textul art.152 alin.(3) din Legea fundamentală, care interzice revizuirea Constitu ției pe
durata stării de asediu sau a stării de război se coroborează cu cel al art.63 alin.(4) teza a doua din
Constituție, potrivit căruia revizuirea Constituției nu se poate realiza în perioada în care mandatul
Camerelor se prelungește până la întrunirea legală a noului Parlament.
16. Curtea constată că în cauză nu subzistă niciuna dintre situa țiile la care fac referire textele
constituționale menționate, fiind întrunite condițiile de constitu ționalitate extrinsecă a ini țiativei de
revizuire.
17. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată că propunerea
legislativă de revizuire a Constituției a fost inițiată cu respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din
Constituție.
18. Pronunțarea cu privire la constituționalitatea intrinsecă impune analiza modificărilor propuse
prin raportare la dispozițiile art.152 alin.(1) și (2) din Constitu ție, pentru a determina dacă obiectul
revizuirii îl constituie caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma
republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independen ța justi ției, pluralismul politic și limba
oficială, precum și dacă modificările propuse au ca efect suprimarea drepturilor și a libertă ților
fundamentale sau a garanțiilor acestora.
Examinarea modificărilor propuse, în raport cu prevederile art.152 din Constitu ție
A. Titlul I — Principii generale
Articolul 1 — Statul român
19. Prin articolul unic pct.1 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduce,
după alin.(1) al art.1 din Constituție, un alineat nou, alin.(1 1), având următorul cuprins: „România
recunoaște rolul istoric în constituirea și modernizarea statului român al Bisericii Ortodoxe și al
celorlalte culte religioase recunoscute de lege, al Casei Regale și al minorită ților na ționale.”
20. Curtea constată că textul citat nu enun ță un principiu. Cuvântul „principiu” semnifică un
element fundamental, iar principiile generale ale unui sistem sunt definite ca reprezentând un
ansamblu de propoziții directoare cărora le sunt subordonate structura și dezvoltarea acelui sistem.
21. În ansamblul unei Legi fundamentale, principiile generale constituie cadrul pe care se
grefează toate celelalte norme ale acesteia. Or, recunoa șterea rolului istoric al unor institu ții, entită ți,
persoane nu poate fi calificată ca având această semnifica ție, ci reprezintă o afirma ție căreia ini țiatorii
propunerii legislative de revizuire a Constituției au dorit să îi acorde o anume importan ță prin
inserarea în Constituție. Aceasta se poate realiza, eventual, într-un preambul sau într-o expunere de
motive, iar nu în corpul Constituției și, cu atât mai pu țin, în titlul acesteia dedicat principiilor generale.
22. De asemenea, analizând conținutul textului propus a fi introdus, Curtea constată că acesta
face referire la Biserica Ortodoxă și celelalte culte religioase recunoscute de lege, nefiind clar de ce
doar unul dintre aceste culte religioase, Biserica Ortodoxă, este men ționat distinct, în timp ce alte
culte religioase recunoscute de lege nu sunt individualizate. În plus, în condi țiile în care noi culte
religioase pot fi oricând recunoscute prin lege, stabilirea, cu caracter de principiu, a unui rol istoric al
acestora în constituirea și modernizarea statului român este nejustificată.
23. Tot astfel, nu se justifică menționarea doar a Casei Regale din ansamblul entită ților care au
avut un rol în constituirea și modernizarea statului român.
24. În aceeași enumerare, pe poziție de egalitate cu Biserica Ortodoxă, celelalte culte religioase
și Casa Regală cât privește „rolul istoric în constituirea și modernizarea statului român” sunt
menționate minoritățile naționale. Or, nu se poate reține vreo egalitate sau similitudine între
minoritățile naționale și celelalte entități reunite în acela și text, inclusiv din perspectiva rolului la care
textul face referire.
25. În concluzie, textul propus a fi introdus nu are caracter de principiu general și este inexact
sub aspectul conținutului. Astfel fiind, cu majoritate de voturi, Curtea recomandă eliminarea acestuia.
Articolul 2 — Suveranitatea
26. Prin articolul unic pct.2 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduce
după alineatul (2) al art.2 din Constituție un alineat nou, alin.(2 1), cu următorul cuprins: „Demnitatea
umană este sursa tuturor drepturilor și libertăților fundamentale și este inviolabilă. Toate formele de
autoritate publică trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană” .
 27. Curtea constată că așezarea acestui alineat în structura articolului 2 al Constitu ției, referitor
la Suveranitate, este lipsită de logică juridică. Un astfel de text, care consacră demnitatea ca „sursă a
tuturor drepturilor și libertăților fundamentale” , și-ar găsi locul în titlul II al Constitu ției — Drepturile,
libertățile și îndatoririle fundamentale, eventual în capitolul I — Dispoziții comune. Aceasta cu atât mai
mult cu cât art.1 alin.(3) din Constituție, rămas nemodificat, men ționează demnitatea umană între
valorile supreme ale statului român, astfel încât reglementarea unui text distinct referitor la aceasta, în
același titlu dedicat Principiilor generale, apare ca fiind redundantă.
28. Pentru considerentele arătate, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea alin.
(21) propus a fi introdus la art.2 din Constituție.
Articolul 3 — Teritoriul
29. Prin articolul unic pct.3 și 4 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(3) al art.3 din Constituție și, respectiv, se introduce un nou alineat, alin.(3 1), după cum urmează:
„(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, ora șe, jude țe și regiuni. În
condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii.
(31) Prin lege organică se pot recunoaște zone tradiționale ca subdiviziuni administrative ale
regiunilor.”
30. Examinând dispozițiile alin.(3 1), nou-introdus, Curtea constată că acesta este în contradic ție
cu alineatul precedent al aceluiași articol care, stabilind modul de organizare a teritoriului României,
enunță, expres și limitativ, categoriile de unități administrativ-teritoriale: comune, ora șe, jude țe și
regiuni. Prin alin.(31) se acceptă posibilitatea „recunoașterii” unor alte structuri decât cele enumerate
limitativ, așa-numitele „zone tradiționale”, ca „subdiviziuni administrative ale regiunilor”.
31. Aceste structuri au un regim juridic neclar, întrucât sintagma „zone tradiționale” nu este
definită, iar față de calificarea ca „subdiviziuni administrative” nu rezultă care este organizarea
acestora și, respectiv, raporturile lor cu „unitățile administrativ-teritoriale” enun țate la alineatul
precedent al aceluiași articol.
32. Astfel, cuvântul „tradiționale” din denumirea noilor structuri administrative pune în discu ție
criteriile pe care legiuitorul infraconstituțional urmează a le avea în vedere pentru delimitarea lor.
Cuvântul „tradiție” desemnează un ansamblu de concep ții, de obiceiuri, de datini și de credin țe care
se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau na ționale și care se transmit (prin viu
grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. A șadar,
ceea ce ar caracteriza și ar da specificul zonei „tradi ționale” ar fi concep țiile, obiceiurile, datinile
comune ale unei părți a populației României, care i-ar atribui o identitate distinctă fa ță de restul
populației. În viziunea inițiatorilor propunerii legislative de revizuire a Constitu ției, această identitate
conferă grupului de populație aptitudinea de a fi „recunoscut”, adică identificat în ansamblul popula ției
țării, cu consecința acordării unui statut și a unei organizări administrativ-teritoriale distincte.
33. Curtea constată că asemenea structuri administrative pun în discu ție caracterul na țional al
statului român, trăsătură care, potrivit art.152 alin.(1) din Constitu ție, nu poate face obiectul revizuirii.
Unitatea națiunii, inclusiv din perspectiva tradițiilor, nu este compatibilă cu recunoa șterea unui statut
distinct, în sensul de autonomie administrativă, pentru o parte a popula ției țării, pe criteriul identită ții
de „tradiții”.
34. Prin delimitarea unor asemenea „zone” și dobândirea statutului de subdiviziuni administrative
și în condițiile în care nu se definește în niciun fel regimul juridic al acestor structuri, se induce ideea
autonomiei teritoriale a unor grupuri de popula ție doar pe criteriul men ționat. Or, în condi țiile în care
organizarea administrativ-teritorială presupune reglementarea autorită ților administra ției publice și,
respectiv, aplicarea principiilor descentralizării și autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice,
„recunoașterea” zonelor administrative nu se reduce la o chestiune ce ține de tradi ții, ci afectează
organizarea administrativă, economia, fiscalitatea, prin posibilitatea organelor autonome de a edicta
reguli obligatorii pentru membrii comunității.
35. În concluzie, acceptarea unei alte organizări administrativ-teritoriale, cu o fundamentare
diferită de cea care stă la baza delimitării unită ților administrativ-teritoriale expres și limitativ prevăzute
de Constituție, este de natură să afecteze caracterul unitar al statului, constituind, de asemenea, o
încălcare a limitelor revizuirii.
36. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
completării art.3 din Constituție cu un nou alineat, alin.(3 1), referitor la posibilitatea recunoașterii de
zone tradiționale ca subdiviziuni administrative ale regiunilor, deoarece aduce atingere caracterului
național și unitar al statului român, în contradicție cu dispozițiile art.152 alin.(1) din Constitu ție.
Articolul 6 — Dreptul la identitate
37. Prin articolul unic pct.6 și pct.7 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se
introduc două alineate, alin.(11) și alin.(22), la art.6 din Constituție, cu următorul cuprins:
 „(11) Reprezentanții legali ai minorităților naționale pot înfiin ța, potrivit statutului minorită ților
naționale adoptat prin lege, organe proprii de decizie și executive, cu competen țe privind dreptul la
păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor.
(22) Deciziile autorităților publice centrale și locale cu privire la păstrarea, dezvoltarea și
exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase se iau după consultarea
organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale.”
38. Curtea constată că alin.(11) nou-introdus consacră posibilitatea constituirii unor organe de
decizie și executive ale minorităților naționale, distincte de cele ale statului. Or, potrivit art.1 alin.(1)
din Constituție, România este stat unitar, iar de esen ța statului unitar este existen ța unui ansamblu
unic de instituții cu putere de decizie politică și juridică (un singur organ legiuitor, o singură autoritate
executivă, o singură autoritate judecătorească).
39. Crearea unor „organe proprii de decizie și executive” ale unor comunități de cetățeni români,
circumstanțiate prin statutul de „minorități naționale”, adică pe criterii etnice, este de natură să
determine confuzie, acreditând ideea unei autonomii de decizie și execu ție a acestora, incompatibile
cu conceptul de stat unitar. În acest mod, fiecare minoritate na țională ar putea avea propriile organe
de decizie și executive, al căror statut și relații cu organele de decizie și executive ale statului nu este
în niciun fel definit, cu consecința realizării unei autonomii colective politice pe criterii etnice.
40. Circumstanțierea competenței acestor organe numai cu privire la „dreptul la păstrarea,
dezvoltarea și exprimarea identității” minorităților naționale nu este de natură să determine o
concluzie diferită de cea mai sus enunțată. Aceasta întrucât adoptarea deciziilor în privin ța măsurilor
de asigurare a dreptului la identitate al minorită ților na ționale, precum și executarea acestor decizii
revine tot organelor statului, iar nu unor organe paralele, proprii ale minorită ților na ționale.
41. Conferirea unei autonomii de decizie pentru minorită țile na ționale, în sensul arătat, apare ca
un privilegiu acordat acestora, în contradicție cu principiul egalită ții între cetă țeni, precum și cu
prevederile cuprinse în același text constituțional care consacră dreptul la identitate, și care stabilesc
că „Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identită ții
persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și
nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români”.
42. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
completării art.6 din Constituție cu un nou alineat, alin.(1 1), privitor la instituirea posibilității
reprezentanților legali ai minorităților naționale de a înfiin ța, potrivit statutului minorită ților na ționale
adoptat prin lege, organe proprii de decizie și executive, deoarece aduce atingere caracterului unitar
al statului român, în contradicție cu dispozițiile art.152 alin.(1) din Constitu ție.
43. Cu privire la dispozițiile alin.(2 2), nou-introdus, Curtea constată că o formulă redacțională
asemănătoare a fost propusă și cu prilejul inițiativei de revizuire a Constitu ției formulate în anul 2011
de Președintele României, la propunerea Guvernului. Cu acel prilej, prin Decizia nr.799 din 17 iunie
2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constitu ției României, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.440 din 23 iunie 2011, Curtea a re ținut următoarele: „Textul introdus, care
prevede obligația autorităților publice de a consulta organiza țiile cetă țenilor apar ținând minorită ților
naționale în legătură cu deciziile privind păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identită ții lor etnice,
culturale și religioase, dă expresie obligației statului de recunoa ștere și garantare pentru această
categorie de persoane a dreptului la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identită ții lor, prevăzută
de alin.(1) al aceluiași articol, constituind una dintre modalită țile de garantare a dreptului la care textul
constituțional face referire. Această modificare nu pune în discu ție niciuna dintre limitele revizuirii
prevăzute de art.152 alin.(1) si (2) din Constitu ție. Curtea re ține, însă, că reglementarea modalită ților
în care statul garantează dreptul la identitate al minorită ților na ționale nu este de domeniul
Constituției, ci al legii, ridicarea la rang de principiu constitu țional a uneia dintre aceste garan ții
negăsindu-și justificarea. În situația în care se va men ține această reglementare, pentru ca deciziile
organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale privitoare la păstrarea, dezvoltarea și
exprimarea identității lor etnice, culturale și religioase să nu contravină principiilor de egalitate și
nediscriminare față de ceilalți cetățeni români, ar trebui să se prevadă și obliga ția acestor organiza ții
de a consulta în scris autoritățile publice în legătură cu deciziile pe care urmează să le adopte.”
44. Având în vedere faptul că nu se justifică ridicarea la rang de principiu constitu țional a unei
garanții în sensul arătat, cu majoritate de voturi, Curtea recomandă eliminarea alin.(2 2) propus a fi
introdus la art.6 din Constituție.
Articolul 10 — Relații internaționale
45. Prin articolul unic pct.9 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se dă o nouă
redactare art.10 din Constituție, după cum urmează:
„(1) România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele și, în acest cadru, rela ții de
bună vecinătate, precum și cu celelalte subiecte de drept interna țional și ac ționează în politica sa
externă pentru realizarea interesului național, pe baza respectului reciproc și în conformitate cu
principiile, cu tratatele internaționale la care este parte și cu celelalte norme general admise ale
dreptului internațional.
(2) România este stat membru al Uniunii Europene.”
46. Cu privire la dispozițiile alin.(2) al textului citat, Curtea constată că acestea nu enun ță un
principiu, ci o constatare a calității României de stat membru al Uniunii Europene, care î și găse ște
locul în structura titlului VI al Constitu ției — Apartenența României la Uniunea Europeană și la
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, iar nu în titlul I al Constituției, consacrat principiilor
generale.
47. În consecință, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă a șezarea acestui text în structura
titlului VI din Constituție.
Articolul 12 — Simboluri naționale
48. Prin articolul unic pct.11 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduce un
nou alineat, alin.(41), în structura art.12 din Constituție, având următorul cuprins: „Minoritățile
naționale pot folosi în mod liber, în spațiul public și privat, propriile simboluri care reprezintă
identitatea lor etnică, culturală, lingvistică și religioasă.”
49. Curtea reține că dispozițiile alin.(4 1), nou-introdus, privesc simbolurile proprii ale minorită ților
naționale, iar nu „simboluri naționale”, astfel încât nu î și pot găsi locul în structura art.12 din
Constituția României, ci, eventual, în structura art.6, referitor la Dreptul la identitate. În această din
urmă situație, s-ar impune însă completarea textului, în sensul precizării faptului că folosirea propriilor
simboluri ale minorităților naționale nu se poate realiza decât împreună cu simbolurile na ționale ale
statului român.
50. Acceptarea tezei contrare, în sensul introducerii acestui text în structura art.12 din
Constituție, ar însemna acceptarea ideii că și simbolurile proprii ale minorită ților na ționale ar constitui
„simboluri naționale”. Astfel, față de modul de redactare a alin.  (41) și în lipsa unei precizări exprese a
obligației de însoțire a simbolurilor proprii de către cele na ționale, se în țelege că minorită țile
naționale au un drept de opțiune între folosirea simbolurilor proprii și a celor na ționale ale statului
român.
51. În consecință, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea completării
art.12 din Constituție cu un nou alineat, alin.(4 1), referitor la utilizarea simbolurilor proprii ale
minorităților naționale, întrucât aduce atingere caracterului na țional al statului român, încălcând astfel
limitele revizuirii prevăzute de dispozițiile art.152 alin.(1) din Constitu ție.
B. Titlul II — Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale
Capitolul I — Dispoziții comune
Articolul 15 — Universalitatea
52. Prin articolul unic pct.12 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică alin.
(1) al art.15 din Constituție, după cum urmează:
„Cetățenii români se nasc și trăiesc liberi, se bucură de drepturile și libertă țile garantate și
stabilite prin Constituție și alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea” .
53. Curtea constată că actualul art.15 alin.(1) din Constitu ție are caracter normativ și reprezintă
un text de principiu care reunește în persoana cetă țenilor drepturile, libertă țile și obliga țiile lor
constituționale și legale. Introducerea în privința cetă țenilor români a sintagmei „se nasc și trăiesc
liberi” are drept revers negarea/excluderea conceptului enun țat și în privin ța cetă țenilor străini și
apatrizilor. Or, acest principiu vizează o trăsătură distinctivă și intrinsecă omului, a condi ției umane, și
nu a cetățeanului. În acest sens, Curtea re ține art.I din Declara ția Drepturilor Omului și ale
Cetățeanului de la 1789, care prevede că „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”,
precum și art.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care men ționează că „Toate fiin țele
umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”.
54. Curtea constată că acest principiu este specific declara țiilor de drepturi, or declara țiile de
drepturi au doar caracter proclamativ, fiind lipsite atât de garan ții juridice pentru punerea lor în
aplicare, cât și de o forță de constrângere în cazul încălcării lor. Astfel, ele nu cuprind norme juridice
propriu-zise, obligatorii pentru toate subiectele de drept, ci reprezintă simple afirmări de principii, a
căror încălcare nu declanșează o sancțiune din partea statului în scopul restabilirii autorită ții normei
încălcate și al reparării vătămărilor aduse subiecților de drept. Acestea nu trebuie confundate cu
garanțiile de drepturi care sunt asigurate prin norme juridice imperative, consacrate constitu țional.
55. În consecință, Curtea reține, pe de o parte, că sintagma propusă a fi introdusă nu are
caracter normativ, ci proclamativ, negăsindu-și astfel nici locul și nici ra țiunea în textul Constitu ției, iar,
pe de altă parte, aplicabilitatea principiului propus a fi introdus în corpul Constitu ției nu se limitează
numai la cetățenii români, ci și la cei străini, precum și la apatrizi. În această ordine de idei, Curtea
constată că modalitatea în care autorii propunerii legislative de revizuire a Constitu ției au în țeles să o
insereze în textul Constituției este contrară principiului statului de drept, prevăzut de art.1 alin.(3) din
Constituție. Principiul statului de drept reprezintă premisa respectării valorilor în considerarea cărora
au fost stabilite limitele exprese ale revizuirii Constitu ției, ceea ce duce la concluzia unei încorporări,
în mod implicit, a acestuia în conținutul normativ al art.152 din Constitu ție.
56. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
modificării aduse art.15 alin.(1) din Constituție, referitor la introducerea sintagmei „cetățenii români se
nasc și trăiesc liberi”, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art.152 din Constitu ție.
Articolul 21 — Accesul liber la justiție
57. Prin articolul unic pct.14 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică alin.
(3) și (4) al art.21 din Constituție, după cum urmează:
„(3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la solu ționarea cauzelor într-un termen optim și
previzibil.
(4) Jurisdicțiile administrative speciale sunt gratuite.”
58. Curtea constată că articolul unic pct.14 propune modificarea art.21 alin.(3) din Constitu ție în
sensul înlocuirii noțiunii de „termen rezonabil” cu cel de „termen optim și previzibil”. Curtea observă că
textul art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertă ților fundamentale
folosește denumirea de „termen rezonabil”.
59. Termenul rezonabil este un concept esen țialmente variabil, iar aprecierea sa se face în
funcție de circumstanțele cauzei, ținând seama de complexitatea acesteia, de comportamentul
reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru păr țile în cauză
(a se vedea Hotărârea din 15 februarie 2007, pronun țată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei,
paragraful 31). Mai mult, conceptul de „termen rezonabil” trebuie privit atât din perspectiva
cetățeanului, cât și din cea a statului și trebuie apreciat și stabilit din analiza concurentă a intereselor
generale ale societății cu cele ale cetățeanului.
60. Curtea apreciază că terminologia utilizată în prezent în Constitu ție este mai adecvată pentru
o normă de rang constituțional, ea consacrând o garan ție a dreptului la un proces echitabil, și anume
termenul rezonabil. Terminologia propusă a fi introdusă este o dezvoltare ce ține mai degrabă de
nivelul legii a acestei garanții constituționale. Termenul optim și previzibil este de fapt o componentă a
termenului rezonabil, acesta neexcluzând, ci dimpotrivă presupunând, printre altele, un termen optim
și previzibil. Astfel, dacă termenul „rezonabil” vizează limita între respectarea/nerespectarea dreptului
la un proces echitabil, cel optim și previzibil reprezintă un element component — ce poate fi
reglementat la nivel infraconstituțional — al termenului rezonabil [a se vedea, în acest sens, și
Programul-cadru „Un nou obiectiv pentru sistemele judiciare: solu ționarea cauzelor într-un termen
optim și previzibil”, adoptat la 15 septembrie 2004 de Comisia Europeană pentru Eficien ța Justi ției
(CEPEJ) din cadrul Consiliului Europei].
61. De altfel, Curtea observă că art.6 din Codul de procedură civilă reglementează termenul
optim și rezonabil, în timp ce art.8 din Codul de procedură penală se referă la termenul rezonabil,
ambele texte respectând și reglementând garanția constitu țională a dreptului la un proces echitabil —
termenul rezonabil.
62. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea
modificării propuse la art. 21 alin.(3) din Constituție.
63. De asemenea, Curtea constată că articolul unic pct.14 propune modificarea art.21 alin.(4) din
Constituție, în sensul că jurisdicțiile administrative speciale sunt gratuite. Potrivit textului constitu țional
în vigoare, introdus prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției României, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003, acestea sunt atât facultative, cât
și gratuite. Așadar, în momentul de față, cetă țeanul poate alege între a se adresa direct instan țelor
judecătorești sau, mai întâi, jurisdicției administrative speciale, și, ulterior, dacă este nemul țumit de
soluție, instanțelor judecătorești.
64. Procedurile administrativ-jurisdicționale constituie o măsură de protec ție a cetă țeanului,
astfel încât existența unor organe administrative de jurisdic ție nu poate să ducă la înlăturarea
intervenției instanțelor judecătorești. De aceea, existen ța unor jurisdic ții administrative speciale nu
este ab initio neconstituțională (cu excepția cazului când ele impun o procedură lipsită de celeritate) și
nici contrară art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertă ților
fundamentale (a se vedea Hotărârea din 23 iunie 1981, pronun țată în cauza Le Compte, van Leuven
și de Meyere împotriva Belgiei, paragraful 51). Însă, acestea nu îndeplinesc cerin țele unei instan țe
independente și imparțiale în sensul art.  6 paragraful 1 din Convenție, astfel încât hotărârile acestora
trebuie supuse cenzurii instanțelor judecătorești; numai în acest fel sunt îndeplinite cerin țele
constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens,
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 9 ianuarie 2013,
pronunțată în cauza Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, paragraful 123).
 65. Distinct de dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că, în condi țiile în care legiuitorul
constituant derivat din anul 2003 a introdus caracterul facultativ al acestor jurisdic ții și, astfel, a dat
posibilitatea cetățeanului de a se adresa direct instan ței judecătore ști — expresie a dreptului la acces
liber la justiție — nu este admis a se condiționa ulterior, în temeiul unei modificări a Constitu ției,
accesul liber la justiție. Obligativitatea jurisdicțiilor administrative reprezintă o condi ționare a acestui
acces și, odată eliminată în urma revizuirii Constituției operate în anul 2003, nu mai poate fi
reintrodusă în actualul regim constituțional, întrucât ar echivala cu posibilitatea neîngrădită a
legiuitorului constituant derivat de a varia, în mod ascendent și, ulterior, descendent, gradul de
protecție a cetățeanului sub aspectul drepturilor și libertă ților sale. Or, protec ția acestuia, în
accepțiunea art.152 alin.(2) din Constituție, poate cunoa ște doar o orientare ascendentă.
66. Astfel, Curtea reține că, în prezent, caracterul facultativ al jurisdic țiilor administrative speciale
este o garanție a accesului liber la justiție, alegerea — electa una via — aparținând cetățeanului. De
aceea, eliminarea caracterului facultativ creează premisele instituirii unor jurisdic ții administrative
obligatorii, ceea ce are drept efect excluderea posibilită ții cetă țeanului de a alege între cele două căi
de acces la instanța judecătorească, din moment ce statul va impune urmarea uneia singure ce
presupune o procedură administrativ-jurisdicțională obligatorie. Așadar, modificarea propusă este de
natură a suprima o garanție a accesului liber la justiție.
67. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
modificării aduse art.21 alin.(4) din Constituție, referitor la eliminarea caracterului facultativ al
jurisdicțiilor administrative speciale, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2) din
Constituție.
Capitolul II — Drepturile și libertățile fundamentale
Articolul 23 — Libertatea individuală
68. Prin articolul unic pct.15 și 16 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se
modifică alin.(4) și (8) al art.23 din Constitu ție și se introduce un nou alineat, alin.(13 1), la același
articol, după cum urmează:
„(4) În mod excepțional și motivat, cercetarea și judecarea în procesul penal se fac cu privarea
de libertate a persoanei. Arestarea preventivă se dispune de judecătorul instan ței de judecată
competentă să judece fondul cauzei, în condițiile legii și numai în cursul procesului penal, după
punerea în mișcare a acțiunii penale.
........................................................................................................................................
(8) Celui condus administrativ, reținut sau arestat i se aduc de îndată la cuno știn ță, în limba pe
care o înțelege, motivele conducerii administrative, ale re ținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel
mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezen ța unui avocat, ales sau numit din
oficiu”.
„(131) Este interzisă folosirea unor probe obținute în mod ilegal, cu excep ția cazului când
acestea sunt în favoarea celui acuzat”.
69. Articolul unic pct.15 propune modificarea art.23 alin.(4) din Constitu ție, în sensul introducerii
a două teze cu privire la luarea măsurii arestării preventive.
70. În privința primei teze, Curtea constată că sintagma „cercetarea și judecarea” este improprie,
textul constituțional trebuind să se refere la cele două faze ale procesului penal, urmărirea penală și
judecata. Dar, în măsura în care se face trimitere la no țiunea de proces penal chiar în textul analizat,
devine redundantă menționarea fazelor acestuia, măsura arestării preventive, de principiu, fiind
aplicabilă în ambele faze.
71. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința introducerii tezei întâi la art.23 alin.(4) din Constitu ție.
72. În privința tezei a doua, Curtea constată că norma este criticabilă prin prisma faptului că un
text constituțional urmează a se referi la competen ța func țională, materială, după calitatea persoanei
și teritorială a instanțelor judecătorești atunci când reglementează luarea măsurii arestării preventive
de către judecătorul „instanței de judecată competentă să judece fondul cauzei”, competență care
este stabilită prin aplicarea unor criterii cuprinse într-o lege (art.35 și următoarele din Codul de
procedură penală). Mai mult, norma este neclară pentru că s-ar în țelege că numai instan ța
judecătorească competentă să judece fondul poate dispune măsura arestării preventive, fiind, se pare,
excluse astfel și alte ipoteze care se pot ivi în cursul procesului penal. Astfel, judecătorul de drepturi și
libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau judecătorul care solu ționează cauza în căile de atac
par a nu mai avea competența de a dispune măsura arestării preventive. De altfel, expunerea de
motive la prezenta propunere de revizuire a Constitu ției nu cuprinde nicio men țiune cu privire la
această prevedere propusă a fi introdusă în corpul Constitu ției, astfel încât Curtea nu poate determina
care a fost voința autorilor propunerii legislative de revizuire.
 73. De asemenea, norma propusă a fi introdusă pare a da de în țeles că la nivelul instan ței
judecătorești, pe lângă judecători, ar exista și alte persoane învestite cu competen ța de a spune
dreptul (jurisdictio). De altfel, Curtea constată că legiuitorul constituant este constant în a folosi
sintagma „instanță judecătorească” atunci când se referă la instan țele prevăzute la art.126 alin.(1) din
Constituție; astfel, dacă s-ar accepta introducerea și a sintagmei „instan ță de judecată”, ar rezulta o
terminologie neunitară chiar în corpul Constituției.
74. Pe lângă aspectele sus menționate, Curtea re ține că nivelul de detaliere a principiilor
constituționale trebuie să fie unul minim, această sarcină revenind actelor normative inferioare. Mai
mult, o reglementare prea amănunțită a unui domeniu/a unei rela ții sociale are drept efect
instabilitatea textului constituțional. În acest sens, Comisia Europeană pentru Democra ție prin Drept
(Comisia de la Veneția) a arătat că „necesitatea modificării într-un sistem dat este dependentă de
durata și nivelul de detaliu al textului constitu țional”. Cu cât textul constitu țional este mai detaliat, cu
atât el se identifică mai mult cu legislația ordinară și este cu atât mai expus unor modificări relativ
frecvente (a se vedea Raportul cu privire la revizuirea Constitu ției, adoptat de Comisia de la Vene ția
la cea de-a 81-a sesiune plenară, 11—12 decembrie 2009).
75. Așadar, Curtea constată că, prin prisma procedurii de revizuire, Constitu ția României este
una rigidă astfel încât reglementările ce detaliază până la amănunt principii constitu ționale —
adevărate constante ale dreptului — nu se pot regăsi în textul Constitu ției. Desigur, Curtea re ține că,
în privința drepturilor și libertăților fundamentale, obiectivul unei revizuiri constitu ționale poate fi doar
creșterea nivelului de protecție a cetățeanului atât prin extinderea sferei drepturilor și libertă ților
fundamentale, cât și prin asigurarea unor garanții mai eficiente ale drepturilor deja existente, ceea ce
exclude modificările neînsemnate aduse unui text constitu țional. De aceea, Curtea apreciază că
sintagma „instanța de judecată competentă să judece fondul cauzei” nu poate fi de nivelul unei norme
constituționale, care trebuie să se caracterizeze, printre altele, prin generalitate și stabilitate.
76. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea
modificării propuse în privința introducerii tezei a doua la art.23 alin.(4) din Constitu ție.
77. În privința modificării art.23 alin.(8) din Constitu ție, propunerea de revizuire vizează
introducerea expresă în corpul Constituției a măsurii conducerii administrative, distinctă de cea a
reținerii și arestării.
78. Curtea constată că măsura conducerii administrative nu reprezintă o suprimare a libertă ții
individuale sau a vreunei garanții a acesteia, din contră, ea se constituie într-o veritabilă garan ție a
libertății individuale, în măsura în care reglementează condi țiile luării măsurii conducerii administrative
și drepturile de care dispune persoana supusă acestei măsuri; astfel, poli țistul — în exercitarea
atribuțiunilor sale legale — nu poate lua această măsură decât în condi țiile stabilite de lege.
79. Însă, din punctul de vedere al modalită ții concrete de reglementare, Curtea constată că
propunerea de revizuire necesită anumite reformulări și corelări. Astfel, cu privire la introducerea
sintagmei „celui condus administrativ” în cuprinsul art.23 alin.(8) din Constituție, Curtea constată că
aceasta pare a se referi la o măsură administrativă care deja este reglementată într-un text
constituțional anterior; or, măsura menționată nu se regăse ște în corpul Constitu ției. De aceea, dacă
se dorește constituționalizarea acesteia, art.23 alin.(2) din Constitu ție ar trebui să vizeze și măsura
conducerii administrative.
80. De asemenea, prin modificarea alin.(8) al art.23 în sensul introducerii no țiunii de „celui
condus administrativ”, devine improprie folosirea termenului „învinuire” pentru toate cele 3 ipoteze,
acesta referindu-se, ca termen generic, doar la reținere și arestare, ca măsuri preventive.
81. Așadar, Curtea constată că măsura de conducere administrativă, pe de o parte, trebuie
delimitată în mod clar de măsurile preventive ce se pot dispune în cursul procesului penal, iar, pe de
altă parte, consacrarea sa normativă în chiar textul Constitu ției trebuie să se prezinte ca o adevărată
garanție a libertății individuale.
82. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința art.23 alin.(8) din Constitu ție.
83. Prin articolul unic pct.16 se propune introducerea unui nou alineat, alin.(13 1), la art.23 din
Constituție, care să reglementeze regimul probelor ob ținute în mod ilegal în cadrul procesului penal.
84. Potrivit sistemului procesual penal românesc, probele trebuie ob ținute în condi țiile Codului de
procedură penală, indiferent că sunt sau nu favorabile „acuzatului. Organele judiciare „au obligația de
a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și
cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art.5 alin. (1) din Codul de procedură penală]. De
aceea, „Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-
credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sanc ționează conform
dispozițiilor prezentului cod” [art.5 alin. (2) din Codul de procedură penală].
 85. Curtea constată că obținerea în mod legal a probelor este o garan ție a dreptului la un proces
echitabil, iar remediul împotriva nerespectării acestei garan ții este interzicerea folosirii probelor astfel
obținute. De altfel, art.102 alin.(2) din Codul de procedură penală prevede că „Probele ob ținute în
mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
86. Curtea reține că premisa textului analizat este în sine eronată, întrucât se atribuie probelor
obținute în mod nelegal o eficiență probatorie. O atare premisă poate induce ideea că s -ar intenționa
crearea sau conturarea unui regim juridic al acestora, ceea ce înseamnă că, în principiu, textul propus
ar sugera posibilitatea obținerii în mod ilegal a probelor. Astfel, s-ar în țelege că probele în procesul
penal se pot obține atât în mod legal, cât și ilegal, iar probele astfel ob ținute cunosc moduri diferite de
valorificare, fiindu-le consacrat un regim juridic propriu. După ob ținerea probelor, fie judecătorul, fie
procurorul trebuie să aprecieze care sunt cele ob ținute în mod legal și care nu, iar în privin ța probelor
obținute în mod ilegal să facă din nou o apreciere și să stabilească, în raport cu datele cauzei, probele
favorabile „acuzatului”, cu consecința păstrării și folosirii acestora și a înlăturării celor incriminatoare.
87. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că propunerea legislativă de revizuire a
Constituției, pe de o parte, acceptă posibilitatea ob ținerii probelor în afara cadrului legal și, pe de altă
parte, dă eficiență juridică celor obținute în mod ilegal.
88. Obținerea în mod legal a probelor, garan ție a dreptului la un proces echitabil, reprezintă un
standard mai favorabil cetățeanului decât cel fixat prin jurispruden ța Cur ții Europene a Drepturilor
Omului în privința probelor obținute ilegal. Potrivit acestei jurispruden țe, se re ține că analiza Cur ții
Europene a Drepturilor Omului vizează caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, care include
și analiza modului în care au fost obținute probele, întrucât art.6 din Conven ție nu stabile ște reguli cu
privire la admisibilitatea probelor, aspect care, în mod primar, ține de legisla ția na țională, astfel încât
sarcina Curții nu este aceea de a determina dacă anumite probe au fost ob ținute nelegal, ci de a
stabili dacă o asemenea „nelegalitate” a dus la încălcarea unui alt drept protejat prin Conven ție (a se
vedea Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 94 și
următoarele, Hotărârea din 5 februarie 2008, pronun țată în Cauza Ramanauskas împotriva Lituaniei,
paragraful 52 și următoarele, sau Hotărârea din 17 decembrie 2013, pronun țată în Cauza Szilágyi
împotriva României, paragraful 26 și următoarele).
89. În consecință, Curtea apreciază că nu este admisă pe calea revizuirii Constitu ției suprimarea
acestei garanții a dreptului la un proces echitabil și, implicit, crearea premiselor nerespectării legii,
respectiv a celei procesual penale.
90. De asemenea, Curtea constată că este discutabilă plasarea unui text care vizează probele la
art.23 din Constituție, obținerea și folosirea probelor vizând procesul echitabil reglementat la art.21
din Constituție.
91. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
completării aduse art.23 din Constituție cu un nou alineat, alin.(13 1), referitor la folosirea probelor
obținute în mod ilegal, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2) din Constitu ție.
Articolul 24 — Dreptul la apărare
92. Prin articolul unic pct.17 și 18 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se
modifică alin.(2) al art.24 din Constituție și se introduce un nou alineat, alin.(2 1) la același articol, după
cum urmează:
„(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu, și să dispună de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării.”
„(21) În tot cursul procesului penal este garantat principiul egalită ții de arme între acuzare și
apărare.”
93. Curtea constată că modificarea propusă alineatului (2) al art.24 din Constitu ție necesită o
reformulare, întrucât folosirea verbului „a dispune” nu este recomandată în contextul normativ al
textului. Astfel, în acest context, verbul „a dispune” înseamnă „a avea la dispozi ție, a avea posibilitatea
de a utiliza ceva sau pe cineva după propria dorin ță”; or, ideea pe care textul propus a fi introdus o
exprimă este aceea că părțile beneficiază de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării.
În caz contrar, s-ar putea înțelege că desfășurarea procesului penal este la dispozi ția păr ților, ceea
ce este inadmisibil. Așadar, este necesară înlocuirea verbului „a dispune” cu „a beneficia” pentru
corecta redare a sensului normativ al textului propus a fi introdus.
94. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința art.24 alin.(2) din Constitu ție.
95. Cu privire la alineatul (2 1) propus a fi introdus la art.24 din Constitu ție, Curtea observă că
principiul egalității armelor este o garanție a procesului echitabil, și nu a dreptului la apărare, iar sfera
sa de aplicare nu se circumscrie numai procesului penal, ci și celorlalte categorii de litigii (a se vedea
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 27 octombrie 1993, pronun țată în Cauza Dombo
Beheer B.V. împotriva Olandei, paragraful 33). De asemenea, Curtea mai observă că principiul
egalității armelor în procesul penal nu vizează acuzarea și apărarea, ci păr țile acestuia.
96. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința art.24 alin.(2 1) din Constituție, precum și reconsiderarea așezării
acestuia în cuprinsul art.21 din Constituție, fiind un element component al conceptului de proces
echitabil.
Articolul 26 — Viața intimă, familială și privată
97. Prin articolul unic pct.19 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică atât
titlul marginal al art.26 din Constituție, acesta devenind „Viața intimă, familială, privată și datele cu
caracter personal”, precum și conținutul normativ al articolului menționat, după cum urmează:
„(1) Autoritățile publice garantează dreptul la viață intimă, familială și privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însă și, dacă nu încalcă drepturile și libertă țile
altora sau ordinea publică.
(3) Autoritățile publice garantează dreptul la protec ția datelor cu caracter personal și au obliga ția
de a lua măsurile de protejare a acestor date.
(4) Respectarea prevederilor alin.(3) se supune controlului unei autorită ți autonome.”
98. Curtea observă că la alineatul (2), textul propus prevede că persoana fizică are dreptul de a
dispune de ea însăși, „dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora sau ordinea publică”, eliminându-
se, astfel, sintagma „bunele moravuri”. În consecință, se înțelege că persoana fizică are dreptul de a
dispune de ea însăși chiar dacă prin manifestările sale ar încălca bunele moravuri.
99. În acest sens, Curtea reține că libertatea, ca principiu fundamental al statului de drept, este
temelia tuturor principiilor morale și presupune elaborarea unor asemenea norme de drept care să
garanteze tuturor persoanelor să se manifeste potrivit propriilor op țiuni în rela țiile cu ceilal ți membri ai
colectivității. O atare concepție decurge din latura activă a liberei dezvoltări a personalită ții umane,
fiind expresia libertății de acțiune a persoanei fizice. Totu și, libertatea de ac țiune a acesteia în privin ța
vieții sale intime, familiale și private nu poate fi și nu este absolută, ea trebuie să se integreze și să
respecte valorile societății, ale colectivității; de aceea, persoana fizică nu poate folosi abuziv și
antisocial dreptul său de a dispune de ea însă și, ceea ce justifică stabilirea anumitor limite în privin ța
acestui drept, printre care și bunele moravuri.
100. Din jurisprudența Curții cu privire la sintagmele „bunele moravuri” sau „morală publică” se
desprinde ideea că acestea sunt concepte evolutive, care vizează de principiu norme de convie țuire si
de comportare în societate. Acestea se identifică și trebuie în țelese „sub aspectul normelor de
comportare socială a individului în manifestările și în exprimările sale sub orice formă”, găsindu- și,
între altele, expresie în „sentimentul public de pudoare și decen ță, a cărui nesocotire nu poate fi
tolerată de colectivitatea respectivă. Manifestările contrare moralei publice sunt social periculoase,
pentru că neagă una dintre condițiile de existență a societă ții și pentru că împiedică educa ția tinerelor
generații în respectul față de valorile morale ale societă ții. Morala publică și bunele moravuri sunt
valori fundamentale, consacrate de Constituție. Drepturile și libertă țile fundamentale pe care aceasta
le prevede nu pot fi exercitate într-un mod contrar bunelor moravuri sau care ar aduce atingere
moralei publice” (a se vedea, Decizia nr.108 din 2 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.9 din 17 ianuarie 1996).
101. De principiu, dreptul de a dispune de sine însu și cuprinde două elemente inerente, respectiv
un element activ vizând dreptul persoanei de a se manifesta, prin ac țiunile sale, în mod liber, precum
și un element pasiv referitor la dreptul persoanei de a fi ocrotită de ingerin țele altor subiecte de drept.
Libertatea de acțiune a unei persoane este în mod necesar limitată de dreptul celorlalte persoane de a
li se respecta drepturile și libertățile fundamentale sau valorile morale. De aceea, Constitu ția trebuie
să acorde același nivel de protecție ambelor aspecte ale dreptului persoanei de a dispune de sine
însăși și să consacre un just echilibru între acestea.
102. Or, modificarea constituțională propusă a fi operată, prin suplimentarea garan țiilor dreptului
persoanei fizice de a dispune de ea însăși sub aspect activ, are drept efect suprimarea unei garan ții a
acestui drept în privința aspectului său pasiv. Cu alte cuvinte, s-ar ajunge la situa ția ca libertatea de
acțiune de care dispune persoana fizică să afecteze drepturile și libertă țile inerente celorlalte
persoane cu care aceasta interacționează în mod implicit.
103. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că modificarea propusă suprimă o
garanție a dreptului persoanei de a dispune de ea însă și, prin eliminarea protec ției constitu ționale
acordate uneia dintre componentele elementului pasiv al acestui drept.
104. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
modificării aduse art.26 alin.(2) din Constituție, referitor la eliminarea sintagmei „bunele moravuri”,
întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin.(2) din Constituție.
Articolul 27 — Inviolabilitatea domiciliului
 105. Prin articolul unic pct.20 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(3) al art.27 din Constituție, după cum urmează:
„(3) Percheziția se dispune de către judecătorul instan ței de judecată competentă să judece
fondul cauzei și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege.”
106. Modificarea propusă cu privire la art.27 alin.(3) din Constitu ție vizează introducerea
sintagmei „instanței de judecată competentă să judece fondul cauzei”. Referitor la utilizarea acestei
sintagme chiar în corpul Constituției sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele expuse la analiza
efectuată în privința unei modificări similare a art.23 alin.(4) din Constitu ție.
107. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea
modificării propuse în privința art.27 alin.(3) din Constitu ție.
Articolul 28 — Secretul corespondenței
108. Prin articolul unic pct.21 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
art.28 din Constituție, după cum urmează:
„(1) Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri po ștale, al convorbirilor telefonice, al
altor comunicări efectuate prin mijloace electronice, al datelor de trafic, al datelor de localizare și al
celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil și garantat.
(2) Reținerea, predarea sau perchiziționarea trimiterilor po ștale, interceptarea convorbirilor și a
comunicărilor, interceptarea în mediul ambiental, percheziția informatică și accesul la un sistem
informatic și la un suport de stocare a datelor informatice, ob ținerea datelor informatice, inclusiv a
datelor de trafic și a datelor de localizare, identificarea abonatului, a proprietarului, a utilizatorului unui
sistem de comunicații electronice sau a unui punct de acces la un sistem informatic ori alte asemenea
tehnici se dispun de judecătorul instanței competente să judece fondul cauzei și numai în cursul
procesului penal.”
109. Curtea constată că secretul corespondenței este un aspect al dreptului la via ță intimă,
familială și privată a persoanei, cu privire la care autorită țile publice trebuie, pe de o parte, să aibă o
conduită de abținere, de evitare a ingerinței, iar, pe de altă parte, să creeze un cadru legislativ care să
reflecte caracterul inviolabil al acestuia în raport cu celelalte subiecte de drept. Totu și, conduita de
abținere a statului nu este nelimitată, ci trebuie să țină cont de realită țile existente, în sensul că statul
trebuie să se manifeste activ atunci când apare un pericol actual și iminent la adresa cetă țenilor. Or,
modul de redactare a textului reduce posibilitatea de interven ție a statului în secretul coresponden ței,
astfel cum aceasta este configurată în propunerea de revizuire a Constitu ției, numai la situa ția
procesului penal, neglijând, în mod evident, și alte situa ții — care trebuie strict determinate — în care
aceasta s-ar impune. Aceasta ar echivala cu imposibilitatea statului de a- și îndeplini obliga țiile pozitive
ce îi incumbă în privința apărării drepturilor și libertă ților fundamentale (a se vedea mutatis mutandis
Hotărârea din 24 iulie 2012, pronunțată în Cauza Đorđević împotriva Croației, paragraful 139). Astfel,
în accepțiunea propunerii de revizuire a Constituției, în cazul unor dezastre naturale, al unor
accidente grave sau al altor amenințări grave la adresa persoanelor, nu li s-ar permite autorită ților
publice cu competențe în gestionarea acestor situa ții să facă toate eforturile necesare pentru salvarea
de vieți omenești, mai ales dacă se are în vedere limitarea operată cu privire la datele de trafic sau de
localizare.
110. Posibilitatea ingerinței statului în exercitarea acestui drept este, în prezent, reglementată în
mod indirect prin art.26 alin.(1) din Constituție, lăsându-se, astfel, competen ța legiuitorului
infraconstituțional de a adopta prevederi legale care să asigure respectarea interesului general al
colectivității. Or, interesul general al colectivită ții nu se subsumează numai procesului penal, ci și unor
situații imprevizibile la care statul trebuie să răspundă imediat; însă, în lipsa pârghiilor legale, ac țiunea
acestuia nu va avea finalitatea scontată, spre exemplu, în privin ța apărării integrită ții fizice sau psihice
a persoanelor față de acțiunea sau inacțiunea terțelor persoane (a se vedea Hotărârea din 12
noiembrie 2013, pronunțată în Cauza Söderman împotriva Suediei, paragrafele 80 și următoarele,
precum și Hotărârea din 24 iulie 2012, pronun țată în Cauza Đorđević împotriva Croației, paragraful
138 și următoarele).
111. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că în privin ța elementelor nou-introduse
în cuprinsul art.28 alin.(1) din Constituție nu se poate sus ține existen ța unei protec ții juridice identice
cu cea a sensului clasic al corespondenței, chiar astfel cum acesta a fost dezvoltat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 3 aprilie 2007, în Cauza Copland împotriva
Regatului Unit, paragrafele 41 și 42. Potrivit acesteia, sunt protejate conform art.8 din Conven ție atât
e-mailurile trimise de la serviciu, cât și informația ce derivă din monitorizarea utilizării personale a
Internetului.
112. Curtea constată că datele de trafic și cele de localizare beneficiază și ele de o protec ție
juridică, însă nu pot fi asimilate celei de care beneficiază mijloacele legale de comunica ție, ele
nesubsumându-se acestui concept. De aceea, tratarea lor trebuie să se facă distinct de acest concept,
pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea suprimării drepturilor și libertă ților altor persoane.
113. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
modificării aduse art.28 din Constituție, referitor la secretul coresponden ței, întrucât încalcă limitele
revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2) din Constitu ție.
Articolul 31 — Dreptul la informație
114. Prin articolul unic pct.25 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(5) al art.31 din Constituție, după cum urmează:
„(5) Serviciile publice de radio, de televiziune și agen țiile publice de presă sunt autonome. Ele
trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă.
Organizarea acestor servicii și agenții de presă, precum și controlul parlamentar asupra activită ții lor
se reglementează prin lege organică.”
115. Curtea constată că modificarea propusă la art.31 alin. (5) din Constituție este imprecisă. Din
topica primei teze a acestui alineat s-ar putea în țelege că serviciile publice de radio și agen țiile
publice de presă sunt autonome, iar televiziunile ar fi autonome indiferent dacă sunt publice sau
private. De aceea, Curtea propune reformularea acestei teze pentru a se în țelege că serviciile publice
de radio și televiziune, precum și agențiile publice de presă sunt autonome.
116. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința art.31 alin.(5) din Constitu ție.
Articolul 32 — Dreptul la învățătură
117. Prin articolul unic pct.26 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
atât titlul marginal al art.32 din Constituție, acesta devenind „Dreptul la educație”, precum și conținutul
normativ al articolului menționat, după cum urmează:
„(1) Accesul la educație este garantat, în condițiile legii.
(2) Dreptul la educație este garantat, în condițiile legii, și se asigură prin învă țământul pre școlar,
prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de
instrucție și de perfecționare prevăzute de lege.
(3) Educația trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalită ții umane și întărirea
respectului față de drepturile și libertățile fundamentale.
(4) Învățământul general se desfășoară în limba română. În condi țiile legii, învă țământul se
poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională.
(5) Dreptul persoanelor aparținând minorităților na ționale de a învă ța limba lor maternă și
dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalită țile de exercitare a acestor
drepturi se stabilesc prin lege.
(6) Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor și
tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor institu ționaliza ți, precum și burse de merit, în
condițiile legii.
(7) Învățământul de toate gradele se desfășoară în unită ți de stat, particulare și confesionale, în
condițiile legii cu respectarea standardelor de calitate în educa ție pentru fiecare nivel și formă de
învățământ.
(8) Autonomia universitară este garantată. Autonomia universitară implică capacitatea institu țiilor
de învățământ superior de a-și gestiona direct și nemijlocit patrimoniul, de a- și alege ori, după caz,
desemna, în mod independent, structurile și funcțiile de conducere și de a stabili, potrivit prevederilor
legale și standardelor de calitate, misiunea educa țională și de cercetare.
(9) Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerin țelor specifice fiecărui cult. În
școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.”
118. Cu privire la modificările aduse art.32 din Constitu ție, Curtea constată că noul titlu marginal
al articolului este „Dreptul la educație”, concept care include dreptul la învățătură, dar și dreptul la
cultură sau la informare. Or, articolul analizat, cu excep ția alineatelor 1 și 3, se referă la dreptul la
învățătură. În acest context, Curtea apreciază că este necesar ca dreptul la educa ție să fie inserat
într-un articol distinct, care să cuprindă alineatele 1 și 3, iar a șezarea acestuia să fie reconsiderată,
respectiv înainte de articolul constituțional referitor la dreptul la informa ție.
119. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă
reconsiderarea așezării alin.(1) și (3) ale art.32 în structura unui nou articol din Constitu ție.
120. În consecință, art.32 urmează a-și păstra actualul titlu marginal, astfel încât, cu unanimitate
de voturi, Curtea recomandă reformularea propunerii de modificare a titlului marginal al art.32 din
Constituție.
121. În aceste condiții, alineatul (2) al articolului analizat trebuie să se refere la dreptul la
învățătură. De asemenea, Curtea mai observă că modificările preconizate la alin.(4) vizează
introducerea sintagmei „învățământul general”, care nu este consacrată nici în textul Constitu ției, nici
în cel al Legii educației naționale nr.1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.18
din 10 ianuarie 2011, cu modificările și completările ulterioare, și, astfel, nu se în țelege la ce anume
se referă. Mai mult, sintagma analizată nu se poate înlocui nici cu cea de „învățământ general
obligatoriu”, întrucât s-ar lăsa nereglementată, spre exemplu, situa ția învă țământului superior. De
aceea, Curtea recomandă menținerea actualei sintagme, și anume „învă țământul de toate gradele”.
122. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificărilor propuse în privința art.32 alin.(2) și (4) din Constitu ție.
123. Cu privire la modificările propuse art.32 alin.(8) din Constitu ție, Curtea constată că acestea
definesc autonomia universitară, tocmai pentru ca unui concept constitu țional să nu i se stabilească
înțelesul printr-un act normativ cu forță juridică inferioară (a se vedea și art.123 din Legea nr.1/2011
— definiția autonomiei universitare). Totuși, Curtea observă că, potrivit art.  123 alin.(2) din Legea
nr.1/2011, „autonomia universitară dă dreptul comunită ții universitare să î și stabilească misiunea
proprie, strategia instituțională, structura, activită țile, organizarea și func ționarea proprie, gestionarea
resurselor materiale și umane, cu respectarea strictă a legisla ției în vigoare”, ceea ce înseamnă că
definiția conceptului de autonomie universitară cuprinsă în propunerea de revizuire este circumscrisă
numai anumitor elemente componente ale acesteia. Curtea nu neagă posibilitatea legiuitorului
constituant derivat de a reglementa sau defini de principiu o anumită institu ție, fiind, desigur, exclusă
detalierea în amănunt. Însă, elementele reținute în defini ția propusă unui concept constitu țional —
autonomia universitară — reflectă o abordare selectivă și imprecisă, care vizează mai degrabă
conceperea unei independențe decizionale în privința elementelor patrimoniale ale autonomiei
universitare decât constituționalizarea elementelor componente ale acestui concept. De altfel, orice
constituționalizare realizată trebuie să respecte cerin țele de precizie, claritate și previzibilitate a legii
în mod cumulat pentru a nu se altera sensul conceptului constitu țional deja consacrat.
124. Curtea observă că elementele centrale ale definiției propuse conceptului de autonomie
universitară se referă la gestionarea patrimoniului și la desemnarea structurilor și func țiilor de
conducere. Misiunea educațională și de cercetare este men ționată doar la sfâr șitul textului și nu
acoperă toate aspectele care țin de conceptul de autonomie universitară. Astfel, defini ția analizată
vizează mai degrabă latura economică decât cea educa țională a autonomiei universitare și, în acest
context, creează premisele unei independențe organizatorice și func ționale în privin ța gestionării
patrimoniului și a alegerii sau desemnării structurilor și func țiilor de conducere.
125. Curtea constată că gestionarea patrimoniului în mod nemijlocit, fără a exista o reglementare
legală general aplicabilă instituțiilor de învățământ superior, ar avea drept efect gestionarea
discreționară a patrimoniului de către conducerea institu ției de învă țământ superior și, eventual,
transmiterea dreptului de proprietate al institu ției de învă țământ superior asupra unor bunuri aflate în
proprietatea sa privată către alte persoane, ceea ce este de natură a afecta baza materială necesară
procesului educațional. De asemenea, alegerea sau desemnarea, în mod independent, a structurilor
și funcțiilor de conducere ale universităților excedează no țiunii de autonomie universitară.
126. Or, autonomia universitară nu se confundă cu independen ța. În acest sens, Curtea, prin
Decizia nr.2 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.136 din 23
februarie 2011, analizând situația la nivel european, a arătat că autonomia universitară nu echivalează
cu independența și că „statul sau organele administra ției publice locale are/au destule competen țe
care îi/le permit să se asigure că universitățile respectă standardele de calitate necesare pentru
realizarea Spațiului European al Învățământului Superior”.
127. În aceste condiții, Curtea reține că definiția dată autonomiei universitare este improprie și
dă astfel naștere unei independențe absolute a institu țiilor de învă țământ superior atât în gestionarea
patrimoniului lor, cât și în desemnarea structurilor și func țiilor de conducere, ceea ce duce la
suprimarea unei garanții a dreptului la învățătură, conferit de autonomia universitară.
128. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
completării aduse art.32 alin.(8) din Constituție, referitor la definirea autonomiei universitare, întrucât
încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin.(2) din Constituție.
Articolul 35 — Dreptul la un mediu sănătos
129. Prin articolul unic pct.30 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduc
două noi alineate, alin.(21) și (31), la art.35 din Constituție, după cum urmează:
„(21) Statul asigură protecția, utilizarea durabilă și refacerea patrimoniului natural.
(31) Sunt interzise relele tratamente aplicate animalelor, definite potrivit legii”.
130. Cu privire la modificările propuse art.35 din Constitu ție, Curtea observă că textul alin.(3 1)
consacră în mod expres o normă de conduită ce derivă din conceptul de „demnitate umană”.
Demnitatea umană, sub aspect constituțional, presupune două dimensiuni inerente, respectiv rela țiile
dintre oameni, ceea ce vizează dreptul și obliga ția oamenilor de a le fi respectate și, în mod corelativ,
de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale semenilor lor, precum și rela ția omului cu
mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală, ceea ce implică, în privin ța animalelor,
responsabilitatea morală a omului de a îngriji aceste fiin țe într-un mod de natură a ilustra nivelul de
civilizație atins (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.  1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.53 din 23 ianuarie 2012).
131. Totuși, Curtea constată că modul de redactare a textului este imprecis, întrucât nu se
înțelege dacă sintagma „definite potrivit legii” se referă la animale sau la relele tratamente aplicate
acestora.
132. Având în vedere cele de mai sus, cu majoritate de voturi, Curtea recomandă reformularea
alin.(31) propus a fi introdus în cuprinsul art.35 din Constitu ție.
Articolul 37 — Dreptul de a fi ales
133. Prin articolul unic pct.31 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduce
un nou alineat, alin.(21), la art.37 din Constituție, după cum urmează:
„(21) Pot participa la alegerile pentru Senat, pentru Camera Deputa ților și pentru func ția de
Președinte al României numai candidații care au avut domiciliul în România cu cel pu țin 6 luni înainte
de data alegerilor.”
134. Curtea constată că acest text vizează introducerea unei noi condi ții cu privire la dreptul de a
fi ales în funcția de Președinte al României, senator sau deputat. Astfel, se prevede obliga ția
candidatului de a avea domiciliul în România cu cel pu țin 6 luni înainte de data alegerilor.
135. Textul actualului art.37 din Constituție este unul permisiv și, interpretat în coroborare cu
art.16 alin.(3) din Constituție, conduce la concluzia că, pentru a putea participa la alegerile pentru
Senat, Camera Deputaților și pentru funcția de Președinte al României, candida ții trebuie să aibă
cetățenia română și domiciliul în România. Or, introducerea unei condi ții temporale cu privire la
domiciliul candidatului, indiferent de durata acesteia, reprezintă o evidentă suprimare a dreptului de a
fi ales al cetățenilor români care nu se regăsesc în ipoteza normei juridice. O atare concluzie se
impune dat fiind faptul că cetățenii români, indiferent de durata de timp în care au avut domiciliul în
România, beneficiază de drepturile și libertățile consacrate de Constitu ție; în caz contrar și egalitatea
în drepturi a acestora ar fi afectată. Mai mult, Curtea ridică și problema datei de la care curge acest
termen, respectiv data alegerilor. Or, o asemenea dată de referin ță este și arbitrară, întrucât foarte
ușor se poate întâmpla ca un cetățean român să fi avut domiciliul în țară o lungă perioadă de timp,
dar nu și în ultimele 6 luni înainte de data alegerilor. În consecin ță, condi ția impusă prin textul supus
analizei Curții este contrar egalității în drepturi.
136. Acceptarea unei asemenea condiții temporale referitoare la domiciliul candidatului ar
echivala și cu acceptarea implicită a posibilității legiuitorului constituant derivat de a impune condi ții
temporale și în privința celeilalte condiții necesare pentru a candida — cetă țenia — sau de a alătura
condițiilor deja existente altele noi. Or, impunerea unor condi ții temporale, în spe ță, condi ția ca
cetățeanul român să fi avut domiciliul în România cu cel pu țin 6 luni înainte de data alegerilor, încalcă
limitele revizuirii Constituției, suprimând principiul universalită ții drepturilor, reglementat de art.15 alin.  
(1) din Constituție, dreptul de a fi ales al cetățenilor cu domiciliul în România care nu îndeplinesc noua
ipoteză normativă restrictivă, precum și o garanție a acestuia, egalitatea în drepturi.
137. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
completării art.37 din Constituție cu un nou alineat, alin.(2 1), referitor la condiția domiciliului în
România cu cel puțin 6 luni înainte de data alegerilor pentru Senat, Camera Deputa ților sau pentru
funcția de Președinte al României, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2) din
Constituție.
Articolul 40 — Dreptul de asociere
138. Prin articolul unic pct.33 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(2) al art.40 din Constituție, după cum urmează:
„(2) Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a respectării drepturilor și libertă ților fundamentale ale omului, a principiilor
statului de drept ori a suveranității, a integrită ții sau a independen ței României sunt
neconstituționale.”
139. Curtea constată că o caracteristică a statului de drept este respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale, iar militarea împotriva acestora echivalează cu încălcarea principiilor statului
de drept, aspect ce atrage neconstituționalitatea partidului sau a organiza ției. Prin urmare, solu ția
normativă propusă reprezintă o concretizare expresă a unui principiu ce stă la baza statului de drept.
140. Totuși, în acest context, Curtea remarcă faptul că, în conformitate cu art.146 lit.k) din
Constituția României și art.45 din Legea partidelor politice nr.14/2003, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.550 din 6 august 2012, Curtea Constitu țională hotără ște asupra contesta țiilor
care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic, potrivit art.30 alin.(7) și art.40 alin.(2) și (4) din
Constituție. Curtea reține că partidele politice nu sunt ab initio neconstituționale, ci ele sunt declarate
neconstituționale ca urmare a nerespectării unei ipoteze normative a Constitu ției în cazul de fa ță. În
acest sens, art.41 alin.(1) din Legea nr.47/1992 prevede că „partidele politice pot fi declarate
neconstituționale”.
141. Așadar, Curtea apreciază că formularea art.40 alin.(2) din Constitu ție trebuie să fie
concordantă cu cea a art.30 alin. (7) din Constituție tocmai pentru a se arăta conduita interzisă, și nu
efectul deciziei Curții Constituționale.
142. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării alin.(2) al art. 40 din Constituție.
Articolul 44 — Dreptul de proprietate privată
143. Prin articolul unic pct.35 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(1) al art.44 din Constituție, după cum urmează:
„(1) Dreptul de proprietate și creanțele împotriva statului sunt garantate. Crean țele împotriva
statului au același regim juridic cu plata obligațiilor fiscale, în condițiile legii”.
144. Eliminarea tezei a doua a art.44 alin.(1) din Constitu ție referitoare la stabilirea prin lege a
limitelor și conținutului dreptului de proprietate echivalează cu o absolutizare a acestuia.
145. Acest text este folosit de Curtea Constitu țională, în jurispruden ța sa, atunci când
examinează limitele dreptului de proprietate. Pentru a analiza dacă o astfel de măsură este justificată,
Curtea pornește de la premisa existenței în corpul art.  44 din Constituție a unei dispoziții exprese —
exprimată sub forma unei condiții speciale — care să permită instituirea la nivel legal a unor limite în
privința dreptului de proprietate privată. Or, această dispozi ție expresă este reprezentată chiar de
art.44 alin.(1) teza a doua din Constituție, propusă a fi eliminată. De aceea, Curtea a re ținut că dreptul
de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art.44 alin.(1) din
Constituție, însă, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însă și
suprimarea dreptului de proprietate. Curtea a constatat că, potrivit art.44 din Constitu ție, legiuitorul
este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au
în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării
intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertă ților fundamentale
ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie suprimat complet dreptul de proprietate (a
se vedea Decizia nr.266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.443
din 19 iulie 2013).
146. Aceste limite pot proteja diverse drepturi sau libertă ți fundamentale, de la dreptul la
informare (decizia anterior citată) până la dreptul de proprietate (Decizia nr.59 din 17 februarie 2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.203 din 9 martie 2004).
147. Eliminarea tezei a doua a alin.(1) din art.44 absolutizează dreptul de proprietate, iar
legiuitorul nu va mai putea proteja drepturile și libertă țile fundamentale concurente ale celorlal ți
cetățeni. Astfel, Curtea constată că a fost suprimată o garan ție a drepturilor și libertă ților
fundamentale prevăzute de titlul II al Constitu ției, garan ție care asigură exercitarea acestora în mod
concurent cu exercitarea dreptului de proprietate privată.
148. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
eliminării actualei teze a doua a art.44 alin.(1) din Constitu ție, referitor la condi țiile și limitele dreptului
de proprietate, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2) din Constitu ție.
149. Se propune introducerea unei noi teze la alin.(1) al art. 44 cu următorul conținut: „Creanțele
împotriva statului au același regim juridic cu plata obliga țiilor fiscale, în condi țiile legii”.
150. Curtea constată că de plano creanțele împotriva statului nu pot avea acela și regim juridic cu
plata obligației fiscale, ci, eventual, cu obligația fiscală. Tot astfel, nu se poate pune semnul
echivalenței între cele două noțiuni, întrucât acestea cuprind elemente specifice care le diferen țiază.
De asemenea, Curtea observă că expunerea de motive a propunerii de revizuire nu cuprinde nicio
referire la această modificare, astfel încât nu se poate cunoa ște ra țiunea care a stat la baza
introducerii acestui text.
151. De aceea, Curtea apreciază că această teză ar trebui reformulată pentru a fi clară, precisă
și previzibilă (cu privire la înțelesul acestor termeni, a se vedea Decizia nr.1 din 11  ianuarie 2012). O
atare concluzie este întărită și de faptul că solu ția normativă propusă reprezintă o îndepărtare de la
actualul cadru constituțional și legislativ existent în materie fiscală.
152. Având în vedere cele de mai sus, cu majoritate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința art.44 alin.(1) teza a doua din Constitu ție.
Articolul 49 — Protecția copiilor și a tinerilor
153. Prin articolul unic pct.37 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(1) și (2) ale art.49 din Constituție, după cum urmează:
„(1) Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protec ție și de asisten ță în realizarea
drepturilor lor, cu respectarea principiului interesului superior al acestora.
 (2) Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu
dizabilități. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege.”
154. Sintagma „cu respectarea interesului superior al acestora” este o preluare din Declarația
Drepturilor Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organiza ției Na țiunilor Unite la 20 noiembrie
1959, și din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organiza ției
Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată prin Legea nr.  18/1990, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.314 din 13 iunie 2001. Curtea mai re ține că acest principiu se regăse ște și la
nivel infraconstituțional, și anume în Legea nr.272/2004 privind protec ția și promovarea drepturilor
copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.
155. De asemenea, Curtea constată că definiția copilului, în acord cu prevederile Conven ției
menționate, este dată în art.4 lit.a) din Legea nr.272/2004, acesta fiind „persoana care nu a împlinit
vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerci țiu, potrivit legii”.
156. Având în vedere modificarea operată la nivelul art.48 alin.(1) din Constitu ție în sensul
introducerii în privința copiilor a sintagmei „cu respectarea principiului interesului superior al acestora”,
Curtea constată că reiterarea acesteia și la art.49 alin.(1) din Constitu ție este redundantă.
157. De asemenea, Curtea reține că această sintagmă, astfel cum este plasată, vizează și tinerii.
Or, principiul interesului superior caracterizează situa ția juridică a copilului, și nu a tinerilor. Textul,
astfel cum este redactat, creează o inegalitate între cetă țenii majori — care au împlinit vârsta de 18  
ani — pe criteriul vârstei, ceea ce induce ideea unui tratament juridic preferen țial al acestora în raport
cu celelalte categorii de vârstă.
158. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea
modificării propuse în privința art.49 alin.(1) din Constitu ție.
Articolul 50 — Protecția persoanelor cu handicap
159. Prin articolul unic pct.38 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
atât titlul marginal al art.50 din Constitu ție, acesta devenind „Protecția persoanelor cu dizabilități”,
precum și conținutul normativ al articolului menționat, după cum urmează:
„Persoanele cu dizabilități se bucură de toate drepturile și libertă țile fundamentale ale omului, în
condiții de egalitate de șanse. Statul asigură realizarea unei politici na ționale de egalitate a șanselor
și de incluziune, prevenire și tratament în vederea participării efective a persoanelor cu dizabilită ți în
viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părin ților și tutorilor”.
160. Curtea, analizând conținutul normativ al textului propus, constată că premisa acestuia este
aceea că, în prezent, persoanele cu handicap/dizabilități nu ar beneficia de toate drepturile și
libertățile fundamentale. De aceea, noul text le acordă beneficiul tuturor drepturilor și libertă ților
fundamentale; însă, și acesta este circumstanțiat, respectiv în condi ții de egalitate de șanse cu
persoanele fără handicap/dizabilități. Or, ab initio cele două categorii de persoane nu sunt în aceea și
situație, întrucât deficiențele lor „fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total
sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societă ții, necesitând măsuri de protec ție în sprijinul
integrării și incluziunii sociale” [art.2 alin.  (1) din Legea nr.448/2006 privind protecția și promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1 din 3
ianuarie 2008]. De altfel, chiar legea recunoaște faptul că ele nu pot ac ționa în condi ții de egalitate de
șanse, egalitatea formală trebuind înlocuită cu cea de rezultat pentru a se putea ob ține integrarea și
incluziunea socială a persoanelor cu handicap/dizabilități.
161. De esența actualului text constituțional este reglementarea unui regim special de protec ție
a persoanelor cu handicap/dizabilități, aspect omis de noua soluție normativă preconizată. Legiuitorul
constituant derivat nu se poate îndepărta de la această solu ție pentru că, în caz contrar, ar realiza o
restrângere/afectare a acestui regim special de protec ție. A șadar, modificarea art.50 din Constitu ție
poate avea în vedere doar o îmbunătățire a acestui regim, nicidecum o reducere a gradului de
protecție acordat persoanelor cu handicap/ dizabilități sau chiar suprimarea dreptului persoanelor cu
handicap/dizabilități la un regim special de protecție.
162. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
modificării aduse art.50 din Constituție, referitor la suprimarea protec ției speciale de care se bucură
persoanele cu handicap, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2) din Constitu ție.
Articolul 511 — Dreptul la o bună administrare
163. Prin articolul unic pct.39 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduce
un nou articol, art.511 — Dreptul la o bună administrare, după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul de a beneficia, în raporturile sale cu administra ția publică, de un
tratament imparțial, echitabil și de a obține, într-un termen rezonabil, un răspuns la solicitările sale”.
164. Curtea constată că, prin introducerea art.51 1 în textul Constituției, se urmărește
consacrarea unui nou drept fundamental, cel la o bună administrare, preluare cu adaptări a dreptului
omonim cuprins în art.41 alin.(1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
 165. Curtea recomandă, însă, realizarea unei corelări între noua reglementare cu celelalte texte
constituționale, Curtea având în vedere art.31 alin.(2) și art.51 alin.(4) din Constitu ție. Astfel, între cele
două texte menționate și acela al art.511 propus a fi introdus există o suprapunere parțială,
reglementându-se obligații ale autorităților publice, respectiv de a informa cetă țeanul asupra
problemelor de interes personal ale acestuia și de a răspunde la peti ții. Or, asemenea obliga ții pot fi
cuprinse chiar în corpul normativ al noului text propus a fi introdus.
166. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
noului art.511 din Constituție.
Articolul 52 — Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
167. Prin articolul unic pct.40 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(1) și (3) ale art.52 din Constituție, după cum urmează:
„(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptă țită să
obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea
prejudiciului printr-o despăgubire echitabilă.
........................................................................................................................................
(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea
statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistra ților care și -au exercitat
funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Statul exercită dreptul de regres, în condi țiile legii”.
168. Curtea reține că modificarea propusă alineatului (1) se referă la îndreptă țirea persoanei
vătămate de o autoritate publică la „repararea prejudiciului printr-o despăgubire echitabilă”. În
reglementarea actuală, persoana vătămată în drepturile sale este îndreptă țită să ob țină repararea
pagubei. O atare prevedere vizează o reparare integrală a pagubei; or, astfel cum este reglementat în
propunerea legislativă de modificare a Constituției, repararea prejudiciului urmează a se realiza printr-
o despăgubire echitabilă. Însă, caracterul echitabil nu echivalează cu cel integral al repara ției (a se
vedea mutatis mutandis, cu privire la noțiunea de reparație completă și integrală, și Decizia nr.395 din
1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.685 din 7 noiembrie 2013),
astfel încât persoana vătămată se va vedea pusă în situa ția ca prejudiciul pe care l-a suferit să fie
reparat doar parțial, și nu integral. O asemenea abordare reprezintă o suprimare evidentă a unei
garanții care însoțește dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, și anume repararea
integrală a pagubei produse acesteia.
169. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
modificării aduse art.52 alin.(1) din Constituție, referitor la eliminarea reparării integrale a pagubei
suferite de către persoana vătămată de o autoritate publică, întrucât încalcă limitele revizuirii,
prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituție.
170. Curtea reține că modificarea propusă la art.52 alin.(3) din Constitu ție se referă la
introducerea unei noi teze în conținutul acestui text, respectiv „statul exercită dreptul de regres, în
condițiile legii”.
171. Textul art.52 alin.(3) din Constituție prevede răspunderea patrimonială a statului pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Teza propusă a fi introdusă nu reglementează o ac țiune în
regres a statului împotriva magistraților pentru recuperarea prejudiciilor cauzate prin orice eroare
judiciară, ci numai prin acele erori judiciare care au fost rezultatul exercitării func ției cu rea-credin ță
sau gravă neglijență.
172. Din conținutul normativ al art.52 alin.(3) din Constitu ție rezultă că acoperirea prejudiciului
cauzat prin erori judiciare este asigurată în toate cazurile de către stat, persoana vătămată putându-se
îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finan țelor Publice [a se
vedea art. 96 alin.(6) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.826 din 13 septembrie 2005]. În acest sens, atât art.542 din
Codul de procedură penală, cât și art.96 din Legea nr.303/2004 stabilesc condi țiile în care persoana
vătămată exercită acțiunea în repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare,
admisibilitatea acțiunii fiind condiționată fie de rămânerea definitivă a hotărârii instan ței de judecată,
precum și a ordonanței sau încheierii organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară,
respectiv privarea nelegală de libertate, fie de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a
răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvâr șită
în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
173. În schimb, statul se poate îndrepta cu acțiune în regres împotriva magistratului doar dacă
acesta a provocat situația generatoare de daune cu rea-credin ță sau din culpă gravă [art.  542 alin.(1)
din Codul de procedură penală], respectiv a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii cu
rea-credință sau gravă neglijență [a se vedea art.96 alin.(7) din Legea nr.303/2004]. Astfel, statul este
cel care, în cadrul acțiunii în regres, trebuie să dovedească faptul că magistratul și-a exercitat func ția
cu rea-credință sau gravă neglijență.
174. Deși sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în
cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării func ției cu rea-
credință sau gravă neglijență, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să î și
exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introduse în corpul art.52
alin.(3) din Constituție poate duce la situații inadmisibile, în care statul va promova în mod automat
acțiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai
avea un drept de apreciere asupra faptului dacă magistratul și-a exercitat func ția cu rea-credin ță sau
gravă neglijență, solicitând, astfel, în mod mecanic interven ția instan ței judecătore ști. De aceea,
conținutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita
dreptul de regres în condițiile legii.
175. Așadar, textul constituțional nu poate constrânge statul la ini țierea, în toate cazurile, a unor
acțiuni în regres, ci trebuie să lase în marja sa de apreciere problema exercitării acestei ac țiuni pentru
ca, desigur, în final, tot instanța judecătorească să se pronun țe asupra ac țiunii astfel promovate.
176. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința alin.(3) al art.52 din Constitu ție.
Capitolul III — Îndatoririle fundamentale
Articolul 55 — Apărarea țării
177. Prin articolul unic pct.42 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduce
un nou alineat, alin.(31), la art.55 din Constituție, după cum urmează:
„(31) România este stat membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord”.
178. Curtea constată că modificarea preconizată nu are caracter normativ și nici nu se referă la
îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Acesta afirmă apartenen ța României la Organiza ția
Tratatului Atlanticului de Nord, România devenind membră a acestei organiza ții în urma adoptării Legii
nr.22/2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4
aprilie 1949, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.185 din 3 martie 2004.
179. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă
reconsiderarea așezării art.55 alin. (31) în structura titlului VI din Constituție.
Capitolul IV — Avocatul Poporului
Articolul 58 — Numirea și rolul
180. Prin articolul unic pct.43 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
art.58 alin.(1), acesta urmând să prevadă că „Avocatul Poporului este instituția autonomă care are
drept scop promovarea și apărarea drepturilor și libertă ților cetă țenilor, în raporturile acestora cu
autoritățile publice”.
181. Curtea constată că formularea propusă pentru art.58 alin.(1) este neconstitu țională în ceea
ce privește limitarea competențelor Avocatului Poporului la apărarea „drepturilor și libertăților
cetățenilor, în raporturile acestora cu autoritățile publice” pentru motivele ce vor fi arătate în
continuare.
182. În Avizul Comisiei de la Veneția nr.685 din 17  decembrie 2012 privind compatibilitatea cu
principiile constituționale și statul de drept a acțiunilor Guvernului și Parlamentului României cu privire
la alte instituții ale statului și Ordonanța de urgen ță a Guvernului de modificare a Legii nr.  47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și Ordonan ța de urgen ță a Guvernului de
modificare și completare a Legii nr.3/2000 privind organizarea și desfă șurarea referendumului în
România, adoptat la cea de-a 93-a Sesiune plenară, Veneția 14—15 decembrie 2012, se precizează
că „Avocatul Poporului îndeplinește un rol esențial în protec ția drepturilor omului” (paragraful 80).
Curtea observă că sfera subiectelor de drept ce pot beneficia de avantajele protec ției oferite prin
intermediul Avocatului Poporului este avută în vedere, în documentul men ționat, într-o perspectivă
mult mai largă decât în formula limitativă, care vizează exclusiv „cetățenii”, propusă de autorii
