Sunteți pe pagina 1din 351

TITLUL I

NOȚIUNEA, EVOLUȚIA, ROLUL ȘI FUNCȚIILE DREPTULUI

CAPITOLUL I Precizări conceptuale

Secţiunea 1- Sensurile conceptului de „drept”

Cuvântul „drept” este polisemantic, acesta putând căpăta, în funcţie de contextul în


care este folosit, diverse accepţiuni.

Etimologic, cuvântul românesc drept derivă din latinescul directus, cu sensul de drept,
de-a dreptul, în linie dreaptă. De-a lungul timpului s-a păstrat această formă sonoră fiind
conservat însă sensul conotativ, metaforic, al etimonului “directus”. Cu aceeaşi semnificaţie,
conceptul drept este întâlnit şi în alte limbi de sorginte latină : droit- francezi, dritto- italieni,
derecha - spanioli, etc.

De –a lungul timpului, definirea dreptului a preocupat atât pe jurişti, cât şi pe


filozofi, care, în lucrările lor, au oferit diverse perspective asupra a ceea ce se înţelege prin
drept. S-au încercat definiţii după ce conţine dreptul, după izvoarele acestuia, sau definiţii
formale, care nu ţin seama decât de forma pe care o îmbracă regulile sociale când devin
juridice. Nu vom insista asupra acestor definiţii, care ar putea fac obiectul unei lucrări mai
ample şi cu un alt profil, mai apropiat de filozofia juridică decât de teoria generală a dreptului.

Sintetizând ideile exprimate în doctrină în acest sens, putem spune că, din perspectivă
juridică, cuvântul drept are următoarele sensuri principale:

- ştiinţă despre drept - ansamblu de idei, noţiuni, categorii şi principii care explică domeniul
social al dreptului şi prin intermediul cărora acesta poate fi explicat;

- drept obiectiv – ansamblul normelor de conduită care guvernează societatea organizată şi a


cărui respectare este asigurată, dacă este necesar, de forţa de coerciţie a autorităţii publice; în
corelaţie cu dreptul obiectiv vorbim de drept pozitiv - totalitatea normelor juridice active (în
vigoare) dintr-un stat, ca drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi
adus la îndeplinire prin coerciţia etatică, exercitată de organe special abilitate;

- drept subiectiv – prerogativele unui subiect de drept de a avea o conduită sau de a pretinde
o asemenea conduită celorlalţi, în scopul valorificării sau apărării unui anume interes, în
cadrul unui raport juridic concret;

- drept material – totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice din
diferite sfere ale relaţiilor sociale;

- drept procesual - totalitatea normelor care reglementează procedura de judecată a litigiilor


şi modul de executare a hotărârilor pronunţate, mai precis procedura de aplicare a dreptului
material.1

Cel mai des utilizat este sensul de drept obiectiv, atunci cand se foloseşte conceptul
fără vreo altă determinare. În vorbirea curentă însă, când vorbesc despre drept, oamenii se
referă la dreptul subiectiv – drept de proprietate, dreptul la muncă, etc. S-a arătat în acest
sens2 că raportul dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv poate fi exprimat astfel: dreptul
obiectiv are o existenţă independentă de subiectele raporturilor juridice, pe când drepturile
subiecţilor decurg din dreptul obiectiv, în cadrul căruia sunt consfinţite generic.

Secţiunea 2. Originea şi dimensiunea istorică a dreptului

2.1 Originea dreptului

Studiul dreptului implică în mod necesar viziunea istorică, descifrarea originii


dreptului. Dreptul este un fenomen social, îşi are originea în relaţiile dintre oameni fiind legat
de evoluţia generală a societăţii.

Cu privire la originea dreptului, în doctrină s-a pus întrebarea când a apărut dreptul.
Este dreptul legat de societate încă de la primele sale forme primitive de organizare, conform
adagiului ubi societas, ibi jus (unde este societate, există şi drept) sau, dimpotrivă, acesta
apare, ca şi statul, de la un anume moment al dezvoltării societăţii?

1 Radu I Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, All Beck , 2001, p.32
2 idem
Dacă se admită că dreptul înseamnă orice regulă de conduită, înseamnă că acesta
există, nediferenţiat de aceste reguli, încă din momentul apariţiei primelor forme de
organizare socială.

Dacă avem în vedere că dreptul nu poate exprima decât nevoile sociale ale unei
colectivităţi constituite în formă politică, atunci dreptul apare în condiţii social-istorice
determinate, caracterizate prin diferenţieri specifice societăţii politice. Altfel spus, dreptul
este organic legat de stat - nu se poate vorbi în termeni juridici despre drept anterior apariţiei
statului. Putem vorbi despre obiceiuri, datini, cutume dar nu de drept. Hegel arăta în acest
sens că adevărata istorie începe abia o dată cu apariţia statului şi a dreptului, care
întruchipează punctul cel mai înalt al culturii unui popor. Această ipoteză este îmbrăţişată de
majoritatea teoreticienilor în domeniu, reţinându-se că apariţia dreptului a fost necesară atunci
când întreţinerea ordinii în societate nu se mai putea asigura prin sistemul regulilor de
conduită din societăţile gentilico-tribale, fiind necesară impunerea altor reguli, a căror aplicare
era realizată prin recurgerea la forţa coercitivă a statului. Acest proces este unul îndelungat şi
complex, cu aspecte specifice fiecărui popor şi stat.

2.2 Evoluţia istorică a dreptului

Montesquieu exprima, într-o formă concisă, dimensiunea istorică în definirea


dreptului, arătând că trebuie să lămurim istoria cu cu ajutorul legilor, iar legile cu ajutorul
istoriei.3

Astfel, apariţia şi dezvoltarea dreptului constituie un proces complex, căruia nu i se


poate stabili cu precizie momentul iniţial, primele forme ale normelor juridice fiind destul de
difuze, împletite cu obiceiuri şi practici religioase. Ca fenomen social, găsindu-şi raţiunea de a
fi în reglementarea relaţiilor interumane, dreptul este strâns legat de evoluţia societăţii. Aşa
cum s-a remarcat în doctrină, dreptul nu a aşteptat un legiuitor pentru a se constitui, drepturile
subiective ale indivizilor şi dreptul obiectiv s-au născut din nevoile vieţii, din fapte,
societatea însăşi nu ar putea fi concepută fără existenţa drepturilor subiective şi a unui sistem
de reguli, de legi, care să garanteze aceste drepturi şi să reglementeze exercitarea lor.

La începuturile omenirii, în societăţile arhaice, concomitent cu primele forme de


organizare în familie, gintă, trib, au apărut în mod spontan şi primele norme în forme

3 Charles Montesquieu- „Despre spiritul legilor”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.203
rudimentare ce s-au impus treptat ca obiceiuri, deprinderi, tradiţii, a căror respectare se realiza
firesc, fără constrângeri.

Cu timpul, odată cu devoltarea societăţii şi apariţia unor diferenţieri în cadrul


acesteia pe criterii de sex, avere, vârstă, etc, precum şi cu înlocuirea relaţiilor gentilice iniţiale,
bazate pe rudenia de sânge, se transformă şi regulile de conduită, corespunzător acestor
criterii - se conturează seturi de reguli care reglementează raporturile dintre sexe, ocrotirea
căminului, bătrânilor, a mijloacelor de muncă, etc. Aceste seturi de norme au fost identificate
de către cercetători ca fiind dreptul societăţilor arhaice – aşa-numitele tabuu-uri,
corespunzătoare aşa-numitului sistem al totemismului de clan4 sau norme tribale de interdicţii
– caracterizat prin instituirea unor oprelişti, interdicţii, asemănătoare cu normele penale de
mai târziu, şi a căror componentă religioasă le sporea autoritatea. Aşadar, asigurarea
respectării acestor norme era dată atât de motivaţii interne moral –religioase, cât şi de
măsurile sancţionatorii luate de colectivitate şi de conducerea acesteia- şefii de familie,
conducătorii ginţilor şi triburilor.

Aceste seturi normative s-au dezvoltat treptat iar, odată cu dezvoltarea societăţii şi
în condiţiile schimbărilor sociale cea au avut loc în societatea gentilico-tribală s-au produs
modificări în structura şi modul de funcţionare a puterii sociale şi a normelor care asigurau
eficienţa acestei puteri. Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa productivă a
dus la apariţia unor noi raporturi sociale. Cerinţele care exprimau interesele conducătorilor nu
mai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii. Ca urmare, acestea trebuiau
impuse, la nevoie, printr-o forţă de constrângere, şi anume a statului. Aşadar, un moment
important în evoluţia dreptului, care marchează de fapt începuturile a ceea ce constituie
dreptul, după cel al înlocuirii legăturilor de rudenie care stăteau la baza primelor forme de
organizare – a gintelor, a triburilor, cu cele având la bază alte criterii – de exemplu teritoriale,
îl constituie apariţia unei forţe publice sau a puterii publice – o categorie de oameni care se
ocupă cu guvernarea, cu conducerea statului, erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii-
altfel spus, apariţia statului.

Ceea ce particularizează formarea şi dezvoltarea dreptului este coexistenţa într-o


perioadă îndelungată, în proporţii variabile, a normelor juridice noi, cu regulile de conduită
primitive, cu deprinderile, obiceiurile şi cutumele de natură obştească, unele dintre acestea

4 pe larg, Nicolae Popa, Mihail –Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ed.2, Ed.All
Beck, Bucureşti 2005,, p.35
păstrându-se şi în zilele noastre şi fiind recunoscute şi consacrate chiar în dreptul scris, în
lege, aşa cum vom arăta în capitolul dedicat izvoarelor dreptului.

Secţiunea 3 Factorii de configurare a dreptului

Istoria demonstrază că dreptul nu este imuabil, ci se află într-o continuă


transformare. Evoluţia dreptului este marcată de o serie de factori, care au fost grupaţi în trei
mari categorii: cadrul natural, cadrul socio-politic, factorul uman.

Cadrul natural reprezintă mediul natural în care se dezvoltă existenţa umană şi


este constituit din factori geografici, biologici, fiziologici şi demografici, care influenţează
viaţa socială, dezvoltarea economică, dar şi normele juridice.

Cadrul socio-politic, prin intermediul factorilor politici, respectiv statul, partidele


politice, grupurile de interese, grupurile de presiune, are un important rol în evoluţia generală
a dreptului. Tot în acest cadru, factorul economic nu trebuie neglijat ca dimensiune şi
importanţă, un anumit tip de organizare economică influenţînd şi normele juridice existente
într-un stat - atât din punct de vedere ideologic, cât şi al reglementării diverselor probleme
care ţin de situaţia economică generală a unui stat. Astfel, politica exercitată de stat determină
cadrul normativ existent la un moment dat în respectivul stat, bazele sale constituţionale,
modul de organizare şi exercitare a puterii.

Factorul uman este de fapt zona centrală de interes pentru legiitor. Dreptul se
corelează permanent cu prezenţa omului în societate, cu disponibilitatea acestuia de a
influenţa şi de a transforma socialul; dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de
toate, drepturile fundamentale ale persoanei individuale, garantarea egalităţii depline a tuturor,
posibilitatea de manifestare nestingherită a fiecăruia, în temeiul demnităţii şi al libertăţii.
Reglementarea conduitei umane vizează crearea unor modele şi exigenţe tip, destinate să
orienteze comportamentul fiecărei persoane, astfel încât relaţiile sociale în ansamblul lor şi
ordinea de drept să fie posibile.

Secţiunea 4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului. Constantele dreptului


Esenţa unui fenomen reflectă unitatea trăsăturilor acestuia şi a raporturilor interne
care dau caracterul propriu al fenomenului, îl individualizează în raport de fenomene
adiacente. A cerceta esenţa dreptului înseamnă aşadar a sesiza legăturile sale interne, cele
care–i oferă stabilitate.

S-a subliniat că ceea ce relevă esenţa dreptului este calitatea juridică a voinţei şi
interesului care determină apariţia dreptului şi îi asigură un anumit echilibru în desfăşurarea
raporturilor interumane Indiferent câte schimbări ar suferi dreptul, această calitate rămâne
neschimbată .

Rolul voinţei are o dublă semnificaţie în drept – există voinţa generală, determinată
de anume interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul voinţei statale – aşa numita
voinţă juridică, şi voinţa individuală, care intervine mai ales în procesul de aplicare a
dreptului.

Dreptul nu poate rămâne însă doar în stare de voinţă. El trebuie să capete un


conţinut. Conţinutul dreptului a fost definit5 ca fiind ansamblul elementelo, laturilor şi
conexiunilor care dau expresie concretă voinţei intereselor sociale care reclamă oficializarea
şi garantarea pe cale etatică.

La nivelul conţinutului dreptului se distinge între conţinutul normativ- care


constituie componenta dominantă a dreptului şi exprimă conduita sau comportamentul
prescris de normele juridice, şi conţinutul social al dreptului – care reflectă scopul, voinţa şi
interesele deţinătorilor puterii de stat.

În sfârşit, forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a structurii


conţinutului- modul în care se leagă elementele ce alcătuiesc conţinutul dreptului. Se distinge
între forma internă – care vizează exprimarea şi gruparea normelor juridice pe instituţii şi
ramuri de drept şi forma externă – care vizează modalităţile de exprimare sau de
sistematizare a normei juridice, în esenţă, actele juridice prin care se exprimă voinţa
legiuitorului.

Din cele prezentate rezultă că dreptul a apărut din necesitatea obiectivă a stabilirii
unor reguli de comportament social obligatorii şi constituie instrumentul la îndemâna statului
pentru apărarea valorilor sociale pe care societatea le identifică la un moment dat. Aşa fiind,
dinamica dreptului este legată de cea a statului şi a societăţii în general. Apariţia unor

5 N. Popa, op.cit.
modificări în societate pune problema dacă se impune intervenţia statului – prin organele sale
specializate în crearea şi aplicarea legilor, pentru a stabili cum să se desfăşoare relaţiile
sociale. Indiferent însă de transformările pe care dreptul le suportă în cadrul acestei dinamici,
acesta păstrează, în timp, o serie de elemente de continuitate – aşa numitele constante ale
dreptului, sau permanenţe juridice. Potrivit unuia dintre marii teoreticieni români în
domeniul teoriei generale a dreptului6, constantele dreptului exprimă ceea ce este persistent în
orice relaţie juridică, acele elemente care subzistă, în mod necesar, oriunde şi oricând
indiferent de evoluţia societăţii în timp şi în diverse bazine geografice. Aceste constante ale
dreptului sunt, în principal, următoarele: raportul juridic cu elementele sale – subiectele
raportului juridic, drepturile şi obligaţiile acestora, obiectul raportului juridic şi tendinţa ideală
spre sancţiune juridică deşi, potrivit aceluiaşi autor, sancţiunea juridică organizată şi aplicată
de autoritatea publică nu însoţeşte întotdeauna relaţia juridică.

Secţiunea 5 Tipologia dreptului

1. Aspecte generale. Marile sisteme de drept

Sub influenţa factorilor de configurare, mai sus arătaţi, dreptul a cunoscut o continuă
evoluţie, constituindu-şi o fizionomie specifică. Preocuparea de a identifica trăsături comune
ale dreptului - atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al modului de exprimare a
acestui conţinut, a determinat realizarea, în doctrină, a unor clasificări privind tipurile de
drept. Au fost propuse drept criterii în acest sens dependenţa de tipologia sistemelor de
organizare socială7, respectiv apartenenţa dreptului la un bazin de civilizaţie juridică.8

În funcţie de primul dintre criteriile arătate – dependenţa de tipologia sistemelor


de organizare socială, au fost identificate: dreptul sclavagist, dreptul burghez, dreptul
socialist, fiecare având trăsături specifice în ceea ce priveşte, cu precădere, regimul
instituţiilor fundamentale, ponderea izvoarelor de drept, fizionomia construcţilor juridice.
Prezentarea în detaliu a fizionomiei specifice a fiecăruia dintre tipurile de drept menţionate
constituie obiect de studiu mai ales pentru istoria dreptului, astfel încât nu vom insista pentru
caracterizarea lor.

6 M. Djuvara- Teworia Gebneralăa Dreptului, vol. I, Bucurewşti, 1930 – p.16-17


7 J. Poirier, Introduction à l appareil Juridique , Tipologie des systemes juridiques, Ethologie Générale,
Encyclopedie de la Pleiade, Paris, 1968, p.1102
8 R. David, Traité élémentaire de droit civil comparé, p.31
Din punct de vedere al apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică,
a fost realizată o clasificare a dreptului pe mari sisteme sau familii de drept, în prezent fiind
identificate :

- familia sau sistemul juridic de tradiţie romanică – rezultat al receptării dreptului


roman în Europa, şi care se clasifică în sisteme care cunosc o mai puternică influenţă
franceză, sistemul germano- elveţiano- italian şi sistemul ţărilor nordice:

- familia sau sistemul de anglo- saxon (common law) – Marea Britanie, SUA,
Australia, Canada (fără Quebec);

- sistemul bazat pe dreptul religios, tradiţional, destul de răspândit în statele


musulmane;

- sistemul dualist- format din dreptul ebraic,hindus, chinez tradiţional, japonez, care
îmbină sistemul de norme tradiţionale cu cele moderne scrise.

Familia juridică de tradiţie romanică s-a format în Europa în baza studierii


dreptului roman la universităţile italiene, franceze si germane, realizându-se o sinteză a
dreptului roman cu preceptele creştine morale ale dreptului canonic. S-a construit astfel, pe
cale doctrinară, un proiect de drept uniform, o ştiinţă juridică pentru multe ţări europene - aşa
numita preluare şi adaptare a dreptului roman. Acest patrimoniu juridic a fost ulterior
codificat, adaptat nevoilor şi evoluţiei societăţii. În cadrul său, se identifică:

• sistemele de inspiraţie franceză (Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia), având ca model


Codul civil napoleonian din 1804, în care există Coduri comerciale, care concep dreptul
comercial nu ca un drept al comercianţilor, ci ca un drept aplicabil unor categorii de acte –
actele de comerţ, indiferent de profesia părţilor (concepţia obiectivă a dreptului comercial)9;

• sistemul germano-elveţiano-italian, care are la bază Codul civil german din 1900, pe cel
elveţian din 1907 şi pe cel italian din 1942;

• sistemele juridice din ţările nordice, care sunt de tradiţie romanistă, dar cu puternice
influenţe de common-law.

9 idem, Victor Dan Zlătescu „Geografie juridică” - op.cit., p.35


Caracteristicile de bază ale acestei familii de drept sunt: existenţa dreptului scris,
sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public si privat, precum şi
divizarea lui în ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică de
tradiţie romanistă este caracterul lui codificat, fondul de noţiuni comune, un sistem mai mult
sau mai puţin comun al principiilor juridice. În toate aceste ţări există Constituţii scrise, ale
căror norme au o autoritate juridică superioară, care este susţinută şi de stabilirea în
majoritatea ţărilor a unui control judiciar al constituţionalităţii legilor ordinare. Constituţia
delimitează competenţa diferitelor organe de stat în procesul elaborării dreptului şi determină
ierarhia izvoarelor dreptului. În majoritatea ţărilor continentale acţionează coduri civile,
penale, procesual-civile, procesual-penale etc., iar sistemul legislaţiei curente este de
asemenea destul de ramificat, legile reglementând sfere distincte ale vieţii sociale. Printre
izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor normative subordonate
legilor: regulamente, decrete etc. În ţările de tradiţie romanistă este cunoscuta divizarea
dreptului în public şi privat.

Apartenenţa dreptului diferitor ţări europene la familia juridică romano-germanică nu


exclude anumite deosebiri între sistemele juridice naţionale; fiecare stat are un drept naţional,
care îi este propriu 10.

În ceea ce priveşte familia juridică de common-law, trăsăturile sale11 sunt diferite de


cele ale familiei de drept romano-germanic . Un autor12 şi-a exprimat în acest sens opinia că
acele caracteristici ale temperamentului englez care au făcut posibilă crearea sistemului de
common law pot fi sintetizate în următoarele categorii: tradiţionalismul; pragmatismul; arta
compromisului; respectul legii.

Spre deosebire de ţările romano-germanice, unde izvorul de bază al dreptului este legea,
în ţările familiei juridice anglo-saxone izvor de bază al dreptului este norma formulată de
judecători şi exprimată în precedente judiciare. Regulile de common-law, mai puţin abstracte
decât cele ale familiei de drept romano-germanice, vizează cazuri de speţă, iar nu reguli
generale, care se pot aplica în orice situaţie. Aceasta însă nu înseamnă că nu există şi un drept
statutar, creat de un corp legislativ, astfel încât dreptul anglo-saxon are o triplă structură:

10 A se vedea Renee David , Camille Jauffret – Spinosi - „Les grands systemes de droit contemporains”, Precis
Dalloz, 1982, p.17;
11 Rene David, Camille Jauffret- Spinossi – op.cit., p.18 ; I. Rucăreanu , „Fundamentarea teoretică a dreptului
comerţului internaţional”, vol.I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1973, p.43-72
12 R. Kirkpatrick,”Initiation au droit anglais”, Bruxelles, 1960, p.26 şi urm. în Adrian Severin, op. cit., p.322
dreptul comun bazat pe precedent, izvor de bază - common-law; dreptul de echitate – care
completează şi corectează izvorul de bază - equity; dreptul statutar - dreptul scris de origine
parlamentară – statutary- law.

Common-law cuprinde, stricto sensu, un set de reguli de drept stabilite prin precedente
judecătoreşti. Hotărârile judecătoreşti nu au un efect limitat numai la părţile dintre-un litigiu
concret, ci ele leagă şi instanţa care le-a pronunţat, precum şi instanţele inferioare, acestea
fiind obligate ca, în speţe similare, să pronunţe aceeaşi soluţie.

Equity constituie o ramură a dreptului substanţial englez, formată din reguli de drept
pronunţate de curţi speciale anterior unificării jurisdicţiilor engleze (prin două legii din 1873
şi 1875), pentru completarea lacunelor dreptului comun. În cazul unei contradicţii între
regulile de common-law şi cele de equity, se dă prioritate acestora din urmă.

Statutary law cuprinde regulile de drept create prin legi, dar şi acestea se interpretează
prin prisma hotărârilor judectăreşti pronunţate în aplicarea lor.

Dreptul englez se caracterizează şi în prezent ca un drept judiciar, elaborat de către


judecători în procesul examinării cazurilor individuale. În cadrul său, nu se realizează
divizarea dreptului în public şi privat, aceasta fiind înlocuită cu divizarea în drept comun şi
drept de echitate. Ramurile dreptului englez nu sunt atât de bine delimitate ca în sistemele de
drept continentale, fapt determinat de doi factori: faptul că judecătoriile au o jurisdicţie
comună - de drept public şi privat, respectiv faptul că dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe
calea practicii judiciare şi a reformelor legislative. În Anglia nu exista coduri de tip european,
iar doctrina engleză nu tratează problema diviziunilor structurale ale dreptului, preferând mai
mult rezultatul decât argumentările teoretice. Sub aspectul conceptelor utilizate, există, de
asemenea, diferenţe între familia juridică de common law şi cea de drept romanic. În familia
juridică de common-law se deosebesc: grupurile de drept englez şi dreptul SUA.

• În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Noua Zeelandă,
insulele britanice: Insula Man, Guernsey, Jersey, Commonwealth-ul britanic de naţiuni (adică
Regatul Unit plus dominioanele - foste colonii britanice din care unele şi-au câştigat
independenţa şi, prin urmare sunt, potrivit declaraţiei Balfour din 1926, comunităţi autonome,
egale în statut, nesubordonate una celeilalte în ceea ce priveşte politica lor internă, în mod
liber asociate ca membre ale Comunităţii britanice de naţiuni şi “unite prin fidelitatea comună
faţă de Coroana britanică”13. )

  • În ceea ce priveşte dreptul Statelor Unite ale Americii, având drept sursă dreptul
englez, acesta are o structură asemănătoare cu structura common law. Există însă şi deosebiri
considerabile, una din acestea fiind determinată de structura federala a SUA. Posibilităţile
mari ale influenţei judiciare asupra legislaţiei nu exclude faptul ca, în sistemul juridic al SUA,
legislaţia să aibă o pondere mare şi să fie mai importantă decât dreptul statutar în Anglia.
Aceasta se datorează în primul rând existenţei constituţiilor scrise, şi în plus competenţei
legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de către ele.

După cum s-a subliniat însă în mod constant în literatura juridică în materie 14, urmare
numeroaselor contacte dintre cele două mari familii de drept, acestea, deşi structural diferite,
tind să se apropie din ce în ce mai mult. Common-Law-ul cunoaşte o extindere a dreptului
scris, statutar, în timp ce în dreptul de tradiţie romanistă, jurisprudenţa capătă un rol din ce în
ce mai important - un exemplu în acest sens îl constituie ţările care au Curte Constituţională,
în care dreptul constituţional devine din ce în ce mai mult un drept jurisprudenţial. 15 În plus, în
statele foste colonii (multe dintre acestea prezentând interes din perspective temei lucrării), se
poate nota tendinţa de suprapunere a două sisteme juridice, rezultând un sistem hibrid.

Dreptul musulman sau islamic constituie al treilea mare sistem juridic mondial,
importanţa sa nefiind dată numai de aria foarte mare de răspândire ci şi de trăsăturile sale
specifice, care îl deosebesc de sistemele de drept anterior analizate.

În ceea ce priveşte sistemele dualiste, acestea îmbină sistemul de norme tradiţionale


cu cele moderne scrise. Astfel, de exemplu, dreptul indian actual se prezintă ca o alcătuire in
obiceiuri ce datează din timpuri imemoriale şi care îşi trag autoritatea din religia hindusă,
integrate în norme scrise, alături de o practică judiciară caracterizată de principiul
precedentului, care obligă, similar sistemului anglo-saxon.16

13 a se vedea Adrian Severin, „Elemente fundamentale de drept al comerţului internaţional”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, p.339
14 Rene David, op. cit.p.19,
15 Mario G. Losano, op. cit., p. 309
16 Mario G. Losano, op. cit., p.441
2. Dreptul Uniunii Europene

Un loc distinct în ansamblul general al subsecţiunii consacrate tipologiei dreptului


trebuie acordat dreptului european, creat urmare integrării europene.

Tratarea sa distinctă se justifică prin caracterul autonom al sistemului juridic al Uniunii


Europene, care decurge din propriile sale surse juridice, desprinzându-se atât de dreptul
internaţional general cât şi de sistemul de drept al statelor membre. S-a remarcat 17 că acest
drept manifestă tendinţa de a se construi şi defini ca un sistem normativ clasic, structurat
ierarhic după criteriul forţei juridice a actelor sale, având la bază un corp de norme
considerate fundamentale (tratatele constitutive) pe care se sprijină toată construcţia
normativă subsecventă.

Această construcţie juridică vizează o tipologie nouă18, a cărei structură poate fi


asemuită fie unei ordini de tip federal, fie uneia de tip confederal, şi are la bază o voinţă
autonomă care comandă procesul decizional juridic, voinţă care nu este o sumă aritmetică a
voinţelor individuale ale statelor. Aşa cum s-a arătat 19, Uniunea Europeană îmbină, într-o
dialectică specifică, supranaţionalul cu naţionalul, în cadrul unei ordini cu determinaţii
calitative noi. Această autonomie a ordinii juridice comunitare nu exclude colaborarea cu
sistemele juridice naţionale, cooperare care este nu numai utilă, dar şi necesară şi care se
exprima, în principal, printr-o participare a autorităţilor statelor membre ale Uniunii la
punerea în aplicare a dreptului comunitar, drept care constituie un instrument de interes
comun pentru toate popoarele si statele Comunităţilor.

CAPITOLUL II. Rolul şi funcţiile dreptului

Secțiunea 1 Rolul dreptului


Orice activitate socială îşi are un drept corespunzător, dreptul fiind implicat în
fiecare act al vieţii noastre de toate zilele. „Activitatea noastră întreagă, până la gesturile cele
17 Elena Simina Tănăsescu – „Despre posibila constituţionalizare a dreptului comunitar”- www.ccr.ro
18 Nicolae Popa şi alţii, op. cit., p.64
19 Nicolae Popa, idem
mai neînsemnate pe care le facem, se scurge în cadrul unui complex extraordinar de
prescripţii juridice.”20

Dreptul impune un sistem de drepturi şi obligaţii, asigură legitimitatea relaţiilor şi


acţiunilor umane şi construieşte modele ideale de conduită, formate din reguli obligatorii, şi
interzice faptele care contravin prescripţiilor legale, realizând ordinea socială. S-a arătat 21 în
acest sens că dreptul apare ca fiind cel mai specializat şi organizat organism de control social,
control care presupune interacţiunea a trei elemente fundamentale: un element ideal în
domeniul valorilor, un element de putere, de influenţă, şi un element de organizare şi
planificare socială. În acelaşi timp, dreptul are un rol deosebit şi în reglementarea relaţiilor
economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale, contribuind la favorizarea progresului social şi la
stabilirea unor condiţii mai bune de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari.22

Secțiunea 2. Funcţiile dreptului

Funcţiile dreptului pot fi definite ca fiind direcţiile fundamentale ale acţiunii


mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem de drept – ramuri,
instituţii, norme, precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul
dreptului. Altfel spus, prin funcţie a dreptului se înţelege cum sunt valorificate atributele
dreptului în vederea menţinerii ordinii, echilibrului şi păcii sociale.

Principalele funcţii ale dreptului sunt următoarele:

a) Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice

Această funcţie se referă la faptul că dreptul asigură cadrul de funcţionare legală a întregului
sistem de organizare socială, a tuturor puterilor publice şi instituţiile fundamentale ale
statului; dreptul are în vedere domeniul organizării sociale în ansamblul său, ca o funcţie a
sistemului social global. Prin intermediul normelor juridice, a dreptului, sunt create şi
organizate autorităţile şi instituţiile publice fundamentale ale statului, în funcţie de nevoile
specifice ale societăţii la un moment dat, iar legile, ca acte de conducere socială, dau expresie
nevoilor reale ale societăţii, stabilesc modul în care se exercită guvernarea şi orientează
raporturile sociale în direcţia care concordă cu voinţa şi interesele societăţii.

20 Mircea Djuvara – Eseuri de filozofie a dreptului, p.83


21 E. A. Ross
22 A se vedea Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948
b) Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii

Aceasta presupune stabilirea valorilor de apărat şi a consecinţelor faptelor prin care se


aduce atingere acestor valori. Prin valori esenţiale ale societăţii înţelegem suveranitatea şi
independenţa naţională, unitatea statului, pluralismul politic, fără de care nu ar putea exista
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum sunt acestea recunoscute de
diverse documente internaţionale. Prin ocrotirea acestor valori, dreptul apare ca un factor
implicat în procesul dezvoltării sociale iar ca instrument al controlului social, previne
dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a colectivităţilor, stabilind, practic, cadrul
general de desfăşurare a proceselor sociale şi de sancţionare a conduitelor deviante.

c) Funcţia de conducere a societăţii

Actul normativ juridic este, în esenţă, un act de conducere socială. Statul, cu ajutorul
dreptului, stabileşte pentru fiecare autoritate o anumită competenţă, pentru ca fiecare structură
de putere să ştie ce are de realizat, şi aceste instituţii, împreună, să colaboreze la îndeplinirea
rolului statului de instituţie fundamentală a societăţii. Dreptul constituie o tentativă de
regularizare a raporturilor intra şi intersociale, el aspiră să stabilească în multitudinea de
interese, adesea contradictorii, o armonie, în virtutea ideii de valoare.

d) Funcţia normativă

Aceasta este o funcţie de sinteză, care le implică pe toate celelalte, şi exprimă poziţia
specifică a dreptului în viaţa socială, calitatea sa de a fi un mijloc eficace de organizare şi
conducere socială. Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul, prin ansamblul
şi instituţiilor sale, este un factor de programare a libertăţii de acţiune a omului.

În lucrările de sociologie juridică, s-a ajuns la concluzia că dreptul îndeplineşte şi


funcţii care au un impact deosebit asupra comportamentului uman: funcţia educativă, funcţia
preventivă, funcţia corectivă.

e) Funcţia educativă priveşte însuşirea de normelor juridice de către destinatarii


acestora. Astfel, în viaţa de zi cu zi, oamenii manifestă interes pentru cunoaşterea
reglementărilor existente; când intenţionează să încheie un act, un contract, să intre între-un
raport juridic, studiază textele actelor normative pentru a vedea ce este permis şi ce este
interzis ; în acest fel cunosc legea şi raţiunile acesteia.
f) Funcţia preventivă vizează faptul că, prin simpla incriminare a faptelor
periculoase pentru societate, dreptul previne, opreşte, prin avertismentul pe care normele sale
îl conţin tendinţele de încălcare a acestora.

g) Funcţia corectivă se referă la faptul că prin sancţiunea aplicată în cazul încălcării


unei norme nu se reaşizează doar pedepsirea celui vinovat, ci şi corectarea comportamentului
acestuia, pentru a-l determina ca pe viitor să nu mai comită astfel de fapte.

CAPITOLUL III Dreptul și statul

Secţiunea I Noţiunea de Stat

Dreptul a apărut din necesitatea obiectivă a stabilirii unor reguli de comportament


social obligatorii şi constituie instrumentul la îndemâna statului pentru apărarea valorilor
sociale pe care societatea le identifică la un moment dat. Aşa fiind, dinamica dreptului este
legată de cea a statului şi a societăţii în general. Apariţia unor modificări în societate pune
problema dacă se impune intervenţia statului – prin organele sale specializate în crearea şi
aplicarea legilor, pentru a stabili cum să se desfăşoare relaţiile sociale. Fără existenţa acestui
ordonator comportamental, societatea ar fi în pericol, de aceea importanţa dreptului nu poate
fi pusă la îndoială.

Dreptul este aşadar organic legat de stat - nu se poate vorbi în termeni juridici despre
drept anterior apariţiei statului. Putem vorbi despre obiceiuri, datini, cutume dar nu de drept.
Hegel arăta în acest sens că adevărata istorie începe abia o dată cu apariţia statului şi a
dreptului , care întruchipează punctul cel mai înalt al culturii unui popor. Există chiar
autori23care identifică dreptul cu statul, acestea alcătuind un tot – “identificarea statului cu
dreptul, faptul de a se recunoaşte că statul este un sistem juridic, este condiţia necesară a unei
ştiinţe a dreptului. Încercarea de a legitima un stat ca <stat de drept> este în realitate perfect
inadecvată, pentru simplul motiv că orice stat trebuie să fie cu necesitate un stat de drept.”

Având în vedere importanţa constituirii statului, în cadrul evoluţiei generale a


dreptului, este important să se determine ce este statul, cum a apărut, ce înseamnă putere de
stat şi cine o exercită, care sunt instituţiile statului.

23 Hans Kelsen, Teoria pură a dreptului


Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apariţia sa a fost determinată de
schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive, schimbări care au determinat ca
vechile forme de organizare (ginta, tribul), să nu mai fie suficiente, impunându-se o formă
nouă, cea politico- statală. În cadrul acestei organizări, desfăşurarea relaţiilor sociale se află la
adăpostul unei forţe speciale de constrângere, deţinută de stat şi utilizată împotriva celor care i
se opun. Este vorba aşadar de o diferenţiere între guvernaţi şi guvernanţi, considerată adesea
drept esenţa ideii de stat. Un autor24 arăta în acest sens că “o societate chiar dacă s-ar compune
numai din Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în
acelaşi timp”.

În lucrarea sa “Instituţii şi proceduri constituţionale” 25, Ion Deleanu realizează o


definire a statului din mai multe perspective. Astfel, din perspectivă sociologică, statul
semnifică, în opinia autorului citat, dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice,
societate care a rezultat din fixarea, pe un teritoriu determinat a unei colectivităţi umane
relativ omogene, întruchipând Naţiunea, şi care este guzvernată de o putereinstituţionalizată,
având capcitatea şi mijloacele de a exprima şi dea realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca
voinţă generală. Din perspectivă juridică, statul este o persoană morală, o entitate juridică
distinctă, stabilă şi permanentă, detaşată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai
puterii, exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite. În sfârşit, în sens
restrictiv şi concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare, desemnând aparatul
de direcţionare a societăţii politice.

Secţiunea 2 Elementele statului

Din definiţiile mai sus prezentate rezultă că, în senţă, statul există prin reunirea a trei
elemente: un element material – teritoriul, un elementul personal - populaţia sau naţiunea şi
un elementul formal-instituţional – suveranitatea, autoritatea politică exclusivă.

a) Elementul material se referă la teritoriu, “permite statului să aibă consistenţă” 26 şi


cuprinde solul, subsolul, spaţiul atmosferic aferent şi o porţiune din apele înconjurătoare,
delimitat prin hotare naturale sau convenţionale.

24 G. Burdeau – Cours de droit constitutionnel, Paris, 1942, p.3


25 CH. Beck, Bucureşti, 2006, p.329
26 B. Janneau –Droit Constitutionnel et institutions politiques, Dalloz, Paris, 1987, p.4
Solul reprezintă uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este
situat din punct de vedere geografic. Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi
canalelor, apele porturilor, radelor, porţiunea maritimă care se întinde de-a lungul ţărmurilor
şicare poartă denumirea de mare teritorială, sau ape teritoriale. Spaţiul aerian reprezintă
coloana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a celui acvativ.

Pe acest cuprins se exercită puterea supremă a statului, în sensul că pe acest teritoriu


puterea lui nu se subordonează nici unei alte puteri, rezolvându-şi problemele fără nici o
imixtiune, respectând în acelaşi timp suveranitatea altor state.

b) Elementul personal se referă la populaţie, care se compune dintr-o masă


înrădăcinată în spaţiul ei cultural, cu tradiţile şi limba ei, precum şi din diferite grupuri
stabilite ulterior în acest spaţiu, numite minorităţi naţionale, împreună cu care formează
comunitatea.

Unii autori27 subliniază faptul că termenul de populaţie nu este riguros definit,


putând fi o sursă de ambiguităţi, arătând că ceea ceea ce-i asigură statului distinctibilitate şi
permanenţă este Naţiunea, văzută ca realitate complexă şi produs al unui îndelungat proces
istoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură
psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoiric şi voinţa de a fi
împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu.

Elementul de legătură între indivizii care alcătuiesc populaţia unui stat şi statul
respectiv este cetăţenia, populaţia fiind alcătuită astfel din cetăţeni, cărora statul le protejează
drepturile şi obligaţiile.

c) Elementul formal-instituţional se referă la puterea de stat, definită ca formă de


autoritate socială pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru
realizarea unui scop comun, asumat de membrii comunităţii sau impus acestora de către cei
care exercită puterea.

27 Ion Deleanu – op. cit., p.335


Secţiunea 3. Puterea de stat

1. Caracteristici

Trăsăturile puterii de stat, care-i conferă specificul în raport de alte tipuri de putere,
sunt următoarele:

- este o putere politică;

- este o putere de comandă – în sensul că instituie dispoziţii obligatorii iar metoda sa este de
constrângere, în sensul că aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor normative se realizează cu
ajutorul forţei coercitive, realizată de organe special abilitate;

- are vocaţia generalităţii – este aplicabilă în societatea respectivă tuturor activităţilor din
domeniile vieţii , stabilindu-le limitele;

- este suverană – această trăsătură desemnând caracterul puterii de stat de a fi supremă în


teritoriul statului, adică de a nu cunoaşte nici o putere deasupra sa (suveranitatea internă) şi de
a fi independentă în exterior, în raport cu alte state (suveranitatea externă).

Latura internă a suveranităţii statului priveşte aşadar puterea sa de comandă în interior


şi se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în urmărirea lor
în practica socială- adică realizarea ordinii de drept.

Latura externă priveşte comportamentul statului în societatea naţiunilor, raporturile


sale cu celelalte state; îndeobşte, această latură este numită şi independenţa puterii sau
neatârnarea acesteia. În baza suveranităţii sale, statul îşi organizează relaţiile internaţionale,
fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state şi în
considerarea principiilor şi a normelor general admise în dreptul internaţional.

Suveranitatea puterii nu se confundă cu arbitrariul sau cu despotismul, deoarece ea nu


este absolută sau discreţionară. Suveranitatea este limitată sau relativă, exercitarea puterii
suverane exclusive trebuind să respecte două comandamente:

- toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie concordanţă
cu nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
recunoscute şi consacrate prin Constituţie, legi interne şi norme internaţionale;
- respectarea normelor de drept internaţional, atât pe timp de pace, cât şi de război,
aceasta întrucât statele trebuie să coexiste, nu pot exista izolat unul de celălalt.

2. Exercitarea puterii de stat . Separaţia puterilor în stat

În statele democratice, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia; exercitarea


puterii este încredinţată statului, iar în planul activităţii statale are loc o divizare, o separare a
puterilor. Separaţia puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a împiedica abuzul
de putere.

Ideea acestei separaţii este dezbătută încă din antichitate, din operele lui Aristotel. În
forma sa cunoscută şi astăzi, teoria separaţiei puterilor a fost consacrată de Montesquieu, în
lucrarea “Despre spiritul legilor”. Potrivit concepţiei sale, care îşi păstrează actualitatea, în
stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre acestea fiind
încredinţate unor organe distincte.

Nu este vorba de o separaţie în sens de ruptură, ci de o organizare a puterii statului


corespunzător funcţiilor sale principale:

- funcţia legiuitoare - care reprezintă manifestarea directă a suveranităţii poporului şi se


caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorie, a căror
încălcare este sancţionată prin aplicarea unei forţe de coerciţie;

- funcţia executivă (administrativă) - are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în


concret a legilor şi a altor acte normative şi cu caracter individual adoptate sau emise în
executarea legilor ;

- funcţia jurisdicţională – priveşte aplicarea legii în litigiile concrete care apar în societate
între indivizi.

Fără această separaţie nu poate exista democraţie întrucât, cele trei funcţii ale statului
fiind concentrate în mâna aceloraşi persoane, acestea ar avea putere discreţionară. “Atunci
când în mâinile aceleiaşi persoane, sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite
puterea legiuitoare şi puteea executivă, nu există libertate, deoarece se pot naşte temeri că
acelaşi monarh sau sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le aplice în
mod tiranic. Nu exită de asemenea libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de
puterea legiuitoare şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea
asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar
fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut
dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobilimii, fie ai poporului, ar exercita
aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi
pe cea de a judeca infracţiunile şi litigiile dintre particulari.”

Separaţia trebuie să fie însă clar reglementată prin lege, prin stabilirea unor
competenţe, a unor drepturi şi obligaţii distincte, ceea ce se, în general, se realizează prin
constituţiile statelor. Unele state practică regimuri mai rigide în ceea ce priveşte separaţia
puterilor în stat, cum ar fi de exemplu SUA, altele, mai suple, cum ar fi Franţa sau Anglia.

Constituţia României consacră principiul separaţiei puterilor în stat încă din primul
articol, în alin.(4), după cum urmează: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei
şi echilibrului puterilor în stat – legislativă, executivă şi judecătorească- în cadrul
democraţiei constituţionale.” Aşa cum se poate constata studiind Constituţia, este vorba de o
separaţie suplă a puterilor în stat, cele trei puteri colaborând şi controlându-se reciproc.

INTREBĂRI DE CONTROL

1. Definiţi conceptele de „drept” și de ”stat”


2. Enunţaţi şi caracterizaţi pe scurt factorii de configurare a dreptului.
3. Caracterizați funcțiile dreptului.
4. Enunţaţi trei trăsături caracteristice ale familiei juridice de tradiţie
romanică și trei trăsături caracteristice ale familiei juridice de tradiţie
anglo-saxonă.
5. Enunţaţi şi caracterizaţi pe scurt elementele statului.
6. Explicaţi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.(0,25)
TITLUL II

SISTEMUL DREPTULUI: NORMA JURIDICĂ, INSTITUȚIILE


JURIDICE ȘI RAMURILE DE DREPT; DREPTUL CONSTITUȚIONAL
CA RAMURĂ DE DREPT; RAPORTUL JURIDIC DE DREPT
CONSTITUȚIONAL. SPECIFICUL NORMELOR JURIDICE DE
DREPT CONSTITUȚIONAL

INTRODUCERE

Dreptul este o totalitate, un ansamblu de norme juridice, un sistem al cărui element de


bază îl constituie norma juridică. Normele juridice, deși reprezintă o diversitate prin conținutul
și forma lor, se constituie ca elemente ale unui ansamblu organizat, care este sistemul dreptului.
Aceste elemente se comportă ca părți în raport cu întregul, deci cu sistemul, dar și ca subsisteme
în raport cu propria lor structură. Elementele constitutive ale fiecărei norme juridice și
interacțiunea dintre ele imprimă acestora atributele de sistem, respectiv de subsisteme ale
ansamblului. La rândul lor, unele dintre normele juridice alcătuiesc subsisteme de un grad
superior, ce converg spre asamblarea sistemului de drept. Asemenea subsisteme sunt instituțiile
juridice și ramurile de drept

CAPITOLUL I Norma juridică

Secţiunea 1. Sistemul normativ social

Conduita omului în societate este orientată de un adevărat sistem de reguli, sau norme
sociale, influenţate de nevoile, cerinţele pe carele impune viaţa în colectivitate, relaţiile dintre
oameni.

Sistemul normelor sociale este alcătuit, în principal din: normele etice, normele
obişnuielnice, normele tehnice, normele religioase şi normele juridice. Din punctul de vedere
al prezentului curs, interesează desigur normele juridice, însă înainte de a proceda la studierea
lor se cuvine se arătăm că acestea se află într-o strânsă corelaţie cu celelalte norme la care am
făcut referire.

Cât priveşte relaţia normă juridică – normă etică, respectiv normă obişnuielnică, aceasta
este evidentă mai ales dacă abordăm dreptul din perspectivă istorică. Aşa cum s-a arătat în
partea introductivă a cursului, dreptul s-a desprins treptat din morală şi obiceiuri. Un autor1
sublinia în acest sens că morala a servit întotdeauna ca o proto-legislaţie socială. Cât priveşte
valoarea obiceiului, ca normă socială, în raport de norma juridică, redăm spusele profesorului
D.Gusti2 care arăta că în mod general, trei subiecte sunt producătoare de legislaţii: individul,
statul şi societatea. Individul îşi creează o legislaţie a lui proprie prin aşa-zisa obişnuinţă, statul
prin sistemul cunoscut de reglementări iar societatea prin obiceiuri. Obiceiul este legislaţia
proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi ca să trăiască şi să se dezvolte.

Tot astfel religia, având un rol activ în reglementarea relaţiilor sociale, a contribuit de-
a lungul istoriei, şi chiar şi în prezent, prin influenţa sa educativă, la respectarea dreptului.

Normele tehnice sunt reguli de urmat în procesul de producţie şi au o indiscutabilă


însemnătate în organizarea şi desfăşurarea eficientă a activităţilor economice iar progresele
înregistrate în domeniul tehnologica u condus la multiplicarea acestui tip de norme, multe dintre
ele devenind obiect de reglementare juridică şi devenind astfel norme juridice. Problema
existenţei normelor tehnice se pune şi în cadrul analizei sistemului dreptului, în sensul că în
cadrul diverselor componente ale acestuia există reguli cu caracter pronunţat tehnic. Astfel sunt,
de exemplu, normele care se referă la iniţierea actului normativ, adoptarea sa, structura acestuia.
Tot astfel sunt normele care reglementează procedura în faţa instanţelor de judecată, începând
de la sesizarea acesteia, dezbaterile, probatoriul pronunţarea hotărârilor judecătoreşti şi regulile
de exercitare a căilor de atac.

Secţiunea 2. Norma juridică- noțiune

Normele juridice constituie unitatea de bază structurală a sistemului dreptului. Dreptul


nu poate fi disociat de normele juridice, întrucât el se realizează prin aceste norme.

Normele juridice sunt, în principal, reguli de conduită; acestea sunt create de stat şi
au caracter obligatoriu, fapt ce creează premisele intervenţiei la nevoie a forţei de stat pentru
a se asigura respectarea lor. Aşadar, norma juridică se distinge de alte reguli de conduită socială
prin dotarea ei cu sancţiuni organizate, a căror aplicare este încredinţată puterii publice, prin
proceduri speciale. Aceste sancţiuni sunt aplicate în numele comunităţii de către un individ/
autoritate împuternicită în acest sens de comunitate. Tocmai această garanţie asigură

1 . G. Durand – „Du rapport entre le droit et l étique”, Themis, vol.20, nr.2, 1986, p.285
2 D. Gusti- Cursde etică, Universitatea Bucureşti, 1931-1932, p.189
normelor juridice o poziţie dominantă, un statut deosebit, de autoritate în întregul sistem
normativ social.

Aşadar, unul dintre aspectele care distinge norma juridică de orice alt tip de normă
socială este acela că acest tip de normă este creată de stat – adică de o una dintre autorităţile
şi instituţiile care intră în structura statului. Alături de instituţiile statului, pot fi creatoare de
norme alte instituţii sau organizaţii internaţionale, normele emise de acestea fiind aplicabile
în dreptul intern ca urmare a manifestării de voinţă a statului român în acest sens. De exemplu,
art.11 din Constituţie stabileşte că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern, precum şi faptul că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi şi cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există
neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale.”

După această scurtă introducere, putem conchide că norma juridică reprezintă o regulă
de conduită generală, impersonală, obligatorie, instituită sau acceptată de stat, a cărei
îndeplinire se realizează voluntar, prin conştiinţa juridică a oamenilor, iar la nevoie prin
intervenţia forţei de constrângere a statului.

Secţiunea 2 Structura normei juridice

Prin structură a normei juridice, se desemnează :

1. structura internă (logico-juridică)

2. structura externă ( tehnico- legislativă)

1. Structura internă se referă la elementele intrinseci, de logică, ce compun norma.


Sub acest aspect, norma juridică este alcătuită din 3 elemente: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.

a) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările
sau faptele cărora li se aplică dispoziţiile normei juridice.

b) Dispoziţia este partea cea mai importantă a a structurii logico-juridice a normei


juridice, stabilind conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele trebuie să
o îndeplinească , care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor ce se manifestă ori pot să se
manifeste sub incidenţa normei juridice date.

c) Sancţiunea constituie acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele


nerespectării conduitei prescrise de normă. Fixarea urmărilor nefavorabile în chiar cuprinsul
normei juridice are rolul de a asigura legalitatea tragerii la răspundere. În mod evident,
sancţiunea nu intervine de la sine, din împrejurarea că norma a fost încălcată, ci aceasta se aplică
de către autorităţile statului care pot fi sesizate - instanţele judecătoreşti sau se pot sesiza din
oficiu – poliţistul, primarul etc.

2. Structura externă, sau tehnico-legislativă vizează structura exterioară a normei,


adică forma pe care aceasta trebuie să o îmbrace: articole, paragrafe, alineate. Structura
tehnico-legislativă nu se suprapune cu structura logică, astfel încât, în unele cazuri, articolele
nu coincid cu norma juridică sau alteori, într-un articol sunt cuprinse mai multe norme. Aceasta
este corelată cu cerinţele de celeritate pe care le reclamă elaborarea legislativă dintr-un stat,
precum şi cu principiile generale de tehnică juridică.

CAPITOLUL II. Instituțiile juridice și ramurile de drept

Instituțiile juridice – cuprind totalitatea normelor juridice care reglementează o grupă


unitară de relații sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Astfel,
normele juridice care reglementează raporturile sociale de proprietate, de căsătorie, de
cetățenie, formează, împreună, instituțiile juridice cu același nume: proprietate, căsătorie,
cetățenie.

Ramurile de drept - reprezintă o grupare mai mare de norme juridice, precum şi mai
multe instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin
unitatea de metodă folosită în reglementarea acelor relații sociale.

Se consideră că la baza grupării normelor juridice în ramuri de drept stau următoarele


criterii:

- criteriul obiectului comun al reglementării normelor juridice considerat a fi criteriu


principal obiectiv;
- criteriul unităţii de metodă a reglementării juridice, considerat criteriul subiectiv,
determinat de voinţa legiuitorului;
- criteriul principiilor comune care stau la baza disttincției normelor şi instituţiilor juridice
ce formează ramuri de drept.

Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, între ele există o strânsă
interdependenţă, o legătură indisolubilă.

Examinând sistemul dreptului, se constată că acesta are următoarele caracteristici:

- este un sistem deschis – o categorie dinamică prin excelență, aflându-se într-un


process de continuă devenire, nu numai ca reflectare a transformărilor calitative intervenite în
ansamblul relațiilor sociale, dar și ca factor dinamizator în dezvoltarea acestor relații;

- se caracterizează prin prezența unor legături specifice ce se stabilesc între întreg


și elementele sale. Structura sistemului de drept apare ca totalitate complexă și unitară de
interacțiuni între ramurile de drept, dar și între acestea și întreg;

- în interiorul sistemului dreptului există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică


a ramurilor de drept. Astfel, dreptul constituțional, ca ramură a sistemului dreptului, este o
ramură structurantă față de toate celelalte, pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei ramuri
este chiar legea fundamentală, care se află în vârful piramidei tuturor actelor normative;

- este un sistem organizabil; neavând mecanism propriu de autoreglare, sistemul


dreptului nu se poate autoorganiza. El este însă reglat din afara sa, prin activitatea normativă
desfășurată de către autoritățile publice și, cu precădere, de autoritatea legiuitoare.

CAPITOLUL III Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat

Analizând evoluţia istorică a sistemului dreptului se constată că acesta a avut o


anumită structură în cadrul fiecărui tip de stat, structură determinată de forma de proprietate
dominantă şi influenţată de tradiţiile şi tehnica legislativă din statul respectiv.

Prima încercare de diviziune a dreptului, care reprezintă şi summa divisio a acestuia,


îşi are originea în dreptul roman şi aparţine lui Ulpian, care a împărţit dreptul, după interesul
ocrotit, astfel:

- Jus publicum (dreptul public) - dreptul care are ca scop satisfacerea nevoilor statului;

- Jus privatum (dreptul privat) - dreptul care priveşte interesul particularilor.


Gruparea dreptului în drept public şi privat pe baza criteriului interesului ocrotit, nu are
rigoare juridică, fapt ce a determinat critici şi nuanţări din partea specialiştilor în drept, ducând
la completarea ulterioară a criteriilor tradiţionale ce prezidează această diviziune a dreptului,
sau chiar la abandonarea lor, în teoria juridică.
În dreptul modern, când statul acţionează atât ca persoană juridică de drept public, cât
şi ca persoană de drept privat, când dreptul public s-a apropiat tot mai tare de dreptul privat
(prin combinarea interesului general cu interesul particular şi prin folosirea unor instituţii
specifice dreptului privat), s-a considerat că, rigiditatea distincţiei dintre dreptul public şi privat
nu mai are justificare.

Se apreciază că utilitatea grupării dreptului în drept public şi drept privat se justifică


prin următoarele considerente:

- normele dreptului privat sunt mai stabile decât cele ale dreptului public;

- pentru calitatea de subiect de drept public nu este necesară neapărat dobândirea


capacităţii de exerciţiu (de exemplu pentru exercitarea dreptului la învăţătură), pe când pentru
calitatea de subiect de drept privat, este necesară deplina capacitate de exerciţiu (de exemplu,
pentru încheierea unui contract civil);

- în raporturile de drept public, unul dintre subiecte este statul sau o autoritate publică,
iar părţile nu se află pe poziţie de egalitate juridică;

- în raporturile de drept privat, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică (egalitatea


părţilor în raporturile civile este regula fundamentală a dreptului privat);

- regula aplicabilă raporturilor juridice din dreptul public este manifestarea unilaterală
de voinţă, iar regula raporturilor juridice de drept privat este aceea a consensualismului;

- în dreptul public predomină normele imperative, ce impun o conduită obligatorie, de


la care nu se poate deroga, iar în dreptul privat predomină normele permisive, care permit
părţilor participante la un raport juridic să-şi stabilească conduita în mod convenţional.

Împărţirea întregului sistem de drept în drept public şi privat reprezintă cea mai
largă divizare a dreptului. Considerările făcute în decursul timpului cu privire la această
divizare, precum şi tendinţele actuale de divizare, au ca rezultat sublinierea caracterului dinamic
al sistemului dreptului, continua perfecţionare a formei şi conţinutului dreptului şi chiar apariţia
de noi ramuri de drept (ca de exemplu: dreptul mediului, dreptul economic, dreptul asigurărilor
sociale etc.).

Constituirea ramurilor de drept nu este un proces încheiat, dreptul fiind un fenomen


dinamic şi evolutiv există tendinţa de desprindere dar şi de apariţie a unor ramuri juridice noi,
ca urmare a nevoilor continue ale dezvoltării societăţii contemporane.

CAPITOLUL IV. Dreptul constituțional ca ramură de drept

Secțiunea 1. Noțiune

Dreptul constituţional - este ramura dreptului public, ce cuprinde totalitatea


normelor juridice care reglementează principiile fundamentale ale organizării de stat,
structura şi modul de funcţionare a organelor statului, drepturile şi obligaţiile
fundamentale ale cetăţenilor în raporturile lor cu statul. Sau, într-o altă exprimare,
dreptul constituțional este acea ramură a dreptului formată din normele juridice care
reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii.

Datorită naturii obiectului său de reglementare, precum şi a forţei juridice a normelor


care-l compun (norme de drept cuprinse de Constituţie şi legi constituţionale), dreptul
constituţional este considerat ca fiind ramura de bază, fundamentală a dreptului intern public.

Noțiunea de drept constituțional nu se confundă însă cu aceea de Constituție, sfera


dreptului constituțional fiind mai largă.

Secțiunea 2 Raportul juridic de drept constituţional

Se impune de la început identificarea în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de


drept, a acelora care prin conţinutul lor specific sunt raporturi de drept constituţional. Aceste
relaţii sociale sunt acelea care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii.

Puterea, determinată în conţinutul şi în organizarea sa de anumiţi factori este instaurată,


iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul lor. Se impun deci
anumite reguli a căror menire este de a reglementa exerciţiul acestei puteri în aşa fel încât ea să
poată realiza în cele mai bune condiţii voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat. Întreagă această
activitate de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii cuprinde relaţii sociale, iar
regulile de care vorbeam nu sunt altceva decât normele de drept constituţional.

■ Subiectele raporturilor de drept constituţional

Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional trebuie să subliniem de la


început două trăsături specifice, şi anume că:

- unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ
(legiuitor) şi

- aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii

Subiectele raporturilor juridice de drept constituțional pot fi: colective sau individuale.

Subiecte colective:

a) Poporul - referitor la popor, există cel puţin trei opinii exprimate în literatura de
specialitate. Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii autori admit
că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi alţii care consideră că
poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor
juridice interne. Împărtăşind opinia că poporul, este subiect al raporturilor juridice de drept
constituţional, vom observa că ea îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţiile Constituţiei
potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul
ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Uniunea de interese
ale poporului şi statului nu exclude ca poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în
raporturile de drept constituţional, cu atât mai mult cu cât poporul este deţinătorul puterii
politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor sale conform voinţei poporului.

b) Statul - el poate apărea ca subiect al raporturilor de drept constituţional, fie direct (în
raporturile juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia), fie reprezentat
prin organele sale.

c) Organele statului (autorităţile) - acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept


constituţional numai dacă participă la un raport juridic de drept constituțional. Ca și în cazul
statului, nu toate raporturile juridice în care intră autoritățile și instituțiile publice publice ale
statului sunt raporturi de drept constituțional.

d) Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii - ca forme organizatorice prin care


cetăţenii participă la guvernare, partidele politice şi alte organizaţii pot fi subiecte ale
raporturilor de drept constituţional.

Subiecte individuale

a) Cetăţenii – sunt persoanele care au cetățenia statului pe teritoriul căruia trăiesc. Pot
apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constituţional. Ei pot apărea distinct ca
persoane fizice (raport direct-pentru realizarea drepturilor lor fundamentale), ca persoane
investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator-subiecte ale
unor raporturi de reprezentare) sau organizaţi pe circumscripţii electorale (cu ocazia
alegerilor).

b) Străinii – sunt reprezentați de acele persoane care au cetățenia unui alt stat decât
statul pe al cărui teritoriu trăiesc. Pot intra în raporturi de drept constituțional, de exemplu: cu
ocazia solicitării cetățeniei unui alt stat, cu ocazia depunerii candidaturii pentru o funcție
electivă la nivel local în cazul cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene.

c) Apatrizii – sunt persoane care nu au nicio cetățenie. Se consideră că şi apatrizii pot


apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile care se nasc cu privire
la acordarea cetăţeniei române, a azilului politic etc.

■ Conținutul raporturilor juridice de drept constituțional

Acesta este dat de totalitatea drepturilor și a obligațiilor prevăzute de normele juridice


ale dreptului constituțional.

■ Obiectul raportului juridic de drept constituțional

Obiectul raporturilor juridice de drept constituțional este reprezentat de conduita


subiectelor normelor juridice instituite și sancționate de către stat ce se referă la organizarea și
funcționarea statului, la modul de alegere, numire și formare a organelor statale, la modul de
funcționare și de relaționare a diferitelor instituții ale statului, precum și la modul de instituire
și garantare a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
Secțiunea 3. Specificul normelor de drept constituţional

Sunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduita oamenilor
în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de
drept constituţional.

Caracteristici specifice normelor juridice de drept constituţional:

- dreptul constituţional are o întindere normativă determinată de sfera relaţiilor pe care le


reglementează;
- normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele
relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii,
definesc unele instituţii.
- în ceea ce priveşte structura logico-formală a normei de drept constituţional putem preciza
că în cazul normei constituţionale nu întotdeauna sancţiunea este evidentă, făţişă, dar ea există.
- sancţiunile din dreptul constituţional prezintă la rândul lor anumite caracteristici, astfel:
sunt cazuri când pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune; sancţiunile din
dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice ( ex: revocarea mandatului parlamentar,
revocarea unui organ de stat etc.); pentru reglementările de principiu, de largă generalitate
cuprinse în constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept, cum ar fi: dreptul
civil, dreptul penal, dreptul administrativ etc.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Definiți și caracterizați norma juridică.


2. Prezentați structura internă a normei juridice.
3. Explicați la ce se referă structura externă a normei juridice
4. Identificați elementele de structură internă pentru fiecare text constituíonal:
- art.76 alin.(1) și (2) din Constituție - Adoptarea legilor și hotărârilor
- art. 95 alin.(1) din Constituție – Suspendarea Președintelui;
- art.151 alin.(1) din Constituție – Procedura de revizuire
6. Caracterizați dreptul constituțional ca ramură a dreptului public.
7. Definiți și prezentați elementele aportului juridic de drept constituțional.
8. Explicați specificul de ”raport fundamental” al raportului juridic de drept
constituțional și în ce constă dubla natură juridiă a raportului juridic de drept
constituțional.
9. Identificați 5 articole din Constituție care se referă expres la subiecte colective și,
respectiv, individuale de drept constituțional.
TITLUL III

- IZVOARELE DREPTULUI CONSTITUȚIONAL

CAPITOLUL I . Noțiunea de izvor de drept

Secțiunea 1 Distincții

Noțiunea de izvor, sursă a dreptului, este susceptibilă de mai multe înțelesuri, dintre care
distingem, în principal, următoarele1:

a) Sursele materiale ale dreptului

Acestea reprezintă ansamblul factorilor şi condiţiilor de configurare, de determinare a


dreptului: social-politici, istorici, economici, materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile,
relaţiile interumane etc. În acest înţeles generic, prin izvoare materiale se înţeleg faptele
omeneşti (acţiuni, inacţiuni, evenimente) de care norma de drept leagă naşterea, modificarea
şi stingerea unui raport juridic. Unii autori 2 înțeleg, prin surse materiale ale dreptului,
autoritățile care sunt abilitate să creeze dreptul, în sensul de orice entitate care are suficientă
îndreptățire pentru a fi recunoscută ca fiind capabilă să creeze reguli generale și abstracte,
obligatorii la nivelul grupului și susceptibile de a fi sancționate prin intervenția statului.Altfel
spus, sursele materiale ar reprezenta ”voința care stă la baza regulii”.

b) Sursele formale ale dreptului

Prin „izvor formal al dreptului” se înţelege forma pe care o îmbracă norma juridică
elaborată de un anumit factor competent al puterii, respectiv, forma în care este exprimată
norma juridică respectivă, în funcţie de mai mulţi factori, ca de exemplu: organul de stat care
o emite şi competenţa acestuia, domeniul pe care îl reglementează, ierarhia forţei juridice a
actului normativ respectiv, procedura sau tehnica legislativă prin care este elaborată etc.

Diversitatea formelor pe care le îmbracă norma de drept a fost şi este în funcţie şi de


etapele istorice de evoluţie ale dreptului şi de sistemul juridic concret al statului respectiv. În

1 D.C. Dănișor, op. cit., p.109, N. Popa op. cit., p. 161


2 Dc.Dănișor, op. cit.
prezent, în majoritatea sistemelor juridice contemporane, principalele izvoare ale dreptului
îmbracă forma legilor, decretelor, hotărârilor, ordonanţelor, ordinelor, deciziilor, dispoziţiilor.

Sursele formale ale dreptului, la rândul lor, cunosc clasificări după diverse criterii.

Astfel, după izvorul material al normei, se distinge între:

- surse naționale (normele provenind de la autoritatea statală sau din obiceiul


comunităților stabilite pe teritoriul statului), surse internaționale (tratate internaționale, norme
provenind de la organisme internaționale dotate cu putere de reglementare sau cutume
internaționale), surse străine (atașate ordinii juridice a altui stat);

- surse publice (emise de autoritatea publică) și autonome (care se fundamentează în


autonomia și puterea de reglementarea internă a unor entități private sau semi-publice)

- norme emise unilateral de autoritatea publică (actele normative) și norme


convenționale (tratate internaționale, convenții).

După forma lor, izvoarele formale ale dreptului se împart în : scrise (care pot fi directe
– actele normative sau indirecte – jurisprudența) și nescrise (cutumele).

În funcție de ierarhia normelor distingem între izvoare principale, în sensul că pot


reglementa orice materie (constituții, legii etc) sau subordonate (de punere în aplicare a
surselor principale).

Secțiunea 2 Izvoarele formale ale dreptului în sistemul dreptului românesc

Astfel cum arătam, izvoarele formale ale dreptului sunt fie o creație a legiuitorului, fie
au origine cutumiară, doctrinară, jurisprudențială.

În dreptul românesc, cel mai important izvor de drept, cunoscut sub denumirea
generală de ”lege”, este actul normativ. Actul normativ este izvorul de drept creat de organe
ale autorității publice, învestite cu competențe normative, și cuprinde norme general-
obligatorii a căror aplicare poate fi realizată și prin intervenția forței coercitive a statului.
Actele normative se pot înfățișa în diverse forme, în funcție de autoritatea emitentă și
domeniul de reglementare și împreună alcătuiesc un sistem, subordonat și întemeiat pe norma
de bază, care este reprezentată de Constituție.
Altfel spus, chiar dacă toate actele normative, indiferent de sursa lor, au față de
indivizi aceeași valoare, fiind în aceeași măsură obligatorii, în sistemul actelor normative
există o ierarhie, care se stabilește prin raportarea normelor unele la altele. Această ierarhie
presupune trei tipuri de raporturi: de validitate, de conformitate și de derogare, precum și două
aspecte fundamentale: între normele create în ordinea internațională și cele create în ordinea
internă și ierarhia normelor interne. 3 Vom dezvolta aceste considerații cu prilejul analizei
izvoarelor dreptului constituțional.

Este, de asemenea, recunoscută calitatea de izvor de drept pentru obicei sau cutumă.
Obiceiul constituie rezultatul unei experiențe de viață a unei comunități, repetării unei
practici, atât de înrădăcinată încât oamenii consideră că prin intermediul cutumei își exercită
de fapt un drept pozitiv, adică prevăzut de lege. Obiceiurile s-au constituit în mod spontan
într-un proces evolutiv, de durată şi au dobândit cu timpul, prin aplicarea lor repetată,
autoritate şi forţă general obligatorie. Până la apariţia statului „obiceiul” constituia principala
formă a normelor nescrise în temeiul cărora se desfăşurau viaţa şi raporturile sociale. Apariţia
statului şi apoi a scrisului a determinat în timp ca o însemnată parte a normelor din sfera
obiceiului nejuridic să fie preluate şi consacrate de puterea de stat investindu-le cu forţa sa de
constrângere. Prin aceasta o parte din normele „obiceiului nejuridic” devin „juridice” fiind
denumite prin termenul „cutumă”. Aşadar, cutuma nu este altceva decât obiceiul consacrat
juridic sau „obicei juridic”. Pentru a constitui izvor de drept, obiceiul nu trebuie să contravină
ordinii publice și bunelor moravuri. Constituția României face referire la obicei în dispozițiile
art.44 alin.(7) care stabilesc că ”dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte
sarcini care, potrivit legii și obiceiului, revin proprietarului.”

Jurisprudența poate constitui izvor de drept al dreptului constituțional român, și


avem în vedere jurisprudența Curții Constituționale, iar nu a instanțelor judecătorești.

Astfel, potrivit art.142 alin.(1) din Constituție, Curtea Constituţională ”este garantul
supremaţiei Constituţiei”, iar, potrivit art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale4, este „unica autoritate de jurisdicţie constituţională”.
În exercitarea competenţelor prevăzute de Constituţie şi de legea sa de organizare şi
funcţionare, Curtea Constituţională realizează şi o activitate jurisdicţională, iar procedurile
prin care se realizează atribuţiile ce intră în competenţa sa au, în mare parte, trăsăturile
3 D.C. Dănișor, op. cit., p. 178
4Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010
procedurilor judecătoreşti. Cât priveşte actele pe care Curtea Constituțională a României le
poate pronunţa în exercitarea atribuţiilor sale, acestea sunt: decizii, hotărâri sau avize, în mod
corespunzător atribuţiei concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizate
de art.11 din Legea nr.47/1992. Potrivit art.147 alin.(4) din Constituţia României, „Deciziile
Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării,
deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Consacrarea
constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei Curţi determină ca
ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act normativ, spre
deosebire de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc efecte inter partes
litigantes5.

Față de cele arătate, chiar dacă și în privința actelor curții constituționale se utilizează
conceptul generic de ”jurisprudență” comun pentru desemnarea totalității hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele, distincția care trebuie realizată cu
privire la acestea privește valoarea lor de izvor, sursă a dreptului 6. S-a afirmat7 în acest sens,
cu referire la rolul organismelor de jurisdicție constituțională și efectele actelor pe care le
pronunță, că, prin jurisprudența lor, ”au determinat o reamenajare a pozițiilor tradiționale
ocupate până la momentul apariției lor de ceilalți agenți din câmpul juridic și politic. În
aceste condiții, legiuitorul nu mai deține monopolul formării voinței naționale. Concepția
clasică potrivit căreia legea este opera Parlamentului este astăzi depășită.”

O menţiune merită făcută în acest context în legătură cu deciziile pronunțate de Înalta


Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursurilor în interesul legii, care ne situează
oarecum într-o ipostază apropiată de „precedentul judiciar” sau de jurisprudenţa clasică.
Sublinierea ce trebuie însă reţinută în legătură cu aceste decizii constă în aceea că prin
conţinutul lor ele nu adoptă soluţii de caz cu caracter obligatoriu pentru cauzele ulterioare de
acelaşi fel, ci, au rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte
instanțe judecătorești (art.126 alin.3 din Constituție) De aceea, ele nu constituie un izvor de
drept, în înţelesul propriu al acestuia.

5nu cuprindem în această categorie deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate urmare soluționării
recursurilor în interesul legii, care au un regim juridic distinct
6în sistemul român de drept, jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti nu constituie o sursă creatoare a dreptului
însă aceasta are, aşa cum subliniază unii autori ( I. Deleanu, Dialogul judecătorilor, Revista română de
jurisprudenţă, nr.1/2012, p.25)- «„forţă normativă”, în înţelesul atribuit acestei sintagme de „ghid”, de
„model” de „referinţă”, de „reper” pentru practica judiciară, pentru doctrinăşi pentru legiuitor»– a se vedea
trimiterea la lucrarea C. Thibierge et alii , La force normative. Naissance d un concept, LGDJ, Bruylant, 2009
7C. Gilia, Teoria statului de drept, Ed. Ch. Beck, București 2007, p.272
EXTRAS DECIZIE CCR- CU PRIVIRE LA ROLUL DECIZIILOR CCR CA
IZCOR DE DREPT

• Decizia Curții Constituționale face parte din ordinea juridică normativă (a se vedea
Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 605 din 14 august 2008), fără a se
identifica, în sens formal, cu norma juridică. Totodată, întrucât nu poate fi separată
de efectele de drept constituțional pe care aceasta le produce, decizia se prezintă ca
un tot unitar sub aspectul naturii și efectelor sale juridice. În acest context, Curtea
subliniază că deciziile simple (sau extreme) de admitere a sesizărilor de
neconstituționalitate sau cele sub rezervă de interpretare constituie un izvor formal
distinct al dreptului constituțional, preiau forța juridică a normelor constituționale pe
care le interpretează și se adresează tuturor subiectelor de drept. Prin urmare, deși are
caracter jurisdicțional, art. 147 alin. (4) din Constituție conferă deciziei antereferite
forța normelor constituționale, pe care nu o limitează la cazul dat, ci îi atribuie un
caracter erga omnes, ceea ce înseamnă că ea trebuie respectată și aplicată de către
toate subiectele de drept cărora li se adresează. De aceea, Curtea apreciază că, deși
decizia sa nu se identifică cu norma/actul legislativ, efectele sale sunt similare
acestuia, astfel că, prin intermediul acestora, decizia stabilește reguli de conduită ce
se impun a fi urmate, drept care face parte din ordinea normativă a statului (Decizia
nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019).

Doctrina, desemnând analizele, investigațiile, interpretările pe care specialiștii le dau


fenomenului juridic, nu constituie izvor de drept. Aceasta însă poate sta la baza elaborării de
noi reglementări ( a se vedea Codul civil, Codul de procedură civilă, care încorporează multe
din creațiile doctrinare precedente).

În cele ce urmează vom analiza actul normativ și jurisprudența Curții Constituționale


ca izvoare ale dreptului constituțional român, acordând un spațiu distinct aspectelor de drept
internațional, adică surselor de drept internaționale încorporate dreptului național în temeiul
dispozițiilor exprese ale Constituției României.
CAPITOLUL II Analiza izvoarelor formale ale dreptului constituțional

Secțiunea 1 Actul normativ/ Sistemul actelor normative

1. Legea

Potrivit dispozițiilor Legii nr.24/2000, actele normative se elaborează în funcție de


ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică îndreptățită să le adopte. Așezate pe
trepte ierarhhice, în fruntea ierarhiei se află legile, urmate de ordonanțele Guvernului,
hotărârile Guvernului, ordinele și instrucțiunile miniștrilor, ordinele prefectului, dispozițiile
reprezentanților autorităților publice locale8.

În cadrul izvoarelor dreptului românesc, legea ocupă locul de vârf în ierarhia valorică.
Avem în vedere înțelesul restrâns9 al noțiunii de lege, adică acela de izvor de drept cu cea
mai înaltă forţă juridică, actul juridic normativ ierarhic superior tuturor celorlalte norme
juridice, adoptat de organul legislativ suprem, Parlamentul.