propunerii legislative de revizuire a Constituției.
183. Redactarea propusă reprezintă un regres fa ță de actuala reglementare constitu țională în ce
privește protecția drepturilor și libertăților prin intermediul Avocatului Poporului, care ar trebui să
vizeze toate persoanele fizice care se găsesc pe teritoriul României, în spiritul Declara ției Universale a
Drepturilor Omului și al celorlalte pacte și tratate interna ționale care pun ocrotirea individului în centrul
atenției statului și care consideră esențial ca drepturile omului să fie garantate, dar și apărate prin
mecanisme juridice și instituționale eficiente.
184. În acest sens, de altfel, art.18 alin.(1) din Constitu ție prevede că cetă țenii străini și apatrizii
care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de
Constituție și de alte legi. Or, propunerea de revizuire exclude cetă țenii străini și apatrizii din aria de
acțiune a Avocatului Poporului, ca instituție menită să asigure o protec ție utilă drepturilor și libertă ților
fundamentale ale omului. Chiar și în cazul în care textul propus ar fi interpretat potrivit principiului ubi
lex non distinguit, nec nos distinguere debemus în sensul că este vorba nu numai despre cetă țenii
români, ci și despre cei străini, tot ar mai rămâne în afara ac țiunii protectoare a Avocatului Poporului o
categorie de persoane fizice față de care nimic nu justifică aplicarea unui tratament discriminatoriu, și
anume apatrizii.
185. Ca urmare a acestei restrângeri a sferei atribu țiilor Avocatului Poporului, competen ța sa
este diminuată, iar rolul său în cadrul statului de drept, democratic și social nu mai poate fi realizat în
mod plenar.
186. În consecință, Curtea, cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea înlocuirii
sintagmei „persoanelor fizice” cu termenul „cetățenilor” în cuprinsul art.58 alin.(1) din Constituție,
întrucât încalcă limitele revizuirii stabilite în art.152 alin.(2) din Constitu ție.
187. În prezent, una dintre modalitățile prin care Legea fundamentală îi oferă Avocatului
Poporului posibilitatea de a-și realiza rolul consacrat la nivel constitu țional este cuprinsă în art.  146
lit.d) teza a doua și constă în competența acestuia de a ridica în mod direct excep ții de
neconstituționalitate. Mențiunea care se propune a fi introdusă în cuprinsul art.58 alin.(1) din
Constituție, referitoare la promovarea și apărarea drepturilor și libertă ților „ cetățenilor” numai în
raporturile acestora cu autoritățile publice, este de natură să pună în discuție posibilitatea exercitării
efective și eficiente de către Avocatul Poporului a acestui drept, de vreme ce există și legi sau
ordonanțe ale Guvernului, simple sau de urgen ță, care nu vizează raporturile cetă țenilor cu
autoritățile publice. O posibilă limitare a dreptului Avocatului Poporului de a contesta
constituționalitatea unor astfel de acte normative pe calea excep ției de neconstitu ționalitate ar fi
antinomică față de prevederile art.146 lit.d) din Constitu ție, care acordă Avocatului Poporului atribu ția
expresă de a sesiza Curtea Constituțională cu privire la legi și ordonan țe ale Guvernului, fără să facă
nicio distincție după cum acestea au sau nu în obiectul lor de reglementare prevederi referitoare la
protecția drepturilor omului.
188. O constatare similară se regăsește și în avizul Comisiei de la Vene ția mai sus citat, în
sensul că, „în cazul în care Avocatul Poporului nu ar putea să sesizeze Curtea Constitu țională cu
privire la ordonanțele de urgență ale Guvernului în toate cazurile — nu numai în cazurile privind
drepturile omului —, ar exista o lacună serioasă în controlul necesar al unor astfel de ordonan țe.
Niciun alt organism al statului, altul decât Avocatul Poporului, nu poate face apel în mod direct
împotriva unor astfel de ordonanțe în fața Curții Constitu ționale și, în consecin ță, toate ordonan țele
de urgență, care nu se referă la drepturile omului, nu ar putea fi deloc controlate” (paragraful 55). De
altfel, referindu-se la ipoteza în care Avocatul Poporului ar fi privat de posibilitatea contestării
constituționalității ordonanțelor de urgență ale Guvernului în mod direct, independent de existen ța
unui proces judiciar, Comisia de la Veneția a apreciat că „o astfel de lacună gravă în sistemul de
control democratic și echilibru instituțional nu poate fi justificată prin pretinsa urgen ță a măsurilor
adoptate” (paragraful 55).
189. Un raționament asemănător este aplicabil și în cazul legilor. Este adevărat că acestea pot fi
supuse controlului de constituționalitate anterior promulgării acestora, potrivit art.146 lit.a) teza întâi
din Constituție, la sesizarea anumitor subiecte de drept, expres precizate în textul constitu țional,
printre care se numără și Avocatul Poporului. Dar, odată intrate în vigoare, legile, la fel ca și
ordonanțele, nu mai pot fi supuse controlului de constitu ționalitate decât cu prilejul aplicării lor în
cadrul unui proces aflat pe rolul unei instan țe judecătore ști sau de arbitraj comercial, la cererea
părților, a procurorului sau a instanței, din oficiu. Or, este posibil ca niciunul dintre subiectele de drept
enumerate să nu aibă inițiativa invocării unei excep ții de neconstitu ționalitate și, din acest motiv, să
se mențină în fondul activ al legislației reglementări neconstitu ționale, ceea ce ar fi în contradic ție cu
principiul statului de drept, ca trăsătură fundamentală a statului român și ca premisă a consacrării,
garantării, menținerii și apărării drepturilor și libertăților fundamentale.
190. Ca atare, Curtea reține că circumstanțierea sferei de ac țiune a Avocatului Poporului
exclusiv la raporturile cetățenilor cu autoritățile publice afectează rolul acestuia în apărarea drepturilor
omului împotriva oricăror încălcări, care pot proveni de la orice tip de entitate. Iar o asemenea limitare
se constituie, în unele situații, într-o suprimare a uneia dintre garan țiile drepturilor și libertă ților
fundamentale, contrar art.152 alin.(2) din Constituție.
191. Pentru aceste considerente, Curtea, cu majoritate de voturi, constată neconstitu ționalitatea
completării art.58 alin.(1) din Constituție cu sintagma „în raporturile acestora cu autoritățile publice” ,
întrucât încalcă limitele revizuirii stabilite în art.152 alin. (2) din Constituție.
192. În continuare, Curtea observă că, prin articolul unic pct. 44 din propunerea legislativă de
revizuire a Constituției, se introduce la art.58 un nou alineat, alin.(1 1), cu următorul conținut: „Avocatul
Poporului este numit pe o durată de 5 ani. Adjunc ții Avocatului Poporului sunt specializa ți pe domenii
de activitate. Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen în caz de demisie,
incompatibilitate cu alte funcții publice sau private, imposibilitate de a- și îndeplini atribu țiile mai mult
de 90 de zile ori în caz de deces”.
193. Curtea reține că propunerea de revizuire ridică la nivel constitu țional reglementarea
cazurilor de încetare înainte de termen a mandatului Avocatului Poporului. În prezent, acestea sunt
înscrise în art.9 alin.(1) din Legea nr.35/1997 privind organizarea și func ționarea institu ției Avocatul
Poporului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.844 din 15 septembrie 2004, cu
modificările și completările ulterioare, fiind demisia, revocarea din func ție, incompatibilitatea cu alte
funcții publice sau private, imposibilitatea de a-și îndeplini atribu țiile mai mult de 90 de zile, constatată
prin examen medical de specialitate, și decesul. Curtea observă că, potrivit reglementării
constituționale propuse, este eliminată posibilitatea revocării din func ție a acestuia, fiind men ținute
toate celelalte situații.
194. Deși textul propus nu aduce atingere limitelor revizuirii Constitu ției, Curtea apreciază că
enumerarea cazurilor de încetare înainte de termen a mandatului Avocatului Poporului ar trebui
realizată prin legea organică de organizare și funcționare a institu ției, nu prin Legea fundamentală.
195. Totodată, Curtea reține că, printre cauzele de încetare a mandatului Avocatului Poporului
înainte de termen, ar trebui să se regăsească și revocarea. Cel pu țin teoretic, nu poate fi exclus riscul
ca persoana numită în funcția de Avocat al Poporului să abuzeze de prerogativele pe care Constitu ția
și legea i le conferă, să le deturneze de la finalitatea lor legală ori să nu le îndeplinească în mod
corespunzător și astfel să încalce grav valorile și principiile constitu ționale. Eliminarea posibilită ții
Parlamentului de a revoca din funcție persoana care, în exercitarea mandatului de Avocat al
Poporului, se dovedește că a acționat contrar Constitu ției și legii ar fi inacceptabilă și incompatibilă cu
valorile fundamentale ale statului român enun țate în art.1 alin.(3) din Legea fundamentală. Desigur,
situațiile în care poate interveni revocarea trebuie individualizate cu precizie la nivelul legii, iar
procedura care urmează să fie respectată în această situa ție trebuie, de asemenea, stabilită prin
norme lipsite de orice echivoc, astfel încât să fie evitat riscul unei revocări arbitrarii. Ca atare, Curtea
Constituțională recomandă reglementarea cauzelor de încetare a mandatului Avocatului Poporului
înainte de termen prin legea de organizare și func ționare a institu ției, cu includerea printre acestea și
a revocării.
196. Pentru argumentele expuse, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă Parlamentului
eliminarea tezei a treia din alin. (11) propus a fi introdus în art.58 din Constituție.
C. Titlul III — Autoritățile publice
Capitolul I — Parlamentul
Articolul 62 — Alegerea Camerelor
197. Prin articolul unic pct.46 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.62 alin.
(3), după cum urmează: „(3) Numărul deputaților nu poate fi mai mare de 300. La acest număr se
adaugă reprezentanții minorităților naționale.”
198. Propunerea tinde la înlocuirea actualei reglementări a art.62 alin.(3) din Constitu ție, care
prevede că „Numărul deputaților și al senatorilor se stabile ște prin legea electorală, în raport cu
populația țării”. Norma actuală face vorbire în mod judicios de ambele categorii de parlamentari și
face trimitere la legea electorală, care va stabili numărul acestora în temeiul unui criteriu
constituțional, respectiv prin raportare la populația țării.
199. Dispozițiile modificatoare omit categoria senatorilor, nu mai stabilesc criterii de determinare
a numărului deputaților și senatorilor, ci se limitează a fixa un număr maximal al deputa ților  — 300.
Mai mult, prevăd expres că în numărul astfel stabilit nu sunt inclu și reprezentan ții organiza țiilor
cetățenilor aparținând minorităților naționale, număr care, potrivit dispozi țiilor art.62 alin.(2) din
Constituție, poate varia în funcție de numărul de voturi ob ținute de organiza țiile respective pentru a fi
reprezentate în Parlament — art.62 alin.(2) teza întâi și de numărul organiza țiilor cetă țenilor
aparținând minorităților naționale — art.62 alin.(2) teza a doua, reglementarea creând, în mod
discutabil, aparența unui statut aparte, distinct, al deputa ților care reprezintă minorită țile na ționale.
200. Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, eliminarea modificării propuse și păstrarea
actualei reglementări care prevede atât norma de reprezentare cât și un cadru constitu țional unitar cu
privire la membrii Parlamentului.
Articolul 64 — Organizarea internă
201. Prin articolul unic pct.49 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.64, prin
introducerea unui nou alineat, alin.(41), după cum urmează: „(41) Orice persoană de drept public, orice
persoană juridică privată și orice persoană fizică are obliga ția de a se prezenta, direct sau prin
reprezentant legal, după caz, în fața unei comisii parlamentare, în urma invita ției scrise primite din
partea acesteia, cu excepția magistraților. Activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui
organelor judiciare.”
 202. Potrivit dispozițiilor art.64 alin.(4) din Legea fundamentală, „Fiecare Cameră î și constituie
comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele î și pot
constitui comisii comune”. Din acest text constitu țional rezultă, fără dubiu, că aceste comisii se
constituie și funcționează în cadrul fiecărei Camere, care, potrivit autonomiei sale regulamentare,
stabilește modul lor concret de organizare și funcționare, în exercitarea func ției de control pe care o
are Parlamentul în cadrul democrației constituționale.
203. Cu privire la atribuțiile acestor comisii, din coroborarea textelor constitu ționale rezultă că, în
fața comisiilor, în mod obligatoriu, trebuie să compară numai subiectele de drept care se află în
raporturi constituționale specifice cu Parlamentul potrivit titlului III, capitolul IV din Constitu ție, intitulat
Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Alte subiecte de drept pot fi invitate să ia parte la dezbaterile
din fața comisiilor.
204. De asemenea, aceste comisii nu au abilitarea constitu țională sau regulamentară să se
pronunțe asupra vinovăției ori nevinovăției unei persoane, ci sunt expresia controlului parlamentar.
Scopul lor este acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările și cauzele în care s-au produs
evenimentele supuse cercetării. Prin urmare, aceste comisii anchetează/verifică fapte sau împrejurări,
și nu persoane. Ele au ca finalitate constatarea existen ței sau inexisten ței faptelor pentru care a fost
creată comisia, fără a stabili răspunderea administrativă, materială, disciplinară ori penală a vreunei
persoane.
205. Aceste comisii nu au competența de a da un verdict, ci aceea de a întocmi un raport cu
privire la situația de fapt anchetată, prin care se vor indica concluziile la care au ajuns pe baza actelor
și documentelor pe care le-au consultat și a audierilor efectuate (a se vedea în acest sens Decizia
nr.924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din 22
noiembrie 2012).
206. Având în vedere considerentele expuse, Curtea re ține că instituirea obliga ției persoanelor
de drept public, altele decât cele prevăzute de art.111 din Constitu ție, a persoanelor juridice private și
a persoanelor fizice de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în fa ța comisiilor
parlamentare contravine rolului și scopului acestor comisii și, în mod implicit, rolului constitu țional de
autoritate legiuitoare a Parlamentului, cu încălcarea principiului constitu țional al separa ției și
echilibrului puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.(4) din Constitu ție. Chiar dacă propunerea
modificatoare prevede că „activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare”,
în concret, prin instituirea unei obligații constitu ționale în sarcina persoanelor prevăzute în ipoteza
normei de a se prezenta în fața comisiei de anchetă parlamentară, propunerea legislativă de revizuire
aduce atingere libertății individuale, consacrată de art.23 din Constitu ție, care poate fi restrânsă doar
în cazurile expres și limitativ prevăzute de textul constitu țional.
207. Mai mult, modificările propuse atribuie competen țe extinse acestei comisii, împrejurare ce
creează confuzii cu privire la natura juridică a activită ții sale, ce poate fi calificată drept o formă de
jurisdicție specială, care, deși nu se substituie celei judecătore ști, se desfă șoară în paralel cu aceasta.
208. Prin urmare, Curtea constată, cu majoritate de voturi, că modificarea prevederilor
constituționale încalcă principiul separației și echilibrului puterilor în stat și libertatea individuală, fiind
contrară dispozițiilor art.152 alin.(2) din Constituție referitoare la limitele revizuirii.
Articolul 65 — Ședințele Camerelor
209. Prin articolul unic pct.51 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.65 alin.
(2), după cum urmează: „(2) Camerele își desfășoară lucrările și în ședințe comune, potrivit unui
regulament adoptat cu votul majorității senatorilor și deputa ților, pentru:
a) primirea mesajelor Președintelui României;
b) suspendarea președintelui României;
c) aprobarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat;
d) acordarea votului de încredere Guvernului;
e) dezbaterea și votarea moțiunilor de cenzură;
f) angajarea răspunderii Guvernului în condițiile art.114 din Constitu ție;
g) aprobarea strategiei naționale de securitate a României;
h) declararea mobilizării totale sau parțiale;
i) declararea stării de război;
j) suspendarea sau încetarea ostilităților militare;
k) îndeplinirea oricăror alte atribuții care, potrivit Constitu ției se exercită în ședin ță comună.”
210. Curtea constată că, în principiu, stabilirea competen ței Camerelor parlamentare, în ședin țe
comune sau în ședințe separate, nu ridică probleme de constitu ționalitate.
211. Propunerea de modificare vizează corelarea acestor dispozi ții cu alte prevederi
constituționale care consacră deja cazurile în care cele două Camere ale Parlamentului î și desfă șoară
lucrările în ședință comună: art.88, art.95, art.103 alin.(3) sau art.113. Curtea observă că în aceea și
categorie se regăsesc și următoarele situații: depunerea jurământului Pre ședintelui României,
prevăzută de art.82 alin.(2), punerea sub acuzare a Pre ședintelui României, prevăzută de art.96,
adoptarea legilor de aderare la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
prevăzută de art.148 alin.(3), și adoptarea legii de revizuire a Constitu ției, dacă prin procedura de
mediere nu se ajunge la un acord, prevăzută de art.151 alin. (2), situații care au fost omise de la
enumerare. Pentru o bună sistematizare a actului normativ și acurate țea con ținutului său, Curtea
recomandă ca și aceste cazuri să fie cuprinse în con ținutul dispozi țiilor art.65 alin.(2), în urma
modificării sale prin legea de revizuire.
212. De asemenea, prin propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică lit.k), ce are, în
prezent, următorul conținut: „îndeplinirea altor atribu ții care, potrivit Constitu ției sau regulamentului, se
exercită în ședință comună”. Noua dispoziție, care elimină regulamentul activită ților comune celor
două Camere ca temei al instituirii unor atribu ții suplimentare celor stabilite prin Constitu ție, dă
expresie principiului bicameralismului și autonomiei regulamentare a fiecărei Camere, consacrată de
art.64 alin.(1) teza întâi din Constituție, potrivit căruia „Organizarea și func ționarea fiecărei Camere se
stabilesc prin regulament propriu”. Astfel, modificarea vizează limitarea ședin țelor comune ale
Camerelor doar la situațiile prevăzute în Constitu ție și eliminarea posibilită ții ca, prin regulament, să
se poată adăuga alte cazuri celor stabilite prin Legea fundamentală.
213. Or, în condițiile în care situațiile prevăzute de Constitu ție sunt u șor identificabile, Curtea, cu
unanimitate de voturi, recomandă reformularea modificării propuse art.65 alin.(2), în sensul enumerării
lor exhaustive și abrogarea dispozițiilor lit.k), care devin astfel redundante.
Articolul 70 — Mandatul deputaților și al senatorilor
214. Prin articolul unic pct.57 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.70 alin.
(2), după cum urmează: „(2) Calitatea de deputat sau de senator încetează:
a) la data întrunirii legale a Camerelor nou alese;
b) în caz de demisie;
c) în caz de pierdere a drepturilor electorale,
d) în caz de incompatibilitate;
e) la data demisiei din partidul politic sau forma țiunea politică din partea căreia a fost ales sau la
data înscrierii acestuia într-un alt partid politic sau într-o altă formațiune politică;
g) în caz de deces.”
215. Modificarea vizează completarea cazurilor de încetare a mandatului de parlamentar cu două
noi situații: demisia din partidul politic sau forma țiunea politică din partea căreia a fost ales și
înscrierea parlamentarului într-un alt partid politic sau într-o altă forma țiune politică.
216. Dispozițiile art.69 din Constituție, care stabilesc că, în exercitarea mandatului, deputa ții și
senatorii sunt în serviciul poporului și că orice mandat imperativ este nul, constituie fundamentul juridic
al mandatului reprezentativ. Acest text constitu țional stă la baza interpretării raporturilor
constituționale dintre parlamentar, pe de o parte, și alegătorii lui, partidele sau forma țiunile politice
care au susținut respectiva candidatură și Camera din care face parte parlamentarul, pe de altă parte.
Or, în temeiul acestui articol constituțional, răspunderea pentru o anumită op țiune politică, manifestată
prin demisia din partidul politic din partea căreia a fost ales sau prin înscrierea într-un alt partid politic
nu poate fi decât una politică, cel mult morală, dar în niciun caz juridică. A șa fiind, aplicarea sanc țiunii
pierderii mandatului de parlamentar afectează în mod grav interesele alegătorilor pe care îi reprezintă
și nesocotește unul dintre fundamentele democrației parlamentare — mandatul reprezentativ.
217. Dispozițiile cuprinse în propunerea legislativă sunt menite să îngrădească libertatea
parlamentarului de a se afilia la un grup parlamentar sau altul ori de a deveni independent fa ță de
toate grupurile parlamentare. Or, această libertate de op țiune trebuie să se manifeste în func ție de
afinitățile politice proprii, precum și în funcție de posibilită țile pe care diferitele grupuri parlamentare le
oferă parlamentarului în scopul valorificării plenare a intereselor electoratului, întrucât mandatul
reprezentativ constituie o garanție a promovării și a respectării drepturilor și a libertă ților fundamentale
ale cetățenilor în cadrul democrației parlamentare.
218. Relevante sunt și argumentele reținute în Raportul cu privire la mandatul imperativ și la
practicile asimilate, adoptat de Comisia de la Vene ția, la cea de-a 79-a sesiune plenară, în 12—13
iunie 2009. Potrivit raportului, „una dintre problemele cu care se confruntă democra țiile moderne, din
perspectiva stabilității parlamentare și a respectării opțiunilor electorilor o reprezintă practica ale șilor
care părăsesc partidele pe ale căror liste electorale au fost ale și.[...] Odată ale și, deputa ții sunt în
primul rând răspunzători în fața alegătorilor care i-au votat, nu fa ță de partidul politic din care provin.
Aceasta decurge din faptul că mandatul le-a fost încredin țat de popor, nu de partid. A șadar, demisia
sau demiterea unui deputat dintr-un partid nu trebuie să ducă la excluderea sa din Parlament.”
219. Potrivit Raportului, acest aspect, în mod evident contrar standardelor democratice, a dus la
abrogarea dispozițiilor Legii electorale a Republicii Serbia, care prevedeau că mandatul unui membru
ales al Parlamentului încetează în momentul în care acesta î și pierde calitatea sa de membru al
partidului politic sau al coaliției politice pe ale cărui/cărei liste de candida ți a fost ales, după ce, în
prealabil, Curtea Constituțională a Serbiei, prin decizia pronun țată la data de 27 mai 2003, constatase
că respectivele dispoziții erau neconstituționale. Decizia Curții viza problema stabilirii dacă mandatele
aparțin deputatului ales sau partidului politic din care acesta provine. Conform considerentelor de
principiu reținute în decizia Curții Constituționale, menținute prin decizia ulterioară din 25  septembrie
2003, pronunțată în aceeași materie, referitoare la mandatele de membri ai adunărilor municipale,
încetarea calității de membru al unui partid politic nu poate constitui motiv de revocare a mandatului
unui deputat ales.
220. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea constată, cu majoritate de voturi, că
modificarea dispozițiilor art.70 alin.  (2), în ceea ce privește lit.e), suprimă o garan ție a drepturilor și
libertăților fundamentale — mandatul reprezentativ, consacrat de art.69 din Constitu ție, încălcând
limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constitu ție.
Articolul 72 — Imunitatea parlamentară
221. Prin articolul unic pct.59 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.72 alin.
(2), după cum urmează: „(2) Senatorii și deputații pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru
fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Senatorii și deputații nu pot fi percheziționați, reținuți sau aresta ți fără încuviin țarea Camerei din care
fac parte, după ascultarea lor.” Modificarea vizează abrogarea tezelor a doua și a treia ale actualului
alin.(2) al art.72 care prevede că „Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de
către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casa ție și Justi ție. Competen ța de judecată apar ține
Înaltei Curți de Casație și Justiție.”
222. Reglementarea constituțională a imunității parlamentare este justificată de necesitatea
protecției mandatului parlamentar, ca garanție a înfăptuirii prerogativelor constitu ționale și, totodată, o
condiție a funcționării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală
libertate de gândire, expresie și acțiune, astfel încât să își exercite mandatul în mod eficient. Institu ția
imunității parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul fa ță de eventualele
presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independen ța,
libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și a obliga țiilor care îi revin potrivit Constitu ției și
legilor (a se vedea în acest sens Decizia nr.799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind
revizuirea Constituției României).
223. Examinând dispozițiile care fac în prezent obiectul controlului de constitu ționalitate, Curtea
constată că reglementarea constituțională a competen ței de urmărire și trimitere în judecată a
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, respectiv a competen ței de judecată a
Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la senatori și deputa ți, constituie, din perspectiva acestora
din urmă, o garanție constituțională de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, și
anume realizarea actului de legiferare prin exercițiul mandatului. Cu alte cuvinte, prevederile art.72
alin. (2) din Constituție instituie o măsură de protec ție a mandatului exercitat de membrii
Parlamentului, având deci caracterul obiectiv al unei garan ții constitu ționale a libertă ții individuale a
persoanei care ocupă funcția de demnitate publică și a dreptului la un proces echitabil. Or, prin
abrogarea dispozițiilor menționate, garanția constitu țională este suprimată, împrejurare ce este de
natură a încălca prevederile art.152 alin.(2) din Constitu ție.
224. Pe de altă parte, din analiza comparativă a prevederilor constitu ționale și a propunerii
legislative de revizuire, Curtea observă că prevederile privind competen ța de judecată a Înaltei Cur ți
de Casație și Justiție se regăsesc și sunt păstrate de noua reglementare în situa ția altor func ții de
demnitate publică: dispozițiile art.96 alin.(4) referitoare la punerea sub acuzare a Pre ședintelui
României pentru înaltă trădare, respectiv art.109 alin.(2) privind răspunderea membrilor Guvernului.
Din această perspectivă, propunerea de modificare doar a dispozi țiilor art.  72 alin.(2) referitoare la
răspunderea membrilor Parlamentului apare ca fiind discriminatorie, de natură a genera o inegalitate
de tratament juridic între persoanele care ocupă func ții importante de demnitate publică. Astfel, noua
Constituție creează un statut privilegiat sub aspectul protec ției mandatului demnită ții publice pentru
reprezentanții puterii executive (Președintele României și membrii Guvernului), func ții publice
dobândite prin alegere sau numire, în vreme ce reprezentan ților puterii legislative (senatori și
deputați), care dobândesc mandatul prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat (asemenea
Președintelui României) li se suprimă această garan ție constitu țională de ordin procesual penal.
225. Mai mult, în condițiile în care dispozițiile art.105 alin.  (1) teza întâi din Constituție, potrivit
cărora „Funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei func ții publice de
autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator”, nu fac obiectul vreunei modificări, se creează
o discriminare în cadrul aceleiași categorii juridice — membrii Parlamentului, între senatorii sau
deputații care au și calitatea de membru al Guvernului, pe de o parte, și ceilal ți parlamentari, pe de
altă parte.
226. Prin urmare, Curtea constată, cu unanimitate de voturi, că abrogarea tezelor a doua și a
treia ale actualului alin.(2) al art.72 suprimă o garan ție constitu țională a libertă ții individuale a
persoanei care ocupă funcția de demnitate publică și a dreptului la un proces echitabil și încalcă
principiul egalității în drepturi a cetățenilor care ocupă func ții de demnitate publică, astfel că
modificarea propusă este neconstituțională, încălcând limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2)
din Constituție.
Articolul 73 — Categorii de legi
227. Prin articolul unic pct.61 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică alineatul (3)
al articolului 73, după lit.i) se introduc patru noi litere, după cum urmează:
„i1) statutul profesiilor juridice;
i2) statutul Băncii Naționale a României;
i3) organizarea și funcționarea Curții Constituționale;
i4) organizarea și funcționarea Curții de Conturi;”.
228. Propunerea vizează completarea categoriei legilor organice cu privire la legile care
reglementează domeniul organizării, funcționării sau statutului unor autorită ți publice. Pentru o mai
bună sistematizare a actului normativ, având în vedere obiectul lor de reglementare, Curtea
recomandă, cu unanimitate de voturi, reformularea dispozi țiilor art.73 alin.(3) prin includerea în
cuprinsul acestora și a celorlalte legi organice la care face referire Constitu ția: art.58 alin.(3) —
Avocatul Poporului, art.79 alin.(2) — Consiliul Legislativ sau art.141 — Consiliul Economic și Social.
229. În plus, Curtea observă că lit.i 4) din propunerea de modificare nu se corelează cu lit.l) a alin.
(3) al art.73, care prevede „organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi”, care ar trebui modificată în
consecință.
Articolul 74 — Inițiativa legislativă
230. Prin articolul unic pct.62 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică alin.(1) al
art.74, cu următorul cuprins: „Inițiativa legislativă aparține, după caz, Guvernului, deputa ților,
senatorilor sau unui număr de cel puțin 75.000 de cetă țeni cu drept de vot. Cetă țenii care î și
manifestă dreptul la inițiativă legislativă trebuie să provină din cel pu țin un sfert din jude țele țării, iar în
fiecare dintre aceste județe, respectiv în municipiul Bucure ști, trebuie să fie înregistrate cel pu țin
5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.”
231. Modificarea propusă vizează coborârea pragului numărului de cetă țeni care pot avea
inițiativă legislativă de la 100.000, în prezent, la 75.000. Norma are ca scop facilitarea ini țierii
procesului legislativ la nivelul cetățenilor și este în acord cu prevederile constitu ționale referitoare la
limitele revizuirii.
232. Norma constituțională prevede, printre condițiile inițiativei legislative cetă țene ști, dispersia
teritorială — cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativă legislativă trebuie să provină din cel pu țin
un sfert din județele țării. Or, în condițiile în care, prin propunerea de revizuire a Constitu ției, se
operează modificări cu privire la dispozițiile art.3 din Constitu ție, și anume se introduce regiunea ca
unitate administrativ-teritorială, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reformularea alin.(1) al
art.74, astfel încât noile dispoziții să fie corelate cu modificările propuse la art.3 alin.(3) din Constitu ție.
Articolul 75 — Sesizarea Camerelor
233. Prin articolul unic pct.63 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.75, alin.
(1)—(4), după cum urmează:
„(1) Inițiativele legislative se supun dezbaterii și adoptării Senatului, în calitate de primă Cameră
competentă, cu excepția celor privind organizarea administra ției publice locale, a teritoriului, precum
și regimul general privind autonomia locală, a celor privind ratificarea actelor interna ționale, inclusiv
cele referitoare la acordarea de împrumuturi externe, precum și cele care au ca obiect de
reglementare măsurile legislative ce rezultă din aplicarea acestora, pentru care Camera Deputa ților
este prima Cameră sesizată.
(2) Prima Cameră sesizată se pronunță în termen de 30 de zile. Pentru coduri și proiectele de
legi de complexitate deosebită, termenul este de 45 de zile. În cazul depă șirii acestor termene, se
consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.
(3) Senatul numește sau alege, după caz, în condițiile stabilite prin lege sau prin regulamentul
propriu de organizare și funcționare:
a) Avocatul Poporului;
b) președintele și președinții de secție ai Consiliului Legislativ;
c) consilierii Curții de Conturi;
d) președintele Consiliului Economic și Social;
 e) directorii serviciilor de informații;
f) reprezentanții oricărei alte autorități sau instituții publice aflate sub control parlamentar.
(4) Senatul exercită controlul parlamentar asupra tuturor autorită ților sau institu țiilor publice
prevăzute la alin.(3), potrivit regulamentului propriu de organizare și func ționare.”
234. Cu privire la modificările propuse alin.(1), Curtea observă că noua redactare a dispozi țiilor
constituționale privitoare la competența legislativă a Camerelor nu elimină principiul bicameralismului,
dar simplifică rigorile sale, în sensul că este restrânsă sfera actelor normative în care Senatul are
competență decizională. Astfel, proiectele de lege sau propunerile legislative adoptate de Senat se
transmit Camerei Deputaților spre o examinare definitivă. Senatul rămâne doar ca o cameră care
examinează proiectul de lege sau propunerea legislativă înaintea votului decisiv al celei de-a doua
Camere. Este o formulă raționalizată a adoptării legii în sistemul bicameral prin votul decisiv al
Camerei Deputaților. Excepție de la această regulă fac doar ini țiativele legislative care privesc
organizarea administrației publice locale, a teritoriului, regimul general privind autonomia locală, a
celor privind ratificarea actelor internaționale, inclusiv cele referitoare la acordarea de împrumuturi
externe, precum și cele care au ca obiect de reglementare măsurile legislative ce rezultă din aplicarea
acestora. Această opțiune a legiuitorului constituant nu poate fi cenzurată de Curtea Constitu țională în
condițiile în care cele două Camere au poziții egale și aceea și legitimitate. Cu toate acestea, Curtea
remarcă faptul că păstrarea partajării competențelor de examinare a proiectelor de lege între cele
două Camere, deși în limite reduse, poate determina un conflict de competen ță, astfel că nu se
justifică abrogarea dispozițiilor constituționale referitoare la solu ționarea unor astfel de blocaje
legislative.
235. Prin urmare, Curtea recomandă conservarea solu ției legislative actuale cu privire la
soluționarea conflictelor de competență dintre cele două Camere.
236. Dispozițiile alin.(1) conțin și o necorelare terminologică: sunt men ționate no țiunile de „primă
Cameră competentă” și de „prima Cameră sesizată”. Pentru a înlătura orice confuzie, Curtea
recomandă utilizarea unor temeni unitari și neechivoci, întrucât, în limbajul normativ, acelea și no țiuni
se exprimă numai prin aceiași termeni.
237. De asemenea, norma prevede ratificarea „actelor interna ționale”. În cuprinsul Constitu ției,
există mai multe dispoziții care fac vorbire de „tratate”, „pacte” și „acorduri interna ționale”, și anume
cele ale art.11, art.20, art.91 sau ale art.146 lit.b).
238. Potrivit art.1 lit.a) din Legea nr.590/2003 privind tratatele, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004, „prin tratat se înțelege actul juridic, indiferent de
denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental
sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi și obliga ții
juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul interna țional public și consemnat într-un instrument
unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe”.
239. Prin urmare, Curtea recomandă, în tot cuprinsul actului normativ, folosirea unitară a
termenului generic de „tratat”, care circumscrie totalitatea actelor juridice interna ționale.
240. De asemenea, Curtea sesizează necorelările terminologice cuprinse în acest alineat: dacă
în teza a doua, se face vorbire, pe lângă coduri, doar de proiecte de legi, în teza a treia, textul vizează
proiectele de legi sau propunerile legislative. Curtea re ține că, din coroborarea dispozi țiilor
constituționale în vigoare, rezultă că inițiativa legislativă constituie genul proxim, iar proiectele de legi
și propunerile legislative reprezintă diferențe specifice, în func ție de titularul dreptului de ini țiativă:
Guvernul, în cazul proiectului de lege [art.74 alin.(3) din Constitu ție], respectiv senatorii, deputa ții și
cetățenii în cazul propunerii legislative [art.74 alin.(4) din Constitu ție]. Pentru a înlătura orice confuzie,
Curtea recomandă utilizarea termenilor juridici în acord cu sensul lor determinat potrivit dispozi țiilor
constituționale sau legale.
241. În ceea ce privește modificările operate asupra art.75 alin.(3) și (4), Curtea constată că
acestea reglementează controlul parlamentar asupra unor autorită ți sau institu ții publice, exercitat de
Senat, potrivit regulamentului propriu de organizare și funcționare.
242. O primă observație este cea referitoare la topografia acestor dispozi ții. Astfel titlul marginal
al art.75 este „Sesizarea Camerelor”, împrejurare ce este de natură să determine con ținutul normativ
al articolului și anume competențele celor două Camere ale Parlamentului în procesul de elaborare a
legilor, termenele de dezbatere, precum și modalită țile de solu ționare a eventualelor conflicte de
competență. Or, prevederile referitoare la controlul parlamentar au un con ținut distinct, extrinsec
procesului legislativ, astfel că se impune reglementarea lor separată, într-un articol de sine-stătător,
care să aibă această titulatură.
243. Prin urmare, Curtea, cu unanimitate de voturi, propune reconsiderarea a șezării dispozi țiilor
referitoare la controlul exercitat de Senat în structura unui nou articol din Constitu ție.
 244. Potrivit dispozițiilor modificatoare cuprinse în alin.(4) al art.75, Senatul exercită controlul
parlamentar asupra tuturor autorităților sau institu țiilor publice prevăzute la alin.(3), potrivit
regulamentului propriu de organizare și funcționare. După enumerarea explicită con ținută de lit.a)—
e), alin.(3) prevede la lit.f) o normă cu caracter general, și anume „reprezentanții oricărei alte autorități
sau instituții publice aflate sub control parlamentar” . Așa fiind, Curtea observă că, din coroborarea
alin. (3) lit.f) cu alin.(4), poate rezulta interpretarea potrivit căreia, prin regulamentul propriu de
organizare și funcționare a Senatului, se pot reglementa cazuri noi de control parlamentar cu privire la
alte autorități sau instituții publice. Or, regulamentele Camerelor Parlamentului sunt hotărâri care
consacră organizarea internă și proprie a acestora, astfel că prevederile lor nu pot stabili drepturi și
obligații decât pentru deputați, precum și pentru autorită țile, demnitarii și func ționarii publici, în func ție
de raporturile constituționale pe care le au cu Camera. Ca atare, prin Regulamentul Camerei
Parlamentului nu se pot stabili drepturi și mai ales obliga ții în sarcina unor subiecte de drept din afara
acesteia, subiecte care nu se încadrează în categoria celor circumstan țiate mai înainte. Asemenea
prevederi pot cuprinde numai legile, în accepțiunea de acte juridice ale Parlamentului.
245. Prin urmare, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, completarea dispozi țiilor art.75
alin.(3) lit.f) cu sintagma „potrivit legii”, astfel încât doar prin lege să se poată stabili categoria
autorităților sau instituțiilor publice aflate sub control parlamentar.
Articolul 76 — Adoptarea legilor și a hotărârilor
246. Prin articolul unic pct.66 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.76 alin.
(1), după cum urmează: „(1) Legile organice, legile prin care este restrâns exercițiul unor drepturi sau
al unor libertăți, în condițiile art.53, precum și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă
cu votul majorității membrilor fiecărei Camere.”
247. Potrivit dispozițiilor art.73 din Constituție, intitulat Categorii de legi, la alin.(1) se stabilește
că „Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare.” A șa fiind, clasificarea
juridică pe care o consacră Legea fundamentală în privin ța legilor, cu efecte asupra ierarhiei actelor
normative adoptate de Parlament, a domeniului de reglementare și a procedurii de legiferare, se
limitează la cele trei categorii expres enumerate.
248. Prin modificarea art.76 alin.(1), inițiatorii propunerii legislative de revizuire a Constitu ției
introduc, în cadrul dispozițiilor referitoare la procedura de adoptare a legilor, o nouă categorie de acte
normative, și anume legile prin care este restrâns exercițiul unor drepturi sau al unor libertă ți, în
condițiile art.53 din Constituție.
249. Este adevărat că, potrivit jurisprudenței sale constante, Curtea Constitu țională a statuat că
restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertă ți nu se poate realiza decât prin lege, ca act
juridic adoptat de Parlament, și cu respectarea condițiilor strict și limitativ prevăzute de art.53 din
Constituție. Însă interpretarea noțiunii de lege din cuprinsul art.53 a avut menirea de a limita
posibilitatea legiuitorului delegat — Guvernul — de a reglementa pe calea ordonan ței de urgen ță în
domeniul drepturilor și libertăților fundamentale ale cetă țenilor, în sensul restrângerii acestora, contrar
prevederilor art.115 alin.(6) din Constituție.
250. Pe de altă parte, formula redacțională propusă este criticabilă, întrucât generează confuzie
sub aspectul examinării îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.53. Astfel, sintagma „legile prin care
este restrâns exercițiul unor drepturi sau al unor libertă ți, în condi țiile art.53” creează aparen ța
efectuării unui control de constituționalitate realizat anterior adoptării actului normativ, în urma căruia
se constată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.53 din Constitu ție. Or, controlul de
constituționalitate se desfășoară exclusiv în condițiile prevăzute de art.142—147 din Constitu ție, de
către Curtea Constituțională, la sesizare, și numai după adoptarea legii de către Parlament.
251. Așa fiind, dacă legiuitorul constituant apreciază necesară introducerea unor condi ții
suplimentare pe care legiuitorul ordinar să le respecte la adoptarea legilor prin care este restrâns
exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți, solu ția nu este crearea unei categorii distincte de legi, pe
lângă cele enumerate de Constituție, ci încadrarea legilor cu un atare obiect de reglementare în
categoria legilor organice.
252. Prin urmare, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă eliminarea sintagmei „legile prin
care este restrâns exercițiul unor drepturi sau al unor libertă ți, în condi țiile art.53” din cuprinsul art.76
alin.(1).
Articolul 78 — Intrarea în vigoare a legii
253. Prin articolul unic pct.69 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.78, prin
introducerea unui nou alineat, alin.(11), după cum urmează: „(11) Accesul la varianta electronică a
Monitorului Oficial este gratuit și nu poate fi îngrădit.”
254. Dispozițiile art.1 din Legea nr.202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.206 din 11 aprilie 2013, prevăd că „Monitorul
Oficial al României este publicația oficială a statului român, în care se publică actele prevăzute de
Constituție, de prezenta lege și de alte acte normative”, iar, potrivit art.3 alin.(1) din lege, „Editarea
Monitorului Oficial al României constituie un serviciu public asigurat de către Regia Autonomă
«Monitorul Oficial», care funcționează sub autoritatea Guvernului României, exercitată prin
Secretariatul General al Guvernului”.
255. Referitor la accesul la publicația oficială, dispozițiile art.  19 din lege prevăd că „Regia
Autonomă «Monitorul Oficial» realizează un produs electronic con ținând actele publicate, care poate fi
accesat gratuit pe internet și este disponibil, în varianta pentru citire, timp de 10 zile de la publicarea
respectivelor acte. Sumarele monitoarelor oficiale sunt accesibile permanent.”
256. Propunerea de modificare vizează accesul gratuit și nelimitat la varianta electronică a
publicației oficiale. Avantajul accesării permanente, din orice loca ție, în mod gratuit a actelor publicate
în Monitorul Oficial al României creează premisele valorizării dreptului persoanei de a avea acces la
orice informație de interes public, prevăzut de art.31 din Constitu ție. Astfel, pe această cale se
îndeplinește și cerința accesibilității actelor normative, calitate impusă și de reglementările
internaționale în materia drepturilor și libertăților fundamentale.
257. Pe de altă parte, Curtea observă că asigurarea accesului gratuit și nelimitat la varianta
electronică a publicației oficiale trebuie să vizeze cu necesitate actele de interes public adoptate de
autoritățile publice, acte cu caracter general de aplicabilitate la nivel na țional, respectiv cele prevăzute
de art.5 din Legea nr.202/1998, republicată, precum: actele juridice ale Parlamentului, actele cu
caracter politic ale Parlamentului și ale celor două Camere, actele Pre ședintelui României, actele
Guvernului, actele normative ale organelor de specialitate ale administra ției publice centrale din
subordinea Guvernului, potrivit competenței lor stabilite prin lege, adoptate în vederea organizării
executării legii, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constitu ționale, acte ale plenului Consiliului
Superior al Magistraturii, deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție,
ca urmare a soluționării recursurilor în interesul legii, deciziile și hotărârile Cur ții Europene a
Drepturilor Omului, pronunțate în cazurile în care statul român are calitatea de pârât.
258. O prevedere similară să regăsește și la nivelul Uniunii Europene cu privire la actele
adoptate de instituțiile Uniunii, și anume în Regulamentul (UE) nr.216/2013 al Consiliului din 7  martie
2013 privind publicarea electronică a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, care la art.2 alin.(3)
prevede că „Ediția electronică a Jurnalului Oficial este pusă la dispozi ția publicului pe site-ul EUR-Lex
într-un format care nu este caduc și pentru o perioadă nelimitată. Consultarea sa este gratuită.”
259. Prin urmare, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă reformularea alin.(1 1) propus a fi
introdus la art.78 din Constituție în sensul că accesul gratuit și neîngrădit să se realizeze în ceea ce
privește varianta electronică a Monitorului Oficial, Partea I.
Capitolul II — Președintele României
Articolul 85 — Numirea Guvernului
260. Prin articolul unic pct.75 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.85, prin
introducerea unui nou alineat (3 1), după cum urmează: „(31) Președintele României nu poate refuza
propunerea prim-ministrului de revocare și numire a unor membri ai Guvernului .”
261. Cu privire la conținutul normativ al propunerii legislative de revizuire a Constitu ției, Curtea
observă că Președintele, în caz de remaniere guvernamentală, revocă și nume ște, în vreme ce, în caz
de vacanță a postului, doar numește pe unii membri ai Guvernului.
262. Cu privire la numirea membrilor Guvernului, în situa ția învestirii Guvernului și aprobării
Programului de guvernare, Parlamentul îi verifică, prin comisiile permanente, pe candida ții pentru
funcția de ministru și apoi dezbate și aprobă prin hotărâre, în ședin ța comună a Camerelor
Parlamentului, cu votul majorității deputaților și senatorilor, Programul de guvernare și lista completă
a Guvernului. Hotărârea Parlamentului, semnată de pre ședin ții Camerelor, se înaintează de către
aceștia de îndată Președintelui României, spre a proceda la numirea Guvernului, a șa cum prevede
art.90 din Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputa ților și Senatului, republicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.461 din 25 iulie 2013. Numirea Guvernului de către
Președintele României nu se face la sesizarea prim-ministrului, ci la sesizarea pre ședin ților celor două
Camere ale Parlamentului și în baza hotărârii Parlamentului de aprobare a Programului de guvernare
și a listei complete a membrilor Guvernului. Obliga ția constitu țională a Pre ședintelui României se
fundamentează pe hotărârea Parlamentului și, în executarea acesteia, Pre ședintele emite decretele
de numire în funcție a membrilor Guvernului, urmată de depunerea jurământului de credin ță cerut de
lege. Acesta este cadrul juridic obligatoriu pentru situa țiile prevăzute de art.85 alin.(1) și (3) și art.103
din Constituție, dispoziții dezvoltate în prevederile Regulamentului ședin țelor comune ale Camerelor
Parlamentului.
263. Din textul Constituției rezultă că, în cazurile prevăzute la alin.(1) și (3) ale art.85, numirea de
către Președintele României a miniștrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului și de
învestire, pe această bază, a miniștrilor, de către șeful statului. Hotărârea organului reprezentativ
suprem al poporului român este un act obligatoriu, iar dacă Pre ședintele ar refuza a-l aduce la
îndeplinire ar săvârși o faptă gravă de încălcare a Constitu ției.
264. Spre deosebire de reglementarea consacrată în art.85 alin.(1) și (3) din Legea
fundamentală, alin.(2) al aceluiași articol prevede, în prezent, că „Pre ședintele revocă și nume ște, la
propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului”. Interpretarea textului impune concluzia că,
în acest caz, Președintele nu execută o hotărâre a Parlamentului, ci se află în situa ția de a decide el
însuși numirea unor miniștri, la propunerea prim-ministrului.
265. Curtea observă că intenția inițiatorilor propunerii legislative de revizuire a Constitu ției a fost
aceea de a elimina diferențele prevăzute în ipotezele celor trei alineate ale art.85, respectiv
modificarea alin.(2) în sensul înlăturării competen ței decizionale a Pre ședintelui României în numirea
membrilor Guvernului. Însă norma constituțională propusă prevede, ca procedură parlamentară, doar
audierea candidaților la funcția de membru al Guvernului în comisiile de specialitate ale
Parlamentului.
266. Cu privire la rolul comisiilor permanente, Curtea constată că acestea sunt organe interne de
lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului
deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul
ședințelor comisiilor se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti și
facilita desfășurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora.
Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor
sau avizelor adoptate de acestea este a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în
scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau
Camerelor reunite. Rapoartele și avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu și
din perspectiva soluțiilor pe care la propun, Senatul și Camera Deputa ților fiind singurele corpuri
deliberative prin care Parlamentul își îndeplinește atribuțiile constitu ționale.
267. Așa fiind, modificarea operată cu privire la procedura de numire a unui membru al
Guvernului în caz de remaniere guvernamentală sau de vacan ță a postului, respectiv instituirea
obligației constituționale de audiere a candidatului în comisiile de specialitate ale Parlamentului,
organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor, nu
creează o situație identică ipotezelor prevăzute de alin.(1) și (3) ale art.85, în care numirea de către
Președintele României a miniștrilor este un act de executare a unei hotărâri a Parlamentului și de
învestire, pe această bază, a miniștrilor, de către șeful statului.
268. Curtea constată că, după cum comisiile permanente parlamentare au îndreptă țirea de a
verifica corespunderea candidatului pentru funcția propusă, în raport de anumite condi ționări-criterii
stabilite de lege [potrivit art.2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului
României și a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164 din 2 aprilie
2001, „Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au numai cetă țenia română și domiciliul în țară,
se bucură de exercițiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale și nu se găsesc în unul
dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr.161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnită ților publice, a func țiilor publice și în
mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corup ției, cu modificările și completările ulterioare], fără
a exercita un drept de veto, tot astfel nici Pre ședintele României nu are drept de veto fa ță de
propunerea prim-ministrului, dar o poate refuza pentru neîndeplinirea condi țiilor prevăzute de lege.
Așa fiind, propunerea de modificare a alin.(2) al art.85 nu înlătură competen ța decizională a
Președintelui României în numirea membrilor Guvernului.
269. În considerarea acestor argumente, propunerea de revizuire a dispozi țiilor art.85 devine
lipsită de logică juridică prin introducerea alin.(3 1) care prevede interdicția Președintelui României de a
refuza propunerea prim-ministrului de numire a unor miniștri. Mai mult, în contextul analizat mai sus,
între momentul formulării propunerii și momentul numirii în func ție a ministrului, potrivit dispozi țiilor
alin.(2), se desfășoară audierea candidatului în comisiile de specialitate ale Parlamentului în scopul
verificării condițiilor corespunzătoare funcției, astfel că dispozi țiile alin.(3 1) ignoră și rolul
Parlamentului în procedura de numire a miniștrilor.
270. Curtea apreciază că prevederile art.85 alin.(3 1) nu au nicio justificare în cadrul constituțional
astfel reglementat. Prim-ministrul nu poate impune o anumită op țiune cu privire la persoanele care vor
ocupa funcția de membru al Guvernului nici Parlamentului și nici Pre ședintelui, autorită țile statului
având obligația constituțională de a-și exercita cu bună-credin ță și în spiritul colaborării loiale
competențele pe care Legea fundamentală le stabile ște în sarcina fiecăreia.
271. Prin urmare, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă reformularea dispozi țiilor art.85
alin.(31) în sensul potrivit căruia Președintele României poate refuza propunerea prim-ministrului de
numire a unor membri ai Guvernului pentru neîndeplinirea condi țiilor legale.
Articolul 89 — Dizolvarea Parlamentului
 272. Prin articolul unic pct.77 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.89 alin.
(1), după cum urmează: „(1) După consultarea președinților celor două Camere și a pre ședin ților
partidelor, a formațiunilor sau a alianțelor politice parlamentare, Pre ședintele României dizolvă
Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de
60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin trei solicitări de învestitură.”
273. Propunerea de modificare vizează dispozițiile constitu ționale referitoare la atribu ția
Președintelui de a dizolva Parlamentul. O primă modificare prive ște condi ția consultării prealabile a
președinților partidelor, a formațiunilor sau a alian țelor politice parlamentare, care o înlocuie ște pe
cea a consultării liderilor grupurilor parlamentare, prevăzută în actuala Constitu ție.
274. În condițiile în care prezenta Constituție prevede posibilitatea Pre ședintelui de a dizolva
Parlamentul, propunerea de modificare instituie obliga ția acestuia de a dizolva legislativul dacă sunt
îndeplinite, cumulativ, condițiile neacordării votului de încredere pentru învestitura Guvernului, în
termen de 60 de zile de la prima solicitare, pe de o parte, și respingerea a cel pu țin trei solicitări de
învestitură, pe de altă parte. Numărul solicitărilor de învestitură a fost mărit la trei pentru a corela
dispoziția constituțională cu propunerea de modificare care vizează prevederile art.103 referitoare la
procedura de învestitură a Guvernului.
275. Or, Curtea constată că există o contradic ție între ipotezele de aplicare a dispozi țiilor
constituționale astfel modificate: pe de o parte, norma imperativă privind obliga ția Pre ședintelui de a
dizolva Parlamentul dacă sunt întrunite cumulativ cele două condi ții men ționate mai sus, și, pe de altă
parte, condiția consultării prealabile a președinților partidelor, a forma țiunilor sau a alian țelor politice
parlamentare. Cu alte cuvinte, deși ar fi întrunite condi țiile obiective referitoare la neacordarea votului
de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare, și
respingerea a cel puțin trei solicitări de învestitură, care ar determina în sarcina Pre ședintelui obliga ția
de a dizolva Parlamentul, reglementarea condiției consultării prealabile a subiec ților de drept
prevăzuți în norma modificatoare — care în mod evident nu poate fi consacrată doar formal, fără a i
se conferi efecte juridice —, anulează caracterul imperativ al dispozi țiilor ulterioare.
276. Așa fiind, pentru ca dispozițiile constituționale ale art.  89 alin.(1) să producă efectele juridice
în scopul cărora au fost reglementate, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, ca textul să fie
reformulat astfel încât Președintele României să poată dizolva Parlamentul în condițiile strict
consacrate.
277. Cu privire la noțiunile nou-introduse, Curtea re ține că, potrivit art.1 din Legea nr.14/2003,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.550 din 6 august 2012, „Partidele politice sunt
asociații cu caracter politic ale cetățenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la
formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constitu ție. Ele
sunt persoane juridice de drept public”, iar în temeiul art.28 alin.(1), „Partidele politice se pot asocia pe
baza unui protocol de asociere, constituind o alian ță politică”. Legea nu cuprinde în con ținutul său
nicio referire cu privire la noțiunea de „formațiuni politice”. Prin urmare, Curtea recomandă legiuitorului
constituant ca, prin normele pe care le edictează, să nu opereze cu termeni și no țiuni care nu au
corespondent în realitatea juridică, să folosească un limbaj precis, concis și să stabilească norme cu
valoare de principiu.
Articolul 90 — Referendumul
278. Prin articolul unic pct.79 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.90, după
cum urmează:
„(1) Președintele României sau cel puțin 250.000 de cetă țeni cu drept de vot pot cere poporului
să-și exprime voința, prin referendum, cu privire la probleme de interes na țional, cu excep ția celor
referitoare la revizuirea Constituției.
(2) Cetățenii care inițiază organizarea referendumului trebuie să provină din cel pu țin jumătate
dintre județele țării, iar în fiecare dintre aceste jude țe sau în municipiul Bucure ști trebuie să fie
înregistrate cel puțin 10.000 de semnături în sprijinul acestei ini țiative.
(3) Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel pu țin 30% din numărul persoanelor
înscrise în listele electorale.”
279. Propunerea de modificare vizează introducerea unui nou titular al dreptului de a ini ția
referendumul național cu privire la problemele de interes na țional, subiectul colectiv constituit din
250.000 de cetățeni cu drept de vot, care respectă condi țiile de dispersie teritorială instituite prin alin.
(2) al art.90 — cetățenii care își manifestă dreptul la ini țiativă legislativă trebuie să provină din cel
puțin jumătate dintre județele țării. Or, în condițiile în care, prin propunerea de revizuire a Constitu ției,
se operează modificări cu privire la dispozițiile art.3 din Constitu ție, și anume se introduce regiunea ca
unitate administrativ-teritorială, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reformularea alin.(1) al
art.90, astfel încât noile dispoziții să fie corelate cu modificările propuse art.3 alin.(3) din Constitu ție.
 280. De asemenea, inițiatorii legii de revizuire a Constitu ției propun restrângerea sferei
problemelor de interes național care pot face obiectul referendumului, excluzându-le pe acelea care
sunt susceptibile a determina o revizuire a Constitu ției. Propunerea este în acord cu prevederile
art.150 din Constituție, care prevăd că „Revizuirea Constitu ției poate fi ini țiată de [...] cel pu țin
500.000 de cetățeni cu drept de vot”. Prin urmare, cetă țenii î și pot manifesta ini țiativa de revizuire a
Constituției pe această cale, prevăzută de Constitu ție și de lege, înlăturându-se astfel situa ția
criticabilă a organizării a două referendumuri cu acela și obiect: unul care să constituie temeiul
declanșării procedurii de revizuire a Constituției și cel de-al doilea prin care se finalizează procedura
de revizuire, potrivit art.151 alin.(3) din Constituție.
281. Însă Curtea apreciază că sintagma „cu excepția celor referitoare la revizuirea Constitu ției”
comportă un grad sporit de generalitate, care poate determina confuzie cu privire la interpretarea și
aplicarea sa și, prin urmare, recomandă, cu unanimitate de voturi, înlocuirea acesteia cu sintagma „cu
excepția celor care impun revizuirea Constituției”.
282. Cu privire la procedura de organizare și desfă șurare a referendumului, rolul Cur ții
Constituționale, în temeiul art.146 lit.i) din Constitu ție, este acela de a veghea la respectarea
procedurii și confirmarea rezultatelor acestuia. Or, în situa ția nou-creată prin introducerea subiectului
colectiv constituit din 250.000 de cetățeni cu drept de vot, Curtea Constitu țională va trebui să verifice
îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei referendare de către cetă țeni: întrunirea numărului
minim de susținători pentru promovarea inițiativei și caracterul constitu țional al obiectului ini țiativei
referendare — respectarea limitei impuse de legiuitorul constituant.
283. În acest context, Curtea precizează că referendumul, indiferent de caracterul său —
decizional sau consultativ —, reprezintă o modalitate de exercitare a suveranită ții na ționale,
întemeiate pe art.2 din Constituție, care consacră voin ța constituantului român, potrivit căreia, în
cadrul democrației reprezentative, suveranitatea na țională aparține poporului român, însă aceasta nu
poate fi exercitată într-un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, forma de exercitare fiind cea
indirectă, mijlocită, prin procedeul alegerii organelor reprezentative, prin exprimarea voin ței cetă țenilor
în cadrul alegerilor libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.
284. Întrucât pot exista situații în care problematica asupra căreia poporul este chemat să î și
exprime voința să afecteze interesele reprezentanților ale și (cum este cazul reducerii numărului de
parlamentari sau al reducerii indemnizațiilor parlamentarilor), Comisia de la Vene ția, în documentul
intitulat Linii directoare pentru organizarea referendumului, adoptat la cea de-a 68-a sesiune plenară
(13—14 octombrie 2007), a reținut că efectele referendumului trebuie să fie expres prevăzute în
Constituție sau prin lege, fie că referendumul este consultativ, fie că este decizional. Totodată, este
preferabil ca un referendum asupra chestiunilor de principiu sau a altor propuneri formulate generic să
aibă caracter consultativ. Dacă însă are caracter decizional, trebuie să existe norme care să prevadă
în mod expres procedura ulterioară.
285. În cazul referendumului consultativ, faptul că nu este stabilită o astfel de procedură
ulterioară nu se traduce într-o lipsă a efectelor acestui referendum. Din această perspectivă, ceea ce
distinge un referendum consultativ de unul decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la
respectarea sau nu a voinței populare — această voin ță nu poate fi ignorată de ale șii poporului,
întrucât este o expresie a suveranității naționale —, ci  caracterul efectului referendumului (direct sau
indirect). Spre deosebire de referendumul decizional, referendumul consultativ produce un efect
indirect, în sensul că necesită intervenția altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru
a pune în operă voința exprimată de corpul electoral (a se vedea Decizia nr.682 din 27 iunie 2012,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.473 din 11 iulie 2013).
286. Această interpretare se întemeiază și pe principiul loialită ții constitu ționale, desprins și
interpretat prin coroborarea dispozițiilor constituționale ale art.1 — „Statul român”, art.2 —
„Suveranitatea” și art.61 — „Rolul și structura” (Parlamentului), principiu care, în această materie,
impune ca autoritățile cu competențe decizionale în domeniile vizate de problematica supusă
referendumului (în cazul de față Parlamentul) să ia în considerare, să analizeze și să identifice
modalități de punere în practică a voinței exprimate de popor. O altă viziune asupra efectelor
referendumului consultativ l-ar reduce pe acesta la un exerci țiu pur formal, un simplu sondaj de opinie.
287. În concluzie, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reglementarea, în cadrul
dispozițiilor art.90 alin.(1) din Constituție, a efectelor juridice pe care rezultatul referendumului
consultativ le produce, precum și a procedurii ulterioare organizării unui astfel de scrutin.
288. Pentru formularea unei astfel de recomandări, Curtea a ținut seama și de situa ția juridică
creată ca urmare a organizării referendumului na țional din 22 noiembrie 2009, ini țiat de Pre ședintele
României și confirmat de Curtea Constituțională prin Hotărârea nr.37 din 26 noiembrie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.923 din 30 decembrie 2009. Cu acel prilej, Curtea a
reținut că voința politică a poporului, manifestată prin intermediul referendumului, a fost aceea a
desființării uneia dintre Camerele Parlamentului și a stabilirii unui număr maxim de parlamentari,
determinat potrivit condițiilor legale, modificări esențiale în structura autorită ții legiuitoare, care
impuneau modificarea Legii fundamentale. Voin ța populară exprimată la acest scrutin a rămas fără
consecințe juridice.
289. În ceea ce privește dispozițiile alin.(3) al art.90, acesta instituie la nivel constitu țional pragul/
condiție de validare a referendumului național: participarea a cel pu țin 30% din numărul persoanelor
înscrise în listele electorale.
290. Reglementarea sau modificarea condițiilor privind validarea referendumului este de
competența exclusivă a legiuitorului, numai acesta fiind cel îndreptă țit potrivit art.73 alin.  (3) lit.d) din
Constituție să reglementeze organizarea și desfășurarea prin lege organică a acestui instrument de
consultare populară.
291. Curtea apreciază că stabilirea cvorumului de participare la referendum este un atribut al
legiuitorului ordinar, astfel că nu se impune reglementarea unei norme de rang constitu țional cu un
atare obiect.
292. Prin urmare, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, eliminarea dispozi țiilor art.90 alin.
(3), propus a fi introduse prin legea de revizuire.
293. În cazul în care legiuitorul constituant nu î și însu șe ște recomandarea formulată de Curte,
este necesară introducerea în Constituție a unor norme tranzitorii cu privire la momentul intrării în
vigoare a dispozițiilor care stabilesc cvorumul de participare la referendum, moment care nu poate fi
anterior celui stabilit de Curtea Constituțională prin Decizia nr.334 din 26 iunie 2013, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.407 din 5 iulie 2013, respectiv anterior împlinirii unui an de la
data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a dispozi țiilor legale prin care se aduc
modificări legii referendumului.
Articolul 91 — Atribuții în domeniul politicii externe
294. Prin articolul unic pct.80 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.91, prin
introducerea unui nou alineat, alin.(11), după cum urmează: „(11) Președintele reprezintă România la
reuniunile Uniunii Europene având ca temă relațiile externe ale Uniunii Europene, politica de
securitate comună, modificarea sau completarea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.”
295. Formularea cuprinsă în art.10 alin.(2) teza a doua și art.15 alin.(2) din Tratatul privind
Uniunea Europeană, referitor la compunerea Consiliului European — șefii de stat sau de guvern ai
statelor membre —, este una generică și nu obligă statele membre care au un executiv bicefal să
asigure reprezentarea lor atât prin șeful de stat, cât și prin cel al Guvernului, ci, mai degrabă, prin
interpretarea teleologică a textului, se ajunge la ideea că scopul acesteia este de a asigura
reprezentarea statului membru la cel mai înalt nivel de către autoritatea publică competentă.
296. Prin urmare, sintagma utilizată în propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției, potrivit
căreia „Președintele reprezintă România la reuniunile Uniunii Europene”, prezintă un grad mare de
generalitate, creând confuzie cu privire la competențele institu ției preziden țiale în acest domeniu.
297. Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reformularea acestor dispozi ții în sensul
circumscrierii obligației de reprezentare a României de către șeful statului la reuniunile Consiliului
European.
Articolul 95 — Suspendarea din funcție
298. Prin articolul unic pct.85 din propunerea de revizuire a Constitu ției se modifică art.95, prin
introducerea unui nou alineat, alin.(3 1), după cum urmează: „(31) Dacă referendumul de demitere din
funcție este valid, dar propunerea de demitere nu întrune ște o majoritate de 50% plus unu din voturile
valabil exprimate, Parlamentul va fi dizolvat, urmând ca în termen de 45 de zile calendaristice să se
organizeze alegeri parlamentare anticipate. Prevederile art.90 alin.(3) se aplică în mod
corespunzător.”
299. Norma modificatoare instituie o sancțiune politică aplicată Parlamentului în ipoteza în care
propunerea de demitere a Președintelui României, ca urmare a suspendării din func ție prin hotărârea
Senatului și a Camerei Deputaților, adoptată în ședin ță comună, nu întrune ște majoritatea de 50%
plus unu din voturile valabil exprimate la referendumul organizat pentru demiterea șefului statului.
Astfel, dacă decizia Parlamentului de a-l suspenda și, ulterior, de a-l demite pe Pre ședinte nu are
susținerea populară, manifestată în mod democratic prin referendum, sanc țiunea aplicată legiuitorului
apare ca o consecință firească în mecanismul funcționării institu țiilor statului, în cadrul democra ției
constituționale.
300. Astfel, norma propusă instituie un nou caz de dizolvare a Parlamentului, care intervine de
jure, în temeiul dispoziției constituționale. Însă norma nu este clară și previzibilă din perspectiva
momentului în care operează sancțiunea — „Parlamentul va fi dizolvat” — și nici din perspectiva
actului juridic prin care se constată dizolvarea. Atât timp cât dizolvarea este condi ționată de validitatea
referendumului și de constatarea rezultatului acestuia, atribu ții care intră în competen ța Cur ții
Constituționale, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă completarea normei constitu ționale în
sensul că, în ipoteza dată, dizolvarea Parlamentului să fie constatată prin aceea și hotărâre a instan ței
constituționale prin care sunt confirmate rezultatele referendumului.
301. Întrucât Curtea a recomandat eliminarea modificărilor propuse dispozi țiilor art.90 alin.(3),
care stabilesc cvorumul de participare la referendum, pe motiv că reglementarea nu are rang
constituțional, cu unanimitate de voturi, se recomandă și eliminarea dispozi țiilor art.95 alin.(3 1) teza a
doua.
Capitolul III — Guvernul
Articolul 102 — Rolul și structura
302. Prin articolul unic pct.90 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduce
un nou alineat, alin.(31), în cadrul aceluiași articol, după cum urmează:
„(31) Guvernul asigură reprezentarea României la reuniunile institu țiilor Uniunii Europene, cu
excepția celor prevăzute la art. 91 alin.(11)”.
303. Curtea constată că modificarea propusă cu privire la art. 102 din Constituție, prin
introducerea alineatului (31), este una care poate afecta buna funcționare a institu țiilor statului.
304. Sub aspectul terminologiei folosite, se remarcă o diferen ță între acest text care se referă la
„reuniunile instituțiilor Uniunii Europene” și cel al articolului unic pct.80 din propunerea de revizuire
referitor la introducerea unui nou alineat, alin.(1 1), la art.91 din Constituție, care privește „reuniunile
Uniunii Europene”.
305. De asemenea, este evident că reuniunile Consiliului European pot viza teme și domenii
multiple (de la politica internă la cea externă a Uniunii Europene) și că la reuniunile altor institu ții
europene, indiferent de tema dezbătută (relații externe, securitate), participă numai reprezentan ții
Guvernului (de exemplu, Consiliul Uniunii Europene).
306. A accepta logica textelor propuse ar însemna că există o reprezentare paralelă și partajată
a României la Consiliul European, la reuniunile acestuia putând participa atât prim-ministrul, cât și
Președintele României. Mai mult, dacă una și aceea și reuniune are teme care, potrivit ini țiativei de
revizuire a Constituției, intră în sfera de competență a Pre ședintelui României și a prim-ministrului, se
ajunge la situația în care reprezentarea României să fie fragmentată, la unele puncte ale ordinii de zi
participând Președintele, iar la altele prim-ministrul. O asemenea abordare a competen țelor celor
două instituții este contrară prevederilor Tratatului Uniunii Europene, în accep țiunea căruia din partea
statului membru participă un reprezentant pe reuniune.
307. De asemenea, a accepta logica textelor propuse ar însemna, spre exemplu, ca
reprezentarea României la Consiliul Uniunii Europene să fie asigurată, în func ție de obiectul de
activitate al formațiunii acestuia, de Președintele României sau de prim-ministrul. Astfel, art.16 alin.(2)
din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede: „Consiliul este compus din câte un reprezentant la
nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl
reprezintă și să exercite dreptul de vot”.
308. De asemenea, potrivit art.16 alin.(6) teza întâi și a doua din Tratatul privind Uniunea
Europeană, Consiliul Uniunii Europene „se întrune ște în cadrul diferitelor forma țiuni”, iar una dintre
aceste formațiuni, și anume Consiliul Afaceri Generale, „asigură coeren ța lucrărilor diferitelor
formațiuni ale Consiliului, (...) pregătește reuniunile Consiliului European și urmăre ște aducerea la
îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu pre ședintele Consiliului European și cu Comisia”.
Mai mult, o altă formațiune, respectiv Consiliul Afaceri Externe, „elaborează ac țiunea externă a
Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, și asigură coeren ța ac țiunii
Uniunii” [art.16 alin.(6) teza a treia din Tratat]. A șadar, atribu ția de a participa la reuniunile Consiliului
aparține reprezentanților de la nivel ministerial ai fiecărui stat membru.
309. În acest context, Curtea reține, pe de o parte, că reprezentarea României la Consiliul
European trebuie să fie unitară, iar, pe de altă parte, nu se poate nega Guvernului competen ța sa
plenară de a asigura reprezentarea României la Consiliul Uniunii Europene indiferent de temele
dezbătute în formațiunile acestuia.
310. De aceea, textul trebuie corelat cu cerin țele art.10 din Tratat pentru a se realiza o
reprezentare unitară a României la Consiliul European. În acest sens, o solu ție este și cea din
prezent, și anume reprezentarea statului de către Pre ședintele României, în condi țiile prevăzute prin
Decizia Curții Constituționale nr.449 din 6 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.784 din 14 decembrie 2013, acesta trebuind să-l mandateze pe prim-ministru să participe
la aceste reuniuni, dacă sunt întrunite anumite criterii obiective, precum: (1) autoritatea publică cea
mai bine poziționată în raport cu subiectele abordate în cadrul Consiliului European, (2) pozi ția
Președintelui României sau a prim-ministrului asupra acestor subiecte să fie legitimată de un punct de
vedere concordant cu cel al Parlamentului sau (3) dificultă țile pe care le implică sarcina implementării
celor stabilite în cadrul Consiliului European.
 311. Astfel, Curtea constată că, în niciun caz, în textul Constitu ției nu se poate adopta o
asemenea concepție limitativă, precum cea prezentată în propunerea de revizuire a Constitu ției,
pentru că, în caz contrar, se ajunge la crearea unor blocaje sub aspectul competen țelor
constituționale ale celor două autorități implicate. De aceea, solu țiile normative propuse trebuie
regândite și corelate pentru ca, în final, să nu se ajungă la încălcarea chiar a Tratatului privind
Uniunea Europeană.
312. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării art.102 din Constituție, prin introducerea unui nou alineat, alin.(3 1).
Articolul 103 — Învestitura
313. Prin articolul unic pct.91 și 92 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se
modifică alin.(1) și (3) al art.103 din Constitu ție și se introduc trei noi alineate, alin.(3 1)—(33), în cadrul
aceluiași articol, după cum urmează:
„(1) Președintele României îl desemnează drept candidat pentru func ția de prim-ministru pe
reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alian ța politică participante la alegeri care au
obținut cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor. În cazul
în care există mai multe formațiuni politice care au participat la alegeri și care au ob ținut acela și
număr de mandate, Președintele României îl desemnează drept candidat pentru func ția de prim-
ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alian ța politică participante la alegeri,
care au obținut cel mai mare număr de voturi, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.
........................................................................................................................................
(3) Programul și lista Guvernului se dezbat de Senat și de Camera Deputa ților, în ședin ță
comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorită ții senatorilor și deputa ților.”
„(31) În cazul în care candidatul pentru funcția de prim-ministru î și depune mandatul, nu se
prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu
obține votul de încredere, Președintele României îl desemnează drept candidat pentru func ția de
prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alian ța politică participante la
alegeri care au obținut al doilea cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului
oficial al alegerilor.
(32) În cazul în care cel de-al doilea candidat la func ția de prim-ministru î și depune mandatul, nu
se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu
obține votul de încredere, Președintele României îl desemnează drept candidat pentru func ția de
prim-ministru pe reprezentantul propus de o coaliție de forma țiuni politice parlamentare care
însumează majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.
(33) În cazul în care cel de-al treilea candidat la func ția de prim-ministru î și depune mandatul, nu
se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu
obține votul de încredere, Președintele României dizolvă Parlamentul.”
314. Modificările propuse la art.103 din Constitu ție reglementează o nouă procedură de
desemnare a candidatului pentru funcția de prim-ministru. Potrivit acesteia, Pre ședintele României
este obligat să desemneze drept candidat pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de
alianța politică participante la alegeri care au obținut cel mai mare număr de mandate parlamentare
sau, în caz de paritate a numărului de mandate, pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv
de alianța politică participante la alegeri care a ob ținut cel mai mare număr de voturi. Dacă acesta î și
depune mandatul, nu se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în
termenul prevăzut sau nu obține votul de încredere, Pre ședintele României este obligat să
desemneze drept candidat pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alian ța politică
participante la alegeri care a obținut al doilea cel mai mare număr de mandate parlamentare. Dacă și
acesta își depune mandatul, nu se prezintă în fa ța Parlamentului pentru acordarea votului de
încredere în termenul prevăzut sau nu obține votul de încredere, Pre ședintele României va desemna
drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul propus de o coali ție de forma țiuni
politice parlamentare care însumează majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, potrivit
rezultatului oficial al alegerilor. În fine, dacă nu se reu șe ște formarea Guvernului nici după această a
treia încercare, Președintele este obligat să dizolve Parlamentul.
315. Curtea observă că inițiatorii propunerii de revizuire a Constitu ției aduc în discu ție o
procedură de desemnare a candidatului pentru func ția de prim-ministru în trei trepte bazată atât pe
rezultatul electoral obținut de partidele sau alian țele politice participante la alegeri clasate pe primele
două poziții, cât și pe capacitatea unei alianțe politice parlamentare de a asigura majoritatea absolută
a mandatelor parlamentare. Astfel, Curtea constată că textul analizat pune accent pe rezultatul
electoral obținut de partidele sau alianțele politice participante la alegeri, conferind doar un caracter
ultim și subsidiar capacității unei alianțe politice parlamentare de a asigura majoritatea absolută a
mandatelor parlamentare.
 316. În accepțiunea propunerii legislative de revizuire, aceste criterii nu sunt concurente, ci
consecutive, astfel încât doar dacă nu se reu șe ște, din vreun motiv sau altul, învestirea Guvernului în
baza primului criteriu, Președintele României va apela la cel de-al doilea. Stabilirea unei ordini rigide
în desemnarea candidatului poate crea serioase probleme de natură să afecteze buna func ționare a
statului, dintre care Curtea reține situația în care partidul politic, respectiv alian ța politică participante
la alegeri care a obținut cel mai mare număr de mandate parlamentare nu dispune de majoritatea
absolută a mandatelor parlamentare. De multe ori, există în țelegeri/acorduri între partide/alian țe
politice — care nu au obținut cel mai mare număr de mandate — cu privire la desemnarea unei
anumite persoane drept candidat pentru funcția de prim-ministru, mai ales în cazul în care două sau
mai multe partide au obținut un număr de mandate foarte apropiat; în acest caz, se poate ajunge la
coagularea unei majorități parlamentare absolute din partidele sau alian țele politice aflate pe locurile
imediat următoare. Or, potrivit textului propus, Pre ședintele României este obligat să desemneze
drept candidat o persoană propusă de partidul/alian ța politică ce a câ știgat numărul cel mai mare de
mandate, deși este evident, încă de la început, că acesta nu va putea ob ține votul de învestitură din
partea Parlamentului. De aceea, noul text nu ține cont de realitatea politică și este de natură a crea
premisele unor alegeri anticipate repetate.
317. De asemenea, Curtea observă că textul propus a fi introdus la art.103, respectiv alin.(3 3), nu
este corelat cu cel propus la art.89 alin.(1) din Constitu ție, în sensul că, dacă Pre ședintele României
este obligat să dizolve Parlamentul, nu se mai justifică necesitatea consultării pre ședin ților celor două
Camere ale Parlamentului și a președinților partidelor, forma țiunilor sau alian țelor politice
parlamentare. O atare consultare ar fi fost necesară doar în situa ția în care acesta poate să dizolve
Parlamentul — astfel cum prevede actualul art. 89 alin.(1) din Constituție. De asemenea, Curtea mai
observă că nu se prevede termenul în care va fi dizolvat Parlamentul.
318. Având în vedere neajunsurile la care conduce procedura mai sus analizată, Curtea constată
că procedura de desemnare a candidatului la func ția de prim-ministru trebuie să aibă în vedere în
mod concurent cele două criterii anterior men ționate, pentru că nu se poate ignora nici rezultatul
electoral al competitorilor electorali, dar nici finalitatea procedurii, respectiv desemnarea unui candidat
care să poată asigura coagularea unei majorită ți parlamentare în vederea ob ținerii votului de
încredere.
319. De aceea, Președintele României, neputând avea rol de decident în această procedură, ci
de arbitru și mediator între forțele politice, are doar competen ța de a desemna drept candidat pe
reprezentantul propus de alianța politică sau partidul politic care de ține majoritatea absolută a
mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul
propus de alianța politică sau partidul politic care poate asigura sus ținerea parlamentară necesară
obținerii votului de încredere al Parlamentului.
320. Mai mult, Curtea observă că actualul text al art.103 din Constitu ție se referă și la situa ția în
care mandatul Guvernului încetează înainte de termen, potrivit art.106, art.107 alin.(3) teza întâi,
art.113 sau art.114 din Constituție. Noua reglementare propusă are ca premisă doar situa ția în care
Președintele Românei desemnează candidatul pentru func ția de prim-ministru imediat după ce au
avut loc alegerile parlamentare. Astfel, chiar dacă Guvernul a fost demis printr-o mo țiune de cenzură,
propunerea candidatului va aparține invariabil partidului/alian ței politice participante la alegeri care a
obținut cel mai mare număr de mandate parlamentare indiferent de situa ția politică existentă.
Totodată, se poate întâmpla ca pe parcursul legislaturii partidul politic sau alian ța politică participante
la alegeri care a obținut cel mai mare număr de mandate parlamentare să se desfiin țeze sau să se
scindeze, ceea ce implică atât dificultăți în determinarea partidului politic sau alian ței politice al
cărui/cărei reprezentant trebuie desemnat drept candidat, cât și obligativitatea parcurgerii unei
proceduri care oricum nu ar avea nicio finalitate sub aspectul ob ținerii votului de încredere.
321. În consecință, Curtea constată că textul propus, prin mecanismul de desemnare a
candidatului pentru funcția de prim-ministru, instituie un monopol al partidului politic sau alian ței
politice participante la alegeri care a obținut cel mai mare număr de mandate parlamentare, fără a
deține majoritatea absolută, în privința propunerii reprezentantului ce urmează a fi desemnat drept
candidat, neținând cont de necesitatea asigurării actului de guvernare în condi țiile unei sus țineri
parlamentare care să permită obținerea votului de învestitură și realizarea programului de guvernare.
Or, în aceste condiții, reglementarea unui mecanism constrângător în privin ța libertă ții de ac țiune a
partidelor politice parlamentare are drept efect imposibilitatea adaptării solu ției normative analizate la
noile situații intervenite.
322. Astfel, deși aparent textul analizat clarifică competen țele Pre ședintelui României, prin
rigidizarea excesivă a procedurii de desemnare a candidatului pentru func ția de prim-ministru, pe de o
parte, nu acoperă toate ipotezele constituționale posibile, iar, pe de altă parte, nu ține cont de
configurația/situația politică existentă în Parlament. În aceste condi ții, o atare procedură lipsită de
flexibilitate poate da naștere cu ușurință la crize politice și, astfel, se constituie într-un obstacol
constituțional real.
323. Curtea mai observă că, sub aspectul terminologiei folosite în privin ța candidatului desemnat
pentru funcția de prim-ministru, se repetă sintagma „î și depune mandatul, nu se prezintă în fa ța
Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu ob ține votul de
încredere” în condițiile în care toate cele trei ipoteze au în vedere faptul că acesta nu a ob ținut votul