În funcție de importanţa relaţiilor pe care le reglementează, legile se clasifică în:

a) Constituţia şi/sau legile fundamentale;

b) legi organice ;

c) legi ordinare.

În acest sens sunt prevederile art.73 din Constituția României, potrivit căruia:
”Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.”

Cele trei categorii de legi se deosebesc prin poziţia lor ierarhică, unele faţă de altele şi
de modalitatea sau procedura lor de adoptare.

Astfel, Constituţia sau legile fundamentale, implicit legile prin care se modifică
constituţia, adică legile de revizuire a Constituţiei constituie categoria de legi „supreme”,
cu forţa juridică superioară tuturor celorlalte legi şi acte normative subordonate legii. Obiectul
principal de reglementare al acestora îl constituie organizarea puterilor în stat, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, îndatoririle fundamentale ale acestora, precum şi
principiile juridico-politice care stau la baza exercitării puterii de stat în societate.
Legile organice ocupă, în sistemul român de drept, un loc intermediar între legile

8 I. Vida, op. cit., p.39


9 în sens larg, în limbajul curent, prin lege se desemnează orice act normativ
constituţionale şi cele ordinare. Aceasta datorită, în primul rând, obiectului lor care se referă
la organizarea, funcţionarea şi structura diferitelor organe ale statului sau la domenii speciale
ale vieţii sociale şi, în al doilea rând, datorită procedurii speciale în care se adoptă (procedură
diferită de cea a adoptării legilor ordinare sau a celor constituţionale - potrivit art. 73 din
Constituţie, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere, în timp
ce legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare cameră).
Aceste legi sunt considerate de puterea constituantă originară ca prelungiri ale dispozițiilor
constituționale, trebuind prin urmare să fie susținute de o majoritate parlamentară absolută.

Art.73 din Constituţia României stabileşte domeniile vieţii sociale ce se reglementează


prin lege organică, după cum urmează: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Electorale Permanente; organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de mobilizare parţială sau totală a
forţelor armate şi al stării de război; regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii
colective; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului
Public şi a Curţii de Conturi; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
organizarea generală a învăţământului; organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; regimul general privind
raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; statutul minorităţilor
naţionale din România; regimul general al cultelor; celelalte domenii pentru care în
Constituţie se prevede adoptarea de legi organice ( de ex: prefectul, Avocatul Poporului,
Curtea Constituțională).

Este de precizat că, în aceste materii, rezervate legii organice, Parlamentul nu poate
emite o lege de abilitarea a Guvernului de a emite ordonanțe. În acest sens sunt dispozițiile
art.115 alin.(1) din Constituția României. Guvernul poate interveni însă, în situații
extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, pe calea ordonanțelor de urgență, în
condițiile art.115 alin.(4)-(6) din Constituție.

Legile ordinare sunt toate celelalte legi elaborate de Parlament, în alte domenii
decât cele rezervate legilor constituționale sau organice. Domeniul legilor ordinare nu este
circumscris în Constituție, în cuprinsul său intrând orice relație social (grup de relații
sociale), cu un anumit grad de generalitate și a căror importanță impun adoptarea unei legi.
Potrivit dispozițiilor art.73 din Constituție, legile ordinare se adoptă cu majoritate simplă de
voturi. Chiar dacă sub aspectul procedurii de adoptare prezintă particularități (în sensul că se
adoptă în ședința comună a Camerelor parlamentului, cu o majoritate de două treimi din
numărul deputaților și al senatorilor), considerăm că legile de aderare la Uniunea Europeană
și NATO, la care se referă prevederile art.148 și art.149 din Constituție 10, nu constuie o
categorie distinctă de legi, ci pot fi încadrate în cea a legilor ordinare, categorie
necircumstanțiată, așa cum arătam, de dispozițiile Constituției.

În categoria legii, ca izvor de drept, se cuprind şi „codurile” de legi, care sunt de fapt
ansambluri de norme sistematizate într-o anumită formă şi investite cu putere de lege prin
care se reglementează domenii largi dar relativ distincte de raporturi sociale 11. Codificarea
este o parte a activității de sistematizare a legislației, înfăptuită de parlament, care presupune
realizarea unui ”inventar” al legislației dintr-un anumit domeniu sau ramură de drept
examinarea, corelarea, și elaborarea unui proiect atotcuprinzător pentru domeniul sau ramura
respectivă. În anumite domenii, complexitatea legislației și numărul mare de acte normative
incidente recomandă realizarea unei opere de sistematizare în forma codurilor.

2. Decretul - lege

Decretul-lege are un conţinut şi caracter hibrid: din perspectiva organului emitent el


aparţine puterii executive dar, din perspectiva forţei sale juridice el aparţine legii. Această
denumire desemnează actul normativ emis de Guvern în virtutea unei abilitări legislative ori a
unei îndrituri date de legea fundamentală sau, chiar în absența acestora, în situați
revoluționare12. Acesta a apărut şi s-a practicat în perioade istorice în care puterea legislativă
fie era în imposibilitatea de a legifera în procedura obişnuită, fie a fost desfiinţată de cauze
sau împrejurări speciale (schimbări de regim politic, ocupaţie străină, alţi factori de criză). În
vidul de putere legislativă, puterea executivă îşi poate asuma, cu titlu tranzitoriu, şi puterea de
a legifera sub forma decretelor-legi. Permanentizarea acestei competenţe şi consacrarea ei ca
sistem legislativ a fost şi este însă proprie doar regimurilor autoritare, dictatoriale.

10 În același sens, și pentru dezvoltări, a se vedea I. Vida, op. cit., p.45


11 N. Popa, op. cit., p.182
12 I. Vida, op. cit., p.191
În ţara noastră13, decretul-lege ca formă de reglementare primară a fost cunoscut în:
perioada dictaturii-regale – februarie 1938-5 sept.1940, când regele putea, potrivit Constituţiei
din 1938, să adopte decrete cu putere de lege în orice domeniu; după 5 septembrie 1940, în
timpul regimului militar al Mareşalului I. Antonescu, când s-au adoptat Decrete-legi de către
Consiliul de Miniștri; după revoluţia din 1989, odată cu dizolvarea tuturor structurilor de
putere ale regimului totalitar s-a guvernat prin Decrete-legi de către Consiliului Frontului
Salvării Naționale și Consiliului Provizoriu de Unitate Națională, până s-a constituit noul
Parlament şi s-a numit un Guvern democratic, legitim.

2. Hotărârile Parlamentului

Acestea reprezintă o categorie de acte normative emise de Parlament în exercitarea


atribuţiilor sale, şi care se adoptă, în funcţie de obiectul lor, după cum urmează: hotărârile
privind regulamentele Camerelor - cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere; celelalte
hotărâri - cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. Se poate observa așadar
că hotărârile Parlamentului se adoptă ca și legile, de către organul legislativ suprem, și dup
aceeași procedură. Aceasta nu înseamnă identitate de regim juridic între legi și hotărârile
Parlamentului, deosebirea fiind dată de domeniul de reglementare, circumstanțiat, cât
privește hotărârile Parlamentului, activității Parlamentului.14

3. Decretul

Decretul este un act caracter normativ sau cu caracter individual emis, în sistemul
nostru de drept, de președintele statului. Art.100 din Constituţia României prevede în acest
sens că ”În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică
în Monitorul Oficial al României.” Au caracter normativ decretele prin care Președintele
declară starea de urgență, starea de asediu, precum și cele de organizare a referendumului
național consultativ. Au caracter individual decretele de grațiere, cele de numire în funcții
publice, de acordare a unor decorații sau titluri de onoare. Decretele se publică în Monitorul
Oficial al româniei și intră în vigoare la data publicării.

4. Ordonanţele guvernamentale

Este vorba de acte normative elaborate de Guvern, dar cu putere de lege, putere care îşi
are izvorul în „competenţa delegată” de către Parlament (art.115 din Constituţie – Delegarea
13 I. Corbeanu, op. cit., p.131
14 A se vedea, pe larg, I. Vida în Constituția României, comentariu pe articole, cooronatori I. Muraru,
E.S.Tănăsescu, Ed.C.H. Beck, București, 2008
legislativă). Instituția delegării legislative este definită15 ca fiind un transfer al unor atribuții
legislative la autoritățile executive, printr-un act de voință al Parlamentului, ori pe cale
constituțională, în situații extraordinare. Este un transfer limitat și condiționat, locul
Parlamentului fiind luat de Guvern în anumite condiții și pentru o perioadă limitată de timp,
sub strict control parlamentar. Chiar și așa, această transmitere a atribuțiilor puterii legislative
către cea executivă a primit critici, din perspectiva încălcării separației puterilor în stat. Este
însă o soluție izvorătă din necesitățile vieții sociale și politice.

Ordonanțele guvernamentale se clasifică în:

- ordonanţe care se emit în temeiul unei legi de abilitare şi al Constituţiei, prin care
Guvernul este împuternicit de către Parlament să emită actul normativ respectiv (ordonanţa)
într-un anumit domeniu și într-o anumită perioadă. Prin ordonanță nu se poate reglementa în
domenile rezervate legilor organice;

- ordonanțe de urgenţă - formă de reglementare pe care Guvernul o poate realiza


numai în situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia să
motiveze urgenţa în cuprinsul acesteia [art.115 alin.(4) din Constituție]. Ordonanțele de
urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită în proprietate publică.
[art.115 alin.(6) din Constituție ]. De asemenea, pe calea ordonanțelor de urgență nu se poate
contracara o măsură de politică legislativă [art. 1 alin.(4), art. 61 alin.(1) și art.115 alin.94) din
Constituție, în interpretarea dată în jurisprudența Curții Constituționale).

Actele normative infraconstituționale examinate constituie, cu titlu general, izvoare de


drept. Acestea constituie izvoare ale dreptului constituțional în măsura în care reglementează
raporturi juridice de drept constituțional.
Cât privește alte acte normative cu o forță juridică inferioară legii (hotărârile de
Guvern, care se emit pentru executarea legii, sau ordinele, instructiunile etc) se consideră că
având în vedere domeniul de reglementare și forța lor juridică nu constituie izvoare ale
dreptului constituțional.

15 I, Vida, op. cit., p.191


Secțiunea 2. Actele internaționale – surse ale dreptului constituțional român

2.1 Considerații generale

Constituția României cuprinde trei texte de referință cu privire la sursele internaționale


ale dreptulului, și raportarea acestora la sistemul român de drept: art.11 - Dreptul
internațional și dreptul intern, art.20 –Tratatele internaționale privind drepturile omului și
art.148 - Integrarea în Uniunea Europeană.

Dispozițiile art.11 din Constituție au următorul cuprins:

Art.11: ”(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință


obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituției.”

Dispozițiile art.20 din Constituție au următorul cuprins:

Art.20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor


fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Dispozițiile art.148 cu incidență asupra problematicii ce face obiectul prezentei


analize, au următorul cuprins:

Art.148: […] „(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale


Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului
de aderare.
(3) Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la
actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează


aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile
alineatului (2) […]”.

Se constată, așadar, existența unui text constituțional de principiu (art.11), precum și a


altor două care cuprind dispoziții particulare pentru tratatele internaționale privind drepturile
omului și, respectiv, actele Uniunii Europene.

Noțiunea de ”tratat” la care face referire norma constituțională de principiu, cuprinsă


în art.11, este folosită într-un sens larg16, adică desemnează diferite categorii de instrumente
internaționale utilizate în practica internațională la încheierea unor înțelegeri între state.
Potrivit art.1 lit.a) din Legea nr.590/2003 privind tratatele 17 prin tratat se înțelege ”actul
juridic, indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de
stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a
modifica ori de a stinge drepturi și obligații juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul
internațional public și consemnat într-un instrument unic ori în două sau mai multe
instrumente conexe.” Iar, potrivit art.2 din aceeași lege, ”România, Guvernul României
precum și ministerele și alte autorități ale administrației publice centrale, pentru care
această atribuție este expres prevăzută de legislația în vigoare, pot încheia tratate la nivel de
stat, tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental”. Art.11 din
Constituție se referă la acte internaționale indiferent de denumirea acestora, încheiate de statul
român și ratificate de Parlament. Prin această procedură Parlamentul le investeşte cu putere de
lege chiar dacă prin organul emitent sau forma lor de elaborare sunt deosebite de categoria
legilor interne. Celelalte acte internaţionale (ce nu sunt supuse ratificării de Parlament) se nu
vor constitui izvoare de drept echivalente legii, ci subordonate acesteia.

2.2 Tratatele internaționale în materia drepturilor omului

16 Pentru dezvoltări, I. Muraru, E.s. Tănăsescu, Constituția României – Comentariu pe articole, Ed. C.H Bech,
2008, p.115
17 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.23 din 12 ianurie 2004
Art.20 din Constituţie dă expresie imperativului protecției drepturilor fundamentale,
corelând reglementările naționale și cele internaționale în aceasta materie, în realizarea ideii
de prioritate a normelor care asigură o protecție mai ridicată acestor drepturi.

Legiuitorul constituant român a stabilit poziția supralegislativă a tratatelor


internaționale privind drepturilor omului și valoarea lor interpretativă constituțională. Astfel,
tratatele internaționale în materia drepturilor omului se integrează ”blocului de
constituționalitate”, putând avea, după caz, o forță infraconstituțională (o normă
convențională în conflict cu o normă constituțională clară), strict constituțională sau
supraconstituțională (o normă convențională mai favorabilă, în conflict cu o normă
constituțională generică, nedeterminată, și mai restictivă), în oricare din ipoteze fiind însă
vorba despre o forță supralegislativă18.
S-a remarcat19 că încorporarea actelor intermnaționale privitoare la drepturile omului
în constituțiile statelor reprezintă una dintre tendințele actuale la nivel mondial, și una dintre
modalitățile – poate ce a mai importantă, prin care constituțiile devin ”internaționale” sau
”internaționalizate”.

Aplicarea dispozițiilor art.20 din Constituție determină consecințe în planul activității


de legiferare, al activității de aplicare a legii, precum și în planul controlului de
constituționalitate.

Astfel, legiuitorul va trebui să verifice în mod obligatoriu dacă proiectele de legi se


corelează cu tratatele la care România este parte, după cum și autoritățile publice competente
să negocieze, încheie, ratifice tratate vor trebui să aibă în vedere corelația actului internațional
cu normele dreptului românesc.

În procesul de aplicare a legii, instanțele naționale vor trebui să dea prioritate tratatelor
internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte, atunci când acestea
conțin dispoziții mai favorabile. Sancțiunea în cazul contrarietății de norme este așadar
inaplicabilitatea normei interne privitoare la dreptul respectiv, care este mai puțin favorabilă.

18C.L Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului – surse, instituții, proceduri, Ed. All Beck,
București, 2000, p.262-269
19 Wen-Chen Chang și Jiun –Rong Yeh, Internationalization of constitutional law, în The Oxford handbook of
comparative constitutional law, Oxford University Press, 2012, p.1167
Cât privește Curtea Constituțională, aceasta procedează la interpretarea și aplicarea
dispozițiilor Constituției în concordanță cu tratatele internaționale în materia drepturilor
omului.

2.3 Dreptul Uniunii Europene

România a aderat la Uniunea Europeană în anul 2007, cu o Constituție revizuită în


anul 2003 pentru asigurarea bazelor constituționale ale aderării. Cu prilejul examinării
constituționalității inițiativei de revizuire a Constituției, având a se pronunța dacă dispoziţiile
referitoare la aderarea la structurile euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prin
raportare la conceptele de suveranitate şi de independenţă, Curtea Constituțională a realizat o
serie de statuări de principiu cu privire la raporturile dintre dreptul național și dreptul Uniunii
Europene, între ordinea juridică națională și cea supranațională20.

Art.148 din Constituție stabilește, pe de o parte, poziția tratatelor constitutive ale


Uniunii Europene și a reglementărilor derivate obligatorii, care au prioritate în caz de
contrarietate cu legile interne iar, pe de altă parte, stabilește obligațiile ce revin autorităților
publice ca urmare a aderării la Uniunea Europeană.

Tratatele internaționale la care România este parte sunt izvoare ale dreptului
constituțional în măsura în care reglementează raporturi juridice de drept constituțional

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Caracterizați conceptul de izvor al dreptului constituțional și prezentați clasificarea


izvoarelor
20 A se vedea dreptului
Decizia Curții constituțional.
Constituționale nr.148/2003, anexa
2. Caracterizați actul normativ ca izvor al dreptului constituțional și prezentați actele
normative care pot constitui izvor de drept constituțional.
3. Caracterizați legea ca izvor de drept (criteriu material/criteriu formal)
4. Caracterizați ordonanțele și ordonanțele de urgență ale Guvernului ca izvor de drept
(criteriu material/criteriu formal)
TITLUL IV

TEORIA CONSTITUȚIEI

CAPITOLUL I Noțiunea de constituție. Apariția constituției

Secțiunea 1 Noţiunea de Constituţie

În istoria lumii, începând cu sec. al XVIII-lea s-a impus, alături de alte mari instituţii
create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice şi
Constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat.

Din punct de vedere etimologic termenul de constituţie provine din latinul


„constitutio” care înseamnă:”aşezare cu temei”, „starea unui lucru”. Prima constituţie apărută
în lume a fost constituţia engleză, deşi procesul de formare a acestei constituţii, început o dată
cu adoptarea în 1215 a Magnei Charta Libertatum, a continuat şi după adoptarea primelor
două constituţii scrise. Prima constituţie scrisă din lume, a fost constituţia americană din
1787. În Europa, de regulă se afirmă că prima constituţie scrisă este cea adoptată în Franţa în
anul 1791.

Sub acest aspect, distingem între constituții cutumiare (Constituția Angliei – care are
o parte scrisă – statute law, o parte nescrisă formată din drept cutumiar – equity și o parte de
precedent judiciar – common law) și constituția scrisă. Constituția cutumiară este rar
întâlnită în prezent, în unele țări aparținând sistemulului juridic de common law. Treptat,
regulile cutumiare au fost înlocuite cu cele scrise, apărând astfel constituțiile scrise1.

Constituţia reprezintă, așadar, legea fundamentală a unui stat, constituită din


norme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii
sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii.

1 A se vedea Ș. Deaconu, Drept constituțional, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, 2013, p.34
Se deduce așadar că, în sens modern, constituția:

- este o lege (fundamentală, cu o poziție juridică superioară în ierarhia actelor


normative)

- conține norme juridice învestite cu forță juridică supremă; în sens material- acestea
reglementează cele mai importante relații din cadrul unui stat; în sens formal – acestea sunt
emise de puterea constituantă care are cea mai mare autoritate în cadrul unui stat;

- reglementează autoritățile și organele esențiale ale statului și modul lor de


funcționare;

- reglementează drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor;

- se caracterizează printr-o mai mare stabilitate decât celelalte legi, dată și de


instituirea unor proceduri specifice de modificare care fac dificilă modificarea frecventă a
constituției.

Pentru definirea Constituţiei se identifică un criteriu material, care are în vedere


conţinutul normativ al acesteia, precum şi un criteriu formal, raportat la modalitatea de
consacrare a normelor constituţionale. În sens material, constituţia cuprinde norme care
stabilesc procedurile de formare a organelor de stat, funcţionarea şi raporturile dintre
principalele autorităţi publice, precum şi statutul juridic al cetăţeanului. Din punct de vedere
formal, normele constituţionale se caracterizează prin aceea că sunt elaborate într-o formă
sistematizată, de către un organ de stat anume constituit şi adoptate după o procedură specială,
deosebită de cea prevăzută pentru adoptarea legilor ordinare.

Atât conţinutul, cât şi procedura de adoptare şi modificare exteriorizează o forţă


juridică particulară, specifică şi incesibilă a constituţiei, ce se exprimă cel mai clar prin
supremaţia legii fundamentale, calitate ce situează constituţia în vârful instituţiilor
politico-juridice ale statului de drept. Din această perspectivă, constituţia reprezintă reperul
decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor socio-economice, dispunând de
o poziţie supraordonată şi în sistemul de drept, justificată atât prin procedura de adoptare, prin
poziţia supraordonată a autorităţii emitente, cât şi prin normele juridice pe care le cuprinde.
Astfel, corespunzător conţinutului său, se impune ca legea supremă să fie adoptată sau
modificată de un organ de stat special înfiinţat în acest scop, cu o majoritate special precizata,
ceea ce antrenează şi o anumită stabilitate juridică a constituţiei.
CAPITOLUL II Adoptarea Constituției

Secțiunea 1 Noțiunea de ”putere constituantă”

Adoptarea constituţiei reprezintă o primă consecinţă a poziţiei constituţiei în cadrul


piramidei actelor normative. Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, s-a pus problema unor
forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţia acesteia şi
deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare. Adoptarea constituţiei
trebuie văzută ca un proces complex, cu semnificaţii politico-juridice, în cadrul cărora se pot
distinge: iniţiativa adoptării constituţiei; organul competent (constituantul sau puterea
constituantă); modurile sau procedura de adoptare.

Iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal, politic sau social
care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai înalt (organ suprem) este cel
mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele sale. Un rol aparte îl poate
avea iniţiativa populară.

În legătură cu adoptarea propriu-zisă a constituţiei, se impun mai multe explicaţii. La


întrebarea de a şti cine trebuie să aibă dreptul de a adopta o constituţie se răspunde prin teoria
puterii constituante.

Prin putere constituantă se înţelege organul de stat sau gruparea de indivizi care,
beneficiind de o autoritate politică sau morală specială, are dreptul de a adopta constituţia.

Puterea constituantă apare sub două forme şi anume:

 putere constituantă originară - intervine atunci când nu există sau nu mai există
constituţie în vigoare (state noi, revoluţii);
 putere constituantă instituită – este prevăzută de constituţia în vigoare atât în ceea
ce priveşte organizarea cât şi funcţionarea ei. Ea poate modifica (se mai numeşte şi
putere de revizuire) sau adopta o constituţie.

Secțiunea 2 Procedurile de adoptare a constituţiei


Aceste proceduri au variat în timp. Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice,
modul de adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de
dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării
constituţiei, de raporturile sociale. Adoptarea constituţiilor a cunoscut, în general următoarele
forme: constituţia acordată, statutul (constituţia plebiscitară), pactul, constituţia convenţie (cu
varianta constituţia referendară), constituţia parlamentară.

a) Constituţia acordată (charte concedate sau octroyées)- constituţia adoptată de


către monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa. Această constituţie este
considerată a fi cea mai rudimentară (ex. constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la
4 iunie 1814, Constituţia japoneză din 11 februarie 1889 etc.)

b) Statutul sau constituţia plebiscitară- este o variantă a constituţiei acordate.


Statutul este iniţiat tot de către şeful statului (monarhul) dar este ratificat prin plebiscit.
Plebiscitul a fost în practica constituţională modul „normal” de adoptare a constituţiilor
autoritare (ex.: Statutul Albertin din 4 martie 1848, care devine Constituţia Italiei prin
acceptare pe cale de plebiscit, Constituţia regală din România din 1938, supusă plebiscitului
la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie 1938)

c) Pactul sau constituţia pact- este considerată a fi un contract între rege şi popor.
Poporul este reprezentat prin parlament (ex. Charta de la 14 august 1830 din Franţa, când
Louis Philippe d'Orléans este chemat la tronul Franţei rămas liber şi acceptă constituţia
propusă de parlament, Constituţia română de la 1866 precum şi cea de la 1923 etc.)

d) Constituţia convenţie - este opera unei adunări, denumită convenţie. Această


adunare era special aleasă pentru a adopta constituţia, ea exprima convenţia intervenită între
toţi membrii societăţii, era considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a stabili
puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante.(ex.: constituţiile care s-au dat în
America, în statele uniunii începând cu 1776 şi constituţia Statelor Unite, constituţiile din
Franţa din 1791, 1848 şi 1873).

e) Constituția referendară - se caracterizează prin faptul că întrega activitate a


puterii constituante este validată de popor prin referendum (Constituția României din 1991,
revizuită în anul 2003).

f) Constituţia parlamentară- după cel de-al doilea război mondial, adoptarea


constituţiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente ( mai ales în ţările din estul Europei),
folosindu-se următoarea procedură: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a
proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu o majoritate calificată (cel puţin 2/3
din numărul total al membrilor parlamentului);(ex: constituţiile române din anii 1948, 1952,
1965).

CAPITOLUL III Modificarea, suspendarea și abrogarea Constituției

Secțiunea 1. Aspecte generale

De principiu, dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism


care a adoptat-o. În al doilea rând, autoritatea competentă a revizui constituţia diferă după
felul constituţiei. În al treilea rând, procedura de modificare a constituţiei este de principiu
asemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei juridice.

Regulile speciale cu privire la revizuirea Constituţiei, atât în ceea ce priveşte


procedura, cât şi cu privire la limitele revizuirii, asigură atât durata în timp a Constituţiei, cât
şi superioritatea ei în cadrul sistemului normativ. Astfel, pentru a se evita ca revizuirea
constituţiei să fie declanşată ori efectuată în scopuri demagogice sau fără temeiuri serioase, în
numeroase sisteme de drept au fost instituite procedee de înfăptuire a rigidităţii. În acest sens
este de reținut că dacă modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după aceeaşi
procedură după care se modifică legile suntem în prezenţa unei constituţii suple sau flexibile,
iar dacă modificarea constituţiei se face după alte reguli decât cele obişnuite după care se
modifică legile ordinare, ne aflăm în faţa unei constituţii rigide.

Elementele care conferă constituției un caracter rigid pot fi: stabilirea regulii potrivit
căreia constituția nu poate fi modificată o anumită perioadă de timp (ex: constituția Greciei);
stabilirea regulii potrivit căreia anumite dispoziții ale constituției nu pot fi modificate (ex:
constituția României din 1991), stabilirea unei proceduri foarte complicate de modificare (ex:
constituțiile române din 1866 și 1923); stabilirea regulii potrivit căreia constituția nu poate fi
modificată în anumite perioade (război , stare de necesitate – ex: constituția României din
1991, constituția actuală a Franței).
Secțiunea 2. Autoritatea competentă să adopte legea de revizuire
În această privinţă, unele constituţii consacră regula că revizuirea legii fundamentale
nu poate fi făcută de adunările legiuitoare propriu-zise, ci numai de o adunare constituantă,
plecând de la ideea că, o dată ce se admite că o constituţie trebuie să fie opera unei adunări
reprezentative anume alese în scopul adoptării ei, nici competenţa de revizuire nu va putea
reveni adunărilor legiuitoare obişnuite. Modelul în această privinţă a fost oferit de Constituţia
SUA din 1787, potrivit căreia, la cererea a două treimi din legislaturile statelor membre ale
federaţiei, se întruneşte o convenţie chemată să modifice constituţia, hotărârile luate trebuind
apoi să fie rectificate de trei pătrimi din convenţiile acestor state. Constituţiile României din
1866 şi 1923 s-au aliniat acestui sistem, prevăzând că adunările legiuitoare care au aprobat
iniţiativa de revizuire a Constituţiei se dizolvă de drept, iar corpul electoral este convocat în
vederea alegerii unor noi adunări cu caracter constituţional.

Alteori însă, constituţiile nu consacră acest sistem, ci prevăd pur şi simplu că organul
competent să amendeze (adică să modifice) constituţia rezultă din reunirea celor două Camere
ale adunării legislative. Este cazul Constituţiei României din 1991, revizuită în anul 2003,
potrivit căreia proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi
Senat cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere. Prin
urmare, în sistemul acestei constituţii, pentru revizuirea ei nu este necesară dizolvarea
corpurilor legiuitoare în funcţie şi convocarea unei adunări constituante, dar aceste corpuri
trebuie să procedeze cu o majoritate calificată destul de greu de realizat.

Secțiunea 3. Suspendarea şi abrogarea constituţiei

Suspendarea Constituției înseamnă ieșirea din vigoare și neaplicarea acesteia, total


sau parțial, pe o perioadă determinată de timp. Cum suspendarea constituției nu este
compatibilă cu ideea de stat de drept, unele constituții interzic expres posibilitatea
suspendării lor (ex. a se vedea art.127 din Constituţia română din 1866).
În practica constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize
politice, atunci când guvernanţii renunţau la formele democratice de conducere (ex: prin
proclamarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, prin guvernarea prin decrete-legi, prin
lovituri de stat etc.).
În ce priveşte abrogarea constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă o nouă
constituţie. Dreptul de a abroga o constituție aparține puterii constiuante, conform
principiului simetriei juridice.

CAPITOLUL IV Conţinutul normativ al constituţiei

În stabilirea conţinutului normativ al constituţiei trebuie să se țină seama de faptul că


în aceasta sunt sistematizate cele mai înalte cerinţe politice, statale, economice, sociale şi
juridice, în statutul lor actual şi în perspectivele lor viitoare.

Se observă astfel că în conţinutul unei constituţii intră normele privitoare la:

- Esenţa, tipul şi forma statului


- Deţinătorul puterii
- Fundamentele economice şi sociale ale puterii
- Fundamentele politice, ideologice şi religioase ale întregii organizări a societăţii date
- Locul şi rolul partidelor politice
- Sistemele organelor statului
- Statutul juridic al persoanei
- Tehnica constituţională
În conţinutul normativ al constituţiei sunt cuprinse norme care reglementează de principiu
toate domeniile vieţii economico-sociale, politice şi juridice ale societăţii date, organizate în
stat. Reglementarea detaliată a acestor domenii revine apoi - pe baza principiilor stabilite de
constituţie - legilor.

Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura tehnico-juridică a acesteia,


structură ce cuprinde de regulă articolul.( ex.: Constituţia actuală a României are 156 de
articole).

CAPITOLUL V Supremația Constituției


Secțiunea 1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei

Supremaţia Constituţiei (valoarea juridică supremă, super legalitate, legea supremă etc.)
nu este o categorie strict juridică, ci una politico-juridică.

Supremaţia constituţiei se explică prin faptul că aceasta este legea fundamentală a


unui stat, lege care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii
legislaţii. Supremaţia este o calitate a constituţiei, care o situează în vârful instituţiilor
politico-juridice dintr-o societate organizată în stat, fiind sursa tuturor reglementărilor,
în domeniile economice, politice, sociale şi juridice.

Supremaţia constituţiei se fundamentează ştiinţific pe:

- conţinutul, forma şi forţa juridică a normelor pe care le conţine;


- pe principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a organelor statului;
- pe trăsăturile puterii statale.

Secțiunea 2 Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei

Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul drept implică firesc o multitudine de


consecinţe juridice, astfel:

- consecinţe juridice privind adoptarea constituţiei;


- consecinţe juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei;
- poziţia supraordonată a constituţiei faţă de celelalte legi
- conformitatea întregului drept cu constituţia.

Secțiunea 3. Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei

Supremaţia Constituţiei beneficiază de garanţii specifice întregului drept, dar totodată de


unele garanţii juridice specifice, şi anume:
- controlul general al aplicării Constituţiei;
- controlul constituţionalităţii legilor;
- îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia;
- aplicarea directă a Constituției.

Capitolul VI Revizuirea Constituției României

Secțiunea 1 Inițiatorii revizuirii

Potrivit art. 150 din Constituție, inițiativa de revizuire aparține:


 Președintelui României, la propunerea Guvernului
 unei pătrimi din numărul deputaților sau al senatorilor
 cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puțin
jumătate din județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe sau în Municipiul
București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei
inițiative

Secțiunea 2 Adoptarea și aprobarea legii de revizuire a Constituției

Autoritatea competentă să adopte legea de revizuire este Parlamentul.

Potrivit art. 151 din Constituție, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată
de Camera Deputaților și de Senat, în ședințe separate, cu o majoritate de cel puțin 2/3 din
numărul membrilor fiecărei Camere.

În situația în care cele două Camere adoptă texte diferite, se recurge la procedura
medierii prin stabilirea uni comisii paritare (7 deputați și 7 senatori) care hotărăște cu
majoritate de voturi doar asupra redactărilor diferite din legea constituțională. Raportul
Comisiei de mediere se supune votului fiecărei Camere.

În cazul în care fie comisia de mediere nu ajunge la un acord asupra textelor aflate în
divergență, fie raportul redactat de ea nu este aprobat de fiecare Cameră, se recurg la
dezbaterea în ședință comună a Camerelor reunite, care vor decide cu votul a cel puțin ¾ din
numărul deputaților și senatorilor.

Conform dispozițiilor art. 151 din Constituție, revizuirea este definitivă dacă a fost
aprobată printr-un referendum organizat în cel puțin 30 de zile de la data adoptării proiectului
sau propunerii în Parlament.

Legea de revizuire intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României,


Partea I, a hotărârii Curții Constituționale de confirmare a rezultatelor referendumului

Secțiunea 3 Limitele revizuirii

Art. 152 din Constituție consacră atât domeniile în care nu poate interveni revizuirea
Constituției, cât și condițiile în care aceasta nu poate fi revizuită.

Astfel, nu pot forma obiectul revizuirii: caracterul național, independent, unitar și


indivizibil al statului român, forma de guvernământ, integritatea teritoriului, independența
justiției, pluralismul politic și limba oficială. De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută
cu încălcarea drepturilor, a libertăților fundamentale ale cetățenilor ori ale garanțiilor acestora.

Situațiile în care nu poate fi revizuită Constituția se referă la stările de asediu, stările


de urgență și starea de război.

Secțiunea 4 Rolul Curții Constituționale în procedura de revizuire a Constituție

Curtea Constituțională se pronunță din oficiu:

a) Asupra inițiativelor de revizuire a Constituției:

Inițiatorul revizuirii are obligația de a depune proiectul sau propunerea legislativă, împreună
cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea Constituțională înainte de sesizarea Parlamentului.
Curtea trebuie să se pronunțe în maxim 10 zile, în plen, cu votul a cel puțin 2/3 din membrii
săi. Ulterior, proiectul sau propunerea de lege constituțională poate fi prezentată
Parlamentului numai însoțită de decizia obligatorie a Curții Constituționale.

b) Asupra legii de revizuire a Constituției adoptată de Parlament:


Prin Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale nr. 47/1992 s-a stabilit că în
termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se
pronunță, din oficiu, asupra acesteia.

Controlul de constituționalitate privind legile constituționale vizează:

a) respectarea procedurii de revizuire (constituționalitate extrinsecă)

b) respectarea limitelor de fond stabilite în materia revizuirii Constituției


(constituționalitate intrinsecă)

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Definiţi conceptul de „constituţie”, prezentaţi caracterele juridice și conținutul


normativ al Constituției.
2. Prezentaţi funcţiile Constituţiei și explicaţi conceptul de « constituţionalism » 0,25
3. Explicaţi conceptul de « supremaţie a Constituţiei », enunţaţi consecinţele şi
garanţiile supremaţiei Constituţiei.
4. Definiţi conceptul de « putere constituantă originară » și de e « putere constituantă
derivată »
5. Caracterizaţi constituţia acordată, statutul și pactul ca forme de adoptare a
Constituţiei.
6. Caracterizaţi constituţia convenţie, constituţia referendară și constituţia
parlamentară ca formă de adoptare a Constituţiei.
7. Explicaţi înţelesul conceptului de „constituţie rigidă”, al conceptului de „constituţie
flexibilă” și prezentaţi modalităţi (elemente) de rigidizare a constituţiilor.
8. Arătaţi cui poate aparţine iniţiativa de revizuire a Constituţiei, în conformitate cu
art.150 din Constituţia României.
9. Explicaţi ce se înţelege prin „limite ale revizuirii Constituţiei” și arătați care sunt
limitele revizuirii Constituţiei, în conformitate cu art.152 din Constituţia României.
10. Prezentaţi procedura de adoptare şi aprobare a legii de revizuire a Constituţiei, în
conformitate cu art.151 din Constituţia României.
11. Explicaţi rolul Curţii Constituţionale în procedura de revizuire a Constituţiei
României.
TITLUL V

CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR

CAPITOLUL I Caracterizare generală

Secțiunea 1. Noțiunea de ”control de constituționalitate”

Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămână un simplu


principiu al ordinii constituţionale, ci este necesară existenţa unui sistem de garanţii, în
măsură să permită ca într-adevăr constituţia să se manifeste ca actul normativ cu forţă juridică
supremă.

Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă activitatea organizată de verificare


a conformităţii legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde
regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de
urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al


parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii (acte care deşi sunt emise
de alte organe de stat decât parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de
domeniul legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege) .

Secțiunea 2 Apariţia controlului constituţionalităţii legilor în lume

Ideea controlului de constituţionalitate a legilor a apărut pe fondul dezvoltării mişcării


constituţionaliste, din necesitatea asigurării garanţiilor care să facă respectată forţa superioară,
obligatorie a Constituţiei în raport cu puterile publice şi cu actele emise de acestea. Mult timp
s-a considerat că este iluzoriu să se conceapă că guvernanţii, legislatorii pot fi şi ei obligaţi să
se supună regulilor constituţionale. Treptat, însă, pe măsură ce statul de venea tot mai
puternic, ideea controlului asupra respectării de către puterile publice a normelor
constituţionale care le cârmuiesc activitatea şi guvernează relaţiile lor cu cetăţenii a câştigat
teren şi s-a impus în cele din urmă.

La început, funcţia de control al respectării Constituţiei a fost încredinţată instanţelor


judecătoreşti. Deşi pentru prima dată controlul de constituţionalitate a fost exercitat în S.U.A.,
la sfârşitul secolului XVIII, trebuie precizat că nici Constituţiile statelor americane şi nici
Constituţia federală adoptată la 1787 nu prevedea dreptul instanţelor judecătoreşti de a judeca
constituţionalitatea legilor.