de încredere indiferent de motivele care au determinat acest lucru.
324. Pe de altă parte, prin modalitatea de desemnare a candidatului pentru func ția de prim-
ministru, se ajunge la o nesocotire a votului liber exprimat de către alegători în cadrul alegerilor
parlamentare, deoarece creează premisele desemnării candidatului din rândurile partidului politic sau
alianței politice cu cel mai mare număr de mandate sau voturi în detrimentul unei alian țe politice
postelectorale care poate asigura susținerea parlamentară necesară ob ținerii votului de încredere al
Parlamentului. De aceea, rezultatul electoral, ce reprezintă voin ța corpului electoral exprimată prin vot,
impune ca Președintele României să desemneze candidatul pentru func ția de prim-ministru pe
reprezentantul propus de alianța politică sau partidul politic care de ține majoritatea absolută a
mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul
propus de alianța politică sau partidul politic care poate asigura sus ținerea parlamentară necesară
obținerii votului de încredere al Parlamentului.
325. A reglementa, chiar la nivel constituțional, dreptul unei minorită ți parlamentare de a propune
desemnarea, în mod invariabil, a candidatului pentru func ția de prim-ministru înseamnă a accepta că
se poate învesti un Guvern fără legitimare electorală. A nu ține cont de faptul că cetă țenii au ales în
favoarea unor competitori electorali care formează sau pot forma o majoritate absolută, de natură a
asigura învestirea Guvernului, înseamnă a afecta în mod decisiv dreptul de vot, întrucât exprimarea
dreptului de vot vizează, în mod direct, configura ția politică a Parlamentului, iar, indirect, învestirea
Guvernului. În aceste condiții, Curtea constată că textul propus suprimă o garan ție a dreptului de vot,
și anume respectarea rezultatului votului liber exprimat.
326. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
modificării aduse art.103 alin.(1) și (3) din Constitu ție, precum și a completării art.103 din Constitu ție
cu trei noi alineate, alin.(3 1)—(33), referitoare la modalitatea de desemnare de către Pre ședintele
României a candidatului la funcția de prim-ministru, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute la
art.152 alin.(2) din Constituție.
Articolul 110 — Încetarea mandatului
327. Prin articolul unic pct.98 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(1) al art.110 din Constituție, după cum urmează:
„(1) Guvernul își exercită mandatul până la data învestirii noului Guvern.”
328. Curtea constată că textul propus suprimă o garan ție a dreptului de vot, respectiv cea privind
respectarea rezultatului votului liber exprimat. În acest sens, Curtea re ține că actualul text al art.110
alin.(1) din Constituție prevede că Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor
parlamentare generale. O atare soluție este justificată, întrucât învestitura a fost realizată de un
Parlament a cărui configurație politică a rezultat în urma unor alegeri parlamentare în care cetă țenii
și-au exprimat dreptul de vot, rezultând, astfel, o anumită majoritate parlamentară. Or, legitimarea
Guvernului pentru a-și exercita mandatul subzistă pe perioada cât se men ține mandatul Parlamentului
care l-a învestit. Așadar, votul de învestitură din partea Parlamentului legitimează Guvernul până la
exprimarea unei noi opțiuni politice de către corpul electoral în cadrul unor noi alegeri parlamentare.
De aceea, continuarea mandatului Guvernului după ce aceste alegeri au fost validate până la data
învestiturii noului Guvern, așa cum se propune la articolul unic pct.98, nesocote ște voin ța liber
exprimată de corpul electoral în cadrul alegerilor parlamentare.
329. O atare situație tranzitorie, respectiv perioada cuprinsă între validarea alegerilor
parlamentare generale și învestirea noului Guvern, poate dura o foarte lungă perioadă și depinde
exclusiv de comportamentul constituțional și politic al autorită ților publice implicate în procesul de
învestitură a noului Guvern.
330. Se ajunge la o nesocotire a votului exprimat de către alegători în cadrul alegerilor
parlamentare, ceea ce afectează în mod decisiv dreptul de vot. A nu ține cont de faptul că cetă țenii au
ales un nou Parlament și de faptul că, odată cu exprimarea votului în cadrul unor alegeri libere,
Guvernul învestit în baza rezultatelor alegerilor precedente își pierde legitimitatea, se ajunge la
suprimarea unei garanții a dreptului de vot, și anume respectarea rezultatului votului liber exprimat.
331. Așadar, exprimarea dreptului de vot vizează, direct, o nouă configurare politică a
Parlamentului și, implicit, a Guvernului, și, indirect, pierderea legitimită ții populare de către
Parlamentul ales potrivit opțiunilor exprimate la alegerile anterioare și de către Guvernul învestit de
acesta. De altfel, în actuala reglementare constitu țională, mandatul Parlamentului are o durată de 4
ani și se prelungește până la întrunirea legală a noului Parlament, iar Guvernul î și exercită mandatul
până la validarea alegerilor parlamentare și poate efectua numai acte de administrare până la
depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. În aceste condi ții, Curtea constată că în
perioada cuprinsă între expirarea mandatului obținut pe baza alegerilor și până la întrunirea noului
Parlament sau învestirea noului Guvern este o situa ție tranzitorie ce nu poate justifica existen ța unui
mandat de plin drept al Parlamentului sau al Guvernului rezultat pe baza unui vot popular anterior.
332. Curtea reține că autorii propunerii de revizuire nu au corelat modificarea astfel propusă —
care încalcă limitele revizuirii — cu alineatul (4) al aceluia și art.110 care face, în continuare, trimitere
la alineatul (1), respectiv are în vedere un Guvern al cărui mandat a încetat la data validării alegerilor
parlamentare generale și care, astfel, îndeplinește numai acte necesare pentru administrarea
treburilor publice. Or, ipoteza nou introdusă se referă la un Guvern cu mandat deplin, excluzând
posibilitatea unui Guvern al cărui mandat să fi încetat în perioada cuprinsă între validarea alegerilor
parlamentare generale și data învestirii noului Guvern.
333. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
modificării aduse art.110 alin.(1) din Constitu ție, referitor la durata mandatului Guvernului, întrucât
încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin.(2) din Constituție.
Capitolul IV — Raporturile Parlamentului cu Guvernul
Articolul 114 — Angajarea răspunderii Guvernului
334. Prin articolul unic pct.102 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(1) al art.114 din Constituție, după cum urmează:
„(1) Guvernul își poate angaja, o singură dată într-o sesiune parlamentară, răspunderea în fa ța
Senatului și a Camerei Deputaților, în ședință comună, asupra unui program, a unei declara ții de
politică generală sau a unui proiect de lege”.
335. Cu privire la această soluție normativă, Curtea, prin Decizia nr.799 din 17 iunie 2011 asupra
proiectului de lege privind revizuirea Constituției României, a stabilit că „Prin limitarea cantitativă a
posibilității Guvernului de a folosi această procedură în cursul unei sesiuni parlamentare sunt
eliminate premisele exercitării abuzive din partea Guvernului a dreptului constitu țional de a- și angaja
răspunderea în fața Parlamentului, iar, în ceea ce prive ște autoritatea legiuitoare, aceasta î și poate
exercita competența în plenitudinea sa, așa cum este conferită de art.61 alin.(1) din Constitu ție”.
336. În acest context, Curtea reamintește o recomandare propusă chiar prin textul Deciziei
nr.799 din 17 iunie 2011, referitoare la completarea prevederilor art.114 alin.(1) din Constitu ție, în
sensul limitării obiectului asupra căruia Guvernul își poate angaja răspunderea la un program, o
declarație de politică generală sau la un singur proiect de lege care să reglementeze unitar rela ții
sociale care privesc un singur domeniu. Prin decizia men ționată, Curtea a arătat că „lipsa unei atari
condiționări cu privire la sfera de reglementare a proiectului de lege ar conduce la eludarea
prevederilor constituționale propuse spre modificare, și anume posibilitatea angajării răspunderii o
singură dată pe sesiune, întrucât dau posibilitatea Guvernului de a- și asuma răspunderea prin
intermediul unui proiect de lege, care în mod formal îndepline ște condi țiile constitu ționale, dar care,
printr-o structură complexă și un conținut eterogen, ar îngloba reglementări din domenii sociale foarte
diferite”.
337. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința art.114 alin.(1) din Constitu ție.
Articolul 115 — Delegarea legislativă
338. Prin articolul unic pct.103 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(6) al art.115 din Constituție, după cum urmează:
„(6) Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constitu ționale ori privind
regimul infracțiunilor, pedepselor și al executării acestora, nu pot afecta regimul institu țiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constitu ție, drepturile
electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică” .
339. Modificarea propusă la art.115 alin.(6) din Constitu ție vizează lipsa competen ței materiale a
Guvernului de a adopta ordonanțe de urgență cu privire la regimul infrac țiunilor, pedepselor și al
executării acestora, ceea ce este de natură a înlătura posibilitatea incriminării prin ordonan ță de
urgență, act normativ care intră în vigoare în ziua publicării sale. Se evită situa ția calificării drept
infracțiune a faptelor săvârșite chiar în ziua publicării ordonan ței de urgen ță în Monitorul Oficial al
României, Partea I (a se vedea, cu privire la o situa ție similară, Decizia nr.28 din 5 februarie 2013,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164 din 27 martie 2013), întrucât domeniul
menționat va putea fi reglementat numai prin lege organică, care, potrivit art.78 din Constitu ție, intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
340. În această ordine de idei, întrucât ordonan ța de urgen ță este un act normativ de nivelul
legii, subiectele cărora li se adresează trebuie să beneficieze de un timp minim pentru a lua la
cunoștință de reglementările acesteia și a-și adapta conduita în mod corespunzător, Curtea
sugerează necesitatea precizării exprese a datei intrării în vigoare a ordonan ței de urgen ță, respectiv
ziua imediat următoare celei de publicare a acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Capitolul V — Administrația publică
Articolul 119 — Consiliul Național de Securitate
341. Prin articolul unic pct.104 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
art.119 referitor la Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Din con ținutul normativ al propunerii rezultă că
noua reglementare are în vedere aceeași institu ție, a cărei denumire este însă schimbată în „Consiliul
Național de Securitate”.
342. Alin.(1) al art.119 în redactarea propusă va avea următorul cuprins: „Consiliul Național de
Securitate organizează și coordonează unitar activită țile care privesc securitatea na țională,
participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alian ță
militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii” .
343. Curtea observă că, spre deosebire de actuala reglementare, formularea propusă omite din
sfera de activități pe care Consiliul Național de Securitate urmează să le organizeze și să le
coordoneze unitar pe cele referitoare la „apărarea țării”, făcând referire doar la „securitatea națională”.
Or, în mod evident, sintagma „securitatea națională” nu include automat și „apărarea țării”. Aceasta,
deoarece „apărarea țării” presupune posibilitatea unei intervenții active, dinamice în cazul unor atacuri
sau al unor acțiuni ostile din exterior, pe când „securitatea națională” implică activități destinate
menținerii unei stări preexistente de liniște și de siguranță internă.
344. Curtea recomandă reintroducerea sintagmei „apărarea țării”, eliminarea acesteia neavând
nicio justificare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în ceea ce prive ște componenta externă a activită ții
Consiliului Național de Securitate, se face referire atât la „securitatea internațională”, cât și la
„apărarea colectivă”. Ca atare, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea propunerii de
modificare a dispozițiilor art.119 alin.(1) din Constituție.
345. Curtea reține că art.119 alin.(2) va avea, potrivit propunerii de revizuire, următorul con ținut:
„Consiliul Național de Securitate emite hotărâri care sunt obligatorii pentru autorită țile administra ției
publice și instituțiile publice”.
346. În prezent, Consiliul Suprem de Apărare a Țării este organizat și func ționează în baza Legii
nr.415/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.494 din 10 iulie 2002, care, la
art.3, prevede că, „în exercitarea atribuțiilor ce îi revin Consiliul Suprem de Apărare a Țării emite
hotărâri, potrivit legii, care sunt obligatorii pentru autorită țile administra ției publice și institu țiile publice
la care se referă. Acestea răspund, în condițiile legii, de măsurile luate pentru punerea lor în aplicare”.
Așadar, în prezent, obligativitatea hotărârilor emise de această institu ție vizează doar anumite
autorități și instituții, mai exact, cele la care acestea se referă.
347. Curtea observă că se propune ca hotărârile Consiliului Na țional de Securitate să fie
obligatorii pentru toate autoritățile administrației publice și institu țiile publice, fără niciun fel de
diferențiere. Din această perspectivă, noua reglementare imprimă Consiliului Na țional de Securitate
caracter de for legiuitor, ale cărui acte se impun în mod egal tuturor autorită ților administra ției publice
și instituțiilor publice, obligativitatea instituită la nivel constitu țional conferindu-le efecte similare legilor.
Or, o asemenea asimilare este inadmisibilă într-un stat de drept, organizat în baza principiului
separației și echilibrului puterilor, în cadrul democra ției constitu ționale, în care Parlamentul este
organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.
348. Totodată, Curtea reține că obligativitatea generalizată atribuită hotărârilor Consiliului
Național de Securitate poate afecta independența justiției, ca valoare constitu țională intangibilă, care
nu poate forma obiectul revizuirii.
349. De asemenea, poate apărea riscul ca, în unele situa ții, noua prevedere constitu țională să
conducă la suprimarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale cetă țenilor ori a unor garan ții ale
acestora, contrar dispozițiilor art.152 alin.(2) din Legea fundamentală.
350. Curtea observă că cel de-al treilea alineat care se propune să completeze art.119 din
Constituție pune Consiliul Național de Securitate sub controlul Parlamentului, stabilind că acesta
„prezintă anual sau oricând este solicitat rapoarte de activitate Parlamentului”. Această prevedere,
deși reprezintă o garanție pentru funcționarea Consiliului Na țional de Securitate în limitele impuse de
exigențele democrației constituționale, totuși, nu este suficientă, întrucât prezentarea rapoartelor de
activitate devine o simplă informare în condițiile în care însu și Parlamentului ar urma să i se opună
obligativitatea hotărârilor Consiliului.
351. Pentru aceste considerente, Curtea, cu unanimitate de voturi, constată
neconstituționalitatea introducerii în cuprinsul art.119 din Constitu ție a alin.(2), referitor la
obligativitatea hotărârilor Consiliului Național de Securitate, întrucât nesocote ște prevederile art.152
alin.(1) și (2) din Legea fundamentală.
 Secțiunea 11 — Administrația publică centrală în teritoriu
Articolul 1191 — Prefectul și subprefectul
352. Articolul unic pct.105 din propunerea legislativă de revizuire a Constituției vizează inserarea
în cuprinsul capitolului V — „Administrația publică” a unei noi secțiuni, secțiunea 11 — „Administrația
publică centrală în teritoriu”, care ar urma să cuprindă un singur articol, art.119 1 — „Prefectul și
subprefectul”.
353. Alin.(5) al art.1191 prevede că „Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios
administrativ, un act al consiliului regional, județean sau local, al pre ședintelui consiliului jude țean, al
președintelui consiliului regional sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat
poate fi suspendat numai de instanța competentă, potrivit legii” .
354. Curtea remarcă faptul că noua reglementare men ține competen ța prefectului de a ataca în
fața instanței de contencios administrativ actele pe care le consideră nelegale emise de anumite
autorități ale administrației publice. Spre deosebire de actuala prevedere constitu țională, cuprinsă în
art.123 alin.(5) din Legea fundamentală, în care se statuează că actul atacat este suspendat de drept,
se propune ca actul atacat să poată fi suspendat numai de instan ța competentă, potrivit legii.
355. Curtea constată că includerea unei astfel de precizări în textul constitu țional este inutilă, de
vreme ce nu evidențiază nicio specificitate a efectelor acțiunii introduse de prefect prin compara ție cu
cele declanșate de oricare altă persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un
interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesolu ționarea în
termenul legal a unei cereri. În condițiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.154 din 7 decembrie 2004, persoana care se consideră
vătămată poate solicita instanței suspendarea executării actului administrativ până la pronun țarea pe
fond, aceasta urmând să aprecieze dacă se impune suspendarea acestuia. Ca atare, teza a doua a
alin.(5) al art.1191 apare ca redundantă.
356. Cu majoritate de voturi, Curtea recomandă eliminarea tezei a doua din alin.(5) al art.119 1 ce
se propune a fi introdus în Constituție.
Articolul 122 — Autorități județene și regionale
357. Prin articolul unic pct.107 se modifică art.122 — Autorități județene și regionale. În noua
formulare propusă, art. 122 alin.(1) are următorul cuprins: „Consiliul județean și președintele acestuia
reprezintă autoritatea administrației publice pentru coordonarea activită ții consiliilor comunale și
orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes regional” .
358. Curtea observă că textul are o redactare confuză, întrucât nu este clar dacă fiecare dintre
cele două entități în parte constituie o autoritate a administra ției publice sau dacă numai împreună, ca
subiect multiplu, ar putea să fie considerate ca reprezentând autoritatea administra ției publice
respective.
359. De aceea, Curtea, cu unanimitate de voturi, supune aten ției Parlamentului observa ția
privind reformularea propunerii de modificare a art.122 alin.(1) și, pentru identitate de ra țiune a alin.(2)
din același articol, referitor la consiliul regional și pre ședintele acestuia.
Capitolul VI — Autoritatea judecătorească
Secțiunea 1 — Instanțele judecătorești
360. Articolul unic pct.109 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției completează
art.126 alin.(4) în sensul că prin lege organică distinctă („legea sa”), se reglementează compunerea,
organizarea și regulile de funcționare a Înaltei Curți de Casa ție și Justi ție.
361. Modificarea nu pune în discuție limitele revizuirii. Curtea constată însă că nu se justifică o
reglementare distinctă a acestei instanțe, întrucât ea este supusă acelora și reguli generale de
organizare și funcționare cărora li se supun toate instan țele judecătore ști. Sub acest aspect,
expunerea de motive invocă argumente referitoare la tradi ție și la distinc ția pe care chiar dispozi țiile
constituționale o fac, prin nominalizarea expresă a Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție. Curtea re ține
însă că rațiuni de reglementare unitară a organizării și func ționării instan țelor judecătore ști, respectiv
de eficiență a acestui sistem, susțin soluția legislativă existentă în prezent, a unei legi unice de
organizare și funcționare a tuturor instanțelor judecătore ști.
362. Astfel fiind, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reconsiderarea solu ției legislative
privitoare la modificarea art. 126 alin.(4) din Constituție.
Secțiunea a 3-a — Consiliul Superior al Magistraturii
Articolul 133 — Rolul și structura
363. Potrivit articolului unic pct.110 din propunerea privind revizuirea Constitu ției, „Partea
introductivă și lit.b) ale alineatului (2) al articolului 133 se modifică și vor avea următorul cuprins:
«(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 21  membri, din care: [...] b) 4
reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputa ție
profesională și morală, aleși de Senat; aceștia participă numai la lucrările în plen.»
 364. Diferența față de forma actuală a textului constă în cre șterea numărului unei categorii de
membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, cea a reprezentan ților societă ții civile, de la 2 la 4, cu
menținerea neschimbată a numărului magistraților (judecători și procurori) care intră în componen ța
Consiliului, precum și a numărului membrilor de drept.
365. Examinând dispozițiile constituționale incidente în această materie, sub aspectul evolu ției
în timp, Curtea constată că legiuitorul constituant originar a conceput Consiliul Superior al Magistraturii
ca având în componență numai magistrați.
366. Cu prilejul revizuirii din anul 2003, s-a reglementat o nouă concep ție în ceea ce prive ște
structura Consiliului Superior al Magistraturii, fiind introdusă în componen ța sa categoria formată din
reprezentanții societății civile. Textul constituțional de referin ță are în prezent următoarea redactare:
„Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: a) 14 sunt aleși în adunările
generale ale magistraților și validați de Senat; ace știa fac parte din două sec ții, una pentru judecători
și una pentru procurori; prima secție este compusă din 9  judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;
b) 2 reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă
reputație profesională și morală, aleși de Senat; ace știa participă numai la lucrările în plen.”
367. În anul 2011, cu prilejul inițiativei Pre ședintelui României de revizuire a Constitu ției, s-a
propus reglementarea următoarei componențe a Consiliului Superior al Magistraturii: „Consiliul
Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: a) 10 sunt aleși în adunările generale
ale magistraților și validați de Parlament; aceștia fac parte din două sec ții, una pentru judecători și
una pentru procurori; prima secție este compusă din 5 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori; b)  
6 reprezentanți ai societății civile, care se bucură de înaltă reputa ție profesională și morală: 3 numi ți
de Parlament și 3 de către Președintele României”.
368. Prin Decizia nr.799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea
Constituției României, Curtea Constituțională a constatat că „modificările alin.(2) lit.a) și b) [...] ale
art.133 sunt neconstituționale, deoarece au ca efect încălcarea independen ței justi ției, în contradic ție
cu dispozițiile art.152 alin.(1) din Constituție”. Curtea a re ținut în acest sens următoarele: „îndeplinirea
rolului constituțional al Consiliului Superior al Magistraturii, acela de garant al independen ței justi ției,
precum și a principalelor atribuții care privesc cariera și răspunderea disciplinară a magistra ților,
presupune ca judecătorii și procurorii să aibă o pondere corespunzătoare imperativului constitu țional,
consacrat de art.133 alin.(1). Așa fiind, în virtutea atribu țiilor Consiliului Superior al Magistraturii,
componența acestui organism trebuie să reflecte specificitatea acestei activită ți, calitatea de
magistrați a membrilor — așa cum o impune însăși titulatura acestui organism suprem de
reprezentare, care cunosc în mod direct implicațiile activită ții desfă șurate de această categorie
profesională, fiind definitorie pentru hotărârile pe care le adoptă Consiliul. [...] Astfel, majorarea
numărului membrilor reprezentanților societății civile, deci a persoanelor din afara sistemului judiciar,
și schimbarea proporției de reprezentare în Consiliu, are consecin țe negative asupra activită ții
sistemului judiciar.”
369. Actuala propunere păstrează neschimbat numărul magistra ților din Consiliul Superior al
Magistraturii, mărind însă numărul reprezentanților societă ții civile, ceea ce determină o schimbare a
proporției de reprezentare în Consiliu. Astfel fiind, subzistă considerentele care au determinat solu ția
Curții Constituționale mai sus menționată, întrucât schimbarea propor ției de reprezentare, prin
mărirea numărului persoanelor din afara sistemului judiciar membre ale Consiliului, este de natură să
producă efecte negative asupra activității sistemului judiciar.
370. În concluzie, cu majoritate de voturi, Curtea constată că modificarea păr ții introductive și a
lit.b) ale alineatului (2) al articolului 133 este neconstitu țională, deoarece are ca efect încălcarea
independenței justiției, în contradicție cu dispozițiile art.152 alin.(1) din Constitu ție.
371. Potrivit articolului unic pct.111 din propunerea de revizuire a Constitu ției României,
„Alineatele (3) și (4) ale articolului 133 se modifică și vor avea următorul cuprins: «(3)  Președintele
Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an ce nu poate fi reînnoit, dintre
judecătorii prevăzuți la alineatul (2) litera a). (4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al
Magistraturii este de 4 ani.”
372. Cu privire la redactarea textului propus, Curtea constată însă că utilizarea no țiunii „reînnoit”,
cu referire la mandatul de un an al președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, este de natură să
determine divergențe de interpretare și posibile confuzii.
373. Curtea constată, totodată, că, spre deosebire de redactarea art.133 alin.(3) care, referindu-
se la mandatul președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, stabile ște că acesta „nu poate fi
reînnoit”, alin.(4) al aceluiași articol, care se referă la mandatul membrilor, nu mai cuprinde o
mențiune similară. Or, redactarea identică sub acest aspect a actualului text constitu țional a
determinat dificultăți în practică și contestarea dispozițiilor infraconstitu ționale care limitează înnoirea
mandatului de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Pronun țându-se asupra
constituționalității art.51 alin.(1) fraza întâi, sintagma „fără posibilitatea reînvestirii” din Legea
nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.628 din 1 septembrie 2012, Curtea Constitu țională a procedat la o interpretare teleologică
și sistematică a textelor constituționale, pentru a determina voin ța legiuitorului constituant în edictarea
acestor norme, reținând în acest sens că, „deși dispozițiile constitu ționale ale art.133 alin.(4) nu
prevăd expressis verbis interdicția reînvestirii membrilor aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii —
singura interpretare conformă cu principiile și dispozițiile constitu ționale și care este în spiritul Legii
fundamentale este aceea că mandatul de 6 ani în exercitarea func ției de membru ales al Consiliului
Superior al Magistraturii să nu poată fi reînnoit” (Decizia nr.22 din 17 ianuarie 2012, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.160 din 9 martie 2012).
374. Astfel fiind, pentru claritatea și precizia reglementării, se impune completarea art.133 alin.(4)
din Constituție, în mod simetric cu art.133 alin.(3), în sensul adăugării aceleia și sintagme: „ce nu
poate fi înnoit” . De altfel, și prin proiectul de lege privind revizuirea Constitu ției din anul 2011 s-a
propus introducerea expresă a interdicției mai sus men ționate, iar prin Decizia nr.799 din 17 iunie
2011, Curtea Constituțională a reținut că „modificarea propusă nu face decât să constitu ționalizeze
norma cuprinsă în legea organică” .
375. În concluzie, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea propunerii de
modificare a art.133 alin. (3) din Constituție în sensul înlocuirii termenului „reînnoit” cu cel de „înnoit”,
și completarea art.133 alin.(4) din Constituție, cât prive ște referirea la mandatul membrilor Consiliului
Superior al Magistraturii, cu sintagma „ce nu poate fi înnoit”.
376. Curtea constată, totodată, că prin propunerea de revizuire a Constitu ției se stabile ște o altă
durată a mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, și anume de 4  ani, în loc de 6 ani,
cât prevede Constituția în vigoare. Această modificare impune completarea, în mod corespunzător, a
dispozițiilor art.155 — Dispoziții tranzitorii din Constituție, prin precizarea expresă a faptului că
modificarea nu afectează mandatele în curs, actualii membri ai Consiliului Superior al Magistraturii
urmând să își continue activitatea până la data expirării mandatului pentru care au fost numi ți.
377. Astfel fiind, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă completarea art.155 din Constitu ție
în sensul introducerii unor norme tranzitorii cu privire la mandatul membrilor Consiliului Superior al
Magistraturii.
378. Articolul unic pct.112 din propunerea de revizuire a Constitu ției introduce un nou alineat,
(41), în structura art.133 din Constituție, cu următorul cuprins: „Magistrații aleși membri ai Consiliului
Superior al Magistraturii sunt revocați din funcție de adunările generale de la nivelul instan țelor sau
parchetelor pe care le reprezintă, potrivit legii speciale de organizare și func ționare.”
379. Curtea constată că acest text, introdus imediat după alineatul care prevede durata
mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, se referă doar la una dintre modalită țile de
încetare a calității de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, revocarea. Nici această
modalitate nu este însă reglementată în mod complet, fiind men ționată numai situa ția revocării la
cererea adunărilor generale de la nivelul instan țelor sau parchetelor, iar nu și aceea a revocării
solicitate de către președintele, vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii ori de o treime din
membri, modalități reglementate în prezent la nivel infraconstitu țional.
380. Alin.(41), propus a fi introdus în structura art.133 din Constitu ție, se referă numai la
revocarea din funcție de către adunările generale de la nivelul instan țelor sau parchetelor, ceea ce
creează incertitudini sub aspectul rolului Consiliului Superior al Magistraturii în privin ța acestei
proceduri. Or, intenția inițiatorilor propunerii de revizuire a Constitu ției nu a fost și nici nu ar fi putut fi
aceea de a exclude din competența plenului Consiliului Superior al Magistraturii o asemenea atribu ție,
care este de esența rolului acestei autorități, cu toate că formularea aleasă „sunt revocați din funcție”,
iar nu „pot fi revocați din funcție”, ar conduce la ideea unei exclusivități a adunărilor generale de la
nivelul instanțelor sau parchetelor de a dispune revocarea membrilor ale și ai Consiliului Superior al
Magistraturii.
381. Este adevărat că textul face trimitere la „legea specială de organizare și funcționare” , însă
această trimitere vizează exclusiv instituția revocării din func ție de către „adunările generale de la
nivelul instanțelor sau parchetelor pe care le reprezintă” . În plus, formula utilizată nu este riguroasă
din punct de vedere al terminologiei folosite, nefiind clar care ar putea fi regimul juridic al legii
„speciale”, câtă vreme Constituția se referă în art.73 la trei categorii de legi: constitu ționale, organice
și ordinare, stabilind că organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii se
reglementează prin lege organică.
382. În concluzie, Curtea reține că nu se justifică o constitu ționalizare doar pentru una dintre
modalitățile de încetare a calității de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, și doar a unuia
dintre cazurile de revocare. Reglementarea modalită ților de încetare a calită ții de membru al
Consiliului Superior al Magistraturii este de nivelul legii organice, iar nu constitu ționale. Formula
aleasă de inițiatori este lipsită de claritate și previzibilitate și, prin urmare, susceptibilă de a crea
dificultăți de interpretare și aplicare.
383. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea alin.(4 1)
propus a fi introdus în structura art.133 din Constitu ție.
Articolul 134 — Atribuții
384. La articolul unic pct.113 din propunerea de revizuire a Constitu ției se prevede reformularea
alin.(1) al art.134, referitor la atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul stabilirii în
competența secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii a propunerilor de numire în func ție a
judecătorilor și respectiv procurorilor, cu excepția celor stagiari, și completarea aceluia și alineat cu
următorul text: „Secția de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii gestionează în mod exclusiv
cariera profesională a judecătorilor, iar Secția de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii
gestionează în mod exclusiv cariera profesională a procurorilor. Hotărârile sec țiilor se atacă direct la
Înalta Curte de Casație și Justiție” .
385. Formularea textului este lipsită de claritate, insuficient elaborată și corelată cu celelalte
alineate ale aceluiași articol, iar soluția legislativă propusă este în parte criticabilă.
386. Astfel, teza finală a alin.(1) al art.134, astfel cum se propune a fi modificat, prevede că
„Hotărârile secțiilor se atacă direct la Înalta Curte de Casa ție și Justi ție” . Deși interpretarea literală a
textului ar conduce la ideea că toate hotărârile sec țiilor se atacă direct la Înalta Curte de Casa ție și
Justiție, concluzie fundamentată pe lipsa oricărei distincții cu privire la materia în care ar putea fi
pronunțate aceste hotărâri, interpretarea tezei citate în ansamblul alineatului din care face parte, și
care reglementează competența secțiilor în privința carierei judecătorilor și procurorilor, conduce la
concluzia că este vorba despre hotărârile care privesc numai această materie, a carierei judecătorilor
și procurorilor.
387. Către această din urmă concluzie conduce și interpretarea sistematică a art.134 din
Constituție, câtă vreme este păstrată actuala redactare a alin.(2) a aceluia și articol, potrivit căruia
„Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instan ță de judecată, prin sec țiile sale, în
domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor [...]” , precum și a alin.(3) potrivit căruia
„Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de
Casație și Justiție”.
388. Pe baza interpretării sistematice a art.134 din Constitu ție, după modificarea acestuia potrivit
propunerii de revizuire, se deduce însă că se realizează o distinc ție sub aspectul căilor de atac
împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, hotărârile
secțiilor la care se referă alin.(1) al art.134 se atacă „direct” la Înalta Curte de Casație și Justiție, pe
când hotărârile în materie disciplinară apar că nu pot fi atacate direct, câtă vreme lipse ște această
precizare din cuprinsul alin.(3) care stabilește cu privire la acestea că „pot fi atacate la Înalta Curte de
Casație și Justiție”. O astfel de distincție este de natură a crea o contradic ție între alin.(3) al art.134
din Constituție și alin.(2) al aceluiași articol, care se referă expres la competen ța sec țiilor Consiliului
Superior al Magistraturii, iar nu a Consiliului Superior al Magistraturii (a Plenului) în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor. Această din urmă concep ție fundamentează, de
altfel, și actuala reglementare infraconstituțională a procedurii disciplinare, prin dispozi țiile art.44—53
din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, potrivit art.51 alin.(3) din
Legea nr.317/2004, împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a
soluționat acțiunea disciplinară se poate exercita recurs, competen ța de solu ționare a acestuia
aparținând Completului de 5 judecători al Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție. A șadar, hotărârile
secțiilor în materie disciplinară se atacă direct la Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, excluzându-se
competența Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, acesta fiind sensul normei constitu ționale de
referință, necontestat până în prezent. Prin urmare, dacă aceasta este ra țiunea ini țiatorilor propunerii
de revizuire, ar trebui să se completeze în mod corespunzător și art.134 alin.  (3) din Constituție, prin
introducerea mențiunii „direct”, cu referire la contestarea la Înalta Curte de Casa ție și Justi ție a
hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară.
389. Sub aspectul conținutului soluției legislative propuse prin noua redactare a art.134 alin.(1)
din Constituție, este criticabilă opțiunea pentru contestarea hotărârilor referitoare la cariera
magistraților, pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, direct la Înalta Curte de
Casație și Justiție, excluzându-se competența Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și în ceea
ce privește cariera magistraților. Posibilitatea contestării lor în fa ța Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii ar asigura soluționarea mai rapidă a acestei categorii de litigii, degrevarea instan țelor și
evitarea cheltuielilor de judecată. Curtea constată în acest sens că no țiunea de „carieră a judecătorilor
și procurorilor” cuprinde o problematică foarte largă, astfel cum rezultă din dispozi țiile titlului II —
Cariera judecătorilor și procurorilor al Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și
completările ulterioare, respectiv: admiterea în magistratură, formarea profesională ini țială, numirea
judecătorilor și procurorilor ca urmare a promovării examenului de capacitate, formarea profesională
continuă și evaluarea periodică a acestora, promovarea judecătorilor și procurorilor și numirea în
funcțiile de conducere, delegarea, detașarea și transferul, suspendarea din func ție și încetarea
funcției de judecător sau procuror, magistrații-asisten ți ai Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție. Aceasta
înseamnă și încărcarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod direct, cu toate eventualele
contestații vizând această problematică.
390. În același sens, Curtea mai reține că, prin posibilitatea contestării hotărârilor în materia
carierei magistraților în fața Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-ar da con ținut art.  133 alin.
(1) din Constituție, rămas nemodificat, potrivit căruia „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul
independenței justiției”.
391. Pentru motivele arătate, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reconsiderarea solu ției
legislative consacrate de ultima teză a art.134 alin.(1) potrivit căreia „Hotărârile secțiilor se atacă
direct la Înalta Curte de Casație și Justiție”.
392. În acest context, Curtea amintește considerentele deciziilor nr.148 din 16 aprilie 2003
privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constitu ției României, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.317 din 12 mai 2003 și nr.799 din 17 iunie 2011 asupra
proiectului de lege privind revizuirea Constituției României, în sensul necesită ții reanalizării
caracterului definitiv și irevocabil al hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii consacrat de art.  
133 alin.(7) din Constituție.
393. Deși prin propunerea de completare a alin.(1) al art.  134 cu teza potrivit căreia „Hotărârile
secțiilor se atacă direct la Înalta Curte de Casație și Justiție” , s-a răspuns, în parte, printr-o
reglementare de nivel constituțional, imperativului asigurării accesului la justi ție în această materie,
considerentele deciziilor mai sus enunțate sunt valabile în ceea ce prive ște celelalte hotărâri ale
Consiliului Superior al Magistraturii, altele decât cele în materie disciplinară și de carieră, care rămân
supuse regimului prevăzut de art.133 alin.(7) din Constitu ție, adică sunt definitive și irevocabile.
Această soluție legislativă conservă antinomia la nivel constitu țional în raport cu dispozi țiile art.21
care reglementează accesul liber la justiție, sesizată în deciziile Cur ții Constitu ționale men ționate.
D. Titlul IV — Economia și finanțele publice
Articolul 135 — Economia
394. Prin articolul unic pct.114 din propunerea privind revizuirea Constitu ției se aduc modificări
sintagmei de început, precum și lit.a), d) și e) ale alin.(2) al art.135, după cum urmează:
„Statul garantează și promovează creșterea competitivită ții economiei române ști prin:
a) libertatea activităților economice, protecția concuren ței loiale, protec ția consumatorilor,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de produc ție; (...)
d) exploatarea resurselor de producție în condiții de maximă eficien ță economică și cu
acordarea accesului nediscriminatoriu tuturor celor interesa ți;
e) dezvoltarea economică în condițiile ocrotirii mediului înconjurător și men ținerii echilibrului
ecologic;”.
395. Curtea observă că, în prezent, art.135 alin.(2) lit.d) dispune că statul trebuie să asigure
„exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul na țional”, iar prin propunerea legislativă
se dorește introducerea exploatării „resurselor de producție în condiții de maximă eficien ță
economică și cu acordarea accesului nediscriminatoriu tuturor celor interesa ți” , fără a se mai face
referire la interesul național.
396. Referitor la această modificare, Curtea constată că propunerea legislativă de revizuire
înlocuiește condiția exploatării resurselor în concordan ță cu interesul na țional, cu condi ția maximei
eficiențe economice a exploatării acestora.
397. Curtea observă că acțiunea statului în concordan ță cu interesul na țional se constituie într-o
garanție a cetățenilor referitoare la protecția propriilor drepturi și libertă ți. Astfel, Curtea constată că
prin modificarea dorită se ajunge la ignorarea interesului general transpus în conceptul de interes
național în favoarea unui interes particular, a „celui interesat”, singura condiție fiind exercitarea
acestuia în condiții de maximă eficiență economică.
398. Având în vedere cele expuse, Curtea, cu unanimitate de voturi, constată că modificarea
adusă dispoziției art.135 alin. (2) lit.d) depășește limitele revizuirii, astfel cum acestea sunt prevăzute
în art.152 alin.(2) din Constituție.
399. În ceea ce privește lit.e) a art.135, Curtea re ține că în redactarea actuală statul trebuie să
asigure refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și men ținerea echilibrului ecologic, în timp
ce proiectul legii de revizuire prevede că statul garantează dezvoltarea economică în condi țiile ocrotirii
mediului înconjurător și menținerii echilibrului ecologic.
 400. Curtea observă că textul actual al Legii fundamentale corespunde exclusiv obliga ției
pozitive a statului corelativă dreptului la un mediu sănătos prevăzut de art.35 din Constitu ție. Pe de
altă parte, modificarea propusă pune în prim plan dezvoltarea economică, aceasta din urmă fiind
garantată și promovată de stat. Curtea apreciază că astfel se ajunge la o modificare a formulei
redacționale a textului, prin care se exclude obliga ția statului de a reface și ocroti mediul înconjurător
și de a menține echilibrul ecologic.
401. Curtea reține că, referitor la dreptul la un mediu sănătos, statul are atât obliga ții negative,
cât și obligații pozitive. În ceea ce privește obligațiile pozitive ale statului, acestea presupun crearea
unui cadru legislativ și administrativ care să aibă drept obiectiv prevenirea eficace a daunelor asupra
mediului și asupra sănătății umane (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 27 ianuarie
2009, pronunțată în Cauza Tătar împotriva României, paragraful 88). Astfel, măsurile în discuție
trebuie să aibă ca scop prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor necesare și
reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale.
402. Așa fiind, Curtea, cu unanimitate de voturi, constată că modificarea adusă dispozi ției art.135
alin.(2) lit.e) are ca rezultat suprimarea unei garan ții a dreptului la mediu sănătos prevăzut de art.35
din Legea fundamentală, încălcând art.152 alin.(2) din Constitu ție.
Articolul 1371 — Moneda națională și banca centrală
403. Prin articolul unic pct.115 din propunerea privind revizuirea Constitu ției, se dore ște
introducerea unui nou articol, art.1371, referitor la moneda națională și Banca Națională a României,
cu următorul conținut:
„Moneda națională și banca centrală
(1) Banca Națională a României este banca centrală a statului român, autoritate publică
autonomă, ale cărei prerogative, administrare și funcționare se reglementează prin lege, în
conformitate cu normele de drept internațional care decurg din tratatele la care România este parte.
(2) În exercitarea prerogativelor sale, Banca Na țională a României nu poate solicita sau primi
instrucțiuni de la nicio autoritate sau instituție a statului.
(3) Banca centrală are dreptul să emită însemne monetare pe teritoriul României.
(4) În conformitate cu tratatele constitutive și actele legislative ale Uniunii Europene, prin lege
organică se pot reglementa:
a) transferul de prerogative ale Băncii Naționale a României la Banca Centrală Europeană;
b) recunoașterea circulației și înlocuirea monedei naționale cu moneda euro.”
404. Curtea observă că articolul nou-introdus ar urma să poarte titlul marginal — „Moneda
națională și banca centrală”. În legătură cu acest aspect, Curtea recomandă fie eliminarea din titlu a
sintagmei „moneda națională”, întrucât moneda este stabilită de dispozi țiile art.137 alin.(2) teza întâi
din Constituție, fie, dacă se dorește menținerea titlului marginal, translatarea tezei întâi a alineatului
(2) al articolului 137 după alineatul (1) al articolului 137 1 cu renumerotarea celorlalte alineate.
405. În continuare, Curtea constată că, potrivit art.73 alin. (3) lit.i2), propus a fi introdus prin
articolul unic pct.61, statutul Băncii Naționale a României va fi reglementat prin lege organică, iar,
potrivit art.1371 alin.(1), prerogativele, administrarea și funcționarea acesteia vor fi reglementate prin
lege.
406. Curtea reține că, în prezent, statutul Băncii Na ționale a României este reglementat prin
Legea nr.312/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 30 iunie 2004. Din
analiza acestui act normativ rezultă că acesta cuprinde detalii referitoare la prerogativele,
administrarea și funcționarea Băncii Naționale a României. Astfel, aceste no țiuni sunt incluse în cea
de „statut”.
407. Curtea constată că textele propuse folosesc no țiuni paralele, care se circumscriu aceluia și
înțeles, și a căror folosire duce la confuzii în ceea ce prive ște categoria legii care poate fi utilizată
pentru adoptarea statutului Băncii Naționale a României. Având în vedere aceste aspecte, Curtea
recomandă corelarea dispozițiilor art.73 alin.(3) lit.i2) cu cele ale art.1371 alin.(1).
408. De asemenea, Curtea recomandă ca dispozițiile art.  1371 alin.(4) lit.b) din propunerea
legislativă de revizuire să fie corelate cu prevederile art.137 alin.(2) teza a doua din Constitu ție, având
în vedere că, deși, ambele texte reglementează aceea și situa ție — recunoa șterea circula ției și
înlocuirea monedei naționale — folosesc o terminologie neunitară, aceea de monedă a Uniunii
Europene și cea de monedă euro.
409. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
art.1371 propus a fi introdus în corpul Constituției.
Articolul 138 — Bugetul public național
410. Prin articolul unic pct.116 din propunerea privind revizuirea Constitu ției, se propune
modificarea art.138 alin.(1) și (2), după cum urmează:
 „(1) Bugetul public național cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și
bugetele locale ale comunelor, ale orașelor, ale jude țelor și ale regiunilor.
(2) Guvernul elaborează anual sau multianual proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurărilor
sociale de stat, pe care le transmite institu țiilor Uniunii Europene, după informarea prealabilă a
Parlamentului asupra conținutului acestora.”
411. Curtea observă că dispozițiile alin.(1) al art.138 fac referire la bugetul regiunilor, realizându-
se o corelare cu alin.(3) al art.3, care prevede că teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în
comune, orașe, județe și regiuni. Din această perspectivă Curtea, cu unanimitate de voturi,
recomandă corelarea dispozițiilor alin.(1) al art.138 cu cele ale art.139 alin.  (2), care se referă la
stabilirea impozitelor și taxelor la nivel local și județean, dar nu și la stabilirea celor la nivel de regiune.
412. Referitor la alin.(2) al art.138, Curtea constată că asupra unui text similar s-a pronun țat prin
Decizia nr.799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constitu ției României,
reținând că propunerea de modificare a textului constitu țional vizează obliga ția Guvernului de a
transmite instituțiilor Uniunii Europene proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurărilor sociale de
stat, după informarea prealabilă a Parlamentului. Oportunitatea constitu ționalizării unei atare obliga ții,
care se limitează la transmiterea acestor proiecte către institu țiile Uniunii Europene, comportă anumite
critici. Astfel, în măsura în care România este stat membru al Uniunii Europene și în această calitate
exercită în comun cu celelalte state membre competen țele stabilite de tratatele Uniunii, consacrarea
acestei obligații la nivel constituțional apare ca fiind redundantă și excesivă.
413. Astfel, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă reformularea dispozi țiilor art.138 alin.
(2).
Articolul 140 — Curtea de Conturi
414. Prin articolul unic pct.117 din propunerea privind revizuirea Constitu ției, se propune
modificarea art.140 alin. (3)—(6), după cum urmează:
„(3) La cererea Senatului sau a Camerei Deputa ților, Curtea de Conturi controlează modul de
gestionare a resurselor publice și raportează despre cele constatate.
(4) Consilierii de conturi sunt numiți de Senat pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi
prelungit sau înnoit. Membrii Curții de Conturi sunt independen ți în exercitarea mandatului lor și
inamovibili pe toată durata acestuia. Ei sunt supu și incompatibilită ților prevăzute de lege pentru
judecători.
(5) Curtea de Conturi se înnoiește cu o treime din consilierii de conturi numi ți de Senat, din 3 în 3
ani, în condițiile prevăzute de legea organică a Curții.
(6) Revocarea membrilor Curții de Conturi se face de către Senat, în cazurile și condi țiile
prevăzute de lege.”
415. În ceea ce privește modificarea alineatelor (4)—(6) ale articolului 140, Curtea constată că
aceasta se referă la numirea și revocarea membrilor Curții de Conturi. Potrivit propunerii legislative
privind revizuirea, numirea și revocarea membrilor Curții de Conturi ar urma să fie realizată de către
Senat, iar nu de către Parlament.
416. Referitor la aceste aspecte, Curtea observă că art.139 alin.(4) din Legea fundamentală din
21 noiembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.233 din 21 noiembrie 1991,
prevedea că membrii Curții de Conturi, numiți de Parlament, sunt independen ți și inamovibili, potrivit
legii și sunt supuși incompatibilităților prevăzute de lege pentru judecători. Textul constitu țional nu
prevedea posibilitatea revocării membrilor Curții de Conturi.
417. Propunerea legislativă de revizuire a Constituției din anul 2003, asupra căreia Curtea
Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003 privind constitu ționalitatea
propunerii legislative de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.317 din 12 mai 2003, se limita la modificarea alin. (1) și (4) ale art.139 și la introducerea
unui nou alineat, alin.(5).
418. După exercitarea controlului de constituționalitate, în Legea nr.429/2003 de revizuire a
Constituției României, au fost introduse prin articolul unic pct.72 liniu ța a 3-a două noi alineate, alin.(5)
și (6), cu următorul cuprins: „(5) Curtea de Conturi se înnoiește cu o treime din consilierii de conturi
numiți de Parlament, din 3 în 3 ani, în condițiile prevăzute de legea organică a Cur ții.
(6) Revocarea membrilor Curții de Conturi se face de către Parlament, în cazurile și condi țiile
prevăzute de lege.”
419. Curtea constată că atât în Legea fundamentală, cât și în propunerea legislativă de revizuire
relativ la membrii Curții de Conturi se prevede faptul că ace știa sunt independen ți în exercitarea
mandatului lor și inamovibili pe durata acestuia, precum și faptul că ace știa pot fi revoca ți. Or,
instituția inamovibilității, ca garanție a independenței, exclude revocarea ca modalitate de încetare a
mandatului unei persoane, care ocupă o funcție publică.
 420. Având în vedere cele expuse, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă reanalizarea
statutului membrilor Curții de Conturi și stabilirea corectă a acestuia având în vedere că independen ța
și inamovibilitatea exclud revocarea, cu referire la aceeași persoană.
E. Titlul V — Curtea Constituțională
Articolul 146 — Atribuții
421. Articolul unic pct.119 din propunerea de revizuire a Constitu ției modifică dispozi țiile art.146
lit.b) din Constituție în ceea ce privește modalitatea de sesizare a Cur ții Constitu ționale pentru
exercitarea controlului de constituționalitate a tratatelor sau a altor acorduri interna ționale. Aceasta
urmează să se realizeze „din oficiu sau la sesizarea unuia dintre pre ședin ții celor două Camere, a
unui număr de cel puțin 25 de senatori sau de cel pu țin 50 de deputa ți”.
422. Elementul de noutate constă în introducerea sesizării din oficiu, reglementată în prezent
numai în ceea ce privește atribuția Curții Constituționale de control a ini țiativei de revizuire a
Constituției [art.146 lit.a) teza a doua din Constitu ție], respectiv a legii de revizuire a Constitu ției
adoptată de Parlament [art.146 lit.l) din Constitu ție, cu raportare la art.23 din Legea nr.47/1992 privind
organizarea și funcționarea Curții Constituționale].
423. Curtea constată că modificarea propusă nu pune în discu ție limite ale revizuirii, fiind menită
să dea eficiență art.11 alin.(3) din Constituție, potrivit căruia, „În cazul în care un tratat la care
România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constitu ției, ratificarea lui poate avea
loc numai după revizuirea Constituției.”
424. Sub aspect redacțional, textul propus este însă deficitar, fiind necesară o clarificare în
sensul circumstanțierii sesizării „din oficiu” în raport de sesizarea „unuia dintre președinții celor două
Camere, a unui număr de cel puțin 25 de senatori sau de cel pu țin 50 de deputa ți” . Utilizarea
conjuncției „sau” în redactarea textului conduce la interpretarea potrivit căreia este vorba despre
modalități alternative de sesizare, ceea ce impune stabilirea modului concret în care se va realiza
sesizarea din oficiu a Curții Constituționale, în considerarea faptului că, fa ță de celelalte două atribu ții
în care controlul Curții se realizează din oficiu, în această situa ție există modalită ți alternative de
sesizare.
425. Prin urmare, Curtea reține că este necesară reformularea textului propus, în func ție de
finalitatea avută în vedere de inițiatorii propunerii de revizuire a Constitu ției, și cu realizarea corelărilor
necesare.
426. Astfel, dacă obiectivul avut în vedere este acela al instituirii controlului de constitu ționalitate
ca etapă obligatorie în cadrul procedurii de ratificare a tratatelor sau altor acorduri interna ționale,
soluția legislativă corespunzătoare este aceea a reglementării unui control de constitu ționalitate
sistematic și din oficiu. În această situație nu ar mai fi necesară instituirea unei modalită ți alternative
de sesizare, adică de către subiecți calificați, ci numai reglementarea la nivel infraconstitu țional a
mecanismului prin care tratatele și acordurile interna ționale sunt transmise Cur ții Constitu ționale
pentru a se pronunța asupra acestora. O astfel de reglementare nu ar fi de natură să excludă
posibilitatea autorităților cu competențe în procedura negocierii/încheierii/ratificării tratatelor și
acordurilor internaționale de a formula critici de neconstitu ționalitate, acestora urmând să le fie
solicitate punctele de vedere în mod corespunzător, aspect a cărui reglementare este, de asemenea,
de nivelul legii organice.
427. Adoptarea acestei soluții legislative impune corelarea prevederilor art.146 lit.b) cu cele ale
art.147 alin.(3) din Constituție, respectiv eliminarea ipotezei în care tratatul sau acordul interna țional
nu a fost supus controlului a priori de constituționalitate. Urmând logica normelor constitu ționale,
eliminarea acestei ipoteze ar avea ca efect excluderea tratatelor sau acordurilor interna ționale de la
controlul a posteriori, acestea nemaiputând forma obiectul excep țiilor de neconstitu ționalitate în
condițiile art.146 lit.d) din Constituție. Desigur că, în sine, și această solu ție legislativă este
discutabilă, câtă vreme unele aspecte de neconstitu ționalitate pot fi sesizate numai în practica aplicării
dispozițiilor respective, adică după ratificarea tratatului interna țional.
428. În măsura în care obiectivul avut în vedere este doar acela al lărgirii posibilită ții de sesizare
a Curții Constituționale, una dintre soluții ar fi chiar cea propusă de ini țiatori, însă cu circumstan țierile
mai sus reținute.
429. O altă soluție decât sesizarea din oficiu ar fi aceea de extindere a sferei subiec ților care pot
sesiza Curtea Constituțională, prin includerea autorită ților publice care au competen țe specifice în
procedura negocierii/încheierii/ratificării tratatelor. Curtea constată în acest sens că, potrivit art.91 alin.
(1) teza întâi din Constituție, „Președintele încheie tratate interna ționale în numele României,
negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil”. Totodată,
având în vedere rolul Avocatului Poporului, astfel cum este acesta circumstan țiat de prevederile art.58
din Constituție, de apărător al drepturilor și libertă ților persoanelor fizice, s-ar justifica introducerea
acestuia în rândul subiecților care pot sesiza Curtea Constitu țională.
 430. Curtea mai reține că, în vederea corelării art.146 lit.b) și art.11 alin.(3) din Constitu ție, este
necesar ca textul constituțional să prevadă etapa (în procesul negocierii/încheierii/ratificării tratatelor)
în care Curtea Constituțională poate fi sesizată. O astfel de precizare ar conduce la o mai mare
claritate a normei constituționale, care la acest moment nu face nicio men țiune sub acest aspect.
431. Pentru considerentele arătate, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
propunerii de modificare a art. 146 lit.b) din Constituție.
432. Articolul unic pct.120 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției abrogă
dispozițiile lit.l) a art.146 din Constituție — potrivit cărora Curtea Constitu țională „îndepline ște și alte
atribuții prevăzute de legea organică a Curții”. Potrivit expunerii de motive, această abrogare urmează
o recomandare pe care Curtea Constituțională a realizat-o prin Decizia nr.799 din 17 iunie 2011
asupra proiectului de lege privind revizuirea Constitu ției României. Recomandarea a fost justificată de
împrejurarea că, în temeiul textului constitu țional propus spre abrogare, „atribu țiile Cur ții
Constituționale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale for țelor politice impun modificarea sau
completarea legii de organizare a Curți”. Curtea a apreciat, totodată, că, „prin eliminarea dispozi ției
constituționale, este garantată independența instan ței constitu ționale și se păstrează voin ța puterii
constituționale originare cu privire la atribuțiile Curții limitativ prevăzute numai în cuprinsul
Constituției”.
433. În considerentele aceleiași decizii, Curtea a re ținut necesitatea completării dispozi țiilor
art.146 lit.a) și c) din Constituție în sensul constitu ționalizării normelor cuprinse în art.  23 alin.(1) și
art.27 alin.(1) din Legea nr.47/1992, texte care reglementează atribu țiile Cur ții Constitu ționale de
control al legii de revizuire a Constituției adoptate de Parlament și, respectiv, de control al
constituționalității hotărârilor plenului Camerei Deputa ților, a hotărârilor plenului Senatului și a
hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului.
434. Recomandarea Curții Constituționale nu a privit, așadar, o simplă abrogare a art.146 lit.l)
din Constituție, întrucât, în lipsa modificării corelative a lit.a) și c) ale aceluia și articol, această
abrogare încalcă dispozițiile art.152 din Constituție — Limitele revizuirii.
435. Astfel, se impune ca legea de revizuire adoptată de Parlament, înainte de a fi supusă
referendumului în condițiile art.151 alin.(3) din Legea fundamentală, să fie examinată de Curtea
Constituțională pentru a constata, pe de o parte, dacă a fost respectată decizia Cur ții privind proiectul
de lege sau propunerea de revizuire a Constitu ției și, pe de altă parte, dacă modificările și
completările aduse proiectului sau propunerii de revizuire în procedura de dezbatere și adoptare
parlamentară respectă principiile și dispozițiile constituționale referitoare la revizuire. În absen ța unui
asemenea mecanism de control există riscul eludării efectului general obligatoriu al deciziei Cur ții
Constituționale pronunțate cu privire la inițiativa de revizuire a Constitu ției și a lipsirii de eficien ță a
controlului de constituționalitate realizat, consecin țe incompatibile cu principiile statului de drept și
rolul Curții Constituționale.
436. Necesitatea eliminării unor asemenea consecin țe a fundamentat, în esen ță, reglementarea
acestei atribuții a Curții Constituționale prin Legea nr.232/2004 pentru modificarea și completarea
Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constitu ționale, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.502 din 3 iunie 2004. Examinând expunerea de motive la lege, se
constată că legiuitorul a avut în vedere transpunerea noilor reglementări aduse prin revizuirea
Constituției în Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Cur ții Constitu ționale, principalele
coordonate vizate fiind reglementarea normelor de procedură pentru exercitarea atribu țiilor Cur ții
Constituționale, realizarea corelărilor necesare și instituirea unor garan ții în considerarea introducerii
în mod expres a obligativității erga omnes a deciziilor Curții Constituționale. Punctual, în redactarea
tabelului comparativ al legii în vigoare și a modificărilor propuse, reglementarea atribu ției Cur ții
Constituționale de control al constituționalității legii de revizuire a Constitu ției adoptată de Parlament
este susținută cu următorul argument: „pentru reglementarea riguroasă a procedurii de verificare a
inițiativei de revizuire a Constituției, prevăzută la art.151 din Constitu ție, republicată.”
437. Așadar, legiuitorul a conceput această atribu ție a Curții Constitu ționale indisolubil legată de
aceea privind controlul de constituționalitate a inițiativelor de revizuire a Constitu ției, ra țiune de natură
să fundamenteze o reglementare comună și completarea în consecin ță a art.146 lit.a) din Constitu ție
după cum urmează: „a) se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Președintelui României, a pre ședintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel pu țin 50 de deputa ți sau de
cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra ini țiativelor de revizuire a Constitu ției și a legilor
de revizuire a Constituției, înainte de aprobarea lor prin referendum” .
438. În ceea ce privește atribuția Curții Constituționale de control al hotărârilor plenului Camerei
Deputaților, hotărârilor plenului Senatului și al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale
Parlamentului, aceasta constituie o expresie a exigen țelor statului de drept și o garan ție a drepturilor
și libertăților fundamentale.
439. În acest sens, Comisia de la Veneția a reținut că, „prin regulamentul său și prin alte norme
generale, Parlamentul adoptă, totuși, acte normative, care reprezintă cadrul de referin ță pentru
Parlament, în ansamblul său, și pentru membrii săi, în mod individual. Controlul jurisdic țional al
aplicării unor asemenea acte normative este o componentă esen țială a statului de drept. Lipsa
controlului jurisdicțional echivalează cu o transformare a majorită ții parlamentare în judecător al
propriilor acte. Dacă doar majoritatea poate decide cu privire la respectarea normelor parlamentare,
minoritatea nu are cui să solicite ajutor în cazul în care aceste norme sunt încălcate. Chiar dacă actele
vizate sunt acte individuale, acestea afectează nu doar dreptul minorită ții parlamentare, ci și, ca o
consecință, dreptul de vot al cetățenilor care au ales minoritatea parlamentară.” Astfel fiind, „controlul
jurisdicțional al actelor individuale ale Parlamentului nu este doar o chestiune care ține de statul de
drept dar, în condițiile în care dreptul de vot este afectat, chiar o chestiune de drepturile omului”. (Aviz
privind compatibilitatea cu principiile constituționale și statul de drept a ac țiunilor Guvernului și
Parlamentului României cu privire la alte instituții ale statului și Ordonan ța de urgen ță a Guvernului de
modificare a Legii nr.47/1992 privind organizarea și func ționarea Cur ții Constitu ționale și Ordonan ța
de urgență a Guvernului de modificare și completare a Legii nr.3/2000 privind organizarea și
desfășurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Vene ția la cea de-a 93-a Sesiune
plenară, 14—15 decembrie 2012).
440. În același sens, Curtea Constituțională a subliniat că instituirea acestei atribu ții reprezintă
expresia diversificării și consolidării competenței Curții Constitu ționale și un câ știg în eforturile de
realizare a unui stat de drept și democratic. Controlul de constitu ționalitate, în ansamblul său și,
integrat acestuia, controlul de constituționalitate a hotărârilor Parlamentului reprezintă o garan ție
juridică fundamentală a supremației Constituției (Decizia nr.727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.477 din 12 iulie 2012).
441. În reglementarea acestei atribuții trebuie avute în vedere distinc țiile pe care Curtea
Constituțională le-a realizat în sensul că „pot fi supuse controlului de constitu ționalitate numai
hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competen țe, hotărâri care afectează valori,
reguli și principii constituționale sau, după caz, organizarea și func ționarea autorită ților și institu țiilor
de rang constituțional.” (Decizia nr.53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.90 din 3 februarie 2011).
442. În concluzie, constituționalizarea celor două atribu ții reglementate în prezent la nivel
infraconstituțional se impune ca efect al abrogării lit.l) a art.146 din Constitu ție. Eliminarea acestora
printr-o simplă abrogare a textului constituțional în temeiul cărora au fost reglementate este de natură
să încalce accesul la justiția constituțională pentru apărarea unor valori, reguli și principii
constituționale, adică suprimarea unei garanții a acestor valori, reguli și principii, care includ și sfera
drepturilor și a libertăților fundamentale.
443. Pentru motivele arătate, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
abrogării lit.l) a art.146 din Constituție, întrucât aceasta încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152
alin.(2) din Constituție, în măsura în care nu este înso țită de constitu ționalizarea, în mod
corespunzător, a atribuțiilor Curții Constituționale de control al legii de revizuire a Constitu ției
adoptate de Parlament și, respectiv, de control al constitu ționalită ții hotărârilor plenului Camerei
Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale
Parlamentului care afectează valori, reguli și principii constitu ționale sau, după caz, organizarea și
funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional.
F. Titlul VI — Integrarea euroatlantică
Articolul 148 — Integrarea în Uniunea Europeană
444. Prin articolul unic pct.121 și pct.122 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se
modifică atât denumirea marginală a titlului VI, aceasta devenind „Apartenența României la Uniunea
Europeană și la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord” , precum și conținutul normativ al art.148
alin.(1) și (2), după cum urmează:
„(1) Ratificarea tratatelor prin care sunt modificate sau completate tratatele constitutive ale
Uniunii Europene, precum și tratatele prin care este modificat sau completat Tratatul Atlanticului de
Nord, se face printr-o lege adoptată în ședin ță comună a Senatului și Camerei Deputa ților, cu votul a
două treimi din numărul senatorilor și deputaților.
(2) România asigură respectarea, în cadrul ordinii juridice na ționale, a dreptului Uniunii
Europene, conform obligațiilor asumate prin actul de aderare și prin celelalte tratate semnate în cadrul
Uniunii.”
445. Curtea observă că, potrivit propunerii legislative de revizuire, titlul VI se va numi
„Apartenența României la Uniunea Europeană și la Organiza ția Atlanticului de Nord” , art.148
rămânând singurul articol din titlu cu referire exclusivă la Uniunea Europeană, în condi țiile în care
art.149 referitor la aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord se propune a fi abrogat. Astfel, Curtea, a șa
cum s-a reținut la paragrafele 178 și 179, recomandă repozi ționarea textului referitor la apartenen ța
României la Tratatul Atlanticului de Nord de la art.55 — Apărarea țării — în cadrul titlului VI —
Apartenența României la Uniunea Europeană și la Organiza ția Atlanticului de Nord.
446. De asemenea, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă reformularea denumirii
marginale a art.148, având în vedere că aceasta se referă la „integrarea în Uniunea Europeană”, iar
noile dispoziții ale titlului VI se referă la „apartenența la Uniunea Europeană”.
447. Referitor la alin.(1) al art.148, Curtea constată că propunerea actualizează prevederile
constituționale adoptate anterior aderării României la Uniunea Europeană și la Tratatul Atlanticului de
Nord.
448. Astfel, noul conținut al art.148 alin.(1) reia solu ția constitu țională referitoare la ratificarea, de
această dată a tratatelor prin care sunt modificate sau completate tratatele constitutive ale Uniunii
Europene, prin legi adoptate de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi.
În legătură cu acest aspect, pentru o mai mare claritate, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă
ca teza referitoare la ratificarea tratatelor să aibă următorul con ținut: „[...] se face prin lege adoptată în
ședința comună a Senatului și a Camerei Deputaților, cu votul a două treimi din numărul senatorilor și
deputaților”.
449. Totodată, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă corelarea celor două noi alineate cu
alin.(3) al art.148 din Constituția în vigoare. Acesta din urmă se referă la faptul că „prevederile
alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene”. În esență, actele de revizuire a tratatelor constitutive ale
Uniunii Europene se referă tot la acele acte prin care sunt modificate sau completate tratatele
constitutive, astfel încât apare o necorelare în ceea ce prive ște norma de trimitere.
450. Referitor la modificarea alin.(2) al art.148, Curtea constată că aceasta este
neconstituțională pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
451. Prin Hotărârea din 9 martie 1978 pronun țată de Curtea de Justi ție a Comunită ților
Europene (în prezent a Uniunii Europene) în Cauza C-106/77, s-a statuat că, „în temeiul principiului
preeminenței dreptului comunitar, dispozițiile tratatului și actele institu țiilor direct aplicabile au ca
efect, în raporturile lor cu legislația națională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării în vigoare,
inaplicabilitatea ipso jure a oricărei dispoziții contrare legislației naționale existente, ci și — datorită
faptului că aceste dispoziții fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică
aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru — de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte
normative naționale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare”.
452. Curtea constată că actualul text din Constitu ție dispune în sensul că prevederile tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu,
au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de
aderare. În legătură cu noțiunea de „legi interne”, prin Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003 privind
constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constitu ției României, Curtea a făcut o
distincție între Constituție și celelalte legi. De asemenea, aceea și distinc ție este realizată la nivelul
Legii fundamentale prin art.20 alin.(2) teza finală care dispune în sensul aplicării cu prioritate a
reglementărilor internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin
dispoziții mai favorabile.
453. Curtea reține că dispozițiile constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme
constituționale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existen ța statului de drept, prevăzută prin
art.1 alin.(3) din Constituție. Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care
legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice
trebuie să țină cont de această exigență de ordin constitu țional cuprinsă chiar în art.1 alin.(5) din
Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constitu ției și a suprema ției sale este
obligatorie.
454. De asemenea, prin Decizia nr.668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.487 din 8 iulie 2011, a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt
norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate.
455. Stabilind că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio circumstan țiere în cadrul ordinii
juridice naționale, nedistingând între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii
fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene.
456. Din această perspectivă, Curtea reține că Legea fundamentală a statului — Constitu ția este
expresia voinței poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu î și poate pierde for ța obligatorie doar prin
existența unei neconcordanțe între prevederile sale și cele europene. De asemenea, aderarea la
Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constitu ției asupra întregii ordini juridice (a se vedea
în același sens Hotărârea din 11 mai 2005, K 18/04, pronun țată de Tribunalul Constitu țional al
Republicii Polonia).
457. Totodată, Curtea constată că instanțele de contencios constitu țional „beneficiază de o
competență prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdic ție în privin ța atribu țiilor stabilite. Curtea
Constituțională a României se supune numai Constitu ției și legii ei organice de organizare și
funcționare nr.47/1992, competența sa fiind stabilită de art.146 din Legea fundamentală și de Legea
nr.47/1992” (a se vedea în acest sens Decizia nr.302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.361 din 29 mai 2012).
458. Așadar, a accepta noua formulare propusă la art.148 alin.(2) ar echivala cu crearea
premiselor necesare limitării competenței Curții Constitu ționale, în sensul că doar actele normative
care sunt adoptate în domenii ce nu fac obiectul transferului de competen țe către Uniunea Europeană
ar mai putea face obiectul controlului de constitu ționalitate, în timp ce actele normative care
reglementează, din punct de vedere material, în domeniile partajate s-ar supune în mod exclusiv
ordinii juridice a Uniunii Europene, fiind exclus controlul de constitu ționalitate asupra acestora. Or,
indiferent de domeniul în care actele normative reglementează, ele trebuie să respecte suprema ția
Constituției României, potrivit art.1 alin.(5).
459. Astfel, Curtea constată că o asemenea modificare s-ar constitui într-o limitare a dreptului
cetățenilor de a se adresa justiției constituționale pentru apărarea unor valori, reguli și principii
constituționale, adică suprimarea unei garanții a acestor valori, reguli și principii, care includ și sfera
drepturilor și a libertăților fundamentale.
460. Așa fiind, Curtea, cu unanimitate de voturi, constată că modificarea adusă dispozi țiilor
art.148 alin.(2) este neconstituțională, întrucât încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2)
din Constituție.
G. Titlul VII — Revizuirea Constituției
Articolul 151 — Procedura de revizuire
461. Prin articolul unic pct.126 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se dore ște
introducerea unei noi teze la art.151 alin.(3), după cum urmează:
„(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile
de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Dispozi țiile art.90 alin.(3) se aplică în
mod corespunzător.”
462. Curtea apreciază, astfel cum s-a reținut la paragraful  291, că stabilirea cvorumului de
participare la referendum este un atribut al legiuitorului ordinar, astfel că nu se impune reglementarea
unei norme de rang constituțional cu un atare obiect.
463. Prin urmare, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă eliminarea dispozi țiilor de
trimitere la art.90 alin.(3), propuse a fi introduse prin legea de revizuire.
464. Cât privește dispozițiile din propunerea legislativă privind revizuirea Constitu ției referitoare
la modificarea art.61 alin.(2), art.64 alin.(3) și art.80 alin.(1), precum și introducerea art.107 1 în
Constituție, cu majoritate de voturi, Curtea constată că acestea nu contravin prevederilor
constituționale.
465. Referitor la celelalte prevederi din propunerea legislativă privind revizuirea
Constituției, cu unanimitate de voturi, Curtea constată că acestea nu contravin dispozi țiilor
constituționale.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) teza finală, al art.150 alin.(1) și al art.152
din Constituție, precum și al art.19—21 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și func ționarea
Curții Constituționale,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
I. Cu unanimitate de voturi, constată că propunerea legislativă privind revizuirea Constitu ției
României a fost inițiată cu respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din Constitu ție.
II. Întrucât încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 din Constitu ție:
1. cu majoritate de voturi, constată neconstitu ționalitatea completării art.3 din Constitu ție cu un
nou alineat, alin.(31), referitor la posibilitatea recunoașterii de zone tradi ționale ca subdiviziuni
administrative ale regiunilor;
2. cu majoritate de voturi, constată neconstitu ționalitatea completării art.6 din Constitu ție cu un
nou alineat, alin.(11), privitor la instituirea posibilității reprezentanților legali ai minorită ților na ționale
de a înființa, potrivit statutului minorităților naționale adoptat prin lege, organe proprii de decizie și
executive;
 3. cu majoritate de voturi, constată neconstitu ționalitatea completării art.12 din Constitu ție cu un
nou alineat, alin.(41), referitor la utilizarea simbolurilor proprii ale minorită ților na ționale;
4. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea modificării aduse art.15 alin.(1) din
Constituție, referitor la introducerea sintagmei „cetățenii români se nasc și trăiesc liberi”;
5. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea modificării aduse art.21 alin.(4) din
Constituție, referitor la eliminarea caracterului facultativ al jurisdic țiilor administrative speciale;
6. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea completării aduse art.23 din
Constituție cu un nou alineat, alin. (131), referitor la folosirea probelor obținute în mod ilegal;
7. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea modificării aduse art.26 alin.(2) din
Constituție, referitor la eliminarea sintagmei „bunele moravuri”;
8. cu majoritate de voturi, constată neconstitu ționalitatea modificării aduse art.28 din Constitu ție,
referitor la secretul corespondenței;
9. cu majoritate de voturi, constată neconstitu ționalitatea completării aduse art.32 alin.(8) din
Constituție, referitor la definirea autonomiei universitare;
10. cu majoritate de voturi, constată neconstituționalitatea completării art.37 din Constitu ție cu un
nou alineat, alin.(21), referitor la condiția domiciliului în România cu cel pu țin 6 luni înainte de data
alegerilor pentru Senat, Camera Deputaților sau pentru func ția de Pre ședinte al României;
11. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea eliminării actualei teze a doua a
art.44 alin.(1) din Constituție, referitor la condițiile și limitele dreptului de proprietate;
12. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea modificării aduse art.50 din
Constituție, referitor la suprimarea protecției speciale de care se bucură persoanele cu handicap;
13. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea modificării aduse art.52 alin.(1) din
Constituție, referitor la eliminarea reparării integrale a pagubei suferite de către persoana vătămată de
o autoritate publică;
14. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea înlocuirii sintagmei „persoanelor
fizice” cu termenul „cetățenilor” în cuprinsul art.58 alin.(1) din Constitu ție;
15. cu majoritate de voturi, constată neconstitu ționalitatea completării art.58 alin.(1) din
Constituție cu sintagma „în raporturile acestora cu autorită țile publice”;
16. cu majoritate de voturi, constată neconstitu ționalitatea completării art.64 cu un nou alineat,
alin.(41), referitoare la obligația persoanelor de drept public, persoanelor juridice private și persoanelor
fizice de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în fa ța unei comisii parlamentare;
17. cu majoritate de voturi, constată neconstitu ționalitatea completării art.70 alin.(2) lit.e)
referitoare la încetarea calității de deputat sau de senator la data demisiei din partidul politic sau
formațiunea politică din partea căreia a fost ales sau la data înscrierii acestuia într-un alt partid sau
într-o altă formațiune politică;
18. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea eliminării tezelor a doua și a treia ale
alin.(2) al art.72 referitoare la competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casa ție și Justi ție
de urmărire și trimitere în judecată, respectiv la competen ța de judecată a Înaltei Cur ți de Casa ție și
Justiție cu privire la senatori și deputați;
19. cu majoritate de voturi, constată neconstitu ționalitatea modificării aduse art.103 alin.(1) și (3)
din Constituție, precum și a completării art.103 din Constitu ție cu trei noi alineate, alin.(3 1)—(33),
referitoare la modalitatea de desemnare de către Pre ședintele României a candidatului la func ția de
prim-ministru;
20. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea modificării aduse art.110 alin.(1) din
Constituție, referitor la durata mandatului Guvernului;
21. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea introducerii alin.(2) în cuprinsul
art.119 din Constituție, referitor la obligativitatea hotărârilor Consiliului Na țional de Securitate;
22. cu majoritate de voturi, constată neconstitu ționalitatea modificării păr ții introductive și a lit.b)
ale alin.(2) al art.133, referitoare la creșterea numărului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii
reprezentanți ai societății civile;
23. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea modificării art.135 alin.(2) lit.d),
referitoare la exploatarea resurselor de producție în condi ții de maximă eficien ță economică și cu
acordarea accesului nediscriminatoriu tuturor celor interesa ți;
24. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea modificării art.135 alin.(2) lit.e),
referitoare la dezvoltarea economică în condițiile ocrotirii mediului înconjurător și men ținerii
echilibrului ecologic;
25. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea abrogării lit.l) a art.146 din
Constituție, în măsura în care aceasta nu este înso țită de constitu ționalizarea, în mod corespunzător,
a atribuțiilor Curții Constituționale de control al legii de revizuire a Constitu ției adoptate de Parlament
și, respectiv, de control al constituționalității hotărârilor plenului Camerei Deputa ților, a hotărârilor
plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care afectează
valori, reguli și principii constituționale sau, după caz, organizarea și func ționarea autorită ților și
instituțiilor de rang constituțional;
26. cu unanimitate de voturi, constată neconstitu ționalitatea modificării art.148 alin.(2), potrivit
căruia România asigură respectarea, în cadrul ordinii juridice na ționale, a dreptului Uniunii Europene,
conform obligațiilor asumate prin actul de aderare și prin celelalte tratate semnate în cadrul Uniunii.
III. Cu unanimitate de voturi, supune atenției Parlamentului observa țiile privind:
1. eliminarea:
— alin.(21), propus a fi introdus la art.2;
— modificării propuse la art.21 alin.(3);
— modificării propuse în privința introducerii tezei a doua la art.23 alin.(4);
— modificării propuse la art.27 alin.(3);
— modificării propuse la art.49 alin.(1);
— tezei a treia din alin.(11), propus a fi introdus în art.58;
— modificării art.62 alin.(3);
— modificării propuse la art.76 alin.(1);
— alin.(3), propus a fi introdus la art.90;
— art.95 alin.(31) teza a doua;
— art.(41), propus a fi introdus la art.133;
— art.151 alin.(3) teza a doua;
2. Reformularea propunerilor de modificare a: art.23 alin.(4) în privin ța introducerii tezei întâi,
art.23 alin.(8), art.24 alin. (2) și (21), art.31 alin.(5), titlului marginal al art.32, art.32 alin.(2) și (4), art.40
alin.(2), art.511, art.52 alin.(3), art.65 alin. (2), art.73 alin.(3), art.74 alin.(1), art.75, art.78 alin.(1 1),
art.85 alin.(31), art.89 alin.(1), art.90 alin.(1), art.91 alin.(1 1), art.95 alin.(31) teza întâi, art.102 alin.(31),
art.114 alin.(1), art.119 alin.(1), art.122 alin.(1) și (2), art.133 alin.(3) și (4), art.137 1, art. 138 alin.(1) și
(2), art.140 alin.(3), (4) și (6), art.146 lit.b) și art.148 alin.(1);
3. reconsiderarea așezării:
— alin.(2) al art.10 în structura titlului VI din Constitu ție;
— alin.(21) al art.24 în structura art.21 din Constituție;
— alin.(1) și (3) ale art.32 în structura unui nou articol din Constitu ție;
— alin.(31) al art.55 în structura titlului VI din Constitu ție;
— alin.(2), (3) și (4) ale art.75 în structura unui nou articol din Constitu ție;
4. reconsiderarea soluției legislative cu privire la modificarea art.126 alin.(4) și art.134 alin.(1) din
Constituție.
IV. Cu majoritate de voturi, supune atenției Parlamentului observa țiile privind:
1. eliminarea:
— alin.(11), propus a fi introdus la art.1;
— alin.(21), propus a fi introdus la art.6;
— tezei a doua din alin.(5) al art.1191, ce se propune a fi introdus în Constituție;
2. reformularea completării art.35 cu un nou alineat, alin.(3 1), și a modificării art.44 alin.(1) teza a
doua din Constituție.
V. Cu unanimitate de voturi, supune atenției Parlamentului observa țiile privind completarea
art.155 din Constituție în sensul introducerii unor norme tranzitorii cu privire la mandatul membrilor
Consiliului Superior al Magistraturii.
VI. Cu majoritate de voturi, constată că prevederile din propunerea legislativă privind revizuirea
Constituției referitoare la modificarea art.61 alin.(2), art.64 alin.(3) și art.80 alin.(1), precum și
introducerea art.1071 în Constituție nu contravin dispozițiilor constituționale.
VII. Cu unanimitate de voturi, constată că celelalte prevederi din propunerea legislativă privind
revizuirea Constituției nu contravin dispozițiilor constituționale.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului României și se publică
în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din 16 februarie 2014.
 OPINIE SEPARATĂ