Iniţial, s-a pus această problemă în ceea ce priveşte respectarea Constituţiei federale de
către legile statelor. Într-un context particular, se poate observa că în baza clauzei de
supremaţie din Constituţia federală, în practică, din 1795 instanţele federale declarau nule
legile statelor care contraveneau Constituţiei S.U.A. sau legilor federale. Clauza de
supremaţie este prevăzută de articolul VI alineatul II, care prevede: „Constituţia de faţă şi
legile Statelor Unite care vor fi întocmite în temeiul ei şi toate tratatele încheiate sau care vor
fi încheiate în baza autorităţii Statelor Unite vor forma legea supremă a ţării, iar judecătorii
din toate statele vor fi obligaţi să le aplice oricare ar fi dispoziţiile contrare ale Constituţiei
sau legilor vreunuia dintre state”. După cum se vede, această clauză de supremaţie nu
prevedea nimic în legătură cu eventuala contradicţie dintre o lege federală şi Constituţia
S.U.A.

Pentru prima dată, o lege federală a fost înlăturată de o instanţă pe motiv că încalcă
Constituţia S.U.A. prin celebra decizie a Curţii Supreme „Marbury versus Madison” (1803),
care a marcat apariţia modelului american de justiţie constituţională, graţie ingeniozităţii
Preşedintelui Curţii Supreme, John Marshall, care a găsit posibilitatea de a afirma
dreptul instanţelor de a controla constituţionalitatea legilor printr-o decizie ce se impunea in
virtutea autorităţii de precedent, dar care să nu implice intervenţia organelor executive
pentru a o aduce la îndeplinire şi în felul acesta sa facă obiectul unui refuz. Silogismul
disjunctiv construit de Marshall a fost unanim apreciat ca cea dintâi demonstraţie logică
impecabilă asupra necesităţii controlului constituţionalităţii legilor :

- sau constituţia este o lege superioară şi suverană, imposibil de schimbat prin mijloace
obişnuite şi, în consecinţă, un act legislativ contrar nu este o lege;
- sau ea este o lege ca oricare alta, la discreţia legiuitorului, şi atunci este absurd să i se
atribuie forţa de a limita o putere nelimitată prin natura ei.
Cu toate acestea, în prima jumătate a secolului XIX, instanţele din S.U.A. au continuat
să nu cenzureze decât legile statelor, pe de o parte, pentru că legislaţia federală nu era prea
consistentă, iar pe de altă parte, instanţele manifestau destulă timiditate în exercitarea
controlului de constituţionalitate a legilor federale. Începând cu Republica Dominicană
(1844), continuând cu Mexic (1847), Argentina (1860), Brazilia (1891), modelul american al
controlului de constituţionalitate se răspândeşte în America Latină, uneori cu unele modificări
(controlul se realiza atât pe cale incidentală, cât şi pe cale principală).

În Europa, Austria a instituit, în 1867, Tribunalul imperiului, care era competent să


judece recursuri formulate de cetăţeni împotriva actelor puterii executive, în cazul în care
acestea încălcau un drept fundamental consacrat prin Legea fundamentală. În Elveţia, prin
Constituţia total revizuită în 1874, a fost instituit un recurs de drept public, pe care o persoană
putea să îl formuleze la Tribunalul Federal împotriva unui act legislativ cantonal ori a oricărui
act administrativ sau judiciar (nu şi împotriva legilor federale). Grecia, în 1847, Norvegia, în
1866, au introdus, de asemenea, modelul american de control de constituţionalitate.

În secolul XX, controlul de constituţionalitate se organizează în Europa, pentru prima


dată, exercitat de curţi sau tribunale specializate (Austria şi Cehoslovacia, în 1920, respectiv
1919), inaugurând modelul european conceput de profesorul Hans Kelsen. Cu toate acestea,
alte ţări europene organizează în continuare controlul de constituţionalitate conform
modelului american (România, în 1923, Irlanda, în 1937, etc.). După cel de-al doilea război
mondial, controlul de constituţionalitate s-a extins, mai ales cel exercitat de curţi şi tribunale
constituţionale (modelul european). Iau fiinţă, astfel, curţi sau tribunale constituţionale în
Italia, Austria, Belgia, Franţa, Spania, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia. Ulterior, după 1989,
după prăbuşirea regimurilor totalitare din Europa centrală şi de răsărit, au fost organizate curţi
constituţionale în ţările respective.

Secțiunea 3. Controlul constituționalității legilor în România. Apariţie şi evoluţie.

Unii autori de drept constituţional români sunt tentaţi să caute originile controlului de
constituţionalitate în Regulamentele Organice – cel din Muntenia din 1831 şi cel din
Moldova din 1932 - considerate legi fundamentale cu caracter constituţional. În realitate,
despre instituirea unui control de constituţionalitate se poate vorbi numai începând de la 1858,
când, după Tratatul de pace încheiat la Paris la 30 martie 1856, puterile garante au elaborat un
act fundamental pentru ţările române, denumit" Convenţiunea pentru reorganizarea definitivă
a Principatelor Dunărene Moldova şi Valahia", care, pe lângă alte prevederi, conţine a
reglementări privind organizarea puterilor în stat şi asigurarea drepturilor cetăţenilor. Între
altele, Convenţia prevedea, la articolul 32, constituirea Comisiei Centrale, care urma, între
alte atribuţii, să vegheze la respectarea" dispoziţiilor constitutive ale noi organizaţii a
principatelor", ceea ce semnifica instituirea unui "organ de control preventiv al
constituţionalităţii legilor".

Convenţia de la Paris a fost modificată în anul 1864, prin Statutul dezvoltător dat de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca act adiţional al Convenţiei, ce se constituia, prin
aceasta, ca prima constituţie dată de o autoritate naţională. Intervenţia acestei modificări a
Convenţiei era menită să curme criza politică ce apăruse între puterea executivă, reprezentată
de domn şi guvern şi puterea legislativă exercitată de Adunarea Electivă, pe fondul disputelor
privind reformele pe care domnul intenţiona să le realizeze, conform Convenţiei de la Paris.
Printre cele mai importante modificări aduse de Statut era introducerea sistemului bicameral,
prin constituirea Senatului, denumit "Corpul Ponderatoriu", format din membri de drept şi
membri numiţi de domn. Conform articolului XIII din Statut, orice proiect votat de Adunarea
Electivă, în afară de bugetul veniturilor şi cheltuielilor, trebuia să fie supus Corpului
Ponderator, care avea competenţa de a stabili dacă este compatibil cu dispoziţiile constitutive
ale noii organizări.Trebuie menţionat că în scurta perioadă în care a funcţionat Corpul
Ponderator (până la 1866), nu s-a pus nici o problemă de neconstituţionalitate a vreunei legi.

Deşi Constituţia din 1866 a marcat un moment important în evoluţia constituţională a


României, controlul de constituţionalitate nu a mai fost reglementat. Aceasta era consecinţa
faptului că nici Constituţia Belgiei din 1831, din care, în mare măsură, s-a inspirat Constituţia
României din 1866, nu prevedea controlul de constituţionalitate. Este meritul doctrinei şi al
jurisprudenţei de a fi recunoscut, sub regimul Constituţiei din 1866, dreptul puterii
judecătoreşti de a controla constituţionalitatea legilor.

Pe cale pretoriană, a fost introdus controlul instanţelor judecătoreşti cu privire la


constituţionalitatea legilor cu ocazia soluţionării proceselor de competenţa lor. În mod formal,
Înalta Curte de Casaţie, prin Decizia nr.261 din 1912 a Secţiei 1, pronunţată în aşa numita
"afacere a tramvaielor" a stabilit că puterea judecătorească are în competenţa sa aplicarea
tuturor legilor, fie ordinare, fie constituţionale şi dacă o lege invocată este contrară
Constituţiei, ea nu se poate sustrage de a judeca procesul. Instituirea pe cale pretoriană a
controlului de constituţionalitate a fost salutată de lumea juridică românească ca un mare pas
în consacrarea principiului supremaţiei Constituţiei.
Ulterior, prin Constituţia din 1923, controlul de constituţionalitate exercitat de puterea
judecătorească a dobândit legitimitate constituţională. Articolul 103 al Constituţiei din 1923
prevedea: "Numai Curtea de Casaţie în secţiuni-unite are dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii Constituţiei.
Judecarea asupra constituţionalităţii se mărgineşte numai la cazul judecat". Este de remarcat
că textul constituţional nu făcea nici o distincţie între “constituţionalitatea extrinsecă” şi
“constituţionalitatea intrinsecă”. S-a considerat, astfel, că în lumina textului Legii
fundamentale, constituţionalitatea legilor putea fi controlată de Înalta Curte de Casaţie atât
sub aspectul" conformităţii externe", prin respectarea procedurii prevăzute de Constituţie
pentru adoptarea legilor, cât şi sub aspect material, prin raportarea prevederilor legale la
conţinutul reglementărilor constituţionale. Totodată, trebuie observat că prin Constituţia din
1923 s-a instituit un control judecătoresc concentrat, realizat prin Curtea de Casaţie în secţii
unite, abandonându-se sistemul controlului difuz, înfăptuit de toate instanţele judecătoreşti pe
care îl instituise jurisprudenţa sub regimul Constituţiei anterioare. Controlul de
constituţionalitate exercitat de Curtea de Casaţie, în temeiul art.103 al Constituţiei din 1923,
era un control posterior. În ceea ce priveşte controlul prealabil, preventiv, doctrina juridică
românească admite că acesta era exercitat, de o anumită manieră, de către Consiliul
Legislativ, înfiinţat conform art. 76 al Constituţiei din 1923. Deşi textul art.76 din Constituţie
nu prevedea expres ca prerogativă a Consiliului Legislativ controlul prealabil, preventiv,
asupra constituţionalităţii proiectelor de legi sau de regulamente generale, o parte a doctrinei
şi chiar Consiliul Legislativ, într-unul din avizele sale, au conchis în sensul că acest consiliu
avea competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii proiectelor de legi, pe calea
avizelor consultative.

Constituţia din 1938, prin care s-a instaurat dictatura regală, a păstrat acelaşi sistem în
ce priveşte controlul constituţionalităţii. Articolul 75 alin.1 al Constituţiei prevedea că "numai
Curtea de Casaţie şi Justiţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea
legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt potrivnice Constituţiei. Judecarea
neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. De asemenea, în ceea ce
priveşte controlul preventiv, trebuie menţionat rolul Consiliului Legislativ, articolul 72 al
Constituţiei, prevăzând consultarea obligatorie a Consiliului Legislativ pentru toate proiectele
de legi, atât înainte cât şi după amendarea lor în Comisii, în afara celor care priveau creditele
bugetare. Cu toate acestea, se admitea posibilitatea luării în discuţie a proiectelor de legi fără
aprobarea Consiliului Legislativ, dacă acesta nu îl dădea în termenul fixat prin legea sa de
organizare.

În regimul totalitar, instaurat după al doilea război mondial, în România nu a mai existat
un control al constituţionalităţii legilor, deşi unii autori vorbesc despre "forme denaturate de
control", în anumite faze ale regimului dictaturii comuniste.

Constituţia din 13 aprilie 1948 nu conţine nici o prevedere care să indice existența
controlului de constituţionalitate. Constituţia din 27 septembrie 1952, deşi consacră
obligativitatea respectării legilor şi a Constituţiei, nu instituie forme de control al
constituţionalităţii legilor.

Constituţia din 21 august 1965, care a prevăzut că "Marea Adunare Naţională exercită
controlul general al aplicării Constituţiei şi numai ea hotărăşte asupra constituţionalităţii
legilor", nu instituie totuşi un sistem de exercitare reală a unui asemenea control. Ulterior,
prin Legea nr.l/1969, a fost completat art.53 al Constituţiei, prevăzându-se că Marea Adunare
Naţională alege pe durata legislaturii o comisie constituţională şi juridică care îi prezintă
rapoarte sau avize cu privire la constituţionalitatea legilor, având, în acelaşi timp, competenţa
să examineze constituţionalitatea decretelor cuprinzând norme cu putere delege şi a
hotărârilor Consiliului de Miniştri. Chiar şi aceste prevederi, prin care se tindea a se crea o
bună imagine regimului, printr-o anumită aliniere formală, demagogică, la standardele
democraţiei constituţionale, au rămas rară nici un rezultat real într-un stat în care partidul
unic, era în vârful piramidei întregului sistem al organelor statului şi voinţa sa se afla la baza
tuturor legilor şi a deciziilor guvernamentale, care trebuiau să respecte cu stricteţe hotărârile
de partid, considerate, a priori, infailibile.

Constituția din 1991 - După prăbuşirea regimului comunist din decembrie 1989, prin
noua Constituţie, adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi aprobată
prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991, a fost instituită Curtea Constituţională ca
autoritate politico-jurisdicţională, independentă de orice altă autoritate publică. Natura
juridică duală a Curţii se explică atât prin modul de desemnare a membrilor săi, cât şi prin
natura atribuţiunilor pe care le îndeplineşte. Rolul Curţii Constituţionale este acela de a
garanta supremaţia Constituţiei şi de a sprijini buna funcţionare a puterilor publice în cadrul
raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc, în paralel cu
protecţia juridică eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

Secțiunea 4 Clasificarea controlului constituţionalităţii legilor


1. După modul de realizare a controlului de constituţionalitate, există două mari
“modele”, şi anume cel american şi cel european.

Modelul american presupune un control exercitat de instanţele judecătoreşti ordinare,


care nu decelează conflictul constituţional spre a fi judecat ca o chestiune prejudicială, ci se
pronunţă asupra tuturor aspectelor unui litigiu, unificarea practicii fiind realizata la vârf, de
Curtea Supremă, datorită principiului autorităţii de precedent; este un control concret şi a
posteriori de constituţionalitate.

În cadrul modelului european, se constată separarea contenciosului constituţional de


toate celelalte forme de contencios şi detaşarea problemei de neconstituţionalitate dintre
aspectele procesului, spre a fi judecată ca o chestiune preliminară; organul de jurisdicţie
constituţională este unic, specializat, investit cu monopolul contenciosului constituţional, fără
legătură structurală cu aparatul jurisdicţional obişnuit, subiectele care pot declanşa controlul
de constituţionalitate sunt fie autorităţile politice şi publice, fie instanţele judecătoreşti, iar în
unele sisteme, sesizarea poate proveni nemijlocit de la cetăţeni.

2. În raport cu natura controlului, controlul de constituționalitate se clasifică în


control abstract şi concret.

Controlul abstract nu presupune un litigiu preexistent pentru a putea fi sesizată instanţa


constituţională, aceasta fiind sesizată pe cale principală, în mod direct. Acest tip de control
este promovat, de obicei, de actori ai vieţii politice, ca titulari ai dreptului de sesizare a
instanţelor specializate în acest sens, dar uneori şi de instituţii care nu sunt legate de viaţa
politică a statului, fiind chiar independente de aceasta, cum ar fi instituţia curţii supreme.
Vizează buna organizare şi funcţionare a statului, nelimitându-se doar la drepturile subiective
ale unor persoane în considerarea vreunui interes al acestora

Controlul concret de constituţionalitate, de principiu, presupune un litigiu preexistent


pentru a putea fi sesizată instanţa constituţională şi se exercită pe cale incidentală. Vizează, de
principiu, apărarea drepturilor şi libertăţilor subiective ale persoanelor şi cointeresează
judecătorul la realizarea justiţiei constituţionale.

3. În raport cu momentul exercitării controlului de constituţionalitate, acesta poate fi


unul anterior (a priori) sau posterior (a posteriori) adoptării legilor.

Controlul a priori de constituţionalitate este, prin natura sa, unul abstract. Acest tip de
control este unul facultativ la origine, prin condiţionarea exercitării lui de existenţa unei
sesizări a instanţei constituţionale. Având în vedere că acest control poate fi exercitat, printre
alte subiecte, şi la iniţiativa unui anumit număr de parlamentari, acesta reprezintă un mijloc
deosebit de eficient pus la îndemâna opoziţiei, a partidelor politice ce nu alcătuiesc
majoritatea parlamentară, de a sesiza instanţa constituţională spre a înlătura eventualele
abuzuri săvârşite în cadrul procesului de legiferare de către majoritatea parlamentară. Prin
urmare, parlamentarii interesaţi în a promova în faţa instanţei constituţionale un astfel de
control sunt, în principiu, reprezentanţi ai opoziţiei.

4. În raport cu modul de sesizare a instanţei constituţionale, controlul de


constituţionalitate a legilor se clasifică în control pe cale principală îi pe cale incidentală. În
primul caz, instanţa co-instituţională este sesizată în mod direct, pe când în cel de-al doilea pe
cale de excepţie.

Secțiunea 5 Funcţiile controlului constituţionalităţii legilor

Pornind de la definiţia justiţiei constituţionale, ca ansamblu de tehnici prin care se asigură


fără restricţii supremaţia constituţiei, precum şi de la natura actelor supuse controlului de
constituţionalitate, se vor identifica funcţiile acestui control:

- garantarea respectării constituţiei, „sancţiunea supremaţiei”;

- garantarea separaţiei / echilibrului puterilor în stat, precum şi protecţia drepturilor omului;

- exercitarea controlului asupra corpului legislativ pentru a face să prevaleze constituţia


asupra legilor ordinare ;

- pacificarea vieţii politice şi autentificarea schimbărilor şi alternanţelor politice;

- exprimarea eficientă a opoziţiei;

- imprimarea unei interpretări unitare a Constituţiei în ramurile dreptului, dar şi reciproc,


adaptarea constituţiei şi stimularea evoluţiei acesteia, corespunzător schimbărilor social-
politice, fapt ce se dovedeşte util, mai ales în cazul constituţiilor rigide, pentru a preveni o
modificare prea brutală a acestora.

CAPITOLUL II Curtea Constituţională a României

Secțiunea 1. Organizarea Curții Constituționale


Constituţia României încredinţează controlul constituţionalității unei autorităţi publice
denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru o
durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera
Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii
Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o
durată de 3 ani. Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câte o
treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe.

Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al Curţii


Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; competenţa profesională; o
vechime de cel putin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul superior juridic.
În activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt inviolabili pe durata mandatului.
Ei nu pot fi trimişi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor.
De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală
ori contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al
Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea Procurorului General.

Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul


constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii, desigur în strânsă legătură cu aplicarea
şi respectarea Constituţiei.

Secțiunea 2. Atribuţiile Curţii Constituţionale

1. Sediul materiei

Articolul 146 din Constituţie prevede un număr de 11 texte (lit.a–k) cuprinzând


atribuţiile ce formează nucleul-dur de competenţă, intangibil pentru legiuitor, format din
acelea pe care le prevede Constituţia. La aceste atribuţii constituţionale se adaugă posibilitatea
prevăzută la lit.l) a art.146 din Constituţie, care stabileşte că prin legea organică a Curţii
Constituţionale se pot prevedea şi alte atribuţii. În prezent reglementarea competenţelor Curţii
Constituţionale este flexibilă, existând posibilitatea ca, în funcţie de necesităţi, Curtea să fie
învestită cu noi atribuţii, prin legea sa de organizare şi funcţionare.

2. Analiza atribuţiilor Curţii Constituţionale


N.B. Ne vom referi numai la acele atribuții care privesc controlul de
constituționalitate al legilor și altor acte normative asimilate legii sub aspectul criteriului
material, problematica referitoare la atribuțiile Constituționale a României urmând să
formeze obiectul unei tratări in extenso în partea a II-a a cursului, dedicată Instituțiilor
politice

2.1 Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de


promulgarea acestora [art.146 lit.a) teza I].
În acest caz, ne aflăm în prezenţa unui control de constituţionalitate abstract, a priori,
direct, exercitat la sesizarea unor subiecte calificate. Prin urmare declanşarea acestui control
de constituţionalitate este facultativă, fiindcă acesta din urmă poate fi exercitat numai la
sesizare. Ulterior investirii sale, Curtea este obligată să soluţioneze obiecţia de
neconstituţionalitate.

Subiectele care pot sesiza Curtea în vederea declanşării controlului sunt prevăzute în
textul constituţional: Preşedintele României; unul din preşedinţii celor două Camere;
Guvernul; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; Avocatul Poporului; un număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de 25 de senatori.

Având în vedere că textul constituţional al art.146 lit.a) teza întâi nu distinge, obiect al
controlului a priori de constituţionalitate pot fi atât legile ordinare, cât şi cele organice, cu
condiţia ca ele să nu fi fost încă promulgate.

În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională pronunţă, în conformitate cu


prevederile art.11 alin.(1) A. lit.a), o decizie. Aceasta se ia cu votul majorităţii absolute a
judecătorilor [art.18 alin.(2) şi art.51 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată].

Decizia pronunţată de către Curte se comunică în mod obligatoriu Preşedintelui


României. De asemenea, decizia Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea legii se
comunică preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi primului-ministru. Scopul
comunicării deciziei preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului îl reprezintă
deschiderea procedurii de reexaminare a legii pentru a se respecta dispoziţiile art.147 alin.(2)
din Constituţie, ale art.20 alin.(3) din Legea nr.47/1992, republicată, precum şi dispoziţiile
cuprinse în regulamentele celor două camere ale Parlamentului.

În conformitate cu prevederile art.11 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată,


deciziile Curţii Constituţionale se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficial
al României, Partea I [art.11 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată, precum şi art.147 alin.
(4) din Constituţie].

2.2 Atribuţia Curţii de a se pronunţa, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire


a -Constituţiei [art.146 lit.a) teza a II-a] şi asupra legii de revizuire (art.23 din Legea
nr.47/1992)

Având în vedere caracterul rigid al Constituţiei României, precum şi faptul că ea


stabileşte anumite valori intangibile, reglementate prin dispoziţii pe care le-a declarat
imposibil de modificat, controlul de constituţionalitate privind atât iniţiativa de revizuire, cât
şi legile constituţionale vizează, pe de o parte, gradul şi măsura în care respectiva lege
respectă procedura de revizuire (constituţionalitatea extrinsecă) stabilită prin chiar Legea
fundamentală (puterea constituantă instituită poate fi limitată de către puterea constituantă
originară), iar pe de altă parte, asigură respectarea limitelor de fond stabilitate în materia
revizuirii Constituţiei (constituţionalitate intrinsecă).

Legea nr.47/1992, modificată, stabileşte că, pentru realizarea singurei atribuţii pe care
Curtea Constituţională o exercită din oficiu, iniţiatorul revizuirii are obligaţia de a depune
proiectul sau propunerea legislativă, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea
Constituţională înainte de sesizarea Parlamentului. Curtea dispune de un termen ce cel mult
10 zile pentru a se pronunţa, în plen, cu votul a cel puţin două treimi din membrii săi. Ulterior,
proiectul sau propunerea de lege constituţională pot fi prezentate Parlamentului numai însoţite
de decizia obligatorie a Curţii Constituţionale.

Ca urmare a modificării Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii


Constituţionale prin Legea nr.232/2004, şi în conformitate cu prevederile art.146 lit.l) din
Constituţie, potrivit cărora Curtea îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea sa organică,
a fost introdusă o nouă atribuție a Curții: „În termen de 5 zile de la adoptarea legii de
revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia [...]”,
instituindu-se astfel un control de constituţionalitate a priori exercitat din oficiu cu privire la
legea de revizuire înainte de supunerea acesteia spre aprobare prin referendum. De asemenea,
art.23 alin.(2) prevede că „Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile
constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea
reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii
Constituţionale”. Dispoziţiile legii organice a Curţii având valoare normativă, nu este de
imaginat ipoteza în care Parlamentul nu ar da curs unei obligaţii legale fără a se încălca
principiul constituţional al statului de drept. Prin urmare, această atribuţie conferă Curţii
Constituţionale o putere decizională importantă, justificată rolul acesteia de garant al
supremaţiei Constituţiei.

2.3. Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau


altor acorduri internaţionale [art.146 lit.b)]

Această atribuţie, introdusă după revizuirea Constituţiei din 2003, trebuie corelată cu
dispoziţia cuprinsă la art.11 alin.(3) din Constituţie, care prevede că „în cazul în care un
tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.

Subiectele care pot sesiza Curtea în scopul declanşării controlului de


constituţionalitate sunt: unul din preşedinţii celor două Camere, cel puţin 50 de deputaţi sau
cel puţin 25 de senatori.

Controlul de constituţionalitate instituit prin prevederile art.146 lit.b) din Constituţie


este unul abstract, a priori, ce presupune compararea normelor convenţionale internaţionale
cu cele ale legii fundamentale, independent de orice aplicare în concret a oricăreia din cele
două acte comparate.

2.4. Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor


Parlamentului [art.146 lit.c)]

În acest caz, ne aflăm în prezenţa unui control abstract, exercitat asupra unui act
normativ deja intrat în vigoare (a posteriori), direct. Subiectele care pot declanşa controlul
sunt: unul din preşedinţii celor două Camere; un grup parlamentar; un număr de cel puţin 50
de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

2.5. Atribuția Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor


Plenului Camerei Deputaților, Senatului sau al celor două Camere a Parlamentului
[art.146 lit.l)]
Atribuție a Curții Constituționale introdusă în anul 2010 prin modificarea legii
organice a Curții, supusă acelorași reguli ca și atribuția reglementată de art.146 lit.c) din
Constituție.

2.6. Atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind


legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial
[art.146 lit.d) teza I]

Este un control ulterior, a posteriori, concret, indirect, pe cale de excepţie; actul de


sesizare îl constituie încheierea instanţei judecătoreşti sau a celei de arbitraj comercial.

Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi


libertăţilor publice, este un procedeu defensiv în care aştepţi ca legea să ţi se aplice pentru a o
ataca. Prin ea însăşi excepţia de neconstituţionalitate priveşte un proces judiciar dec1anşat în
care atacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se constate ca
dispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituţională şi ca atare
trebuie înlăturată.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti
sau de arbitraj comercial, de către una din părţi sau de către instanţa din oficiu.

Neconstituţionalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă are legatură
directă cu cauza respectiva.
Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere
ale părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei.
Încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din
oficiu de instanţa de judecată, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor,
precum şi dovezile necesare.

Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unor prevederi legale se comunică


celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Toate deciziile se publică în Monitorul
Oficial al României, sunt definitive şi general obligatorii.
2.7. Atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile
şi ordonanţele, ridicate direct de Avocatul Poporului [art.146 lit.d) teza a II-a]
Este un control ulterior, concret, direct. Noţiunea de „excepţie” este folosită aici în
mod impropriu. Astfel, a fost pus la îndemâna Avocatului Poporului un instrument juridic
eficient de intervenţie instituţională pentru realizarea misiunii sale, anume apărarea drepturilor
cetăţenilor şi a libertăţilor fundamentale.

2.8. Atribuţia Curţii de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea


iniţiativei legislative de către cetăţeni [art.146 lit.j)]

Conform art.74 alin.(1) din Constituţie, iniţiativă legislativă pot avea şi un număr de
cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin un sfert din
judeţele ţării, iar din fiecare judeţ trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative. De asemenea, potrivit art.74 alin.(2) nu pot face obiectul iniţiativei
legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

De asemenea, potrivit articolului 150 din Constituție, revizuirea acesteia poate fi


iniţiată şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea
Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste
judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative.
Legea nr.189/1999 referitoare la iniţiativă legislativă cetăţenească reglementează în
detaliu condiţiile pentru exercitarea de către cetăţeni a acestui drept. Astfel, listele cu cetăţenii
care susţin respectiva iniţiativă trebuie să cuprindă anumite date de identificare a acestora,
atestarea primarului în privinţa veridicităţii informaţiilor cuprinse în liste, etc. Toate aceste
aspecte sunt analizate de Curtea Constituţională. Propunerea legislativă cetăţenească urmează
a fi trimisă Parlamentului, împreună cu hotărârea Curţii.

Secțiunea 3 . Actele Curţii Constituţionale şi efectele lor juridice

Cât priveşte actele pe care Curtea Constituțională a României le poate pronunţa în


exercitarea atribuţiilor sale, acestea sunt: decizii, hotărâri sau avize, în mod corespunzător
atribuţiei concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizate de art.11 din
Legea nr.47/1992.

Astfel, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci când se


pronunţă asupra constituționalității: legilor, iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, tratatelor
internaționale, ordonanţelor, precum şi când soluţionează conflicte juridice de natură
constituțională și contestaţii care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Curtea Constituţională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează


la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului, constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei
de Preşedinte al României, verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni.

În fine, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de avize consultative în cazul


propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

Dintre acestea, Constituţia se referă numai la decizii şi avize, hotărârile fiind


nominalizate numai de Legea nr.47/1992, care le atribuie acelaşi efect ca şi cel consacrat de
Legea fundamentală pentru decizii.

Efectele deciziilor Curții Constituționale sunt prevăzute de art.147 din Constituție, care
stabilește, în alin.(4), că ”de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere
numai pentru viitor”. Pentru situația particulară a constatării neconstituționalității
dispozițiilor din legile și ordonanțele în vigoare, precum și a celor din regulamente, art.147
alin.(1) din Constituție stabilește că acestea ”își încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile
Constituției, Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt
suspendate de drept.”
Consacrarea constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei Curţi
determină ca ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act normativ, spre
deosebire de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc efecte inter partes litigantes1.

1nu cuprindem în această categorie deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate urmare soluționării
recursurilor în interesul legii, care au un regim juridic distinct
”Încetarea efectelor juridice” a dispozițiilor legale, ca efect al deciziilor Curții
Constituționale de constatare a neconstituționalității, a fost configurată de legiuitorul
constituant ca instituție distinctă de cea a abrogării (această din urmă instituție apărând de
asemenea menționată expres în Constituție, prin dispozițiile art.153), întrucât vizează
manifestări de voință ale unor autorități diferite, cu competențe diferite. Chiar dacă, în mod
practic, consecințele pe care le produce abrogarea și constatarea neconstituționalității unei
norme juridice (aceasta din urmă la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea
deciziei Curții Constituționale, și dacă legiuitorul nu intervine în sensul punerii în acord a
prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției) sunt în sensul că acea normă nu se
mai aplică, cele două instituții nu se confundă. Prin urmare, nu se poate afirma că instanța de
jurisdicție constituțională realizează abrogarea legii, după cum nu se poate afirma că
legiuitorul constată neconstituționalitatea legii.

Secțiunea 4. Constituționalizarea dreptului

Unul dintre efectele exercitării controlului de constituționalitate și o consecință a


supremației Constituției îl reprezintă constituționalizarea dreptului.

Procesul de constituționalizare a dreptului înseamnă realizarea unei concordanțe


între sistemul normativ subordonat constituției și normele consacrate prin constituție.

Factorii de constituționalizare a dreptului sunt:

- existența unei justiții constituționale;


- asigurarea deplină a supremației constituției prin recunoașterea normelor cuprinse în
constituție ca factor structurant al întregului sistem de drept și interpretarea tuturor acestor
norme în accord cu constituția;
- obligativitatea respectării și aplicării constituției de către Curtea Constituțională, dar și de
judecătorul ordinar, de autoritățile publice și de către toate subiectele de drept.
ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Explicați noțiunea de control de constituționalitate și argumentați necesitatea


acestui control.
2. Prezentați principalele caracteristici ale modelului american de control de
constituționalitate.
3. Prezentați principalele caracteristici ale modelului european de control de
constituționalitate.
4. Explicați în ce constă controlul de constituționalitate difuz și, respectiv,
concentrat.
5. Explicați în ce constă controlul de constituționalitate abstract și, respectiv, cel
concret
6. Explicați în ce constă controlul de constituționalitate anterior și, respectiv,
posterior.
7. Explicați în ce constă controlul de constituționalitate pe cale principală, respectiv
pe cale incidentală.
8. Când și cum a apărut controlul de constituționalitate în lume?
9. Când și cum a apărut controlul de constituționalitate în România?
10. Prezentați, pe scurt, evoluția controlului de constituționalitate în România, având
ca repere Constituțiile române (1866, 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, 1991)
11. Prezentați autoritatea competentă să realizeze în prezent controlul de
constituționalitate în România.
12. Enunțați atribuțiile Curții Constituționale care privesc controlul de
constituționalitate al unor acte normative.
13. Care sunt subiecții de drept care pot să sesizeze Curtea Constituțională cu privire
la neconstituționalitatea legilor înainte de promulgare?
14. Precizati care este obiectul exceptiei de neconstituționalitate, cu referire la art.147
lit.d) din Constituție și art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Consttuționale.
15. Prezentati etapa judecatorească a ridicării excepției de neconstituționalitate și
sesizării Curții Constituționale prin incheierea instanței de judecată sau de arbitraj
comercial.
16. Prezentati etapa contenciosului constituțional a soluționării excepției de
neconstituționalitate de către Curtea Constituțională.
17. Prezentati procedura ridicării excepției de neconstituționalitate direct de către
Avocatul Poporului.
TITLUL VI

DEZVOLTAREA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

CAPITOLUL I Perioada anterioară Constituției din 1991

Secțiunea 1. Considerații generale

Unii autori 1 disting sub acest aspect mai multe perioade, respectiv: perioada
preconstituțională (1740-1860), perioada formării statului român modern (1860-1940);
perioada celui de-al doilea război mondial; perioada constituțiilor socialiste (1948-1989);
perioada actelor constituționale (1989-1991).

Astfel, cât privește perioada preconstituțională, se arată că aceasta se caracterizează,


din punct de vedere constituțional, prin existența unor cutume constituționale care
reglementau raporturile fundamentale de exercitare a puterii. Existau, de asemenea,
documente juridice ce se vor constitui în fundamentul principatelor române, respectiv:
Constituția principelui Mavrocordat (7 februarie 1941), Supplex Libellus Valachorum din
1792; Constituția ”Cărvunarilor” din 1822, Regulamentul Organic al Valahiei din 1831;
Regulamentul Organic al Moldovei din 1832; Proiectul de Constituție elaborat de Ion
Câmpineanu în 1838; Proiectul de Constituție pentru Moldova elaborat de Mihail
Kogălniceanu în 1848.

Secțiunea 2 Constituțiile române

1. Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris

Acest document prevederea, în partea sa general, că legea fundamental a României este și


rămâne ”Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858, între Curtea Suzerană şi între
Puterile garante autonomiei Principatelor-Unite”

1 S. Deaconu, op. cit., p. 84-106


Statutul constituia act adițional al Convenției, necesar având în vedere ”îndoita alegere
din 5 şi 24 Ianuarie 1859, săvârşirea Unirii şi desfiinţarea Comisiunei central” care au făcut
”neaplicabile mai multe articole esenţiale din Convenţiune atât pentru îndeplinirea acestora,
cât şi pentru reaşezarea echilibrului între puterile Statului”.

Potrivit Statutului, puterile publice erau încredinţate ”Domnului, unei Adunări


ponderatice şi Adunărei elective.” Puterea Legiuitoare se exercita colectiv de ”Domn, de
Adunarea ponderatrice şi de Adunarea electivă”. Astfel, ”Domnul are singur iniţiativa
legilor; el le pregăteşte cu concursul Consiliului de stat şi le supune Adunării elective şi
Corpului ponderatoriu, spre votare”; ”Deputaţii Adunării elective se aleg conform
aşezământului electoral aci anexat. Preşedintele Adunării se numeşte în fiecare an de Domn
din sânul ei; iar Vicepreşedinţii, Secretarii şi Chestorii se alege de Adunare.”;”Adunarea
electivă discută şi votează proiectele de legi ce-i se vor prezenta de Domn. Aceste proiecte se
vor susţinea în Adunare de Miniştrii sau de membrii Consiliului de stat, ce se vor delega de
Domn spre acest sfârşit; ei vor fi ascultaţi oricând vor cere cuvântul”.

Statutul reprezintă, practic, o încercare a domnitorului Cuza de a crea o lege


fundamentală, în acord cu voința națională dar și cu situația de suzeranitate a Principatelor.

2. Constituția de la 1866

Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după
modelul Constituției Belgiei din 1831.

Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind promulgată de domn la 1 iulie
1866 și instituia în România regimul monarhiei constituțională ereditară (în linie coborâtoare
directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat
în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor
lor - Art. 82).

Constituția din 1866 reglementa principii democratice precum: separarea puterilor în stat,
responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți cetățenești, menținând însă votul cenzitar
(persoanele puteau vota pe baza unei sume de bani).
Ceea ce este remarcabil este faptul că a fost prima constituție elaborată fără concurs străin
și fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de
suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri și oferind cadrul pentru
evoluția statului român pe baze moderne și democratice. Astfel, chiar în art.1 din Constituție
se prevedea că ”Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub
denumirea de România”. În privința puterilor statului, se prevedea că toate emană de la
națiune, iar națiunea nu poate exercita aceste puteri decât prin delegare. Puterea legislativă
aparținea Domnului și Reprezentanței Naționale (Senatul și Adunarea Deputaților), puterea
exercutivă aparținea Domnului, iar cea judecătorească Curților și Tribunalelor. Erau interzise
tribunalele extraordinare iar în întregul stat era o singură Curte de Casație.

3. Constituția din 1923

Realizarea unirii din 1918 a impus adoptarea unei noi constituții care să reflecte noile
realități economico-sociale, politice, etnice și instituționale.

Noua constituție a fost adoptată de Parlament, la 28 martie 1923, după care a fost
promulgată de regele Ferdinand I. Constituţia din 1923 precizează mai bine (art. 1) decât
Constituția din 1866, principiul suveranităţii naţionale, declarând România „stat naţional,
unitar şi indivizibil”, al cărei teritoriu este „inalienabil” şi care nu poate fi colonizat cu
populaţii ori grupuri etnice străine.  Forma de guvernământ, proclamată de noul așezământ
constituțional, este monarhie constituțională.     Dreptul de proprietate nu mai este un drept
absolut, ca în 1866, interesele colectivităţii sociale primând asupra intereselor individuale.

  Principiul separaţiei puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una de
alta, fiind prevăzute o serie de prescripţii care le dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în
atribuţii.     Puterea legislativă era exercitată de rege şi reprezentanţa naţională (Parlament
bicameral : Senatul şi Adunarea Deputaţilor), puterea executivă de rege şi guvern, iar cea
judiciară de către instanţele judecătoreşti (Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie).    După ce erau
discutate şi aprobate liber de către majoritatea membrilor ambelor adunări, legile trebuiau
supuse sancţionării regale.    Atribuţiile regelui cuprindeau: dreptul de a convoca
parlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi un nou
guvern, de a numi şi revoca miniştri. Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de a
numi ori confirma în funcţii publice, crea noi funcţii în stat, este şeful puterii armate, are
dreptul de a bate monedă, acordă decoraţii şi grade militare, grațieri etc. De asemenea, regele
poate să încheie convenţii în materie de comerţ şi navigaţie cu statele străine, care apoi
trebuiau ratificate de puterea executivă.

   Puterea executivă se exercita de către guvern în numele regelui. Guvernul este


format dintr-un număr neprecizat de miniştri, care alcătuiesc împreună Consiliul de Miniştri,
condus de un preşedinte însărcinat de rege cu formarea guvernului. Consiliul de Miniştri
delibera asupra celor mai importante probleme, dar nu putea emite decizii care să producă
efecte juridice. Avea dreptul să propună regelui proiecte de lege sau decrete care urmau să fie
înaintate spre dezbatere şi votare Parlamentului. Miniştrii puteau  participa la dezbaterea
proiectelor de lege în Parlament, însă nu puteau vota pentru că ei nu erau membri. Membrii
puterii executive puteau să răspundă politic, penal și civil pentru toate actele îndeplinite în
exercitarea puterii.

  Puterea judecătorească este exercitată de organele judecătorești. Hotărârile


judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele regelui. Curtea de Casaţie
şi Justiţie a primit atribuții mărite fiind investită cu dreptul de a examina constituţionalitatea
actelor legislative: „numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare
Constituţiei”.

În privința drepturilor românilor sunt sunt reglementate principii specifice


funcţionarii democraţiei: garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire de
origine etnică, limbă sau religie; egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor;
libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei,
inviolabilitatea domiciliului etc.  Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate
cu noile tendințe internaționale și în funcție de angajamentele României făcute la tratatele de
pace de la Paris („fără deosebire de origine etnică, de limba și de religie”).

 Constituţia din martie 1923 a avut un rol important în consolidarea statului român
unitar, a independenței și suveranității sale, definind mai precis trăsăturile și conținutul
regimului politic din România, fiind considerată printre cele mai avansate din Europa
interbelică.
4. Constituția din 1938

Constituţia din 1938, adoptată în timpul regelui Carol al II-lea se bazează pe o


concepţie autoritară. Ea nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă. În fapt, la 10
februarie 1938, printr-o lovitură de stat, regale Carol al II-lea a demis guvernul iar la 20
februarie a adresat poporului o proclamație prin care i-a prezentat o nouă Constituție,
fiindstabilită data de 24 februarie pentru organizarea plebiscitului în vederea aprobării de
către popor a noii Constituții.

Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine
diferenţe esenţiale faţă de constituţiile anterioare. Regele era capul statului iar
prerogativele sale erau foarte mari; puterea legislativă se exercita de către Rege prin
Reprezentanţa Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.
Constituţia prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regelui
este inviolabilă; miniştrii lui sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor fi
contrasemnate de un ministru care, prin aceasta, devine răspunzător de ele. Titlul II din
Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului, era împărţit în două
capitole: “Despre datoriile românilor” şi “Despre drepturile românilor“. Prioritatea
datoriilor faţă de drepturi demonstrează spiritul constituţiei care se îndepărta de principiile
democratice consfințite de constituțiile precedente.

Această constituție a funcționat doi ani și jumătate, fiind suspendată prin Decretul
regal din 5 septembrie 1940.

5. Perioada 1940-1947

Perioada cuprinsă între anii1940 și 1947 se caracterizează prin lipsa unei


constituții și guvernarea pe baza unor acte cu caracter constituțional2, respectiv:

2 Pentru dezvoltări, a se vedea S. Deaconu, op. cit., p.90-94


- Decretul regal nr.1626 din 31 august 1944 pentru fixarea drepturilor românilor
în cadrele Constituțiunii din 1866, cu modificările Constituției din 29 martie 1923 (erau
reorganizate puterile statului și abrogate dispozițiile prin care generalul Ion Antonescu
fusese învestit cu puteri depline să conducă țara în perioada 1940-1944;

- Decretul –lege nr.1849 din 10 octombrie 1944 privind adăugirea de alineat final
nou la finele art.IV din înaltul Decret regal nr.1626 din 31 august 1944 (erau stabilite
condițiile în care puteau fi urmăriți și sancționați cei care au contribuit ”la dezastrul
țării”);

-Legea nr.86 din 6 februarie 1945 pentru Statutul naționalităților minoritare;

-Legea nr.187 din 13 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare;

- Legea nr.260 din 31 martie 1945 pentru legislația aplicabilă în Transilvania de


Nord, precum și drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupării ungare;

- Legea nr.261 din 2 aprilie 1945 pentru reglementarea cetățeniei locuitorilor din
Ardealul de Nord;

- Legea nr.312 din 24 aprilie 1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați
de dezastrul țării sau de crime de război;

- Decretul nr.2218 din 15 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative;

- Legea nr.363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în


Republica Populară Română.

6. Constituția din 1948

Adoptată de marea Adunare Națională urmare abdicării forţate a regelui Mihai  (30
decembrie 1947) şi a proclamării Republicii Populare Române, Constituția din 1948
evidenţiază instituţionalizarea comunismului.
Constituţia prevedea că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot
deveni proprietatea statului când interesul general o cere; trecerea comerţului intern şi extern
sub controlul statului; planificarea economiei naţionale.

În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat era Marea Adunare
Naţională, care îndeplinea funcția de organ legislativ. Guvernul (alcătuit din Consiliul de
Miniștri și ministere) era organul executiv şi administrativ şi răspundea în faţa M.A.N. şi a
Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni. Instanţele judecătoreşti erau: Curtea Supremă,
tribunalele şi judecătoriile populare; s-a înlăturat inamovibilitatea (calitate a unui demnitar
de a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.

În ceea ce privește drepturile fundamentale, acestea erau reglementate pe larg, însă


modul de punere în aplicare și de garantare era deficitar.

Constituția putea fi modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din


deputaţi, de către Marea Adunare Naţională. Se prevedea posibilitatea revocării
reprezentanților poporului prin voința alegătorilor, aceștia fiind răspunzători în fața poporului.

7. Constituţia din 1952

Constituţia din 1952 păstrează în cea mai mare parte prevederile Constituției din 1948
însă reflect spiritual de obediență și supunere față de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S.
constituia ” baza politicii noastre externe”.

Principiul de bază al puterii de stat era dictatura proletariatului, regimul de stat al


României fiind cel al democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc.
Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul
Comunist.

Titlul consacrat drepturilor şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor sublinia


preponderenţa statului asupra cetăţeanului şi accentua mai mult îndatoririle decât drepturile.
Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertatea
demonstraţiilor de masă se exercita “în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în
vederea întăririi regimului democraţiei populare”. Acest regim al democrașiei populare
marca, de fapt, acapararea întregii puteri statale de către partidul conducător.

8. Constituţia din 1965

Potrivit Constituției din anul 1965, România era republică socialistă, teritoriul fiind
“inalienabil şi indivizibil “. Rolul conducător în întreaga viaţă a societăţii revenea Partidului
Comunist Român.

Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, organul legiuitor.
În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile
deţinute până atunci de Consiliul de Stat au revenit şefului statului. Cât privește realizarea
justiției, Tribunalul Suprem exercita controlul asupra activității de judecată a tuturor
tribunalelor și judecătoriilor. Acesta era ales de Marea Adunare Națională pe durata
legislaturii și răspundea pentru activitatea sa în fața Marii Adunări Naționale.

S-a arătat3 că față de constituțiile socialiste anterioare, această Constituție consacră o


relativă schimbare a viziunii statului față de individ; sub regimul acestei Constituții România
a ratificat o serie de acorduri și pacte internaționale referitoare la drepturile și libertățile
fundamentale ale omului (ex: Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice sau
Pactul internațional cu privire la drepturile sociale, economice și culturale).

9. Perioada 1989-1991

Și această perioadă se caracterizează prin lipsa unei constituții, fiind adoptate însă mai
multe acte normative cu caracter constituțional, respectiv:

- Decretul –lege nr.2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și


funcționarea Consiliului Frontului Salvării naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului
salvării Naționale;

3 S. Deaconu, op. cit. p.97


- Decretul –lege nr.8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcționarea
partidelor politice și a organizațiilor obștești în România;

- Decretul –lege nr.10 din 31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și


funcționarea Guvernului României;

- Decretul –lege nr.81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune
Națională;

- Decretul-lege nr.92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a


Președintelui României.

10. Constituția din 1991, revizuită în anul 2003

10.1 Aspecte generale

Actuala Constituție a României a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21


noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8
decembrie 1991.

Constituția a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a Constituției
României, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, lege intrată în
vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României.

Constituția din 1991, așa cum a fost revizuită în 2003, cuprinde 156 de articole
împărțite în 8 titluri:

 Titlul I - Principii generale


 Titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale
 Titlul III - Autoritățile publice
 Titlul IV - Economia și finanțele publice
 Titlul V - Curtea Constituțională
 Titlul VI - Integrarea euroatlantică
 Titlul VII - Revizuirea Constituției
 Titlul VIII - Dispoziții finale și tranzitorii

Actuala Constituție marchează renașterea democrației în România. Ea păstrează forma


republicană de guvernământ, instituie principiul separației puterilor în stat, precum și
caracterele fundamentale ale statului: stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea
şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale
poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. Un spațiu larg
este acordat reglementării drepturilor și libertăților fundamentale și se instituie Curtea
Constituțională ca garant al supremației Constituției, și ca autoritate unică de jurisdicție
constituțională.

Singura revizuire a Constituției actuale a avut loc în anul 2003. Au mai existat însă
inițiative de revizuire a Constituției care nu s-au finalizat printr-o revizuire a acesteia, fie
pentru că nu au fost respectate condițiile constituționale referitoare la revizuirea Constituției,
fie pentru că procedura legislativă a încetat în Parlament.

În acest sens, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat și asupra altor inițiative
de revizuire de sorginte parlamentară, cetățenească sau prezidențială. Deciziile sunt anexate
prezentului material.

INTREBĂRI DE CONTROL

1. Caracterizați una dintre Constituțiile române, la alegere (alta decât cea in vigoare)
2. Arătați care este structura Constituției în vigoare.
3. De câte ori a fost revizuită Constituția din anul 1991?
4. Dați 5 exemple de dispoziții intriduse/modificate cu prilejul revizuirii Constituției din anul
2003.
TITLUL VII

CETĂȚENIA

CAPITOLUL I Cetățenia română

Secțiunea 1 – Noțiunea de cetățenie

Întrucât unul dintre elementele constitutive ale statului este populaţia, apare justificată
analiza raporturilor existente între acestea şi stat, mai precis între fiecare individ, ca membru
al populaţiei şi statul respectiv. Legătura dintre stat şi populaţia de pe teritoriul său –
indiferent de naţionalitate – stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,
dar şi la baza îndatoririlor lor faţă de stat. În dreptul constituţional modern, o asemenea
legătură este exprimată prin termenul de cetăţenie.

Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât într-un sens juridic cât şi într-un sens politic,
atunci când este privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune,
popor) organizată în stat. În general cetăţenia este privită ca fiind legătura politică şi juridică
permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat.

Cetăţenia română reprezintă acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile


permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind
apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul
drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României.

Secțiunea 2 - Natura juridică a cetățeniei

În literatura de specialitate au fost formulate diverse opinii privind natura juridică a


cetăţeniei, ea fiind considerată pe rând fie:
 Un statut personal
 Un contract tacit sinalagmatic
 Un act unilateral de putere publică
 O situaţie juridică
 Un raport contractual
 Un raport juridic de supuşenie
 O parte a stării civile a persoanei etc.
În stabilirea naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se plece de la categoria subiectelor
raporturilor juridice. Plecând de la această categorie juridică („subiect de drept”) cetăţenia
este un element, o parte componentă a capacităţii juridice. Capacitatea juridică nu este altceva
decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea anumite drepturi şi obligaţii.

Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa pentru a deveni subiect al
raportului juridic şi pentru a-şi asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective şi
obligaţiile corelative. Legile au restrâns însă capacitatea juridică în anumite categorii de
raporturi juridice pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate juridică deplină doar
cetăţenilor. Persoana fizică, cetăţean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice, adică al
acelor raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi îndatoririle fundamentale, şi
în special drepturile politice.

Prin urmare, cetăţenia este un element al capacităţii juridice cerută subiectelor raporturilor
juridice de drept constituţional.

Secțiunea 3 Reglementarea juridică a cetăţeniei române

1. Principii fundamentale

Normele care reglementează cetăţenia sunt norme de drept constituţional. Acestea se


regăsesc în Constituţie precum şi în legea cetăţeniei române ( Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei
române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010)

Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei, permite


formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române, şi anume:

1) Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi


legi.(ex: dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative etc.)
2) Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi
legile ţării.( ex: obligaţia de fidelitate faţă de ţară, îndatorirea de apărare a patriei
etc.)
3) Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere
sau origine socială şi indiferent de modul cum au dobândit cetăţenia
4) Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat (ex: modul de dobândire şi de
pierdere a cetăţeniei române constituie un atribut exclusiv al statului)
5) Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.
6) Schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române
a celuilalt soţ

2. Dobândirea cetăţeniei române

2.1 Modurile de dobândire a cetăţeniei române

Dobândirea cetăţeniei române, în general cunoaşte două sisteme şi anume:

- sistemul care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui)- Conform
acestui principiu, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din părinţi care, amândoi
sau numai unul, au cetăţenia statului respectiv;
- sistemul care are la bază principiul jus soli ( dreptul locului, adică al teritoriului pe
care s-a născut persoana respectivă)- Conform acestui principiu, copilul devine cetăţeanul
unui stat dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv.
În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, el fiind
expresia legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii neîntrerupte pe pământul strămoşesc a
generaţiilor care au luptat pentru împlinirea idealurilor de libertate socială şi naţională.

Astfel, Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române stabileşte următoarele modalităţi de


dobândire a cetăţeniei române: naştere, adopţie, la cerere, precum şi condiţiile redobândirii
cetăţeniei române.

a) Dobândirea cetăţeniei române prin naştere- este cetăţean român copilul care se
naşte din părinţi cetăţeni români, sau dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau
apatrid, indiferent de teritoriul unde s-a născut sau domiciliază unul sau ambii părinţi ai
copilului;

b) Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie- cetăţenia română se dobândeşte de


către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni
români iar cel adoptat nu a împlinit 18 ani. Desigur copilului care a împlinit 14 ani i se cere
consimţământul. În cazul în care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român,
cetăţenia va fi hotărâtă, de comun acord, de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa
de judecată în funcţie de interesul adoptatului.
c) Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere- acest mod de dobândire a
cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa
de a se integra în societatea românească.
Potrivit legii, cetăţenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau
cetăţeanului străin, dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

- s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori deşi nu s-a născut pe
acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau de cel puţin 5 ani
în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român;

- dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român, nu


întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară
că nici în trecut nu a întreprins aceste acţiuni;

- a împlinit vârsta de 18 ani;

- are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite
de legislaţia privind regimul străinilor;

- este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate


pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;

- cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească,


în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;

- cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.

Termenele arătate pot fi reduse până la jumătate în următoarele situaţii:

- solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional;

- solicitantul este cetăţeanul unui stat membru al Uniunii Europene;

- solicitantul a dobândit statut de refugiat potrivit prevederilor legale în vigoare;

- solicitantul a investit în România sume care depăşesc 1.000.000 de euro.


Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau fără
cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi. Dacă însă numai unul dintre
părinţi dobândeşte cetăţenia română, cetăţenia copilului o vor hotărî părinţii de comun acord,
iar în caz de dezacord tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia.
Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar, iar cetăţenia se
dobândeşte pe aceeaşi dată cu părintele său.

De asemenea, legea mai prevede două situaţii speciale de dobândire a cetăţeniei române, la
cerere, în care în considerarea persoanelor solicitante, acestea trebuie să facă dovada doar a
unora dintre condiţiile mai sus enumerate, precum şi, după caz, a unor condiţii specifice.

Astfel, cetăţenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau
cetăţeanului străin care a contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii,
civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, cu posibilitatea stabilirii domiciliului în ţară sau cu
menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

– dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român, nu


întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară
că nici în trecut nu a întreprins aceste acţiuni;

– a împlinit vârsta de 18 ani;

– este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate


pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;

Cetăţenia română poate fi acordată, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului
străin care poate contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prin
performanţe deosebite în domeniul sportului, cu posibilitatea stabilirii domiciliului în ţară sau
cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

– solicitantul va reprezenta România în loturile naţionale, în conformitate cu reglementările


statutare ale federaţiei sportive internaţionale la care România este afiliată;

– dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român, nu


întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară
că nici în trecut nu a întreprins aceste acţiuni;

– a împlinit vârsta de 18 ani;


– este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate
pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;

– solicitantul îşi exprimă ataşamentul faţă de România şi faţă de sistemul de valori specific
societăţii româneşti.

d) Redobândirea cetăţeniei române

Redobândirea cetăţeniei române este de fapt o situaţie particulară de dobândire a cetăţeniei


române la cerere, vizând situaţia unei categorii de persoane care au avut cetăţenia română, dar
au pierdut-o, iar în mod distinct, în cadrul acestei categorii, a persoanelor care au pierdut
cetăţenia română din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia
lor. În considerarea faptului că persoanele în cauză au fost cetăţeni români, nu mai este
necesară întrunirea tuturor condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul care nu a
avut niciodată această cetăţenie, ci numai a unora dintre acestea.

Legea prevede astfel că cetăţenia română se poate acorda şi persoanelor care au pierdut
această cetăţenie, precum şi descendenţilor acestora până la gradul II inclusiv şi care cer
redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu
menţinerea acestuia în străinătate. În acest caz, dintre condiţiile enumerate pentru dobândirea
cetăţeniei la cerere nu mai este necesar să se facă dovada şederii pe teritoriul României o
anumită perioadă de timp şi nici a cunoaşterii limbii române, a elementelor de cultură
românească, a Constituţiei şi imnului naţional.

Persoanele care au fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română din motive
neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi
descendenţii acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda
cetăţenia română, cu posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară
sau cu menţinerea acestuia în străinătate. Şi în acest caz trebuie îndeplinite o parte dintre
condiţiile mai sus enumerate, respectiv: persoana în cauză dovedeşte prin comportarea şi
atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român; nu întreprinde sau sprijină acţiuni
împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins
aceste acţiuni; a împlinit vârsta de 18 ani; este cunoscută cu o bună comportare şi nu a fost
condamnată în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care o face nedemnă de a fi cetăţean
român.
2.2. Cetăţenia de onoare

Cetăţenia de onoare se poate acorda unor străini care au adus servicii deosebite ţării şi
naţiunii române. Autoritatea competentă în acest sens este Parlamentul României la
propunerea Guvernului. Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile
şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa o
funcţie publică.

2.3 Procedura de acordare/redobândire a cetăţeniei române

Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se face prin ordin al
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru
cetăţenie. În cazul situaţiei speciale a persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin care
poate contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prin performanţe
deosebite în domeniul sportului, acordarea cetăţeniei române se face prin hotărâre a
Guvernului, iniţiată de Ministerul Tineretului şi Sportului.

Cererea de acordare sau, după caz, de redobândire a cetăţeniei române se formulează în


limba română, se adresează Comisiei pentru cetăţenie şi se depune personal sau, în cazuri
temeinic justificate, prin mandatar cu procură specială şi autentică la sediul Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie, fiind însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege.

Cererile de redobândire a cetăţeniei române pot fi depuse şi la misiunile diplomatice sau la


oficiile consulare ale României. În cazul în care cererile au fost depuse la misiunile
diplomatice sau la oficiile consulare ale României, acestea vor fi trimise de îndată Comisiei
pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.

Cererile de acordare a cetăţeniei române, în situaţia specială a persoanei care a contribuit în


mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, pot fi
depuse şi la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României din statul pe teritoriul
căruia solicitantul îşi are domiciliul. În acest caz, cererea va fi trimisă, de îndată, Comisiei
pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe, însoţită de un punct de vedere emis de misiunea diplomatică
sau oficiul consular cu privire la îndeplinirea condiţiei ca solicitantul să fi contribuit în mod
semnificativ la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti. În
situaţia în care cererea a fost depusă la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, Comisia
pentru cetăţenie va solicita Ministerului Afacerilor Externe punctul de vedere cu privire la
îndeplinirea condiţiei ca solicitantul să fi contribuit în mod semnificativ la protejarea şi
promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti.

Cererea de acordare a cetăţeniei române referitoare la persoane fără cetăţenie sau cu


cetăţenie străină care pot contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prin
performanţe deosebite în domeniul sportului se depune la Ministerul Tineretului şi Sportului,
în calitate de unică autoritate publică care formulează propuneri privind acordarea cetăţeniei
române în baza acestui temei. Ministerul Tineretului şi Sportului va înainta Comisiei pentru
cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie cererea însoţită de actele
doveditoare şi de propunerea privind acordarea cetăţeniei române, în vederea verificării
îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.

În cazul în care constată lipsa unor documente necesare soluţionării cererii, preşedintele
Comisiei solicită, prin rezoluţie, completarea dosarului. Dacă în termen de cel mult 6 luni de
la primirea solicitării nu sunt transmise actele necesare cererea se va respinge ca nesusţinută.

Preşedintele Comisiei, prin rezoluţie, stabileşte termenul la care se va dezbate cererea de


acordare sau redobândire a cetăţeniei, dispunând, totodată, solicitarea de relaţii de la orice
autorităţi cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

În cazul în care sunt întrunite condiţiile pentru acordarea cetăţeniei române, Comisia
stabileşte, într-un termen ce nu va depăşi 6 luni, programarea persoanei la interviul organizat
pentru verificarea condiţiilor constând în cunoaşterea limbii române, a Constituţiei, a imnului
naţional, respectiv a unor noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească.

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea ori redobândirea
cetăţeniei, precum şi în situaţia nepromovării interviului prevăzut ori al neprezentării, în mod
nejustificat, la susţinerea acestuia, Comisia, printr-un raport motivat, propune preşedintelui
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respingerea cererii. O nouă cerere de acordare sau de
redobândire a cetăţeniei române se poate depune după 6 luni de la respingerea cererii
anterioare.

Dacă solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va întocmi un raport în care va
menţiona întrunirea condiţiilor legale pentru acordarea sau, după caz, redobândirea cetăţeniei.
Raportul, însoţit de cererea de acordare ori de redobândire a cetăţeniei, va fi înaintat
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Acesta, constatând îndeplinite condiţiile
prevăzute de prezenta lege, emite ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române,
după caz. În situaţia în care constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, preşedintele
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respinge, prin ordin, cererea de acordare sau de
redobândire a cetăţeniei.

Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau de redobândire


a cetăţeniei române, respectiv ordinul de respingere a cererii de acordare sau de redobândire a
cetăţeniei române se comunică, de îndată, solicitantului, prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire.

Ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetăţeniei române poate fi


atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Secţia de contencios administrativ şi
fiscal a Tribunalului Bucureşti. Hotărârea Tribunalului poate fi atacată cu recurs la Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

În cazul cererilor de acordare a cetăţeniei române formulate de persoane fără cetăţenie sau
cetăţeni străini care au contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii,
civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, Comisia, printr-un raport motivat, elaborat cu luarea în
considerare a punctului de vedere al Ministerului Afacerilor Externe, precum şi a celorlalte
documente necesare soluţionării cererii, prevăzute de lege, constată îndeplinirea sau
neîndeplinirea condiţiilor pentru acordarea cetăţeniei române.

În cazul persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin care poate contribui în mod
semnificativ la promovarea imaginii României prin performanţe deosebite în domeniul
sportului, pe baza raportului Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie, care constată îndeplinirea condiţiilor legale, Ministerul Tineretului şi Sportului
propune Guvernului acordarea cetăţeniei române. Dacă se constată că nu sunt îndeplinite
condiţiile legale, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respinge, prin ordin,
cererea de acordare a cetăţeniei. Ordinul va fi comunicat, de îndată, solicitantului, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum şi Ministerului Tineretului şi
Sportului.

Cetăţenia română se acordă sau se redobândeşte la data depunerii jurământului de


credinţă. Acesta reprezintă o afirmare solemnă a angajamentului persoanei respective faţă de
statul al cărei cetăţean devine. Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia dintre cei doi vicepreşedinţi ai
autorităţii delegaţi în acest sens. Jurământul trebuie depus în termen de 6 luni de la data
comunicării ordinului prin care s-a acordat cetăţenia română. Nedepunerea, din motive
imputabile persoanei care a obţinut cetăţenia română, a jurământului de credinţă, în
termenul prevăzut de lege, atrage încetarea efectelor ordinului de acordare sau de redobândire
a cetăţeniei române faţă de persoana în cauză.

După depunerea jurământului, Comisia eliberează certificatul de cetăţenie română, care va


fi întocmit în două exemplare, semnate de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie,
dintre care un exemplar va fi înmânat titularului. În situaţia în care copiii minori dobândesc
cetăţenia română odată cu părinţii sau cu unul dintre ei, aceştia vor fi înscrişi în certificatul de
cetăţenie al părinţilor şi nu depun jurământul.

3. Pierderea cetăţeniei române

3.1 Modurile de pierdere a cetățeniei române

Cetăţenia română se pierde prin:

a)retragerea cetăţeniei române;

b)aprobarea renunţării la cetăţenia română;

c)în alte cazuri prevăzute de lege

a) Retragerea cetăţeniei române


Retragerea cetăţeniei române apare ca o sancţiune. De asemenea, trebuie avut în
vedere că în conformitate cu art. 5 (2) din Constituţie, cetăţenia română nu poate fi retrasă
aceluia care a dobândit-o prin naştere.

Se poate retrage cetăţenia română celui care:

- aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele
statului român sau lezează prestigiul României;
- aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a
rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război
- a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase;
- este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă,
ori a săvârșit alte fapte care pun în pericol siguranța națională

b) Renunţarea la cetăţenia română


Retragerea cetăţeniei române nu mai reprezintă o sancţiune, ea este doar un mod
amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei. Legea stabileşte că
se poate aproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român care a împlinit
vârsta de 18 ani şi numai pentru motive temeinice. Poate cere renunţarea la cetăţenia română
cel care:

- nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă
penală;
- nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice din
ţară sau, având asemenea debite le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare
pentru achitarea lor;
- a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie
Cererea de renunţare la cetăţenia română, fiind o cerere individuală, nu produce efecte
decât faţă de cel ce o face şi nu şi faţă de soţ sau copii. În cazul când ambii părinţi obţin
aprobarea renunţării la cetăţenia română odată cu părinţii sau, dacă aceştia au pierdut
cetăţenia română la date diferite, pe ultima dintre date, îşi pierde cetăţenia şi copilul lor minor.
Legea cere şi consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani.

c) Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române:


Adopţia- în cazul în care un copil minor, cetăţean român, este adoptat de către cetăţeni
străini, pierde cetăţenia română, dacă adoptatorul(adoptatorii) solicită aceasta în mod expres şi
dacă adoptatul este considerat , potrivit legii străine, a dobândit cetăţenia străină. Legea
precizează că data pierderii cetăţeniei române este data dobândirii de către minor a cetăţeniei
adoptatorului.
Stabilirea filiaţiei- copilul găsit pe teritoriul României căruia i se stabileşte ulterior
filiaţia faţă de părinţi cetăţeni străini, pierde cetăţenia română.
Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei- dacă un copil străin a fost
adoptat de cetăţeni români, iar această adopţie a fost anulată sau declarată nulă este firesc ca
acesta să piardă şi cetăţenia română. Legea prevede în acest sens că se consideră, că acel
copil, nu a avut niciodată cetăţenia română. În cazul desfacerii adopţiei copilul pierde
cetăţenia română pe data când adopţia a fost desfăcută.
3.2 Procedura retragerii cetăţeniei române şi aprobării renunţării la cetăţenia
română

Cererea de renunţare la cetăţenia română, însoţită de actele doveditoare, se depune la


secretariatul tehnic al Comisiei sau la misiunile diplomatice ori oficiile consulare ale
României din ţara în care solicitantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie dispune, prin ordin, aprobarea sau,
după caz, respingerea cererii de renunţare la cetăţenia română, pe baza raportului Comisiei,
prin care aceasta constată îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 27.
Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare sau, după caz, de
respingere a cererii de renunţare la cetăţenia română se comunică solicitantului, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire.

Ordinul de respingere a cererii de renunţare la cetăţenia română poate fi atacat, în


termen de 15 zile de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. Hotărârea curţii de apel
este definitivă şi este supusă recursului la Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.

Pierderea cetăţeniei române prin renunţare are loc la data eliberării adeverinţei de
renunţare la cetăţenia română.

Dovada renunţării la cetăţenia română se face cu adeverinţă eliberată de secretariatul


Comisiei, pentru persoanele cu domiciliul în România, ori de misiunile diplomatice sau
oficiile consulare ale României, pentru persoanele cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, în
baza ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.

Orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentru
retragerea cetăţeniei române poate sesiza, în scris, Comisia, având obligaţia să prezinte
dovezile de care dispune.

Preşedintele Comisiei stabileşte, prin rezoluţie, termenul la care se va dezbate


sesizarea de retragere, dispunând totodată: solicitarea punctului de vedere al autorităţilor
competente cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale privind retragerea cetăţeniei; invitarea
persoanei care a formulat sesizarea, precum şi a oricărei persoane care ar putea da informaţii
utile soluţionării cererii; citarea persoanei în cauză la domiciliul cunoscut sau, dacă acesta nu
se cunoaşte, prin publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.

La termenul stabilit pentru dezbaterea sesizării, Comisia verifică îndeplinirea


condiţiilor necesare retragerii cetăţeniei române. Aceasta audiază persoanele citate potrivit
alin. (2) lit. b), precum şi persoana în cauză. Lipsa persoanei legal citate nu împiedică
desfăşurarea procedurilor de retragere a cetăţeniei române. În cazul în care constată
îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiilor legale de retragere a cetăţeniei române,
Comisia va propune preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, printr-un raport
motivat, aprobarea retragerii cetăţeniei române sau, după caz, respingerea sesizării.

Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, constatând îndeplinite condiţiile


prevăzute de lege, emite ordinul de retragere a cetăţeniei române, respectiv de respingere a
sesizării de retragere a cetăţeniei, în cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute
de lege.

Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de admitere sau de


respingere a sesizării de retragere a cetăţeniei se comunică persoanei în cauză, precum şi
persoanei care a făcut sesizarea, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Ordinul
poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la secţia de contencios
administrativ a curţii de apel de la domiciliul sau, după caz, reşedinţa solicitantului. Dacă
solicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, ordinul poate fi atacat, în acelaşi
termen, la Secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea curţii de
apel este definitivă şi irevocabilă.

Pierderea cetăţeniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii cetăţeniei române.

4. Dovada cetăţeniei

Dovada cetăţeniei se face prin buletinul sau cartea de identitate. Cât priveşte copii până
la vârsta de 14 ani, ei dovedesc cetăţenia cu certificatul de naştere însoţit de buletinul sau
cartea de identitate al oricăruia dintre părinţi.

Dovada cetăţeniei se poate face şi cu certificatul constatator.


În străinătate, dovada cetăţeniei române se face prin actul valabil de trecere a frontierei
emis de autorităţile române.

5. Străinii şi apatrizii
Străin în România este persoana care are cetăţenia unui alt stat.

Apatridul este persoana care nu are nici o cetăţenie, fiind desemnat în general prin
expresia: cetăţean al lumii.

Regimul juridic al străinilor în România rezultă atât din Constituţie cât şi din legea
specială privitoare la aceştia. Astfel, potrivit art.18 alin.(1) din Constituție, ” Cetăţenii străini
şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a
averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. ”

CAPITOLUL II Cetățenia europeană

Prima reglementare cu privire la cetățenia Uniunii Europene a fost introdusă prin


Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare în 1993) care prevedea expres că se instituie o
cetățenie a Uniunii, continuând cu precizarea că este cetățean al Uniunii orice persoană care
are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii Europene completează cetățenia națională,
fără a se substitui acesteia. Aceste dispoziții sunt întărite și dezvoltate ulterior prin Tratatele
de la Amsterdam (intrat în vigoare în 1999), Nisa (intrat în vigoare în 2003) și Lisabona
(2009).

În prezent, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene reglementează cetățenia


Uniunii Europene în art.20-25. Astfel, potrivit art.20 din Tratat, este cetăţean al Uniunii orice
persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia
naţională, ci se adaugă acesteia. Potrivit acelorași dispoziții, detaliate în cuprinsul art.21-25
din TFUE, cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratate. Aceştia se bucură,
printre altele, de:

(a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre;

(b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la alegerile locale


în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanții acestui stat;
(c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui
resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi
consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;

(d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului


European, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în
oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă;

e) dreptul de inițiativă legislativă.

Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite prin tratate şi prin măsurile
adoptate pentru punerea în aplicare a acestora.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Prezentați distincția dintre sistemul jus sangvinis și sistemul jus soli în privința
dobândirii cetățeniei.
2. Prezentați condițiile generale pentru dobândirea cetățeniei la cerere.
3. Explicați în ce constă redobândirea cetățeniei române la cerere.
4. Prezentați modalitatea de dobândire a cetățeniei de onoare.
5. Ce condiții trebuie îndeplinite pentru dobândirea cetățeniei în situațiile specifice
prevăzute de lege?
a) situația persoanei care a contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea
culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti
b) situația persoanelor care pot contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii
României prin performanţe deosebite în domeniul sportului
6. Prezentați rolul Comisiei pentru cetățenie din cadrul ANC în procedura de acordare a
cetățeniei la cerere.
7. Prezentați rolul Președintelui ANC în procedura de acordare a cetățeniei la cerere.
8. Când/la ce moment se acordă sau se redobândește cetățenia română, potrivit Legii
nr.21/1991?
9. Care este efectul nedepunerii, din motive imputabile persoanei care a obținut cetățenia
română, a jurământului de credință, în termenul prevăzut de lege?
10. Prezentați condițiile prevăzute de lege pentru aprobarea renunțării la cetățenia
română.
11. Prezentați condițiile prevăzute de lege pentru retragerea cetățeniei române.
12. Prezentați și caracterizați alte modalități de pierdere a cetățeniei române.
13. Prezentați rolul Comisiei pentru cetățenie din cadrul ANC în procedura de retragere a
cetățeniei.
14. Prezentați procedura renunțării la cetățenia română.
TITLUL VIII

DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE


FUNDAMENTALE ALE CETĂȚENILOR

Caracterizare generală. Principii aplicabile drepturilor și libertăților


fundamentale

CAPITOLUL I. Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor

Secțiunea 1. Noţiunile de drepturi şi libertăți fundamentale. Natură juridică.

Din punct de vedere al dreptului pozitiv drepturile și libertățile care s-au dezvoltat,
alcătuind ceea ce astăzi numim drepturi ale omului au apărut ”în lupta diverselor categorii
sociale împotriva absolutismului feudal”1. Primul text cunoscut este Magna Carta Libertatum
(1215) proclamată de Ioan fără țară, act care enumera privilegiile acordate bisericii, nobililor și
negustorilor. Chiar dacă drepturile cetățenilor obișnuiți erau puțin sau aproape deloc
menționate, Carta este remarcabilă pentru că, pentru prima dată, regele era supus și limitat de
lege, precum și prin instituirea principiului potrivit căruia nici un om liber nu va fi arestat,
întemnițat, exilat și nu i se va cauza nicio pagubă decât în temeiul unei judecăți legale făcute
de semenii săi sau în temeiul legii țării2. Dispoziții similare se regăsesc în Bill of Rights din
1629 și respectiv, 1680, în special în Habeas Corpus din 1679, care stabilea respectarea
libertății individuale și drepturile persoanei inculpate sau deținute.
De referință în istoria drepturilor omului sunt și Declarația de independență a Statelor
Unite adoptată de Congresul SUA în 1776, precum și Declarația drepturilor omului și
cetățeanului a Revoluției franceze din 1789.
Secolul XX însă, cu precădere perioada de după cel de-al doilea război mondial,
marcată de ororile trecutului apropiat, se remarcă printr-o profundă schimbare de viziune și o
spectaculoasa evoluție a reglementărilor internaționale dedicate consacrării, apărării și
garantării drepturilor și libertăților fundamentale. Organisme internaționale, guvernamentale,

1 C. Bârsan, op. cit., p. 21

2 T. Harper, op. cit., p. 5


neguvernamentale au făcut eforturi să asigure proclamarea drepturilor și libertăților umane ca
drepturi universale și egale pentru toți și să le asigure o protecție eficientă.
Astfel, în anul 1948, adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat
Declarația Universală a Drepturilor Omului, care constituie ”primul act de drept internațional
public ce conține o enumerare a anumitor drepturi recunoscute oricărei persoane”.3, act căreia
i-au urmat două direcții de dezvoltare:
- la nivel internațional, concretizată prin adoptarea Pactului cu privire la drepturile economice,
sociale și culturale, Pactul internațional cu privire la drepturile civile, adoptate prin aceeași
Rezoluție a Adunării generale a Organizației Națiunilor Unite nr.2200 A(XX) din 16 decembrie
19964, precum și numeroase convenții pe diverse domenii, dar aplicabile la scară universală;
- la nivel regional, concretizată prin adoptarea de convenții (carte) ale drepturilor omului la
nivel continental/regional (Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților
fundamentale în cadrul Consiliului Europei, Convenția americană privitoare la drepturile
omului, Carta africană a drepturilor omului și a popoarelor, Carta arabă a drepturilor omului,
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).
Drepturile omului s-au dezvoltat ca instrument de protecție a individului în raporturile
cu colectivitatea, pentru a permite libera și deplina manifestare a ființei umane. Respectarea
drepturilor omului este de esența unei societăți democratice, care nu poate fi de conceput fără
asigurarea recunoașterii și respectării acestor valori.
Sub aspect terminologic, se distinge între sintagmele de ”drepturi ale omului ” și
”drepturi ale cetățeanului”. Cea de-a doua sintagmă menționată exprimă ideea că pe planul
realităților juridice interne omul devine cetățean, integrându-se astfel într-un sistem socio-
politic, ceea ce înseamnă un ansamblu de acte normative și instituții care concură la realizarea
și garantarea drepturilor sale.
Atunci când ne referim la ”drepturi ale omului” avem în vedere o dublă accepțiune a
sintagmei5 : pe de o parte, dreptul obiectiv al drepturilor omului, respectiv totalitatea
instrumentelor internaționale și naționale care le consacră și protejează, precum și mecanismele

3 C. Bârsan, op. cit., p.28

4 Ratificate de România prin Decretul Consiliului de Stat nr.212 din 31 decembrie 1974, publicat în Buletinul
Oficial al României, nr.146 din 20 noiembrie 1974

5 C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. All Beck, București, 2005,
p. 4
instituționale de garantare a respectării lor iar, pe de altă parte, de înțelesul acestora de drepturi
subiective, conferite unui anumit titular.