cu privire la neconstituționalitatea completării art.58 alin.(1) din Constituție cu sintagma

„în raporturile acestora cu autoritățile publice” cuprinsă la paragrafele 186—190 din
Decizia nr.80 din 16 februarie 2014

În dezacord cu opinia majoritară, consider că segmentul din defini ția Avocatului Poporului
cuprins în sintagma „în raporturile acestora cu autoritățile publice” nu prezintă niciun aspect de
neconstituționalitate și în niciun caz nu încalcă limitele revizuirii stabilite în art.152 alin.(2) din
Constituție.
De remarcat, în primul rând, faptul că, la articolul unic pct. 43 din propunerea de revizuire a
Constituției, inițiatorii vin să complinească o evidentă omisiune a Adunării Constituante, neobservată
nici cu prilejul revizuirii Constituției din anul 2003, anume nedefinirea institu ției Avocatul Poporului. În
acest sens, textul propus pentru art.58 alin.(1) a fost enun țat astfel: „(1) Avocatul Poporului este
instituția autonomă care are drept scop promovarea și apărarea drepturilor și libertă ților cetă țenilor, în
raporturile acestora cu autoritățile publice.”
Aceasta este definiția clasică a Ombudsmanului, regăsită începând cu Constitu ția țării de origine
a ei — Suedia — și continuând cu actele fundamentale din alte țări europene care o consacră sub
diferite denumiri (Franța — apărătorul drepturilor, Spania — Defensor del Pueblo, Olanda, Grecia și
Portugalia — Ombudsman, Polonia — Comisarul pentru Drepturile Cetă țenilor, Ungaria — Comisarul
pentru Drepturile Fundamentale).
Definiția aceasta stabilește clar natura juridică a institu ției, rolul său fundamental, scopul și
obiectivele sale. În principiu, instituția este gândită ca o autoritate autonomă care să îl apere pe
cetățean împotriva abuzurilor, exceselor, a oricăror încălcări ale drepturilor sale de către autorită țile
administrative, de către orice organ aparținând puterii executive.
Rolul instituției Avocatul Poporului trebuie privit ca o contrapondere între cetă țean și stat, mai
exact puterea executivă. Intervenția Avocatului Poporului în apărarea drepturilor cetă țeanului nu
poate fi extinsă la alt tip de relație, la orice încălcare provenită, de exemplu, de la al ți cetă țeni sau de
la orice altă entitate care nu face parte din puterea executivă.
„Avocatul Poporului poate și trebuie să intervină numai în conflictele dintre persoanele fizice și
autoritățile administrației publice (ministere, prefecturi, primării, func ționari publici, autorită ți
polițienești, penitenciare etc.)”; „Avocatul Poporului nu poate interveni în conflictul dintre oameni”, a
subliniat profesorul Ioan Muraru, fost președinte al Curții Constitu ționale și fost Avocat al Poporului.
Extinderea competenței Avocatului Poporului de apărare a drepturilor cetă țenilor în raport cu
orice subiect care le-ar încălca drepturile ar însemna conferirea unei omnipoten țe acestei institu ții,
transformarea ei într-o justiție paralelă și, în fapt, punerea ei în imposibilitatea de a- și îndeplini
mandatul firesc.
Referirea la raporturile cetățenilor cu autoritățile publice nu poate fi socotită ca o restrângere sau
chiar ca o suprimare a uneia dintre garan țiile drepturilor și libertă ților fundamentale. Avocatul
Poporului nu a avut niciodată astfel de prerogative. Nu a solu ționat nicicând conflictele dintre cetă țeni.
Argumentele aduse în opinia majoritară vizează, în realitate, o altă problematică, o altă fa țetă,
complementară, a Avocatului Poporului, care este implicat alături de alte institu ții și entită ți în controlul
constituționalității legilor. Aici este vorba despre o competen ță alăturată celei originare, care are alte
rațiuni și are în vedere în special faptul că legile și celelalte acte normative vizate au efecte erga
omnes și, ca atare, întreaga societate este interesată ca ele să fie corecte și în primul rând
constituționale. În orice caz, cele două categorii de competen țe nu sunt incompatibile și nu se exclud.

Judecător,
prof. univ. dr. Valer Dorneanu
 OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu soluția majoritară, apreciez următoarele:
I. Modificarea art.28 din actuala Constituție, prin articolul unic pct.21 din propunerea legislativă
de revizuire a Constituției, este constituțională pentru următoarele considerente:
Textul propus are următoarea redactare:
„Articolul 28 — Secretul corespondenței
(1) Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri po ștale, al convorbirilor telefonice, al altor
comunicări efectuate prin mijloace electronice, al datelor de trafic, al datelor de localizare și al
celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil și garantat.
(2) Reținerea, predarea sau perchiziționarea trimiterilor po ștale, interceptarea convorbirilor și a
comunicărilor, interceptarea în mediul ambiental, percheziția informatică și accesul la un sistem
informatic și la un suport de stocare a datelor informatice, ob ținerea datelor informatice, inclusiv a
datelor de trafic și a datelor de localizare, identificarea abonatului, a proprietarului, a utilizatorului unui
sistem de comunicații electronice sau a unui punct de acces la un sistem informatic ori alte asemenea
tehnici se dispun de judecătorul instanței competente să judece fondul cauzei și numai în cursul
procesului penal.”
Potrivit art.28 din Constituția României în vigoare, „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor
trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este
inviolabil.”
Prin urmare, ceea ce se urmărește a fi modificat este doar introducerea în cuprinsul textului
actual al art.28 din Constituție a: „comunicărilor efectuate prin mijloace electronice, al datelor de trafic
și al datelor de localizare”, legiuitorul constituant simțind nevoia de a adapta textul actual al art.28 la
realitățile și evoluția societății ca urmare a dezvoltării tehnologiei informa ției și comunicării.
Totodată, legiuitorul constituant a dorit să dea și eficien ță, și garan ție textului constitu țional prin
obligarea autorităților competente ca, ori de câte ori apare necesitatea utilizării unor astfel de date,
accesul la acestea să se dispună de judecătorul instan ței competente să judece fondul cauzei și
numai în cursul procesului penal.
Ca atare, de la bun început, intenția legiuitorului constituant se circumstan țiază pe cauzele
penale și nu are în vedere situațiile extraordinare care pot interveni (dezastre naturale, pericole
iminente sau altele asemenea).
Soluția pronunțată de Curtea Constituțională pleacă tocmai de la ideea că statul trebuie să se
manifeste activ atunci când apare un pericol actual și iminent la adresa cetă țenilor, situa ție în care
textul propus ar reduce posibilitatea de intervenție a statului în secretul coresponden ței.
În opinia Curții, dacă s-ar accepta propunerea de revizuire, în cazul unor dezastre naturale sau al
unor accidente grave, autorităților publice cu competen țe în gestionarea acestor situa ții nu li s-ar
permite să facă toate eforturile necesare pentru salvarea de vie ți omene ști, mai ales dacă se are în
vedere limitarea operată cu privire la datele de trafic.
Or, după cum am arătat mai sus, restricția impusă autorită ților se circumstan țiază la cauzele
penale.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art.18 din noul Cod penal, nu constituie infrac țiune fapta
prevăzută de legea penală, dacă există vreuna din cauzele justificative prevăzute de lege, iar starea
de necesitate este prevăzută de art.20 alin.(1) și (2) din acela și cod.
Prin urmare, activitatea autorităților în cazul unei stări de necesitate nu poate fi obstruc ționată în
sensul că pentru a localiza o persoană este nevoie de autorizarea judecătorului.
Totodată, Curtea reține că datele de trafic și cele de localizare nu se subsumează conceptului de
mijloace legale de comunicație și, ca atare, nu pot beneficia de protec ția juridică de care se bucură
acestea din urmă. Ca atare, observăm că, pe lângă faptul că această concluzie este nepotrivită, este
și nemotivată.
II. În ceea ce privește modificarea adusă art.32 din Constitu ție, în mod special alin.(8) care
definește autonomia universitară, și pe care Curtea o declară neconstitu țională pentru motivul că
încalcă limitele revizuirii Constituției, apreciez că, dimpotrivă, legiuitorul constituant a dorit să dea
eficiență deciziilor Curții Constituționale nr.2 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.136 din 23 februarie 2011, și nr.681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.477 din 12 iulie 2012, prin care instan ța de contencios constitu țional a
constatat neconstituționalitatea unor prevederi din Legea educa ției na ționale nr.1/2011, tocmai pentru
încălcarea art.32 alin.(6) din Constituție, potrivit căruia „Autonomia universitară este garantată.”
Se poate lesne observa că motivarea Curții se bazează, în cea mai mare parte, pe faptul că la
nivel constituțional nu a fost explicitat conceptul de autonomie universitară.
Or, în acest context, Curtea reproșează legiuitorului constituant tocmai faptul că se dore ște
definirea exactă a conceptului de autonomie universitară prin „capacitatea instituțiilor de învățământ
superior de a-și gestiona direct și nemijlocit patrimoniul, de a- și alege ori, după caz, desemna în mod
independent structurile și funcțiile de conducere și de a stabili, potrivit prevederilor legale și
standardelor de calitate, misiunea educațională și de cercetare”.
Trecând peste faptul că „un text constituțional nu poate fi apreciat a priori ca neconstituțional”,
Curtea nici nu motivează care ar fi drepturile și libertă țile fundamentale încălcate, din moment ce
reglementarea nu pune în discuție nici caracterul na țional, independent, unitar și indivizibil al statului
român, nici forma republicană de guvernământ, nici integritatea teritoriului, nici independen ța justi ției,
nici pluralismul politic și nici limba oficială.
Întreaga motivare a Curții se bazează pe ideea că s-ar crea un drept absolut și o independen ță
totală a universităților în a-și gestiona patrimoniul și a-și alege sau desemna structurile și func țiile de
conducere, cu toate că fără aceste prerogative autonomia universitară este de neconceput.
Mai reține Curtea că misiunea educațională și de cercetare este men ționată doar la sfâr șitul
textului (de parcă locul unde este situată o prevedere îi conferă acesteia o for ță juridică mai mare sau
mai mică — s.n.) și că nu acoperă toate aspectele care țin de conceptul de autonomie universitară.
Se poate, așadar, observa că, pe de o parte, Curtea este nemul țumită de această detaliere, iar,
pe de altă parte, că nu acoperă toate aspectele care țin de conceptul de autonomie universitară.
Mai observ că, potrivit propunerii de revizuire, misiunea educa țională și de cercetare se
stabilește potrivit prevederilor legale și standardelor de calitate, legiuitorul constituant lăsând
reglementarea detaliată a acestui aspect la îndemâna legiuitorului ordinar, respectiv la nivel
infraconstituțional, motiv pentru care nu pot în țelege temerea și îngrijorarea Cur ții cu privire la acest
aspect.
Legat de acea independență absolută a instituțiilor de învă țământ superior atât în gestionarea
patrimoniului lor, cât și în desemnarea structurilor și func țiilor de conducere, afirma ția Cur ții că aceste
prerogative ar suprima garanția dreptului la învă țătură conferit de autonomia universitară, constat că
această apreciere este una pur formală și subiectivă, care nu are nimic de a face cu dreptul la
învățătură, care nu este conferit de autonomia universitară, ci de art.32 alin.(4), (5), (6) și (7) din
propunerea de revizuire, respectiv art.32 alin.(1), (2), (4) și (5) din actuala Constitu ție.
De altfel, referitor la aspectele învederate mai sus, este de men ționat și opinia separată la
Decizia nr.681 din 27 iunie 2012, în care sunt expuse detalii atât despre „patrimoniu”, cât și despre
„autonomia universitară”.
III. Distinct de acestea, ca o observație generală, apreciez că revizuirea Constitu ției trebuie
raportată strict la „limitele revizuirii” astfel cum acestea sunt prevăzute la art.152 din Legea
fundamentală și nu la dinamica jurisprudențială a Curții Constitu ționale, întrucât controlul de
constituționalitate are în vedere compatibilitatea normelor infraconstitu ționale cu cele constitu ționale.
Or, în exercitarea controlului de constituționalitate, adoptarea actelor normative trebuie privită și prin
prisma prevederilor constituționale în vigoare la acea dată, respectiv data adoptării, potrivit principiului
tempus regit actum. Totodată, prin Constituția din 1991 și revizuită în 2003, s-a prevăzut că „Legile și
toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei
Constituții” [art.154 alin.(1) din Constituție].
De asemenea, la art.147 din Constituție cu denumirea marginală „Deciziile Cur ții Constitu ționale”
sunt stabilite efectele deciziilor pronunțate de instan ța de contencios constitu țional.
Or, dacă la revizuirea Constituției nu se ține cont strict de prevederile art.152, considerându-se
că jurisprudența Curții Constituționale produce efecte dincolo de cele stabilite prin voin ța legiuitorului
constituant originar sau derivat, se ajunge la concluzia că o revizuire nu ar mai putea avea niciodată
loc, întrucât, în mod concret, efectul de „constitu ționalizare” cuprinde orice normă infraconstitu țională
și orice decizie a instanței de contencios constituțional.

Judecător,
Petre Lăzăroiu
 OPINIE SEPARATĂ
I. În dezacord cu soluția adoptată — cu majoritate de voturi — prin Decizia nr.80 din 16 februarie
2014, consider că, în mod greșit, Curtea Constituțională:
— a constatat neconstituționalitatea completării art.3 din Constitu ție cu un nou alineat, alin.(3 1),
referitor la posibilitatea recunoașterii de zone tradiționale ca subdiviziuni administrative ale regiunilor;
— a constatat neconstituționalitatea completării art.6 din Constitu ție cu un nou alineat, alin.(1 1),
privitor la instituirea posibilității reprezentanților legali ai minorită ților na ționale de a înfiin ța, potrivit
statutului minorităților naționale adoptat prin lege, organe proprii de decizie și executive;
— a constatat neconstituționalitatea completării art.12 din Constitu ție cu un nou alineat, alin.(4 1),
referitor la utilizarea simbolurilor proprii ale minorităților na ționale;
— a supus atenției Parlamentului eliminarea alin.(2 1), propus a fi introdus la art.6, cu referire
directă la obligația autorităților publice centrale și locale de a consulta organiza țiile cetă țenilor
aparținând minorităților naționale în anumite domenii.
În cele ce urmează voi arăta motivele care au stat la baza acestei opinii separate, opinie
întemeiată atât pe cadrul juridic național și interna țional existent, cât și pe elemente de drept
comparat de care Curtea a refuzat să țină cont; prin neluarea în seamă a acestor temeiuri, Curtea a
pronunțat, în privința articolelor mai sus menționate, o solu ție gre șită, fundamentată pe o
argumentație artificială.
II. Cu privire la competența Curții Constituționale de a se pronun ța asupra ini țiativelor de
revizuire a Constituției, se reține că norma de referin ță în cadrul acestui control este art.152 din
Constituție. Dacă alineatul (3) al acestui articol cuprinde condi ții extrinseci ini țiativei, primele două
alineate se referă la cele intrinseci acesteia. În cadrul acestei din urmă categorii, constatăm că al
doilea alineat al art.152 privește interdicția suprimării unui drept, a unei libertă ți fundamentale sau a
unei garanții a acestora, astfel încât pot fi adoptate, pe calea revizuirii Constitu ției, reglementări care
au consecințe pozitive asupra acestora; în schimb, primul alineat al art.152 din Constitu ție vizează o
interdicție totală de reglementare. Rezultă că legiuitorul constituant originar de la 1991 a impus
obligația pentru cel derivat ca modificările aduse Constitu ției să nu se refere la con ținutul actualelor
dispoziții ale art.1 alin.(1) și (2), art.8 alin.(1), art.13 sau art.124 alin.(3), decât în condi țiile modificării
art.152 alin.(1) din Constituție.
Astfel, noțiunea „nu poate forma obiectul revizuirii” vizează faptul că legiuitorul constituant
derivat, în condițiile menținerii art.152 alin.(1) din Constitu ție, nu poate reglementa deloc în privin ța
textelor constituționale anterior menționate.
Or, astfel cum vom arăta în continuare, prin inițiativa de revizuire nu au fost vizate aceste limite,
textele constituționale care le reglementează au rămas neatinse. Nici măcar implicit nu se poate
susține că s-a reglementat în privința acestui aspect de vreme ce conceptele propuse a fi introduse se
integrau organic în art.1 din Constituție.
Apreciez că analiza Curții a depășit cadrul necesar, întrucât decizia pronun țată porne ște
axiomatic și direct de la premisa că s-a reglementat în acest domeniu. Or, Curtea trebuia să
demonstreze tocmai acest lucru pentru că, numai în aceste condi ții, se putea trage concluzia că
obiectul revizuirii l-ar fi format caracterul național și unitar al statului român. A șadar, Curtea, în loc să
se limiteze la competența sa și să arate dacă obiectul revizuirii îl formează caracterul na țional și unitar
al statului român, a mers mai departe și a analizat dacă modificările operate afectează sau nu aceste
caractere ale statului.
În consecință, consider că, în mod evident, competen ța Curții în privin ța limitelor revizuirii
prevăzute la art.152 alin.(1) din Constituție este circumscrisă doar la a stabili dacă ini țiativa de
revizuire reglementează în acele domenii și nimic mai mult.
III. În privința articolului unic pct.4 din inițiativa de revizuire, se constată că acesta î și propune
recunoașterea unor zone tradiționale ca subdiviziuni administrative ale regiunilor. Textul nu se referă
la minoritățile naționale și nu stabilește o anumită denumire a subdiviziunii administrative, ci indică
numai criteriul delimitării sale. Asemenea subdiviziuni administrativ-teritoriale există în mai multe state
europene, declarate prin Constituție ca fiind state unitare (Italia, Spania).
Calitatea de „stat unitar” nu este vizată, și nici afectată, prin organizarea unor subdiviziuni
administrativ-teritoriale bazate pe un asemenea criteriu.
Noțiunea de „stat unitar și indivizibil” se referă la un ansamblu unic de instituții, la un singur
organ legiuitor (a se vedea Decizia nr.176 din 16 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.64 din 14 februarie 2000), la un singur executiv și o singură autoritate
judecătorească; or, niciunul dintre aceste elemente care definesc no țiunea de „stat unitar și indivizibil”
nu este vizat, și nici afectat, prin recunoașterea unor zone cu tradi ții istorice ca fiind subdiviziuni ale
regiunilor.
 În aceeași ordine de idei, prin Decizia nr.80 din 15  septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.280 din 30 noiembrie 1995, Curtea a statuat că „existen ța unor acte
normative diferite pentru anumite zone ale țării nu este de natură să afecteze caracterul unitar al
statului, ci pune numai problema aplicării în spațiu a respectivelor acte”.
Nu ar afecta cu nimic caracterul de stat unitar al României existen ța unor subdiviziuni ale
regiunilor care să se circumscrie teritorial unor zone tradiționale, precum „Țara Moților”, „Ținutul
Secuiesc”, „Maramureșul istoric”, „Țara Buzaielor”, „Țara Bârsei” sau „Bucovina”.
De asemenea, nu cred că asemenea subdiviziuni ale regiunilor ar putea viza, și nici afecta,
caracterul național al statului român. „Națiunea este a tuturor cetățenilor” afirmă autorii Mihai
Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru și Elena Simina Tănăsescu în lucrarea „Constituția
României – revizuită”, Ed. All Beck, 2004.
Pornind de la această constatare și având în vedere că „în cadrul populației unui stat distingem
trei categorii de persoane, și anume cetă țeni, străini și apatrizi, [iar] aceste două categorii din urmă nu
sunt încorporate în categoria națiune” (Constituția României — Comentariu pe articole, coord. I.
Muraru și E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, 2008), putem sublinia că, din punct de vedere juridic, sunt
încorporați în sintagma „națiune” toți cetățenii, indiferent de etnie; altfel am putea ajunge la o
concluzie nedorită, anume aceea că minoritățile etnice sunt „străini” sau „apatrizi”.
Or, Recomandarea 1735 (2006) cu privire la conceptul de „na țiune”, adoptată de Adunarea
generală a Consiliului Europei la data de data de 26 ianuarie 2006, la pct.5 prevede că, în unele state
membre ale Consiliului Europei, conceptul de „națiune” este folosit pentru a indica cetă țenia,
care este o legătură juridică între stat și individ, indiferent de originea etnoculturală a celui din
urmă, în timp ce în alte state membre conceptul de „na țiune” este folosit pentru a indica o comunitate
organică ce vorbește aceeași limbă și este caracterizată printr-un set similar de tradi ții culturale și
istorice, de o percepție similară a trecutului său, aspira ții similare pentru prezentul său și o viziune
similară asupra viitorului său.
În aceste condiții, pentru ca și minoritatea națională să fie inclusă — și nu exclusă — în
sintagma constituțională de „stat național”, națiunea trebuie înțeleasă ca o relație juridică ce are ca
element central cetățenia, iar, în aceste condiții, reglementarea într-un anume fel a organizării
administrativ-teritoriale a statului — care recunoa ște realitatea istorică — nu vizează și nici nu
afectează în niciun mod această relație juridică între stat și cetă țean.
Mai mult, potrivit art.3 din Legea nr.2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului
României, publicată în Buletinul Oficial nr.163 din 20 decembrie 1968, „Județul este alcătuit din orașe
și comune — unități de bază ale organizării administrativ-teritoriale a țării — în func ție de condi țiile
geografice, economice și social-politice, etnice și de legăturile culturale și tradi ționale ale popula ției”.
Astfel, și reglementarea legală în vigoare în prezent recunoa ște că delimitarea jude țelor  — unități
administrativ-teritoriale — are în vedere „legăturile [...] tradiționale ale populației”.
De asemenea, art.8 din aceeași lege, precum și art.1 alin.  (2) lit.h) din Legea administrației
publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.123 din 20
februarie 2007, consacră noțiunea de „subdiviziune administrativ-teritorială” în privința sectoarelor
municipiului București.
Așadar, motivarea prin care sunt considerate a fi neconstitu ționale prevederile analizate prin
prezenta opinie separată nicidecum nu poate avea la bază „atingerea adusă caracterului na țional și
unitar al statului român”.
IV. În privința modificărilor preconizate la art.6 din Constituție, reținem următoarele:
1. Pct.I din Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba-Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918
„Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, aduna ți prin
reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează
unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dân șii cu România”. Art. III al aceluiași act,
expresie a opțiunii democratice a „Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, prevede
„Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui,
administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept
de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în propor ție cu numărul indivizilor ce-l
alcătuiesc”.
De altfel, acest text își are rădăcinile chiar în revendicările na țiunii române din Transilvania încă
din secolul al XIX-lea. În acest context men ționăm și Peti ția Na țională adoptată de Adunarea
Națională de la Blaj (15—17 mai 1848), prin care, la punctul 1 al acesteia, „Națiunea română,
răzimată pe principiul libertății, egalității și fraternită ții, pretinde [...] să- și aibă reprezentan ții săi la
dieta țării în proporțiune cu numărul său, să-și aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative,
judecătorești și militare în aceeași proporțiune, să se servească cu limba sa în toate trebile ce se
ating de dânsa, atât în legislățiune, cât și în administra țiune”. De asemenea, la punctul 7 se arată că
„Națiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie și a tipări fără nicio censură”.
Astfel, aceste tradiții democratice au fost reflectate mutatis mutandis în Rezoluțiunea Adunării
Naționale de la Alba-Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în privin ța „popoarelor conlocuitoare”.
2. Tratatul minorităților de la Paris, încheiat între puterile aliate și asociate, pe de o parte, și,
România, pe de altă parte, la data de 9 decembrie 1919, stabile ște la art.11 că „România consimte să
acorde, sub controlul statului român, comunită ților secuilor și sa șilor, în Transilvania, autonomia
locală, în ce privește chestiunile religioase și școlare”.
3. În prezent, în lipsa adoptării unui statut al minorită ților na ționale, este în vigoare în acest
domeniu Legea nr.86/1945 (a se vedea, în acest sens, și avizul Consiliului Legislativ nr.  575/23 mai
2005), lege care în anexa sa face referire la cele două acte anterior men ționate.
Menționăm că, după mai bine de 10 ani de la revizuirea Constitu ție i1, nu a fost adoptată legea
organică referitoare la statutul minorităților na ționale. Din contră, un proiect de lege care trebuie să
reglementeze acest domeniu, inițiat de Guvern la 26 mai 2005, a fost respins de Senat pe data de 24
octombrie 2005 și de peste 8 ani este, practic, în nelucrare la Camera Deputa ților.
4. Considerăm că este fără tăgadă faptul că toate constitu țiile române adoptate ulterior datei de
1918 au avut în vedere, în mod evident, acest act de unire al Transilvaniei cu România, însă aplicarea
principiului democratic înscris la art.III din Proclama ție — referitor la „popoarele conlocuitoare” — a
reprezentat și reprezintă o problemă a statului român modern încă nerezolvată.
5. În acest context apreciem că, în privința statului român, Declara ția de la Alba-Iulia este un act
cu valoare constituțională și, pe cale de consecință, formează un bloc de constitu ționalitate cu
Constituția adoptată la 1991.
5.1. Noțiunea de „bloc de constituționalitate”
Fără a relua teoria blocului de constituționalitate 2, facem trimitere la Hotărârea Curții
Constituționale a Republicii Moldova nr.36 din 5 decembrie 2013, care, la paragraful 87, prevede că
„prin referința din Preambulul Constituției, Declarația de Independen ță are, în mod incontestabil,
valoare de text constituțional. Chiar dacă o asemenea referin ță lipsea în Preambulul Constitu ției,
Declarația de Independență a Republicii Moldova oricum, prin natura sa, ar avea valoare de text
constituțional, deoarece reprezintă expresia majoră a voin ței poporului de a construi și trăi într-un stat
liber și independent, voință care predetermină necesitatea adoptării Constitu ției și îl leagă pe
constituant de idealurile, principiile și valorile Declarației”.
5.2. Interpretarea art.1 alin.(3) din Constituția României
Deși Constituția României nu are un preambul, se constată că art.1 al acesteia este un text de
bază, care consacră principiile generale directoare și caracterele statului român și care la alin.(3)
recunoaște „spiritul tradițiilor democratice ale poporului român”. În aceste condiții, apreciem că,
indiferent de existența sau nu a unui preambul al Constitu ției și dat fiind că art.1 alin.(3) din
Constituție se îndepărtează, în anumite aspecte, de la caracterul strict normativist impus de către
Adunarea Constituantă din 1991, conținutul acestui din urmă text recunoa ște, pe deplin, „spiritul
tradițiilor democratice ale poporului român”. Este o noțiune largă și cuprinzătoare, care recunoa ște, în
mod implicit, principiile generale și imuabile consacrate și în actele cu valoare constitu țională.
Legiuitorul constituant a dorit astfel să precizeze, în mod expres, dacă mai era nevoie, necesitatea și
obligația statului român de a respecta tradițiile democratice ale poporului român. Desigur, aceste
tradiții democratice nu se limitează la perioada de după decembrie 1989, ci au în vedere toate acele
manifestări reale de democrație ale poporului român care au constituit temelia statului român modern.
5.3. În acest context, se constată că Rezoluțiunea de la Alba -Iulia reprezintă o manifestare
democratică a unei voințe populare originare, care se impune să fie respectată, recunoscută și
dezvoltată în tot cursul istoriei statului român. Fiind fundamentul acestuia, este evident că, indiferent
de trecerea anilor, principiile recunoscute de aceasta reprezintă elemente imuabile din punctul de
vedere al poporului român, iar o asemenea manifestare originară și directă a democra ției nu poate
impune decât respectarea ei de către actele constitu ționale ulterioare, deci, implicit, și de Constitu ția
României din 1991.
1
În urma revizuirii Constituției în anul 2003, s-a stabilit că statutul minorităților naționale urmează a fi
reglementat prin lege organică [art.73 alin.(3) lit.r)]. Este prima consacrare la nivel constituțional a ideii de statut
al minorităților naționale.
2
Noțiunea „blocului de constituționalitate” s-a impus în Franța și a avut ca premisă interpretarea extensivă
a ideii de Constituție. În acest context, blocul de constituționalitate cuprinde Constituția din 1958, Declarația
drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789, Preambulul Constituției din 1946 și principiile fundamentale
recunoscute de legile Republicii. De aceea, Consiliul Constituțional francez, în jurisprudența sa, a folosit ca text
de referință, pe lângă Constituția din 1958, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789 (Decizia
nr.73—51 din 27 decembrie 1973), Preambulul Constituției de la 1946 (Decizia nr.75—54 din 15 ianuarie 1975) și
principiile fundamentale recunoscute de legile Republicii (Decizia nr.71—44 din 16 iulie 1971).
 De asemenea, se constată că referirea constituțională la „spiritul tradițiilor democratice ale
poporului român” nu poate rămâne fără rezultate, ci aceasta a fost înscrisă tocmai pentru a fi
respectată, și nu pentru a fi eludată sau neluată în seamă. De aceea, sub acest aspect, trebuie
acceptată și în dreptul constituțional românesc noțiunea de „bloc de constitu ționalitate”.
5.4. Precizăm că tradițiile democratice ale poporului român nu pot fi preluate trunchiat pro parte,
pentru că s-ar ajunge la situații inadmisibile în sensul că anumite păr ți ale actelor cu valoare
constituțională sunt expresie a tradițiilor democratice, iar altele nu. Astfel, tradițiile democratice nu
se aleg, ci se recunosc și se impun potrivit cerințelor și năzuin țelor celor viza ți.
6. Așa cum se menționează și în decizia anterior citată a Curții Constitu ționale din Republica
Moldova, „nicio prevedere a Constituției, reflectată în textul Declara ției de Independen ță, nu poate
încălca limitele (prevederile) Declarației”. Raportând mutatis mutandis cele acolo arătate, nicio
prevedere a Constituției României reflectată în Rezolu țiunea Adunării Na ționale de la Alba-Iulia nu
poate încălca limitele (prevederile) Rezoluțiunii.
În acest context, textul propus a fi introdus prevede înfiin țarea unor organe proprii de decizie și
executive ale minorităților naționale, aspect ce nu poate fi privit decât ca un element necesar pentru
păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității minorită ților na ționale în cadrul constitu țional existent,
și nu ca o chestiune care aduce atingere caracterului unitar și na țional al statului român.
Acest text se referă la faptul că deciziile legate de instruirea persoanelor aparținând minorităților
naționale în limba lor trebuie să le revină acestora — în în țelesul, adăugăm noi, actului de la 18
noiembrie/1 decembrie 1918. Pentru că numai prin învă țământ persoana devine con știentă de
identitatea sa, de faptul că aparține unei anumite minorită ți na ționale. Fără învă țământ ea nu și-ar
putea exprima în mod real identitatea și, în timp, o va pierde.
În consecință, apreciem că învățământul constituie unul dintre elementele fundamentale ale
identității etnice, culturale, lingvistice și religioase ale minorită ților na ționale, astfel încât orice aspect
ce ține de afirmarea, păstrarea și dezvoltarea identită ții minorită ții naționale trebuie să țină de resortul
exclusiv al acesteia.
7. Este contrastant faptul că dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identită ții
minorităților naționale, reglementat prin art.6 din Constitu ția în vigoare, nu afectează caracterul
național și unitar al statului român, în schimb, existen ța unor organe proprii de decizie cu competen țe
în acest domeniu sau consultarea în acest domeniu a organizațiilor persoanelor aparținând
minorităților naționale contravine caracterului unitar și na țional al statului. O atare construc ție nu
poate fi decât o contradicție în termeni, întrucât se pare că pleacă de la premisa că majoritatea
impune minorității modul în care trebuie să își păstreze, dezvolte și exprime identitatea.
8. Considerăm că o atare prevedere nu pune în discu ție în niciun fel caracterul unitar al statului,
caracter ce are în vedere structura de stat; statul unitar este antitetic cu cel federativ, or ini țiativa de
revizuire nu urmărește nici pe departe așa ceva, nu pune în discu ție caracterul unitar al statului, ci
vizează, pe de o parte, o autonomie de decizie în chestiunile care țin de învă țământ, cultură, tradi ții
și, implicit, de identitatea minorităților naționale, iar, pe de altă parte, de o consultare a minorită ții
naționale atunci când se stabilește cadrul legal în care ele vor decide — deci, în final, decizia cu
privire la stabilirea cadrului în care minoritățile na ționale î și vor exercita competen țele proprii
referitoare la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identită ții lor apar ține tot autorită ților publice
centrale și locale (competențe exclusive/partajate/delegate). Mai mult, textele analizate nu se referă
nici la caracterul de stat național al României, concept mai degrabă istoric bazat pe ideea de stat-
națiune.
9. Noțiunea de „organe proprii” nu trebuie privită ca o structură desprinsă de autoritatea statului
român, ci ca o structură intrinsecă acesteia, care reprezintă minoritatea, care este compusă din
reprezentanți ai acesteia și care decide în chestiunile ce privesc învă țământul în limba minorită ții,
respectiv identitatea sa culturală. Dreptul prevăzut la art.6 din Constitu ție nu poate fi exprimat în
sensul ca majoritatea să decidă cum anume minoritatea să î și păstreze, să î și dezvolte și să î și
exprime identitatea sa.
10. Textul propus a fi introdus este o chestiune de principiu, el nu poate reglementa până la
amănunt un anumit principiu, aspect care revine legiuitorului infraconstitu țional prin adoptarea
statutului minorităților naționale.
Nu contest faptul că acest text ar fi necesitat o anumită reformulare pentru a fi clar, precis și
previzibil, dar de aici și până a se constata încălcarea caracterului unitar și na țional al statului român
este cale lungă, aspect ce pune în discuție chiar buna-credin ță în interpretarea solu ției legislative
analizate.
V. Articolului unic pct.11 i s-ar putea imputa faptul că este imprecis redactat, dar nu se
poate susține că încalcă limitele revizuirii Constituției.
 Este dreptul inerent al minorității de a-și folosi simbolurile proprii, expresie directă a art.6 din
Constituție. Faptul că acest text a fost plasat în cadrul art.12 cu denumirea marginală Simboluri
naționale nu înseamnă că în vreun fel se încearcă includerea simbolurilor minorită ții na ționale în
acest concept. În Spania, astfel cum s-a arătat mai sus, simbolurile comunită ților autonome sunt
reglementate în cadrul articolului intitulat Drapelul național, fără ca acest lucru să însemne o
modificare/ridicare la nivel național a unui simbol regional.
Mai mult, Curtea Constituțională a României constată ca fiind „neconstitu țional” acest articol
pentru că nu a fost corect așezat, pe când un alt text referitor la egalitatea de arme, incorect pozi ționat
la art.24 — Dreptul la apărare, nu este constatat „neconstituțional” pentru că nu ar corespunde cu
denumirea marginală a textului, ci recomandă repoziționarea acestuia în cadrul art.21 din Constitu ție.
În privința sintagmei „spațiu public și privat”, se constată din nou că este de nivelul legii să
definească termenii folosiți în Constituție și nu neapărat prin textul Constitu ției; dacă sintagma este
imprecisă nu înseamnă că și dreptul de a folosi simbolurile minorită ții na ționale este împotriva
Constituției.
Oare în momentul de față membrilor minorităților naționale le este interzisă folosirea simbolurilor
proprii în „spațiul” lor privat? O asemenea interpretare ar suprima garan ții inerente dreptului la via ță,
intimă, familială și privată, libertății de exprimare sau libertă ții con știin ței, contrar art.152 alin.(2) din
Constituție.
A nu-ți putea folosi simbolurile proprii minorității din care faci parte, mai ales în unită țile
administrativ-teritoriale unde majoritatea covârșitoare este dată de persoanele apar ținând minorită ții
naționale, este echivalent cu a ignora și, în final, a nega dreptul la identitate al minorită ții na ționale
respective.
VI. În susținerea celor de mai sus se pot invoca și prevederi ale unor acte interna ționale
sau aspecte de drept comparat referitoare la minorită țile na ționale.
1. Actele internaționale ratificate în acest domeniu fac parte din dreptul intern al României, având
în vedere art.11 alin.(2) din Constituție, iar, în conformitate cu art.11 alin.(1) din Constitu ție, statul
român este obligat să îndeplinească „întocmai și cu bună-credin ță obliga țiile ce-i revin din tratatele la
care este parte”, ceea ce exprimă în mod evident principiul de drept interna țional public pacta sunt
servanda.
2. Relevante în chestiunea analizată sunt următoarele acte ce privesc minorită țile na ționale:
— art.27 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice — Drepturile persoanelor
aparținând minorităților. În legătură cu acest text, Curtea Constitu țională, prin Decizia nr.2 din 4
ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.136 din 23 februarie 2011, a
stabilit că, „în accepțiunea pct.1 din Comentariul general nr.23 referitor la art.  27 din Pactul
internațional privind drepturile civile și politice — Drepturile persoanelor aparținând minorităților —,
acest articol din pact stabilește și recunoaște un drept care este conferit unor persoane apar ținând
grupurilor minoritare și care este distinct și complementar în raport cu toate celelalte drepturi de care
acestea se bucură în baza Pactului, la fel ca oricare altă persoană (dreptul la propria via ță culturală,
de a profesa și de a practica propria religie sau de a folosi propria limbă). Pct.6.1 din acela și
comentariu prevede că, deși art.27 din pact este formulat în termeni negativi, acesta recunoa ște totu și
existența unui «drept» și impune respectarea sa. În consecin ță, statele păr ți sunt obligate să se
asigure că existența acestui drept este recunoscută, iar exercitarea sa protejată împotriva oricărei
încălcări. Totodată, potrivit pct.6.2 din comentariu, drepturile persoanelor apar ținând minorită ților
naționale depind, la rândul lor, de capacitatea grupului minoritar de a- și păstra cultura, limba sau
religia. Prin urmare, pot fi necesare, de asemenea, măsuri pozitive pentru protejarea identită ții
minorității și a drepturilor membrilor acestui grup de a se bucura și de a- și dezvolta propria cultură și
limbă și de a practica propria religie, în comun cu ceilalți membri ai grupului. În fine, protec ția acestor
drepturi este menită a asigura păstrarea și a continua dezvoltarea identită ții culturale, religioase și
sociale a persoanelor aparținând minorităților respective, deci să îmbogă țească structura societă ții în
întregul său (a se vedea, în acest sens, pct.9 din comentariu)”;
— art.1 paragraful 1 din Declarația cu privire la drepturile persoanelor apar ținând minorită ților
naționale sau etnice, religioase și lingvistice, adoptată la cea de-a 92-a sesiune plenară a Adunării
Generale a ONU din 18 decembrie 1992, prevede că „Statele vor proteja existența și identitatea
națională sau etnică, culturală, religioasă sau lingvistică a minorită ților înăuntrul teritoriilor lor și vor
încuraja crearea de condiții pentru promovarea acestei identită ți”. De asemenea, „Politicile și
programele naționale vor fi planificate și aplicate luând în considerare, în modul cuvenit, interesele
legitime ale persoanelor aparținând minorităților naționale” (art.5 paragraful 1 din declarație).
De observat că România a devenit membru al Organiza ției Na țiunilor Unite la 14 decembrie
1955;
 — art.3 paragraful 2 din Convenția-cadru pentru protec ția minorită ților na ționale, încheiată la
Strasbourg la 1 februarie 1995, ratificată prin Legea nr.33/1995, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.82 din 4 mai 1995, care prevede că „Persoanele aparținând minorităților
naționale pot exercita drepturile și libertățile ce decurg din principiile enun țate în prezenta conven ție-
cadru, individual sau în comun cu alții”. În continuare, art.5 paragraful 1 din aceeași conven ție-cadru
prevede: „Părțile se angajează să promoveze condițiile de natură să permită persoanelor apar ținând
minorităților naționale să-și mențină și să-și dezvolte cultura, precum și să- și păstreze elementele
esențiale ale identității lor, respectiv religia, limba, tradițiile și patrimoniul lor cultural”;
— preambulul Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la 5 noiembrie 1992
la Strasbourg, ratificată prin Legea nr.282/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.752 din 6 noiembrie 2007, prevede că „protecția și promovarea limbilor regionale sau minoritare în
diferite țări și regiuni ale Europei reprezintă o contribu ție importantă la construirea unei Europe bazate
pe principiile democrației și ale diversității culturale, în cadrul suveranită ții na ționale și al integrită ții
teritoriale”.
3. De asemenea, avem în vedere și Recomandarea Consiliului Europei 1.201 (1993) privind
adoptarea unui protocol adițional la Conven ția pentru apărarea drepturilor omului și a libertă ților
fundamentale referitor la drepturile minorităților na ționale, adoptată de Adunarea generală a
Consiliului Europei la data de 1 februarie 1993 (act fără caracter obligatoriu), care la art.8 prevede că
persoanele aparținând unei minorități naționale au dreptul de a înfiin ța și de a- și conduce școlile,
precum și instituțiile de educație și formare proprii în cadrul sistemului juridic al statului.
În continuare, prin Recomandarea 43 (1998) privind autonomia teritorială și minorită țile
naționale, adoptată de Adunarea generală a Consiliului Europei la data de 29  septembrie 2003,
Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei pune în vedere statelor membre care doresc să î și modifice
organizarea administrativ-teritorială și, în special, celor care creează un nivel regional de administra ție
în teritoriile în care minoritățile naționale reprezintă o parte substan țială a popula ției:
— să garanteze, printre altele, crearea autorită ților administrative într-un mod de natură a evita
dispersarea membrilor minorităților naționale și a permite protejarea lor în mod efectiv;
— să garanteze autorităților locale competențe de natură a asigura o protec ție adecvată
minorităților;
— să consulte populația vizată de măsurile de reorganizare administrativă în conformitate cu
art.5 din Carta europeană a autonomiei locale;
— să asigure competențe substanțiale în sfera dezvoltării regionale în privin ța autorită ților
regionale deja create, astfel încât acestea să poată valorifica poten țialul lor reprezentat de istorie,
tradiții și multiculturalism.
Importanța domeniului este subliniată și de Recomandarea 1.623 (2003) privind drepturile
minorităților naționale, adoptată de Adunarea generală a Consiliului Europei la data de 29  septembrie
2003, din care transpare ideea realizării unor politici comune în domeniul protec ției minorită ților
naționale la nivelul Uniunii Europene (pct.13).
În fine, Recomandarea 1.735 (2006), anterior citată, la pct. 16, invită statele membre să
promoveze în legislația lor națională recunoașterea drepturilor culturale ale minorită ților, să adapteze
constituțiile lor la standardele europene democratice contemporane, în sensul integrării tuturor
cetățenilor lor, indiferent de originea lor etnoculturală, într-o entitate multiculturală și civică.
4. Legislație relevantă a unor state în privința minorită ților na ționale
4.1. Spania
Art.4 din Constituție cu denumirea marginală Drapelul național prevede în acest articol astfel
intitulat posibilitatea comunităților autonome de a avea steaguri și însemne proprii pe care să le
folosească pe clădirile lor publice și în ceremoniile lor oficiale, împreună cu steagul spaniol. Astfel,
constatăm că avem de-a face cu o prevedere de rang constitu țional în cadrul articolului intitulat
Drapelul național.
Art.143 și următoarele din Constituție prevăd posibilitatea provinciilor învecinate cu tradi ții
istorice, culturale și economice comune de a se constitui în comunită ți autonome, fără a fi afectată în
vreun fel unitatea națională a Spaniei, prevăzută la art.2 din Constitu ția acesteia.
4.2. Italia
Constituția Italiei, stat unitar, prevede la art.116 existen ța unor regiuni autonome, fără a fi astfel
afectat caracterul unitar și național al statului. De altfel, art.1 paragraful 1 din Statutul special al
regiunii Trentino-Alto Adige prevede că aceasta este o regiune autonomă, cu personalitate juridică, „în
cadrul structurii politice a Republicii italiene, care este una și indivizibilă”. Potrivit aceluiași text,
această regiune cuprinde două subdiviziuni administrativ-teritoriale, denumite provincii — Trento și
Bolzano.
4.3. Serbia
Potrivit art.75 paragraful 1 din Constituție, minorită ților na ționale le sunt garantate drepturi
individuale și colective, iar paragraful 3 al aceluia și articol prevede că persoanele apar ținând
minorităților naționale își pot alege consilii naționale pentru a-și exercita dreptul la autonomie în
domeniul culturii, educației, informației și folosirii oficiale a limbii și a scrierii lor, în condi țiile legii. De
asemenea, art.2 din Legea cu privire la consiliile na ționale ale minorită ților na ționale prevede că
minoritatea națională va participa în procesul decizional sau va decide în probleme privind domeniile
mai sus enunțate și va înființa instituții, societăți sau alte organiza ții în domeniile men ționate.
VII. Analizând legislația statelor menționate, rezultă că pentru păstrarea identită ții minorită ților
naționale există variate forme de apărare și dezvoltare a acesteia, fie prin crearea unor unită ți
administrativ-teritoriale autonome, fie prin alte măsuri.
Dreptul la identitate trebuie susținut de stat, prin măsuri pozitive (a se vedea, în acest sens, și
Decizia Curții Constituționale nr.2 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.136 din 23 februarie 2011), și nu împiedicat/îngreunat. Pentru că de multe ori o asemenea
acțiune a statului poate duce la consecințe insurmontabile și ireversibile cu privire la via ța unei
minorități naționale (a se vedea situația minorității germane din România, care, datorită politicii
regimului comunist, în prezent, mai numără aproximativ 36.000 de persoane din cele 400.000
existente în 1954, sau situația din Ucraina, unde legea privind limbile regionale ale minorită ților
naționale a fost abrogată, stârnind reacții de dezaprobare din partea multor state europene, inclusiv
România).
VIII. Pentru toate cele de mai sus expuse, consider că, prin Decizia nr.80 din 16 februarie 2014,
Curtea Constituțională a interpretat în mod gre șit atât textele Constitu ției, cât și cele din propunerea
legislativă de revizuire a Constituției, calificând prevederile articolului unic pct.4, 6 și 11 din aceasta ca
fiind contrare caracterului unitar și național al statului român, în condi țiile în care, în realitate, aceste
texte se referă, pe de o parte, la criterii avute în vedere pentru organizarea subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale regiunilor, iar, pe de altă parte, la drepturi inalienabile ale minorită ților
naționale.