Ca drepturi subiective, adică facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-
un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a
beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime, drepturile
fundamentale au următoarele trăsături:

- sunt drepturi esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea oamenilor. Caracterul de


drepturi esenţiale îl capătă în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date.
Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o anumită societate dată,
dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate.
- sunt înscrise în acte deosebite - datorită importanţei lor aceste drepturi sunt înscrise în
acte deosebite precum: declaraţiile de drepturi, legi fundamentale etc.
Față de trăsăturile menționate, drepturile fundamentale au fost definite ca fiind acele
drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie,
legi și documente internaționale6.

Secțiunea 2 Pluralismul legal în materia drepturilor și libertăților fundamentale

Ceea ce caracterizează consacrarea legislativă a drepturilor omului este pluralismul


legal, adică multitudinea de surse, la nivel național, supranațional și internațional. De aici și
diversitatea terminologică, întrucât documentele în care acestea sunt consacrate nu utilizează o
terminologie unitară, fiind utilizate, deopotrivă, sintagme precum, ”drepturile omului”,
”drepturi fundamentale ale omului sau ale ființei umane”, ”drepturi esențiale ale omului”,
”drepturile și libertățile omului”, ”drepturile și libertățile fundamentale ale omului”.7
Indiferent însă de terminologia utilizată, înțelesul este același, iar ”catalogul” drepturilor
și libertăților fundamentale tinde să capete aceeași formă și structură la nivel internațional și
național. Astfel, constituțiile statelor care au trecut mai recent la regimuri democratice cuprind

6 I. Muraru, E. S Tănăsescu, op, cit., p. 140


7 Pe larg, . Bîrsan, op. cit. p.4
capitole consistente8 consacrate drepturilor și libertăților fundamentale cu reglementări
receptate din documentele internaționale în materie. De asemenea, unele dintre noile constituții
consacră expres directa aplicabilitate și statutul normativ superior în ordinea legală internă a
acestor acte, precum și obligația instanțelor de a face directa lor aplicare9.
Cât privește sistemul european de protecție a drepturilor fundamentale acesta a fost
caracterizat10ca fiind unul dintre cele mai sofisticate din întreaga lume. În același spațiu
geografic subzistă trei seturi diferite de ordini normative: națională, supranațională și
internațională, fiecare cu propriile sale legi și instituții pentru protecția drepturilor
fundamentale, care se suprapun și se întrepătrund pentru a asigura o cuprinzătoare și sporită
protecție a acestor drepturi.
Avem în principal în vedere Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la
Roma, la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare în septembrie 1953, al cărei obiectiv a fost
acela al demarării implementării colective a unor drepturi prevăzute în Declarația Universală a
Drepturilor Omului, adoptată în 1948 de Organizația Națiunilor Unite. Convenția
reglementează atât drepturi civile și politice cât și drepturi economice și sociale, după cum
urmează: dreptul la viaţă, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, dreptul
la libertate şi la siguranţă, dreptul la un proces echitabil, nici o pedeapsă fără lege, dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, libertatea
de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere, dreptul la căsătorie, dreptul la un recurs
efectiv, interzicerea discriminării, derogarea în caz de stare de urgenţă, restricţii ale activităţii
politice a străinilor interrzicerea abuzului de drept, limitarea folosirilor restrângerilor
drepturilor. De la intrarea în vigoare a Convenției au fost adoptate o serie de Protocoale, prin
care a fost îmbogățit conținutul drepturilor și garanțiilor consacrate.
Avem în vedere, de asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,
adoptată în cadrul Uniunii Europene. Într-o scură prezentare11 istorică este de arătat că, în iunie

8 De exemplu, Constituția Croației cuprinde 55 de articole dedicate drepturilor și libertăților fundamentale (Titlul
III, Protecția drepturilor și a libertăților fundamentale, art.14-69),
http://legislationline.org/documents/section/constitutions
9 Pentru exemple, pe larg, Wen-Chen Chang și Jiun –Rong Yeh, op. cit., p.1168
10J.S. Bergé, Legal Application, Global Legal Pluralism and Hierarchies of Norms, European Journal of Legal Studies, Volume 4, Issue 2
(Autumn/Winter 2011), p. 241-263

11 A se vedea http://europa.eu
1999, Consiliul European de la Köln a considerat că drepturile fundamentale aplicabile la
nivelul Uniunii Europene trebuie consolidate într-o cartă, pentru a li se conferi o mai mare
vizibilitate. Şefii de stat/de guvern au dorit să includă în această cartă principiile generale
stabilite în Convenţia Europeană pentru apărarea dreprturilor omului şi pe cele care derivă din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre. În plus, carta trebuia să includă drepturile
fundamentale care li se aplică cetăţenilor UE, precum şi drepturile economice şi sociale
conţinute în Carta Socială a Consiliului Europei şi în Carta Comunitară a Drepturilor Sociale
Fundamentale ale Lucrătorilor. De asemenea, ea trebuia să reflecte principiile rezultate din
jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Carta a fost elaborată
de o convenţie alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru şi al Comisiei Europene,
precum şi din membri ai Parlamentului European şi ai parlamentelor naţionale. Documentul a
fost proclamat, în mod oficial, la Nisa în decembrie 2000 de Parlamentul European, Consiliu şi
Comisie. În decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Cartei
Drepturilor Fundamentale i-a fost conferită aceeaşi forţă juridică obligatorie ca cea a tratatelor.

Carta reuneşte într-un document unic drepturi care se găseau anterior într-o varietate de
instrumente legislative, cum ar fi legislaţiile naţionale şi cea de la nivel UE, precum şi în
convenţii internaţionale ale Consiliului Europei, Naţiunilor Unite (ONU) şi ale Organizaţiei
Internaţionale a Muncii (OIM). Conține un preambul şi 54 de articole, grupate în şapte capitole:
capitolul I: demnitatea (demnitate umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritate al persoanei,
interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea
sclaviei şi a muncii forţate); capitolul II: libertăţile (dreptul la libertate şi la siguranţă,
respectarea vieţii private şi de familie, protecţia datelor, dreptul la căsătorie şi dreptul de a
întemeia o familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, libertatea de exprimare şi
de informare, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la
educaţie, libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă, libertatea de a desfăşura o
activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecţia în caz de strămutare,
expulzare sau extrădare); capitolul III: egalitatea (egalitatea în faţa legii, nediscriminarea,
diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea între bărbaţi şi femei, drepturile
copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap); capitolul IV:
solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul
de negociere şi de acţiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecţia în
cadrul concedierii nejustificate, condiţii de muncă echitabile şi corecte, interzicerea muncii
copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă, viaţa de familie şi viaţa profesională, securitatea
socială şi asistenţa socială, protecţia sănătăţii, accesul la serviciile de interes economic general,
protecţia mediului, protecţia consumatorilor); capitolul V: drepturile cetăţenilor (dreptul de a
alege şi de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor
locale, dreptul la bună administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European,
dreptul de petiţionare, libertatea de circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi consulară);
capitolul VI: justiţia (dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prezumţia de
nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi
pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi
infracţiune);capitolul VII: dispoziţii generale.

Acest pluralism, bine reprezentat la nivel european, generează un cadru juridic comun,
”fondator al unui sistem coerent și eficace”12. Cu toate acestea, ”armonia europeană nu
implică o autentică unificare13”, diferențele trebuind să existe. Astfel, inclusiv în domeniul
drepturilor omului, este indispensabilă marja de apreciere a statului, ca și posibilitatea de
control a instituțiilor europene.
Protecția juridică a drepturilor omului/cetățeanului trebuie să se realizeze însă în primul
rând în plan intern, aceasta fiind, așa cum s-a mai relevat14, o condiție foarte importantă pentru
orice guvernare democratică ”întrucât, fără înscrierea drepturilor omului în normele
constituționale – fără măsuri adecvate, concrete, prevăzute în legislația internă pentru
garantarea lor de către stat- drepturile și libertățile cetățenești sunt lipsite de orice eficiență și
deci inoperante.”
După zeci de ani în care România s-a aflat, la modul real, în afara acestui sistem,
legiuitorul constituant român a realizat, în 1991, consacrarea drepturilor şi alibertăţilor
fundamentale în corelație cu reglementările internaționale în materia drepturilor omului, prin
dispozițiile art.20 din Constituție care stabilesc poziția supralegislativă a tratatelor
internaționale a drepturilor omului și valoarea lor interpretativă constituțională. Este de
menționat în acest sens că art.20 din Constituție se aplică în privința tuturor actelor
internaționale prin care sunt protejate drepturile omului la care România este parte.
Făcând aplicarea acestui text din Legea fundamentală în cadrul controlului de
constituționalitate, Curtea Constituțională a realizat receptarea în ordinea juridică internă a

12 M. Voicu, Introducere în dreptul european, Ed. Universul juridic, București, 2007, p. 58


13 A. J. Arnaud, Pour une pensee juridique europeene, PUF, Les voies du droit, 1991, apaud M. Voicu, op. cit.,
p. 51
14 A. Muraru, Dispozițiile constituționale șu penale privind libertatea persoanei. Terminologie și semnificații
juridice, în Liber amocorum Ioan Muraru, op. cit., p. 162
actelor internaționale în materie, cu consecința constituționalizării reglementărilor naționale și
a oferirii unui instrumentar pentru instanțele de judecată, în sensul unei juste interpretări și
aplicări a acestor norme.
Aderarea României la Uniunea Europeană a ridicat problema raportului de forță
juridică dintre normele interne și cele ale Uniunii Europene și, în acest cadru, cu cele cuprinse
în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv interpretarea dată acestora de
Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Sub acest aspect sunt incidente dispoziţiile art.148 din
Constituţie care prevăd, în alin.(2), prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne.

Secțiunea 3 Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

În literatura de specialitate au fost prezentate mai multe criterii de clasificare a


drepturilor și libertăților fundamentale.

Astfel, după aria geografică de cuprindere a protecției instituite, distingem între sisteme
de protecție cu vocație universală și sisteme regionale, abordare la care ne-am mai referit.

După criteriul destinatarilor, distingem între drepturi ale omului generale, care se
aplică tuturor indivizilor, și drepturi specifice, care se aplică unor categorii de persoane cum
ar fi copiii, femeile, persoanele încadrate în muncă, etc

După conținutul lor, și raportându-ne din această perspectivă și la modul în care sunt
consacrate drepturile fundamentale în Constituția României, distingem între:

Inviolabilităţi - adică acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură viaţa,
posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului
persoanei fizice. În această categorie sunt incluse următoarele drepturi, în paranteză fiind
menționat textul corespunzător din Constituția României.
• Dreptul la viaţă (art.22)
• Dreptul la integritatea fizică (art.22)
• Dreptul la integritate psihică (art.22)
• Libertatea individuală (art.23)
• Dreptul la apărare (art.24)
• Dreptul la libera circulaţie (art.25)
• Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (art.26)
• Inviolabilitatea domiciliului ( art.27)
Drepturi şi libertăţi social-economice şi culturale - adică acele drepturi şi libertăţi care
prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea
protecţiei acestora. Din această categorie fac parte:

• Dreptul la învăţătură (art.32)


• Accesul la cultură (art.33)
• Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.34)
• Dreptul la un mediu sănătos (art.35)
• Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii (art.41, 42)
• Dreptul la grevă (art.43)
• Dreptul de proprietate privată (art.44)
• Dreptul la moştenire (art.45)
• Dreptul la un nivel de trai decent (art.47)
• Dreptul la căsătorie (art.48)
• Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă (art.49)
• Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială (art.50)

Drepturile exclusiv politice - adică acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor,
pot fi exercitate de cetăţeni numai prin participarea la guvernare. În această categorie includem:
• Dreptul de vot (art.36)
• Dreptul de a fi ales (art.37)
• Dreptul de a fi ales în Parlamentul European (art.38)

Drepturile şi libertăţile social politice - adică acele drepturi şi libertăţi care prin
conţinutul lor, pot fi exercitate de cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme
sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare. În această categorie intră libertăţile de
opinie şi anume:
• Libertatea conştiinţei (art.29)
• Libertatea de exprimare (art.30)
• Dreptul la informaţie (art.31)
• Libertatea întrunirilor (art.39)
• Dreptul de asociere (art.40)
• Secretul corespondenţei (art.28)
Drepturile garanţii - adică acele drepturi care prin conţinutul lor, joacă, în principal,
rolul de garanţii constituţionale, şi anume:
• Dreptul de petiţionare (art.51)
• Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică (art. 52)

Secțiunea 4. Principii privitoare la drepturile și libertățile fundamentale

Înainte de a proceda la examinarea drepturilor și libertăților consacrate de Constituția


României, vom proceda la o scurtă prezentare a principiilor aplicabile acestora. Este vorba de
reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor români. În Constituția României, acestea rezultă fie din Capitolul I al Titlului II al
Constituţiei (art.15-21), fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte
titluri sau capitole, fie din alte articole, precum din art.53 – Restrângerea exercițiului unor
drepturi sau al unor libertăți.

1. Principiul securității juridice


Principiul securității juridice a fost desprins de Curtea Constituțională, prin
interpretare, din dispozițiile Legii fundamentale cuprinse în art.1 alin.(3), și (5). Acest principiu
privește, în sens larg, și calitatea legislației, cu importante consecințe asupra realizării
drepturilor fundamentale. Dezvoltarea sa în jurisprudența Curții Constituționale a condus la
importante statuări cu privire la necesitatea respectării ierarhiei actelor normative15a avizării
proiectelor de lege16, a unicității reglementării în materie și evitării paralelismelor17, asupra
fundamentării adecvate a inițiativelor legislative și a evaluării preliminare a impactului noilor

15 Decizia nr.666/2007 Monitorul Oficial al României, partea I, nr.514 din 31 iulie 2007, Decizia nr.710/2009, Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.358 din 28 mai 2009, Decizia 1658/2010 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.44 din 18 ianuarie 2011
16Decizia nr.39/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din data de 15 februarie 2008
17Decizia nr.415/2010, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai 2010
reglementări18, precum și a respectării exigențelor privind forma și stilul de redactare a actelor
normative: claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate.19

2. Universalitatea drepturilor fundamentale

Potrivit art.15 alin.(1) din Constituție, ”Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de


libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”.
Universalitatea drepturilor și a libertăților se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât și
la titularii acestora. Astfel, sub primul aspect, ea exprimă vocația omului, cetățeanului, de a
beneficia de toate drepturile și libertățile iar, sub cel de-al doilea aspect, exprimă ideea că toți
cetățenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi și libertăți. Constituția oferă șansa, mijloacele
și garanțiile juridice pentru ca cetățeanul să își poată valorifica drepturile. 20

3. Neretroactivitatea legii

În considerarea importanței sale pentru statul de drept, principiul neretroactivității legii


a fost ridicat în România la rang de principiu constituțional. Art.15 din Constituţie stabileşte
atât principiul neretroactivităţii legii, cât şi cele două excepţii din legislaţia română – aplicarea
legii penale, respectiv a celei contravenţionale mai favorabile (Legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.) .
În exercitarea competenței sale, Curtea Constituțională a sancționat în mai multe rânduri
încălcarea principiului neretroactivității legii, contribuind, totodată, la definirea lui. Astfel,
Curtea a statuat că principiul neretroactivității legii se aplică însăși Constituției. Ca urmare, nu
se poate accepta, de exemplu, interpretarea potrivit căreia prin dispozițiile privind
reglementarea proprietății, Constituția în vigoare ar putea desființa sau modifica situații juridice
anterioare, existente ca o consecință a unor acte normative preconstituționale care au avut ca
efect trecerea unor bunuri în proprietatea statului”21 În același sens, Curtea a mai stabilit, de

18Decizia nr.710/2009, MonitorulOficial al României, Partea I, nr.358 din 28 mai 2009, Decizianr.1658/2010, MonitorulOficial al României, Partea
I, nr.44 din 18 ianuarie 2011
19Decizia nr.61/2007, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116 din 15 februarie 2007; a se vedea și Decizia nr.604/2008, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.469 din 25 iunie 2008, precum și Decizia nr.26/2012, Monitorul Oficial al României, partea I, nr.116 din 15 februarie 2012, a se
vedea și Decizia nr.1258/2009, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.798 din 23 noiembrie 2009

20 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României, comentariu pe articole, op. cit., p. 137

21Decizia nr.73/1995, Monitorul Oficial al României, partea I, nr.177 din 8 august 1995
exemplu, că dispozițiile art.81 alin.(4) din Constituție, potrivit cărora funcția de Președinte al
României poate fi îndeplinită pentru cel mult două mandate sunt inaplicabile perioadei
anterioare22, fiind de principiu că orice judecată privind logica, semnificația și implicațiile unor
teze ale Constituției se analizează și se interpretează începând cu situațiile care apar după
intrarea ei în vigoare. Principiul neretroactivității legii guvernează, deopotrivă, legile materiale
și cele procesuale 23, precum și efectelor deciziilor Curții Constituționale24.
Interpretând principiul neretroactivității legii în corelație cu dispozițiile constituționale
care reglementează intrarea în vigoare a legii, Curtea a statuat că fără a contraveni principiului
neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale mai favorabile, consacrat de art.15 alin.(2) din
Constituţie, nici o lege nu poate prevedea în textul ei, pentru intrarea în vigoare, o dată
anterioară celei la care este publicată în Monitorul Oficial al României.25
Cât privește excepțiile prevăzute de textul constituțional de referință, în cazul legii
penale sau contravenționale mai favorabile, Curtea a statuat, de principiu, că o dispoziție penală
este neconstituțională în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor
situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea
nouă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.26 Legea contravenţională mai
blândă a fost asociată legii penale mai favorabile în virtutea practicii Curții Europene a
Drepturilor Omului care consideră că regulile stabilite de art.6 din Convenţie se aplică, în egală
măsură, şi faptelor penale şi celor contravenţionale .

4. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor


4.1. Reglementare

Principiul egalităţii în drepturi este consacrat de Constituţia României în art. 16, cu o


structură complexă, cuprinzând atât enunţarea unei reguli generale aplicabile tuturor cetăţenilor
şi în privinţa exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cât şi o aplicaţie
particulară, în privinţa ocupării funcţiilor şi demnităţilor publice.

Cât priveşte regula generală, art. 16 alin. (1) din Constituţie statuează că, „cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Alineatul (2) al
aceluiaşi articol din Constituţie statuează că „Nimeni nu este mai presus de lege”. Sunt incidente
şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Constituţie care prevăd că „România este patria comună şi

22Hotărârea nr.1/1996, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.213 din 9 septembrie 1996
23Decizia nr.755/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537 din 16 iulie 2008
24Decizia nr.838/2009, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009
25Decizianr.7/2002, MonitorulOficial al României, Partea I, nr. 220 din 2 aprilie 2002, Decizianr.185/2009, în MonitorulOficialalRomâniei, Partea
I, nr.187 din 25 martie 2009
26Decizianr.1483/2001, MonitorulOficialal României, ParteaI, nr.853 din 2 decembrie2011, Decizianr.1092/2012,MonitorulOficial al României,
Partea I, nr.67 din 31 ianuarie 2013
indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică,
de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.

Principiul egalităţii în drepturi este consacrat de Declaraţia Universală a Drepturilor


Omului („Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”), de
Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (art. 14 – Interzicerea
discriminării), de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Titlul III –
Egalitatea, care cuprinde o dezvoltare a acestui principiu în mai multe articole referitoare la
egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică,
egalitatea între femei şi bărbaţi etc.), precum şi de alte acte internaţionale.

4.2. Conţinut

Principiul egalităţii în drepturi semnifică faptul că, cetăţenii români, fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere
sau origine socială, se pot folosi în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie
şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără
privilegii sau discriminări, şi sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice, cât
şi de către ceilalţi cetăţeni.

Acelaşi principiu al egalităţii semnifică faptul că nimeni nu este mai presus de lege, ceea ce
are drept consecinţă faptul că nici autorităţile publice nu se bucură de privilegii unele faţă
de celelalte sau oricare dintre ele faţă de cetăţeni.

Interpretând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu prevederile art. 4 din
Constituţie referitoare la criterii ale nediscriminării, iar în baza art. 20 din Constituţie în
corelaţie cu prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale privind interzicerea discriminării, Curtea Constituţională a statuat în mai multe
rânduri asupra semnificaţiei principiului egalităţii, după cum urmează:

– „principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii
care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar
expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi
obiectiv” 27;

– „principiul egalităţii în drepturi, pe de o parte, înseamnă reglementare unitară şi


tratament nediscriminatoriu pentru situaţii identice, iar, pe de altă parte, presupune un drept
de diferenţiere” 28;

– „principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii.


Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea
inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie

27
Decizia nr. 513/2006 (M. Of. nr. 598 din 11 iulie 2006).
28
Decizia nr. 1092/2008 (M. Of. nr. 712 din 20 octombrie 2008).
de scopul legii care le conţine. Tocmai de aceea principiul egalităţii conduce la sublinierea
existenţei unui drept fundamental, dreptul la diferenţă, iar în măsura în care egalitatea nu este
naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea unei discriminări” 29;

– cât priveşte sfera drepturilor vizate, Curtea a statuat că „principiul egalităţii în faţa legii
şi a autorităţilor publice se aplică, prin natura lui, tuturor drepturilor şi libertăţilor consacrate
prin Constituţie sau prin legi” 30;

– referitor la sfera persoanelor cărora li se aplică principiul egalităţii în drepturi, acestea


sunt atât cetăţenii, cât şi persoanele juridice faţă de care s-a promovat un tratament juridic
diferenţiat, „(…) numai dacă astfel regimul juridic diferit s-ar răsfrânge asupra cetăţenilor,
implicând inegalitatea lor în faţa legii şi a autorităţilor publice” 31;

– sub aspectul criteriilor de nediscriminare, Curtea Constituţională a statuat că


enumerarea cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Constituţie are „un caracter enunţiativ şi nicidecum
unul limitativ”. Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie raportate la
art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art.
2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora exercitarea drepturilor
şi a libertăţilor recunoscute să fie asigurată fără nicio discriminare ce ar putea rezulta din orice
altă situaţie, pe lângă criteriile de nediscriminare expres enumerate;

– referitor la noţiunea de privilegiu, Curtea a reţinut că se defineşte ca un avantaj sau


favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz,
neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor
persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului
nejustificat acordat. Aşadar, Curtea a reţinut că sintagma „fără privilegii şi fără discriminări”
din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar
incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept
constituţional diferite 32.

4.3. Ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice

Potrivit art. 16 alin. (3) din Constituţie, „funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,
pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor
funcţii şi demnităţi”.

29
Decizia nr. 107/1995 (M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996).
30
Decizia nr. 66/1998 (M. Of. nr. 187 din 20 mai 1998).
31
Decizia nr. 512/2004 (M. Of. nr. 1246 din 23 decembrie 2004)

32
Decizia nr. 22/2016 (M. Of. nr.160 din 2 martie 2016).
Textul constituţional de referinţă prevede condiţiile pentru ocuparea funcţiilor şi
demnităţilor publice. Pe lângă acestea, legislaţia infraconstituţională stabileşte şi altele,
referitoare la vârstă, vechime în muncă, pregătire profesională etc.

Noţiunea de funcţii publice desemnează acele funcţii care presupun exerciţiul autorităţii
statale, iar cea de demnităţi publice desemnează acele funcţii care presupun, de regulă,
formalităţi specific de alegere, numire (deputat, senator, preşedinte, ministru etc.).

Este de remarcat faptul că, anterior revizuirii, textul constituţional permitea accesul la
funcţiile şi demnităţile publice persoanelor care aveau numai cetăţenia română, interdicţie care
nu a mai fost însă considerată de natură a se susţine în condiţiile aderării la Uniunea Europeană.
Tot ca o consecinţă a aderării la Uniunea Europeană, preconizată a se realiza după momentul
revizuirii Constituţiei, art. 16 a primit un nou alineat, alin. (4), potrivit căruia „în condiţiile
aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii
organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale”. În
acelaşi sens, art. 40 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că „orice
cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul
membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat”.

Tot cu prilejul revizuirii a fost reglementat în mod expres principiul egalităţii de şanse
dintre femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor publice, civile şi militare, în acord cu
documente internaţionale de referinţă în materie. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene prevede în acest sens în art. 23 că „egalitatea între femei şi bărbaţi trebuie asigurată
în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, munca şi remunerarea.
Principiul egalităţii nu exclude menţinerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje
specifice în favoarea sexului sub-reprezentat”.

5. Accesul liber la justiţie


Chiar dacă Titlul I al Constituiția României nu reglementează expres și distinct
accesul liber la justiție ca principiu fundamental, consacrarea sa este implicită și privește
întreaga Constituție, cu precădere drepturile și libertățile fundamentale, reglementate de Titlul
II al acesteia. De altfel, în cadrul preocupării generale pentru protecţia drepturilor omului s-a
accentuat ideea că aceste drepturi trebuie cuprinse în instituţii, nu în retorică33, respectiv
trebuie să fie consacrate şi garantate juridiceşte, inclusiv prin posibilitatea conferită titularului
ca, în cazul nesocotirii sau în cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor sale, să ceară concursul
instanţelor judecătoreşti. Posibilitatea persoanei de a se adresa justiţiei este, prin urmare, o
condiţie a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor sale şi priveşte toate aceste drepturi şi libertăţi.

33 Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, vol II, p. 187
Astfel fiind, accesul liber la justiţie poate fi caracterizat nu doar ca fiind un drept fundamental
– astfel cum este expres reglementat de art.21 din Constituţia României - ci şi un principiu
constituţional.

Art.21 din Constituție stabilește că :„Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen


rezonabil.

Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”

Sub aspectul garanţiilor pe care le consacră, dispoziţiile art.21 din Constituţie se


corelează îndeosebi cu prevederile constituţionale reglementate de art.1 alin.(4), referitoare la
separaţia puterilor în stat, art.24, referitor la dreptul la apărare, art.52, referitor la dreptul
persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 124-130, referitoare la instanţele judecătoreşti,
precum şi cu art.142 -146 referitoare la Curtea Constituțională.

Examinând art.21 din Constituţie, în ansamblul normelor constituţionale menţionate, se


34
constată – astfel cum, de altfel, s-a reținut și în doctrină - că, prin generalitatea formulării
sale, acesta permite accesul la justiție al oricărei persoane - cetăţean, străin, apatrid -, pentru
apărarea oricărui drept sau libertate și a oricărui interes legitim, în mod concret şi efectiv, în
sensul ca justițiabilul să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act
constituind o atingere adusă drepturilor sale 35, și fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept.
Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție este un drept absolut, ci poate face obiectul
unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită,
prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu,
în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de
legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță,
în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică (cauza Ashingdane
împotriva Regatului Unit, 1985).

34 Constituția României – comentariu pe articole, Ed Ch Beck, coordonatori I. Muraru, E.S. Tănăsescu, p.177

35 F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.267
La revizuirea Constituției, în anul 2003, reglementarea accesului liber la justiție a fost
îmbogățită prin introducerea dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-
un termen rezonabil. Curtea Constituțională a examinat modul în care este asigurată această
garanţie pe care o implică accesul liber la justiţie, înainte de consacrarea sa expresă, în anul
2003. Astfel, în ceea ce priveşte conţinutul conceptului de ”termen rezonabil”, Curtea a statuat
că vizează celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate căile de atac –inclusiv
cele extraordinare –a unor termene pentru exercitarea lor 36. Curtea s-a referit și la jurisprudenţa
Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultată din aplicarea art.6 pct.1 din
Convenţia Europeană, constantă în a aprecia că „invocata cerinţă a termenului rezonabil nu se
analizează în abstract, ci se raportează de la caz la caz, în concret, ţinându-se seama de o serie
de elemente specific efiecărei pricini-durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea
procedurii” 37.

6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor


libertăţi
Art.53 din Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, dar numai ca excepţie şi condiţionat. Potrivit acestui text restrângerea se poate
înfăptui în următoarele condiții:
- numai prin lege;
- numai dacă se impune după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a
sănătăţii sau moralei publice,a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei
penale, prevenirea unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii
- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
- măsura prin care operează restrângerea să fie nediscriminatorie.

36Decizia73/1996,MonitorulOficialalRomâniei,parteaiI,nr.255din22octombrie1996sauDecizia96/1996,MonitorulOficialalRomânieiPartea
I, nr.251 din 17 octombrie 1996
37Decizia nr. 13/1997, Monitorul Oficial al României , partea I, nr.37 din 6 martie 1997
7. Norme de principiu referitoare la protecţia juridică a cetăţenilor români în
străinătate, a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România, extrădare şi expulzare

7.1 Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor

Articolul 17 din Constituţie stabileşte că „cetăţenii români se bucură în străinătate de


protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu
sunt compatibile cu absenţa lor din ţară”.

Se cuvin a fi menţionate şi dispoziţiile art. 46 din Carta drepturilor fundamentale a


Uniunii Europene, potrivit cărora „orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări
terţe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecţia
autorităţilor diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi
resortisanţii acelui stat”.

Principiul consacrat de art. 17 din Constituţie exprimă faptul că cetăţenia română, ca legătură
politică şi juridică dintre cetăţean şi stat, determină un anumit statut juridic al persoanei, oriunde
s-ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în afara teritoriului ţării. Desigur că protecţia pe care statul
român o garantează prin norma constituţională implică şi o serie de obligaţii corelative ale
cetăţenilor faţă de stat, de aceea textul constituţional se referă şi la îndeplinirea îndatoririlor de
către cetăţenii români.

7.2. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică

Acest principiu este consacrat de art. 18 din Constituţie, potrivit căruia „(1) Cetăţenii
străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi
a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage
în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România
este parte”.

Sunt de menţionat, de asemenea, prevederile art. 18 din Carta drepturilor fundamentale


a Uniunii Europene potrivit cărora „dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor
prevăzute de Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 şi de Protocolul din 31 ianuarie 1967
privind statutul refugiaţilor şi în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană şi cu
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”.

Prin noţiunea de „protecţie generală a persoanelor” textul constituţional are în vedere


drepturile naturale ce ţin de fiinţa umană (dreptul la viaţă, integritate fizică, psihică etc.), iar
prin „protecţia averilor” se au în vedere drepturi patrimoniale ale persoanei (dreptul de
proprietate, dreptul de moştenire etc.). O.U.G. nr. 194/2002 38 privind regimul străinilor în
România detaliază acest regim de protecţie, reglementând, deopotrivă, drepturile şi obligaţiile
străinilor.

Articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, acesta fiind prin excelenţă un
drept care aparţine străinilor şi apatrizilor şi care reprezintă găzduirea şi protecţia pe care statul
român le acordă acestor persoane, în considerarea faptului că în statul lor de origine acestea
sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi
păcii. Azilul se acordă numai pentru cei urmăriţi pentru activităţi politice şi nu pentru fapte de
drept comun. Potrivit documentelor internaţionale în această materie, azilul este un act paşnic
şi nu poate fi considerat ca un act inamical faţă de un stat 39. La nivel infraconstituţional, aceste
principii şi reguli sunt dezvoltate prin Legea nr. 122/2006 privind azilul în România 40.

7.3. Regulile referitoare la extrădarea sau expulzarea din România

Articolul 19 din Constituţie stabileşte principiul potrivit căruia „cetăţeanul român nu poate
fi extrădat sau expulzat din România”, precum şi excepţia de la acest principiu: extrădarea
cetăţenilor români „în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile
legii şi pe bază de reciprocitate”. Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza
convenţiilor internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.

Reglementând protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare, Carta drepturilor


fundamentale a Uniunii Europene prevede la art. 19 că „(1) Expulzările colective sunt
interzise. (2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un
risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane
sau degradante”.

Această reglementarea constituţională este o consecinţă a celor care consacră regimul de


protecţie a cetăţenilor români, străinilor şi apatrizilor.

38
Republicată în M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008.

39
I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., 2008, p. 164.
40
M. Of. nr. 428 din 18 mai 2006.
Extrădarea reprezintă una dintre formele cooperării judiciare internaţionale în materie
penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă
să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este
urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea
executării unei pedepse în statul solicitant 41. Extrădarea se poate solicita/acorda în baza
convenţiilor multilaterale sau a unor tratate bilaterale ori pe bază de reciprocitate, în lipsa
unor asemenea instrumente juridice. Se reţin astfel Convenţia europeană de extrădare,
încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, cu Protocoalele sale adiţionale din 15 octombrie
1975 şi 17 martie 1978, precum şi numeroase convenţii multilaterale, adoptate fie sub egida
Consiliului Europei, fie sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, care conţin dispoziţii
privind extrădarea 42.

Expulzarea reprezintă instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice dintr-un stat
pot să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt,
în mod silit, şederii acelei persoane pe teritoriul său. Potrivit Codului penal român, expulzarea
este o măsură de siguranţă, aşadar o măsură care are ca scop înlăturarea unei stări de pericol
şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, şi care se iau faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală 43.

Expulzarea sau extrădarea se hotărăsc de către justiţie. Legislaţia infraconstituţională


dezvoltă condiţiile şi aspectele de ordin procedural. Astfel, de exemplu, O.U.G. nr. 194/2002
privind regimul străinilor în România prevede că împotriva străinului care a săvârşit o
infracţiune pe teritoriul României poate fi dispusă măsura expulzării în condiţiile prevăzute de
Codul penal şi de Codul de procedură penală, dreptul de şedere al acestuia încetând de drept la
data la care a fost dispusă măsura expulzării. Un străin nu poate fi expulzat într-un stat în care
există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente
inumane sau degradante. De asemenea, măsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a
fost dispusă, nu poate fi executată, dacă străinul este învinuit sau inculpat într-o cauză penală
şi magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării ori dacă
a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi are de executat o pedeapsă
privativă de libertate. Interdicţia de expulzare durează până la dispariţia motivelor pe care a fost

41
F.R. RADU, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică, în Dreptul
nr. 2/2006.
42
F.R. RADU, http://www.just.ro.
43
I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 167.
întemeiată, constatarea situaţiilor menţionate fiind de competenţa instanţei de judecată, în urma
comunicării efectuate de către Oficiul Român pentru Imigrări.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Ce se înțelege prin pluralism legal în materia drepturilor și libertăților fundamentale?


2. Caracterizați universalitatea astfel cum este reglementată de art.15 alin.(1) din Constituție
3. Caracterizați principiul neretroactivității legii și excepțiile de la acest principiu.
4. Explicați importanța consacrării constituționale a principiului neretroactivității legii, cu
excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
5. Ce semnifică egalitatea în fața legii?
6. Ce semnifică egalitatea în drepturi?
7. Comentați principiul potrivit căruia ”nimeni nu este mai presus de lege”
8. Explicați noțiunea de discriminare.
9. Explicați noțiunea de ”privilegiu”.
10. Ce înseamnă accesul la justiție?
11. Este liberul acces la justiție un drept absolut?
12. Poate fi restrâns exercițiul unor drepturi/libertăți fundamentale prin ordonanță de urgență
a Guvernului? Dar prin hotărâre de Guvern?
13. Explicați condiția potrivit căreia restrângerea exercițiului dreptului trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o.
14. Explicați corelația dintre condițiile ce trebuie respectate pentru restrângerea exercițiului
unor drepturi sau libertăți și principiul statului de drept.
15. Caracterizați exigențele de calitate a legii, așa cum rezultă din jurisprudența CCR/CEDO.
16. Explicați ce înseamnă accesibilitatea legii.
17. Identificați exigențele procedurale de adoptare a legii subsumate principiului legalității
(a se vedea Deciziile CCR nr128/2019 și 139/2019)
18. Caracterizați cadrul constituțional referitor la protecția cetățenilor români în străinătate.
19. Caracterizați cadrul constituțional referitor la protecția cetățenilor străini şi a apatriziilor
în România.
20. Caracterizați instituția extrădării și instituția expulzării
TITLUL VIII

DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE


CETĂȚENILOR

Prezentare generală. Autorități cu rol de protecție/garantare a drepturilor și libertăților


fundamentale

Capitolul I. Drepturile și libertățile fundamentale consacrate de Constituția


României. Scurtă prezentare

DREPTURILE INVIOLABILITĂȚI

1. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

Articolul 22 din Constituție stabilește că dreptul la viaţă, precum şi dreptul la


integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Totodată, același text interzice tortura
și orice fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. Pedeapsa cu moartea este
interzisă.

Se constată așadar că, într-un singur articol, sunt garantate trei drepturi fundamentale,
primordiale ale ființei umane în general: viața, integritatea fizică și psihică. Astfel, dreptul la
viață nu poate fi conceput fără integritatea fizică, orice atingere a integrității fizice a unei
persoane însemnând o lezare a dreptului la viață. De asemenea, latura psihică a vieții
reprezintă o prelungire a dreptului la viață și nu poate fi disociată nici de integritatea fizică.

În protejarea și garantarea dreptului la viață, la integritate fizică și psihică există, pe de


o parte, o obligație prin care statul trebuie să protejeze individul împotriva oricăror atingeri
aduse acestor drepturi de către alte persoane sau grupuri de persoane iar, pe de altă parte, o
obligație a statului de a nu recurge la măsuri care să afecteze aceste drepturi în acțiunile sale
de protejare a valorilor societății sau a drepturilor altor persoane.

Legislația infraconstituțională dezvoltă și susține principiile instituite la nivel


constituțional. Astfel, garantarea drepturilor reglementate ar fi lipsită de eficiență juridică
fără suportul normei penale, care implică o sancționare specifică, viguroasă, a încălcării
acestora.

2. Libertatea individuală

Cu prilejul adoptării Constituției dar mai cu seamă la revizuirea acestuia, libertatea


individuală a căpătat o amănunțită reglementare, în acord cu exigențele dezvoltate într-o
constantă jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului. Art.23 din Constituție
stabilește principiul potrivit căruia libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt
inviolabile, precum și condițiile în care se poate dispune percheziționarea, reținerea sau
arestarea unei persoane.
Astfel, percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în
cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestarea
preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi
penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu
câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai
mult de 180 de zile.) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să
dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat
arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să
justifice menţinerea privării de libertate.

Sunt de asemenea reglementate o serie de drepturi ale persoanei reținute și arestate,


în scopul evitării oricăror abuzuri ale autorității: celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la
cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel
mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau
numit din oficiu; punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele
acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege; Persoana arestată
preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe
cauţiune.

Este reglementată expres prezumția de nevinovăție, potrivit căreia până la rămânerea


definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată,
precum și principiul legalității incriminării și a pedepsei, potrivit căruia nici o pedeapsă nu
poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.

Cu prilejul revizuirii Constituției s-a introdus și dispoziția potrivit căreia sancţiunea


privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală, ceea ce a condus la modificarea
legislației în materie contravențională, în sensul eliminării sancțiunii închisorii
contravenționale, care a fost înlocuită cu sancțiunea muncii în folosul comunității.

3. Dreptul la apărare

Articolul 24 din Constituția României garantează dreptul la apărare. Textul


constituțional se referă atât la dreptul la apărare în sens larg (posibilitatea oricărei persoane de
a beneficia de toate garanțiile oferite de lege în cursulu unui proces) cât și la posibilitatea
părților din cadrul unui proces de a fi asistate de un apărător calificat, de un avocat.

Garantarea dreptului la apărare reprezintă o obligație ce revine statului, în strânsă


legătură cu alte reguli și principii incidente și în materia liberului acces la justiție, găsindu-și
reflectarea în drepturi și garanții procesuale pentru părțile unui proces.
Cât privește asistența judiciară, aceasta este de regulă facultativă. În materie procesual-
penală ea este obligatorie pentru învinuit sau inculpat în cazurile expres prevăzute de lege, sub
sancțiunea nulității absolute a tuturor actelor procesuale efectuate în absența apărătorului, cu
obligația refacerii lor în condițiile legii. Dacă asistența judiciară este obligatorie, iar învinuitul
sau inculpatul nu are un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

4. Dreptul la liberă circulaţie

Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat prin dispozițiile art.25
din Constituția României, care prevede, de asemenea, dreptul fiecărui cetăţean de a-şi stabili
domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Astfel, legislația prevede și restrângeri ale
exercițiului dreptului la liberă circulație, aceste restrângeri trebuind să fie însă în acord cu
prevederile art.53 din Constituție, care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor
drepturi sau libertăți.
5. Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată

Articolul 26 din Constituție statuează asupra obligației autorităților de a respecta şi


ocroti viaţa intimă, familială şi privată, precum și asupra dreptului persoanei fizice de a
dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri.
Viața intimă familială privește viața de familie a persoanei. Statul ocrotește viața de
familie nu numai prin instituirea acestui drept, ci și prin alte norme constituționale strâns
legate de ocrotirea familiei (dreptul la familie- art.48, protecția copiilor și tinerilor – art.49,
dreptul la moștenire- art.46).

Viața intimă privată se referă la intimitatea sau confidențialitatea pe care o persoană


înțelege să o păstreze în jurul său (viața sentimentală, starea de sănătate, opțiuni religioase
etc). Viața privată presupune și zone aflate la confluența dintre spațiul intim și cel social, cum
sunt datele cu caracter personal – nume, adresă, vârstă, stare civilă. Tot în categoria vieții
intime intră și dreptul persoanei la propria imagine, drept recunoscut atât în jurisprudența
instanțelor naționale cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Dreptul persoanei de a nu dispune de ea însăși are în vedere dreptul persoanei de a


dispune de propriul corp. Persoanele au dreptul de a dispune de ele însele atâta vreme cât nu
încalcă drepturile și libertățile altora și bunele moravuri, ceea ce implică posibilitatea unor
restrângeri ale exercițiului dreptului (situații precum examenul medical obligatoriu al sănătății
înainte de căsătorie, obligația efecturăă unor vaccinuri sau examene medicale pentru
depistarea unor boli venerice sau contagioase).

5. Inviolabilitatea domiciliului

Potrivit art.27 din Constituție, domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate
pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, cu
următoarele excepții:

a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;


b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;

d) prevenirea răspândirii unei epidemii.

Percheziţia domiciliară, care este tot o formă de limitare a inviolabilității domiciliului,


se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, fiind
interzisă în timpul nopții, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.

Cât privește noțiunea de domiciliu, aceasta are în vedere locul unde o persoană
locuiește în mod permanent. Noțiunea de reședință se referă la locul în care o persoană
locuiește în mod temporar sau ocazional.

DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE SOCIALE, ECONOMICE ȘI CULTURALE

1. Dreptul la învăţătură

Potrivit art.32 din Constituție, dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul
general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul
superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.

Textul constituțional de referință stabilește și o serie de reguli cu privire la modul de


realizare a învățământului, respective:

- Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română, regulă care se corelează


cu prevederea potrivit căreia limba română este limba oficială a statului; în condiţiile legii,
învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. este garantat
dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul
de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate;

- Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii
copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile
legii;
- Învățământul superior beneficiază de autonomie universitară, ceea ce înseamnă
dreptul comunității universitare să își stabilească misiunea proprie, strategia instituțională,
structura, activitățile, organizarea și funcționarea proprie; gestionarea resurselor materiale și
umane, toate acestea ”cu respectarea strictă a legislației în vigoare”. Referitor la conceptual de
autonomie universitară, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe rânduri, statuând
că normele constituționale consacră o singură formă de autonomie în ceea ce privește
organizarea și funcționarea învățământului superior – autonomia universitară, indiferent dacă
este vorba despre învățământ superior de stat sau particular;

- Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui


cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.

2. Accesul la cultură

Potrivit art. 33 din Constituție, introdus cu ocazia revizuirii acesteia, în anul 2003,
accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii, libertatea persoanei de a-şi dezvolta
spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale neputând fi îngrădită.
Statului îi revine obligația de a asigura păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii
naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea
creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.
Ca generație de drepturi, accesul la cultură face parte din generația a treia de drepturi,
denumite și drepturi de solidaritate. Statul trebuie să asigure cadrul necesar pentru ca
persoanele să poată beneficia cu adevărat de acest drept.

Pot fi reținute ca forme de realizare a accesului la cultură următoarele: libertatea


persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea; libertatea persoanei de a accede la valorile culturii
naționale și universale; păstrarea identității spirituale; sprijinirea culturii naționale; stimularea
artelor; protejarea și conservarea moștenirii culturale; dezvoltarea creativității; promovarea
valorilor culturale și artistice.
3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Potrivit articolului 34 din Constituție, dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. Statul
este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Organizarea asistenţei
medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare,
controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri
de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
Statul român garantează dreptul la ocrotirea sănătății prin reglementarea unui cadru
legal și instituțional privind asigurările obligatorii de sănătate, realizarea de programe publice
de informare a cetățenilor, construirea de spitale, pregătirea personalului medical etc.

Referindu-se la dreptul la ocrotirea sănătăţii, Curtea Constituțională a atras atenția


1
asupra faptului că „obligativitatea asigurării şi a contribuţiei la sistemul asigurărilor
sociale de sănătate trebuie analizată în legătură cu un alt principiu ce stă la baza acestui
sistem, anume cel al solidarităţii.” Referitor la valoarea contribuţiei cetăţenilor, prin
numeroase decizii2 Curtea a reţinut că "este firesc ca valoarea contribuţiei să difere de la
persoană la persoană, în funcţie de cuantumul veniturilor realizate. Această diferenţă este
rezonabilă şi justificată de situaţia obiectiv deosebită în care se află persoanele care
realizează venituri mai mari faţă de cele ale căror venituri sunt mai reduse, precum şi de
principiul solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor, aplicabil în
materia asigurărilor sociale de sănătate".

4.Dreptul la un mediu sănătos

Articolul 35 din Constituție prevede dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător


sănătos şi echilibrat ecologic, precum și îndatorirea persoanelor fizice şi juridice de a proteja
şi a ameliora mediul înconjurător. Această obligație trebuie corelată, prin interpretarea
sistematică a textelor constituționale, cu cea corelativă specifică pentru titularii dreptului de
proprietate, prevăzută de art.44 alin.(7) din Constituție. Același text stabilește și obligația
pozitivă a statului de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Un mediu
sănătos asigură cadrul dezvoltării armonioase a persoanelor și posibilitatea exercitării depline

1Decizia nr.775/2009, Monitorul Oficial al României, Partea I, 459 din 2 iulie 2009 , a se vedea şi Decizia nr. 934/2006, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007
2Decizia nr.56/2006, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 21 februarie 2006, şi Decizia nr. 539/ 2006, Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 661 din 1 august 2006
a altor drepturi precum dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la sănătate, dreptul la
integritate fizică și psihică, etc.

5. Dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii

Articolul 41 din Constituție statuează că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.


Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.
Orice activitate ce se circumscrie dreptului la muncă trebuie să respecte însă regulile pe care
legiuitorul le-a edictat în vederea creării cadrului legal de funcţionare a acestora.

Astfel, în considerarea specificului categoriilor profesionale reglementate, legiuitorul a


stabilit, pentru fiecare caz, prin norme speciale, condițiile de exercitare a profesiei și, în cadrul
acestora, o serie de incompatibilități, menite să slujească interesului public și bunei organizări
și desfășurări, în condiții de legalitat și imparțialitate, a respectivelor profesii. De exemplu,
lipsa unei definiţii clare a profesiilor liberale şi a reglementării principiilor care guvernează
materia – inclusiv principiul potrivit căruia persoanele care exercită o profesie liberală se
supun unui cod deontologic specific categoriei profesionale în cauză -, a determinat
caracterizarea condițiilor și a incompatibilităţilor prevăzute de lege ca reprezentând încălcări
ale dreptului la muncă, sau ca având caracter discriminatoriu. Sesizată fiind cu privire la
neconstituționalitatea reglementărilor având ca obiect asemenea condiții și incompatibilități,
Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate formulate, reținând, de
principiu, că libertatea alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă nu este
incompatibilă cu stabilirea condiţiilor în care poate fi exercitată o profesie, pentru ca aceasta
să corespundă naturii şi finalităţii sale

Același articol statuează asupra dreptului salariaților la măsuri de protecţie socială.


Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor si al
tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi
alte situaţii specifice, stabilite prin lege. Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa
asupra dreptului la salariu, ca și componentă a dreptului la muncă3; „întrucât dreptul la
salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că
diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O

3Decizia nr.1221/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008
atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din
Constituţie. 4”

Normele constituționale stabilesc că durata normală a zilei de lucru este, în medie, de


cel mult 8 ore, principiul potrivit căruia la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii,
precum și garantarea dreptului la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective.
În legătură cu dreptul la muncă este și interzicerea muncii forţate statuată de art. 42
din Constituție care enumeră, totodată, și acele activități care nu constituie muncă forţată,
respectiv:

a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit


legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;

b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau
de libertate condiţionată;

c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac
parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.

6. Dreptul la grevă

Greva poate fi definită ca fiind acea activitate de încetare a lucrului, în mod organizat
și colectiv, de către salariați, cu scopul obținerii unor revendicări profesionale, economice și
culturale. Acest drept al salariaților este reglementat de art. 43 din Constituție, cu trimitere la
dispozițiile legii speciale în ceea ce privește condițiile și limitele exercitării sale, precum și
garanțiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.

7. Dreptul de proprietate privată

Elaborarea Constituţiei din 1991 a răspuns cerinţelor de realizare a unui cadru juridic
democratic şi a fundamentelor statului de drept. În materie de proprietate, experienţa aplicării

4Decizia nr.874 din 25 iunie 2010, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010
reglementărilor adoptate în perioada comunistă, în contextul unei lungi perioade în care
dreptul de proprietate privată a fost aproape lipsit de conţinut, a determinat ca unul dintre
principalele puncte ale dezbaterilor din Adunarea Constituantă asupra Tezelor proiectului de
Constituţie să îl constituie reglementarea garanţiilor acestui drept fundamental, care cunoaște
o amănunțită consacrare prin prevederile art.44 din Constituție.

Astfel, se stabilește că dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt


garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai
în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin
lege organică, precum şi prin moştenire legală.

Același articol preevede garanții în materia exproprierii, naționalizării și confiscării


statuând că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, interzicând naţionalizarea sau orice alte
măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale,
etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor, precum și confiscarea
averilor licit dobândite. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori
contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Pentru lucrări de interes general,
autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a
despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi
pentru alte daune imputabile autorităţii. Despăgubirile la care textele constituționale fac
referire se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.

Este prevăzută, totodată, obligația proprietarilor de respectare a sarcinilor privind


protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi a celorlalte sarcini care, potrivit
legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Textul constituțional prevede și o important garanție a dreptului de proprietate,


respectiv prezumția caracterului licit al dobândirii averii.
8. Libertatea economică

Textul art.45 din Constituție, care reglementează libertatea economică se corelează în


ansamblul dispozițiilor constituționale cu art.135 alin.(2) lit.a), potrivit cărora statul trebuie să
asigure libertatea comerțului, protecția concureței loiale și crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producție. Dispozițiile constituționale garantează accesul
liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în
condiţiile legii.

Referitor la exercitarea în condițiile legii, este de menționat că accesul liber la o


activitate economic implică stabilirea unor limite de exercitare a libertății economice prin
interzicerea faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate și pentru alte persoane, limitări care
trebuie să fie nediscriminatorii, justificate de un interes general, proporționale cu situația care
le-a determinat.

După aderarea la Uniunea Europeană, atât conținutul cât și limitele libertății


economice pe plan național trebuie determinate și în raport de dreptul Uniunii Europene,
deoarece aceasta se manifestă pe planul pieței, care nu mai este o piață internă, închisă între
frontierele statului ci o piață internă a Uniunii Europene.

9. Dreptul la moştenire

Articolul 46 din Constituție statuează că dreptul la moştenire este garantat,


coroborându-se cu dispozițiile constituționale care ocrotesc și garantează dreptul de
proprietate. Garantarea vizează apărarea a însăși existenței dreptului la moștenire, împotriva
oricăror atingeri pe care statul sau autoritățile publice ar putea să i-o aducă, inclusiv prin
adoptarea unor acte normative. Textul constituțional are în vedere atât moștenirea legală, cât
și pe cea testamentară.

10. Nivelul de trai

Sub denumirea de ”nivel de trai”, textul constituțional al art.47 reglementează o serie


de drepturi sociale ce presupun o problematică deosebit de complexă. Aceasta întrucât
drepturile sociale sunt legate în mod esenţial de ideea de progres economic şi social și, de
asemenea, sunt însoţite de o necesitate substanţială de susţinere financiară. Aceste
caracteristici determină o anumită specificitate şi o dinamică aparte, pe care constituţiile,
caracterizate ca legi cu o mare stabilitate, nu o pot asigura în sine. Adaptarea la această
dinamică revine, prin urmare, legiuitorului infraconstituţional care, prin reglementările pe care
le adoptă, trebuie să respecte, pe de o parte, exigenţele constituţionale şi cele impuse de
reglementările internaţionale iar, pe de altă parte, să fie în măsură să realizeze politicile
sociale impuse de realităţile socio - istorice concrete. Dată fiind specificitatea menţionată şi
dificultatea sarcinii legiuitorului în acest context, i se recunoaşte acestuia o largă posibilitate
de apreciere.
Este de menționat în acest sen că art.1 alin.(3) din Constituţie caracterizează România
ca fiind stat social, fără a da o definiţie acestui concept. Invocarea sa în faţa Curţii
Constituţionale, şi interpretarea sistematică a dispoziţiilor constituţionale care consacră
drepturilor sociale din perspectiva principiului enunţat, au determinat pronunţarea unor decizii
prin care Curtea a examinat şi a precizat înţelesul conceptului de „stat social”, circumscriind
astfel, pe de parte, sfera drepturilor sociale, mai ales a celor de securitate socială, iar, pe de
altă parte, obligaţiile statului în raport de norma constituţională, respectiv marja de apreciere
pe care acesta o are în adoptarea de măsuri care vizează drepturi sociale. O decizie a Curţii 5
definește ”noţiunea de "stat social" ca fiind acel complex de măsuri ce vizează atât politica
economică, cât şi cea socială şi care pune în prim-plan prevederile sociale de natură
economică ce au consecinţe pozitive asupra statutului social al cetăţenilor.» Prin aceeaşi
decizie, Curtea a mai reţinut că „statul social presupune un anumit grad de intervenţie etatică
în abordarea diferitelor domenii cu caracter social existente la nivelul politicii sociale a
statului.
Potrivit art.47 din Constituție, statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică
şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Observând că
acest concept6nu este definit de Constituţie, nici ca atare, nici în ceea ce priveşte mijloacele de
realizare, Curtea Constituțională a României a statuat că acesta impune statului să instituie un
ansamblu de măsuri prin care să asigure protejarea şi îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor
atât prin reglementarea unor drepturi fundamentale, dar şi prin drepturi care nu au o
consacrare constituţională şi care tind către acelaşi obiectiv.

5Decizia nr.1594/2011, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.909 din 21 decembrie 2011
6Decizia nr. 30/1994, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 18 aprilie 1994, Decizia nr.765/2011, Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.476 din 6 iulie 2011
Art.47 din Constituție reglementează de asemenea, în alin.(2), dreptul cetățenilor la
pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la
ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege.
Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

11. Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie

Potrivit articolul 48 din Constituție, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită


între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor.
Principiile pe care textul constituțional le menționează cu referire la acest drept sunt
următoarele:

- libertatea căsătoriei, ceea ce presupune consimțământul liber exprimat al celor doi


soți cu privire la încheierea căsătoriei; cât privește condiţiile de încheiere, de desfacere şi de
nulitate a căsătoriei, textul constituțional de refetință trimite la legea specială. Se
reglementează egalitatea în fața legii a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie;

- egalitatea soților care presupune egalitatea atât la încheierea căsătoriei cât și relațiile
personale și patrimoniale dintre soți, raporturile dintre părinți și copii, etc;

- drepturile și obligațiile părintești trebuie exercitate și se bazează pe principiul


interesului superior al copilului, părinții având responsabilitatea asigurării unei dezvoltări
armonioase a copiilor minori, asigurarea educației și creșterea în scopul integrării
armonioase în societate.

12. Protecţia copiilor şi a tinerilor

Promovarea drepturilor copiilor și tinerilor reprezintă o evoluție în garantarea


drepturilor omului în general, evoluție care conturează o viziune subsumată conceptului de
”interes superior al copilului”. Această viziune – care se desprinde din actele internaționale
adoptate în materie, precum și din jurisprudența instanțelor chemate să le aplice - este
fundamentată pe ideea că minorul are nevoi și drepturi distincte de cele ale părinților, astfel
încât interesul său ar putea fi diferit de cel al părinților sau tutorilor săi. În aceste condiții,
interesul copilului trebuie să prevaleze în fața altor interese atunci când se iau măsuri cu
privire la acesta.

Art.49 din Constituți instituie un regim special de protecţie şi de asistenţă a tinerilor în


realizarea drepturilor lor. Este reglementată obligația statului de a acorda alocaţii pentru copii
şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Este interzisă exploatarea
minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în
primejdie viaţa ori dezvoltarea normală, precum și angajarea ca salariați a minorilor sub
vârsta de 15 ani. Legislația infraconstituțională enunță expres principiul interesului superior
al copilului și dezvoltă garanțiile prevăzute de textul constituțional (Legea nr.287/2009
privind Codul civil7, Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului8 , Legea nr.273/2004 privind procedura adopției9 ).

13. Protecţia persoanelor cu handicap

Constituția României acordă un text distinct, articolul 50, reglementării protecției


speciale de care se bucură persoanele cu handicap. Este stabilită obligația statului de a asigura
realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale
handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii,
respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.
Pentru deplina respectare a acestui drept, alături de obligațiile statului legislația în
materie legislația prevede și sancționarea celor care se fac vinovați de practici care
discriminează persoanele cu handicap. Sunt de asemenea luate măsuri de susținere financiară
a acestor persoane (ajutoare sociale, scutiri de taxe), și sunt dezvoltate proiecte în scopul
încurajării dezvoltării și integrării sociale armonioase a persoanelor cu handicap.

7 Republicată în temeiul art.218 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind
Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.409 din 10 iunie 2011

8 Publicată în Monitorul oficial al României, partea i, nr.557 din 23 iunie 2004

9 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din 19 aprilie 2012


DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE SOCIAL –POLITICE

1.Secretul corespondenţei

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor


telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil, în acest sens fiind
dispozițiile art.28 din Constituție.

Corespondența reprezintă un element ce ține de viața intimă și, ca și spațiul în care


persoana locuiește, spațiul în care aceasta comunică trebuie să fie la adăpost de ingerințe
exterioare abuzive. Prin noțiunea de corespondență utilizată de textul constituțional se
înțelege orice transmitere de informații, idei, sentimente, realizată între două sau mai multe
persoane, prin orice mijloc legal de comunicare.

Este de precizat că și acest drept nu exte unul absolut, exercițiul său putând fi limitat în
condițiile legii. În principal, limitările țin de necesitatea efectuării probațiunii în cauzele
penale, cu stricta respectare a dispozițiilor legale.

2.Libertatea conştiinţei

Articolul 29 din Constituție prevede că libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi


libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi
constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor
minori a căror răspundere le revine.

De asemenea, este garantată libertatea conştiinţei; ea trebuie să se manifeste în spirit


de toleranţă şi de respect reciproc.

Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile


legii. Acestea sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin
înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate. În
relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire
religioasă. S-a remarcat că10 termenul de cult are două accepțiuni: într-o accepțiune organic,
prin cult se înțelege o asociație, o organizațție religioasă iar într-o accepțiune funcțională se
înțelege ritualul practicat. În ambele accepțiuni, cultul religios înseamnă exteriorizare unor
credințe religioase, atât prin unirea celor de aceeași credință într-o asociație religioasă
(biserică sau cult), cât și prin ritualurile cerute de acea credință (procesiuni, adunări religioase
etc).

3.Libertatea de exprimare

Potrivit articolului 30 din Constituție, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor


sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel
este interzisă și nicio publicație nu poate fi suprimată. Răspunderea civilă pentru informaţia
sau pentru creaţia adusă la cunoştinţăpublică revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de
radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

În acest mod concepută, libertatea de exprimare este garanţia unei informări obiective
şi a pluralităţii oricare i-ar fi forma, suportul sau finalitatea. Ea se aplică nu numai la mass-
media, ci şi tuturor creatorilor din domeniile ştiinţific, literar sau artistic. Altfel spus,
libertatea de exprimare se refera la libertatea unei persoane de a-si exprimare gandurile,
opiniile sau credinta, precum si la libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris,
prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, inclusiv mediul
online. Protecţia libertăţii de exprimare este o condiţie esenţială pentru garantarea unui regim
politic democratic şi pentru dezvoltarea fiecărei persoane.

Exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă însă unor formalităţi, condiţii,


restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale

10 Constituția României – comentariu pe articole, op. cit., p. 284


sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.Astfel, libertatea de
exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul
la propria imagine. Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de
agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la
separatism teritorial sau la violenţă publică, precum si manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri.

Este de subliniat că limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din
Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi
înţeleasă ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile
democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei
persoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români,
cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă,
fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.  O limitare identică este, de asemenea,
prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care "Exercitarea acestor libertăţi ce comportă
îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau
sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru [...] protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]", precum şi în art. 19 paragraful 3
din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care stabileşte că exerciţiul
libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că aceasta
poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinând seama
de drepturile sau reputaţia altora. Orice hotărâre judecătorească sau act care limitează
libertatea de exprimare trebuie să conţină motive suficient de clare care să justifice de ce o
asemenea restrângere este necesară. Libertatea de exprimare încetează acolo unde începe
dreptul la bună reputaţie, la viaţă privată.

Evoluția mijloacelor de comunicare ridică noi probleme legate de limitele libertății de


exprimare. Astfel, internetul este un mijloc de comunicare și informare diferit de presa
scrisă, mai ales având în vedere capacitatea acestuia de a stoca și transmite informații.
Servind milioane de utilizatori la nivel mondial, internetul nu poate fi supus unor reglementări
și controale uniformizate la nivel mondial. Riscul atingerii drepturilor protejate de
Convenție este mult mai mare în cazul informațiilor care circulă pe internet față de cele
din presa scrisă, în special intruziunile în dreptul la viață privată al persoanei. Din acest
motiv legile care privesc presa scrisă trebuie să difere față de cea din mediul online, aceasta
trebuind să fie supusă unor legi specifice care să aibă în vedere evoluția tehnologiei pentru a
se asigura protecția și promovarea drepturilor și libertăților în cauză.

4. Dreptul la informaţie

Articolul 31 din Constituție reglementează dreptul persoanei de a avea acces la orice


informaţie de interes public, precum și obligația corelativă a autorităţilor publice, potrivit
competenţelor ce le revin, de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor
publice şi asupra problemelor de interes personal. Dreptul la informaţie nu trebuie să
prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. În acest sens, este
stabilită obligația mijloacelor de informare în masă, publice şi private, de a asigura
informarea corectă a opiniei publice. O garanție prevăzută de textul constituționbal pentru
acestea este autonomia serviciilor publice de radio şi de televiziune. Ele trebuie să garanteze
grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor
servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.

5. Libertatea întrunirilor

Libertatea întrunirilor, consfințită de art.39 din Constituție, este o libertate cu caracter


social –politic care constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni reuniuni private sau
publice, cu scopul de a da expresie unor preocupări, gânduri, convingeri. Întrunire semnifică o
grupare de persoane organizată, cu caracter temporar, destinată schimbului de idei, concepții,
opinii.
Potrivit textului constituțional menționat, mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau
orice alte întruniri sunt libere. Acestea se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără
nici un fel de arme.

6. Dreptul de asociere

Garantând dreptul de asociere, art.40 din Constituție stabilește, totodată, și formele de


asociere, respectiv: partide politice, sindicate, patronate şi în alte forme de asociere.
Se specifică caracterul neconstituțional al partidele sau organizaţiilor care, prin
scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor
statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României, și se
precizează sfera persoanelor care nu pot face parte din partide politice (judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte
categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.) Constituția interzice asociaţiile cu
caracter secret.

În literatura juridică se realizează deosebirea dintre libertatea întrunirilor și dreptul de


asociere. Astfel, întrunirile presupun participanți care nu au calitatea de membru permanent
sau acceptat conform unei proceduri prestabilite, în timp ce asociația presupune un grup de
persoane reunite prin calitatea de membru, între care există legături permanente. De
asemenea, întrunirile nu urmăresc realizarea unui scop permanent, ci a unuia concret, declarat
în momentul desfășurării lor. Asociația presupune existența unui scop permanent, precis,
determinat în momentul înființării, declarat prin actul de înființare sau organizare. Întrunirile
se desfășoară pe baza unor reguli stabilite ad-hoc, în timp ce asociația funcționează pe baza
regulilor statutare. Particularități și diferențe există și în privința locului de desfășurare și a
participanților, însă toate acestea nu trebuie interpretate rigid.

DREPTURILE EXLUSIV POLITICE

1. Dreptul de vot
Este un drept cu natură exclusiv politică, reglementat de art.36 din Constituție, care
statuează că cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor
inclusiv. Sunt excluși, așadar, de la vot, cetățenii străini și apatrizii, inclusiv refugiații și
solicitanții de azil în România, statutul lor juridic fiind diferit de cel al cetățenilor.

Același text stabilește că nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub
interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea
drepturilor electorale.
Este de menționat faptul că dreptul de vot aparține nu doar cetățenilor români cu
domiciliul în țară, ci și cetățenilor români cu domiciliul în străinătate.

Din examinarea sistematică a Constituției se deduc următoarele trăsături caracteristice


ale votului în România: universalitatea (cu precizările mai sus arătate); egalitatea (reflectată
atât în numărul de voturi de care dispune fiecare cetățean, cât și în ponderea fiecărui vot în
desemnarea reprezentanților națiunii: astfel, fiecare cetățean are dreptul la un singur vot, iar
acest vot are aceeași pondere cu a tuturor celorlalte voturi în desemnarea unei aceleiași
autorități a statului, indiferent de persoana celui care a exercitat dreptul la vot); caracterul
direct (cetățenii aleg direct și personal, fără nici un intermediar sau delegat, reprezentanții lor
în Parlament); caracterul secret; liber exprimat (exprimarea voinței cetățenilor în alegeri nu
trebuie viciată în nici un fel ).

2. Dreptul de a fi ales

Potrivit art. 37 din Constituție, au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care
îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea
în partide politice. În conformitate cu art.40 alin.(3) din Constituție, nu pot face parte din
partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii
activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.

Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23
de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale,
vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a
fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.
În privința condițiilor de formă, legile electorale precizează condițiile în care o
persoană poate candida din partea unui partid politic sau alianță politică sau candidat
independent. Astfel, de exemplu, candidaturile sunt acceptate doar dacă există declarație de
acceptare din partea persoanei propuse și dacă există declarație pe proprie răspundere că
persoana care candidează nu a fost collaborator al Securității.

3. Dreptul de a fi ales în Parlamentul European

În conformitate cu art.38 din Constituție, în condiţiile aderării României la Uniunea


Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European.
Acest text a fost introdus la revizuirea Constituției, în anul 2003, în perspective aderării la
Uniunea Europeană.
DREPTURILE GARANȚII

1. Dreptul de petiţionare

Făcând parte din drepturile garanții, dreptul de petiționare consacrat de art.51 din
Constituție se referă la posibilitatea cetățenilor de a se adresa autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor, precum și la obligația corelativă a autorităților
publice de a răspunde la petiții în termenele și în condițiile stabilite de lege. În acest mod,
cetățenii intră în relație directă cu autoritățile statului la propria lor inițiativă și au posibilitatea
de a soluționa atât probleme de interes personal cât și de interes general. Dreptul de
petiționare este diferit de accesul liber la justiție, între acțiunea în justiție și dreptul de petiție
existând diferențe de formă și fond. Astfel, accesul liber la justiție presupune posibilitatea
oricărei persoane de a se adresa instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui drept
subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes, în timp ce dreptul de
petiționare se concretizează în cereri, reclamații, sesizări și propuneri în legătură cu rezolvarea
unor probleme personale sau de grup ce nu presupun în mod necesar calea justiției.

Pentru a asigura deplina realizare a acestui drept, textul constituțional de referință


stabilește că exercitarea sa este scutită de taxă.

2. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

Articolul 52 din Constituție reglementează dreptul persoanei vătămate într-un drept


al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins
sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
Se constată că în vederea exercitării acestui drept, este necesară îndeplinirea
următoarelor condiții:

- dovada vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim (rezultă așadar că nu
orice interes este protejat, ci doar acele interese legitime);
- vătămarea dreptului sau a interesului legitim să fie făcută de o autoritate publică;
- vătămarea să se fi produs printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în
termenul legal a unei cereri.

Totodată, este consacrată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile


cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu
înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă
neglijenţă. Aceasta presupune un drept de regres al statului față de magistrații care se fac
vinovați de rea –credință sau gravă neglijență. Reaua-credință sau grava neglijență trebuie
probată de către autoritățile statului atunci când exercită dreptul de regres.

CAPITOLUL II . Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor

Secțiunea 1 Noțiune și reglementare

Ar fi de neconceput ca membrii unei colectivităţi umane să aibă doar drepturi fără a


avea nici o îndatorire sau anumite obligaţii faţă de societatea în care trăiesc.

Dintre acestea îndatoriri, sunt circumscrise ca fiind fundamentale acele obligaţii ale
cetăţenilor, considerate esenţiale pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie
şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Constituţia României dedică un capitol reglementării îndatoririlor fundamentale


(Capitolul III al Titlului II), însă asemenea îndatoriri sunt consacrate, cu caracter de principiu,
chiar de art.1 cuprins în Titlul I al Constituției – Principii generale.

Din coroborarea textelor Constituției, distingem următoarele îndatoriri fundamentale


ale cetățenilor României: îndatorirea de a respecta Constituţia, supremația sa, și legile țării
[art.1 alin.(5)]; îndatorirea de fidelitate faţă de ţară (art. 54); îndatorirea de apărare a țării
(art.55); îndatorirea de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice (art.56),
îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de respectare a
drepturilor şi libertăţilor celorlalţi (art.57)
Secțiunea 2. Scurtă caracterizare a îndatoririlor fundamentale consacrate în
Constituția României

1. Respectarea Constituţiei, a supremației sale și a legilor țării

Consacrată inițial ca obligație a cetățenilor, respectarea Constituției și a supremației


sale a fost transformată, la revizuirea Constituției în anul 2003, întru-un principiu general al
întregii reglementări constituționale: ”În România, respectarea Constituției, a supremației
sale și a legilor este obligatorie” Este vorba despre o obligație ce revine, în egală măsură,
tuturor subiectelor de drept, atât autorităților publice cât și cetățenilor.

2. Îndatorirea de fidelitate față de ţară

Potrivit art.54 din Constituție, ”(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.(2) Cetăţenii
cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu
credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.”

Această îndatorire este o consecinţă logică a legăturii de cetăţenie şi reprezintă


fundamentul tuturor celorlalte îndatoriri cetăţeneşti înscrise în Constituţie. Aşa cum legătura
de cetăţenie depăşeşte cadrele înguste ale juridicului pentru a exprima o legătură permanentă
ce se stabileşte între un individ şi colectivitatea umană organizată în stat, tot astfel şi obligaţia
de fidelitate faţă de patrie exprimă şi un conţinut moral, nu numai juridic, dând expresie
devotamentului pe care orice cetăţean trebuie să îl manifeste faţă de patria sa.
Îndatorirea de fidelitate față de țară capătă valenţe specifice pentru aceia dintre cetăţeni
cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi pentru militari. Ca o manifestare a
regimului juridic particular, de putere, ce caracterizează funcţiile publice, fidelitatea
funcţionarilor publici faţă de ţară este marcată şi în mod solemn, prin depunerea unui
jurământ, în formele cerute de lege.

Încălcarea acestei îndatoriri atrage răspunderea juridică și aplicarea unor sancțiuni


grave, inclusiv de natură penală.
3. Îndatorirea de apărare a țării

Potrivit art.55 din Constituție, ”(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică.(3)
Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu
excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.”

Atât ca drept, cât și ca îndatorire, apărarea țării este un corolar al obligației de


fidelitate față de țară. Indatorirea de apărare a țării obligă cetăţenii să fie pregătiţi pentru a da
riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate
împotriva ţării. Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fară
deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională, şi ea constituie, în
egală măsură, şi un drept al oricărui cetăţean, o posibilitate pe care legea o recunoaşte şi o
protejează.
O formă particulară a acestei îndatoriri generale este cea legată de îndeplinirea
stagiului militar. Revizuirea Constituţiei din anul 2003 a dat o reglementare permisivă acestor
dispoziții, în sensul că stagiul militar nu mai este obligatoriu. Se dă în sarcina legii organice
stabilirea condiţiilor privind îndeplinirea îndatoririlor militare, îndatoriri ce vor reveni tuturor
cetăţenilor români, bărbaţi şi femei. S-au păstrat limitele încorporării între vârsta de 20 de ani
şi cea de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, aceasta fiind în concordanţă cu cerinţele
profesionalizăr ii armatei, ţinând cont şi de perioada de timp necesară pentru realizarea acestui
proces.

4. Îndatorirea de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice

Potrivit art.56 din Constituție, ”(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite
şi prin taxe, la cheltuielile publice.(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea
justă a sarcinilor fiscale.(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin
lege, în situaţii excepţionale.”