Judecător,
Puskás Valentin Zoltán
 DECIZIA Nr.580
din 20 iulie 2016

asupra inițiativei legislative a cetățenilor intitulate „Lege de revizuire a

Constituției României”

Publicată în Monitorul Oficial nr.857 din 27.10.2016

Valer Dorneanu — președinte

Marian Enache — judecător
Petre Lăzăroiu — judecător
Mircea Ștefan Minea — judecător
Mona-Maria Pivniceru — judecător
Livia Doina Stanciu — judecător
Simona-Maya — judecător
Teodoroiu
Varga Attila — judecător
Marieta Safta — prim-magistrat-asistent

1. Cu adresa nr.986 din 22 iunie 2016, înregistrată la Curtea Constitu țională cu nr.5.978 din 27
iunie 2016, secretarul general al Senatului a transmis Cur ții Constitu ționale propunerea legislativă a
cetățenilor de revizuire a art.48 alin.(1) din Constitu ție, înregistrată la Senat cu nr.Bp 293 din 23 mai
2016, împreună cu originalele listei de susținători.
2. Documentația transmisă Curții Constituționale de către Senat cuprinde:
— cererea înregistrată la Biroul Permanent al Senatului sub nr.Bp 293 din 23 mai 2016, prin care
Președintele Comitetului de inițiativă, domnul Mihai Gheorghiu, a solicitat înregistrarea propunerii
legislative a cetățenilor;
— expunerea de motive „privind adoptarea proiectului de lege pentru modificarea art.48 alin.(1) din
Constituția României”;
— propunerea legislativă care face obiectul inițiativei;
— extras din Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.883 din 25 noiembrie 2015, cuprinzând
expunerea de motive, propunerea legislativă ce face obiectul ini țiativei cetă țene ști, Avizul Consiliului
Legislativ nr.1.200 din 6 noiembrie 2015 referitor la ini țiativa legislativă a cetă țenilor intitulată „Lege de
revizuire a Constituției României” și Declarația de constituire a Comitetului de ini țiativă pentru
promovarea propunerii legislative a cetățenilor privind revizuirea art.48 alin.(1) din Constitu ția
României;
— centralizatorul întocmit de Senat cuprinzând numărul de dosare și, respectiv numărul de
semnături ale susținătorilor inițiativei legislative, structurat pe jude țe: Alba, Arad, Arge ș, Bacău, Bihor,
Bistrița-Năsăud, Botoșani, Brașov, Brăila, București, Buzău, Cara ș-Severin, Călăra și, Cluj, Constan ța,
Dâmbovița, Dolj, Galați, Giurgiu, Gorj, Harghita, Hunedoara, Ialomi ța, Ia și, Ilfov, Maramure ș,
Mehedinți, Mureș, Neamț, Olt, Prahova, Satu Mare, Sălaj, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timi ș, Tulcea,
Vaslui, Vâlcea și Vrancea, împreună cu tabelele corespunzătoare fiecăruia dintre jude țele men ționate;
— opisuri distincte, pe județe, cu privire la numărul de dosare/semnături valide, întocmite de
inițiatori;
— dosarele cu liste de susținători ai inițiativei legislative a cetă țenilor, din jude țele: Alba, Arad,
Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Bra șov, Brăila, Bucure ști, Buzău, Cara ș-Severin,
Călărași, Cluj, Constanța, Dâmbovița, Dolj, Galați, Giurgiu, Gorj, Harghita, Hunedoara, Ialomi ța, Ia și,
Ilfov, Maramureș, Mehedinți, Mureș, Neamț, Olt, Prahova, Satu Mare, Sălaj, Sibiu, Suceava,
Teleorman, Timiș, Tulcea, Vaslui, Vâlcea, Vrancea (total 40 jude țe și municipiul Bucure ști).
3. Potrivit expunerii de motive care însoțește propunerea legislativă a cetățenilor, aceasta a fost
inițiată pentru a înlătura orice echivoc pe care utilizarea termenului de „so ți” în cuprinsul art.48 alin.(1)
din Constituție ar putea să-l creeze în conturarea no țiunii de „familie”, a raportului dintre „familie” și
dreptul fundamental al bărbatului și al femeii de a se căsători și de a întemeia o familie. Se arată că
prin înlocuirea termenului de „soți”, cu expresia „bărbat și femeie”, se asigură implementarea precisă
și literală a unor expresii consacrate cu puterea unor garan ții imuabile destinate ocrotirii familiei,
recunoscută drept „elementul natural și fundamental al societă ții” în art.16 din Declara ția Universală a
Drepturilor Omului. În același sens, și în România, doar „bărbatul și femeia” împreună se bucură de
recunoaștere și garantarea universală a dreptului de a se căsători și de a întemeia o familie pe baza
unor importante considerente de natură istorică, culturală și morală specifice societă ții române ști.
4. Se precizează că atât Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și Conven ția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale operează în mod inten ționat cu no țiunea de
„bărbat și femeie”, și nu cu cea de „soți” în ce prive ște recunoa șterea dreptului la căsătorie și
consacrarea dreptului de a întemeia o familie. Din această perspectivă, se consideră necesară
modificarea primului alineat al art.48 din Constitu ția României, atât pentru a evita dezbateri
nenecesare și interpretări contradictorii, cât și pentru a recunoa ște în mod neechivoc că dreptul de a
întemeia o familie este un drept fundamental destinat bărbatului și femeii, de care ei se bucură nu
individual, ci împreună.
5. Potrivit art.16 pct.1 al Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptate de Adunarea
Generală a Organizației Națiunilor Unite în data de 10 decembrie 1948, „bărbatul și femeia au dreptul
de a se căsători și de a întemeia o familie”. O formulare similară se regăsește și în Convenția
europeană a drepturilor omului, în care art.12 prevede că: „Începând cu vârsta stabilită prin lege,
bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legisla ției na ționale
ce reglementează exercitarea acestui drept.”
6. În România, în preocuparea sa continuă de a asigura respectarea obliga ției constitu ționale
asumate prin art.20 din Constituție, potrivit căruia „Dispozițiile constituționale privind drepturile și
libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordan ță cu Declara ția Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, legiuitorul a adoptat
în mod expres o definiție a noțiunii de „soți”, începând cu 1 octombrie 2011, dată la care a intrat în
vigoare noul Cod civil adoptat prin Legea nr.287/2009, astfel cum a fost pusă în aplicare prin Legea
nr.71/2011. Astfel, art.258 „Familia” alin.(4) precizează: „În sensul prezentului cod, prin soți se
înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.” În ceea ce privește definiția căsătoriei, art.259
„Căsătoria” alin.(1) precizează: „Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie,
încheiată în condițiile legii.” Chiar dacă dispozițiile Codului civil sunt de generală aplicare și
reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil,
nu poate fi omis riscul ca, sub efectul unor presiuni de moment, străine dezvoltării durabile și
sănătoase a societății, dreptul bărbatului și al femeii de a se căsători și de a întemeia o familie să
sufere alterări, îngrădiri și interpretări, chiar legislative, străine de spiritul și interesul fundamental de
ocrotire a celei mai importante instituții umane de pretutindeni: familia.
7. Se mai arată că impactul socio-economic al modificării propuse este unul pozitiv, cu efecte ce au
potențialul de a contribui la soluționarea unor probleme în materia drepturilor fundamentale ale
bărbatului și femeii, și anume „evoluția demografică îngrijorătoare” și „rata alarmantă a copiilor născu ți
în afara căsătoriei.”
8. Potrivit Eurostat, România ocupă locul 5 în Uniunea Europeană cu cele mai multe căsătorii
anuale după Lituania, Cipru, Malta și Letonia. Acest fapt indică nu numai că familia și căsătoria au o
importanță majoră în societatea românească, ci relevă și existen ța unei puternice cutume sociale în
privința căsătoriei dintre un bărbat și o femeie. La nivel european însă, din cauza lipsei unei politici
mai eficiente de protejare a familiei, întemeiate pe actul căsătoriei, cât și datorită apari ției și încurajării
unor noi forme de conviețuire legale a determinat, din 1965 până azi, o scădere cu 50% a ratei de
căsătorie în cele 28 de state membre. Pentru a evita această tendin ță, statul român trebuie să ia
exemplul altor state membre precum Polonia, Croa ția, Slovacia, Letonia, Lituania și Ungaria în a
consfinți explicit căsătoria ca o uniune dintre un bărbat și o femeie și să urmărească o politică durabilă
de stimulare și protecție a instituției familiei.
9. Conceptele de familie și de căsătorie derivă din realitatea firească a evolu ției socio-umane, ele
definind o sumă de drepturi și obligații comune și specifice bărbatului și femeii, privi ți împreună, ca
elemente intrinseci și naturale ale formării unui cuplu, având ca scop fundamental perpetuarea.
Experiența altor comunități umane de-a lungul istoriei a relevat că societă țile care nu au respectat și
promovat legile naturale de formare, dezvoltare și ocrotire a familiei au dispărut sau au fost absorbite
și asimilate de alte grupuri sau forme de organizare și manifestare etnică consolidate tocmai prin
protejarea și asumarea conceptului de familie. Într-un stat de drept, ca formă de organizare
democratică, existența normelor sociale este obiectiv necesară în scopul identificării necesită ții
adoptării unor reglementări legale. Protejarea constitu țională a familiei împotriva oricăror tentative de
erodare a căsătoriei, ca uniune liber consimțită dintre bărbat și femeie, în scopul întemeierii unei
familii și al procreării, se impune astfel drept o măsură esen țială pentru protejarea poporului român, a
identității și unității acestuia în marea familie europeană.
10. În ceea ce privește prevederile dreptului european, statelor membre le revine competen ța
exclusivă de a adopta acte normative în materia institu țiilor juridice specifice dreptului familiei, cu
excepția câtorva aspecte cu implicații transfrontaliere în scopul asigurării cooperării judiciare în
materie civilă, care este supusă unei proceduri distincte în conformitate cu art.81 alin.(3) al Tratatului
de funcționare a Uniunii Europene. În mod specific, în materie de căsătorie, jurispruden ța Cur ții
Europene de Justiție (CJUE) confirmă existența unei competen țe exclusive a statelor membre. Astfel,
în Hotărârea din 1 aprilie 2008, pronunțată în Cauza C-267/06 Tadao Maruko împotriva
Versorgungsanstalt der deutschen Bühnen, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că
„starea civilă și prestațiile care derivă din aceasta reprezintă materii ce intră în competen ța statelor
membre, iar dreptul comunitar nu aduce atingere acestei competen țe”. În Hotărârea din 10 mai 2011,
pronunțată în Cauza C-147/08, Jürgen Römer împotriva Freie und Hansestadt Hamburg, Curtea de
Justiție a Uniunii Europene a reiterat aceeași poziție, întărind faptul că în materie de stare civilă a
persoanelor, competența le revine statelor membre. Se invocă, totodată, Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, arătându-se că prevede acela și punct de vedere în articolul 9 —
Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie. Astfel, în documentul explicativ al Conven ției
care a elaborat Carta se evidențiază faptul că statele membre sunt libere să dispună asupra
componenței uniunii căreia îi este atribuit statutul de căsătorie. În acest sens, un număr de 13 state
europene au adoptat reglementări constituționale prin care căsătoria este în mod explicit recunoscută
ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie.
11. Familia și instituția căsătoriei sunt protejate în temeiul art.8 și art.12 din Conven ția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, norme care reglementează dreptul la via ță
privată și de familie și dreptul bărbatului și al femeii de a se căsători și întemeia o familie. În acest
sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a eviden țiat în jurispruden ța sa recentă privind
încălcarea art.8 din Convenție dreptul imuabil al statelor membre de a proteja căsătoria și familia în
conformitate cu realitățile sociale specifice fiecărui stat și cu nevoia fiecărei na țiuni de a- și proteja
valorile sociale fundamentale. De asemenea, instan ța europeană a confirmat că dreptul de a se
căsători și întemeia o familie înglobează conceptul tradi țional de căsătorie dintre un bărbat și o
femeie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului re ține în mod explicit că reglementarea și protejarea
căsătoriei ca uniune rezervată exclusiv bărbatului și femeii nu reprezintă în sine o încălcare a art.8
și/sau 12 din Convenție, în măsura în care și celelalte forme de convie țuire socială se bucură de o
recunoaștere și protecție legislativă și dacă o astfel de protec ție nu afectează un interes public și
general al statului respectiv. Cu toate acestea, cu ocazia adoptării acestei ultime decizii, s-a putut
constata cum interpretarea termenului constitu țional de „so ți” a fost precizată doar prin raportare la
punctul de vedere al Guvernului Italiei și al unor organiza ții nonguvernamentale reprezentante ale
unor grupuri minoritare și fără a se ține seama de realită țile sociale ale Republicii Italiene și de opinia
majorității cetățenilor acestui stat.
12. În expunerea de motive se mai invocă și Rezolu ția Consiliului Drepturilor Omului al
Organizației Națiunilor Unite privind protecția familiei din data de 3 iulie 2015, care reafirmă că familia
reprezintă grupul natural și fundamental al societă ții și trebuie în mod esen țial protejată de către stat.
De asemenea, se admite că familia joacă un rol crucial în prezervarea identită ții culturale, a tradi ției, a
moralei și a valorilor societății și se evidențiază faptul că părin ții, având obliga ția primordială de
creștere și protecție a copiilor, sunt primii care au rolul de a-i educa în privin ța normelor și a valorilor
fundamentale ale societății.
13. La dosar au fost depuse o serie de documente și cereri amicus curiae, cuprinzând atât
argumente în susținerea inițiativei de revizuire a Constitu ției, cât și împotriva acesteia.
14. Astfel, prin memoriul amicus curiae al Asociației ACCEPT, înregistrat la Curtea
Constituțională cu nr.3.409 din 17 iunie 2016, se solicită Cur ții ca, în exercitarea rolului său de garant
al supremației Constituției, să avizeze negativ inițiativa cetă țenească, punând capăt astfel unui
exercițiu inutil și ilegal, ca fiind manipulator și generator de ură la nivelul întregii societă ți.
15. În memoriul amicus curiae formulat de ILGA-Europe, împreună cu organiza țiile Amnesty
International, ECSOL și International Commission of Jurists, înregistrat la Curtea Constituțională
cu nr.6.096 din 28 iunie 2016, se arată, în esen ță, că „revizuirea constitu țională propusă, dacă este
adoptată ca lege, ar contraveni obligației României conform legisla ției interna ționale privind drepturile
omului de a respecta, apăra și realiza drepturile omului, inclusiv dreptul de a nu fi discriminat, dreptul
la egalitate în fața legii și de ocrotire egală din partea legii și dreptul la respectarea vie ții private și de
familie”.
16. În memoriul amicus curiae formulat de Centrul pentru Resurse Juridice, Societatea
Academică din România, Institutul pentru Politici Publice, Funda ția pentru Dezvoltarea
Societății Civile, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Funda ția Agen ția de Dezvoltare
Comunitară „Împreună”, Centrul pentru Inovare Publică, Asocia ția ActiveWatch, Centrul
Euroregional pentru Inițiative Publice, Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen:
FILIA, Asociația Funky Citizens, Asociația Română Anti-SIDA, Centrul de Resurse pentru
Participare Publică, Fundația PACT, Centrul de Studii Juridice și Drepturile Omului, Asocia ția
E-Romnja (Asociația pentru Promovarea Drepturilor Femeilor Rome), Funda ția Romanian
Angel Appeal, Asociația FRONT, Asociația Expert Forum, Centrul European pentru Drepturile
Copiilor cu Dizabilități, Asociația Umanistă Română, Asocia ția Secular-Umanistă din România,
Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii — Romani CRISS, înregistrat la Curtea
Constituțională cu nr.6.240 din 1 iulie 2016, sunt supuse Cur ții o serie de argumente juridice
considerate esențiale, „în scopul avizării negative a proiectului de lege”.
17. În intervenția privind propunerea legislativă a cetă țenilor de revizuire a Constitu ției
formulată de Organizația ADF Internațional, transmisă de Coaliția pentru Familie și înregistrată la
Curtea Constituțională cu nr.6.472 din 6 iulie 2016, se solicită Cur ții Constitu ționale „să avizeze
pozitiv propunerea legislativă” de revizuire a Constitu ției României.
18. În memoriul depus de Coaliția pentru Familie, din partea Organiza ției Liberty Counsel,
respectiv amicus curiae în sprijinul propunerii legislative a cetă țenilor de revizuire a
Constituției României, înregistrat la Curtea Constituțională cu nr.6.731 din 14 iulie 2016, se solicită
Curții Constituționale să aprobe propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției și să permită
referendumul susținut de semnatarii acesteia.
19. În memoriul formulat de Asociația Medicilor Catolici București, înregistrat la Curtea
Constituțională cu nr.6.766 din 15 iulie 2016, se apreciază, în esen ță, asupra protec ției familiei
întemeiate pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, cu referire punctuală la educa ția copiilor.
20. În memoriul depus de Coaliția pentru Familie, din partea Organiza ției European Center
for Law and Justice, respectiv amicus curiae în sprijinul propunerii legislative a cetățenilor de
revizuire a Constituției României, înregistrat la Curtea Constituțională cu nr.6.786 din 18 iulie 2016,
se arată că propunerea de revizuire a Constituției nu încalcă limitele prevăzute de art.152 din Legea
fundamentală.
21. Cu privire la toate aceste memorii, Curtea reiterează cele statuate în jurispruden ța sa, în
sensul că „procedeul intervenției în calitate de amicus curiae în procedura din fața Curții
Constituționale nu reprezintă o extindere a cadrului procesual existent [...] Depunerea de note scrise,
în aceste condiții, nu echivalează cu atribuirea vreunei calită ți procesuale […], ci are semnifica ția
exprimării unei opinii/poziții a unei terțe persoane fa ță de litigiul constitu țional asupra problemei
deduse instanței a quo, cu scopul de a sprijini instanța de contencios constitu țional în solu ționarea
cauzei” (Decizia nr.887 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.191 din 15 martie 2016).

CURTEA,
22. Examinând propunerea legislativă a cetă țenilor intitulată „Lege de revizuire a Constitu ției
României”, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile Constitu ției, ale Legii nr.47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, precum și ale Legii nr.189/1999
privind exercitarea inițiativei legislative de către cetă țeni, republicată, cu modificările ulterioare,
constată următoarele:
23. Competența Curții Constituționale de a se pronun ța asupra tuturor ini țiativelor legislative de
revizuire a Constituției este prevăzută de dispozițiile art.146 lit.a) teza a II-a din Constitu ție, potrivit
cărora Curtea se pronunță „din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constitu ției” .
24. În privința acestei atribuții sunt aplicabile, de asemenea, dispozi țiile art.150—152 din
Constituție, cuprinse în Titlul VII — „Revizuirea Constituției”, având următorul cuprins:
— Art.150 — Inițiativa revizuirii: „(1) Revizuirea Constituției poate fi inițiată […] de cel pu țin
500.000 de cetățeni cu drept de vot.
(2) Cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel pu țin jumătate din
județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul Bucure ști trebuie să fie înregistrate cel
puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.”
— Art.152 — Limitele revizuirii: „(1) Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul na țional,
independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea
teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
 (2) De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a
libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garan țiilor acestora.
(3) Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgen ță și nici în timp
de război.”
25. Întrucât inițiativa de revizuire a Constitu ției aparține cetă țenilor, alături de normele legii
organice a Curții Constituționale care reglementează competen ța acesteia de verificare a
constituționalității inițiativelor cetățenești de revizuire a Constitu ției, sunt aplicabile în cauză și
dispozițiile art.7 din Legea nr.189/1999 privind exercitarea ini țiativei legislative de către cetă țeni,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.516 din 8 iunie 2004, cu modificările
ulterioare. Aceste dispoziții stabilesc obiectul verificării pe care Curtea o realizează în privin ța
îndeplinirii condiției prevăzute de art.150 din Constitu ție.
26. Potrivit art.7 alin.(1) din Legea nr.189/1999, republicată: „Curtea Constituțională, din oficiu sau
pe baza sesizării președintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat ini țiativa, va verifica:
a) caracterul constituțional al propunerii legislative ce face obiectul ini țiativei;
b) îndeplinirea condițiilor referitoare la publicarea acestei propuneri și dacă listele de
susținători prezentate sunt atestate potrivit art.5;
c) întrunirea numărului minim de susținători pentru promovarea inițiativei, prevăzut la art.74
și, după caz, la art.150 din Constituție, republicată, precum și respectarea dispersiei teritoriale în
județe și în municipiul București, prevăzută de aceleași articole.”
27. Potrivit art.7 alin.(3) și (4) din Legea nr.189/1999, republicată, cu modificările ulterioare:
„(3) Curtea Constituțională se pronunță în termen de 30 de zile de la sesizare asupra propunerii
legislative și în termen de 60 de zile de la sesizare asupra propunerii de revizuire a Constitu ției .
(4) Decizia sau, după caz, hotărârea Curții Constituționale se comunică președintelui
Camerei Parlamentului care a sesizat-o și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
28. Art.5 alin.(1) și (3) din Legea nr.189/1999, republicată, cu modificările ulterioare, la care
normele mai sus citate fac referire, prevăd următoarele: „(1) Atestarea calității de cetățean cu drept
de vot și a domiciliului susținătorilor se face de către primarul localită ții fie personal, fie, în localită țile
urbane, și prin funcționarii primăriei împuterniciți de primar în acest scop. Atestarea se face prin
verificarea listei de susținători, iar în ceea ce prive ște domiciliul, în colaborare cu organul local de
poliție, dacă este cazul. […]
(3) Atestarea de către primar a listei de susținători se face prin semnătura persoanei care a
efectuat controlul, cu indicarea actului de împuternicire, dacă este cazul, și a datei când s-a făcut
atestarea, precum și prin aplicarea ștampilei. Dacă primarul a solicitat sprijinul organului local de
poliție, va semna și reprezentantul acestuia, cu precizarea aspectelor pe care le-a verificat.
Semnătura se aplică pe ultima copertă a dosarului cuprinzând listele verificate, aflat la comitetul de
inițiativă, după ce a fost confruntat cu cel depus la primărie. Aspectele neatestate se elimină din listă,
făcându-se aplicarea dispozițiilor art.4 alin.(3).”
29. Față de aceste prevederi, Curtea constată că a fost legal sesizată și este competentă să se
pronunțe asupra inițiativei legislative a cetățenilor de modificare a art.48 alin.(1) din Constitu ție. În
exercitarea competenței sale în acest cadru constituțional și legal, Curtea verifică:
— întrunirea numărului minim de susținători pentru promovarea inițiativei, prevăzut la
art.150 alin.(1) din Constituție (500.000 de cetățeni cu drept de vot), precum și respectarea
dispersiei teritoriale în județe și în municipiul Bucure ști, prevăzute de art.150 alin.(2) din
Constituție (cetățenii ce inițiază revizuirea să provină din cel pu țin jumătate din jude țele țării/cel
puțin 20.000 de semnături de susținere în fiecare din aceste jude țe sau în municipiul Bucure ști);
verificarea are în vedere și condițiile pe care Legea nr.189/1999 le impune, în privin ța publicării
inițiativei legislative cetățenești și a atestării listelor de susținători;
— caracterul constituțional al propunerii legislative ce face obiectul ini țiativei cetă țenilor,
așadar respectarea limitelor revizuirii prevăzute de art.152 din Constitu ție .
30. Nu intră în competența Curții examinarea oportunită ții propunerii de revizuire a Constitu ției,
aceasta revenind Parlamentului, în calitate de organ reprezentativ suprem, respectiv cetă țenilor, care
își pot exprima direct voința la referendumul ce constituie ultima etapă a procedurii de adoptare a
legilor constituționale, în conformitate cu prevederile art.151 din Constitu ție. Astfel fiind, considera țiile
de această natură cuprinse în cererile amicus curiae urmează a fi avute în vedere, în mod
corespunzător, în etapele subsecvente controlului de constitu ționalitate a ini țiativei de revizuire a
Constituției. Cât privește verificarea listelor de susținători, aceasta vizează atestarea de către primarii
unităților administrativ-teritoriale ori de către împuterniciții acestora, iar nu activitatea membrilor
comitetului de inițiativă, a modului de colectare a semnăturilor ori a corectitudinii datelor colectate.
Analiza acestor din urmă acte sau fapte excedează competen ței Cur ții Constitu ționale.
31. Procedând la examinarea inițiativei cetățenești de revizuire a Constitu ției, Curtea constată, mai
întâi că propunerea legislativă ce face obiectul acestei ini țiative, precum și expunerea de motive care
o însoțește, semnată de comitetul de inițiativă format din 16 membri, au fost publicate în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.883 din 25 noiembrie 2015, în cadrul termenului de maximum 30 de
zile de la emiterea Avizului Consiliului Legislativ nr.1.200 din 6 noiembrie 2015, prevăzut la art.3 alin.
(4) din Legea nr.189/1999, republicată, cu modificările ulterioare.
32. Verificând, în continuare, dacă listele de sus ținători sunt atestate de către primarii unită ților
administrativ-teritoriale ori de către împuterniciții acestora, Curtea re ține că atestarea listelor de
susținători nu s-a făcut, în unele cazuri, cu respectarea strictă a dispozi țiilor legale aplicabile ,
constatându-se diverse abateri de la cadrul legal. Există, astfel, liste de sus ținători care nu sunt
atestate (de exemplu: București — Sectorul 6, Cara ș-Severin, Constan ța, Harghita, Hunedoara,
Mureș, Sălaj, Timiș), precum și liste de susținători prezentate în fotocopie (de exemplu: Boto șani,
Călărași, Iași, Suceava, Timiș). S-a mai constatat că atestarea listelor de sus ținători nu s-a făcut, în
unele cazuri, cu respectarea strictă a dispozițiilor art.5 din Legea nr.189/1999, republicată, cu
modificările ulterioare, existând situații în care atestarea calită ții de cetă țean cu drept de vot și a
domiciliului susținătorilor, prevăzută la art.5 din Legea nr.189/1999, cu modificările ulterioare, s-a făcut
de către persoane împuternicite de primar, însă în localită ți rurale (ex: Gala ți, Vâlcea) sau semnătura
din formula de atestare nu aparține primarului, ci viceprimarului, secretarului primăriei, altor persoane
(ex: Constanța, Galați, Vâlcea), nu există numărul și/sau data împuternicirii (Vâlcea), lipse ște data
atestării (ex: Alba, Bacău, Bihor, Brăila, Cluj, Ia și, Prahova, Sibiu), formula de atestare este incompletă
(ex: Arad, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Brăila, Caraș-Severin, Cluj, Satu-Mare, Sibiu, Suceava, Timi ș,
Tulcea) sau atestarea a fost atașată în fotocopie (ex: Boto șani, Ia și, Neam ț). Alte omisiuni sau
neregularități, cum sunt lipsa precizării exprese a numelui persoanei care a efectuat atestarea, în
condițiile în care ștampila aplicată este a primarului, există număr de la registratură, precum și
semnătura (ex: Argeș), reținerea eronată a numărului de semnături valide (în mai multe situa ții au fost
constatate erori de calcul sau erori materiale, însă în tabelele centralizatoare s-au re ținut datele
corecte) sau lipsa unei corelații perfecte între datele Comitetului de ini țiativă și datele din formula de
atestare a primarului (ex: Vâlcea, Timiș), nu au fost apreciate ca fiind încălcări ale dispozi țiilor art.5 din
Legea nr.189/1999, câtă vreme atestarea a fost realizată de persoanele prevăzute de textul legal sau
operează o prezumție simplă în acest sens. Susținătorii care nu sunt atestați și cei care sunt
atestați cu încălcarea dispozițiilor legale, precum și cei care nu îndeplinesc condi țiile de
atestare, potrivit mențiunilor cuprinse în listele centralizatoare pe jude țe, nu pot fi lua ți în
calcul la stabilirea numărului de susținători ai ini țiativei legislative. Scăzând din numărul total al
susținătorilor inițiativei legislative (2.760.516) numărul celor ale căror semnături nu au fost legal
atestate (62.039), rezultă un număr total de 2.698.477 de susținători ale căror semnături sunt
legal atestate. Așadar, erorile constatate, explicabile având în vedere numărul foarte mare de
susținători înregistrați, nu sunt de natură să atragă neconstitu ționalitatea ini țiativei de revizuire a
Constituției, fiind deci îndeplinită condiția prevăzută de art.150 alin.(1) din Constitu ție, respectiv
existența unui număr de cel puțin 500.000 de cetă țeni cu drept de vot necesar pentru ini țierea
revizuirii Constituției.
33. Pe baza examinării dosarelor cu susținătorii inițiativei legislative, inclusiv din punct de vedere
al legalității atestării, s-a constatat că un număr de 39 județe (Alba, Arad, Argeș, Bacău, Bihor,
Bistrița-Năsăud, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cara ș-Severin, Călăra și, Cluj, Constan ța,
Dâmbovița, Dolj, Galați, Giurgiu, Gorj, Hunedoara, Ialomița, Ia și, Ilfov, Maramure ș, Mehedin ți, Mure ș,
Neamț, Olt, Prahova, Satu Mare, Sălaj, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timi ș, Tulcea, Vaslui, Vâlcea,
Vrancea) și municipiul București îndeplinesc, fiecare, condiția de a avea cel pu țin 20.000 de
semnături legal atestate în susținerea inițiativei legislative . Practic, este vorba despre toate
județele din care s-au colectat semnături, cu excep ția jude țului Harghita. Astfel fiind, Curtea constată
că este întrunită și condiția dispersiei teritoriale, prevăzută de art.150 alin.(2) din Constitu ție .
34. Constatând îndeplinită cerința referitoare la inițiatorii revizuirii, Curtea va proceda, în
continuare, la verificarea caracterului constituțional al propunerii legislative ce face obiectul
inițiativei cetățenilor, ceea ce presupune examinarea acesteia în raport de dispozi țiile art.152 din
Constituție, care stabilesc limitele revizuirii Constituției. Norma constitu țională de referin ță
reglementează condiții de constituționalitate intrinsecă a ini țiativei de revizuire [alin.(1) și (2) ale
art.152] și de constituționalitate extrinsecă a acesteia [alin.(3) al art.152].
35. Sub aspectul constituționalității extrinseci, privitoare la normalitatea împrejurărilor revizuirii
Constituției, dispozițiile art.152 alin.(3) din Legea fundamentală, care interzic revizuirea Constitu ției pe
durata stării de asediu sau a stării de război, se coroborează cu cele ale art.63 alin.(4) teza a II-a din
Constituție, potrivit cărora revizuirea Constituției nu se poate realiza în perioada în care mandatul
Camerelor se prelungește până la întrunirea legală a noului Parlament. Curtea constată că, în cauză,
nu subzistă niciuna dintre situațiile la care fac referire textele constitu ționale men ționate, fiind
întrunite condițiile de constituționalitate extrinsecă a ini țiativei de revizuire .
36. Pronunțarea cu privire la constituționalitatea intrinsecă impune analiza prin raportare la
dispozițiile art.152 alin.(1) și (2) din Constitu ție, pentru a determina dacă obiectul revizuirii îl constituie
caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independen ța justiției, pluralismul politic și limba oficială, precum
și dacă modificările propuse au ca efect suprimarea drepturilor și a libertă ților fundamentale sau a
garanțiilor acestora.
37. Realizând această verificare, Curtea constată că inițiativa de revizuire are ca obiect un text
cuprins în Titlul II al Constituției — Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, respectiv art.48
— Familia, care are în prezent următorul cuprins: „(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber
consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părin ților de a asigura
creșterea, educația și instruirea copiilor.
(2) Condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria
religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie.”
38. Se propune o nouă redactare a alin.(1) al art.48 din Constitu ție, după cum urmează: „Familia
se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe
dreptul și îndatorirea părinților de a asigura cre șterea, educa ția și instruirea copiilor.” Deosebirea față
de redactarea actuală a aceluiași alineat constă în înlocuirea sintagmei „între soți” cu sintagma „între
un bărbat și o femeie”.
39. Curtea constată că această modificare nu pune în discu ție valorile expres și limitativ enumerate
de art.152 alin.(1) din Constituție, și anume: caracterul na țional, independent, unitar și indivizibil al
statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independen ța justi ției,
pluralismul politic și limba oficială. Prin urmare, inițiativa de revizuire a Constituției este
constituțională prin raportare la dispozițiile alin.(1) al art.152 din Legea fundamentală .
40. Analizând, în continuare, conformitatea modificării propuse cu prevederile alin.(2) al art.152 din
Legea fundamentală, referitoare la interdicția suprimării vreunui drept sau libertate fundamentală sau
a garanțiilor acestora, Curtea constată, mai întâi, că textul propus a fi modificat are ca denumire
marginală Familia, iar, în conținut, stabilește o serie de principii și garan ții în privin ța căsătoriei. Având
în vedere conținutul reglementării, Curtea reține că art.48 din Constitu ție consacră și protejează
dreptul la căsătorie, și relațiile de familie rezultând din căsătorie, distinct de dreptul la viață
familială/respectarea și ocrotirea vieții familiale, cu un conținut juridic mult mai larg, consacrat și
ocrotit de art.26 din Constituție, potrivit căruia „(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața
intimă, familială și privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însă și, dacă nu încalcă drepturile și libertă țile
altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” Noțiunea de viață de familie este complexă ,
cuprinzând inclusiv raporturile de familie de fapt, distinct de relațiile de familie rezultând din
căsătorie, a căror importanță a îndrituit legiuitorul constituant să eviden țieze distinct, în art.48,
protecția relațiilor de familie rezultând din căsătorie și din legătura între părin ți și copii .
41. Întrucât propunerea de revizuire a Constitu ției vizează doar căsătoria și rela țiile de familie ce
rezultă din căsătorie, iar nu viața de familie în sensul art.26 din Constitu ție, Curtea urmează să
stabilească numai dacă prin modificarea propusă de ini țiatorii revizuirii Constitu ției se suprimă dreptul
la căsătorie, ori o garanție a acestuia.
42. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prin no țiunea „a suprima” se înțelege „a face
să dispară, a înlătura, a elimina, a anula”. Examinând redactarea art.48 alin.(1) din Constitu ție,
propusă de inițiatorii revizuirii, Curtea constată că aceasta nu este de natură să facă să dispară sau
să înlăture, elimine ori anuleze instituția căsătoriei. De asemenea, toate garan țiile dreptului la
căsătorie, astfel cum sunt consacrate în textul constitu țional de referin ță, rămân neschimbate. Prin
înlocuirea sintagmei „între soți” cu sintagma „între un bărbat și o femeie”, se realizează doar o
precizare în privința exercitării dreptului fundamental la căsătorie, în sensul stabilirii exprese a faptului
că aceasta se încheie între parteneri de sex biologic diferit, acesta fiind, de altfel, chiar semnifica ția
originară a textului. În anul 1991, când Constitu ția a fost adoptată, căsătoria era privită în România în
accepțiunea sa tradițională, de uniune între un bărbat și o femeie. Această idee este sus ținută de
evoluția ulterioară a legislației în materia dreptului familiei din România, precum și de interpretarea
sistematică a normelor constituționale de referință. Astfel, art.48 din Constitu ție define ște institu ția
căsătoriei în corelație cu protecția copiilor, deopotrivă „din afara căsătoriei” și „din căsătorie”. Este
evidentă, deci, componenta biologică ce a fundamentat concep ția legiuitorului constituant în privin ța
căsătoriei, fiind fără îndoială că aceasta a fost privită ca uniunea dintre un bărbat și o femeie, câtă
vreme numai dintr-o astfel de uniune, indiferent dacă este în căsătorie sau în afara ei, se pot na ște
copii.
 43. Astfel fiind, Curtea constată că inițiativa de revizuire a Constituției este constitu țională în
raport de prevederile art.152 alin.(2) din Constituție, întrucât nu suprimă dreptul la căsătorie ori
garanții ale acestuia.
44. Propunerea de modificare a art.48 alin.(1) din Constitu ție se referă exclusiv la dreptul la
căsătorie și relațiile de familie ce rezultă din căsătorie. Alte drepturi fundamentale, la care fac referire
memoriile amicus curiae depuse la dosar, nu sunt puse în discuție de inițiativa de revizuire și, prin
urmare, nu pot face obiectul analizei de constitu ționalitate a acesteia.
45. Având în vedere aceste considerente, dispozițiile art.146 lit.a) teza a II-a din Constitu ție,
prevederile Legii nr.47/1992, precum și dispozițiile Legii nr.189/1999, republicată, cu unanimitate de
voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
Decide:
Constată că inițiativa legislativă a cetățenilor intitulată „Lege de revizuire a Constitu ției
României” îndeplinește condițiile prevăzute de art.150 și art.152 din Constitu ție.
Decizia se comunică inițiatorilor revizuirii, precum și Pre ședintelui Senatului și se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 20 iulie 2016.

DECIZIA Nr.539
din 17 septembrie 2018

asupra constituționalității Legii de revizuire a Constituției României

Publicată în Monitorul Oficial nr.798 din 18.09.2018

Valer Dorneanu — președinte

Marian Enache — judecător
Petre Lăzăroiu — judecător
Mircea Ștefan Minea — judecător
Daniel-Marius Morar — judecător
Mona-Maria Pivniceru — judecător
Livia Doina Stanciu — judecător
Simona-MayaTeodoroiu — judecător
Varga Attila — judecător
Claudia-Margareta Krupenschi — magistrat-asistent-
șef

1. Pe rol se află examinarea, din oficiu, a Legii de revizuire a Constitu ției României, cauză ce
formează obiectul Dosarului nr.1.307/L1/2018 al Curții Constitu ționale.
2. În temeiul art.154 alin.(5) din Regulamentul Senatului, republicat, cu modificările ulterioare,
Senatul României a transmis Curții Constituționale, prin adresa înregistrată la Registratura
Jurisdicțională a Curții Constituționale cu nr.7.746/12 septembrie 2018, Legea de revizuire a
Constituției României, adoptată de Camera Deputa ților, în ședin ța din data de 9 mai 2017, și de
Senat, în ședința din data de 11 septembrie 2018.
 3. Potrivit dispozițiilor art.146 lit.l) din Constitu ție, coroborat cu art.23 din Legea nr.47/1992 privind
organizarea și funcționarea Curții Constituțională, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, Curtea Constituțională se pronunță, din oficiu, asupra legii de revizuire a Constitu ției.
4. La dosar au fost depuse o serie de documente și memorii amicus curiae, cuprinzând atât
argumente în susținerea constituționalității Legii de revizuire a Constitu ției, cât și în sensul
neconstituționalității acesteia.
5. Astfel, prin Adresa nr.XVI/867 din 12 septembrie 2018, înregistrată la Curtea Constitu țională cu
nr.7.782/12 septembrie 2018, Grupul parlamentar al Uniunii Salva ți România din Senatul României,
reprezentat de liderul de grup, senator Vlad Alexandrescu, a depus un memoriu amicus curiae,
completat prin Adresa cu nr.XVI/868/13 septembrie 2018, înregistrată la Curtea Constitu țională cu
nr.7.787/13 septembrie 2018, prin care susține, în esen ță, neconstitu ționalitatea Legii de revizuire a
Constituției României prin raportare la prevederile art.147 alin. (4) din Constituție, în sensul
nerespectării Deciziei Curții Constituționale nr.431 din 21 iunie 2017, respectiv a considerentelor
referitoare la aplicarea bicameralismului perfect în procedura parlamentară de adoptare a legii de
revizuire a Constituției.
6. În memoriile depuse de Asociația „Alianța Familiilor din România” și Asocia ția „Pro Vita”
București, înregistrate la Curtea Constituțională cu nr.7.789/13 septembrie 2018 și nr.7.803/ 14 
septembrie 2018, se susțin constituționalitatea Legii de revizuire a Constitu ției, prin raportare la
limitele revizuirii impuse de art. 152 din Actul fundamental, a procedurii parlamentare de adoptare a
Legii de revizuire a Constituției, precum și validitatea votului exprimat în fiecare dintre cele două
Camere ale Parlamentului.
7. Coaliția Anti-discriminare (rețea de organizații neguvernamentale) și Alian ța „Respect.
Platforma pentru Drepturi și Libertăți” (alianță a peste 110 organiza ții neguvernamentale) a transmis
documentul intitulat „Amicus curiae”, înregistrat la Curtea Constituțională cu nr.7.807/ 14 septembrie
2018, prin care arată, în esență, faptul că textul propus prin legea de revizuire nu îndepline ște
condiția de aplicare nediscriminatorie, impusă imperativ de art.53 alin.(2) din Constitu ție, aducându-se
atingere existenței dreptului la căsătorie, prin raportare la prevederile art.4 alin.(2), art.15 alin. (1),
art.16 alin.(1) din Constituție precum și, prin coroborare cu art.11 alin.(1) și art.20 alin.(2) din aceasta,
la evoluția internațională și interpretarea consolidată în jurispruden ța a Cur ții Europene a Drepturilor
Omului (Cauza Orlandi și alții împotriva Italiei, 2017) și a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza
Coman, Hamilton și ACCEPT împotriva Inspectoratului General pentru Imigrări , 2018).
8. Entitățile Amnesty International, European Comission on Sexual Orientation Law (ECSOL) și
ILGA Europe (The European Region of the International Lesbian, Gay, Bisexual, Trans and Intersex
Association) au trimis la dosarul cauzei un document intitulat „Amici curiae”, înregistrat la Curtea
Constituțională cu nr.7.808/14 septembrie 2018, prin care sus țin că revizuirea constitu țională propusă
încalcă dreptul la egalitate în fața legii și la protec ția egală din partea legii, dreptul la respect pentru
viața privată și de familie și dreptul de a se bucura de drepturi fără discriminare și de a nu fi supus
unei discriminări nejustificate de o autoritate publică — drepturi consacrate în Conven ția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, Legea de revizuire a
Constituției generează o contradicție cu legislația Uniunii Europene și cu drepturile prevăzute în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, echivalente cu cele anterior men ționate, sus ținându-se,
în acest sens, faptul că, în Cauza Coman, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că termenul
de „soț”/„soție” include căsătoriile între persoane de acela și sex.
9. De asemenea, „Forul Național al Adolescen ților împotriva Hăr țuirii” a transmis la dosarul cauzei
un document autointitulat „scrisoare publică”, înregistrat la Registratura Jurisdic țională cu nr.7.792 din
13 septembrie 2018, prin care se exprimă opinia potrivit căreia ini țiativa cetă țenească privind
revizuirea art.48 din Constituție „se află sub semnul întrebării ca număr de semnături”, precum și că
aceasta contravine art.16 alin.(2) și art.152 alin.(2) din Constitu ție.
10. Cu privire la toate aceste memorii, Curtea reiterează cele statuate constant în jurispruden ța sa,
în sensul că „procedeul intervenției în calitate de amicus curiae în procedura din fața Curții
Constituționale nu reprezintă o extindere a cadrului procesual existent [...] Depunerea de note scrise,
în aceste condiții, nu echivalează cu atribuirea vreunei calită ți procesuale [... ], ci are semnifica ția
exprimării unei opinii/poziții a unei terțe persoane fa ță de litigiul constitu țional asupra problemei
deduse instanței a quo, cu scopul de a sprijini instanța de contencios constitu țional în solu ționarea
cauzei” (Decizia nr.887 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.191 din 15 martie 2016).

CURTEA,
examinând Legea de revizuire a Constituției României, adoptată de Camera Deputa ților în ședin ța din
data de 9 mai 2017 și de Senat în ședin ța din 11 septembrie 2018, raportul întocmit de judecătorul-
raportor, dispozițiile Constituției, ale Legii nr.47/1992 privind organizarea și func ționarea Cur ții
Constituționale, republicată, precum și ale Legii nr.3/2000 privind organizarea și desfă șurarea
referendumului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constată următoarele:
11. Obiectul cauzei îl constituie Legea de revizuire a Constituției, adoptată de Camera Deputa ților
în ședința din data de 9 mai 2017 și de Senat în ședința din 11 septembrie 2018, care are următoarea
redactare:
„Art.I. — Alineatul (1) al articolului 48 din Constitu ția României, revizuită prin Legea nr.429/2003,
aprobată prin referendumul național organizat în zilele de 18—19 octombrie 2003 și republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003, se modifică și va avea următorul
cuprins:
«Familia
ARTICOLUL 48
(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea
acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura cre șterea, educa ția și instruirea copiilor.»
Art.II. — Revizuirea Constituției se supune aprobării prin referendum, organizat potrivit dispozi țiilor
art.151 alineatul (3) din Constituția României, republicată.
Această lege a fost adoptată de Camera Deputa ților și de Senat, cu respectarea prevederilor
articolului 151 alineatul (1) din Constituția României, republicată.”
(I) Competența Curții Constituționale de a se pronunța asupra constitu ționalită ții legii de
revizuire a Constituției:
12. Potrivit art.146 lit.l) din Constituție, coroborat cu art.23 din Legea nr.47/1992, Curtea
Constituțională se pronunță, din oficiu, asupra legii de revizuire a Constitu ției.
13. Atribuția Curții de exercitare, din oficiu, a controlului de constitu ționalitate asupra ini țiativelor
de revizuire a Constituției a fost prevăzută de legiuitorul constituant originar la art.144 lit. a) teza finală
din Constituția din 1991.
14. Cu prilejul revizuirii din anul 2003 a Constitu ției României, legiuitorul constituant derivat a
redimensionat aria de competență a Curții Constituționale în materia procesului de revizuire
constituțională, prevăzând, la art.146 lit.l) din Legea fundamentală, că aceasta îndepline ște și alte
atribuții prevăzute de legea sa organică. În temeiul acestei norme fundamentale, legiuitorul ordinar a
operat modificări normative asupra legii organice a Curții, astfel că, prin art.I pct.19 din Legea
nr.232/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și func ționarea
Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.502 din 3 iunie 2004, a
fost introdus, în cadrul capitolului III — Competența Curții Constituționale, secțiunea a 2-a —
Procedura jurisdicțională, un nou punct, intitulat „Verificarea constituționalității inițiativelor de revizuire
a Constituției”. În urma republicării Legii nr.47/1992, atât în anul 2004, cât și în anul 2010, textele
cuprinse în cadrul acestui punct, renumerotat ca subsec țiunea 2, au devenit, în urma renumerotării,
cele ale art. 19—23 din lege, cu următorul conținut:
„Art.19. — Înainte de sesizarea Parlamentului pentru ini țierea procedurii legislative de revizuire a
Constituției, proiectul de lege sau propunerea legislativă, înso țită de avizul Consiliului Legislativ, se
depune la Curtea Constituțională, care este obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronun țe asupra
respectării dispozițiilor constituționale privind revizuirea.
Art.20. — La primirea proiectului de lege sau a propunerii legislative, pre ședintele Cur ții nume ște
un judecător-raportor și stabilește termenul de judecată.
Art.21. — (1) Curtea Constituțională se pronun ță asupra proiectului de lege sau a propunerii
legislative cu votul a două treimi din numărul judecătorilor.
(2) Decizia Curții se comunică celor care au inițiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori,
după caz, reprezentantului acestora.
Art.22. — Proiectul de lege sau propunerea legislativă se prezintă Parlamentului numai împreună
cu decizia Curții Constituționale, comunicată potrivit art.21 alin.(2).
Art.23. — (1) În termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constitu ției, Curtea
Constituțională se pronunță, din oficiu, asupra acesteia, prevederile art.20 și 21 aplicându-se în mod
corespunzător.
(2) Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispozi țiile constitu ționale referitoare la
revizuire se trimite Camerei Deputaților și Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a
Constituției, pentru punerea ei de acord cu decizia Curții Constitu ționale.”
15. Totodată, dispozițiile art.6 alin.(3) și (4) din Legea nr.3/2000 privind organizarea și
desfășurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84 din 24 
februarie 2000, astfel cum a fost modificată prin art.unic pct. 2 din Legea nr.159/2018 pentru
modificarea și completarea Legii nr.3/2000 privind organizarea și desfă șurarea referendumului,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 10 iulie 2018, prevăd: „(3) Proiectul legii
constituționale, adoptat de către fiecare Cameră a Parlamentului sau de către Camerele reunite în
caz de divergență conform art. 151 alin.(2) din Constituția României, republicată, se trimite de îndată
Curții Constituționale, care procedează potrivit legii. Dacă se constată că ini țiativa legislativă de
revizuire depășește limitele revizuirii, aceasta se consideră nefinalizată și se transmite Parlamentului,
procedura urmând a fi reluată. (4) Dacă Curtea Constitu țională constată că ini țiativa legislativă de
revizuire nu depășește limitele revizuirii, proiectul legii constitu ționale se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I, împreună cu decizia Curții Constitu ționale. Cetă țenii României sunt chema ți să
își exprime voința prin vot în cadrul referendumului na țional cu privire la revizuirea Constitu ției, în
ultima duminică a perioadei de 30 de zile prevăzută la art.151 alin.(3) din Constitu ția României,
republicată, calculată de la data adoptării de către Parlament a proiectului legii constitu ționale,
Guvernul având obligația de a aduce la cunoștința publică, de îndată, prin mijloace de comunicare în
masă, textul acestuia și data referendumului național.”
16. Atribuția suplimentară conferită Curții în materia revizuirii constitu ționale cu prilejul revizuirii
Constituției din anul 2003 vizează, așadar, un al doilea tip de control, exercitat din oficiu asupra Legii
de revizuire a Constituției, deci ulterior adoptării de către Parlament a propunerii legislative sau
proiectului de lege referitor la revizuirea Constituției.
17. Curte reține, pe de o parte, că, până la momentul revizuirii Constitu ției din anul 2003, acest
control, asupra legii constituționale adoptate de Parlament, și nu asupra ini țiativei de revizuire a Legii
fundamentale, nu era reglementat la nivel constitu țional ca atribu ție distinctă a Cur ții, iar, pe de altă
parte, că legea constituțională nu putea face nici obiectul unei sesizări de neconstitu ționalitate
formulate, în cadrul controlului a priori, în temeiul art.144 lit.a) teza întâi din Constitu ția din anul 1991,
datorită regimului său constituțional cu totul diferit de cel al celorlalte legi — organice sau ordinare —
adoptate de legiuitorul suveran și trimise Președintelui statului spre promulgare (a se vedea pe larg, în
acest sens, Decizia nr.356 din 23 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.686 din 30 septembrie 2003, Decizia nr.385 din 15 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.728 din 17 octombrie 2003, și Decizia nr.612 din 3 octombrie 2017, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.922 din 23 noiembrie 2017, paragraful 44).
18. În lumina Constituției revizuite în anul 2003, legea constitu țională, în considerarea regimului
său juridic cu totul specific, nu poate constitui obiect al controlului a priori de constituționalitate
reglementat de art.146 lit.a) din Legea fundamentală, însă reprezintă, separat, obiect al unei atribu ții
distincte a Curții, și anume controlul exercitat exclusiv din oficiu, în acord cu normele cuprinse la
art.23 din Legea nr.47/1992, prin raportare la art.146 lit.l) din Constitu ție.
19. Prin urmare, revenind la cauza de față, Curtea constată că, în acord cu prevederile
constituționale și legale anterior menționate, Senatul a transmis Cur ții Constitu ționale Legea de
revizuire a Constituției României (L. 569/2016), adoptată de Camera Deputa ților în ședin ța din data
de 9 mai 2017 și de Senat în ședința din data de 11 septembrie 2018, pentru exercitarea, din oficiu, a
competenței Curții prevăzute de art.23 din Legea nr.47/1992, prin raportare la art.146 lit.l) din
Constituție.
20. Așa fiind, Curtea Constituțională, în temeiul art.144 lit.l) din Constitu ție și al art.23 din Legea
nr.47/1992, republicată, este competentă să solu ționeze prezenta cauză, având ca obiect exercitarea,
din oficiu, a controlului de constituționalitate asupra Legii de revizuire a Constitu ției.
(II) Limitele controlului exercitat din oficiu de Curtea Constitu țională asupra Legii de
revizuire a Constituției
21. În considerarea art.146 lit.a) și l) din Constitu ție, legiuitorul ordinar a reglementat în mod
distinct, în cadrul Legii organice a Curții Constitu ționale, cap. III, sec țiunea a 2-a, subsec țiunea 2 —
„Verificarea constituționalității inițiativelor de revizuire a Constitu ției ”, norme referitoare la procedura
jurisdicțională aplicabilă în materia exercitării competenței Curții cu privire la procesul de revizuire a
Constituției.
22. Astfel, art.19—22 din Legea nr.47/1992, republicată, detaliază regulile procedurale incidente cu
prilejul exercitării, din oficiu, a controlului de constitu ționalitate cu privire la ini țiativele de revizuire,
astfel cum această atribuție este consacrată de art. 146 lit.a) teza finală din Constituție, în timp ce
art.23 din aceeași lege vizează, distinct, controlul exercitat din oficiu asupra legii de revizuire a
Constituției în temeiul art.146 lit.l) din Constitu ție, care nu se poate manifesta decât într-o etapă
subsecventă adoptării în Parlament a propunerii legislative/proiectului de lege referitor la revizuirea
Constituției. Prin urmare, intervenția din oficiu a Curții Constitu ționale în cursul procesului de revizuire
a Constituției este una etapizată și obligatorie, inexisten ța oricăreia dintre cele două forme de control
exercitat de Curte conducând în mod direct la blocarea cursului procesului de revizuire sau la
afectarea caracterului său constituțional.
23. Într-o primă etapă, așadar, obiectul controlului de constitu ționalitate exercitat din oficiu de
Curte îl reprezintă inițiativa de revizuire a Constitu ției. În ce prive ște limitele acestui prim control,
art.19 din Legea nr.47/1992 prevede obligația Curții de a se pronun ța „ asupra respectării dispozițiilor
constituționale privind revizuirea”. Indiferent de autorul inițiativei de revizuire, în sensul că ini țiatorul
acesteia este fie Președintele României, la propunerea Guvernului, fie cel pu țin o pătrime din numărul
deputaților ori al senatorilor, fie cel puțin 500.000 de cetă țeni cu drept de vot — subiecte de drept
expres și limitativ prevăzute de art.150 alin.(1) din Constitu ție —, aceasta se depune la Curtea
Constituțională în vederea verificării de către instan ța constitu țională a exigen țelor privind revizuirea.
Decizia Curții se comunică inițiatorului/inițiatorilor, iar inițiativa de revizuire va fi prezentată
Parlamentului, sub forma unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, după caz, numai
împreună cu decizia Curții Constituționale.
24. Raportat la această primă etapă, precum și la obiectul prezentei cauze, Curtea constată că
inițiativa legislativă a cetățenilor intitulată „Lege de revizuire a Constitu ției României”, prin care se
propunea modificarea art.48 alin.(1) din Constitu ția României, a făcut obiectul controlului exercitat din
oficiu de Curtea Constituțională în temeiul art.146 lit.a) teza a doua din Constitu ție, al prevederilor
Legii nr.47/1992, republicată, și al prevederilor Legii nr.189/1999 privind exercitarea ini țiativei
legislative de către cetățeni, republicată, în urma căruia Curtea a pronun țat Decizia nr.580 din 20
iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.857 din 27 octombrie 2016.
25. Controlul exercitat de Curte cu acel prilej s-a raportat la dispozi țiile constitu ționale ale art.150
— Inițiativa de revizuire și art.152 — Limitele revizuirii și la cele ale art.7 din Legea nr. 189/1999 și a
vizat atât constituționalitatea extrinsecă, cât și cea intrinsecă a ini țiativei de revizuire.
26. Sub aspect extrinsec, Curtea a verificat îndeplinirea condi țiilor de constitu ționalitate referitoare
la întrunirea numărului minim de susținători pentru promovarea ini țiativei, prevăzut de art.150 alin.(1)
din Constituție, respectarea dispersiei teritoriale în jude țe și în municipiul Bucure ști, prevăzute de
art.150 alin.(2) din Constituție, precum și condițiile impuse de Legea nr.189/1999 în privin ța publicării
inițiativei legislative cetățenești și a atestării listelor de sus ținători (a se vedea paragrafele 31—35 din
decizia mai sus menționată).
27. Sub raportul constituționalității intrinseci, controlul exercitat de Curte prin Decizia nr.580 din 20
iulie 2016 a vizat respectarea art.152 din Constitu ție, respectiv respectarea limitelor revizuirii impuse
de însăși Actul fundamental prin textul normei menționate.
28. În acest demers, Curtea a avut de analizat, prin raportare la dispozi țiile art.152 alin.(1) și (2) din
Constituție, dacă obiectul revizuirii îl constituie caracterul na țional, independent, unitar și indivizibil al
statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independen ța justi ției,
pluralismul politic și limba oficială, precum și dacă modificările propuse au ca efect suprimarea
drepturilor și a libertăților fundamentale sau a garan țiilor acestora. Curtea a constatat că modificarea
propusă nu pune în discuție valorile expres și limitativ enumerate de art.152 alin.(1) din Constitu ție,
statuând că inițiativa de revizuire a Constituției este constitu țională prin raportare la dispozi țiile alin.
(1) al art.152 din Legea fundamentală.
29. Analizând conformitatea modificării propuse cu prevederile alin.(2) al art.152 din Legea
fundamentală, referitoare la interdicția suprimării vreunui drept sau libertă ți fundamentale sau a
garanțiilor acestora, Curtea a examinat redactarea art.48 alin.(1) din Constitu ție, în forma propusă de
inițiatorii revizuirii, prin raportare la definiția noțiunii „a suprima”, și a constatat că aceasta nu este de
natură să facă să dispară sau să înlăture, să elimine ori să anuleze institu ția căsătoriei și că toate
garanțiile dreptului la căsătorie, astfel cum sunt consacrate în textul constitu țional de referin ță, rămân
neschimbate. Prin înlocuirea sintagmei „între soți” cu sintagma „între un bărbat și o femeie” se
realizează doar o precizare în privința exercitării dreptului fundamental la căsătorie, în sensul stabilirii
exprese a faptului că aceasta se încheie între parteneri de sex biologic diferit, aceasta fiind, de altfel,
chiar semnificația originară a textului consacrat în Constitu ția din anul 1991 (în acest sens, a se vedea
considerentele cuprinse la paragrafele 36—42 din Decizia nr.580 din 20 iulie 2016).
30. Curtea a subliniat, la paragraful 30 al Deciziei nr.580 din 20 iulie 2016, că nu intră în
competența sa examinarea oportunității propunerii de revizuire a Constitu ției, aceasta revenind
Parlamentului, în calitate de organ reprezentativ suprem, respectiv cetă țenilor, care î și pot exprima
direct voința prin referendumul ce constituie ultima etapă a procedurii de adoptare a legilor
constituționale, în conformitate cu art.151 din Legea fundamentală.
31. Al doilea control efectuat din oficiu de Curtea Constituțională în cursul procedurii de revizuire
a Constituției intervine, în temeiul art.146 lit.l) din Constitu ție și al art.23 din Legea nr.47/1992, imediat
după ce proiectul de lege sau, după caz, propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției a fost
adoptat/ă de Parlament și a devenit lege pentru revizuirea Constitu ției, deci după finalizarea
procedurii legislative parlamentare de revizuire a Constitu ției. Obiectul controlului de
constituționalitate exercitat de Curtea Constitu țională îl reprezintă, de această dată, legea de revizuire
a Constituției. În privința limitelor acestui tip de control de constituționalitate, legiuitorul ordinar nu a
reglementat repere diferite față de cele fixate pentru exercitarea primului tip de control, având ca
obiect proiectul de lege sau propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției. În acest sens, art.23
alin.(2) din Legea nr.47/1992 prevede că „Decizia prin care se constată că nu au fost respectate
dispozițiile constituționale referitoare la revizuire se trimite (...)”, sintagmă ce se regăsește și la art.19
teza finală din legea menționată.
32. Din economia dispozițiilor art.19—23 ale Legii nr. 47/1992, raportat și la succesiunea etapelor
ce caracterizează procedura de revizuire a Constitu ției, rezultă concluzia potrivit căreia, la efectuarea
celui de-al doilea tip de control, exercitat asupra legii de revizuire a Constitu ției, Curtea nu va
reanaliza aceleași aspecte ce au constituit obiect al controlului exercitat asupra proiectului de
lege sau a propunerii legislative referitoare la revizuirea Constitu ției, în măsura în care, în
cursul procedurii parlamentare legislative de adoptare a respectivei/respectivului propuneri
legislative sau proiect de lege, conținutul acesteia/acestuia nu a suferit modificări de
substanță.
33. În ipoteza în care nu se va constata o diferen ță specifică normativă de con ținut, Curtea î și va
raporta controlul — din sfera tuturor „dispozițiilor constituționale referitoare la revizuire” și care, în
concret, se regăsesc la titlul VII — Revizuirea Constituției, art.150—152 din Constituție — doar la cele
care nu au fost avute în vedere de Curte cu prilejul pronun țării deciziei anterioare, referitoare la
constituționalitatea inițiativei de revizuire.
34. Dacă, dimpotrivă, în exercitarea rolului său de autoritate suverană de legiferare, Parlamentul,
în cadrul procedurii parlamentare de revizuire a Constitu ției, a adus modificări asupra propunerii
legislative/proiectului de lege de revizuire și se constată o diferen ță specifică de con ținut normativ
substanțial la nivelul legii constituționale, atunci revine Cur ții obliga ția de a reevalua noul con ținut al
legii de revizuire prin raportare la prevederile art.152 din Constitu ție, referitoare la limitele revizuirii.
35. Condițiile de constituționalitate extrinsecă și de legalitate pentru exercitarea dreptului de
inițiativă a revizuirii Constituției, odată validate prin decizia anterioară a Cur ții referitoare la ini țiativa
legislativă de revizuire a Constituției, nu vor mai face obiectul controlului de constitu ționalitate
exercitat asupra legii de revizuire a Constituției, deoarece, în lipsa vreunei modificări în ceea ce le
privește, se vor menține considerentele din decizia anterioară cu referire la respectarea acestora.
36. În lumina acestor precizări cu titlu prealabil, raportat la obiectul specific cauzei de fa ță, Curtea
constată că cele reținute prin Decizia nr.580 din 20 iulie 2016, referitoare la respectarea condi țiilor
privind inițiativa revizuirii prevăzute în art.150 din Constitu ție, se men țin, mutatis mutandis, și în
prezentul dosar.
(III) Analiza constituționalității Legii de revizuire a Constituției
37. În considerarea celor de mai sus, Curtea, raportat la cauza de fa ță, urmează a verifica, mai
întâi, dacă există o diferență specifică de conținut normativ substan țial între legea constitu țională ce
constituie obiectul prezentei cauze, respectiv Legea de revizuire a Constitu ției, adoptată de Camera
Deputaților în ședința din data de 9 mai 2017 și de Senat în ședin ța din data de 11 septembrie 2018,
pe de o parte, și, pe de altă parte, inițiativa legislativă a cetă țenilor, intitulată „Legea de revizuire a
Constituției”, ce a constituit obiectul controlului exercitat din oficiu de Curte, concretizat prin
pronunțarea Deciziei nr.580 din 20 iulie 2016.
38. Astfel, Curtea constată că, prin inițiativa de revizuire a Constitu ției examinată prin Decizia
nr.580 din 20 iulie 2016, se propunea o nouă redactare a alin.(1) al art.48 din Constitu ție, după cum
urmează: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe
egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părin ților de a asigura cre șterea, educa ția și instruirea
copiilor.” (paragraful 38 al deciziei).
39. Prin Decizia nr.580 din 20 iulie 2016, analizând constitu ționalitatea intrinsecă a ini țiativei de
revizuire a art.48 alin.(1) din Constituție prin raportare la art.152 alin.(2) din Legea fundamentală,
Curtea a constatat, mai întâi «că textul propus a fi modificat are ca denumire marginală Familia, iar, în
conținut, stabilește o serie de principii și garanții în privin ța căsătoriei. Având în vedere con ținutul
reglementării, Curtea reține că art.48 din Constitu ție consacră și protejează dreptul la căsătorie, și
relațiile de familie rezultând din căsătorie, distinct de dreptul la via ță familială/respectarea și ocrotirea
vieții familiale, cu un conținut juridic mult mai larg, consacrat și ocrotit de art.26 din Constitu ție, potrivit
căruia „(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc via ța intimă, familială și privată. (2) Persoana fizică
are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertă țile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri.” Noțiunea de viață de familie este complexă, cuprinzând inclusiv raporturile de
familie de fapt, distinct de relațiile de familie rezultând din căsătorie, a căror importan ță a îndrituit
legiuitorul constituant să evidențieze distinct, în art.48, protec ția rela țiilor de familie rezultând din
căsătorie și din legătura între părinți și copii. 41. Întrucât propunerea de revizuire a Constitu ției
vizează doar căsătoria și relațiile de familie ce rezultă din căsătorie, iar nu via ța de familie în sensul
art.26 din Constituție, Curtea urmează să stabilească numai dacă prin modificarea propusă de
inițiatorii revizuirii Constituției se suprimă dreptul la căsătorie, ori o garan ție a acestuia.» (paragrafele
40 și 41)
40. Analizând comparativ acest text cu cel cuprins la art.I din Legea de revizuire a Constitu ției ce
constituie obiectul prezentei cauze, Curtea constată că nu există nicio diferen ță de con ținut normativ
substanțial.
41. Față de forma propunerii legislative propusă de ini țiator, legea adoptată de Parlament și
supusă în prezent controlului Curții cuprinde doar diferen țe formale de redactare, justificate de
necesitatea unor corecții ce țin de rigorile tehnicii legislative. Pentru un spor de precizie normativă,
astfel cum se recomandă și în avizul Consiliului Legislativ, legiuitorul a operat modificări de structură a
actului normativ, precum și unele reformulări ale părții introductive a articolului unic al propunerii
legislative, astfel: dacă în forma inițiatorului, inițiativa de revizuire cuprindea un articol unic, legea
adoptată de Parlament este structurată în 2 articole (art.I și art.II), având în vedere necesitatea
prevederii într-un articol distinct și a normei privind supunerea spre aprobare prin referendum a
revizuirii Constituției; partea introductivă a articolului unic din ini țiativa legislativă de revizuire, devenit
art.I din lege, a suferit unele modificări pentru respectarea exigen țelor privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative [sintagma „alineatul (1)” a fost plasată în fața sintagmei
„articolului 48”, iar după sintagma „Constituția României” a fost introdusă sintagma „revizuită prin
Legea nr.429/2003, aprobată prin referendumul na țional organizat în zilele de 18—19 octombrie 2003
și”].
42. Aceste intervenții ale legiuitorului sunt inerente actului de legiferare și nu afectează cu nimic
intenția inițiatorului, materializată în propunerea legislativă cetă țenească de revizuire a Constitu ției ce
vizează, în substanța sa, modificarea art.48 alin.(1) din Constitu ție, în sensul înlocuirii sintagmei „între
soți”, din actuala redactare a normei constituționale, cu sintagma „între un bărbat și o femeie”.
43. Prin urmare, în lipsa unei diferențe specifice de con ținut normativ substan țial între legea
constituțională ce constituie obiectul prezentei cauze și ini țiativa legislativă a cetă țenilor, intitulată
„Legea de revizuire a Constituției”, asupra căreia Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr.580 din 20 iulie
2016, rezultă aplicarea, mutatis mutandis, a considerentelor pentru care instanța de jurisdic ție
constituțională a constatat, prin dispozitivul acestei decizii, că ini țiativa legislativă a cetă țenilor
intitulată „Lege de revizuire a Constituției României” îndeplinește condițiile prevăzute de art.150 și
art.152 din Constituție. Această concluzie se răsfrânge inclusiv în privin ța respectării exigen țelor
impuse de art.152 alin.(3) din Legea fundamentală, având în vedere că, fa ță de situa ția de fapt
constatată prin Decizia nr.580 din 20 iulie 2016 în ce prive ște îndeplinirea acestor condi ții, până în
prezent, nu a intervenit niciuna dintre situa țiile enumerate în cuprinsul normei fundamentale — stare
de asediu, stare de urgență sau timp de război — care să interzică revizuirea Constitu ției.
44. Având în vedere faptul că examenul de constitu ționalitate exercitat din oficiu de Curte în
temeiul art.23 din Legea nr.47/1992, coroborat cu art.146 lit.l) din Constitu ție, se raportează, în
concret, la dispozițiile art.150—152 ce formează titlul VII — Revizuirea Constituției din Constituție,
raportat la concluzia potrivit căreia considerentele referitoare la respectarea art.150 și art.152 din
Constituție, reținute în Decizia nr.580 din 20 iulie 2016, se men țin și în prezenta cauză, rezultă că, în
continuare, Curtea urmează a analiza constituționalitatea Legii de revizuire a Constitu ției prin
raportare la prevederile art.151 din Legea fundamentală, care au următorul cuprins:
„Procedura de revizuire
ARTICOLUL 151
(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputa ților și de Senat, cu o
majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputa ților și Senatul, în
ședință comună, hotărăsc cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul deputa ților și senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de
la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.”
45. Dată fiind etapa în care se află în prezent procesul de revizuire a Constitu ției, Curtea va avea
în vedere doar prevederile alineatelor (1) și (2) ale art.151. Verificarea respectării procedurii
referendare și confirmarea rezultatului referendumului reprezintă etape ulterioare în care Curtea, în
temeiul art.146 lit.i) din Constituție, urmează să se pronun țe, pentru ca revizuirea Constitu ției să fie,
potrivit art.151 alin.(3) din Constituție, definitivă.
46. De altfel, de esența competenței referitoare la exercitarea, din oficiu, a controlului de
constituționalitate asupra legii de revizuire a Constitu ției, atribuite Cur ții de art.23 din Legea
nr.47/1992, raportat la art.146 lit.l) din Constitu ție, este, prin defini ție, efectuarea controlului prin
raportare la prevederile art.151 alin.(1) și (2) din Legea fundamentală, referitoare la regulile
constituționale aplicabile procedurii parlamentare de revizuire a Constitu ției, având în vedere faptul că
obiectul acestui tip de control îl reprezintă legea de revizuire, astfel cum a fost aceasta adoptată de
Parlament.
 47. Dispozițiile art.151 alin.(1) din Constituție reglementează procedura parlamentară pentru
adoptarea legilor constituționale, prin stabilirea unor condiții de vot și de procedură speciale, astfel: a)
adoptarea trebuie să aibă loc în fiecare Cameră a Parlamentului; b) majoritatea de vot trebuie să fie
una calificată, respectiv de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere; c) în caz de
divergență, inițierea procedurii de mediere prin instituirea unei comisii paritare de mediere și, după
caz, adoptarea legii în ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului, cu votul a cel pu țin
trei pătrimi din numărul deputaților și al senatorilor.
48. Analizând procedura parlamentară de adoptare a Legii de revizuire a Constitu ției, conform fi șei
sale legislative, Curtea constată că aceasta a fost adoptată de Camera Deputa ților în ședin ța de plen
din data de 9 mai 2017. Conform mențiunilor finale din legea astfel adoptată, au fost respectate
prevederile art.151 alin.(1) din Constituția României, republicată. Potrivit stenogramei ședin ței
Camerei Deputaților din data de 9 mai 2017, pct.9, propunerea legislativă (ini țiativă cetă țenească) de
revizuire a Constituției a fost adoptată după cum urmează: 232 de voturi pentru, 22 împotrivă, 13
abțineri și 3 deputați care nu au votat. Având în vedere totalul de 329 de deputa ți ale și în Camera
Deputaților în legislatura 2016-prezent, rezultă că a fost îndeplinită condi ția majorită ții calificate de
două treimi, prevăzută de art.151 alin.(1) din Constitu ție, pentru adoptarea Legii de revizuire a
Constituției de către Camera Deputaților.
49. Cât privește adoptarea legii constituționale în Senat, aceasta a avut loc în ședin ța din data de
11 septembrie 2018, prin exprimarea a 107 voturi pentru, 13 voturi împotrivă și 7 abțineri, ceea ce
echivalează cu îndeplinirea condiției majorității calificate de două treimi, raportat la totalul celor 136 de
senatori aleși în Senatul României în legislatura 2016—prezent.
50. Comparând cele două forme ale legii de revizuire, adoptate de fiecare dintre cele două Camere
ca urmare a exprimării votului în condițiile art.151 alin.(1) din Constitu ție, Curtea re ține că nu există
nicio diferență de redactare normativă. Prin urmare, neexistând nicio situa ție de divergen ță cu privire
la conținutul normativ al celor două forme adoptate de fiecare dintre cele două Camere ale
Parlamentului, nu se poate pune în discuție nici inciden ța alin.(2) al art.152 din Constitu ție, referitor la
procedura medierii și, respectiv, la cea a adoptării în ședin ță comună.
51. Referitor la ordinea de adoptare în cadrul fiecărei Camere a legii de revizuire, Curtea constată
că Legea fundamentală nu stabilește, exclusiv cu privire la legile constitu ționale, nicio ordine de
sesizare a Camerelor, așa cum procedează în cazul celorlalte legi, potrivit art.75 din Constitu ție.
52. Procedura parlamentară de adoptare a legilor constitu ționale, reglementată în Constitu ția
revizuită în anul 2003, este una distinctă de cea aplicată în cazul adoptării legilor organice sau
ordinare și corespunde, practic, procedurii prevăzute de Adunarea Constituantă originară în
Constituția din 1991, la art.147 — Procedura revizuirii.
53. Astfel, regula bicameralismului diferențiat și func țional a fost consacrată de Constitu ția
revizuită în anul 2003 numai în privința legilor ordinare și organice, în timp ce, în privin ța legilor
constituționale, legiuitorul constituant derivat a respectat voin ța Adunării Constituante originare și a
menținut regula bicameralismului perfect, fără a institui, a șadar, o ordine prestabilită de sesizare sau
de adoptare a legii constituționale. Astfel cum rezultă din art.147 din Constitu ția din 1991 și din art. 
151 al Constituției revizuite în anul 2003, esen țială, în cadrul acestei proceduri speciale, este
dezbaterea și adoptarea legii de revizuire de către fiecare Cameră a Parlamentului în parte, prin
întrunirea voinței a cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere sau, în cazul adoptării
în ședință comună, a cel puțin trei pătrimi din numărul total al deputa ților și senatorilor.
54. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr.431 din 21 iunie 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.581 din 20 iulie 2017, a re ținut următoarele: „Totu și, în
privința legilor constituționale, legiuitorul constituant derivat nu a stabilit dihotomia Cameră de
reflecție/Cameră decizională și nu a eliminat procedura medierii, păstrând-o neschimbată. A șadar,
deși, în urma modificării Constituției în 2003, s-a eliminat din procedura legislativă generală institu ția
medierii, în cazul procedurii de revizuire — ca expresie a legitimită ții egale a Camerelor Parlamentului
— s-a menținut medierea în caz de divergență între două texte adoptate diferit în cele două corpuri
legiuitoare. Practic, în această procedură s-a men ținut bicameralismul perfect, voin ța niciuneia dintre
Camere neputând să prevaleze ab initio celeilalte pentru rațiuni lesne de înțeles: importan ța
procedurii și necesitatea unui consens cât mai mare la nivel parlamentar pentru modificarea
Constituției statului, Constituție calificată drept rigidă sub aspectul modului său de revizuire. (...) 30.
Așadar, în privința inițiativei de revizuire a Constitu ției, legiuitorul constituant a păstrat procedura
parlamentară aplicabilă acesteia încă din anul 1991, astfel cum aceasta a fost concepută de legiuitorul
constituant originar. Or, astfel cum s-a arătat, această procedură era similară cu cea de adoptare,
anterior anului 2003, a legilor organice și ordinare, iar elementele de similitudine se identifică și în
privința modului de sesizare a Camerelor, a procedurii de mediere și a celei de divergen ță, dacă prin
mediere nu se ajunge la un acord. Această procedură nu presupunea stabilirea unei prime Camere
sesizate și a uneia care decidea, consecutiv pronun țării primei, în mod definitiv, sesizarea Camerelor
fiind lăsată la libera apreciere a inițiatorului.” (paragrafele 29 și 30 din decizie).
55. Potrivit adresei inițiatorului, propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției a fost înaintată
Senatului de către Comitetul de inițiativă (cetă țenească) în temeiul „art.150 din Constituție și al art.89
din Regulamentul Senatului”, fiind înregistrată la Biroul permanent al Senatului în data de 23 mai
2016. Alin.(5) al art.89 din Regulamentul Senatului atunci în vigoare prevedea că „Legile
constituționale pot fi inițiate în condițiile art.150 și 151 din Constitu ția României, republicată.”
56. În cursul procedurii legislative la Senat, Comisia juridică, de numiri, disciplină și imunită ți,
împreună cu Comisia pentru constituționalitate, libertă ți civile și monitorizare a executării hotărârilor
Curții Europene a Drepturilor Omului a elaborat o recomandare, aprobată de Biroul permanent la data
de 8 februarie 2017, în urma căreia inițiativa legislativă a fost transmisă la Camera Deputa ților. În
respectiva recomandare se propune „scoaterea propunerii legislative de pe ordinea de zi a plenului și
transmiterea acesteia Camerei Deputaților, spre dezbatere și adoptare, deoarece, potrivit art.151 din
Constituția României, propunerea legislativă nu urmează circuitul specific legilor ordinare și legilor
organice.” Subsecvent, în urma observației potrivit căreia „nu există o reglementare a vreunei
proceduri speciale de revizuire a Constituției în regulamentele parlamentare”, se propune Biroului
permanent să sesizeze „Comisia pentru regulament și Comisia pentru constitu ționalitate, libertă ți
civile și monitorizare a executării hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului să elaboreze și
prezinte în regim de urgență propuneri de modificare a regulamentului Senatului și a Regulamentului
activităților comune ale Camerei Deputaților și Senatului privind procedurile referitoare la parcursul de
legiferare a inițiativelor de revizuire”, aspect ce se sugerează a fi analizat și de către Camera
Deputaților pentru a se asigura un parcurs legislativ în ambele Camere, inclusiv cu privire la
procedura medierii sau a adoptării în ședință comună.
57. Primind inițiativa legislativă cetățenească de revizuire a Constitu ției, Biroul permanent al
Senatului, observând faptul că aceasta „nu urmează circuitul specific legilor ordinare și legilor
organice”, a înaintat-o Camerei Deputaților, pentru dezbatere și adoptate, însă nu în calitate de
Cameră de reflecție, sesizată în sensul art.75 din Constitu ție, deoarece, a șa cum se afirmă, nu se
aplică regulile competenței diferențiate a fiecărei Camere, specifice legilor ordinare și celor organice.
58. Curtea reține că, în privința legilor constituționale, Legea fundamentală nu prestabile ște o
ordine de sesizare și adoptare de către fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului.
Succesiunea de sesizare și adoptare este una cu semnifica ție exclusiv cronologică și fără niciun efect
în privința constituționalității procedurii parlamentare de adoptare a acestora. Evident că una dintre
cele două Camere va fi prima sesizată, fără ca prin aceasta să însemne că dobânde ște calitatea de
for de reflecție, așa cum nici a doua Cameră care va adopta legea de revizuire nu poate dobândi
calitatea de Cameră decizională. În acest sens, prin Decizia nr.431 din 21 iunie 2017, paragraful 38,
Curtea a statuat faptul că „art.151 alin.(1) din Constitu ție nu stabile ște o ordine de sesizare a celor
două Camere, având în vedere că, în tot cuprinsul Constitu ției, denumirile membrilor celor două
Camere sau a celor două Camere sunt ordonate alfabetic, aspect care nu indică nicio ordine de
precădere sau importanță (a se vedea și Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.246 din 7 aprilie 2014, pronun țată asupra unei ini țiative de revizuire a
Constituției care și-a propus, printre altele, inversarea ordinii de enumerare a subiectelor antereferite,
fără să se fi adus în discuție vreo modificare a ordinii de sesizare a Camerelor în cadrul art.151 din
Constituție)”.
59. Faptul că, ulterior, Senatul a adoptat Hotărârea nr.37 din 18 aprilie 2017 privind modificarea și
completarea Regulamentului Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.283 din 21 aprilie 2017, prin care a reglementat dispozi țiile
art.1491, art.1492 alin.(6), art.1493 și art.1494 din Regulamentul Senatului, constatate apoi ca
neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr.431 din 21 iunie 2017, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.581 din 20 iulie 2017, nu prezintă nicio relevan ță în privin ța
constituționalității procedurii parlamentare de adoptare a Legii de revizuire a Constitu ției ce constituie
obiectul prezentei cauze, deoarece aceste texte au fost adoptate ulterior datei la care Biroul
permanent al Senatului a hotărât transmiterea propunerii legislative Camerei Deputa ților, pentru
dezbatere și adoptare.
60. Față de această situație de fapt specifică prezentului proces de revizuire a Constitu ției,
demarat prin exercitarea inițiativei legislative cetățene ști, Curtea precizează că, odată cu depunerea
inițiativei, sub formă de propunere legislativă, la una dintre cele două Camere ale Parlamentului, rolul
inițiatorului se încheie, deschizându-se de drept o nouă procedură, cea parlamentară. În cadrul
acestei proceduri este imperativă regula egalită ții celor două Camere, în sensul că nu există, la nivel
constituțional, o ordine prestabilită ce dă prevalen ță unei Camere, în calitate de for decizional, în fa ța
celeilalte Camere. Or, prin Decizia nr.431 din 21 iunie 2017, Curtea a constatat neconstitu ționalitatea
unor dispoziții din Regulamentul Senatului prin care era predeterminată tocmai o atare ordine de
sesizare și adoptare a propunerii legislative de revizuire a Constitu ției, neprevăzută de Legea
fundamentală, respectiv prima Cameră — Camera Deputa ților și Senatul, ultima Cameră. A șadar,
autorul inițiativei de revizuire are libertatea de a depune la oricare dintre cele două Camere respectiva
propunere legislativă, dar simplul fapt al sesizării uneia dintre acestea (în mod aleatoriu sau nu,
exclusiv în funcție de libera sa apreciere) nu prestabile ște, la rândul său, ireversibil, ordinea în care
propunerea legislativă urmează să intre în circuitul propriu reglementării legii constitu ționale, prin
dezbaterea și adoptarea de către fiecare dintre cele două Camere și nu poate obliga Camerele la o
atare ordine. Faptul că, în acest caz, Senatul, forul la care ini țiatorul a ales să depună propunerea
legislativă, a hotărât să o trimită Camerei Deputa ților spre dezbatere și aprobare nu are semnifica ția
unui comportament specific forului decizional, ci reprezintă, pur și simplu, expresia colaborării și
dialogului dintre cele două Camere, în spiritul legitimită ții lor egale în calitate de corpuri ale aceleia și
entități indivizibile a Parlamentului, care, în temeiul art.61 alin.(1) din Constitu ție, reprezintă unica
autoritate legiuitoare a țării. Un astfel de dialog este firesc pentru eficientizarea actului de legiferare,
lipsa lui generând, în cazul de față, riscul ivirii unui real conflict negativ de competen ță. Prin urmare,
Curtea nu poate da valențe constituționale simplului fapt al transmiterii de la o Cameră a
Parlamentului la cealaltă a propunerii legislative de revizuire a Constitu ției, din moment ce acest fapt
nu are nicio consecință în planul respectării rigorilor impuse de Legea fundamentală în privin ța
procedurii parlamentare legislative de adoptare a legii constitu ționale.
61. Așadar, fiind îndeplinită cerința adoptării de către fiecare Cameră a Parlamentului cu
majoritatea impusă de legiuitorul constituant, respectiv două treimi din numărul membrilor fiecăreia
dintre acestea, și nefiind incidentă ipoteza reglementată de art.151 alin.(2) din Constitu ție, referitoare
la inițierea procedurii de mediere, concluzia nu poate fi decât aceea a respectării procedurii de
revizuire prevăzute de art.151 alin.(1) din Legea fundamentală, norma constitu țională de referin ță în
cadrul controlului de constituționalitate exercitat din oficiu în prezenta cauză.
62. Cu privire la documentele depuse la dosar cu titlu de amicus curiae, Curtea reiterează cele
reținute în paragraful 30 al Deciziei nr.580 din 20 iulie 2016, în sensul că aspectele privind
oportunitatea revizuirii Constituției prin prezenta lege de revizuire nu pot fi analizate de instan ța de
contencios constituțional, acestea revenind Parlamentului, în calitate de organ reprezentativ suprem,
respectiv cetățenilor, care își pot exprima direct voin ța la referendumul ce constituie ultima etapă a
procedurii de adoptare a legilor constituționale, în conformitate cu prevederile art.151 din Constitu ție.
Pe de altă parte, Curtea subliniază faptul că Legea de revizuire a Constitu ției, care vizează
modificarea art.48 alin.(1) din Legea fundamentală, se referă exclusiv la dreptul la căsătorie și rela țiile
de familie ce rezultă din căsătorie. Alte drepturi fundamentale, la care fac referire memoriile amicus
curiae depuse la dosar, nu sunt puse în discuție de această lege și, prin urmare, nu pot face obiectul
analizei de constituționalitate a acesteia.
63. Având în vedere aceste considerente, dispozițiile art.146 lit.l) din Constitu ție, prevederile art.23
din Legea nr.47/1992, precum și dispozițiile Legii nr.3/2000 privind organizarea și desfă șurarea
referendumului, cu modificările și completările ulterioare, republicată, cu majoritate de voturi,
exprimate în condițiile art.21 alin.(1), raportat la art.23 alin.(1) din Legea nr.47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constată că Legea de revizuire a Constituției României respectă dispozi țiile constitu ționale
referitoare la revizuire.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului României și se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din 17 septembrie 2018.


OPINIE SEPARATĂ
 la Decizia Curții Constituționale nr.539 din 17 septembrie 2018

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că inițiativa legislativă a cetă țenilor intitulată „Lege
de revizuire a Constituției României” trebuia respinsă și constatată neconstitu ționalitatea dispozi țiilor
modificatoare ale art.48 alin.(1) din Constituție, motivat de încălcarea art.152 alin.(2) din Constitu ție,
întrucât acestea suprimă dreptul la căsătorie și garan ții ale acestuia.
Inițiativa de revizuire are ca obiect un text cuprins în titlul II al Constitu ției — Drepturile, libertă țile
și îndatoririle fundamentale, respectiv art.48 — Familia, care are în prezent următorul cuprins:
„(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe
dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educa ția și instruirea copiilor.
(2) Condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria
religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie.”
Se propune o nouă redactare a alin.(1) al art.48 din Constituție, după cum urmează: „Familia se
întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe
dreptul și îndatorirea părinților de a asigura cre șterea, educa ția și instruirea copiilor.” Deosebirea față
de redactarea actuală a aceluiași alineat constă în înlocuirea sintagmei „între so ți” cu sintagma „între
un bărbat și o femeie”.
În acest context, apreciem necesară determinarea no țiunii de „so ț”, care este în mod inerent legată
de viața de familie și, în consecință, de protecția conferită de art.26 din Constitu ție, de art.7 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și de art.8 din Conven ția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Potrivit articolului 52 alineatul (3) din carta men ționată, în țelesul și întinderea drepturilor ce
corespund unor drepturi garantate prin Conven ția pentru apărarea drepturilor omului și a libertă ților
fundamentale sunt aceleași cu cele prevăzute de conven ție. Așa fiind, drepturile garantate la articolul
7 din cartă corespund drepturilor garantate la articolul 8 din conven ție, având acela și în țeles și
aceeași întindere cu acestea. În continuare, reținem că, potrivit art.20 alin.(1) din Constitu ție,
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetă țenilor vor fi interpretate și aplicate în
concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care
România este parte”, iar potrivit art.20 alin.(2), „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au
prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constitu ția sau legile interne
conțin dispoziții mai favorabile”. Cu alte cuvinte, Constituția României garantează prin intermediul
art.20 nivelul cel mai sporit de protecție juridică acordat drepturilor fundamentale ale omului.
Cu privire la nivelul/standardul de protecție acordat în materia dreptului la via ță privată și de
familie, este semnificativă evoluția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu
privire la articolul 8 din convenție . Astfel, „dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului confirmă în
mod constant libertatea statelor de a oferi posibilitatea căsătoriei persoanelor de acela și sex (n.r. a se
vedea Hotărârea din 9 iunie 2016, pronunțată în Cauza Chapin și Charpentier împotriva Franței ,
paragrafele 38, 39 și 48), aceasta a considerat, la începutul anilor 2010, că era „artificial să se
continue să se considere că, spre deosebire de un cuplu heterosexual, un cuplu homosexual
nu poate cunoaște o «viață de familie» în sensul articolului 8 [din CEDO]” (n.r. a se vedea
Hotărârea din 24 iunie 2010, pronunțată în Cauza Schalk și Kopf împotriva Austriei , paragraful 94). De
atunci, această interpretare a fost confirmată în mai multe rânduri (Hotărârea din 7 noiembrie 2013,
pronunțată în Cauza Vallianatos și alții împotriva Greciei , paragraful 73, Hotărârea din 23 februarie
2016, pronunțată în Cauza Pajić împotriva Croației, paragraful 64, Hotărârea din 14 iunie 2016,
pronunțată în Cauza Aldeguer Tomás împotriva Spaniei, paragraful 75, precum și Hotărârea din 30
iunie 2016, pronunțată în Cauza Taddeucci și McCall împotriva Italiei, paragraful 58). Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a confirmat de asemenea că articolul 8 din CEDO impunea statelor
obligația de a oferi cuplurilor homosexuale posibilitatea de a ob ține o recunoa ștere legală și
protecția juridică a cuplului lor (Hotărârea din 21 iulie 2015, pronunțată în Cauza Oliari și alții
împotriva Italiei, paragraful 185). Incidența acestei evoluții în în țelegerea vie ții de familie asupra
dreptului la căsătorie este certă. Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, de și „protec ția familiei
tradiționale poate constitui, în anumite circumstan țe, un scop legitim […], [ea] consideră că, în
domeniul în cauză, și anume acordarea unui permis de ședere pentru un motiv legat de familie unui
partener străin homosexual, protecția respectivă nu poate constitui un motiv «deosebit de solid și de
convingător», de natură să justifice, în circumstan țele spe ței, o discriminare pe motive de orientare
sexuală”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că o diferen ță de tratament care se
întemeiază doar — sau în mod decisiv — pe considera ții legate de orientarea sexuală a reclamantului
este pur și simplu inacceptabilă în raport cu CEDO (Hotărârea din 23 februarie 2016, pronun țată în
Cauza Pajić împotriva Croației, paragrafele 59 și 84 sau Hotărârea din 30 iunie 2016, pronunțată în
Cauza Taddeucci și McCall împotriva Italiei, paragraful 89)”. Cu alte cuvinte, în temeiul art.8 coroborat
cu art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertă ților fundamentale, astfel cum a
fost interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru ob ținerea reunificării
familiale, discriminarea dintre cupluri necăsătorite de același sex și cupluri necăsătorite de sex
diferit, bazată doar pe orientarea sexuală, constituie o discriminare interzisă potrivit
Convenției. Curtea a observat că tocmai lipsa posibilității, pentru cuplurile homosexuale, de a avea
acces la o formă de recunoaștere legală (situație similară celei din România), i-a plasat pe reclaman ți
într-o situație diferită de cea a unui cuplu heterosexual necăsătorit. Chiar dacă s-ar presupune că, la
momentul litigiului, Convenția nu obliga statul membru să prevadă, pentru persoanele de acela și sex
angajate într-o relație stabilă și serioasă, posibilitatea de a încheia o uniune civilă sau un parteneriat
înregistrat care să le ateste statutul și să le garanteze anumite drepturi esen țiale, aceasta nu schimbă
cu nimic constatarea că, spre deosebire de un cuplu heterosexual, cel de-al doilea reclamant nu
dispunea, în Italia, de niciun mijloc legal pentru a i se recunoa ște statutul de „membru al familiei”
primului reclamant și, astfel, pentru a putea beneficia de un permis de ședere pe motive de reunificare
a familiei (paragraful 95 din Hotărârea din 30 iunie 2016). În opinia Cur ții, interpretarea restrictivă a
noțiunii de „membru al familiei” aplicată celui de-al doilea reclamant nu a luat în considerare situa ția
personală a reclamanților și, în special, imposibilitatea lor de a ob ține în Italia un mod de
recunoaștere juridică a relației lor (paragraful 96). În lumina celor de mai sus, Curtea a considerat că,
la momentul litigiului, prin decizia de a trata, în vederea acordării permisului de ședere pe motive de
reunificare a familiei, cuplurile homosexuale la fel ca și cuplurile heterosexuale care nu și-au
regularizat situația, statul a încălcat dreptul reclaman ților de a nu face obiectul unei discriminări
bazate pe orientare sexuală în exercitarea drepturilor lor din perspectiva articolului 8 din Conven ție.
Plecând de la premisa că dreptul la respectarea vie ții private și de familie, garantat de articolul 7
din Carta drepturilor fundamentale, este un drept fundamental, având acela și domeniu de aplicare
precum cel garantat de articolul 8 din Conven ția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, și având în vedere jurispruden ța Curții Europene a Drepturilor Omului,
potrivit căreia relația pe care o are un cuplu format din persoane de acela și sex este susceptibilă să
intre în sfera noțiunii „viață privată”, precum și a no țiunii „via ță de familie” la fel ca cea a unui cuplu
heterosexual care se află în aceeași situație (Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronun țată în Cauza
Vallianatos și alții împotriva Greciei, sau Hotărârea din 14 decembrie 2017, pronun țată în Cauza
Orlandi și alții împotriva Italiei ), constatăm că modificarea operată prin legea de revizuire a
Constituției încalcă interdicția suprimării vreunui drept sau libertate fundamentală sau a
garanțiilor acestora, consacrată de art.152 alin.(2) din Constitu ție, întrucât restrânge sfera de
incidență a instituției căsătoriei. Dispozițiile art.48 cu titlul marginal Familia consacră și protejează
dreptul la căsătorie și relațiile de familie rezultând din căsătorie, parte integrantă, iar nu distinctă, a
dreptului la viață familială/respectarea și ocrotirea vie ții familiale, cu un con ținut juridic mult mai larg,
consacrat și ocrotit de art.26 alin.(1) din Constitu ție, potrivit căruia „Autoritățile publice respectă și
ocrotesc viața intimă, familială și privată”.
Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prin no țiunea „a suprima” se în țelege „a face să
dispară, a înlătura, a elimina, a anula”. Examinând redactarea art.48 alin.(1) din Constitu ție, propusă
de inițiatorii revizuirii, constatăm că, deși aceasta nu este de natură să facă să dispară sau să
înlăture, elimine ori anuleze instituția căsătoriei, prin înlocuirea sintagmei „între soți”, neutră din
punct de vedere al sexului persoanelor căsătorite, cu sintagma „între un bărbat și o femeie” nu
se realizează „doar o precizare în privința exercitării dreptului fundamental la căsătorie”, așa
cum se susține în opinia majoritară. Stabilirea expresă a faptului că aceasta se încheie între
parteneri de sex biologic diferit înlătură orice altă interpretare, restrângând în mod nepermis
sfera de incidență a instituției căsătoriei, cu suprimarea dreptului la căsătorie al persoanelor
de același sex.
În anul 1991, când Constituția României a fost adoptată, de și căsătoria era privită în accep țiunea
sa tradițională, ca uniunea între un bărbat și o femeie, reglementarea normativă, consacrată
constituțional, nu s-a limitat la o astfel de uniune. Op țiunea legiuitorului constituant din 1991
pentru sintagma „între soți” (nelimitată la uniunea dintre un bărbat și o femeie) demonstrează
viziunea sa democratică și progresistă, care a impus o solu ție suplă, adaptabilă modificărilor
care pot surveni în societate. Această idee este susținută de evoluția ulterioară a legisla ției
europene și internaționale în materia dreptului familiei. Astfel, prezintă relevanță studiul de drept
comparat cu privire la legislația statelor europene în vederea identificării formelor legale de protec ție a
dreptului fundamental la viață intimă, familială și privată în privin ța persoanelor care formează cupluri
homosexuale. Potrivit datelor statistice, treisprezece state membre ale Uniunii Europene au
recunoscut căsătoria între persoane de același sex [în ordine cronologică, Regatul Țărilor de Jos,
Regatul Belgiei, Regatul Spaniei, Regatul Suediei, Republica Portugheză, Regatul Danemarcei,
Republica Franceză, Regatul Unit al Marii Britanii (cu excep ția Irlandei de Nord), Marele Ducat al
Luxemburgului, Irlanda, Republica Finlanda, Republica Federală Germania și Republica Malta], iar
aceasta va fi, de asemenea, posibilă în Austria cel târziu la 1 ianuarie 2019 (prin Hotărârea din 4
decembrie 2017 — G 258—259/2017, Curtea Constitu țională austriacă a anulat dispozi țiile Codului
civil care limitează dreptul la căsătorie la cuplurile heterosexuale și a statuat, în plus, că, în lipsa unei
intervenții a legiuitorului anterior acestei date, căsătoria între persoanele de acela și sex va fi posibilă
începând de la 1 ianuarie 2019). Această recunoa ștere juridică a căsătoriei între persoane de acela și
sex nu face decât să reflecte o evoluție generală a societă ții în privin ța acestei chestiuni. De
asemenea reținem că și alte state din afara Uniunii Europene autorizează căsătoria între persoane de
același sex, fie pe cale legislativă, în Canada, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Argentina, Uruguay sau
în Brazilia, fie pe cale jurisprudențială, în Mexic, Statele Unite ale Americii, Columbia sau în Taiwan.
Contrar acestor evoluții pe plan internațional și, deși textul constituțional al art.48 în vigoare
nu limitează căsătoria la uniunea între un bărbat și o femeie, legiuitorul infraconstitu țional
român, prin modificările operate în noul Cod civil, intrat în vigoare în anul 2011, a stabilit în
art.277 interdicția căsătoriei dintre persoane de acela și sex, nerecunoa șterea în România a
căsătoriilor dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetă țeni
români, fie de cetățeni străini, precum și nerecunoa șterea în România a parteneriatelor civile dintre
persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetă țeni
români, fie de cetățeni străini. Cu alte cuvinte, în prezent, legislația română nu numai că nu oferă
nicio formă de protecție juridică relațiilor dintre persoane de acela și sex, ci, tributară unei
viziuni retrograde, nici nu recunoaște căsătoriile sau parteneriatele civile dintre persoane de
același sex încheiate sau contractate în străinătate.
Mai mult, ignorând evoluția legislativă internațională în materia protec ției drepturilor persoanelor
aflate în relații de cuplu cu persoane de acela și sex, precum și jurispruden ța Cur ții Europene a
Drepturilor Omului, legiuitorul constituant român, prin legea supusă controlului de
constituționalitate, consacră chiar la nivelul Legii fundamentale în stat restrângerea sferei de
incidență a instituției căsătoriei. Justificarea prezentată în expunerea de motive care înso țe ște
propunerea legislativă a cetățenilor este aceea că noua reglementare înlătură orice echivoc pe care
utilizarea termenului de „soți” în cuprinsul art.48 alin.(1) din Constitu ție ar putea să-l creeze în
conturarea noțiunii de „familie”, a raportului dintre „familie” și dreptul fundamental al bărbatului și al
femeii de a se căsători și de a întemeia o familie. Se arată că prin înlocuirea termenului de „so ți”, cu
expresia „bărbat și femeie”, se asigură implementarea precisă și literală a unor expresii consacrate cu
puterea unor garanții imuabile destinate ocrotirii familiei. Or, atât din punct de vedere terminologic, cât
și din punct de vedere al evoluției instituției căsătoriei în plan juridic, este evident că noțiunea de
„soți” nu este identică cu cea de „bărbat și femeie”, astfel că, prin această modificare, nu se
realizează doar o precizare terminologică (așa cum a re ținut Curtea în Decizia nr.580 din 20 iulie
2016, paragraful 42; de altfel, valabilitatea acestui argument ar pune sub semnul întrebării însă și
utilitatea demersului revizionist), ci se suprimă dreptul la căsătorie al persoanelor de acela și sex,
drept garantat de art.48 din Constituție în forma în vigoare la data revizuirii, precum și dreptul
la viață de familie al acestora, garantat de art.26 din Constitu ție.
Pentru toate aceste argumente apreciem că „Legea de revizuire a Constituției României”
încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constitu ție, astfel că trebuia respinsă
ca neconstituțională.

Judecător,
Daniel Marius Morar
 DECIZIA Nr.222
din 9 aprilie 2019

asupra inițiativei legislative a cetățenilor intitulate „Lege de revizuire a

Constituției României”

Publicată în Monitorul Oficial nr.425 din 30.05.2019

Valer Dorneanu — președinte

Marian Enache — judecător
Mircea Ștefan Minea — judecător
Mona-Maria Pivniceru — judecător
Livia Doina Stanciu — judecător
Simona-Maya — judecător
Teodoroiu
Varga Attila — judecător
Marieta Safta — prim-magistrat-asistent

1. Cu Adresa nr.2/1.125 din 11 februarie 2019, înregistrată la Curtea Constitu țională cu nr.973 din
11 februarie 2019, secretarul general al Camerei Deputa ților a transmis Cur ții Constitu ționale
propunerea legislativă a cetățenilor de revizuire a Constitu ției, înregistrată la Biroul permanent al
Camerei Deputaților cu nr.651 din 21 septembrie 2018, împreună cu originalele listelor de sus ținători.
2. Documentația transmisă Curții Constituționale de către Camera Deputa ților cuprinde:
— cererea înregistrată la Biroul permanent al Camerei Deputa ților cu nr.651 din 21 septembrie
2018, prin care Comitetul de inițiativă înaintează propunerea legislativă a cetă țenilor — Lege de
revizuire a Constituției României, împreună cu expunerea de motive și originalele listelor de
semnături;
— expunerea de motive la Legea de revizuire a Constitu ției României;
— declarația de constituire a Comitetului de inițiativă pentru promovarea propunerii legislative a
cetățenilor de revizuire a Constituției României;
— propunerea legislativă care face obiectul inițiativei legislative;
— avizul Consiliului Legislativ referitor la inițiativa legislativă a cetă țenilor privind revizuirea
Constituției României;
— extras din Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.255 din 22 martie 2018, cuprinzând
expunerea de motive și propunerea legislativă ce face obiectul ini țiativei cetă țene ști, în sensul
completării art.37 — Dreptul de a fi ales — cu un nou alineat, potrivit căruia cetățenii condamna ți
definitiv la pedepse privative de libertate pentru infrac țiuni săvâr șite cu inten ție să nu mai poată fi ale și
în organele administrației publice locale, în Camera Deputa ților, în Senat și în func ția de Pre ședinte al
României, până la intervenirea unei situații care înlătură consecin țele condamnării;
— dosarele cu liste de susținători ai inițiativei legislative a cetă țenilor, din jude țele: Alba, Arad,
Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Bra șov, Brăila, Bucure ști, Buzău, Cara ș-Severin,
Călărași, Cluj, Constanța, Covasna, Dâmbovița, Dolj, Galați, Giurgiu, Gorj, Harghita, Hunedoara,
Ialomița, Iași, Ilfov, Maramureș, Mehedinți, Mureș, Neamț, Olt, Prahova, Satu Mare, Sălaj, Sibiu,
Suceava, Teleorman, Timiș, Tulcea, Vaslui, Vâlcea, Vrancea;
— opisul originalelor listelor de semnături întocmit de Comitetul de ini țiativă și primit de
Secretariatul general al Camerei Deputaților.
3. În expunerea de motive care însoțește propunerea legislativă a cetă țenilor se subliniază, mai
întâi, importanța deosebită a relațiilor sociale care privesc alegerea prin vot a autorită ților locale, a
deputaților, a senatorilor, a Președintelui României și a europarlamentarilor, ceea ce determină
reglementarea lor atât prin Constituție, legea fundamentală a statului român, cât și prin legile
electorale. Dintre toate categoriile de norme juridice, trăsătura esen țială a normelor electorale este
aceea că indică în modul cel mai direct și mai eficient caracterul democratic sau, dimpotrivă,
nedemocratic al unui sistem constituțional. Într-o strânsă conexiune cu normele juridice electorale se
află drepturile electorale, considerate a fi drepturi cetă țene ști fundamentale prin excelen ță și totodată
drepturi cu caracter exclusiv politic, care nu pot fi exercitate decât de cetă țeni și numai pentru
participarea acestora la guvernare, în virtutea legăturilor pe care le au cu destinele societă ții în cadrul
căreia le este recunoscut un atare statut.
4. În ceea ce privește dreptul de a fi ales, la modul general acesta desemnează aptitudinea unei
persoane de a fi votată pentru a face parte din organele reprezentative ale statului și a îndeplini astfel
o demnitate publică sau o funcție electivă. Conform art.37 din Constitu ție, dreptul de a fi ales apar ține
în exclusivitate cetățenilor români care au drept de vot și domiciliul în țară, cu condi ția să nu facă
parte din categoriile de funcționari publici nominalizate la art.40 alin.(3) din Constitu ție, cărora le este
interzisă asocierea în partide politice. Suplimentar fa ță de aceste condi ții sunt prevăzute și limite
minime de vârstă pentru a candida, care diferă în func ție de tipul demnită ții pentru care se depune
candidatura.
5. În continuare este realizată o comparație între aceste cerin țe și cele pentru numirea membrilor
Guvernului, stabilite de Legea nr.90/2001 privind organizarea și func ționarea Guvernului României și
a ministerelor, conchizându-se că acestea din urmă sunt mai severe. În această privin ță, se face
trimitere și la excepția de neconstituționalitate a art.2 din Legea nr.90/2001, invocată de Avocatul
Poporului, prin care s-a criticat, în esență, lipsa de coeren ță legislativă în stabilirea unor criterii de
integritate clare, obiective și general valabile pentru ocuparea func țiilor apar ținând celor trei puteri
organizate în cadrul democrației constituționale. Curtea Constitu țională a respins excep ția prin
Decizia nr.304 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.520 din 5 iulie
2017, însă nu pentru motive de fond, ca neîntemeiată, ci pentru motive de formă, ca inadmisibilă,
reținând printre altele faptul că „examinarea constitu ționalită ții unui text de lege are în vedere
compatibilitatea acestuia cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea
prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această compara ție la
dispoziții ori principii ale Constituției”. Din acest motiv, instan ța de contencios constitu țional a
concluzionat că „nu ține nici de rolul și nici de competen ța Cur ții Constitu ționale asigurarea coeren ței
legislative invocate de Avocatul Poporului, revenind astfel Parlamentului și Consiliului Legislativ
obligația de a elimina o eventuală lipsă de coerență și de a unifica legisla ția în materia antereferită”.
6. Se arată că inițiativa cetățenească de revizuire a Constitu ției are în vedere remedierea
problemelor semnalate de Avocatul Poporului, prin consacrarea la nivel constitu țional a unei condi ții
de integritate unitare, similară celei privind membrii Guvernului, ce ar urma să se aplice persoanelor
care candidează pentru a fi alese în organele administra ției publice locale, în Camera Deputa ților, în
Senat și în funcția de Președinte al României. Se consideră că este imperios necesar ca legisla ția
care guvernează condițiile de accedere la o funcție sau demnitate publică să fie coerentă, predictibilă
și unitară, aplicabilă tuturor reprezentanților puterilor statului, astfel încât persoanele care urmează să
ocupe o funcție ce implică exercițiul autorității de stat să îndeplinească anumite cerin țe de integritate,
legalitate și corectitudine, menite să consolideze încrederea cetă țenilor în autorită țile publice și să
preîntâmpine derapajele de la principiile democrației prin drept.
7. Se precizează că, în elaborarea acestui proiect de lege, s-a avut în vedere faptul că dreptul de a
fi ales trebuie să fie, conform art.20 din Constitu ție, interpretat și aplicat în concordan ță cu Declara ția
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate interna ționale la care România este
parte, dintre care se citează dispoziții apreciate ca fiind de referin ță. Se mai arată că s-a ținut seama
și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( CEDO) în domeniul drepturilor electorale,
care a reliefat existența unei distincții clare între dreptul de a alege și dreptul de a fi ales, înclinând în
favoarea conferirii unei protecții juridice superioare celui dintâi în raport cu cel de-al doilea, ce poate fi
supus unor restricții semnificativ mai severe. Se invocă, de asemenea, Codul bunelor practici în
materie electorală, elaborat de Comisia Europeană pentru Democra ție prin Drept ( Comisia de la
Veneția) din cadrul Consiliului Europei, și condițiile pe care acesta la stabile ște cu referire la privarea
de drepturile electorale. Cât privește constitu țiile statelor membre ale Consiliului Europei se arată că
unele dintre acestea statuează că situațiile de ineligibilitate vor fi reglementate prin lege. Aproximativ o
treime însă dintre constituțiile avute în vedere de Comisia de la Vene ția la elaborarea Raportului
preliminar asupra excluderii infractorilor din Parlament con țin diverse prevederi care împiedică
persoanele condamnate penal să candideze. Se citează în acest sens dispozi ții cuprinse și în
constituții ale statelor membre ale Uniunii Europene.
8. Se apreciază că, în cadrul unui sistem electoral ideal, mecanismele democratice ar trebui să
garanteze că persoanele considerate nedemne să decidă asupra legisla ției nu ajung decât cel mult în
opoziție, iar alegătorii ar trebui să poată împiedica infractorii să ajungă la guvernare. Comisia de la
Veneția observă însă că, în realitate, alegerea votan ților poate fi alterată, în special dacă aceasta
ignoră faptul că un candidat a fost condamnat penal, sau poate fi supusă unor presiuni, mai ales în
prezența unor fenomene precum corupția sau crima organizată. În țările care utilizează scrutinul cu
liste închise, printre care se numără și România, este practic imposibil ca alegătorii să lase infractorii
pe dinafară, împrejurare care justifică implementarea unor restric ții ceva mai severe în privin ța
drepturilor electorale pasive. Comisia de la Vene ția sus ține că în cazurile mai grave este perfect
admisibil ca aceste drepturi să fie limitate, inclusiv după eliberarea unui de ținut, cu condi ția ca măsura
respectivă să nu fie aplicată pe întreaga durată a vie ții acestuia. Mai mult decât atât, s-a considerat că
ridicarea dreptului de a fi ales poate fi dispusă chiar și atunci când o persoană este condamnată la
pedeapsa închisorii cu suspendare sau după ce a fost gra țiată.
9. Se concluzionează că, în acord cu toate principiile generale și speciale enun țate, se propune
revizuirea Constituției în sensul completării art.37 cu un nou alineat, alineatul (3), prin care cetă țenii
condamnați definitiv la o pedeapsă privativă de libertate pentru infrac țiuni săvâr șite cu inten ție să nu
mai poată fi aleși în organele administrației publice locale, în Camera Deputa ților, în Senat și în
funcția de Președinte al României, până la intervenirea unei situa ții care înlătură această consecin ță
extrapenală a condamnării (reabilitarea, amnistia, dezincriminarea), reglementată prin lege organică.
Se apreciază că textul propus respectă în totalitate Declara ția Universală a Drepturilor Omului, pactele
și tratatele internaționale la care România este parte, jurispruden ța CEDO, recomandările Comisiei de
la Veneția și concordă cu prevederile similare care se regăsesc în constitu țiile unor state europene cu
îndelungate tradiții democratice. Aceasta întrucât măsura nu se aplică decât persoanelor condamnate
definitiv la o pedeapsă privativă de libertate, fiind exonerate cele care primesc pedepse penale mai
ușoare (de exemplu amenda penală), pentru respectarea principiului propor ționalită ții, potrivit căruia
ridicarea dreptului de a fi ales trebuie aplicată numai pentru infrac țiunile cu gravitate sporită. De
asemenea, măsura nu se aplică decât condamnaților care au săvâr șit fapte penale cu inten ție, fiind
exonerați cei care au comis infracțiuni din culpă, deoarece acestea prezintă un grad de pericol social
mai redus și nu pot fi apreciate ca fiind de natură să pună sub semnul îndoielii onestitatea și
moralitatea făptuitorului. Tot astfel, măsura nu prive ște doar candidaturile pentru Camera Deputa ților,
Senat și Președinția României, ci și pe cele pentru organele administra ției publice locale, ca o
recunoaștere a importanței semnificative a acestor func ții publice și pentru asigurarea egalită ții de
tratament la nivelul întregii administrații, printr-o reglementare unitară și coerentă sub acest aspect. În
sfârșit, măsura nu se aplică pentru întreaga durată a vie ții persoanelor condamnate, fiind în mod
expres limitată până la intervenirea unei situații care, potrivit legii organice, înlătură această
consecință extrapenală a condamnării; aceste situații sunt în prezent dezincriminarea faptei, amnistia
postcondamnatorie și reabilitarea, aceasta din urmă putând fi de drept (care operează în temeiul legii,
dacă persoana condamnată la pedeapsa amenzii sau a închisorii de până la 2 ani nu săvâr șe ște o
altă infracțiune în decurs de 3 ani de la data executării pedepsei) și judecătorească (care se dispune
la cerere, prin hotărâre judecătorească, dacă persoana condamnată la pedeapsa închisorii cuprinse
între 2 ani și 25 de ani nu săvârșește o altă infrac țiune în decurs de 4 până la 10 ani de la data
executării pedepsei).
10. La termenul de judecată stabilit pentru data de 26 martie 2019, Curtea a amânat pronun țarea
pentru data de 9 aprilie 2019, dată la care a pronun țat prezenta decizie.

CURTEA,
11. Examinând propunerea legislativă a cetă țenilor intitulată „ Lege de revizuire a Constituției
României”, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile Constitu ției, ale Legii nr.47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, precum și ale Legii nr.189/1999
privind exercitarea inițiativei legislative de către cetă țeni, republicată, cu modificările ulterioare,
constată următoarele:

12. Competența Curții Constituționale de a se pronun ța asupra tuturor ini țiativelor legislative de
revizuire a Constituției este prevăzută de dispozițiile art.146 lit.a) teza a II-a din Constitu ție, potrivit
cărora Curtea se pronunță „din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constitu ției”.
13. În legătură cu această atribuție sunt incidente și dispozițiile art.150—152 din Constitu ție,
cuprinse în titlul VII — Revizuirea Constituției, având următorul cuprins:
— Art.150. — Inițiativa revizuirii: „(1) Revizuirea Constituției poate fi inițiată [...] de cel pu țin
500.000 de cetățeni cu drept de vot.
(2) Cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel pu țin jumătate din
județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul Bucure ști trebuie să fie înregistrate cel
puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.”;
— Art.152. — Limitele revizuirii: „(1) Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul na țional,
independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea
teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a
libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garan țiilor acestora.
(3) Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgen ță și nici în timp
de război.”
14. Sunt aplicabile, de asemenea, dispozițiile art.48 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale, republicată, și ale art.7 din Legea nr.189/1999 privind exercitarea
inițiativei legislative de către cetățeni, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.516 din
8 iunie 2004, care, utilizând termeni similari, stabilesc obiectul verificării pe care Curtea o întreprinde
în exercitarea atribuției sale constituționale. Aceste dispoziții au următorul cuprins:
— Art.48 din Legea nr.47/1992: „Curtea Constituțională, din oficiu sau pe baza sesizării
președintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat ini țiativa legislativă a cetă țenilor, se
pronunță asupra:
a) caracterului constituțional al propunerii legislative ce face obiectul ini țiativei cetă țenilor;
b) îndeplinirii condițiilor referitoare la publicarea acestei propuneri și dacă listele de sus ținători sunt
atestate de către primarii unităților administrativ-teritoriale ori de către împuternici ții acestora;
c) întrunirii numărului minim de susținători pentru promovarea ini țiativei, prevăzut la art.74 alin.(1)
sau, după caz, la art.150 alin.(1) din Constitu ție, republicată, precum și asupra respectării dispersiei
teritoriale în județe și în municipiul București, prevăzută de acelea și articole.”;
— Art.7 alin.(1) din Legea nr.189/1999, republicată, are acela și con ținut, cu excep ția tezei ultime a
lit.b), care cuprinde sintagma „sunt atestate potrivit art.5”, corespunzător celei din art.48 lit.b) din
Legea nr.47/1992 — „sunt atestate de către primarii unităților administrativ-teritoriale ori de către
împuterniciții acestora”.
15. Art.5 alin.(1) și (3) din Legea nr.189/1999, republicată, la care textul mai sus citat face referire,
are următorul cuprins: „(1) Atestarea calității de cetățean cu drept de vot și a domiciliului sus ținătorilor
se face de către primarul localității fie personal, fie, în localită țile urbane, și prin func ționarii primăriei
împuterniciți de primar în acest scop. Atestarea se face prin verificarea listei de sus ținători, iar în ceea
ce privește domiciliul, în colaborare cu organul local de poliție, dacă este cazul. [...]
(3) Atestarea de către primar a listei de susținători se face prin semnătura persoanei care a
efectuat controlul, cu indicarea actului de împuternicire, dacă este cazul, și a datei când s-a făcut
atestarea, precum și prin aplicarea ștampilei. Dacă primarul a solicitat sprijinul organului local de
poliție, va semna și reprezentantul acestuia, cu precizarea aspectelor pe care le-a verificat.
Semnătura se aplică pe ultima copertă a dosarului cuprinzând listele verificate, aflat la comitetul de
inițiativă, după ce a fost confruntat cu cel depus la primărie. Aspectele neatestate se elimină din listă,
făcându-se aplicarea dispozițiilor art.4 alin.(3).”
16. Ca urmare, în exercitarea competenței sale în acest cadru constitu țional și legal, Curtea
verifică:
— întrunirea numărului minim de susținători pentru promovarea ini țiativei, prevăzut la art.150 alin.
(1) din Constituție (500.000 de cetățeni cu drept de vot), precum și respectarea dispersiei teritoriale în
județe și în municipiul București, prevăzută de art.150 alin.(2) din Constitu ție (cetă țenii care ini țiază
revizuirea trebuie să provină din cel puțin jumătate din jude țele țării/cel pu țin 20.000 de semnături de
susținere trebuie să fie înregistrate în fiecare din aceste jude țe sau în municipiul Bucure ști);
verificarea are în vedere și condițiile pe care Legea nr.47/1992, republicată, și Legea nr.189/1999,
republicată, le impun, în privința publicării inițiativei legislative cetă țene ști și a atestării listelor de
susținători; verificarea listelor de susținători vizează atestarea de către primarii unită ților administrativ-
teritoriale ori de către împuterniciții acestora, iar nu modul de colectare a semnăturilor ori
corectitudinea datelor colectate, întrucât verificarea acestor din urmă acte sau fapte excedează
competenței Curții Constituționale;
— caracterul constituțional al propunerii legislative ce face obiectul ini țiativei cetă țenilor, a șadar
respectarea limitelor revizuirii prevăzute de art.152 din Constitu ție.
17. Nu intră în competența Curții examinarea oportunită ții propunerii de revizuire a Constitu ției,
aceasta revenind Parlamentului, în calitate de organ reprezentativ suprem, respectiv cetă țenilor, care
își pot exprima direct voința la referendumul ce constituie ultima etapă a procedurii de adoptare a
legilor constituționale, în conformitate cu prevederile art.151 din Constitu ție. De asemenea, în privin ța
examinării constituționalității acestei propuneri, competen ța Curții Constitu ționale este circumscrisă
limitelor constituționale ale revizuirii, statuate în textele constitu ționale citate. Aceste limite trebuie
interpretate în lumina principiilor statuate în art.1 din Constitu ție, iar, cât prive ște drepturile și libertă țile
fundamentale, cu raportare la art.20 din Constitu ție, respectiv cu luarea în considerare a actelor
internaționale de referință la care România este parte.
(1) Întrunirea numărului minim de susținători pentru promovarea inițiativei, precum și
respectarea dispersiei teritoriale în județe și în municipiul Bucure ști
18. Curtea constată, mai întâi, că propunerea legislativă ce face obiectul ini țiativei cetă țene ști,
precum și expunerea de motive care o însoțește, semnată de comitetul de ini țiativă, au fost publicate
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.255 din 22 martie 2018, în cadrul termenului de maximum
30 de zile de la emiterea Avizului Consiliului Legislativ nr.133 din 28 februarie 2018, prevăzut la art.3
alin.(4) din Legea nr.189/1999, republicată.
19. Ca urmare a verificării realizate de către colectivul de magistra ți-asisten ți, constituit prin
rezoluția președintelui Curții Constituționale, a tuturor dosarelor cuprinzând liste de sus ținători ai
inițiativei legislative de revizuire a Constituției, primite de la Camera Deputa ților, s-a observat că
atestarea listelor de susținători nu s-a făcut în toate cazurile cu respectarea strictă a dispozi țiilor
legale aplicabile. S-au constatat diverse abateri de la cadrul legal, consemnate în tabelul centralizator
și în tabelele pe județe și localități atașate la dosar, de exemplu: lipsa atestării (localită ți din jude țele
Călărași, Cluj, Gorj, Neamț, Satu Mare, Suceava, Timiș), lipsa men ționării calită ții persoanei care a
realizat atestarea sau a împuternicirii în acest sens (localită ți din jude țele Alba, Arad, Arge ș, Bacău,
Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, Călărași, Galați, Iași, Ilfov, Maramure ș, Mehedin ți, Mure ș, Neam ț, Olt,
Prahova, Satu Mare, Sălaj, Sibiu, Suceava, Tulcea), atestări realizate în mediul rural de alte persoane
decât primarul (localități din județele Bihor, Buzău, Călăra și, Constan ța, Dolj, Harghita, Ialomi ța, Ia și,
Mehedinți, Teleorman, Timiș, Vaslui, Vrancea), liste de semnături în fotocopie (Satu Mare). Alte
omisiuni sau neregularități, precum lipsa datei atestării, nu au fost apreciate ca fiind încălcări ale
dispozițiilor art.5 din Legea nr.189/1999, republicată, cu modificările ulterioare, câtă vreme atestarea a
fost realizată de persoanele prevăzute de textul legal sau operează o prezum ție simplă în acest sens,
fundamentată pe actele depuse în dosare, de exemplu, procese-verbale sau acte de împuternicire
consemnate în unele cazuri chiar în cuprinsul atestării (a se vedea, în acela și sens, Decizia nr.580 din
20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.857 din 27 octombrie 2016 și
Hotărârea nr.1 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.95 din 5 
februarie 2015). Susținătorii care nu sunt atesta ți și cei care sunt atesta ți cu încălcarea dispozi țiilor
legale, precum și cei care nu îndeplinesc condițiile de atestare, potrivit men țiunilor cuprinse în listele
centralizatoare pe județe, nu pot fi luați în calcul la stabilirea numărului de sus ținători ai ini țiativei
legislative, rezultând un număr total de 816.654 de sus ținători ale căror semnături sunt legal atestate.
Așadar, erorile constatate nu sunt de natură să atragă neconstitu ționalitatea ini țiativei de revizuire a
Constituției, constatându-se astfel îndeplinită condiția prevăzută de art.150 alin.(1) din
Constituție, respectiv existența unui număr de cel puțin 500.000 de cetă țeni cu drept de vot
necesar pentru inițierea revizuirii Constituției.
20. Pe baza examinării dosarelor cu susținătorii inițiativei legislative, inclusiv din punctul de vedere
al legalității atestării, s-a constatat că un număr de 21 de jude țe (Alba, Arad, Arge ș, Bacău, Bra șov,
Cluj, Constanța, Dolj, Galați, Hunedoara, Iași, Ilfov, Maramure ș, Mure ș, Neam ț, Prahova, Sibiu,
Suceava, Timiș, Tulcea, Vaslui) și municipiul București îndeplinesc, fiecare, condi ția de a avea cel
puțin 20.000 de semnături legal atestate în susținerea ini țiativei legislative. Astfel fiind, Curtea
constată că este întrunită și condiția dispersiei teritoriale, prevăzută de art.150 alin.(2) din
Constituție.
21. Constatând îndeplinită cerința referitoare la inițiatorii revizuirii, Curtea va proceda, în
continuare, la verificarea caracterului constituțional al propunerii legislative ce face obiectul ini țiativei
cetățenilor.
(2) Stabilirea caracterului constituțional al propunerii legislative ce face obiectul ini țiativei
cetățenilor
22. Aceasta presupune verificarea, din oficiu, a dispozi țiilor propuse a fi introduse, în raport cu
prevederile art.152 din Constituție, care stabilesc limitele revizuirii Constitu ției și care reglementează
condiții de constituționalitate extrinsecă [alin.(3) al art.152], precum și de constitu ționalitate intrinsecă
a revizuirii [alin.(1) și (2) ale art.152].
(2.1) Condiții de constituționalitate extrinsecă [alin.(3) al art.152]
23. Sub aspectul constituționalității extrinseci, privitoare la normalitatea împrejurărilor revizuirii
Constituției, dispozițiile art.152 alin.(3) din Legea fundamentală, care interzic revizuirea Constitu ției pe
durata stării de asediu sau a stării de război, se coroborează cu cele ale art.63 alin.(4) teza a II-a din
Constituție, potrivit cărora revizuirea Constituției nu se poate realiza în perioada în care mandatul
Camerelor se prelungește până la întrunirea legală a noului Parlament. În cauză, nu subzistă niciuna
dintre situațiile la care fac referire textele constitu ționale men ționate, fiind întrunite condi țiile
de constituționalitate extrinsecă a inițiativei de revizuire .
(2.2) Condiții de constituționalitate intrinsecă [alin.(1) și (2) ale art.152]
24. Pronunțarea cu privire la constituționalitatea intrinsecă impune analiza modificărilor propuse
prin raportare la dispozițiile art.152 alin.(1) și (2) Constitu ție, pentru a determina dacă obiectul
revizuirii îl constituie caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma
republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independen ța justi ției, pluralismul politic și limba
oficială, precum și dacă modificările propuse au ca efect suprimarea drepturilor și a libertă ților
fundamentale sau a garanțiilor acestora.
25. Realizând această verificare, Curtea constată că modificarea propusă vizează completarea
art.37 — Dreptul de a fi ales, cuprins în titlul II al Constituției — Drepturile, libertățile și îndatoririle
fundamentale, cu un nou alineat, alineatul (3), având următorul cuprins: „(3) Nu pot fi aleși în organele
administrației publice locale, în Camera Deputaților, în Senat și în func ția de Pre ședinte al României
cetățenii condamnați definitiv la pedepse privative de libertate pentru infrac țiuni săvâr șite cu inten ție,
până la intervenirea unei situații care înlătură consecin țele condamnării.” Această modificare nu pune
în discuție valorile expres și limitativ enumerate de art.152 alin.(1) din Constitu ție, și anume caracterul
național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială. Prin urmare,
inițiativa de revizuire a Constituției este constituțională prin raportare la dispozi țiile alin.(1) al
art.152 din Legea fundamentală.
26. În continuare, Curtea va proceda la examinarea conformită ții modificării propuse cu prevederile
alin.(2) al art.152 din Legea fundamentală, pentru a determina dacă are ca efect suprimarea vreunui
drept sau vreunei libertăți fundamentale sau a garan țiilor acestora. Fiind aplicabile dispozi ții
constituționale care reglementează drepturi fundamentale, în realizarea acestei analize sunt incidente
și dispozițiile art.20 din Constituție, în sensul de interpretare a dispozi țiilor constitu ționale în
concordanță cu tratatele în materia drepturilor omului la care România este parte și prioritatea
acestora din urmă atunci când cuprind dispoziții mai favorabile, precum și cu principiile aplicabile
drepturilor și libertăților fundamentale consacrate de Constitu ție (a se vedea, în acest sens, Decizia
nr.580 din 20 iulie 2016, precitată).
27. Curtea constată că, în actuala redactare, art.37 din Constitu ție stabile ște următoarele condi ții
pentru a fi ales: cetățenia română și domiciliul în România [prin trimiterea la art.16 alin.(3) din
Constituție]; drept de vot, ceea ce presupune, potrivit art.36 din Constitu ție, excluderea persoanelor
debile, alienate mintal, puse sub interdicție, precum și a persoanelor condamnate, prin hotărâre
judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale; lipsa interdic ției asocierii în partide
politice [prin trimiterea la art.40 alin.(3) din Constitu ție potrivit căruia „Nu pot face parte din partide
politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistra ții, membrii activi ai armatei,
polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabiliți prin lege organică” .]; vârsta minimă — cel puțin
23 de ani pentru Camera Deputaților sau organele administra ției publice locale, cel pu țin 33 de ani
pentru Senat și cel puțin 35 de ani pentru funcția de Pre ședinte al României.
28. Prin modificarea ce face obiectul inițiativei legislative se propune adăugarea unei noi condi ții în
privința exercitării dreptului de a fi ales, în sensul excluderii cetă țenilor condamna ți definitiv la
pedepse privative de libertate pentru infracțiuni săvârșite cu inten ție, până la intervenirea unei situa ții
care înlătură consecințele condamnării. Față de redactarea propunerii de revizuire a Constitu ției,
Curtea constată că nu este în discuție suprimarea dreptului de a fi ales sau a unei garan ții a acestuia
în sensul art.152 alin.(2) din Constituție, ci o restrângere a acestui drept. Astfel fiind, Curtea urmează
să examineze dacă restrângerea dreptului de a fi ales propusă nu atinge însă și substan ța dreptului și
dacă este proporțională cu scopul urmărit de inițiatori.
29. Analizând din această perspectivă principiile constituționale incidente, Curtea constată că
garantarea drepturilor exclusiv politice, din care face parte și dreptul de a fi ales, constituie baza
statului democratic, în sensul art.1 alin.(3) din Constitu ție. Scopul urmărit de ini țiatori, și anume
stabilirea unor criterii de integritate clare și obiective în privin ța reprezentan ților ale și ai poporului,
apare ca fiind subsumat acestui deziderat.
30. Pentru stabilirea caracterului legitim și evaluarea propor ționalită ții restrângerii dreptului
fundamental de a fi ales, cu raportare la scopul urmărit de ini țiatori, prezintă relevan ță statuările Cur ții
Constituționale din Decizia nr.304 din 4 mai 2017, precitată, prin care Curtea s-a pronun țat asupra
excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2 cu referire la sintagma „nu au suferit condamnări
penale” din Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a
ministerelor, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului. Cu acel prilej, Curtea a re ținut că măsura
criticată în acea cauză (desigur, cu raportare la texte din Codul penal care circumstan țiază condi țiile
în care ea se aplică) „are un scop legitim, respectiv cerin ța de moralitate, integritate, probitate și cinste
de care trebuie să dea dovadă orice persoană care aspiră la accesul la func ții sau demnită ți publice;
de asemenea, ea este adecvată în sensul că scopul legitim anterior men ționat poate fi atins în mod
abstract prin condiția impusă de legiuitor, necesară într-o societate democratică în sensul că
acceptanța socială a persoanei care dorește să acceadă la func ția de membru al Guvernului este cu
atât mai mare cu cât aceasta a dat dovezi de îndreptare într-un interval temporal extins apreciat ca
fiind suficient de către legiuitor, iar prin aplicarea normelor penale de drept substan țial referitoare la
consecințele extrapenale ale condamnării, o asemenea condiție este propor țională cu scopul legitim
urmărit, fiind o garanție, pe de o parte, a îndreptării persoanei, iar, pe de altă parte, a reintegrării
sociale a acesteia” (paragraful 38). Respingând ca inadmisibilă excep ția invocată, Curtea a re ținut
însă că revine „Parlamentului sarcina de a realiza o corelare necesară între condi țiile de acces în
funcția de membru al Guvernului și cea de membru al Parlamentului, având în vedere, pe de o parte,
compatibilitatea între cele două funcții publice [art.71 alin.(2) și art.105 alin.(1) din Constitu ție] și, pe
de altă parte, exigența ca exponenții celor două puteri ale statului să beneficieze de condi ții similare
de acces în funcție, evitându-se situația ca, deși compatibile la nivel constitu țional, cele două func ții
devin incompatibile prin efectul unei legislații infraconstitu ționale, în sensul că legea impune condi ții
suplimentare care le face de jure incompatibile a fi exercitate simultan”. (paragraful 28)
31. Considerentele citate nu exclud posibilitatea unei corelări în sensul ridicării criteriilor de
integritate reglementate de legiuitor pentru miniștri la rang de criterii de eligibilitate de ordin
constituțional pentru reprezentanții aleși ai poporului, cu condi ția respectării condi țiilor de
proporționalitate dezvoltate prin aceeași decizie. Prin urmare, o astfel de măsură apare ca fiind una
de oportunitate, în marja de apreciere a legiuitorului constituant.
32. Referitor la aspectele de proporționalitate și rezonabilitate ale unei astfel de măsuri, Curtea a
reținut că „este dreptul exclusiv al legiuitorului de a interveni și a circumstan ția sfera de
incidență a decăderilor, interdicțiilor, precum și a incapacită ților care rezultă din condamnare .
(...) Legiuitorul este liber să opteze între instituirea unei interdic ții cu caracter general — lipsa oricărei
condamnări penale, așa cum este reglementat în prezent, și instituirea unei interdic ții speciale,
circumscrisă unei sfere limitate de condamnări penale, care să se întemeieze pe criterii precum natura
infracțiunilor săvârșite, latura subiectivă, pedeapsa aplicată. (...) Libertatea legiuitorului de a
reglementa acest domeniu trebuie să respecte scopul legiferării, acela de a asigura integritatea
mandatului miniștrilor, precum și cadrul legislativ în această materie. În consecin ță, legiuitorul
urmează să țină seama și de faptul că interdicțiile trebuie reglementate într-un mod rezonabil
și proporțional în raport cu situația care le-a determinat, evitându-se stabilirea în dreptul
pozitiv a unor interdicții absolute și perpetue” (paragraful 42).
 33. Potrivit aceleiași decizii, „în ceea ce privește termenele pe durata cărora sunt incidente
decăderile, interdicțiile sau incapacitățile, legiuitorul conferă institu ției reabilitării — cauză legală și
personală de înlăturare a consecințelor condamnării — efecte constând în încetarea decăderilor și
interdicțiilor, precum și a incapacităților care rezultă din condamnare [art.169 alin.(1) din Codul penal].
Cu alte cuvinte, consecințele extrapenale ale condamnării se produc atâta vreme cât nu a intervenit
reabilitarea de drept sau judecătorească a persoanei fizice (...) Înlăturarea consecin țelor condamnării
vizează nu numai materia dreptului penal (spre exemplu, în cazul săvâr șirii din nou a unei infrac țiuni,
nu va fi atrasă starea de recidivă sau persoana va putea să beneficieze, în condi țiile legii, de institu ția
renunțării la aplicarea pedepsei [art.80 alin.(2) lit.a) din Codul penal] ori a amânării aplicării pedepsei
[art.83 alin.(1) lit.b) din Codul penal] sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei [art.91
alin.(1) lit.b) ] din Codul penal), ci și consecin țele extrapenale care au derivat din condamnare,
decăderile, interdicțiile sau incapacitățile încetând odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de
reabilitare [art.169 alin.(1) din Codul penal]. Consecin țele extrapenale care derivă din condamnare și
care vizează decăderi, interdicții sau incapacități încetează și prin aplicarea legii penale de
dezincriminare. Art.4 din Codul penal prevede expres că «legea penală nu se aplică faptelor săvârșite
sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a
măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronun țate în baza legii vechi, precum și toate
consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în
vigoare a legii noi». Deși norma penală face vorbire despre consecin țele penale ale hotărârilor
judecătorești, este evident că efectele dezincriminării faptei penale nu pot fi limitate doar la aceste
aspecte, ci se aplică și cu privire la consecințele extrapenale ale hotărârilor judecătore ști, care sunt în
mod direct și inseparabil legate de incidența legii penale. Or, potrivit art.4 teza întâi din Codul penal,
dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, legea penală nu se aplică faptelor săvâr șite sub legea
veche, deci, în mod implicit, consecințele extrapenale încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
Aceleași consecințe extrapenale sunt înlăturate și în cazul amnistiei postcondamnatorii. Amnistia se
realizează prin lege și este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar dacă intervine după
condamnare, potrivit art.152 alin.(1) teza a doua din Codul penal, «ea înlătură și executarea pedepsei
pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării» . Cu alte cuvinte, efectele amnistiei
postcondamnatorii vizează atât sfera penală, înlăturând executarea pedepsei aplicate sau a restului
de pedeapsă, în cazul în care executarea a început, cât și sfera extrapenală, înlăturând toate celelalte
consecințe pe care condamnarea le-a produs. (...) Consecin țele juridice ale legii de dezincriminare
sau de amnistie sau cele ale unei hotărâri judecătore ști de reabilitare, pronun țate în condi țiile legii,
rămân guvernate de Codul penal, lege care reglementează condi țiile în care pot fi înlăturate
consecințele juridice penale și extrapenale ale unei hotărâri judecătore ști de condamnare”.
34. În cauză, Curtea constată că inițiatorii au circumstan țiat condi ția propusă, în acord cu
considerentele Curții Constituționale mai sus enunțate, în sensul că interdicția specială este în
marja de apreciere a legiuitorului și este circumscrisă unei sfere limitate de condamnări
penale, care se întemeiază pe criteriul laturii subiective și al pedepsei aplicate . De asemenea,
interdicția nu este una perpetuă, ci subzistă până la intervenirea unei situa ții care înlătură
consecințele condamnării. Ca urmare, în sensul deciziei Curții, „persoanele care cad sub inciden ța/
sunt beneficiare ale unei legi de dezincriminare sau de amnistie sau (...) reabilitate (...), persoane cu
privire la care condamnarea penală încetează să mai producă efectele extrapenale prevăzute de lege”
pot fi alese în condițiile art.37 din Constitu ție modificat potrivit propunerii formulate. A șadar, nu poate
fi reținută o restrângere a dreptului de a fi ales de natură să afecteze substan ța acestuia și
nicio lipsă de proporționalitate a măsurii propuse, de natură a fi asimilate unei suprimări a
dreptului de a fi ales ori a unei garanții a acestuia, prohibite de art.152 alin.(2) din Constitu ție .
35. În același sens, dezvoltat în considerentele deciziei Cur ții Constitu ționale men ționate, sunt și
tratatele internaționale de referință la care România este parte . Acestea lasă în marja de
apreciere a legiuitorului reglementarea dreptului de a alege și de a fi ales, cu respectarea exigen țelor
de egalitate și nediscriminare, a asigurării caracterului liber și secret al votului și cu acceptarea unor
restricții, cu condiția ca acestea să nu fie nerezonabile.
36. Astfel, potrivit art.21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „(1) Orice persoană are
dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentan ți
liber aleși. (2) Orice persoană are dreptul de acces egal la func țiile publice din țara sa. (3) Voin ța
poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voin ță trebuie să fie exprimată prin alegeri
nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vot secret
sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.” Potrivit art.25 din Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice, „Orice cetățean are dreptul și posibilitatea,
fără niciuna din discriminările la care se referă art.2 și fără restric ții nerezonabile: a) de a lua parte la
conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentan ți liber ale și; b) de a
alege și de a fi ales în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal și egal și cu scrutin
secret, asigurând libera exprimare a voinței alegătorilor; c) de a avea acces, în condi țiile generale de
egalitate, la funcțiile publice din țara sa.” Alin.(1) al art.2 din Pact are următoarea redactare: „Statele
părți la prezentul Pact se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe
teritoriul lor și țin de competența lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nicio deosebire, în
special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine na țională sau
socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.” Articolul 3 din Primul Protocol
adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
statuează că „Înaltele Părți Contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri
libere cu vot secret, în condiții care să asigure libera exprimare a opiniei poporului cu privire la
alegerea corpului legislativ.”
37. Cu referire la interpretarea și aplicarea acestor din urmă dispozi ții, CEDO a dezvoltat o
jurisprudență consistentă, mai ales în privința aspectului „activ” al drepturilor pe care le consacră, însă
a analizat și latura „pasivă”, dezvoltând criterii de evaluare a restric țiilor impuse de state dreptului de a
fi ales. În esență, Curtea admite o reglementare mai strictă a dreptului de a fi ales, fa ță de dreptul de
a alege, cu condiția ca această reglementare să nu fie una arbitrară.
38. Astfel, de exemplu, în Hotărârea pronun țată în Cauza Hirst împotriva Marii Britanii din 6
octombrie 2005, CEDO a reținut, în esență, că „drepturile garantate în temeiul articolului 3 din
Protocolul nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului sunt esen țiale pentru stabilirea și
menținerea bazelor unei democrații eficiente și veritabile guvernate de statul de drept (...) Cu toate
acestea, drepturile consacrate la articolul 3 din Protocolul nr.1 nu sunt absolute. Există loc pentru
limitări implicite, iar statele contractante trebuie să beneficieze de o marjă de apreciere în acest
domeniu. (...) Există numeroase modalități de organizare și func ționare a sistemelor electorale și o
multitudine de diferențe, printre altele, în ceea ce prive ște evolu ția istorică, diversitatea culturală și
gândirea politică în Europa, pe care fiecare stat contractant trebuie să le adapteze conform propriei
viziuni democratice. Cu toate acestea, Curtea trebuie să stabilească în ultimă instan ță dacă au fost
respectate cerințele articolului 3 din Protocolul nr.1; ea trebuie să se asigure că aceste condi ții nu
limitează drepturile în cauză într-o asemenea măsură încât să le afecteze chiar esen ța și să le
golească de eficacitate; că acestea sunt impuse în vederea atingerii unui scop legitim, și că mijloacele
utilizate nu sunt disproporționate (a se vedea Mathieu-Mohin și Clerfayt, § 52). În special, condi țiile
impuse nu trebuie să împiedice exprimarea liberă a poporului în alegerea legislativului — cu alte
cuvinte, ele trebuie să reflecte sau să nu contravină preocupării de a men ține integritatea și
eficacitatea unei proceduri electorale care vizează identificarea voin ței poporului prin vot universal.
(...) Acest standard de toleranță nu împiedică o societate democratică să ia măsuri pentru a se proteja
împotriva activităților destinate să distrugă drepturile sau libertă țile stabilite în Conven ție. Articolul 3
din Protocolul nr.1, care consacră capacitatea persoanei de a influen ța componen ța legislativului, nu
exclude, așadar, impunerea de restricții privind drepturile electorale unei persoane care, de exemplu,
a comis abuzuri grave într-o poziție publică sau al cărei comportament riscă să submineze statul de
drept sau fundațiile democratice (...) Cu toate acestea, nu trebuie să se recurgă cu u șurin ță la măsura
severă a privării de dreptul de vot, iar principiul propor ționalită ții impune o legătură evidentă și
suficientă între sancțiune și circumstanțele și comportamentul individului la care se referă. (...) Ca și
în alte contexte, o instanță independentă, care aplică o procedură contradictorie, oferă o protec ție
puternică împotriva arbitrariului” (paragrafele 58—62 și 71).
39. Cât privește aspectul „activ” al drepturilor analizate, spre exemplu, în Hotărârea pronun țată în
Cauza Nenciu împotriva României, din 17 ianuarie 2017, CEDO a reamintit că „art.3 din Protocolul
nr.1 garantează drepturi subiective, inclusiv dreptul de vot și dreptul de a candida la alegeri. (...)
Drepturile garantate de acest articol sunt esen țiale pentru stabilirea și men ținerea bazelor unei
democrații efective și veritabile într-un stat de drept [a se vedea Scoppola împotriva Italiei (nr.3) (MC),
nr.126/05, pct.81—82, 22 mai 2012]. (…) Curtea a stabilit în Cauza Hirst împotriva Regatului Unit
(nr.2) (MC), nr.74025/01, pct.82, CEDO 2005-IX) că, atunci când interzicerea dreptului de vot
afectează un grup de persoane în mod general, automat și fără deosebire, exclusiv pe motiv că
acestea se află în curs de executare a unei pedepse cu închisoarea, indiferent de durata pedepsei și
indiferent de natura sau gravitatea infracțiunii și de situa ția personală, aceasta nu este compatibilă cu
articolul 3 din Protocolul nr.1. (...). Aceste principii au fost reafirmate de Marea Cameră în Cauza
Scoppola, în special incompatibilitatea cu articolul 3 din Protocolul nr.1 a unei astfel de interdic ții
generale și automate, fără deosebire de durata pedepsei și fără deosebire de natura sau gravitatea
infracțiunii și de situația personală a persoanelor condamnate ( Scoppola, citată anterior, pct.96, 108 și
109). (...) În câteva cauze îndreptate împotriva României, Curtea a constatat că o restrângere similară
este incompatibilă cu cerințele din articolul 3 din Protocolul nr.1 în măsura în care, conform legisla ției
naționale în versiunea aplicată de instanțele naționale la vremea respectivă (care este relevantă și în
prezenta cauză), toate persoanele condamnate la pedepse privative de libertate au primit și o
pedeapsă accesorie constând în interzicerea generală, automată și fără deosebire, a dreptului de a
alege (a se vedea, în special, Calmanovici împotriva României, nr.42250/02, pct.152—154, 1 iulie
2008; și Cucu, citată anterior, pct.110—112). (...) Circumstan țele prezentei cauze sunt identice cu
cele examinate de Curte în cauzele Calmanovici, Cucu și Brândușe, (...), interzicerea dreptului de a
alege fiind aplicată ca o consecință directă a pedepsei închisorii, fără ca instan țele să examineze
situația personală a fiecărui reclamant în parte. (...) Curtea ia act de modificarea interpretării legisla ției
respective, adusă prin decizia din 5 noiembrie 2007 a Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție [a se vedea
supra, pct.33 și Pleș împotriva României (dec.), nr.15275/10, pct.14, 8 octombrie 2013]. Cu toate
acestea, noua abordare nu i-a servit reclamantului, care a rămas în imposibilitatea de a vota în cadrul
alegerilor. (...) Pentru aceste motive, Curtea consideră că a fost încălcat articolul 3 din Protocolul nr.1
la Convenție.” (paragrafele 38—44)
40. Referitor la aspectul „pasiv” al drepturilor analizate, spre exemplu, în Hotărârea pronun țată în
Cauza Zdanoka împotriva Letoniei, din 16 martie 2006, Curtea a reținut că a avut mai puține ocazii
în care s-a confruntat cu o presupusă încălcare a dreptului unei persoane de a candida la alegeri,
adică aspectul așa-zis „pasiv” al drepturilor prevăzute la articolul 3 din Protocolul nr.1. În această
privință, Curtea a subliniat că „statele contractante se bucură de o mare libertate în stabilirea normelor
constituționale privind statutul deputaților, inclusiv criteriile care reglementează eligibilitatea de a
candida la alegeri. Deși au o origine comună în necesitatea asigurării atât a independen ței
reprezentanților aleși, cât și a libertății de alegere a votan ților, aceste criterii variază în func ție de
factorii istorici și politici specifici fiecărui stat. Multitudinea de situa ții prevăzute în constitu țiile și
legislația electorală a numeroase state membre ale Consiliului Europei arată diversitatea posibilelor
abordări în acest domeniu. Prin urmare, în scopul aplicării articolului 3, orice legisla ție electorală
trebuie evaluată în lumina evoluției politice a țării în cauză (a se vedea Mathieu-Mohin și Clerfayt,
§ 54 și Podkolzina, § 33)” (paragraful 106).
41. În aceeași cauză, CEDO a enunțat următoarele concluzii cu privire la testul care trebuie
aplicat la examinarea respectării articolului 3 din Protocolul nr.1: „(a) Articolul 3 din Protocolul
nr.1 este similar cu alte dispoziții ale Convenției care protejează diferite forme de drepturi civice și
politice, cum ar fi, de exemplu, articolul 10 care garantează dreptul la libertatea de exprimare sau
articolul 11 care garantează dreptul la libertatea de asociere, incluzând dreptul persoanei la asociere
politică cu ceilalți în calitate de membru al unui partid. Există, fără îndoială, o legătură între toate
aceste dispoziții, și anume necesitatea de a garanta respectarea pluralismului de opinie într-o
societate democratică prin exercitarea libertăților civice și politice. În plus, Conven ția și protocoalele
trebuie privite ca un întreg. Cu toate acestea, în cazul în care se pune problema interferen ței cu
articolul 3 din Protocolul nr.1, Curtea nu ar trebui să respecte în mod automat acelea și criterii ca cele
aplicate cu privire la ingerința permisă de paragrafele al doilea din articolele 8—11 din Conven ție și
nu ar trebui să își întemeieze neapărat concluziile în temeiul articolului 3 din Protocolul nr.1 pe
principiile derivate din aplicarea articolelor 8—11 din Convenție. Din cauza relevanței articolului 3 din
Protocolul nr.1 pentru ordinea instituțională a statului, această dispozi ție este exprimată în termeni
foarte diferiți de articolele 8—11 din Convenție. Articolul 3 din Protocolul nr.1 este formulat în termeni
colectivi și generali, deși a fost interpretat de Curte ca implicând și drepturi individuale specifice. Prin
urmare, standardele care trebuie aplicate pentru stabilirea conformită ții cu articolul 3 din Protocolul
nr.1 trebuie considerate ca fiind mai puțin stricte decât cele aplicate în conformitate cu articolele 8—11
din Convenție. (b) Conceptul de «limitări implicite» în temeiul articolului 3 din Protocolul nr.1 are o
importanță majoră pentru determinarea relevanței obiectivelor urmărite de restric țiile aplicate
drepturilor garantate de această dispoziție. Având în vedere că articolul 3 din Protocolul nr.1 nu este
limitat de o listă specifică de «scopuri legitime», cum ar fi cele enumerate la articolele 8—11 din
Convenție, statele contractante sunt, prin urmare, libere să se bazeze pe un obiectiv care nu este
inclus în această listă pentru a justifica o restricție, cu condi ția ca o compatibilitate a acestui scop cu
principiul statului de drept și cu obiectivele generale ale Conven ției să fie dovedită în circumstan țele
particulare ale unei cauze. (c) Conceptul de «limitări implicite» de la articolul 3 din Protocolul nr.1
înseamnă de asemenea că Curtea nu aplică testele tradi ționale de «necesitate» sau «necesitate
socială presantă» utilizate în contextul articolelor 8—11 din Conven ție. În analiza sa privind
respectarea articolului 3 din Protocolul nr.1, Curtea s-a concentrat în principal pe două criterii: dacă a
existat arbitrar sau lipsă de proporționalitate și dacă restric ția a afectat exprimarea liberă a părerii
poporului. În acest sens, marja largă de apreciere de care beneficiază statele contractante a fost
întotdeauna subliniată. În plus, Curtea a subliniat necesitatea de a evalua orice legisla ție electorală în
lumina evoluției politice a țării în cauză, astfel încât caracteristici inacceptabile în contextul unui sistem
pot fi justificate în contextul alteia (printre altele, Mathieu-Mohin și Clerfayt și Podkolzina). (d) 
Necesitatea individualizării unui act legislativ invocat de o persoană ca încălcând Conven ția și gradul
acestei individualizări, atunci când aceasta este prevăzută de Conven ție, depind de circumstan țele
fiecărui caz particular, și anume de natura, tipul, durata și consecin țele restric ției legale criticate.
Pentru ca o măsură restrictivă să fie conformă articolului 3 din Protocolul nr.1, un grad mai scăzut de
individualizare poate fi suficient, spre deosebire de situa țiile referitoare la o presupusă încălcare a
articolelor 8—11 din Convenție. (e) În ceea ce prive ște dreptul de a candida la alegeri, adică aspectul
așa-zis «pasiv» al drepturilor garantate de articolul 3 din Protocolul nr.1, Curtea a fost și mai precaută
în evaluarea restricțiilor în acest context decât atunci când a trebuit să examineze restric țiile privind
dreptul de vot, elementul așa-zis «activ» al drepturilor prevăzute la articolul 3 din Protocolul nr.1. (...)
Curtea a observat că pot fi impuse cerințe mai stricte în ceea ce prive ște eligibilitatea de a
candida la alegerile pentru Parlament, decât în cazul eligibilită ții de a vota. Într-adevăr, deși
testul privind aspectul «activ» al articolului 3 din Protocolul nr.1 a inclus, de obicei, o evaluare mai
largă a proporționalității dispozițiilor legale de a priva o persoană sau un anumit grup de persoane de
la dreptul de vot, testul Curții în ceea ce privește aspectul «pasiv» al dispozi ției de mai sus a
fost limitat în mare măsură la verificarea absen ței arbitrariului în procedurile interne care
împiedică o persoană persoane din poziția de candidat”. (paragraful 115)
42. Cât privește sistemul de valori de referință în materie la nivelul Consiliului Europei, prezintă
relevanță, deopotrivă, Codul bunelor practici în materie electorală. Linii directoare și raport
explicativ adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 52-a Sesiuni plenare (Vene ția, 18—
19 octombrie 2002), care prevede în capitolul I — Principiile patrimoniului electoral european, că
acestea sunt „sufragiul universal, egal, liber exprimat, secret și direct. Pe de altă parte, alegerile
trebuie organizate în mod periodic.” Sufragiul universal presupune, în principiu, că fiecare persoană
are dreptul de a alege și de a fi ales. Cu toate acestea, acest drept poate și trebuie exercitat ținând
cont de anumite condiții, între care și suspendarea dreptului de a alege și de a fi ales, dar numai în
următoarele condiții cumulative: „ii. suspendarea trebuie să fie prevăzută de lege; iii. ea trebuie să
respecte principiul proporționalității; condițiile privării cetă țenilor de dreptul de a fi ales pot fi mai pu țin
severe decât cele prevăzute pentru dreptul de vot; iv. suspendarea drepturilor electorale trebuie să fie
motivată de o interdicție din motive de sănătate mentală sau din cauza unor condamnări penale
pentru delicte grave; v. mai mult decât atât, suspendarea drepturilor politice sau interdic ția din motive
de sănătate mentală poate fi impusă numai prin hotărârea specială a instan ței de judecată.”
43. Cu referire specială la problematica ce formează obiectul prezentei analize, Curtea observă că,
în Raportul cu privire la excluderea persoanelor ce au comis infrac țiuni din Parlament (Report
on exclusion of offenders from Parliament), adoptat în cea de-a 104-a Sesiune plenară din 23—24 
octombrie 2015, Comisia de la Veneția a realizat o trecere în revistă a standardelor interna ționale în
privința dreptului de a fi ales și a restricțiilor impuse, inclusiv cu trimitere la distinc ția pe care CEDO o
realizează între dreptul de vot (activ), precum și dreptul (pasiv) de a fi ales. Explicând Codul de bune
practici în materie electorală în lumina jurispruden ței CEDO, Comisia a re ținut că „având în vedere
recenta jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, paragraful I.1.1.d.v, al Codului de bune
practici menționat în materie electorală nu trebuie luat literal, ca impunând o hotărâre specifică în
fiecare caz” (pct.24). Comisia de la Veneția a mai precizat că „nu este neobișnuit ca, din cauza unei
condamnări penale pentru săvârșirea unei infracțiuni grave, persoanelor să li se retragă dreptul de a fi
alese. Cu toate acestea, poate fi considerat problematic dacă dreptul pasiv de vot este refuzat pe
baza oricărei condamnări, indiferent de natura infrac țiunii care a determinat-o. Este posibil ca o astfel
de interdicție totală să nu fie în conformitate cu Conven ția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale [...]. Pe de altă parte, ar fi nepotrivit să nu se includă (sau să nu
se pună în aplicare) nicio restricție privind eligibilitatea pentru persoanele care au săvâr șit infrac țiuni
[...]” (pct.25) [CDL-AD(2006)018, paragrafele 78—79, cu referire la Avizul asupra Legii pentru
alegerea deputaților din Ucraina, CDL-AD(2006)002, paragrafele 16 și 100].
44. Pe baza standardelor europene aplicabile și a informa țiilor cu privire la situa ția juridică în
statele a căror legislație a fost examinată, Comisia de la Vene ția a enun țat, în raportul men ționat, o
serie de concluzii. Astfel, „ineligibilitatea reprezintă o restricție a dreptului la alegeri libere:
așadar, ea trebuie să se bazeze pe norme clare de drept, să urmărească un scop legitim și să
respecte principiul proporționalității. Este în interesul general să se evite ca persoanele care au
săvârșit infracțiuni grave să aibă un rol activ în luarea deciziilor politice. Propor ționalitatea limitează în
special durata restricției; ea impune luarea în considerare a unor elemente, cum ar fi natura
infracțiunii, gravitatea infracțiunii și/sau durata pedepsei ”. (pct.170) „Nu există un standard comun cu
privire la cazurile, dacă există, în care ar trebui impuse astfel de restric ții. Cu toate acestea, marea
majoritate a statelor ale căror legislații au fost examinate limitează dreptul infractorilor de a fi ale și în
Parlament, cel puțin în cazurile cele mai grave ” (pct.172). „Excluderea (...) se poate face prin
simpla funcționare a mecanismului electoral numai dacă (1) majoritatea alegătorilor sunt în
favoarea unei asemenea excluderi; (2) alegătorii sunt efectiv în situa ția de a exclude aceste
persoane, ceea ce implică (2a) o democrație internă a partidelor politice sau liste deschise și
(2b) că nu există obstacole în calea votului liber”. (pct.173). „(...) dacă excluderea infractorilor
din corpurile alese nu se realizează prin simpla func ționare a mecanismelor electorale, devine
necesară intervenția legislativă.” (pct.174) Comisia de la Veneția mai consideră că „interzicerea
exercitării de drepturi politice înainte de condamnarea definitivă este contrară principiului prezum ției
de nevinovăție, cu excepția unor situații limitate și justificate. În practică, excep țiile sunt aplicate doar
în câteva state analizate”. (pct.177) În final, Comisia consideră potrivit ca în Constitu ție să se
reglementeze „cel puțin cele mai importante aspecte ale restricțiilor privind dreptul de a fi ales și
pierderea mandatului parlamentar” (pct.179), iar multe state prevăd astfel de dispozi ții. Ar putea fi
potrivit ca „legislația să prevadă ca restricțiile să funcționeze în mod automat pentru cele mai grave
infracțiuni sau condamnări — cum este cazul în majoritatea statelor în cauză —, iar aprecierea
judecătorilor în luarea unor astfel de decizii în cazuri specifice poate fi adecvată în cazuri mai pu țin
grave și, în general, în cazul în care condamnarea se referă la membrii Parlamentului în func ție ”
(paragraful 180).
45. Cât privește reglementări din statele membre ale Uniunii Europene, acolo unde condițiile
de exercitare a dreptului de a fi ales sunt consacrate la nivel constitu țional, Curtea re ține,
exemplificativ, următoarele redactări ale normelor de referin ță, similare celei ce formează obiectul
inițiativei de revizuire:
— art.65 alin.(1) din Constituția Republicii Bulgaria: „Poate fi ales de Adunarea națională orice
cetățean bulgar care nu deține o altă cetățenie, care a împlinit vârsta de 21 de ani, care nu se află
sub interdicție judecătorească și care nu execută o pedeapsă cu închisoarea.”;
— art.40 pct.c) din Constituția Republicii Cipru: „O persoană are dreptul de a candida la alegerile
pentru Președinte sau Vicepreședinte al Republicii dacă, la momentul alegerilor, acea persoană: (…)
c) nu a fost condamnată, înainte sau după intrarea în vigoare a prezentei Constitu ții, pentru o
infracțiune care implică nedemnitatea sau turpitudinea morală sau nu a fost lipsită de drepturile
electorale de către o instanță competentă ca urmare a săvâr șirii unei infrac țiuni electorale.” ;
— art.30 alin.(1) din Constituția Regatului Danemarcei: „„Este eligibilă pentru a fi aleasă în
Parlament orice persoană care are drept de vot la alegerile pentru acesta, cu excep ția celor care au
fost condamnate pentru o infracțiune care, în ochii opiniei publice, le face nedemne pentru a deveni
membri în Parlament.”;
— art.51 alin.(3) din Constituția Republicii Elene: „(...) Legea nu poate limita dreptul de vot decât
în cazurile în care nu a fost atinsă o vârstă minimă sau în cazuri de incapacitate juridică ori ca urmare
a unei condamnări penale irevocabilă pentru anumite infrac țiuni.”;
— art.58 din Constituția Republicii Estonia: „Participarea la alegeri poate fi limitată prin lege în
cazul cetățenilor estonieni care au fost condamnați de o instan ță judecătorească și care execută o
pedeapsă într-un penitenciar.”;
— art.56 alin.(2) din Constituția Republicii Lituania: „Persoanele care au de executat o pedeapsă
impusă în baza unei hotărâri judecătorești, precum și persoanele a căror incapacitate este declarată
de o instanță judecătorească nu pot candida la alegerile pentru Parlament.”;
— art.53 din Constituția Marelui Ducat de Luxemburg: „Următoarele categorii de persoane nu
pot exercita dreptul de a alege și nici nu au dreptul de a fi alese: 1. Persoanele condamnate la
pedepse penale; 2. Persoanele care, pe cale corec țională, sunt private de dreptul de vot prin
condamnare; 3. Persoanele majore aflate sub tutelă. Nu poate fi prevăzut niciun alt caz de excludere.
Dreptul de vot poate fi restabilit prin grațiere pentru persoanele care l-au pierdut prin condamnare
penală.”;
— art.99 alin.(3) din Constituția Republicii Polone: „Nicio persoană condamnată la pedeapsa cu
închisoare printr-o sentință definitivă pentru comiterea unei infrac țiuni săvâr șite cu inten ție nu este
eligibilă pe listele electorale (...).”
46. În concluzie, atât principiile constituționale incidente, astfel cum au fost dezvoltate în
jurisprudența Curții Constituționale, cât și tratatele interna ționale în materia drepturilor omului și
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului plasează reglementarea condi țiilor de exercitare a
dreptului de a fi ales în sarcina legiuitorului, fiind preferabil ca reglementarea acestora să fie realizată
la nivel constituțional, prin stabilirea unor criterii/condiții clare și precise. Limitările sunt admise atâta
vreme cât nu au un caracter arbitrar și nu aduc atingere substan ței dreptului, fiind admisibilă o
reglementare mai restrictivă a dreptului de a fi ales fa ță de dreptul de a alege, cu respectarea
condițiilor de proporționalitate analizate.
47. Având în vedere distincțiile mai sus relevate și explicate, concluzia par țială enun țată la
paragraful 34, cu referire la jurisprudența Curții Constitu ționale în materie, precum și fundamentarea
cu trimitere la standardele europene vizând reglementarea dreptului de a fi ales, Curtea constată că
propunerea de revizuire a Constituției în sensul introducerii condi ției astfel cum a fost circumstan țiată
de inițiatori este conformă cerințelor constituționale, nefiind de natură să determine o suprimare sau
restrângere a dreptului de a fi ales de natură a-i aduce atingere în substan ța sa. Aceasta este
circumscrisă unei sfere limitate de condamnări, care se întemeiază pe criteriile laturii subiective a
infracțiunii și a pedepsei aplicate. De asemenea, interdic ția nu este una perpetuă, ci subzistă până la
intervenirea unei situații care înlătură consecințele condamnării. Astfel fiind, propunerea de revizuire
a Constituției este constituțională și în raport cu prevederile art.152 alin.(2) din Constitu ție.
48. Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) și al art.147 alin.(4) din Constitu ție,
precum și al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.(1) și al art.18 alin.(2) din Legea nr.47/1992, cu
unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constată că inițiativa legislativă a cetățenilor intitulată „Lege de revizuire a Constitu ției României”
îndeplinește condițiile prevăzute de art.150 și art.152 din Constitu ție.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică inițiatorilor revizuirii, precum și Pre ședintelui Camerei Deputa ților și se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 9 aprilie 2019.

DECIZIA Nr.464
din 18 iulie 2019

asupra propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României

[Pl-x 331/3.07.2019]
Publicată în Monitorul Oficial nr.646 din 05.08.2019
 Valer Dorneanu - preşedinte
Cristian Deliorga - judecător
Marian Enache - judecător
Daniel Marius - judecător
Morar
Mona-Maria - judecător
Pivniceru
Gheorghe Stan - judecător
Livia Doina - judecător
Stanciu
Varga Attila - judecător
Benke Károly - magistrat-
asistent şef

1. Pe rol se află examinarea din oficiu a propunerii legislative de revizuire a

Constituţiei României, cauză ce formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale
nr.2086A/2/2019.
2. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, semnată de un număr de
115 deputaţi, a fost transmisă de preşedintele Camerei Deputaţilor şi înregistrată la
Curtea Constituţională cu nr.5638/9 iulie 2019.
3. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei are următoarea redactare:
„Art.I – Constituţia României, revizuită prin Legea nr.429/2003, aprobată prin
referendumul naţional organizat în zilele de 18-19 octombrie 2003 şi republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003, se modifică şi se
completează astfel:
1. După alineatul (2) al articolului 37, se introduce un nou alineat,
alineatul (3), cu următorul cuprins:
Articolul 37 – Dreptul de a fi ales
«(3) Nu pot fi aleși în organele administrației publice locale, în Camera
Deputaților, în Senat şi în funcția de Președinte al României cetățenii
condamnați definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracțiuni
săvârșite cu intenție, până la intervenirea unei situații care înlătură
consecințele condamnării».
2. Articolul 38, se modifică şi se completează, după cum urmează:
Articolul 38 – Dreptul de a fi ales în Parlamentul European
«În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii români au dreptul
de a alege şi de a fi aleși în Parlamentul European. Nu pot fi aleși în Parlamentul
European cetățenii condamnați definitiv la pedepse privative de libertate
pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, până la intervenirea unei situații care
înlătură consecințele condamnării».
3. La alineatul (3) al articolului 73, litera i) se modifică şi va avea
următorul cuprins:
Articolul 73 – Categorii de legi
«(3) Prin lege organică se reglementează :
[…]
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective. Acordarea amnistiei şi a graţierii
colective pentru fapte de corupţie este interzisă».
4. Alineatul (2) şi alineatul (3) ale articolului 74 se modifică şi va avea
următorul cuprins:
Articolul 74 – Iniţiativa legislativă
«(2) Nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele
cu caracter internațional, amnistia şi grațierea. Nu pot face obiectul inițiativei
legislative a deputaților sau a senatorilor amnistia şi grațierea colectivă, cu
privire la faptele de corupție.
(3) Guvernul îşi exercită inițiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege
către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată. Nu pot face obiectul
inițiativei legislative a Guvernului amnistia şi grațierea colectivă, cu privire la
faptele de corupție».
5. Litera d) a articolului 94 se completează şi va avea următorul cuprins:
 Articolul 94 – Alte atribuţii
«Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
[…]
d) acordă graţierea individuală. Acordarea graţierii individuale pentru fapte
de corupţie este interzisă».
6. Alineatul (6) al articolului 115 se modifică şi se completează, şi va avea
următorul cuprins:
Articolul 115 – Delegarea legislativă
[…]
«(6) Ordonanțele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale,
în domeniul legilor organice având obiectul de reglementare prevăzut de
articolul 73 alin.(3) lit.h), i) si l), nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale
statului, drepturile, libertățile şi îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale
şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică».
7. La articolul 146, după litera a) se introduce o nouă literă, lit.a 1) cu
următorul cuprins, iar litera d) din cuprinsul art.146 se modifică, după cum
urmează:
Articolul 146 – Atribuţii
«Curtea Constituţională are următoare atribuţii:
[…]
a1) se pronunță asupra constituționalității ordonanțelor, la sesizarea
Președintelui României, a 50 de deputați sau 25 de senatori, a Înaltei Curți de
Casație şi Justiție sau Avocatului Poporului;
[…]
d) hotărăște asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial».
Art.II – Revizuirea Constituţiei se supune aprobării prin referendum, organizat
potrivit dispoziţiilor art.151 alin.(3) din Constituţia României, republicată”.

CURTEA,
examinând propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, raportul întocmit de
judecătorul–raportor, dispoziţiile Constituţiei, precum şi prevederile Legii nr.47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
4. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei este însoţită de expunerea
de motive şi Avizul Consiliului Legislativ nr.578 din 8 iulie 2019, fiind înregistrată la
Camera Deputaţilor sub nr.Pl-x 331 din 3 iulie 2019.
5. Curtea reţine că expunerea de motive a propunerii legislative menţionate la
par.4 al prezentei decizii face referire la referendumul consultativ din data de 26 mai
2019, referendum validat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 27 iunie 2019. Prin
hotărârea menţionată, Curtea a respins şi contestaţiile de anulare a referendumului
formulate ulterior desfăşurării acestuia [nefiind formulate contestaţii înainte de data
desfăşurării referendumului], contestaţii care au avut în vedere, printre altele, faptul că
referendumul a avut ca obiect probleme ce implică revizuirea Constituției, ceea ce ar
contraveni procedurii specific reglementate în acest sens de art.150 și art.151 din
Constituție. Cu privire la acest aspect, Curtea a statuat (par.52 al hotărârii) că rezultatul
referendumului consultativ oferă doar o orientare politică în privința problemelor de
interes național care au format obiectul consultării. Decizia asupra modului în care voința
exprimată la referendum va fi pusă în operă revine, însă, autorităților publice cu
competențe în materie. De asemenea, indiferent de conținutul întrebărilor adresate
poporului cu prilejul unui referendum consultativ, revizuirea Constituției urmează
procedura reglementată prin dispozițiile art.150-152 din Legea fundamentală, texte care
stabilesc inițiatorii, regulile de dezbatere, adoptare și aprobare a legii de revizuire a
Constituției, precum și limitele revizuirii. Spre deosebire de referendumul de revizuire a
Constituţiei reglementat la art.151 alin.(3) din Constituţie, care are caracter decizional,
referendumul consultativ, indiferent de întrebările supuse poporului și tematica acestuia,
rămâne o consultare cu efecte politice. Prin urmare, referendumul consultativ are efecte
strict politice, pune în discuţie un angajament al clasei politice de a respecta voinţa
poporului şi nu obligă la revizuirea Constituţiei. Dacă, însă, titularii dreptului de revizuire
a Constituţiei formulează o asemenea iniţiativă, aceasta trebuie să respecte prevederile
art.152 alin.(1) şi (2) din Constituţie referitoare la limitele revizuirii, aşadar, în discuţie
sunt alţi parametrii constituţionali în raport cu cei aplicabili referendumului consultativ.
Or, autorii iniţiativei de revizuire a Constituţiei, afirmând că „iniţiativa legislativă de
revizuire constituie o aplicare a temelor validate prin referendumul desfăşurat la data de
26 mai 2019 […]”, consideră că unul dintre efectele referendumului consultativ ar fi
iniţierea procesului de revizuire a Constituţiei, ceea ce evidenţiază confuzia realizată de
aceştia în privinţa regimului juridic al celor două proceduri constituţionale, distincte ca
natură şi finalitate. Astfel cum s-a arătat, fiecare procedură în sine se supune unor
exigenţe constituţionale diferite, implică tipologii de răspunderi, de asemenea, diferite şi,
prin urmare, Curtea urmează a analiza prezenta iniţiativă de revizuire a Constituţiei
exclusiv prin raportare la art.150-152 din Constituţie, întrucât dispoziţiile art.90 şi art.146
lit.i) din Constituţie nu au incidenţă în cadrul procedurii de revizuire a Constituţiei.
6. Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauză este
prevăzută de dispoziţiile art.146 lit.a) teza finală din Constituţie, potrivit cărora Curtea
Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. În
exercitarea acestei atribuții, Curtea Constituțională se pronunţă asupra îndeplinirii
condiţiilor constituţionale de formă şi de fond privind revizuirea Constituţiei, prevăzute de
Titlul VII al Legii fundamentale - „Revizuirea Constituţiei”, condiţii care se referă la
iniţiativa şi limitele revizuirii.
7. Potrivit art.63 alin.(4) teza a doua din Constituţie, revizuirea Constituţiei nu
se poate realiza în perioada în care mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea
legală a noului Parlament, iar conform art.152 alin.(3) din Constituţie revizuirea
Constituţiei este interzisă pe durata stării de asediu sau de urgenţă ori pe timp de război.
Curtea constată că în cauză nu subzistă niciuna dintre situaţiile la care fac referire textele
constituţionale menţionate, fiind întrunite condiţiile de constituţionalitate extrinsecă a
iniţiativei de revizuire.
8. Potrivit art.150 alin.(1) din Constituţie, „Revizuirea Constituţiei poate fi
iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din
numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu
drept de vot”. În cauză, propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei este semnată de
un număr de 115 deputaţi, număr care reprezintă mai mult de o pătrime din numărul
deputaților. Astfel, exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă a revizuirii Constituţiei s-a
realizat cu respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din Constituţie.
9. Prin urmare, Curtea constată că propunerea legislativă de revizuire a
Constituţiei a fost iniţiată cu respectarea prevederilor art.63 alin.(4) teza a doua, art.150
alin.(1) şi art.152 alin.(3) din Constituţie.
10. În ceea ce priveşte limitele revizuirii, art.152 alin.(1) şi (2) din Constituţie
prevede următoarele: „(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional,
independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot
forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”.
11. Pronunţarea cu privire la constituţionalitatea intrinsecă a propunerii
legislative impune analiza modificărilor preconizate prin raportare la dispoziţiile art.152
alin.(1) şi (2) din Constituţie, pentru a determina dacă obiectul revizuirii îl constituie
caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană
de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi
limba oficială, precum şi dacă aceste modificări au ca efect suprimarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale sau a garanţiilor acestora. Având în vedere natura modificărilor
preconizate, Curtea reţine că prezenta propunere legislativă de revizuire a Constituţiei nu
pune în discuţie limitele revizuirii Constituţiei prevăzute de art.151 alin.(1) din Constituţie,
astfel încât, în cauză, analiza sa va privi numai dispoziţiile art.152 alin.(2) din Constituţie.
12. Prin articolul unic pct.1 [cu referire la art.37 alin.(3)] din propunerea
legislativă, se preconizează stabilirea unei noi interdicţii pentru cetățenii condamnați
definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, până la
intervenirea unei situații care înlătură consecințele condamnării, cu referire la alegerea
acestora în organele administrației publice locale, în Camera Deputaților, în Senat şi în
funcția de Președinte al României.
 13. Potrivit art.53 lit.a) şi b) din Codul penal, detenţiunea pe viaţă şi
închisoarea constituie pedepse principale; totodată, conform art.56 şi art.60 din acelaşi
cod, acestea constau în privarea de libertate pe durată nedeterminată sau determinată,
după caz. Instanţa judecătorească, prin hotărârea de condamnare, poate aplica atât
pedepse accesorii, constând în interzicerea exercitării unor drepturi, cât şi pedepse
complementare, constând în interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară
sau publicarea hotărârii de condamnare [a se vedea art.54, art.55 art.65 alin.(1) şi art.66
alin.(1) din Codul penal]. Potrivit art.65 alin.(3) din Codul penal, „Pedeapsa accesorie a
interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost
executată sau considerată ca executată”. Potrivit art.68 alin.(1) lit.b) şi c) din Codul
penal, „(1) Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe: […]
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de
pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după
expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate”.
14. Curtea reţine că pedeapsa accesorie ce constă în interzicerea exercitării
unor drepturi operează numai dacă instanţa judecătorească a dispus interzicerea
respectivelor drepturi ca pedeapsă complementară [ope iudicis, şi nu ope legis]. Printre
aceste drepturi se regăseşte dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice, care poate fi interzis până la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei principale privative de libertate [ca pedeapsă accesorie] şi până la o perioadă
de la unu la 5 ani de la momentul menţionat la art.68 alin.(1) lit.b) şi c) din Codul penal
[pedeapsă complementară]. Această interzicere înseamnă excluderea condamnatului de
la posibilitatea de a candida la alegerile parlamentare, prezidenţiale, la alegerile pentru
Parlamentul European şi la alegerea autorităţilor publice locale.
15. Prin Decizia nr.304 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.520 din 5 iulie 2017, par.32, Curtea a statuat că „legiuitorul poate
conferi condamnării penale efecte juridice care excedează sancţiunea penală,
reglementând decăderi, interdicţii sau incapacităţi care rezultă din condamnare. Aceste
consecinţe extrapenale care derivă din condamnare operează în condiţiile şi termenele
stabilite de lege”. În ceea ce priveşte termenele pe durata cărora sunt incidente
decăderile, interdicţiile sau incapacităţile, legiuitorul conferă instituţiei reabilitării - cauză
legală şi personală de înlăturare a consecinţelor condamnării - efecte constând în
încetarea decăderilor şi interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor care rezultă din
condamnare [art.169 alin.(1) din Codul penal]. Cu alte cuvinte, consecinţele extrapenale
ale condamnării se produc atâta vreme cât nu a intervenit reabilitarea de drept sau
judecătorească a persoanei fizice. Reabilitarea judecătorească (facultativă) constituie
forma tipică a reabilitării, care se poate obţine, la cerere, prin hotărârea instanţei de
judecată (ope iudicis), în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, având
ca efect înlăturarea consecinţelor condamnării. Prin art.166 alin.(1) din Codul penal se
stabilesc condiţii cu privire la gravitatea condamnării şi termenele după care fostul
condamnat poate formula cererea de reabilitare. Dispoziţiile art.167 din Codul penal
stabilesc calculul termenului de reabilitare, iar cele ale art.168, condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească cererea de reabilitare judecătorească. Potrivit art.537 din Codul de
procedură penală, după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instanţa dispune
să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea de condamnare, menţiunea având efect
tocmai sub aspectul încetării decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor [par.33].
16. Efectele reabilitării se produc pentru viitor. Înlăturarea consecinţelor
condamnării vizează nu numai materia dreptului penal (spre exemplu, în cazul săvârşirii
din nou a unei infracţiuni, nu va fi atrasă starea de recidivă sau persoana va putea să
beneficieze, în condiţiile legii, de instituţia renunţării la aplicarea pedepsei [art.80 alin.(2)
lit.a) din Codul penal] ori a amânării aplicării pedepsei [art.83 alin.(1) lit.b) din Codul
penal] sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei [art.91 alin.(1) lit.b)] din
Codul penal), ci şi consecinţele extrapenale care au derivat din condamnare, decăderile,
interdicţiile sau incapacităţile încetând odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de
reabilitare [art.169 alin.(1) din Codul penal]. Consecinţele extrapenale care derivă din
condamnare şi care vizează decăderi, interdicţii sau incapacităţi încetează şi prin
aplicarea legii penale de dezincriminare. Art.4 din Codul penal prevede expres că „legea
penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de
legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de
siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale
hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a
legii noi”. Deşi norma penală face vorbire despre consecinţele penale ale hotărârilor
judecătoreşti, este evident că efectele dezincriminării faptei penale nu pot fi limitate doar
la aceste aspecte, ci se aplică şi cu privire la consecinţele extrapenale ale hotărârilor
judecătoreşti, care sunt în mod direct şi inseparabil legate de incidenţa legii penale. Or,
potrivit art.4 teza întâi din Codul penal, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, legea
penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, deci, în mod implicit, consecinţele
extrapenale încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Aceleaşi consecinţe extrapenale
sunt înlăturate şi în cazul amnistiei postcondamnatorii. Amnistia se realizează prin lege şi
este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar dacă intervine după condamnare,
potrivit art.152 alin.(1) teza a doua din Codul penal, „ea înlătură şi executarea pedepsei
pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării”. Cu alte cuvinte, efectele
amnistiei postcondamnatorii vizează atât sfera penală, înlăturând executarea pedepsei
aplicate sau a restului de pedeapsă, în cazul în care executarea a început, cât şi sfera
extrapenală, înlăturând toate celelalte consecinţe pe care condamnarea le-a produs
[par.34-36].
17. Toate consecinţele extrapenale care derivă dintr-o condamnare nu
reprezintă altceva decât efecte juridice inerente unei hotărâri judecătoreşti de
condamnare penală pe care legea extrapenală le consacră în domeniul ei specific de
incidenţă, înlăturarea acestor consecinţe extrapenale operează în baza dispoziţiilor
Codului penal, partea generală. Faptul că legea specială, extrapenală, foloseşte diferite
sintagme precum „nu au suferit condamnări penale”, „persoana nu a fost condamnată
pentru săvârşirea unei infracţiuni” sau „nu are antecedente penale” nu înseamnă că
aceasta poate completa/ modifica/deroga de la dispoziţiile Codului penal, sub aspectul
condiţiilor şi termenelor în care sunt înlăturate consecinţele unei condamnări penale.
Consecinţele juridice ale legii de dezincriminare sau de amnistie sau cele ale unei hotărâri
judecătoreşti de reabilitare, pronunţate în condiţiile legii, rămân guvernate de Codul
penal, lege care reglementează condiţiile în care pot fi înlăturate consecinţele juridice
penale şi extrapenale ale unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Prin urmare, apare
cu evidenţă că, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, sintagma „nu au suferit condamnări
penale” încetează să mai constituie o interdicţie la dobândirea calităţii de membru al
Guvernului în ceea ce priveşte persoanele care cad sub incidenţa/sunt beneficiare ale
unei legi de dezincriminare sau de amnistie sau care au fost reabilitate printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, persoane cu privire la care condamnarea penală încetează să
mai producă efectele extrapenale prevăzute de lege. Orice altă interpretare dată
sintagmei „nu au suferit condamnări penale” din cuprinsul art.2 din Legea nr.90/2001 ar
fi contrară literei şi spiritului Constituţiei [par.37].
18. Analizând noul text preconizat a fi introdus în corpul art.37 din Constituţie,
Curtea reţine că acesta prevede, distinct de existenţa unei pedepse accesorii sau
complementare aplicate, ca cetăţeanul condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de
libertate, pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, să nu poată fi ales în funcţiile
enumerate până la intervenirea unei situații care înlătură consecințele condamnării. Acest
text vizează introducerea unei noi condiţii cu privire la dreptul de a fi ales în funcţia de
Preşedinte al României, deputat, senator sau membru ales în organele administraţiei
publice locale.
19. Curtea constată că iniţiative de revizuire a Constituţiei care stabileau
condiţionări ale dreptului de a fi ales au mai format obiect al controlului de
constituţionalitate reglementat de art.146 lit.a) teza a doua din Constituţie. Astfel, prin
Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.246 din 7 aprilie 2014, Curtea, având în vedere intensitatea condiţionărilor impuse
dreptului de a fi ales – respectiv, condiţionarea participării candidaţilor la alegerile pentru
Senat, pentru Camera Deputaţilor şi pentru funcţia de Preşedinte al României de
domiciliul lor în România cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor - a constatat
încălcarea limitelor revizuirii Constituţiei, întrucât erau suprimate principiul universalităţii
drepturilor, dreptul de a fi ales al cetăţenilor cu domiciliul în România care nu îndeplinesc
noua ipoteză normativă restrictivă, precum şi o garanţie a acestuia, egalitatea în
drepturi.
 20. Raportat la cauza de faţă, având în vedere noua condiţie preconizată cu
privire la dreptul de a fi ales, Curtea constată că, din perspectiva unui cetăţean aflat în
ipoteza normei, nu se poate afirma că pe perioada de timp respectivă, din moment ce
acestuia nu i s-a aplicat vreo pedeapsă accesorie/ complementară, i se suprimă, prin
efectul noului text, dreptul de a fi ales sau o garanţie a acestuia, respectiv principiul
egalităţii. Legiuitorul este competent să confere condamnării penale efecte juridice care
excedează sancţiunea penală, reglementând decăderi, interdicţii sau incapacităţi care
rezultă din condamnare, cu atât mai mult legiuitorul constituţional poate stabili astfel de
decăderi, interdicţii sau incapacităţi care rezultă din condamnarea definitivă, respectiv
dintr-o hotărâre judecătorească ce înlătură prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art.23
alin.(11) din Constituţie. Faptul generator al interdicţiei este condamnarea definitivă,
căreia legiuitorul constituţional îi poate ataşa consecinţe extrapenale, de natură obiectivă
şi justificată de exigenţele de integritate care trebuie să caracterizeze funcţia publică,
chiar altele decât pedeapsa accesorie/ complementară referitoare la dreptul de a fi ales
în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice. Prin urmare, măsura nu trebuie
privită ca o lezare/ afectare/ suprimare a dreptului de a fi ales, ci una care stabileşte
condiţiile obiective ce caracterizează dreptul de a fi ales. Obiter dictum, având în vedere
textul analizat, art.66 alin.(1) lit.a) teza întâi din Codul penal va deveni redundant, pentru
că, indiferent dacă se aplică sau nu o pedeapsă accesorie/ complementară constând în
dreptul de a fi ales în autorităţile publice, interdicţia de drept de natură constituţională va
fi cea care se aplică ex lege în situaţia dată.
21. Curtea mai constată că, indiferent de modul de individualizare a pedepsei,
interdicţia analizată se va aplica în măsura în care a fost pronunţată o hotărâre definitivă
de condamnare, ea fiind de ordin constituţional. Curtea, în jurisprudenţa sa [Decizia
nr.582 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.731 din 21
septembrie 2016, par.52], a statuat: „constatarea ilicitului penal printr-o hotărâre
judecătorească definitivă înlătură prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate şi o
plasează prin ea însăşi în afara cadrului legal de exercitare a funcţiei. De aceea,
condamnarea în sine este cea care determină pierderea integrităţii/probităţii, element
fundamental al exercitării autorităţii publice fără de care persoana care ocupă respectiva
funcţie publică nu mai are legitimitatea de a-şi continua activitatea. Modalitatea de
executare a pedepsei aplicate de către instanţa judecătorească nu este decât un mijloc
de individualizare a executării pedepsei, care […] vizează indirect valoarea protejată,
respectiv integritatea/probitatea persoanei”.
22. Curtea mai subliniază că textul vizează doar condamnările definitive ce
privesc infracţiuni săvârşite cu intenţie [a se vedea art.16 din Codul penal] şi că
interdicţia reglementată respectă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la
caracterul său temporar, în sensul că înlăturarea acestei consecinţe extrapenale
operează în baza dispoziţiilor Codului penal, partea generală [până la intervenirea unei
situații care înlătură consecințele condamnării]. Intervenirea unei situații care înlătură
consecințele condamnării este reprezentată de legea de dezincriminare, amnistia
postcondamnatorie şi reabilitarea de drept sau judecătorească, după caz. Este adevărat
că legiuitorul organic în privinţa reabilitării de drept/ judecătorești – singura instituţie de
drept penal care nu depinde de aspectele de oportunitate ce caracterizează politica
penală [spre deosebire de dezincriminare/ amnistie] – poate mări/ micşora termenele de
reabilitare, ceea ce afectează dreptul de a fi ales, în sensul micşorării/ măririi perioadei de
interdicţie, însă, acest aspect este tot unul de politică penală a statului, ce nu pune în
discuţie limitele revizuirii Constituţiei. Totodată, trebuie reţinut faptul că intervenirea unei
situații care înlătură consecințele condamnării, cu excepţia reabilitării de drept, se
realizează prin parcurgerea unor proceduri expres reglementate de art.527 şi art.528-537
[reabilitare judecătorească], art.595 [intervenirea unei legi de dezincriminare] şi art.596
[amnistia postcondamnatorie], după caz.
23. Curtea reţine, însă, că textul analizat nu este corelat cu art.16 alin.(4) din
Constituţie, în sensul că s-ar permite cetățeanului Uniunii Europene, care nu deţine
cetățenia română, să fie ales în autorităţile administraţiei publice locale, chiar dacă a fost
condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate pentru infracțiuni săvârșite cu
intenție. O atare concluzie reiese din faptul că atunci când textul Constituţiei foloseşte
noţiunea de „cetăţeni” se referă la cetăţenii români, astfel că interdicţia prevăzută s-ar
aplica, în privinţa organelor administraţiei publice locale, numai cetăţenilor români. Or,
întrucât textul Constituţiei permite cetăţenilor Uniunii [aşadar, acelora care nu au
cetăţenia română] de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale, ar rezulta că
interdicţia menţionată nu li se aplică şi acestora. Desigur, această lipsă de corelare nu
poate atrage concluzia că s-ar fi suprimat un drept/ libertate fundamentală a cetăţeanului
român, ci rezultă doar necesitatea corelării textului preconizat cu art.16 alin.(4) din
Constituţie.
24. De asemenea, Curtea reţine că soluția normativă preconizată este mai
degrabă de nivelul legii. În acest sens, prin Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.74,
Curtea a statuat că „nivelul de detaliere a principiilor constituţionale trebuie să fie unul
minim, această sarcină revenind actelor normative inferioare. Mai mult, o reglementare
prea amănunţită a unui domeniu/a unei relaţii sociale are drept efect instabilitatea
textului constituţional. În acest sens, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept
(Comisia de la Veneţia) a arătat că «necesitatea modificării într-un sistem dat este
dependentă de durata şi nivelul de detaliu al textului constituţional». Cu cât textul
constituţional este mai detaliat, cu atât el se identifică mai mult cu legislaţia ordinară şi
este cu atât mai expus unor modificări relativ frecvente (a se vedea Raportul cu privire la
revizuirea Constituţiei, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 81-a sesiune plenară,
11-12 decembrie 2009)”.
25. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că prevederile art.I pct.1 [cu
referire la art.37 alin.(3)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României
nu încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituţie.
26. Cu privire la art.I pct.2 [cu referire la art.38] din propunerea legislativă,
Curtea constată că acesta introduce o soluţie legislativă similară celei reglementate la
art.I pct.1 în privinţa dreptului de a fi ales în Parlamentul European. În consecinţă, cele
expuse mai sus în par.13-22 şi 24 se aplică mutatis mutandis în privinţa acestei modificări
preconizate, drept care Curtea constată că art.I pct.2 [cu referire la art.38] din
propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României nu încalcă limitele revizuirii
prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituţie.
27. Cu privire la art.I pct.3 [cu referire la art.73 alin.(3) lit.i)], pct.4 [cu referire
la art.74 alin.(2) şi (3)] şi pct.5 [cu referire la art.94 lit.d)] din propunerea legislativă,
Curtea constată că, în esenţă, prin revizuirea constituțională preconizată se are în vedere
eliminarea atributului Statului de a acorda amnistia sau graţierea [colectivă/ individuală]
pentru „fapte de corupţie”. Reglementarea analizată limitează puterea publică, astfel
încât niciuna dintre autorităţile publice nu va dispune de atribuţia de a amnistia/ graţia
„fapte de corupţie”.
28. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că puterea publică în mod axiomatic
are caracter unic şi organizat, iar, în sistemul de drept continental, instrumentul juridic
primar care ordonează puterea publică este actul fundamental al statului. Acesta, prin
natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează
stabilirea/instituirea puterilor statului şi a autorităţilor publice fundamentale, şi, pe de altă
parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea şi definirea
atribuţiilor/competenţelor autorităţilor publice antereferite. Aşadar, puterea publică nu
exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea funcţiilor între diferitele autorităţi publice,
iar în privinţa celor de rang constituţional aceasta îşi are, în mod evident, temeiul direct şi
originar în Constituţie. Prin urmare, Constituţia, de principiu, trebuie să realizeze o
diviziune coerentă şi complementară a funcţiilor puterii publice între autorităţile publice
de rang constituţional, revenind Curţii Constituţionale competenţa ca, în ipoteza unor
conflicte apărute în interpretarea normelor constituţionale, să tranşeze problema de
drept constituţional.
29. Constituţia poate dispune limitarea puterii publice, aşadar, a autorităţilor
publice, în beneficiul cetăţeanului sau a unor valori de interes general pentru a evita
abuzul de putere. De aceea, Constituţia este cea care consacră drepturi/ libertăţi
fundamentale, dându-le o redactare normativă, şi, prin urmare, nu le poate afecta/
suprima, sens în care art.152 alin.(2) din Constituţie este neechivoc. Rezultă că protecţia
constituţională a cetăţeanului este ascendentă, astfel că şi revizuirile constituţionale
trebuie să acorde o protecţie din ce în ce mai sporită drepturilor şi libertăţilor
fundamentale [în accepţiunea art.152 alin.(2) din Constituţie protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale poate cunoaşte doar o orientare ascendentă – Decizia nr.80 din
16 februarie 2014, par.65]. Totodată, Constituţia protejează interesul general realizând
un just echilibru între acesta şi drepturile/ libertăţile fundamentale [a se vedea, în acest
din urmă sens, Decizia nr.799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.440 din 23 iunie 2011, în care s-a reţinut că extinderea intervalului
temporal al reţinerii de la 24 la 48 de ore „răspunde obligaţiei statului de a asigura un
just echilibru între interesul apărării drepturilor fundamentale ale individului şi interesul
apărării ordinii de drept”].
30. Modificarea în discuţie vizează limitarea atribuţiei Parlamentului și
Preşedintelui României de a acorda amnistia, grațierea colectivă sau grațierea
individuală, după caz, pentru afirmarea unui interes general, respectiv acela de a se da
efecte depline prerogativei Statului de a pedepsi [jus puniendi], prin eliminarea, în mod
corespunzător, a dreptului său de a acorda uitarea/ clemenţa, ceea ce duce la executarea
efectivă a pedepselor dispuse sau la considerarea ca executată a pedepsei numai pe
considerente care ţin de conduita condamnatului în privinţa infracţiunilor de corupţie ca
urmare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate. Revine Curţii Constituţionale sarcina de a
stabili în ce măsură consacrarea constituţională a unei interdicţii de a acorda amnistie/
graţiere pentru „faptele de corupţie” pune în discuţie drepturi sau libertăţi fundamentale.
31. Curtea reţine că Titlul al II-lea al Constituţiei este intitulat Drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale şi cuprinde patru capitole, respectiv Dispoziţii
comune, Drepturile şi libertăţile fundamentale, Îndatoririle fundamentale şi Avocatul
Poporului. Capitolul I – Dispoziţii comune reglementează principiile care constituie
premisa realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, sens în care principiul egalităţii
joacă un rol primordial. Raportat la principiul egalităţii, precum şi la întregul catalog de
drepturi şi libertăţi fundamentale, Curtea constată că acestea se întemeiază pe una dintre
valorile supreme ale poporului român, respectiv demnitatea umană [a se vedea şi Decizia
nr.1109 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.678
din 9 octombrie 2009]. Prin urmare, chiar dacă interdicţia generală de acordare a
amnistiei sau graţierii în privinţa „faptelor de corupţie” vizează o latură a puterii publice,
Curtea constată că efectele interdicţiei preconizate se repercutează asupra principiului
egalităţii, garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamenale, şi, implicit, asupra demnităţii
umane, sursa drepturilor şi libertăţilor fundamenale, precum şi a garanţiilor asociate
acestora.
32. Locul pe care principiul egalităţii îl ocupă în ansamblul dispoziţiilor
constituţionale îi conferă o importanţă particulară. Totodată, principiul egalităţii
caracterizează drepturile şi libertăţile fundamentale, fiind, în acelaşi timp, o garanţie a
fiecărui drept fundamental în parte, astfel cum rezultă chiar din Decizia nr.80 din 16
februarie 2014, par.136. Egalitatea este într-o strânsă corelare cu ansamblul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, astfel încât analiza suprimării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale trebuie să aibă drept premisă principiul egalităţii, principiu care se află la
baza drepturilor și libertăților fundamentale.
33. Principiul egalității, în componenta sa de nediscriminare, are un conținut
autonom, o existență de sine stătătoare în sensul că impune obligații corespunzătoare în
sarcina statului pentru a asigura egalitatea juridică dintre subiecții de drept. Tratamentul
discriminatoriu constă în excluderea directă sau indirectă a unor categorii de persoane de
la drepturile, libertățile, vocația, speranța legitimă de care se bucură toți ceilalți aflați în
situații similare. Prin urmare, egalitatea nu este o chestiune cantitativă în sensul că se
poate aprecia și raporta doar la un set de drepturi și libertăți fundamentale prevăzute în
Constituție, ci are și un aspect calitativ, astfel încât poate fi valorizat, în componenta sa
privind nediscriminarea, ca fiind un principiu de drept ce promovează egalitatea juridică.
Prin urmare, întrucât principiul egalităţii ține de esența și funcția demnității umane,
rezultă că egalitatea este un element caracterizant şi intrinsec al demnităţii umane. În
acest sens, Curtea reţine că însuşi art.1 teza întâi din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, adoptată sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, prevede că „Toate fiinţele
umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”, ceea ce evidenţiază
componenta de egalitate a demnităţii umane. Rezultă, aşadar, că există o legătură
organică între valorile supreme ale statului ce vizează condiţia umană a individului
înscrise în art.1 alin.(3) din Constituţie, principiile inerente drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale expres prevăzute de
Constituţie, toate acestea constituind standard de referinţă în analiza limitelor revizuirii
Constituţiei din prisma art.152 alin.(2) din Constituţie.
34. Astfel, analiza Curţii trebuie realizată în două trepte atunci când evaluează
suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a garanţiilor acestora în sensul
art.152 alin.(2) din Constituție, şi anume (1) analiza iniţiativei de revizuire în raport cu
principiile generale care orientează întregul catalog al drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, principii care se constituie în garanţii directoare ale acestora, respectiv (2)
analiza iniţiativei de revizuire în raport cu un drept sau libertate fundamentală aplicabilă.
Încălcarea principiilor generale antereferite are caracter dirimant şi nu mai poate face
trecerea la cea de-a doua treaptă de analiză, nefiind necesar a fi identificat dreptul sau
libertatea fundamentală suprimată pentru că încălcarea principiului egalităţii afectează
însuşi individul, acesta fiind evaluat şi plasat, în baza unor criterii arbitrare, într-o poziţie
de inferioritate.
35. În cauza de faţă, ca efect al interdicţiei generale stabilite prin textul
constituţional preconizat, este evident că două categorii de cetăţeni sunt tratate în mod
diferit. Prima categorie, cea care cuprinde persoane condamnate pentru infracţiuni de
corupţie, nu poate beneficia de amnistie, grațiere colectivă sau grațiere individuală, pe
când cea de-a doua categorie, cea care cuprinde persoane condamnate pentru orice alte
infracţiuni decât cele de corupţie, poate beneficia de amnistie, grațiere colectivă sau
grațiere individuală. O asemenea diferenţă de tratament nu are o justificare obiectivă şi
rezonabilă, întrucât raţiunea amnistiei/ graţierii nu are în vedere, în mod principal,
infracţiunea săvârşită, ci aspecte extrapenale, chiar extrajuridice, de umanitate, de
oportunitate, de percepţie publică sau alte circumstanţe care justifică exercitarea acestei
prerogative a statului. Aşadar, prin natura lor, măsurile antereferite, de principiu, nu ţin
seama de natura infracţiunilor comise, tocmai pentru a se putea constitui în măsuri apte
să evite afectarea sau să redea libertatea individuală, după caz.
36. A impune criterii circumstanţiale într-o manieră care să anihileze însăşi
raţiunea celor două instituţii de drept penal este contrară principiului egalităţii. Încălcarea
principiului egalităţii cetăţenilor duce la ostracizarea unei categorii de cetăţeni, întrucât
neagă prerogativa statului de a uita sau ierta fapta comisă, astfel că libertatea individuală
a cetățenilor este apreciată în mod diferit în funcţie de infracţiunea comisă. Aceşti
cetăţeni ar deveni discriminaţi chiar prin declaraţia expresă a legii fundamentale, aspect
de neacceptat prin prisma principiului egalităţii. De aceea, din perspectiva principiului
egalităţii nu există nicio justificare obiectivă şi raţională pentru care măsurile de amnistie/
graţiere ale statului să vizeze numai o parte dintre cetăţenii săi, în funcţie de natura
infracţiunilor săvârşite. Din contră, acestea trebuie să aibă aplicabilitate generală şi
abstractă, revenind autorităţilor competente decizia de a le acorda sau de a le refuza.
Curtea constată, astfel, încălcarea principiului egalității, în componenta sa privind
nediscriminarea, ceea ce se constituie, prin prisma art.152 alin.(2) din Constituţie, într-o
suprimare a unei garanţii constituţionale asociate drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
37. În sensul celor de mai sus, Curtea reţine că aparțin statului atât prerogativa
de a pedepsi persoanele care au săvârșit infracțiuni în sensul tragerii la răspundere
penală a acestora, respectiv de a urmări, judeca și aplica pedeapsa corespunzătoare și de
a lua măsurile necesare executării pedepsei astfel dispuse, cât și prerogativa de a
înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei. Acestea sunt într-o strânsă
corelație în sensul că fiecare dintre prerogativele antereferite se exercită în plenitudinea
lor. Orice excepție de la exercitarea acestor prerogative ale statului creează, de principiu,
o lipsă de egalitate între cetățeni, ce poate duce la consacrarea unui tratament juridic
diferențiat contrar art.16 din Constituție, fie sub forma privilegiului, fie sub forma
discriminării. În cauza de față, Curtea constată că tratamentul diferențiat aplicat nu are o
justificare obiectivă şi rezonabilă, astfel încât acesta se constituie într-o discriminare a
unei categorii de cetățeni, prin excluderea sa de la vocația abstractă de a beneficia de o
măsură de clemență a cărei acordare ține de autoritățile statului.
38. Curtea reţine că o atare revizuire constituțională vine în conflict cu
concepția de ansamblu a legiuitorului constituant originar în privința posibilității și
modului de acordare a amnistiei/ graţierii. Astfel, acesta a limitat inițiativa legislativă a
cetățenilor cu privire la amnistie/ grațiere, lăsând doar posibilitatea deputaților/
senatorilor/ Guvernului de a iniția în acest sens o propunere legislativă/ un proiect de lege
[art.74 alin.(2) din Constituţie]. Această inițiativă a fost reglementată numai în
competența reprezentanților aleși ai poporului, membri ai Parlamentului, şi a autorităților
statului, Guvernul, tocmai pentru a nu permite o apreciere emoțională/ subiectivă din
partea cetățenilor și de a elimina posibilitatea inițierii unei astfel de propuneri legislative
chiar de către subiectele vizate prin acestea. Prin urmare, atât inițierea, cât și adoptarea
sa țin de apanajul statului. Totodată, legiuitorul constituant originar, din moment ce a
recunoscut o asemenea atribuție în sarcina statului, a recunoscut-o în plenitudinea sa,
ceea ce înseamnă că amnistia/ grațierea au fost reglementate ca măsuri ce privesc
totalitatea infracțiunilor. Astfel, o asemenea interdicție, limitând în final prerogativa
statului de a acorda amnistia/ grațierea, aduce o gravă atingere principiului egalității
cetățenilor, cu consecința creării, în mod artificial, a unor situații juridice diferite, ce aduc
în prim plan stigmatizarea socială a unei categorii de cetățeni. Luându-se prerogativa
statului de a asigura o situație de egalitate juridică între cetățeni – chiar condamnați -, se
ajunge la aplicarea unui tratament juridic de nivel constituțional diferit unor cetățeni aflați
în aceeași situație juridică. Faptul că cetățenii au comis infracțiuni de drept comun
diferite reprezintă numai un element circumstanțial cărora nu li se pot asocia consecințe
juridice în planul amnistiei/ grațierii. Acesta nu este un criteriu obiectiv și rațional care să
justifice un tratament diferențiator, din contră, indică faptul că trebuie să se aplice același
tratament juridic. Prin urmare, reconfigurarea arhitecturii constituționale în privința
amnistiei/ grațierii nu ține, așadar, numai de regimul instituțiilor statului din moment ce
produce efecte directe asupra principiului egalității, premisă a asigurării drepturilor și
libertăților fundamentale.
39. Curtea constată că o asemenea interdicţie constituţională prestabilită ad
aeternam reprezintă o apreciere juridică în privinţa unei anumite categorii de infracţiuni,
respectiv cele de corupţie, categorie care, în sine, cuprinde, din punct de vedere normativ
sau al percepţiei publice, elemente variabile. Spre exemplu, din perspectivă normativă,
se reţine faptul că Codul penal din 1969 nu cuprindea categoria de infracţiuni de corupţie,
ci, ulterior, Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.219 din 18 mai 2000, a
stabilit ca infracţiuni de corupţie cele prevăzute la art.254-257 din Codul penal şi art.6 1 şi
art.82 din lege [art.5 alin.(1)], infracţiunile asimilate celor de corupţie sunt cele de la
art.10-13 din lege [art.5 alin.(2)] şi cele în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau
cu cele asimilate acestora sunt cele prevăzute la art.17 din lege [art.5 alin.(3)]. În
prezent, Codul penal cuprinde această categorie [definită ca atare] cu patru infracţiuni
individualizate, în timp ce Legea nr.78/2000 stabileşte ca infracţiuni de corupţie cele
prevăzute la art.289-292 din Codul penal [art.5 alin.(1)] şi infracţiunile asimilate celor de
corupţie sunt cele de la art.10-13 din lege [art.5 alin.(2)] şi nu mai cuprinde infracţiunile
în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu cele asimilate acestora.
40. Din perspectiva percepţiei publice, este de observat că gravitatea
pericolului social al diverselor categorii de infracțiuni în decursul timpului suportă
aprecieri fluctuante, ceea ce înseamnă că însăşi percepţia publică a gravităţii infracţiunii
săvârşite are o dinamică proprie. În consecinţă, excluderea de plano a faptelor/
infracțiunilor de corupție de la posibilitatea amnistierii ori grațierii la nivelul
reglementărilor constituționale, lipsind astfel autoritățile competente de a aprecia
gravitatea, pericolul și impactul social al acestora de la caz la caz, poate crea situații de
vădită discriminare și de șubrezire a autorității statului tocmai în exercitarea anumitor
prerogative publice în favoarea cetățenilor.
41. Este adevărat că într-un moment al evoluţiei societăţii se poate aprecia –
chiar pe calea referendumului consultativ, precum cel din 26 mai 2019 – că nu trebuie
acordate amnistii/ graţieri în privinţa tuturor sau anumitor „fapte” penale, însă o atare
apreciere are în vedere necesitatea abţinerii autorităţilor competente de a-şi exercita
puterea discreţionară de care se bucură în aceste domenii, şi nicidecum limitarea puterii
lor discreţionare conferită chiar de Constituţie. Prin urmare, analiza de oportunitate şi
răspunderea politică revine autorităților învestite de Constituţie cu atribuţia de a acorda
amnistia/ graţierea, printr-o analiză de la caz la caz, de la consideraţii de natura păcii
sociale/ politicii penale până la cele umanitare.
42. Astfel, sfera de aplicare a amnistiei/ graţierii nu poate fi limitată printr-o
normă constituţională cu caracter general, întrucât o asemenea limitare contravine în
sine art.152 alin.(2) coroborat cu art.16 din Constituţie; obiter dictum, nicio normă cu
caracter general de nivelul legii nu ar putea limita sfera de aplicare a amnistiei/ graţierii
pentru că ar fi contrară art.16 din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată că stabilirea
cu caracter de principiu a unei limitări cu privire la sfera de aplicare a celor două instituţii
de drept penal în sensul interzicerii amnistiei/ graţierii „faptelor” de corupţie nu poate fi
realizată nici prin Constituţie şi nici printr-o normă juridică infraconstituţională, o atare
reglementare, indiferent de nivelul său normativ, fiind în sine contrară principiului
egalităţii. Astfel, problema de drept constituţional identificată prin prisma principiului
egalităţii nu este aceea a nivelului normativ de reglementare, ci al imposibilităţii
reglementării unei astfel de soluţii normative, care denaturează regimul juridic al
amnistiei/ graţierii şi limitează puterea discreţionară a Parlamentului sau Preşedintelui
României, după caz. Rezultă că nu poate fi impusă o interdicţie generală şi valabilă ad
aeternam de acordare a măsurilor de amnistie şi graţiere colectivă ori graţiere individuală
în privinţa anumitor categorii de infracţiuni, întrucât aprecierea oportunităţii acordării
acestora revine, în exclusivitate, Parlamentului, respectiv Preşedintelui României. De
aceea, având în vedere puterea discreţionară de care se bucură, Parlamentul sau
Preşedintele României, după caz, pot acorda, prin lege sau decret, amnistia sau graţierea
colectivă/ individuală numai pentru un anumit cuantum al pedepsei sau pentru anumite
infracţiuni, fără a se pune problema, în acest caz, a încălcării art.16 din Constituţie. Astfel,
stabilirea in concreto a cuantumului pedepsei şi/ sau a infracţiunilor pentru care se
acordă amnistia sau graţierea revine Parlamentului şi Preşedintelui României, după caz,
cu ocazia adoptării legii propriu-zise de acordare a amnistiei/ graţierii colective sau a
emiterii decretului de graţiere individuală.
43. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că propunerea legislativă nu
respectă justul echilibru între două interese generale, şi anume cel de a se executa/ a se
considera executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente
care ţin de conduita condamnatului, expresie a efectivităţii justiţiei penale, şi cel al
respectării principiului egalităţii, afectându-se, astfel, echilibrul sensibil existent între
interesele statului şi cele ale societăţii.
44. În ceea ce priveşte demnitatea umană ca limită a revizuirii Constituţiei,
Curtea reţine că art.1 alin.(3) din Constituţie stabileşte că „România este stat de drept,
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori
supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din
decembrie 1989, şi sunt garantate”, ceea ce a dus la calificarea acestui text
constituţional ca fiind o reglementare de principiu care constituie cadrul pe care se
grefează toate celelalte norme ale Constituţiei [Decizia nr.350 din 7 mai 2015, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.504 din 8 iulie 2015, par.18]. Din formularea
textului constituţional rezultă că acesta operează cu trei noţiuni/ sintagme distincte, dar
interdependente şi anume: „demnitatea omului”, „drepturile şi libertăţile cetăţenilor” şi
„libera dezvoltare a personalităţii umane”.
45. Astfel cum s-a arătat, Titlul II al Constituţiei nominalizează în mod expres
drepturile şi libertăţile fundamentale, acestea fiind o expresie a demnităţii umane. De
asemenea, Curtea constată că libera dezvoltare a personalităţii umane, pe de o parte, se
află în legătură directă cu demnitatea umană, iar, pe de altă parte, elemente din
conţinutul său normativ se regăsesc în Titlul II al Constituţiei. Astfel, libera dezvoltare a
personalităţii umane care cuprinde atât o latură activă, exprimată sub forma libertăţii de
acţiune [Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.99], cât şi una pasivă [Decizia nr.80 din
16 februarie 2014, par.101 şi 102 în corelare cu art.26 alin.(2) din Constituţie], aceasta
din urmă având rolul de a asigurarea respectarea sferei personale a individului şi a
exigenţelor care stau la baza acesteia. Latura pasivă, aflându-se în legătură directă cu
demnitatea umană, asigură o protecţie subsidiară a „elementelor constitutive ale
personalităţii” atunci când drepturile fundamentale numite nu asigură o atare protecţie.
Totodată, latura pasivă poate cunoaşte anumite restrângeri determinate de drepturile
celorlalţi sau de ordinea constituţională, pe când demnitatea umană nu poate cunoaşte
nicio astfel de limitare, fiind intangibilă. Rezultă că atât drepturile şi libertăţile
fundamentale, cât şi libera dezvoltare a personalităţii umane, mai ales sub aspectul laturii
sale pasive, se află într-o strânsă conexiune cu demnitatea umană, care constituie sursa
lor.
46. Este adevărat că Titlul II al Constituţiei nu include demnitatea umană în
cadrul drepturilor/ libertăţilor fundamentale, ci a valorilor supreme, însă, lipsa calificării
prin chiar textul Constituţiei a demnităţii umane ca fiind un drept fundamental şi plasarea
acestuia chiar în afara Capitolului II al Constituţiei – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale nu exclude valorizarea sa ca limită a revizuirii Constituţiei în sensul art.152
alin.(2) din Constituţie. Curtea reţine că art.21-52 din Constituţie cuprind numai o
enumerare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fără ca aceasta să însemne că
drepturile şi libertăţile fundamentale sunt limitate la acest catalog. Acestea sunt
drepturile şi libertăţile calificate ca fiind fundamentale, deci cele numite/ nominalizate în
mod expres. Prin urmare, în măsura în care un text constituţional cuprinde o valoare
supremă de natură constituţională, care reprezintă în sine un principiu director şi/ sau un
drept/ libertate fundamentală, calificată ca atare de Curtea Constituţională, catalogul
cuprins în Titlul II al Constituţiei se modelează în consecinţă.
47. Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și garanțiile lor nu pot
fi considerate un set difuz de elemente fără nicio legătură între ele, ci alcătuiesc un
sistem coerent și unitar de valori, întemeiat pe demnitatea umană. Pe lângă faptul că
drepturile şi libertăţile fundamentale calificate ca atare în Constituţie se întemeiază pe
demnitatea umană [Decizia nr.1109 din 8 septembrie 2009], aceasta, fiind o valoare
supremă a statului român, nu are numai o valoare proclamativă şi nu este golită de
conţinut normativ, ci, din contră, are valoare normativă şi poate fi calificată ca fiind un
drept fundamental cu un conţinut distinct ce pune în discuţie caracterul şi condiţia umană
a individului. În acest sens, chiar Curtea Constituţională a statuat că desconsiderarea
principiilor subiective care caracterizează fiinţa umană este contrară demnităţii umane,
făcând trimitere, în mod expres, la formula obiect-subiect teoretizată de Tribunalul
constituţional federal german în analiza conceptului de demnitate umană [Decizia nr.498
din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.650 din 26 iulie
2018, par.52]. Prin decizia menţionată, Curtea a subliniat faptul că un anumit cadru
normativ nu trebuie să desconsidere persoana şi să o plaseze într-un plan secund în
raport cu dorinţa statului de a ţine un dosar electronic de sănătate şi/sau de a centraliza
diverse date medicale.
48. Din cele de mai sus, rezultă că orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnităţii umane, dat fiind că este temeiul
acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnităţii umane, şi că,
întrucât demnitatea umană poate fi considerată drept fundamental cu valoare normativă
distinctă, trebuie acceptată posibilitatea încălcării nemijlocite a acesteia, distinct de
drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în Constituţie.
49. De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că însăși
esența Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este
respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană [Hotărârea din 29 aprilie 2002,
pronunţată în cauza Pretty împotriva Regatului Unit, par.65]. Orice atingere adusă
demnităţii umane afectează esenţa Convenţiei [Hotărârea din 2 iulie 2019, pronunţată în
cauza R.S. împotriva Ungariei, par.34].
50. Obiter dictum, Curtea observă că și Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a
statuat că ordinea juridică a Uniunii Europene, în mod netăgăduit, se străduiește să
asigure respectarea demnității umane ca principiu general de drept [Hotărârea din 14
octombrie 2004, pronunţată în cauza C-36/02 Omega Spielhallen- und
Automatenaufstellungs-GmbH, par.34]. A tolera o astfel de discriminare ar echivala, în
ceea ce privește o astfel de persoană, cu nerespectarea demnităţii și libertăţii la care
aceasta este îndreptăţită și pe care Curtea are datoria de a o proteja [Hotărârea din 30
aprilie 1996, pronunţată în cauza C-13/94 P împotriva S. şi Cornwall County Council,
par.22].
51. Curtea Constituţională federală germană, la rândul ei, a stabilit că
demnitatea umană, prevăzută în art.1 alin.(1) din Titlul I - Drepturi fundamentale din
Legea fundamentală este un drept fundamental [a se vedea, cu titlu de exemplu,
Hotărârile BVerfGE 1, 332 (347); 12, 113 (123); 15, 283 (286); 28, 151 (163); 28, 243
(263); 61, 126 (137); sau 109, 133 (151)]. De asemenea, Consiliul Constituţional francez,
prin Decizia nr.94-343/344 din 27 iulie 1994, a stabilit că demnitatea umană este un
principiu cu valoare constituţională [a se vedea şi Deciziile nr.2010-25QPC din 16
septembrie 2010 şi nr.2015-485QPC din 25 septembrie 2015].
52. Având în vedere, pe de o parte, art.1 alin.(3) din Constituţie, care califică
demnitatea umană drept valoare supremă a statului român, şi, pe de altă parte,
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului coroborată cu art.20 alin.(1) din
Constituție, plasat chiar în titlul II al Constituției – Drepturile, libertățile și îndatoririle
fundamentale, rezultă că demnitatea umană este însăși sursa, temeiul şi esența
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel că art.152 alin.(2) din Constituție prin
raportare la demnitatea umană se poate analiza din două perspective complementare:
principiu director în privința drepturilor și libertăților fundamentale și drept fundamental
distinct, iar înţelesul său bivalent se valorizează ca o limită a revizuirii Constituţiei în
sensul art.152 alin.(2) din Constituţie. Chiar dacă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene antereferită nu se valorizează în cadrul art.20, ci al art.148 din Constituție [a se
vedea Decizia nr.64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.286 din 28 aprilie 2015, par.30], dar având în vedere și art.52 alin.(3) din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia, în măsura în care
prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și
întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată, fără a
împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă [a se vedea mutatis mutandis şi
Decizia nr.216 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.548 din 3 iulie 2019, par.24], nu se poate decât întări ideea că demnitatea umană este
esența drepturilor și libertăților fundamentale şi că reprezintă în sine o limită a revizuirii
Constituţiei.
53. În accepţiunea demnităţii umane, omul trebuie să fie scop şi subiect al
acţiunii statului, şi nu mijloc sau obiect al acesteia, astfel că statul nu poate aplica omului
un tratament care să nege calitatea şi statutul său juridic de subiect de drept, întrucât se
ajunge la nesocotirea obligaţiei de respectare a esenţei umane a individului. Este
contrară demnităţii umane o conduită etatică ce pune sub semnul întrebării existenţa
subiectivă a individului sau dacă abţinerea într-un caz concret are ca rezultat
desconsiderarea arbitrară a demnităţii umane. De aceea, sunt incompatibile cu
demnitatea umană orice acţiuni/ inacţiuni care vizează sau au ca rezultat
desconsiderarea existenţei umane a individului, umilirea, stigmatizarea, persecutarea,
ostracizarea, punerea în afara legii sau aplicarea unui tratament dispreţuitor.
54. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că interdicţia generală de a acorda
amnistia sau graţierea în privinţa „faptelor” de corupţie are drept efect negarea vocaţiei
persoanelor care au săvârşit fapte de corupție să beneficieze de actul amnistiei sau
graţierii. Un asemenea tratament juridic, indiferent de nivelul său normativ, desconsideră
existenţa umană a individului, plasând, din punct de vedere uman, persoanele care au
săvârşite „fapte” de corupţie într-o situaţie de inferioritate, ceea ce se constituie într-o
limitare a demnităţii lor umane. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei
României limitează în mod excesiv puterea statului şi a posibilităţii sale de apreciere,
ceea ce afectează, în mod nepermis, exercitarea puterii publice în favoarea/ beneficiul
cetăţenilor. Astfel, ca efect al limitării puterii publice, o categorie de cetăţeni este privată
de o vocaţie pe considerente cu caracter circumstanţial, contrar demnităţii umane.
Curtea constată, astfel, că măsura preconizată reprezintă o desconsiderare a principiilor
subiective care caracterizează fiinţa umană, ceea ce se constituie, prin prisma art.152
alin.(2) din Constituţie, într-o atingere adusă demnităţii umane.
55. Prin urmare, Curtea constată că propunerea legislativă nu respectă justul
echilibru între două interese generale, şi anume cel de a se executa/ a se considera
executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente care ţin de
conduita condamnatului, expresie a efectivităţii justiţiei penale, şi cel al respectării
demnităţii umane, afectându-se, astfel, echilibrul sensibil existent între interesele statului
şi cele ale societăţii.
56. Având în vedere cele expuse, se constată că prevederile art.I pct.3 [cu
referire la art.73 alin.(3) lit.i)], pct.4 [cu referire la art.74 alin.(2) şi (3)] şi pct.5 [cu
referire la art.94 lit.d)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României
încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituţie coroborat cu art.1
alin.(3) şi art.16 din Constituție.
57. Nu în ultimul rând, Curtea subliniază că textele analizate se caracterizează
şi printr-o anumită redundanţă în sensul că interdicţia cuprinsă la art.I pct.4 [cu referire la
art.74 alin.(2) şi (3)] din propunere, deşi pare a se afla într-un raport de
complementaritate cu art.I pct.3 [cu referire la art.73 alin.(3) lit.i)] din aceeaşi propunere,
în realitate, unul dintre cele două texte este redundant pentru că nu poate exista o
iniţiativă legislativă în domeniu dacă nu se pot adopta legi de amnistie şi graţiere
colectivă şi invers.
58. În ceea ce priveşte art.I pct.6 [cu referire la art.115 alin.(6)] din propunerea
legislativă de revizuire a Constituţiei României, Curtea constată că revizuirea
constituţională preconizată interzice adoptarea de ordonanţe de urgenţă în domeniul
infracţiunilor, pedepselor şi regimului executării acestora; al acordării amnistiei sau a
graţierii colective şi al organizării şi funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi.
 59. Curtea reţine că ordonanţa de urgență este un act normativ emis în
virtutea delegării legislative acordate Guvernului direct prin art.115 alin.(4) din
Constituţie, fără ca acest lucru să însemne că legiuitorul constituant derivat nu poate
limita domeniul de reglementare al ordonanţei de urgenţă. De altfel, în acest sens,
legiuitorul constituant derivat, prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie
2003, a introdus o serie de limitări, limitări propuse a fi extinse şi în privinţa domeniilor
antereferite, aceste domenii urmând a deveni obiect exclusiv de reglementare al legii
organice.
60. Curtea observă că printr-o propunere legislativă de revizuire a Constituţiei,
iniţiată în cursul anului 2014, s-a încercat, de asemenea, modificarea art.115 alin.(6) din
Constituţie, în sensul că „(6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul
legilor constituţionale ori privind regimul infracţiunilor, pedepselor şi al executării
acestora, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza
măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”. Curtea, prin Decizia nr.80
din 16 februarie 2014, par.339, a statuat că „modificarea propusă la art.115 alin.(6) din
Constituţie vizează lipsa competenţei materiale a Guvernului de a adopta ordonanţe de
urgenţă cu privire la regimul infracţiunilor, pedepselor şi al executării acestora, ceea ce
este de natură a înlătura posibilitatea incriminării prin ordonanţă de urgenţă, act
normativ care intră în vigoare în ziua publicării sale. Se evită situaţia calificării drept
infracţiune a faptelor săvârşite chiar în ziua publicării ordonanţei de urgenţă în Monitorul
Oficial al României, Partea I (a se vedea, cu privire la o situaţie similară, Decizia nr.28 din
5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164 din 27 martie
2013), întrucât domeniul menţionat va putea fi reglementat numai prin lege organică,
care, potrivit art.78 din Constituţie, intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o
dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Aşadar, Curtea a constatat că o asemenea soluţie
normativă nu încalcă limitele revizuirii, astfel că şi în cauza de faţă, cu privire la
trimiterea pe care norma analizată o realizează la art.73 alin.(3) lit.h) din Constituţie,
eadem ratio nu se poate reţine încălcarea limitelor revizuirii.
61. Curtea reţine, de asemenea, că limitarea sferei de reglementare a
ordonanţei de urgenţă în privinţa acordării amnistiei sau graţierii colective, a organizării şi
funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului
Public şi a Curţii de Conturi nu încalcă limitele revizuirii, legiuitorul constituant derivat
având competenţa de a limita sfera de aplicare a ordonanţei de urgenţă.
62. Totodată, Curtea reţine că textul în vigoare al art.115 alin.(6) din
Constituţie se referă, de principiu, la faptul că ordonanţele de urgenţă nu pot afecta
regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile şi îndatoririle
prevăzute de Constituție, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a
unor bunuri în proprietate publică. Prin Decizia nr.1189 din 6 noiembrie 2008, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din 25 noiembrie 2008, Curtea a statuat că
sensul juridic al noţiunii de „a afecta” din cuprinsul art.115 alin.(6) din Constituţie este
acela de „a suprima”, „a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a leza”, „a antrena
consecinţe negative”; în schimb, ordonanţele de urgenţă pot fi adoptate dacă, prin
reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile antereferite [a se
vedea mutatis mutandis şi Decizia nr.297 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.328 din 18 mai 2010, Decizia nr.1105 din 21 septembrie
2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.684 din 8 octombrie 2010,
sau Decizia nr.1610 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.863 din 23 decembrie 2010]. Prin urmare, concepţia de ansamblu a textului
analizat este aceea ca ordonanţa de urgenţă să nu antrezeneze consecinţe negative/
lezeze/ vatăme/ prejudicieze instituțiile fundamentale ale statului, drepturile, libertățile şi
îndatoririle prevăzute de Constituție şi drepturile electorale. Mai mult, chiar şi interdicţia
reglementării prin ordonanţă de urgenţă a măsurilor de trecere silită a unor bunuri în
proprietate publică constituie o garanţie a dreptului de proprietate privată în sensul de a
evita afectarea acesteia. Or, textul preconizat, mai ales în privinţa trimiterii la art.73 alin.
(3) lit.l) din Constituţie, se referă la o interdicţie generală de reglementare, nefiind,
aşadar, într-o unitate conceptuală cu textul în vigoare, iar limitarea în mod absolut a
sferei de incidenţă a ordonanţei de urgenţă în domeniile prevăzute de art.73 alin.(3) lit.l)
din Constituţie poate avea consecinţe negative asupra activităţii instituţiilor publice
respective.
63. Având în vedere cele expuse, se constată că prevederile art.I pct.6 [cu
referire la art.115 alin.(6)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României
nu încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituţie.
64. Cu privire la art.I pct.7 [cu referire la art.146 lit.a 1)] din propunerea
legislativă de revizuire a Constituției, Curtea reţine că, de principiu, reglementarea unui
control de constituţionalitate exercitat în mod direct cu privire la ordonanţele Guvernului
nu încalcă limitele revizuirii Constituţiei prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituţie.
65. Totuşi, Curtea constată că textul analizat este redactat într-un mod
deficitar. Astfel, din modul de redactare a acestuia, nu se poate determina dacă este
reglementat un control de constituţionalitate a priori sau a posteriori. Dacă se apreciază
că textul analizat vizează un control de constituţionalitate a priori, se poate constata că
acesta nu este corelat cu art.115 alin.(1)-(3) şi (5) din Constituţie. Mai mult, chiar dacă s-
ar realiza corelarea menţionată, se ridică problema unei antinomii conceptuale între
raţiunea de adoptare a ordonanţelor şi întinderea procedurii în faţa Curţii Constituţionale.
Cu referire la ordonanţa adoptată în temeiul unei legi speciale de abilitare, Curtea, în
jurisprudenţa sa [a se vedea Decizia nr.1 din 12 ianuarie 2017, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.57 din 19 ianuarie 2017, par.37], a statuat că astfel se
realizează continuitatea actului legislativ pe tot parcursul anului şi, pe de altă parte, se
asigură Guvernului posibilitatea de a adopta acte de reglementare primară în mod
eficient pentru realizarea programului său de guvernare. Este adevărat că legea de
abilitare poate prevede abilitarea Guvernului de a adopta ordonanţe şi pentru perioadele
cât Parlamentul se află în sesiune, însă, de cele mai multe ori, aceasta abilitează
Guvernul de a adopta ordonanţe în perioadele dintre sesiunile parlamentare. Or, a
contesta aceste ordonanţe pe calea controlului de constituţionalitate a priori ar echivala,
având în vedere durata procedurii în faţa Curţii Constituţionale, cu afectarea competenţei
Guvernului de a emite ordonanţe şi a continuităţii actului legislativ pe tot parcursul
anului. De asemenea, cu referire la ordonanţa de urgenţă, Curtea constată că, potrivit
art.115 alin.(4) din Constituţie, „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în
situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a
motiva urgenţa în cuprinsul acestora”. Or, a contesta ordonanţele de urgenţă pe calea
controlului de constituţionalitate a priori ar echivala, având în vedere durata procedurii în
faţa Curţii Constituţionale, cu afectarea capacităţii Guvernului de a răspunde în mod
eficient unei situaţii extraordinare şi, în acelaşi timp, ar afecta regimul juridic al
ordonanţei de urgenţă. De asemenea, trebuie realizată şi corelarea cu art.146 lit.a) teza
întâi din Constituţie, în sensul că se pune problema raportului existent între soluţia
legislativă preconizată şi competenţa Curţii Constituţionale de a verifica pe calea
controlului a priori constituţionalitatea ordonanţelor/ ordonanţelor de urgenţă prin
intermediul legilor de aprobare.
66. Dacă, în schimb, se apreciază că textul analizat vizează un control de
constituţionalitate a posteriori, trebuie avut în vedere faptul că ordonanţa simplă intră în
vigoare la 3 zile de la publicare, în timp ce ordonanţa de urgenţă în ziua publicării. Dacă,
în acest ultim caz, controlul de constituţionalitate ar purta asupra unui act aflat în dreptul
pozitiv, în primul caz, ipotetic, Curtea ar putea să se pronunţe asupra ordonanţei înainte
ca ea să fi intrat în vigoare. Mai mult, în practica legislativă se pot ivi situaţii în care
ordonanţa nu intră în vigoare la data publicării, ci la o altă dată prevăzută în corpul său,
caz în care Curtea ar urma să se pronunţe asupra unui text care încă nu este în vigoare.
Prin urmare, având în vedere şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, potrivit
căreia controlul de constituţionalitate abstract a posteriori [a se vedea Decizia nr.64 din 9
februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.145 din 27 februarie
2017] vizează o normă aflată în vigoare la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale,
ar fi de recomandat ca din textul menţionat să reiasă faptul că obiectul controlului de
constituţionalitate poartă asupra unei ordonanţe în vigoare. De asemenea, trebuie
realizată şi corelarea cu art.146 lit.d) teza întâi din Constituţie, în sensul că se pune
problema raportului existent între soluţia legislativă preconizată şi competenţa Curţii
Constituţionale de a controla pe calea controlului concret a posteriori constituţionalitatea
ordonanţelor/ ordonanţelor de urgenţă.
67. Curtea subliniază că instanţa constituţională nu se poate substitui
legiuitorului constituant derivat, pe calea interpretării normei constituţionale analizate,
pentru a determina regimul juridic al controlului de constituționalitate preconizat. Prin
urmare, revine legiuitorului constituant derivat, și nu Curții Constituționale, obligaţia ca,
în funcţie de opţiunea sa, să reglementeze în mod corespunzător noua soluţie normativă
preconizată în privinţa caracterului a priori sau a posteriori a controlului de
constituționalitate antereferit şi a raportului în care acesta se află cu celelalte atribuţii ale
Curţii Constituţionale.
68. Totodată, Curtea constată că se impune corelarea textului analizat cu
art.147 alin.(4) din Constituţie, în sensul indicării efectelor specifice ale deciziilor Curţii
Constituţionale astfel pronunţate.
69. Având în vedere cele expuse, art.I pct.7 [cu referire la art.146 lit.a 1)] din
propunerea legislativă de revizuire a Constituției respectă limitele revizuirii prevăzute de
art.152 alin.(2) din Constituție.
70. Cu privire la art.I pct.7 [cu referire la art.146 lit.d)] din propunerea
legislativă de revizuire a Constituției, Curtea reţine că se propune eliminarea controlului
de constituţionalitate a posteriori abstract exercitat la sesizarea Avocatului Poporului.
71. Prin Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.187-191, Curtea a statuat că,
în prezent, una dintre modalităţile prin care Legea fundamentală îi oferă Avocatului
Poporului posibilitatea de a-şi realiza rolul consacrat la nivel constituţional este cuprinsă
în art.146 lit.d) teza a doua şi constă în competenţa acestuia de a ridica în mod direct
excepţii de neconstituţionalitate. Menţiunea care se propune a fi introdusă în cuprinsul
art.58 alin.(1) din Constituţie, referitoare la promovarea şi apărarea drepturilor şi
libertăţilor „cetăţenilor” numai în raporturile acestora cu autorităţile publice, este de
natură să pună în discuţie posibilitatea exercitării efective şi eficiente de către Avocatul
Poporului a acestui drept, de vreme ce există şi legi sau ordonanţe ale Guvernului, simple
sau de urgenţă, care nu vizează raporturile cetăţenilor cu autorităţile publice. O posibilă
limitare a dreptului Avocatului Poporului de a contesta constituţionalitatea unor astfel de
acte normative pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ar fi antinomică faţă de
prevederile art.146 lit.d) din Constituţie, care acordă Avocatului Poporului atribuţia
expresă de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la legi şi ordonanţe ale Guvernului,
fără să facă nicio distincţie după cum acestea au sau nu în obiectul lor de reglementare
prevederi referitoare la protecţia drepturilor omului. O constatare similară se regăseşte şi
în avizul Comisiei de la Veneţia mai sus citat, în sensul că, „în cazul în care Avocatul
Poporului nu ar putea să sesizeze Curtea Constituţională cu privire la ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului în toate cazurile - nu numai în cazurile privind drepturile omului -,
ar exista o lacună serioasă în controlul necesar al unor astfel de ordonanţe. Niciun alt
organism al statului, altul decât Avocatul Poporului, nu poate face apel în mod direct
împotriva unor astfel de ordonanţe în faţa Curţii Constituţionale şi, în consecinţă, toate
ordonanţele de urgenţă, care nu se referă la drepturile omului, nu ar putea fi deloc
controlate” (paragraful 55). De altfel, referindu-se la ipoteza în care Avocatul Poporului ar
fi privat de posibilitatea contestării constituţionalităţii ordonanţelor de urgenţă ale
Guvernului în mod direct, independent de existenţa unui proces judiciar, Comisia de la
Veneţia a apreciat că „o astfel de lacună gravă în sistemul de control democratic şi
echilibru instituţional nu poate fi justificată prin pretinsa urgenţă a măsurilor adoptate”
(paragraful 55).
72. Curtea a mai reţinut că un raţionament asemănător este aplicabil şi în cazul
legilor. Este adevărat că acestea pot fi supuse controlului de constituţionalitate anterior
promulgării acestora, potrivit art.146 lit.a) teza întâi din Constituţie, la sesizarea anumitor
subiecte de drept, expres precizate în textul constituţional, printre care se numără şi
Avocatul Poporului. Dar, odată intrate în vigoare, legile, la fel ca şi ordonanţele, nu mai
pot fi supuse controlului de constituţionalitate decât cu prilejul aplicării lor în cadrul unui
proces aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, la cererea
părţilor, a procurorului sau a instanţei, din oficiu. Or, este posibil ca niciunul dintre
subiectele de drept enumerate să nu aibă iniţiativa invocării unei excepţii de
neconstituţionalitate şi, din acest motiv, să se menţină în fondul activ al legislaţiei
reglementări neconstituţionale, ceea ce ar fi în contradicţie cu principiul statului de drept,
ca trăsătură fundamentală a statului român şi ca premisă a consacrării, garantării,
menţinerii şi apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Ca atare, Curtea a reţinut că
circumstanţierea sferei de acţiune a Avocatului Poporului exclusiv la raporturile
cetăţenilor cu autorităţile publice afectează rolul acestuia în apărarea drepturilor omului
împotriva oricăror încălcări, care pot proveni de la orice tip de entitate. Iar o asemenea
limitare se constituie, în unele situaţii, într-o suprimare a uneia dintre garanţiile
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, contrar art.152 alin.(2) din Constituţie.
73. În cauza de faţă, Curtea constată că, din moment ce prin decizia
antereferită a considerat că limitarea atribuţiei Avocatului Poporului de a contesta direct
în faţa Curţii Constituţionale constituţionalitatea numai a acelor legi care privesc
raporturile dintre cetăţeni şi autorităţile publice este neconstituţională, rezultă că, cu atât
mai mult, eliminarea în sine a atribuţiei Avocatului Poporului de a contesta în mod direct
constituţionalitatea legilor în faţa Curţii Constituţionale încalcă limitele revizuirii stabilite
în art.152 alin.(2) din Constituţie, fiind o suprimare a unei garanţii instituţionale asociate
apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Curtea reiterează, în acest context, faptul
că protecţia constituţională a cetăţeanului este una ascendentă, astfel că şi revizuirile
constituţionale trebuie să acorde o protecţie din ce în ce mai sporită acestuia [protecţia
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în accepţiunea art.152 alin.(2) din Constituţie,
poate cunoaşte doar o orientare ascendentă – Decizia nr.80 din 16 februarie 2014,
par.65].
74. Având în vedere cele expuse, art.I pct.7 [cu referire la art.146 lit.d)] din
propunerea legislativă de revizuire a Constituției încalcă limitele revizuirii prevăzute de
art.152 alin.(2) din Constituție.
75. Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) teza finală, al art.150
alin.(1) şi al art.152 din Constituţie, precum şi al art.19-21 din Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Constată că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României [Pl-x
331/3.07.2019] a fost iniţiată cu respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din Constituţie.
2. Constată că art.I pct.1 [cu referire la art.37 alin.(3)], pct.2 [cu referire la art.38],
pct.6 [cu referire la art.115 alin.(6)] şi pct.7 [cu referire la art.146 lit.a 1)] din propunerea
legislativă de revizuire a Constituţiei României [Pl-x 331/3.07.2019] nu încalcă limitele
revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituţie.
3. Constată că art.I pct.3 [cu referire la art.73 alin.(3) lit.i)], pct.4 [cu referire la
art.74 alin.(2) şi (3)], pct.5 [cu referire la art.94 lit.d)] şi pct.7 [cu referire la art.146 lit.d)]
din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României [Pl-x 331/3.07.2019]
încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituţie.
4. Supune atenţiei Parlamentului observaţiile privind art.I pct.1 [cu referire la art.37
alin.(3)], pct.2 [cu referire la art.38], pct.6 [cu referire la art.115 alin.(6)] şi pct.7 [cu
referire la art.146 lit.a1)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României
[Pl-x 331/3.07.2019].
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui Camerei Deputaţilor şi iniţiatorilor propunerii
legislative de revizuire a Constituţiei României [Pl-x 331/3.07.2019] şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din 18 iulie 2019.
 DECIZIA Nr.465
din 18 iulie 2019

asupra propunerii legislative pentru revizuirea Constituţiei

României
[Pl-x 332/3.07.2019]

Publicată în Monitorul Oficial nr.645 din 05.08.2019

Valer Dorneanu - preşedinte

Cristian Deliorga - judecător
Marian Enache - judecător
Daniel Marius - judecător
Morar
Mona-Maria - judecător
Pivniceru
Gheorghe Stan - judecător
Livia Doina - judecător
Stanciu
Varga Attila - judecător
Benke Károly - magistrat-
asistent şef

1. Pe rol se află examinarea din oficiu a propunerii legislative pentru revizuirea

Constituţiei României, cauză ce formează obiectul Dosarului Curţii
Constituţionale nr.2087A/2/2019.
2. Propunerea legislativă pentru revizuirea Constituţiei României, semnată de
un număr de un număr de 131 deputaţi şi 9 senatori, a fost transmisă de preşedintele
Camerei Deputaţilor şi înregistrată la Curtea Constituţională cu nr.5639/9 iulie 2019.
3. Propunerea legislativă pentru revizuirea Constituţiei României are
următoarea redactare:
„Art.I – Constituţia României, revizuită prin Legea nr.429/2003, aprobată prin
referendumul naţional organizat în zilele de 18-19 octombrie 2003 şi republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003, se modifică şi se
completează după cum urmează:
1. După alineatul (2) al articolului 37, se introduce un nou alineat,
alineatul (21), cu următorul cuprins:
«(21) Nu pot fi aleși în organele administrației publice centrale şi locale, în Camera
Deputaților, în Senat şi în funcția de Președinte al României, cetățenii condamnați
definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, până la
intervenirea unei situații care înlătură consecințele condamnării».
2. La articolul 94, litera d) se modifică şi va avea următorul cuprins:
Articolul 94 – Alte atribuţii
«Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
[…]
d) acordă graţierea individuală; nu poate acorda graţiere pentru infracţiuni
de corupţie».
3. La articolul 115, alineatul (6) se modifică şi va avea următorul cuprins:
«Ordonanțele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu
pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile şi
îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale, nu pot reglementa în
domeniul infracţiunilor, pedepselor şi regimului executării acestora, precum şi
al organizării judiciare şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietate publică».
4. La articolul 146, după litera c) se introduce o nouă literă, litera c 1), cu
următorul cuprins:
 «c1) hotărăște asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind ordonanțele, la
sesizarea Președintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui
număr de cel puţin 50 de deputați sau de cel puţin 25 de senatori; excepţia se poate
înainta în termen de 5 zile de la publicarea ordonanţei în Monitorul Oficial al României,
Partea I;».
Art.II – Revizuirea Constituţiei se supune aprobării prin referendum, organizat
potrivit dispoziţiilor art.151 alin.(3) din Constituţia României, republicată”.

CURTEA,
examinând propunerea legislativă pentru revizuirea Constituţiei României, raportul
întocmit de judecătorul–raportor, dispoziţiile Constituţiei, precum şi prevederile Legii
nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
4. Propunerea legislativă pentru revizuirea Constituţiei României este însoţită
de expunerea de motive şi Avizul Consiliului Legislativ nr.579 din 8 iulie 2019, fiind
înregistrată la Camera Deputaţilor sub nr.Pl-x 332 din 3 iulie 2019.
5. Curtea reţine că expunerea de motive a propunerii legislative menţionate la
par.4 al prezentei decizii face referire la referendumul consultativ din data de 26 mai
2019, referendum validat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 27 iunie 2019. Prin
hotărârea menţionată, Curtea a respins şi contestaţiile de anulare a referendumului
formulate ulterior desfăşurării acestuia [nefiind formulate contestaţii înainte de data
desfăşurării referendumului], contestaţii care au avut în vedere, printre altele, faptul că
referendumul a avut ca obiect probleme ce implică revizuirea Constituției, ceea ce ar
contraveni procedurii specific reglementate în acest sens de art.150 și art.151 din
Constituție. Cu privire la acest aspect, Curtea a statuat (par.52 al hotărârii) că rezultatul
referendumului consultativ oferă doar o orientare politică în privința problemelor de
interes național care au format obiectul consultării. Decizia asupra modului în care voința
exprimată la referendum va fi pusă în operă revine, însă, autorităților publice cu
competențe în materie. De asemenea, indiferent de conținutul întrebărilor adresate
poporului cu prilejul unui referendum consultativ, revizuirea Constituției urmează
procedura reglementată prin dispozițiile art.150-152 din Legea fundamentală, texte care
stabilesc inițiatorii, regulile de dezbatere, adoptare și aprobare a legii de revizuire a
Constituției, precum și limitele revizuirii. Spre deosebire de referendumul de revizuire a
Constituţiei reglementat la art.151 alin.(3) din Constituţie, care are caracter decizional,
referendumul consultativ, indiferent de întrebările supuse poporului și tematica acestuia,
rămâne o consultare cu efecte politice. Prin urmare, referendumul consultativ are efecte
strict politice, pune în discuţie un angajament al clasei politice de a respecta voinţa
poporului şi nu obligă la revizuirea Constituţiei. Dacă însă titularii dreptului de revizuire a
Constituţiei formulează o asemenea iniţiativă, aceasta trebuie să respecte prevederile
art.152 alin.(1) şi (2) din Constituţie referitoare la limitele revizuirii, aşadar, în discuţie
sunt alţi parametrii constituţionali în raport cu cei aplicabili referendumului consultativ.
Astfel cum s-a arătat, fiecare procedură în sine se supune unor exigenţe constituţionale
diferite, implică tipologii de răspunderi, de asemenea, diferite şi, prin urmare, Curtea
urmează a analiza prezenta iniţiativă de revizuire a Constituţiei exclusiv prin raportare la
art.150-152 din Constituţie, întrucât dispoziţiile art.90 şi art.146 lit.i) din Constituţie nu au
incidenţă în cadrul procedurii de revizuire a Constituţiei.
6. Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauză este
prevăzută de dispoziţiile art.146 lit.a) teza finală din Constituţie, potrivit cărora Curtea
Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. În
exercitarea acestei atribuții, Curtea Constituțională se pronunţă asupra îndeplinirii
condiţiilor constituţionale de formă şi de fond privind revizuirea Constituţiei, prevăzute de
Titlul VII al Legii fundamentale - „Revizuirea Constituţiei”, condiţii care se referă la
iniţiativa şi limitele revizuirii.
7. Potrivit art.63 alin.(4) teza a doua din Constituţie, revizuirea Constituţiei nu
se poate realiza în perioada în care mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea
legală a noului Parlament, iar, conform art.152 alin.(3) din Constituţie revizuirea
Constituţiei, este interzisă pe durata stării de asediu sau de urgenţă ori pe timp de război.
Curtea constată că în cauză nu subzistă niciuna dintre situaţiile la care fac referire textele
constituţionale menţionate, fiind întrunite condiţiile de constituţionalitate extrinsecă a
iniţiativei de revizuire.
 8. Potrivit art.150 alin.(1) din Constituţie, „Revizuirea Constituţiei poate fi
iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din
numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu
drept de vot”. În cauză, propunerea legislativă pentru revizuirea Constituţiei României
este semnată de un număr de 131 deputaţi, număr care reprezintă mai mult de o pătrime
din numărul deputaților. Curtea mai reţine că semnăturile celor 9 senatori nu pot fi luate
în considerare, întrucât textul constituţional face referire la un număr „de cel puţin o
pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor”, neputându-se, astfel, adiţiona
numărul deputaţilor cu cel al senatorilor pentru a se întruni numărul minim al acestui
subiect colectiv care poate exercita iniţiativa de revizuire a Constituţiei. Astfel, având în
vedere numărul deputaţilor care au semnat iniţiativa de revizuire a Constituţiei, rezultă
că exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă a revizuirii Constituţiei s-a realizat cu
respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din Constituţie.
9. Prin urmare, Curtea constată că propunerea legislativă pentru revizuirea
Constituţiei României a fost iniţiată cu respectarea prevederilor art.63 alin.(4) teza a
doua, art.150 alin.(1) şi art.152 alin.(3) din Constituţie.
10. În ceea ce priveşte limitele revizuirii, art.152 alin.(1) şi (2) din Constituţie
prevede următoarele: „(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional,
independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot
forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat
suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor
acestora”.
11. Pronunţarea cu privire la constituţionalitatea intrinsecă a propunerii
legislative impune analiza modificărilor preconizate prin raportare la dispoziţiile art.152
alin.(1) şi (2) din Constituţie, pentru a determina dacă obiectul revizuirii îl constituie
caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană
de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi
limba oficială, precum şi dacă aceste modificări au ca efect suprimarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale sau a garanţiilor acestora. Având în vedere natura modificărilor
preconizate, Curtea reţine că prezenta propunere legislativă pentru revizuirea Constituţiei
României nu pune în discuţie limitele revizuirii Constituţiei prevăzute de art.151 alin.(1)
din Constituţie, astfel încât, în cauză, analiza sa va privi numai dispoziţiile art.152 alin.(2)
din Constituţie.
12. Prin articolul unic pct.1 [cu referire la art.37 alin.(2 1)] din propunerea
legislativă, se preconizează stabilirea unei noi interdicţii pentru cetățenii condamnați
definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, până la
intervenirea unei situații care înlătură consecințele condamnării, cu referire la alegerea
acestora în organele administrației publice centrale şi locale, în Camera Deputaților, în
Senat şi în funcția de Președinte al României.
13. Potrivit art.53 lit.a) şi b) din Codul penal, detenţiunea pe viaţă şi
închisoarea constituie pedepse principale; totodată, conform art.56 şi art.60 din acelaşi
cod, acestea constau în privarea de libertate pe durată nedeterminată sau determinată,
după caz. Instanţa judecătorească, prin hotărârea de condamnare, poate aplica atât
pedepse accesorii, constând în interzicerea exercitării unor drepturi, cât şi pedepse
complementare, constând în interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară
sau publicarea hotărârii de condamnare [a se vedea art.54, art.55 art.65 alin.(1) şi art.66
alin.(1) din Codul penal]. Potrivit art.65 alin.(3) din Codul penal, „Pedeapsa accesorie a
interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost
executată sau considerată ca executată”. Potrivit art.68 alin.(1) lit.b) şi c) din Codul
penal, „(1) Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe: […]
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de
pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după
expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate”.
14. Curtea reţine că pedeapsa accesorie ce constă în interzicerea exercitării
unor drepturi operează numai dacă instanţa judecătorească a dispus interzicerea
respectivelor drepturi ca pedeapsă complementară [ope iudicis, şi nu ope legis]. Printre
aceste drepturi se regăseşte şi dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice, care poate fi interzis până la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei principale privative de libertate [ca pedeapsă accesorie] şi până la o perioadă
de la unu la 5 ani de la momentul menţionat la art.68 alin.(1) lit.b) şi c) din Codul penal
[pedeapsă complementară]. Această interzicere înseamnă excluderea condamnatului de
la posibilitatea de a candida la alegerile parlamentare, prezidenţiale, la alegerile pentru
Parlamentul European şi la alegerea autorităţilor publice locale.
15. Prin Decizia nr.304 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.520 din 5 iulie 2017, par.32, Curtea a statuat că „legiuitorul poate
conferi condamnării penale efecte juridice care excedează sancţiunea penală,
reglementând decăderi, interdicţii sau incapacităţi care rezultă din condamnare. Aceste
consecinţe extrapenale care derivă din condamnare operează în condiţiile şi termenele
stabilite de lege”. În ceea ce priveşte termenele pe durata cărora sunt incidente
decăderile, interdicţiile sau incapacităţile, legiuitorul conferă instituţiei reabilitării - cauză
legală şi personală de înlăturare a consecinţelor condamnării - efecte constând în
încetarea decăderilor şi interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor care rezultă din
condamnare [art.169 alin.(1) din Codul penal]. Cu alte cuvinte, consecinţele extrapenale
ale condamnării se produc atâta vreme cât nu a intervenit reabilitarea de drept sau
judecătorească a persoanei fizice. Reabilitarea judecătorească (facultativă) constituie
forma tipică a reabilitării, care se poate obţine, la cerere, prin hotărârea instanţei de
judecată (ope iudicis), în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, având
ca efect înlăturarea consecinţelor condamnării. Prin art.166 alin.(1) din Codul penal se
stabilesc condiţii cu privire la gravitatea condamnării şi termenele după care fostul
condamnat poate formula cererea de reabilitare. Dispoziţiile art.167 din Codul penal
stabilesc calculul termenului de reabilitare, iar cele ale art.168, condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească cererea de reabilitare judecătorească. Potrivit art.537 din Codul de
procedură penală, după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instanţa dispune
să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea de condamnare, menţiunea având efect
tocmai sub aspectul încetării decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor [par.33].
16. Efectele reabilitării se produc pentru viitor. Înlăturarea consecinţelor
condamnării vizează nu numai materia dreptului penal (spre exemplu, în cazul săvârşirii
din nou a unei infracţiuni, nu va fi atrasă starea de recidivă sau persoana va putea să
beneficieze, în condiţiile legii, de instituţia renunţării la aplicarea pedepsei [art.80 alin.(2)
lit.a) din Codul penal] ori a amânării aplicării pedepsei [art.83 alin.(1) lit.b) din Codul
penal] sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei [art.91 alin.(1) lit.b)] din
Codul penal), ci şi consecinţele extrapenale care au derivat din condamnare, decăderile,
interdicţiile sau incapacităţile încetând odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de
reabilitare [art.169 alin.(1) din Codul penal]. Consecinţele extrapenale care derivă din
condamnare şi care vizează decăderi, interdicţii sau incapacităţi încetează şi prin
aplicarea legii penale de dezincriminare. Art.4 din Codul penal prevede expres că „legea
penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de
legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de
siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale
hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a
legii noi”. Deşi norma penală face vorbire despre consecinţele penale ale hotărârilor
judecătoreşti, este evident că efectele dezincriminării faptei penale nu pot fi limitate doar
la aceste aspecte, ci se aplică şi cu privire la consecinţele extrapenale ale hotărârilor
judecătoreşti, care sunt în mod direct şi inseparabil legate de incidenţa legii penale. Or,
potrivit art.4 teza întâi din Codul penal, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, legea
penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, deci, în mod implicit, consecinţele
extrapenale încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Aceleaşi consecinţe extrapenale
sunt înlăturate şi în cazul amnistiei postcondamnatorii. Amnistia se realizează prin lege şi
este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar dacă intervine după condamnare,
potrivit art.152 alin.(1) teza a doua din Codul penal, „ea înlătură şi executarea pedepsei
pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării”. Cu alte cuvinte, efectele
amnistiei postcondamnatorii vizează atât sfera penală, înlăturând executarea pedepsei
aplicate sau a restului de pedeapsă, în cazul în care executarea a început, cât şi sfera
extrapenală, înlăturând toate celelalte consecinţe pe care condamnarea le-a produs
[par.34-36].
 17. Toate consecinţele extrapenale care derivă dintr-o condamnare nu
reprezintă altceva decât efecte juridice inerente unei hotărâri judecătoreşti de
condamnare penală pe care legea extrapenală le consacră în domeniul ei specific de
incidenţă, înlăturarea acestor consecinţe extrapenale operează în baza dispoziţiilor
Codului penal, partea generală. Faptul că legea specială, extrapenală, foloseşte diferite
sintagme precum „nu au suferit condamnări penale”, „persoana nu a fost condamnată
pentru săvârşirea unei infracţiuni” sau „nu are antecedente penale” nu înseamnă că
aceasta poate completa/ modifica/deroga de la dispoziţiile Codului penal, sub aspectul
condiţiilor şi termenelor în care sunt înlăturate consecinţele unei condamnări penale.
Consecinţele juridice ale legii de dezincriminare sau de amnistie sau cele ale unei hotărâri
judecătoreşti de reabilitare, pronunţate în condiţiile legii, rămân guvernate de Codul
penal, lege care reglementează condiţiile în care pot fi înlăturate consecinţele juridice
penale şi extrapenale ale unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Prin urmare, apare
cu evidenţă că, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, sintagma „nu au suferit condamnări
penale” încetează să mai constituie o interdicţie la dobândirea calităţii de membru al
Guvernului în ceea ce priveşte persoanele care cad sub incidenţa/sunt beneficiare ale
unei legi de dezincriminare sau de amnistie sau care au fost reabilitate printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, persoane cu privire la care condamnarea penală încetează să
mai producă efectele extrapenale prevăzute de lege. Orice altă interpretare dată
sintagmei „nu au suferit condamnări penale” din cuprinsul art.2 din Legea nr.90/2001 ar
fi contrară literei şi spiritului Constituţiei [par.37].
18. Analizând noul text preconizat a fi introdus în corpul art.37 din Constituţie,
Curtea reţine că acesta prevede, distinct de existenţa unei pedepse accesorii sau
complementare aplicate, ca cetăţeanul condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de
libertate, pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, să nu poată fi ales în funcţiile
enumerate până la intervenirea unei situații care înlătură consecințele condamnării. Acest
text vizează introducerea unei noi condiţii cu privire la dreptul de a fi ales în funcţia de
Preşedinte al României, deputat, senator sau membru ales în organele administraţiei
publice locale.
19. Curtea constată că iniţiative de revizuire a Constituţiei care stabileau
condiţionări ale dreptului de a fi ales au mai format obiect al controlului de
constituţionalitate reglementat de art.146 lit.a) teza a doua din Constituţie. Astfel, prin
Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.246 din 7 aprilie 2014, Curtea, având în vedere intensitatea condiţionărilor impuse
dreptului de a fi ales – respectiv, condiţionarea participării candidaţilor la alegerile pentru
Senat, pentru Camera Deputaţilor şi pentru funcţia de Preşedinte al României de
domiciliul lor în România cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor - a constatat
încălcarea limitelor revizuirii Constituţiei, întrucât erau suprimate principiul universalităţii
drepturilor, dreptul de a fi ales al cetăţenilor cu domiciliul în România care nu îndeplinesc
noua ipoteză normativă restrictivă, precum şi o garanţie a acestuia, egalitatea în
drepturi.
20. Raportat la cauza de faţă, având în vedere noua condiţie preconizată cu
privire la dreptul de a fi ales, Curtea constată că, din perspectiva unui cetăţean aflat în
ipoteza normei, nu se poate afirma că pe perioada de timp respectivă, din moment ce
acestuia nu i s-a aplicat vreo pedeapsă accesorie/ complementară, i se suprimă, prin
efectul noului text, dreptul de a fi ales sau o garanţie a acestuia, respectiv principiul
egalităţii. Legiuitorul este competent să confere condamnării penale efecte juridice care
excedează sancţiunea penală, reglementând decăderi, interdicţii sau incapacităţi care
rezultă din condamnare, cu atât mai mult legiuitorul constituţional poate stabili astfel de
decăderi, interdicţii sau incapacităţi care rezultă din condamnarea definitivă, respectiv
dintr-o hotărâre judecătorească ce înlătură prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art.23
alin.(11) din Constituţie. Faptul generator al interdicţiei este condamnarea definitivă,
căreia legiuitorul constituţional îi poate ataşa consecinţe extrapenale, de natură obiectivă
şi justificată de exigenţele de integritate care trebuie să caracterizeze funcţia publică,
chiar altele decât pedeapsa accesorie/ complementară referitoare la dreptul de a fi ales
în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice. Prin urmare, măsura nu trebuie
privită ca o lezare/ afectare/ suprimare a dreptului de a fi ales, ci una care stabileşte
condiţiile obiective ce caracterizează dreptul de a fi ales. Obiter dictum, având în vedere
textul analizat, art.66 alin.(1) lit.a) teza întâi din Codul penal va deveni redundant, pentru
că, indiferent dacă se aplică sau nu o pedeapsă accesorie/ complementară constând în
dreptul de a fi ales în autorităţile publice, interdicţia de drept de natură constituţională va
fi cea care se aplică ex lege în situaţia dată.
21. Curtea mai constată că, indiferent de modul de individualizare a pedepsei,
interdicţia analizată se va aplica în măsura în care a fost pronunţată o hotărâre definitivă
de condamnare, ea fiind de ordin constituţional. Curtea, în jurisprudenţa sa [Decizia
nr.582 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.731 din 21
septembrie 2016, par.52], a statuat: „constatarea ilicitului penal printr-o hotărâre
judecătorească definitivă înlătură prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate şi o
plasează prin ea însăşi în afara cadrului legal de exercitare a funcţiei. De aceea,
condamnarea în sine este cea care determină pierderea integrităţii/probităţii, element
fundamental al exercitării autorităţii publice fără de care persoana care ocupă respectiva
funcţie publică nu mai are legitimitatea de a-şi continua activitatea. Modalitatea de
executare a pedepsei aplicate de către instanţa judecătorească nu este decât un mijloc
de individualizare a executării pedepsei, care […] vizează indirect valoarea protejată,
respectiv integritatea/probitatea persoanei”.
22. Curtea mai subliniază că textul vizează doar condamnările definitive ce
privesc infracţiuni săvârşite cu intenţie [a se vedea art.16 din Codul penal] şi că
interdicţia reglementată respectă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la
caracterul său temporar, în sensul că înlăturarea acestei consecinţe extrapenale
operează în baza dispoziţiilor Codului penal, partea generală [până la intervenirea unei
situații care înlătură consecințele condamnării]. Intervenirea unei situații care înlătură
consecințele condamnării este reprezentată de legea de dezincriminare, amnistia
postcondamnatorie şi reabilitarea de drept sau judecătorească, după caz. Este adevărat
că legiuitorul organic în privinţa reabilitării de drept/ judecătorești – singura instituţie de
drept penal care nu depinde de aspectele de oportunitate ce caracterizează politica
penală [spre deosebire de dezincriminare/ amnistie] – poate mări/ micşora termenele de
reabilitare, ceea ce afectează dreptul de a fi ales, în sensul micşorării/ măririi perioadei de
interdicţie, însă, acest aspect este tot unul de politică penală a statului, ce nu pune în
discuţie limitele revizuirii Constituţiei. Totodată, trebuie reţinut faptul că intervenirea unei
situații care înlătură consecințele condamnării, cu excepţia reabilitării de drept, se
realizează prin parcurgerea unor proceduri expres reglementate de art.527 şi art.528-537
[reabilitare judecătorească], art.595 [intervenirea unei legi de dezincriminare] şi art.596
[amnistia postcondamnatorie], după caz.
23. Curtea constată, astfel cum a indicat şi Consiliul Legislativ prin avizul
nr.579/8.07.2019, că sintagma „organele administraţiei publice centrale şi locale” trebuie
înlocuită cu sintagma „organele administraţiei publice locale”, întrucât ocuparea funcţiilor
publice în cadrul organelor administraţiei publice centrale se realizează prin numire, şi nu
prin alegere. În cazul menţinerii soluţiei normative preconizate, aceasta nu ar îndeplini
criterii de previzibilitate ale normei juridice, consacrând, în schimb, o antinomie
intraconstituţională.
24. Curtea reţine, însă, că textul analizat nu este corelat cu art.16 alin.(4) din
Constituţie, în sensul că s-ar permite cetățeanului Uniunii Europene, care nu deţine
cetățenia română, să fie ales în autorităţile administraţiei publice locale, chiar dacă a fost
condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate pentru infracțiuni săvârșite cu
intenție. O atare concluzie reiese din faptul că atunci când textul Constituţiei foloseşte
noţiunea de „cetăţeni” se referă la cetăţenii români, astfel că interdicţia prevăzută s-ar
aplica, în privinţa organelor administraţiei publice locale, numai cetăţenilor români. Or,
întrucât textul Constituţiei permite cetăţenilor Uniunii [aşadar, acelora care nu au
cetăţenia română] de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale, ar rezulta că
interdicţia menţionată nu li se aplică şi acestora. Desigur, această lipsă de corelare nu
poate atrage concluzia că s-ar fi suprimat un drept/ libertate fundamentală a cetăţeanului
român, ci rezultă doar necesitatea corelării textului preconizat cu art.16 alin.(4) din
Constituţie.
25. De asemenea, Curtea reţine că soluția normativă preconizată este mai
degrabă de nivelul legii. În acest sens, prin Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.74,
Curtea a statuat că „nivelul de detaliere a principiilor constituţionale trebuie să fie unul
minim, această sarcină revenind actelor normative inferioare. Mai mult, o reglementare
prea amănunţită a unui domeniu/a unei relaţii sociale are drept efect instabilitatea
textului constituţional. În acest sens, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept
(Comisia de la Veneţia) a arătat că «necesitatea modificării într-un sistem dat este
dependentă de durata şi nivelul de detaliu al textului constituţional». Cu cât textul
constituţional este mai detaliat, cu atât el se identifică mai mult cu legislaţia ordinară şi
este cu atât mai expus unor modificări relativ frecvente (a se vedea Raportul cu privire la
revizuirea Constituţiei, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 81-a sesiune plenară,
11-12 decembrie 2009)”.
26. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că prevederile art.I pct.1 [cu
referire la art.37 alin.(3)] din propunerea legislativă pentru revizuirea Constituţiei
României nu încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituţie.
27. Cu privire la art.I pct.2 [cu referire la art.94 lit.d)] din propunerea
legislativă, Curtea constată că, în esenţă, prin revizuirea constituțională preconizată se
are în vedere eliminarea atribuţiei Preşedintelui Româiei de graţiere individuală pentru
infracţiunile de corupţie.
28. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că puterea publică în mod axiomatic
are caracter unic şi organizat, iar, în sistemul de drept continental, instrumentul juridic
primar care ordonează puterea publică este actul fundamental al statului. Acesta, prin
natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează
stabilirea/instituirea puterilor statului şi a autorităţilor publice fundamentale, şi, pe de altă
parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea şi definirea
atribuţiilor/competenţelor autorităţilor publice antereferite. Aşadar, puterea publică nu
exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea funcţiilor între diferitele autorităţi publice,
iar în privinţa celor de rang constituţional aceasta îşi are, în mod evident, temeiul direct şi
originar în Constituţie. Prin urmare, Constituţia, de principiu, trebuie să realizeze o
diviziune coerentă şi complementară a funcţiilor puterii publice între autorităţile publice
de rang constituţional, revenind Curţii Constituţionale competenţa ca, în ipoteza unor
conflicte apărute în interpretarea normelor constituţionale, să tranşeze problema de
drept constituţional.
29. Constituţia poate dispune limitarea puterii publice, aşadar, a autorităţilor
publice, în beneficiul cetăţeanului sau a unor valori de interes general pentru a evita
abuzul de putere. De aceea, Constituţia este cea care consacră drepturi/ libertăţi
fundamentale, dându-le o redactare normativă, şi, prin urmare, nu le poate afecta/
suprima, sens în care art.152 alin.(2) din Constituţie este neechivoc. Rezultă că protecţia
constituţională a cetăţeanului este ascendentă, astfel că şi revizuirile constituţionale
trebuie să acorde o protecţie din ce în ce mai sporită protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale [în accepţiunea art.152 alin.(2) din Constituţie protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale poate cunoaşte doar o orientare ascendentă – Decizia nr.80 din
16 februarie 2014, par.65]. Totodată, Constituţia protejează interesul general realizând
un just echilibru între acesta şi drepturile/ libertăţile fundamentale [a se vedea, în acest
din urmă sens, Decizia nr.799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.440 din 23 iunie 2011, în care s-a reţinut că extimnderea
intervalului temporal al reţinerii de la 24 la 48 de ore „răspunde obligaţiei statului de a
asigura un just echilibru între interesul apărării drepturilor fundamentale ale individului şi
interesul apărării ordinii de drept”].
30. Modificarea în discuţie vizează limitarea atribuţiei Preşedintelui României
de a acorda grațierea individuală pentru afirmarea unui interes general, respectiv acela
de a se da efecte depline prerogativei Statului de a pedepsi [jus puniendi], prin
eliminarea, în mod corespunzător, a dreptului său de a acorda clemenţa individuală, ceea
ce duce la executarea efectivă a pedepselor dispuse sau la considerarea ca executată a
pedepsei numai pe considerente care ţin de conduita condamnatului în privinţa
infracţiunilor de corupţie ca urmare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate. Revine Curţii
Constituţionale sarcina de a stabili în ce măsură consacrarea constituţională a unei
interdicţii de a acorda graţierea individuală pentru infracţiunile de corupţie pune în
discuţie drepturi sau libertăţi fundamentale.
31. Curtea reţine că Titlul al II-lea al Constituţiei este intitulat Drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale şi cuprinde patru capitole, respectiv Dispoziţii
comune, Drepturile şi libertăţile fundamentale, Îndatoririle fundamentale şi Avocatul
Poporului. Capitolul I – Dispoziţii comune reglementează principiile care constituie
premisa realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, sens în care principiul egalităţii
joacă un rol primordial. Raportat la principiul egalităţii, precum şi la întregul catalog de
drepturi şi libertăţi fundamentale, Curtea constată că acestea se întemeiază pe una dintre
valorile supreme ale poporului român, respectiv demnitatea umană [a se vedea şi Decizia
nr.1109 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.678
din 9 octombrie 2009]. Prin urmare, chiar dacă interdicţia generală de acordare a graţierii
individuale în privinţa infracţiunilor de corupţie vizează o latură a puterii publice, Curtea
constată că efectele interdicţiei preconizate se repercutează asupra principiului egalităţii,
garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamenale, şi, implicit, asupra demnităţii umane,
sursa drepturilor şi libertăţilor fundamenale, precum şi a garanţiilor asociate acestora.
32. Locul pe care principiul egalităţii îl ocupă în ansamblul dispoziţiilor
constituţionale îi conferă o importanţă particulară, nu şi însă o poziţie ierarhic superioară.
Totodată, principiul egalităţii caracterizează drepturile şi libertăţile fundamentale, fiind, în
acelaşi timp, o garanţie a fiecărui drept fundamental în parte, astfel cum rezultă chiar din
Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.136. Egalitatea este într-o strânsă corelare cu
ansamblul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât analiza suprimării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să aibă drept premisă principiul egalităţii,
principiu care se află la baza drepturilor și libertăților fundamentale.
33. Principiul egalității, în componenta sa de nediscriminare, are un conținut
autonom, o existență de sine stătătoare în sensul că impune obligații corespunzătoare în
sarcina statului pentru a asigura egalitatea juridică dintre subiecții de drept. Tratamentul
discriminatoriu constă în excluderea directă sau indirectă a unor categorii de persoane de
la drepturile, libertățile, vocația, speranța legitimă de care se bucură toți ceilalți aflați în
situații similare. Prin urmare, egalitatea nu este o chestiune cantitativă în sensul că se
poate aprecia și raporta doar la un set de drepturi și libertăți fundamentale prevăzute în
Constituție, ci are și un aspect calitativ, astfel încât poate fi valorizat, în componenta sa
privind nediscriminarea, ca fiind un principiu de drept ce promovează egalitatea juridică.
Prin urmare, întrucât principiul egalităţii ține de esența și funcția demnității umane,
rezultă că egalitatea este un element caracterizant şi intrinsec al demnităţii umane. În
acest sens, Curtea reţine că însuşi art.1 teza întâi din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, adoptată sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, prevede că „Toate fiinţele
umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”, ceea ce evidenţiază
componenta de egalitate a demnităţii umane. Rezultă, aşadar, că există o legătură
organică între valorile supreme ale statului ce vizează condiţia umană a individului
înscrise în art.1 alin.(3) din Constituţie, principiile inerente drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale expres prevăzute de
Constituţie, toate acestea constituind standard de referinţă în analiza limitelor revizuirii
Constituţiei din prisma art.152 alin.(2) din Constituţie.
34. Astfel, analiza Curţii trebuie realizată în două trepte atunci când evaluează
suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a garanţiilor acestora în sensul
art.152 alin.(2) din Constituție, şi anume (1) analiza iniţiativei de revizuire în raport cu
principiile generale care orientează întregul catalog al drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, principii care se constituie în garanţii directoare ale acestora, respectiv (2)
analiza iniţiativei de revizuire în raport cu un drept sau libertate fundamentală aplicabilă.
Încălcarea principiilor generale antereferite are caracter dirimant şi nu mai poate face
trecerea la cea de-a doua treaptă de analiză, nefiind necesar a fi identificat dreptul sau
libertatea fundamentală suprimată pentru că încălcarea principiului egalităţii afectează
însuşi individul, acesta fiind evaluat şi plasat, în baza unor criterii arbitrare, într-o poziţie
de inferioritate.
35. În cauza de faţă, ca efect al interdicţiei generale stabilite prin textul
constituţional preconizat, este evident că două categorii de cetăţeni sunt tratate în mod
diferit. Prima categorie, cea care cuprinde persoane condamnate pentru infracţiuni de
corupţie, nu poate beneficia de grațiere individuală, pe când cea de-a doua categorie, cea
care cuprinde persoane condamnate pentru orice alte infracţiuni decât cele de corupţie,
poate beneficia de grațiere individuală. O asemenea diferenţă de tratament nu are o
justificare obiectivă şi rezonabilă, întrucât raţiunea graţierii nu are în vedere, în mod
principal, infracţiunea săvârşită, ci aspecte extrapenale, chiar extrajuridice, de umanitate,
de oportunitate, de percepţie publică sau alte circumstanţe care justifică exercitarea
acestei prerogative a statului. Aşadar, prin natura lor, măsurile antereferite, de principiu,
nu ţin seama de natura infracţiunilor comise, tocmai pentru a se putea constitui în măsuri
apte să evite afectarea sau să redea libertatea individuală, după caz.
36. A impune criterii circumstanţiale într-o manieră care să anihileze însăşi
raţiunea graţierii individuale este contrară principiului egalităţii. Încălcarea principiului
egalităţii cetăţenilor duce la ostracizarea unei categorii de cetăţeni, întrucât neagă
prerogativa statului de a ierta fapta comisă, astfel că libertatea individuală a cetățenilor
este apreciată în mod diferit în funcţie de infracţiunea comisă. Aceşti cetăţeni ar deveni
discriminaţi chiar prin declaraţia expresă a legii fundamentale, aspect de neacceptat prin
prisma principiului egalităţii. De aceea, din perspectiva principiului egalităţii nu există nici
o justificare obiectivă şi raţională pentru care graţierea individuală să vizeze numai o
parte dintre persoane, în funcţie de natura infracţiunilor săvârşite. Din contră, graţierea
individuală trebuie să aibă aplicabilitate generală şi abstractă, revenind autorităţii
competente decizia de a o acorda sau de a o refuza. Curtea constată, astfel, încălcarea
principiului egalității, în componenta sa privind nediscriminarea, ceea ce se constituie,
prin prisma art.152 alin.(2) din Constituţie, într-o suprimare a unei garanţii constituţionale
asociate drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
37. În sensul celor de mai sus, Curtea reţine că aparțin statului atât prerogativa
de a pedepsi persoanele care au săvârșit infracțiuni în sensul tragerii la răspundere
penală a acestora, respectiv de a urmări, judeca și aplica pedeapsa corespunzătoare și de
a lua măsurile necesare executării pedepsei astfel dispuse, cât și prerogativa de a
înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei. Acestea sunt într-o strânsă
corelație în sensul că fiecare dintre prerogativele antereferite se exercită în plenitudinea
lor. Orice excepție de la exercitarea acestor prerogative ale statului creează, de principiu,
o lipsă de egalitate între cetățeni, ce poate duce la consacrarea unui tratament juridic
diferențiat contrar art.16 din Constituție, fie sub forma privilegiului, fie sub forma
discriminării. În cauza de față, Curtea constată că tratamentul diferențiat aplicat nu are o
justificare obiectivă şi rezonabilă, astfel încât acesta se constituie într-o discriminare a
unei categorii de persoane, prin excluderea sa de la vocația abstractă de a beneficia de o
măsură de clemență a cărei acordare ține de autoritățile statului.
38. Curtea reţine că o atare revizuire constituțională vine în conflict cu
concepția de ansamblu a legiuitorului constituant originar în privința posibilității și
modului de acordare a graţierii. Astfel, acesta a limitat inițiativa legislativă a cetățenilor
cu privire la grațiere, lăsând doar posibilitatea deputaților/ senatorilor/ Guvernului de a
iniția în acest sens o propunere legislativă/ un proiect de lege [art.74 alin.(2) din
Constituţie]. Această inițiativă a fost reglementată numai în competența reprezentanților
aleși ai poporului, membri ai Parlamentului, şi a autorităților statului, Guvernul, tocmai
pentru a nu permite o apreciere emoțională/ subiectivă din partea cetățenilor și de a
elimina posibilitatea inițierii unei astfel de propuneri legislative chiar de către subiectele
vizate prin acestea. Prin urmare, atât inițierea, cât și adoptarea sa țin de apanajul
statului. Totodată, legiuitorul constituant originar, din moment ce a recunoscut o
asemenea atribuție în sarcina statului, a recunoscut-o în plenitudinea sa, ceea ce
înseamnă că grațierea colectivă a fost reglementată ca o măsură ce priveşte totalitatea
infracțiunilor. Astfel, o asemenea interdicție, limitând în final prerogativa statului de a
acorda grațierea individuală, aduce o gravă atingere principiului egalității cetățenilor, cu
consecința creării, în mod artificial, a unor situații juridice diferite, ce aduc în prim plan
stigmatizarea socială a unei categorii de cetățeni. Luându-se prerogativa statului de a
asigura o situație de egalitate juridică între persoanele condamnate, se ajunge la
aplicarea unui tratament juridic de nivel constituțional diferit unor persoane aflate în
aceeași situație juridică. Faptul că aceste persoane au comis infracțiuni de drept comun
diferite reprezintă numai un element circumstanțial cărora nu li se pot asocia consecințe
juridice în planul grațierii individuale. Acesta nu este un criteriu obiectiv și rațional care să
justifice un tratament diferențiator, din contră, indică faptul că trebuie să se aplice același
tratament juridic. Prin urmare, reconfigurarea arhitecturii constituționale în privința
grațierii individuale nu ține, așadar, numai de regimul instituțiilor statului din moment ce
produce efecte directe asupra principiului egalității, premisă a asigurării drepturilor și
libertăților fundamentale.
39. Curtea constată că o asemenea interdicţie constituţională prestabilită ad
aeternam reprezintă o apreciere juridică în privinţa unei anumite categorii de infracţiuni,
respectiv cele de corupţie, categorie care, în sine, cuprinde, din punct de vedere normativ
sau al percepţiei publice, elemente variabile. Spre exemplu, din perspectivă normativă,
se reţine faptul că Codul penal din 1969 nu cuprindea categoria de infracţiuni de corupţie,
ci, ulterior, Legea nr.78/2000 a stabilit ca infracţiuni de corupţie cele prevăzute la art.254-
257 din Codul penal şi art.6 1 şi art.82 din lege [art.5 alin.(1)], infracţiunile asimilate celor
de corupţie sunt cele de la art.10-13 din lege [art.5 alin.(2)] şi cele în legătură directă cu
infracţiunile de corupţie sau cu cele asimilate acestora sunt cele prevăzute la art.17 din
lege [art.5 alin.(3)]. În prezent, Codul penal cuprinde această categorie [definită ca atare]
cu patru infracţiuni individualizate, în timp ce Legea nr.78/2000 stabileşte ca infracţiuni
de corupţie cele prevăzute la art.289-292 din Codul penal [art.5 alin.(1)] şi infracţiunile
asimilate celor de corupţie sunt cele de la art.10-13 din lege [art.5 alin.(2)] şi nu mai
cuprinde infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu cele asimilate
acestora.
40. Din perspectiva percepţiei publice, este de observat că gravitatea
pericolului social al diverselor categorii de infracțiuni în decursul timpului suportă
aprecieri fluctuante, ceea ce înseamnă că însăşi percepţia publică a gravităţii infracţiunii
săvârşite are o dinamică proprie. În consecinţă, excluderea de plano printr-o
reglementare de nivel constituţional a infracțiunilor de corupție de la posibilitatea grațierii
individuale, lipsind astfel autoritatea competentă de a aprecia gravitatea, pericolul și
impactul social al acestora de la caz la caz, poate crea situații de vădită discriminare și de
șubrezire a autorității statului tocmai în exercitarea anumitor prerogative publice în
favoarea cetățenilor.
41. Este adevărat că într-un moment al evoluţiei societăţii se poate aprecia –
chiar pe calea referendumului consultativ, precum cel din 26 mai 2019 – că nu trebuie
acordate graţieri individuale în privinţa tuturor sau anumitor infracţiuni, însă o atare
apreciere are în vedere necesitatea abţinerii autorităţii competente de a-şi exercita
puterea discreţionară de care se bucură în aceste domenii, şi nicidecum limitarea puterii
sale discreţionare conferită chiar de Constituţie. Prin urmare, analiza de oportunitate şi
răspunderea politică revine autorității învestite de Constituţie cu atribuţia de a acorda
graţierea individuală, printr-o analiză de la caz la caz.
42. Astfel, sfera de aplicare a graţierii individuale nu poate fi limitată printr-o
normă constituţională cu caracter general, întrucât o asemenea limitare contravine în
sine art.152 alin.(2) coroborat cu art.16 din Constituţie; obiter dictum, nicio normă cu
caracter general de nivelul legii nu ar putea limita sfera de aplicare a a graţierii
individuale pentru că ar fi contrară art.16 din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată că
stabilirea cu caracter de principiu a unei limitări cu privire la sfera de aplicare a graţierii
individuale în sensul interzicerii sale în privinţa infracţiunilor de corupţie nu poate fi
realizată nici prin Constituţie şi nici printr-o normă juridică infraconstituţională, o atare
reglementare, indiferent de nivelul său normativ, fiind în sine contrară principiului
egalităţii. Astfel, problema de drept constituţional identificată prin prisma principiului
egalităţii nu este aceea a nivelului normativ de reglementare, ci al imposibilităţii
reglementării unei astfel de soluţii normative, care denaturează regimul juridic al a
graţierii individuale şi limitează puterea discreţionară a Preşedintelui României. Rezultă
că nu poate fi impusă o interdicţie generală şi valabilă ad aeternam de acordare a
graţierii individuale în privinţa anumitor categorii de infracţiuni, întrucât aprecierea
oportunităţii acordării acesteia revine, în exclusivitate, Preşedintelui României. De aceea,
având în vedere puterea discreţionară de care se bucură, Preşedintele României poate
acorda, prin decret, graţierea individuală numai pentru un anumit cuantum al pedepsei
sau pentru anumite infracţiuni, fără a se pune problema, în acest caz, a încălcării art.16
din Constituţie. Astfel, stabilirea in concreto a cuantumului pedepsei şi/ sau a
infracţiunilor pentru care se acordă graţierea individuală revine Preşedintelui României cu
ocazia emiterii decretului de graţiere individuală.
43. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că propunerea legislativă nu
respectă justul echilibru între două interese generale, şi anume cel de a se executa/ a se
considera executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente
care ţin de conduita condamnatului, expresie a efectivităţii justiţiei penale, şi cel al
respectării principiului egalităţii, afectându-se, astfel, echilibrul sensibil existent între
interesele statului şi cele ale societăţii.
44. În ceea ce priveşte demnitatea umană ca limită a revizuirii Constituţiei,
Curtea reţine că art.1 alin.(3) din Constituţie stabileşte că „România este stat de drept,
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori
supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din
decembrie 1989, şi sunt garantate”, ceea ce a dus la calificarea acestui text
constituţional ca fiind o reglementare de principiu care constituie cadrul pe care se
grefează toate celelalte norme ale Constituţiei [Decizia nr.350 din 7 mai 2015, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.504 din 8 iulie 2015, par.18]. Din formularea
textului constituţional rezultă că acesta operează cu trei noţiuni/ sintagme distincte, dar
interdependente şi anume: „demnitatea omului”, „drepturile şi libertăţile cetăţenilor” şi
„libera dezvoltare a personalităţii umane”.
45. Astfel cum s-a arătat, Titlul II al Constituţiei nominalizează în mod expres
drepturile şi libertăţile fundamentale, acestea fiind o expresie a demnităţii umane. De
asemenea, Curtea constată că libera dezvoltare a personalităţii umane, pe de o parte, se
află în legătură directă cu demnitatea umană, iar, pe de altă parte, elemente din
conţinutul său normativ se regăsesc în Titlul II al Constituţiei. Astfel, libera dezvoltare a
personalităţii umane care cuprinde atât o latură activă, exprimată sub forma libertăţii de
acţiune [Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.99], cât şi una pasivă [Decizia nr.80 din
16 februarie 2014, par.101 şi 102 în corelare cu art.26 alin.(2) din Constituţie], aceasta
din urmă având rolul de a asigurarea respectarea sferei personale a individului şi a
exigenţelor care stau la baza acesteia. Latura pasivă, aflându-se în legătură directă cu
demnitatea umană, asigură o protecţie subsidiară a „elementelor constitutive ale
personalităţii” atunci când drepturile fundamentale numite nu asigură o atare protecţie.
Totodată, latura pasivă poate cunoaşte anumite restrângeri determinate de drepturile
celorlalţi sau de ordinea constituţională, pe când demnitatea umană nu poate cunoaşte
nicio astfel de limitare, fiind intangibilă. Rezultă că atât drepturile şi libertăţile
fundamentale, cât şi libera dezvoltare a personalităţii umane, mai ales sub aspectul laturii
sale pasive, se află într-o strânsă conexiune cu demnitatea umană, care constituie sursa
lor.
46. Este adevărat că Titlul II al Constituţiei nu include demnitatea umană în
cadrul drepturilor/ libertăţilor fundamentale, ci a valorilor supreme, însă, lipsa calificării
prin chiar textul Constituţiei a demnităţii umane ca fiind un drept fundamental şi plasarea
acestuia chiar în afara Capitolului II al Constituţiei – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale nu exclude valorizarea sa ca limită a revizuirii Constituţiei în sensul art.152
alin.(2) din Constituţie. Curtea reţine că art.21-52 din Constituţie cuprind numai o
enumerare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fără ca aceasta să însemne că
drepturile şi libertăţile fundamentale sunt limitate la acest catalog. Acestea sunt
drepturile şi libertăţile calificate ca fiind fundamentale, deci cele numite/ nominalizate în
mod expres. Prin urmare, în măsura în care un text constituţional cuprinde o valoare
supremă de natură constituţională, care reprezintă în sine un principiu director şi/ sau un
drept/ libertate fundamentală, calificată ca atare de Curtea Constituţională, catalogul
cuprins în Titlul II al Constituţiei se modelează în consecinţă.
47. Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și garanțiile lor nu pot
fi considerate un set difuz de elemente fără nicio legătură între ele, ci alcătuiesc un
sistem coerent și unitar de valori, întemeiat pe demnitatea umană. Pe lângă faptul că
drepturile şi libertăţile fundamentale calificate ca atare în Constituţie se întemeiază pe
demnitatea umană [Decizia nr.1109 din 8 septembrie 2009], aceasta, fiind o valoare
supremă a statului român, nu are numai o valoare proclamativă şi nu este golită de
conţinut normativ, ci, din contră, are valoare normativă şi poate fi calificată ca fiind un
drept fundamental cu un conţinut distinct ce pune în discuţie caracterul şi condiţia umană
a individului. În acest sens, chiar Curtea Constituţională a statuat că desconsiderarea
principiilor subiective care caracterizează fiinţa umană este contrară demnităţii umane,
făcând trimitere, în mod expres, la formula obiect-subiect teoretizată de Tribunalul
constituţional federal german în analiza conceptului de demnitate umană [Decizia nr.498
din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.650 din 26 iulie
2018, par.52]. Prin decizia menţionată, Curtea a subliniat faptul că un anumit cadru
normativ nu trebuie să desconsidere persoana şi să o plaseze într-un plan secund în
raport cu dorinţa statului de a ţine un dosar electronic de sănătate şi/sau de a centraliza
diverse date medicale.
48. Din cele de mai sus, rezultă că orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnităţii umane, dat fiind că este temeiul
acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnităţii umane, şi că,
întrucât demnitatea umană poate fi considerată drept fundamental cu valoare normativă
distinctă, trebuie acceptată posibilitatea încălcării nemijlocite a acesteia, distinct de
drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în Constituţie.
49. De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că însăși
esența Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este
respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană [Hotărârea din 29 aprilie 2002,
pronunţată în cauza Pretty împotriva Regatului Unit, par.65]. Orice atingere adusă
demnităţii umane afectează esenţa Convenţiei [Hotărârea din 2 iulie 2019, pronunţată în
cauza R.S. împotriva Ungariei, par.34].
50. Obiter dictum, Curtea observă că și Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a
statuat că ordinea juridică a Uniunii Europene, în mod netăgăduit, se străduiește să
asigure respectarea demnității umane ca principiu general de drept [Hotărârea din 14
octombrie 2004, pronunţată în cauza C-36/02 Omega Spielhallen- und
Automatenaufstellungs-GmbH, par.34]. A tolera o astfel de discriminare ar echivala, în
ceea ce privește o astfel de persoană, cu nerespectarea demnităţii și libertăţii la care
aceasta este îndreptăţită și pe care Curtea are datoria de a o proteja [Hotărârea din 30
aprilie 1996, pronunţată în cauza C-13/94 P împotriva S. şi Cornwall County Council,
par.22].
51. Curtea Constituţională federală germană, la rândul ei, a stabilit că
demnitatea umană, prevăzută în art.1 alin.(1) din Titlul I - Drepturi fundamentale din
Legea fundamentală este un drept fundamental [a se vedea, cu titlu de exemplu,
Hotărârile BVerfGE 1, 332 (347); 12, 113 (123); 15, 283 (286); 28, 151 (163); 28, 243
(263); 61, 126 (137); sau 109, 133 (151)]. De asemenea, Consiliul Constituţional francez,
prin Decizia nr.94-343/344 din 27 iulie 1994, a stabilit că demnitatea umană este un
principiu cu valoare constituţională [a se vedea şi Deciziile nr.2010-25QPC din 16
septembrie 2010 şi nr.2015-485QPC din 25 septembrie 2015].
52. Având în vedere, pe de o parte, art.1 alin.(3) din Constituţie, care califică
demnitatea umană drept valoare supremă a statului român, şi, pe de altă parte,
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului coroborată cu art.20 alin.(1) din
Constituție, plasat chiar în titlul II al Constituției – Drepturile, libertățile și îndatoririle
fundamentale, rezultă că demnitatea umană este însăși sursa, temeiul şi esența
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel că art.152 alin.(2) din Constituție prin
raportare la demnitatea umană se poate analiza din două perspective complementare:
principiu director în privința drepturilor și libertăților fundamentale și drept fundamental
distinct, iar înţelesul său bivalent se valorizează ca o limită a revizuirii Constituţiei în
sensul art.152 alin.(2) din Constituţie. Chiar dacă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene antereferită nu se valorizează în cadrul art.20, ci al art.148 din Constituție [a se
vedea Decizia nr.64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.286 din 28 aprilie 2015, par.30], dar având în vedere și art.52 alin.(3) din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia, în măsura în care
prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și
întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată, fără a
împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă [a se vedea mutatis mutandis şi
Decizia nr.216 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.548 din 3 iulie 2019, par.24], nu se poate decât întări ideea că demnitatea umană este
esența drepturilor și libertăților fundamentale şi că reprezintă în sine o limită a revizuirii
Constituţiei.
53. În accepţiunea demnităţii umane, omul trebuie să fie scop şi subiect al
acţiunii statului, şi nu mijloc sau obiect al acesteia, astfel că statul nu poate aplica omului
un tratament care să nege calitatea şi statutul său juridic de subiect de drept, întrucât se
ajunge la nesocotirea obligaţiei de respectare a esenţei umane a individului. Este
contrară demnităţii umane o conduită etatică ce pune sub semnul întrebării existenţa
subiectivă a individului sau dacă abţinerea într-un caz concret are ca rezultat
desconsiderarea arbitrară a demnităţii umane. De aceea, sunt incompatibile cu
demnitatea umană orice acţiuni/ inacţiuni care vizează sau au ca rezultat
desconsiderarea existenţei umane a individului, umilirea, stigmatizarea, persecutarea,
ostracizarea, punerea în afara legii sau aplicarea unui tratament dispreţuitor.
54. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că interdicţia generală de a acorda
graţierea individuală în privinţa infracţiunilor de corupţie are drept efect negarea vocaţiei
persoanelor care au săvârşit astfel de infraţiuni să beneficieze de a graţierea individuală.
Un asemenea tratament juridic, indiferent de nivelul său normativ, desconsideră
existenţa umană a individului, plasând, din punct de vedere uman, persoanele care au
săvârşite infracţiuni de corupţie într-o situaţie de inferioritate, ceea ce se constituie într-o
limitare a demnităţii lor umane. Propunerea legislativă pentru revizuirea Constituţiei
României limitează în mod excesiv puterea statului şi a posibilităţii sale de apreciere,
ceea ce afectează, în mod nepermis, exercitarea puterii publice în favoarea/ beneficiul
cetăţenilor. Astfel, ca efect al limitării puterii publice, o categorie de cetăţeni este privată
de o vocaţie pe considerente cu caracter circumstanţial, contrar demnităţii umane.
Curtea constată, astfel, că măsura preconizată reprezintă o desconsiderare a principiilor
subiective care caracterizează fiinţa umană, ceea ce se constituie, prin prisma art.152
alin.(2) din Constituţie, într-o atingere adusă demnităţii umane.
55. Prin urmare, Curtea constată că propunerea legislativă nu respectă justul
echilibru între două interese generale, şi anume cel de a se executa/ a se considera
executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente care ţin de
conduita condamnatului, expresie a efectivităţii justiţiei penale, şi cel al respectării
demnităţii umane, afectându-se, astfel, echilibrul sensibil existent între interesele statului
şi cele ale societăţii.
56. Având în vedere cele expuse, se constată că prevederile art.I pct.2 [cu
referire la art.94 lit.d)] din propunerea legislativă pentru revizuirea Constituţiei României
încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituţie coroborat cu art.1
alin.(3) şi art.16 din Constituție.
57. În ceea ce priveşte art.I pct.3 [cu referire la art.115 alin.(6)] din propunerea
legislativă pentru revizuirea Constituţiei României, Curtea constată că revizuirea
constituţională preconizată interzice adoptarea de ordonanţe de urgenţă în domeniul
infracţiunilor, pedepselor şi regimului executării acestora şi al organizării judiciare.
58. Curtea reţine că ordonanţa de urgență este un act normativ emis în
virtutea delegării legislative acordate Guvernului direct prin art.115 alin.(4) din
Constituţie, fără ca acest lucru să însemne că legiuitorul constituant derivat nu poate
limita domeniul de reglementare al ordonanţei de urgenţă. De altfel, în acest sens,
legiuitorul constituant derivat, prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie
2003, a introdus o serie de limitări, limitări propuse a fi extinse şi în privinţa domeniilor
antereferite, aceste domenii urmând a deveni obiect exclusiv de reglementare al legii
organice.
59. Curtea observă că printr-o propunere legislativă de revizuire a Constituţiei,
iniţiată în cursul anului 2014, s-a încercat, de asemenea, modificarea art.115 alin.(6) din
Constituţie, în sensul că „(6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul
legilor constituţionale ori privind regimul infracţiunilor, pedepselor şi al executării
acestora, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza
măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”. Curtea, prin Decizia nr.80
din 16 februarie 2014, par.339, a statuat că „modificarea propusă la art.115 alin.(6) din
Constituţie vizează lipsa competenţei materiale a Guvernului de a adopta ordonanţe de
urgenţă cu privire la regimul infracţiunilor, pedepselor şi al executării acestora, ceea ce
este de natură a înlătura posibilitatea incriminării prin ordonanţă de urgenţă, act
normativ care intră în vigoare în ziua publicării sale. Se evită situaţia calificării drept
infracţiune a faptelor săvârşite chiar în ziua publicării ordonanţei de urgenţă în Monitorul
Oficial al României, Partea I (a se vedea, cu privire la o situaţie similară, Decizia nr.28 din
5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164 din 27 martie
2013), întrucât domeniul menţionat va putea fi reglementat numai prin lege organică,
care, potrivit art.78 din Constituţie, intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o
dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Aşadar, Curtea a constatat că o asemenea soluţie
normativă nu încalcă limitele revizuirii, astfel că şi în cauza de faţă, cu privire la
interdicţia reglementării prin ordonanţe de urgenţă în domeniul infracţiunilor, pedepselor
şi regimului executării acestora, eadem ratio nu se poate reţine încălcarea limitelor
revizuirii.
60. Curtea reţine, de asemenea, că limitarea sferei de reglementare a
ordonanţei de urgenţă în privinţa acordării organizării judiciare nu încalcă limitele
revizuirii, legiuitorul constituant derivat având competenţa de a limita sfera de aplicare a
ordonanţei de urgenţă.
61. Totodată, Curtea reţine că textul în vigoare al art.115 alin.(6) din
Constituţie se referă, de principiu, la faptul că ordonanţele de urgenţă nu pot afecta
regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile şi îndatoririle
prevăzute de Constituție, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a
unor bunuri în proprietate publică. Prin Decizia nr.1189 din 6 noiembrie 2008, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din 25 noiembrie 2008, Curtea a statuat că
sensul juridic al noţiunii de „a afecta” din cuprinsul art.115 alin.(6) din Constituţie este
acela de „a suprima”, „a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a leza”, „a antrena
consecinţe negative”; în schimb, ordonanţele de urgenţă pot fi adoptate dacă, prin
reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile antereferite [a se
vedea mutatis mutandis şi Decizia nr.297 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.328 din 18 mai 2010, Decizia nr.1105 din 21 septembrie
2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.684 din 8 octombrie 2010,
sau Decizia nr.1610 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.863 din 23 decembrie 2010]. Prin urmare, concepţia de ansamblu a textului
analizat este aceea ca ordonanţa de urgenţă să nu antrezeneze consecinţe negative/
lezeze/ vatăme/ prejudicieze instituțiile fundamentale ale statului, drepturile, libertățile şi
îndatoririle prevăzute de Constituție şi drepturile electorale. Mai mult, chiar şi interdicţia
reglementării prin ordonanţă de urgenţă a măsurilor de trecere silită a unor bunuri în
proprietate publică constituie o garanţie a dreptului de proprietate privată în sensul de a
evita afectarea acesteia. Or, textul preconizat, mai ales în privinţa organizării judiciare, se
referă la o interdicţie generală de reglementare, nefiind, aşadar, într-o unitate
conceptuală cu textul în vigoare, iar limitarea în mod absolut a sferei de incidenţă a
ordonanţei de urgenţă în domeniul antereferit poate avea consecinţe negative asupra
activităţii autorităţii judecătoreşti.
62. Având în vedere cele expuse, se constată că prevederile art.I pct.3 [cu
referire la art.115 alin.(6)] din propunerea legislativă pentru revizuirea Constituţiei
României nu încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituţie.
63. Cu privire la art.I pct.4 [cu referire la art.146 lit.c 1)] din propunerea
legislativă pentru revizuirea Constituţiei României, Curtea reţine că, de principiu,
reglementarea unui control de constituţionalitate exercitat în mod direct cu privire la
ordonanţele Guvernului nu încalcă limitele revizuirii Constituţiei prevăzute de art.152 alin.
(2) din Constituţie.
64. Totuşi, Curtea constată că textul analizat este redactat într-un mod
deficitar. Astfel, din modul de redactare a acestuia, nu se poate determina dacă este
reglementat un control de constituţionalitate a priori sau a posteriori asupra ordonanţei.
Astfel, având în vedere că teza finală a textului stabileşte că sesizarea se formulează în
termen de 5 zile de la publicarea ordonanţei, ar rezulta că textul analizat vizează un
control de constituţionalitate a posteriori. Trebuie avut în vedere, însă, faptul că
ordonanţa simplă intră în vigoare la 3 zile de la publicare, în timp ce ordonanţa de
urgenţă în ziua publicării. Dacă, în acest ultim caz, controlul de constituţionalitate ar
purta asupra unui act aflat în dreptul pozitiv, în primul caz, ipotetic, Curtea ar putea să se
pronunţe asupra ordonanţei înainte ca ea să fi intrat în vigoare. Mai mult, în practica
legislativă se pot ivi situaţii în care ordonanţa nu intră în vigoare la data publicării, ci la o
altă dată prevăzută în corpul său, caz în care Curtea ar urma să se pronunţe asupra unui
text care încă nu este în vigoare. Prin urmare, având în vedere şi jurisprudenţa constantă
a Curţii Constituţionale, potrivit căreia controlul de constituţionalitate abstract a
posteriori [a se vedea Decizia nr.64 din 9 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.145 din 27 februarie 2017] vizează o normă aflată în vigoare la
data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, ar fi de recomandat ca din textul
menţionat să reiasă faptul că obiectul controlului de constituţionalitate poartă sau nu
asupra unei ordonanţe în vigoare. De asemenea, trebuie realizată şi corelarea cu art.146
lit.d) teza întâi din Constituţie, în sensul că se pune problema raportului existent între
soluţia legislativă preconizată şi competenţa Curţii Constituţionale de a controla pe calea
controlului concret a posteriori constituţionalitatea ordonanţelor/ ordonanţelor de
urgenţă.
65. Curtea subliniază că instanţa constituţională nu se poate substitui
legiuitorului constituant derivat, pe calea interpretării normei constituţionale analizate,
pentru a determina regimul juridic al controlului de constituționalitate preconizat. Prin
urmare, revine legiuitorului constituant derivat, și nu Curții Constituționale, obligaţia ca,
în funcţie de opţiunea sa, să reglementeze în mod corespunzător noua soluţie normativă
preconizată în privinţa caracterului a priori sau a posteriori a controlului de
constituționalitate antereferit şi a raportului în care acesta se află cu celelalte atribuţii ale
Curţii Constituţionale.
 66. Totodată, Curtea constată că se impune corelarea textului analizat cu
art.147 alin.(4) din Constituţie, în sensul indicării efectelor specifice ale deciziilor Curţii
Constituţionale astfel pronunţate.
67. Având în vedere cele expuse, art.I pct.4 [cu referire la art.146 lit.c 1)] din
propunerea legislativă pentru revizuirea Constituţiei României respectă limitele revizuirii
prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituție.
68. Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) teza finală, al art.150
alin.(1) şi al art.152 din Constituţie, precum şi al art.19-21 din Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Constată că propunerea legislativă pentru revizuirea Constituţiei României [Pl-x
332/3.07.2019] a fost iniţiată cu respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din Constituţie.
2. Constată că art.I pct.1 [cu referire la art.37 alin.(2 1)], pct.3 [cu referire la art.115
alin.(6)] și pct.4 [cu referire la art.146 lit.c 1)] din propunerea legislativă pentru revizuirea
Constituţiei României [Pl-x 332/3.07.2019] nu încalcă limitele revizuirii prevăzute de
art.152 alin.(2) din Constituţie.
3. Constată că art.I pct.2 [cu referire la art.94 lit.d)] din propunerea legislativă
pentru revizuirea Constituţiei României [Pl-x 332/3.07.2019] încalcă limitele revizuirii
prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituţie.
4. Supune atenţiei Parlamentului observaţiile privind art.I pct.1 [cu referire la
art.37 alin.(21)], pct.3 [cu referire la art.115 alin.(6)] și pct.4 [cu referire la art.146 lit.c 1)]
din propunerea legislativă pentru revizuirea Constituţiei României [Pl-x 332/3.07.2019].
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui Camerei Deputaţilor şi iniţiatorilor propunerii
legislative pentru revizuirea Constituţiei României [Pl-x 332/3.07.2019] şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din 18 iulie 2019.