Textul constituţional se referă expres doar la subiectele individuale de drept care sunt
cetăţenii, dar este evident că prin această exprimare nu sunt excluse de la această obligaţie
persoanele juridice care obţin venituri.
Se constată că textul constituțioanl precizează o aplicaţie particulară a principiului
egalităţii în materie fiscală, fiind inclusă atât egalitatea cetățenilor în fața impozitelor, a
sarcinilor publice, cât și egalitatea cetățenilor în fața legii fiscale. Caracterul just al sistemului
legal de impuneri face trimitere la principiul proporţionalită ţii şi la cel al echităţii,
structurante pentru orice societate democratică.
Alineatul al treilea al aceluiaşi articol interzice stabilirea oricăror alte prestaţii în
sarcina cetăţenilor, în afara celor expres stabilite prin lege şi numai în situaţii excepţionale.
Istoria a dovedit nu o dată că situaţii neprevăzute pot apare oricând, însă acestea nu trebuie să
justifice un comportament arbitrar din partea autorităţilor publice, ci trebuie să se înscrie în
limitele legalităţii şi ale statului de drept.

5 . Îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de


respectare a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi

Potrivit art.57 din Constituție, cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-
şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile celorlalţi.

Aceasta întrucât drepturile fundamentale nu sunt drepturi absolute, sfera de aplicare a


avcestora putând fi de altfel restrânsă în anumite condiții. Buna credinţă, principiu tradiţional
de drept civil, dar şi concept cu valoare morală, este statuată astfel ca regulă constituţională
obligatorie. Limita unui drept se regăsește în dreptul sau libertatea celorlalți, iar această
dinamică socială nu ar putea funcţiona în condiţii de securitate în absenţa respectării acestui
principiu cu valoare universală. Dacă în ceea ce priveşte garantarea drepturilor cetăţenilor faţă
de posibilele abuzuri ale autorităţilor publice, Constituţia şi întreg sistemul normativ prevăd
numeroase mecanisme de protecţie, în special de natură jurisdicţională , în ceea ce priveşte
protecţia drepturilor faţă de posibilele abuzuri realizate de alte subiecte individuale de drept
singura formă de garantare o reprezintă tocmai comportamentul acestor subiecte individuale,
ce trebuie să se conformeze regulilor stabilite de art.57 din Constituţie.
CAPITOLUL II Avocatul Poporului

Secțiunea 1 Scurtă prezentare a instituției

Avocatul Poporului este denumirea constituțională sub care s-a organizat și


funcționează în România instituția ombudsmanului, care își are originea în Suedia
(Constituția din anul 1809). Strict etimologic, denumirea de ombudsman este de sorginte
germanică, om-buds-man însemnând cel care încasează amenda. Ca și trăsături fundamentale
ale instituției, legate de etimologia sa, au fost identificate neutralitatea și împuternicirea de a
acționa pentru altul11, arătându-se că, ”de fapt, chiar neutralitatea sa îl legitimează să intervină
pentru altul”. Ombudsman-ul acționează pentru binele public, prin protejarea drepturilor
individuale, apărând astfel solidaritatea socială împotriva abuzurilor. În țara de origine,
ombudsman-ul a fost creat pentru a exercita un control menit să contribuie la garantarea
echilibrului dintre puteri.

Instituția ombudsmanului s-a răspândit îndeosebi în Europa, sub denumiri diferire.


Acesta este, de fapt, o persoană independentă, numită de regulă de către Parlament, pentru a
supraveghea administrația în relația sa cu cetățeanul. Instituția a fost receptată și în România,
fiind consacrată prin Constituția din 1991.

Secțiunea 2 Avocatul Poporului în România

a. Numire și statut

Constituantul român a optat pentru denumirea Avocatul Poporului, considerându-se că


este denumirea care exprimă cel mai clar și pe înțelesul tuturor, rolul și semnificațiile juridice
ale acestei instituții.

Organizarea și funcționarea Avocatului Poporului sunt reglementate de dispozițiile


art.58-60 din Constituție și de Legea nr.35/199712.

11 M. Vlad, Ombudsman-ul românesc în contextul integrării europene, în Despre constituție și


constituționalism, Liber amicorum Ioan Muraru, Ed Hamangiu, București, 2006, p. 70

12 republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004
Astfel, instituţia Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă şi independentă
faţă de orice altă autoritate publică, în condiţiile legii. În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul
Poporului nu se substituie autorităţilor publice. Avocatul Poporului nu poate fi supus nici unui
mandat imperativ sau reprezentativ și nimeni nu îl poate obliga pe să se supună
instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale.
Ca o garanție a acestei independențe, instituţia Avocatul Poporului are buget propriu,
care face parte integrantă din bugetul de stat. Prin legile bugetare anuale poate fi aprobat un
fond la dispoziţia Avocatului Poporului, pentru acordarea de ajutoare. Proiectul de buget se
aprobă, cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice, de Avocatul Poporului şi se
înaintează Guvernului pentru a fi inclus distinct în proiectul bugetului de stat supus legiferării.
Obiecţiile Avocatului Poporului la proiectul de buget al Guvernului se prezintă Parlamentului
pentru soluţionare.
Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani de Camera Deputaţilor şi de Senat,
în şedinţă comună, iar mandatul său poate fi reînnoit o singură dată. Poate fi numit Avocat al
Poporului orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile de numire prevăzute pentru
judecători la Curtea Constituţională, adică pregătire juridică superioară, înaltă competență
profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic
superior.
Propunerile de candidaţi se fac de către birourile permanente ale Camerei Deputaţilor
şi Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale
Parlamentului. Candidaţii vor fi audiaţi de comisiile juridice din Camera Deputaţilor şi Senat.
În vederea audierii, fiecare candidat va depune actele din care rezultă îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de Constituţie şi de prezenta lege pentru a fi numit Avocat al Poporului. Candidaţii
vor fi prezenţi la dezbateri. ste numit ca Avocat al Poporului candidatul care a întrunit cel
mai mare număr de voturi ale deputaţilor şi senatorilor prezenţi. Mandatul de Avocat al
Poporului se exercită de la data depunerii, în faţa preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, jurământului și durează până la depunerea jurământului de către noul Avocat
al Poporului.
Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen în caz de demisie,
revocare din funcţie, incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private, imposibilitate de a-şi
îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate, ori
în caz de deces. Revocarea din funcţie a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării
Constituţiei şi a legilor, se face de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, la propunerea birourilor permanente ale
celor două Camere ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor
două Camere ale Parlamentului. Demisia, incompatibilitatea, imposibilitatea de îndeplinire a
funcţiei sau decesul se constată de către birourile permanente ale celor două Camere ale
Parlamentului, în cel mult 10 zile de la apariţia cauzei care determină încetarea mandatului
Avocatului Poporului.
Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau
pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute
de prezenta lege.
În timpul exercitării funcţiei, Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia nu pot fi membri
ai unui partid politic şi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
activităţilor şi funcţiilor didactice din învăţământul superior.

CAPITOLUL III Curtea Europeană a Drepturilor Omului

http://www.echr.coe.int/Documents/Court_in_brief_RON.pdf

http://www.coe.ro/statut_curte.html

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, intrată în


vigoare în septembrie 1953, consacra, pe lângă o o serie de drepturi și libertăți civile și
politice, un sistem vizând garantarea, respectarea de catre statele contractante a obligațiilor
asumate de acestea. Trei instituții împarțeau responsabilitatea acestui control: Comisia
Europeană a Drepturilor Omului (înființată în 1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(înființată în 1959) și Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, compus din miniștrii
afacerilor externe ai statelor membre sau din reprezentanții lor.

De la intrarea în vigoare a Convenției, au intervenit dezvoltări importante ca urmare a


adoptării unor Protocoale adiționale, care au adăugat drepturi și libertăți celor consacrate de
Convenție și au adus modificări mecanismelor de control inițial instituite. O asemenea
reformă s-a impus având în vedere creșterea numărului și a complexității plângerilor
referitoare la încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, precum și extinderea Consiliului Europei 13. Ca urmare, prin Protocolul nr.11,
adoptat de Comitetul de miniștri la 10 aprilie 1994, s-a creat o Curte unică și permanentă,
compusă dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor contractante, aleși pe o
perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatelor. Scopul reformei a fost creșterea
eficacității mijloacelor de protecție a drepturilor omului. Noua Curte Europeana a Drepturilor
Omului a început să funcționeze la 1 noiembrie 1998, data intrarii în vigoare a Protocolului
nr. 11 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Protocolul nr.14 la Convenție, intrat în vigoare la 1 iunie 2010 a adus schimbări menite să
eficientizeze activitatea acestei Curți.

În aproape o jumătate de secol, Curtea a pronunţat mai mult de 10 000 de hotărâri. Aceste
hotărâri, obligatorii pentru statele în cauză, determină modificarea legislaţiei şi a practicii
ÎNÎNTREBĂRI
naţionale. DE CONTROL
Datorită jurisprudenţei Curţii, Convenţia devine un instrument puternic, capabil să
facă faţă noilor provocări şidreptul
1. Caracterizați să contribuie
la viață.la consolidarea Statului de drept şi democraţiei în
Europa. Având 2. Ce înseamnă
în vedere locul ”dreptul
și rolullaCurții
libertate”
Europeneîn sensul art.5 din
a Drepturilor Convenție
Omului, ca de șialtfel
art.23
și dn
Constituție?
ale Curții 3. de Care
Justițieestea durata
Uniunii Europene,
maximă din punct
a reținerii, potrivitdeConstituției?
vedere al funcțiilor pe care le
îndeplinesc4.în Potrivit
materia Constituției, cine dispune
apărării drepturilor arestarea preventivă
și a libertăților fundamentale,și când?
s-a exprimat ideea
5. Care sunt regulile constituționale aplicabile arestării preventive în cursul urmăririi
14
potrivit căreia acestea
penale? pot fi considerate curți constituționale europene . Aceasta întrucât, în
6. Care sunt
domeniul drepturilor regulile constituționale
fundamentale, instanțele în cauză aplicabile arestării cu
se confruntă preventive
probleme însimilare
faza de
judecată?
celor ridicate7. înCaracterizați
fața curțilorprezumția
constituționale naționale şi realizează controlul jurisdicțional pe
de nevinovăție
baza unui 8.catalogCe obligații revin statului
al drepturilor în privința
fundamentale și agarantării dreptului
unor proceduri la ocrotireacu
comparabile sănătății?
cele ale
9. Caracterizați dreptul la libera circulație.
curților constituționale.
10. Caracterizați Dindreptul
această perspectivă, raporturile dintre Curtea Europeană a
la apărare.
Drepturilor11. Caracterizațo
Omului şi curțile dreptului la viață intimă,
constituționale, într-unfamilială și privată.
sens larg, sunt înțelese ca expresie a
12. Ce obligații revin statului în privința garantării dreptului la învățătură/instruire?
cooperării 13.pe mai multe niveluri,
Caracterizați dreptulcare funcționează
la muncă, astfelpecum baza unor
este concepte
acesta de ordin
consacrat sistemic și
de Constituție
precum: unitate, documentele
diferență șiinternaționale în materie. și pluralitate, delimitare, interacțiune și
diversitate, omogenitate
14. Ce obligații revin statului în privința garantării dreptului de proprietate privată?
implicare15.15.Controlul exercitat
Caracterizați de Curtea
obligațiile Europeană
statului a Drepturilor
de protecție specială Omului apare,cu
a persoanelor dinhandicap.
această
perspectivă,16.caCeunobligații
mecanismrevindestatului în privința
siguranță, pentrugarantării secretului
a rezolva acele corespondenței?
probleme care scapă
17. Caracterizați dreptul la un nivel de trai decent.
18. Caracterizați dreptul de vot cu referire la legislația și jurisprudența în materie.
19. Caracterizați
13 acesta a trecut, dreptul
între 1989 si 1996, de lade
23 alafi40ales cu referire
de state membre. la legislația și jurisprudența în materie.
20. Caracterizați libertatea de exprimare și limitele sale.
21. Multilevel
14A. Vosskuhle, Caracterizați libertatea
Cooperation deEuropean
of the gândire,Constituțional
de conștiință și de„European
Courts, religie. Constitutional Law
22. Caracterizați
review” no.6/2010, p.175 dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
23. Caracerizați
15A . Vosskuhle, The protection dreptul
of humande asociere.
rights within the european cooperation of Courts, prezentată la
lucrările Comisiei de la Veneția, 9 martie 2013, Veneția,
24. Caracterizați îndatoririle fundamentale Italia, p.4ale cetățenilor români, așa cum sunt acestea
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-JU(2013)001-e
reglementate de normele contituționale.
25. Caracterizați noțunea de ”abuz de drept”

26. Prezentați statutul Avocatului Poporului, potrivit Constituției României


controlului riguros ale instanțelor constituționale naționale. 16 Din această perspectivă,
judecătorul constituțional și, în general, judecătorul național, apare ca fiind primul însărcinat
cu misiune de realizare a protecției drepturilor și libertăților fundamentale iar, sub aspectul
raportării la standarele europene privitoare la aceste drepturi.

16L.Wildhaber, The place of the European Court of Human Rights in the European Constitutional landscape,
http://www.confcoconsteu.org/reports/rep-xii/Report%20ECHR-EN.pdf
BIBLIOGRAFIE
Marieta Safta – Drept constituțional și instituții politice. Vol I. Teoria generală a dreptului
constituțional. Drepturi și libertăți. Ed a 6-a revizuită, Ed. Hamangiu, 2020
Tudorel Toader, Marieta Safta – Contenciosul constituțional, Ed. a doua, Ed. Hamangiu, 2020
Constituția României, decizii CCR, hotărâri CEDO, hotărâri CJUE, legislație conexă, Ed.
îngrijită și adnotată de Tudorel Toader, Marieta Safta – Ed. Hamangiu, Ed. a doua, 2019
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.)- Constituția României.Comentariu pe articole,
CH. Beck, București, 2019
Ion Deleanu – Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul
comparat, CH Beck, București, 2006
Buletinul Curții Constituționale, www.ccr.ro
T. Drăganu – „Tratat de drept constituţional şi instituţii politice”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998
Revista de drept constituțional
www.ccr.ro
http://www.echr.coe.int
http://curia.europa.eu/

https://www.juridice.ro/author/marieta-safta

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [3-28 august 2020].


Neconstituționalitatea legii versus problema interpretării și aplicării legii

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [16 mai – 5 iunie 2020]. Regimul juridic
al excepției de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului. Controlul de
constituționalitate a tratatelor internaționale

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [30 martie – 15 mai 2020]. Regimul


juridic al ordonanțelor de urgență ale Guvernului

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [6 ianuarie 2020–31 ianuarie 2020].


Regimul juridic al încheierilor de sesizare a Curții Constitu ționale cu excep ții de
neconstituționalitate (III).  Obiectul excepțiilor de neconstituționalitate
Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [2-13 decembrie 2019]. Regimul juridic
al încheierilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstitu ționalitate.
Obligația instanței de judecată de a-și exprima opinia asupra excepției invocate

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [18-22 noiembrie 2019]. Raporturile


între dreptul național, internațional, european în cadrul controlului de
constituționalitate (I). Interpretarea art. 20 din Constituție –  Tratatele internaţionale
privind drepturile omului. Interpretarea art. 148 din Constituție –  Integrarea în Uniunea
Europeană. Condițiile cumulative în ceea ce privește folosirea unei norme de drept
european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [11-15 noiembrie 2019]. Regimul


juridic al inadmisibilităților în fața Curții Constituționale (VI).  Sunt admisibile
excepțiile de neconstituționalitate având ca obiect dispoziţiile din legi şi ordonanţe, în
interpretarea consacrată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin recursurile în interesul
legii sau hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Efectele deciziilor
Curții Constituționale (II). Deciziile interpretative

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [4-8 noiembrie 2019]. Regimul juridic


al inadmisibilităților în fața Curții Constituționale (V). Motivarea excepției de
neconstituționalitate ridicată de instanța de judecată din oficiu . Efectele deciziilor Curții
Constituționale (I). Efectele deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate
asupra cauzelor definitiv soluționate. Efectele deciziilor de respingere a excep țiilor de
neconstituționalitate

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [28 octombrie – 1 noiembrie 2019].


Regimul juridic al inadmisibilităților în fața Curții Constitu ționale
(IV). Inadmisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate având ca obiect prevederi legale
constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Cur ții Constitu ționale .
Principii constituționale (II). Principiul legalității – Securitatea juridică

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [14-18 octombrie 2019]. Regimul


juridic al inadmisibilităților în fața Curții Constituționale (II).  Lipsa motivării excepției
de neconstituționalitate. Ce înseamnă ”motivarea excepției de neconstituționalitate”?
Inadmisibilitatea excepțiile de neconstituționalitate prin care se critică modul de aplicare
a dispozițiilor legale și soluția pronunțată de judecător. Inadmisibilitatea excepțiile de
neconstituționalitate prin care se solicită modificarea sau completarea prevederilor supuse
controlului. Competența de a aprecia asupra cauzelor de inadmisibilitate

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [7-11 octombrie 2019]. Regimul juridic


al inadmisibilităților în fața Curții Constituționale (I). Lipsa legăturii excepției de
neconstituționalitate cu cauza în care a fost ridicată . Pricipii constituționale
(I). Principiul separației și echilibrului puterilor în stat
ANEXA
ACTE ALE CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI PRONUN ȚATE ÎN
EXERCITAREA CONTROLULUI DE CONSTITUȚIONALITATE AL
INIȚIATIVELOR DE REVIZUIRE A CONSTITUȚIEI/LEGI DE REVIZUIRE A
CONSTITUȚIEI ADOPTATĂ DE PARLAMENT

DECIZIA Nr.85
din 3 septembrie 1996

privind constituţionalitatea iniţiativei de revizuire a prevederilor art.41 alin.(7)


din Constituţia României
Publicată în Monitorul Oficial nr.211 din 06.09.1996

Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 28 august 1996, de către 39 de senatori, şi


anume: Ion Coja, Emil Tocaci, Vasile Pipa, Dumitru Mugurel Cerăceanu, Constantin Moldovan,
Constantin Radu Baltazar, Ion Cârciumaru, Ştefan David, Gigel Grigore, Emil Scurtu, Florin Velicu,
Alexandru Paleologu, Alexandru Popovici, Gheorghe Cătuneanu, Şerban Săndulescu, Valentin
Corneliu Gabrielescu, Sabin Ivan, Ion Manea, Maria Matilda Ţeţu, Nicolae Manolescu Apolzan, Ştefan
Radoff, Matei Boilă, Tănase Tăvală, Petru Dan Lazăr, Valer Suian, Gheorghe Secară, Mihai Buracu,
Ignat Florica Doina, Voicu Valentin Glodean, Radu Ceontea, Gheorghe Răboacă, Vasile Vetişanu,
Nistor Bădiceanu, Ioan Paul Popescu, Dragomir Popescu, Valeriu Momanu, Victor Stoicescu, Radu
Vasile şi Adrian C. Păunescu, cu propunerea legislativă de revizuire a prevederilor art.41 alin.(7) din
Constituţie.
Propunerea a fost depusă la Curte de către domnul senator Ion Coja.
Potrivit Încheierii din 3 septembrie 1996, pronunţată în temeiul art.10 alin.4 din Regulamentul de
organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, plenul a dispus declanşarea din oficiu a procedurii
jurisdicţionale şi a luat în dezbatere iniţiativa de revizuire, în temeiul art.144 lit.a) din Constituţie şi al
art.37 din Legea nr.47/1992.

CURTEA,
având în vedere propunerea legislativă de revizuire raportată la prevederile Constituţiei şi ale Legii
nr.47/1992, precum şi raportul întocmit de judecătorul desemnat în acest scop, reţine următoarele:
Propunerea legislativă de revizuire în forma depusă este semnată de 43 de senatori. Din Adresa
secretarului general al Senatului nr.1.034 din 28 august 1996 rezultă că 4 semnatari nu mai au
calitatea de senatori. Propunerea legislativă de revizuire fiind totuşi iniţiată de 39 de senatori,
reprezentând mai mult de o pătrime din numărul total al senatorilor, întruneşte cerinţele prevăzute de
art.146 alin.(1) din Constituţie.
În forma actuală, art.41 alin.(7) din Constituţie prevede că: ”Averea dobândită licit nu poate fi
confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă”.
Prin iniţiativa de revizuire se propune înlocuirea prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii cu
următorul text:
”Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”.
Prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de
proprietate, în concordanţă cu prevederile alin.(1) al art.41 din Constituţie, conform cărora dreptul de
proprietate este garantat.
Această prezumţie se întemeiază şi pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic
este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea
ilicită a acesteia să fie dovedită.
În mod corespunzător, alin.(8) al art.41 din Constituţie prevede că bunurile destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Astfel fiind, prezumţia
instituită de art.41 alin.(7) din Constituţie nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii.
Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991 a
fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii,
neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea
a II-a, nr.29 din 11 octombrie 1991.
Prin propunerea de revizuire se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al
averii, prevăzându-se că averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă. Pe cale de
consecinţă, ar rezulta că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la
dovada contrarie făcută de titularul ei.
Securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei
persoane este însă indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii. De aceea înlăturarea
acestei prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate.
Potrivit art.148 alin.(2) din Constituţie nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat
suprimarea garanţiei unui drept constituţional.
Întrucât propunerea de revizuire are ca urmare suprimarea garanţiei constituţionale a dreptului de
proprietate pe care o reprezintă prezumţia dobândirii licite a averii, aceasta este neconstituţională,
încălcând limitele revizuirii prevăzute de art.148 alin.(2) din Constituţie.
Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art.41, art.144 lit.a), art.146 alin.(1) şi art.148
alin.(2) din Constituţie, precum şi prevederile art.37 din Legea nr.47/1992, în unanimitate,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Constată că propunerea legislativă de revizuire a prevederilor art.41 alin.(7) din Constituţie este
neconstituţională, deoarece ar avea ca rezultat suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate,
încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.148 alin.(2) din Constituţie.
Decizia se comunică grupului de senatori, prin domnul senator Ion Coja, şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 3 septembrie 1996 şi la ea au participat Ioan Muraru,
preşedinte, Costică Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Lucian Stângu,
Florin Bucur Vasilescu, judecători.
DECIZIA Nr.82
din 27 aprilie 2000

privind constituţionalitatea iniţiativei legislative de revizuire a prevederilor


art.41 alin.(2), teza întâi, din Constituţie
Publicată în Monitorul Oficial nr.193 din 04.05.2000

Prin adresa nr.XIV/137 din 29 februarie 2000 preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii
Constituţionale propunerea legislativă de revizuire a prevederilor art.41, alin.(2), teza întâi, din
Constituţie, iniţiată de 689.237 cetăţeni, împreună cu listele cuprinzând semnăturile iniţiatorilor, spre
competentă examinare a constituţionalităţii acesteia.
Din cuprinsul documentaţiei înregistrate la Curtea Constituţională rezultă că iniţiativa legislativă a
fost depusă la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor la data de 19 ianuarie 2000 de un “grup de
acţiune pentru strângerea semnăturilor”, în numele căruia au semnat domnii Mircea Ionescu-Quintus,
Valeriu Stoica şi Puiu Haşotti, cu menţionarea calităţii acestora de preşedinte, prim-vicepreşedinte şi
vicepreşedinte ai Partidului Naţional Liberal.
Iniţiativa legislativă vizează revizuirea prevederilor art.41 alin.(2), teza întâi, din Constituţie,
potrivit cărora: “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Textul
propus de iniţiatorii revizuirii ar urma să aibă următorul conţinut: “Proprietatea privată este garantată în
mod egal de lege, indiferent de titular.” Se propune, aşadar, înlocuirea termenului “ocrotită” cu acela
“garantată”.
Împreună cu iniţiativa legislativă de revizuire a Constituţiei, a fost transmis Curţii Constituţionale
şi avizul Consiliului Legislativ nr.88 din 9 februarie 2000. Consiliul Legislativ a avizat negativ această
propunere legislativă, considerând, în esenţă, că nu sunt respectate dispoziţiile Legii nr.189/1999
privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.611 din 14 decembrie 1999.
Documentaţia anexată la iniţiativa de revizuire conţine şi un număr de 73 de dosare, cuprinzând
liste cu semnături ale cetăţenilor din 41 de judeţe ale ţării şi din cele şase sectoare ale municipiului
Bucureşti.
Prin Încheierea din 2 martie 2000, pronunţată în temeiul art.12 alin.3 din Regulamentul de
organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, plenul Curţii a dispus declanşarea procedurii de
examinare a iniţiativei legislative de revizuire a Constituţiei, stabilindu-se termen la 29 martie 2000.
Luând în dezbatere această iniţiativă legislativă, în temeiul art.144 lit.a) şi h) din Constituţie,
precum şi al art.35 şi 36 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată, Plenul Curţii, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat judecarea
cauzei pentru data de 19 aprilie 2000 şi apoi pentru data de 27 aprilie 2000, când a fost pronunţată
prezenta decizie.

CURTEA,
examinând iniţiativa legislativă de revizuire a prevederilor constituţionale ale art.41 alin.(2), teza întâi,
raportată la dispoziţiile art.146 şi 148 din Constituţie, dispoziţiile Legii nr.189/1999 privind exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni, avizul Consiliului Legislativ nr.88 din 9 februarie 2000, raportul
întocmit de judecătorul desemnat în acest scop, precum şi prevederile Legii nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauză se întemeiază pe prevederile
art.144 lit.a) din Constituţie, potrivit cărora Curtea Constituţională “se pronunţă […],din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei”. Din aceste prevederi rezultă atribuţia Curţii de a se pronunţa
asupra constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, indiferent de iniţiator, aşadar inclusiv
asupra iniţiativelor legislative de revizuire formulate de către cetăţeni, conform art.144 lit.h) din
Constituţie, potrivit cărora Curtea “verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni.”
Sub aspectul competenţei, sunt, de asemenea, aplicabile dispoziţiile art.36 din Legea nr.47/1992,
republicată, care detaliază atribuţia Curţii Constituţionale de a se pronunţa, din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei [conform art.144 lit.a) din Constituţie], precum şi dispoziţiile
art.35 din aceeaşi lege, care trimit la legea specială privind exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni. Această lege specială este, în prezent, Legea nr.189/1999, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.611 din 14 decembrie 1999, dată la care a şi intrat în vigoare. Ea se aplică atât
iniţiativelor care au ca obiect o propunere legislativă în domeniul legilor organice sau ordinare, cât şi
celor referitoare la o propunere legislativă în domeniul legilor constituţionale, aşadar în vederea
revizuirii Constituţiei.
Art.7 alin.(1) din Legea nr.189/1999 prevede: “Curtea Constituţională, din oficiu sau pe baza
sesizării preşedintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa, va verifica:
a) caracterul constituţional al propunerii legislative ce face obiectul iniţiativei;
b) îndeplinirea condiţiilor referitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă listele de susţinători
prezentate sunt atestate potrivit art.5;
c) întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, prevăzut de art.73 şi,
după caz, la art.146 din Constituţie, precum şi respectarea dispersiei teritoriale în judeţe şi în municipiul
Bucureşti, prevăzută de aceleaşi articole”.
1. Procedând la verificarea caracterului constituţional al propunerii legislative ce face obiectul
iniţiativei legislative, Curtea reţine că, în redactarea actuală, art.41 alin.(2), teza întâi, din Constituţie
prevede că “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Pe de altă
parte, prin iniţiativa de revizuire se propune înlocuirea termenului “ocrotită” cu termenul “garantată”.
Limitele revizuirii Constituţiei sunt prevăzute la art.148, potrivit căruia: “(1) Dispoziţiile
prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român,
forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi
limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau stării de urgenţă şi nici în timp
de război.”
Examinând textul modificării propuse prin iniţiativa de revizuire a art.41 alin.(2), teza întâi, din
Constituţie, Curtea Constituţională constată că această propunere nu încalcă nici una dintre
interdicţiile stabilite prin art.148 din Constituţie, fiind deci, sub acest aspect, constituţională.
2. Potrivit prevederilor constituţionale ale art.146 “(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de
Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din
judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel
puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative”.
Verificând îndeplinirea acestor condiţii, Curtea Constituţională constată că Legea nr.189/1999
privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, intrată în vigoare la data de 14 decembrie
1999, stabileşte regulile procedurale referitoare la constituirea şi componenţa comitetului de iniţiativă,
publicarea în Monitorul Oficial al României a propunerii de revizuire a Constituţiei, avizul prealabil al
Consiliului Legislativ, forma listelor de semnături ale susţinătorilor, datele pe care trebuie să le conţină
aceste liste, condiţiile de atestare a listelor, înregistrarea propunerii legislative şi verificarea iniţiativei
de către Curtea Constituţională.
Din documentaţia anexată la sesizare, rezultă că strângerea semnăturilor pentru susţinerea
iniţiativei de revizuire a Constituţiei s-a realizat anterior intrării în vigoare a Legii nr.189/1999. De
aceea, aceste operaţiuni nu pot fi supuse verificării prin raportare la condiţiile stabilite prin această din
urmă lege, întrucât, în acest fel, ar fi încălcate dispoziţiile art.15 alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora:
“Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.”
Dispoziţiile finale cuprinse în art.12 din Legea nr.189/1999, conform cărora “Legea nu se aplică
iniţiativelor legislative ale cetăţenilor, cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat până la
data intrării ei în vigoare”, nu pot fi interpretate în sensul că s-ar aplica tuturor operaţiunilor pe care le
implică exercitarea acelor iniţiative legislative asupra cărora Curtea Constituţională nu se pronunţase
până la data de 14 decembrie 1999.
În aceste condiţii şi având în vedere că — anterior Legii nr.189/1999 — nu a existat vreo altă
reglementare legală în materie, Curtea Constituţională reţine că absenţa unei legi în vigoare în
perioada în care s-au întocmit, s-au semnat şi s-au atestat listele de susţinători nu poate îngrădii
exercitarea de către cetăţeni a dreptului constituţional de a iniţia propuneri legislative, inclusiv pentru
revizuirea Constituţiei, prevederile art.146 din aceasta fiind aplicabile în mod direct. În acest sens este
jurisprudenţa constantă a Curţii, astfel cum rezultă din Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr.1
din 27 iulie 1995 privind proiectul Legii învăţământului în limbile minorităţilor naţionale şi din Hotărârea
Plenului Curţii Constituţionale nr.2 din 27 iulie 1995 privind proiectul Legii regimului juridic al caselor
de ajutor reciproc al salariaţilor, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.172 din
3 august 1995, precum şi din Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr.1 din 16 aprilie 1997 cu
privire la iniţiativa legislativă de modificare a art.9 alin.(1) din Legea învăţământului nr.84/1995,
hotărâre publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.82 din 6 mai 1997.
Întrucât raţiunile care au stat la baza acestei jurisprudenţe existau, de asemenea, şi în perioada
(anterioară datei intrării în vigoare a Legii nr.189/1999) în cursul căreia au fost realizate unele dintre
operaţiunile aferente iniţiativei legislative ce face obiectul prezentei decizii, rezultă că atât
considerentele, cât şi soluţia pronunţată prin hotărârile menţionate ale Plenului Curţii Constituţionale
sunt pe deplin aplicabile şi acestor operaţiuni, care, în măsura în care nu contravin prevederilor
art.146 din Constituţie, îşi păstrează valabilitatea.
Aşa fiind, referitor la iniţiativa legislativă de revizuire a art.41 alin.(2), teza întâi, din Constituţie,
Curtea Constituţională nu poate verifica autenticitatea semnăturilor de pe liste, dacă semnatarii au
calitatea de cetăţeni cu drept de vot şi nici dacă aceştia au domiciliul în judeţele pe listele cărora au
semnat şi, în consecinţă, nu se poate reţine neîndeplinirea condiţiilor de ordin formal, prevăzute la
art.146 din Constituţie, referitoare la numărul minim necesar de susţinători şi la dispersia acestora în
judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art.41 alin.(2), teza întâi, ale art.144 lit.a),
art.146 şi 148 din Constituţie, ale Legii nr.189/1999, precum şi ale art.35 şi 36 din Legea nr.47/1992,
republicată,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Constată că iniţiativa legislativă privind revizuirea prevederilor constituţionale ale art.41 alin.
(2), teza întâi, nu încalcă dispoziţiile art.148 din Constituţie, referitoare la limitele revizuirii.
2. Constată că, în lipsa unei legi pentru reglementarea exercitării de către cetăţeni a iniţiativei
legislative, în vigoare în perioada în care s-au întocmit, s-au semnat şi s-au atestat listele de
susţinători, nu se poate verifica autenticitatea semnăturilor din liste, calitatea de cetăţeni cu drept de
vot a semnatarilor şi nici dispersia teritorială a acestora, pentru a se pronunţa asupra îndeplinirii
condiţiilor prevăzute la art.146 din Constituţie.
Decizia se comunică preşedintelui Camerei Deputaţilor şi se publică în Monitorul Oficial al
României.
Definitivă şi obligatorie.
Deliberarea a avut loc la data de 27 aprilie 2000 şi la ea au participat: Lucian Mihai, preşedinte,
Costică Bulai, Constantin Doldur, Kozsokár Gábor, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stângu, Florin
Bucur Vasilescu şi Romul Petru Vonica, judecători.
DECIZIA Nr.148
din 16 aprilie 2003

privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei


României

Publicată în Monitorul Oficial nr.317 din 12.05.2003

În temeiul art.144 lit.a) din Constituţia României, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu,
asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
Prin Încheierea din 8 aprilie 2003 Plenul Curţii Constituţionale a dispus declanşarea procedurii
jurisdicţionale privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, depusă la
Curte de preşedintele Camerei Deputaţilor, împreună cu tabelele cuprinzând semnăturile a 233 de
deputaţi şi 94 de senatori, şi cu avizul Consiliului Legislativ.
Deputaţii semnatari ai propunerii legislative de revizuire sunt următorii:
Adrian Năstase, Valer Dorneanu, Viorel Hrebenciuc, Viorica Afrăsinei, Alexandru Sassu,
Alexandru Lăpuşan, Florea Voinea, Gheorghe Ana, Petru Andea, Andrei Ioan, Ecaterina Andronescu,
Niculae Napoleon Antonescu, Iosif Armaş, Eugen Arnăutu, Mihai Baltă, Mihai Bar, Radu Liviu Bara,
Daniela Bartoş, Cornel Bădoiu, Dumitru Bentu, Victor Bercăroiu, Endre Bereczki, Ioan Bivolaru, Vasile
Bleotu, Dumitru Boabeş, Minică Boajă, Ion Bozgă, Ovidiu Brînzan, Mircea Bucur, Ion Burnei, Dumitru
Buzatu, Valentin Gigel Calcan, Gheorghe Romeo Leonard Cazan, Ştefan Cazimir, Adrian Căşunean-
Vlad, Dumitru Chiriţă, Vasile Silvian Ciupercă, Minodora Cliveti, Dorel Petru Crăciun, Nicoară Creţ,
Marin Cristea, Matei-Agathon Dan, Aurel Daraban, Traian Dobre, Smaranda Dobrescu, George
Dragu, Doina Micşunica Dreţcanu, Cristian Sorin Dumitrescu, Carmen Dumitriu, Gheorghe Duţu,
Mihail Fâcă, Ion Florescu, Acsinte Gaspar, Filip Georgescu, Florin Georgescu, Adrian Gheorghiu,
Viorel Gheorghiu, Georgiu Gingăraş, Ştefan Giuglea, Petre Godja, Nicolae Grădinaru, Neculai
Grigoraş, Aurel Gubandru, Marian Ianculescu, Valentin Adrian Iliescu, Adrian Ionel, Dan Ionescu,
Răzvan Ionescu, Florin Iordache, Scarlat Iriza, Maria Lazăr, Lucia Cornelia Lepădatu, Dorin Lazăr
Maior, Gheorghe Marcu, Gheorghe Marin, Ionel Marineci, Mihai-Adrian Mălaimare, Vasile Mihalachi,
Petru Şerban Mihăilescu, Vasile Miron, Manuela Mitrea, Miron Tudor Mitrea, Anton Miţaru, Ion
Mocioalcă, Tudor Mohora, Carmen Ileana Moldovan, Petre Moldovan, Eugenia Moldoveanu, Marian
Adrian Motoc, Ovidiu Tiberiu Muşetescu, Petre Naidin, Rodica Nassar, Liana Elena Naum, Vald
Gheorghe Nădejde, Ion Neagu, Victor Neagu, Horia Ion Neamţu, Tiberiu Paul Neamţu, Cristian
Nechifor, Dan Nica, Ion Nicolae, Mihai Nicolescu, Eugen Nicolicea, Constantin Niculescu, Bogdan
Nicolae Niculescu-Duvăz, Constantin Niţă, Ionel Olteanu, Ion Oltei, Ioan Mircea Paşcu, Valentin
Păduroiu, Ovidiu Cameliu Petrescu, Radu Podgoreanu, Virgil Popa, Gheorghe Popescu, Dan Ioan
Popescu, Cătălin Popescu, Virgil Popescu, Petre Posea, Ristea Priboi, Vasile Puşcaş, Hildegard
Carola Puwak, Dan Grigore Rasovan, Ion Rădoi, Gheorghe Roşculeţ, Ioan Rus, Cristian Sandache,
Alecu Sandu, Ion Florentin Sandu, Marian Sârbu, Tiberiu-Sergius Sbârcea, Constantin Selagea,
Nicolae Sersea, Adrian Severin, Mihail Sireţeanu, Nicu Spiridon, Ioan Stan, Ion Stan, Zisu Stanciu,
Alexandru-Octav Stănescu, Timotei Stuparu, Vasile Suciu, Gheorghe Suditu, Ion Ştefan, Codrin
Ştefănescu, Luca Ştefănoiu, Pavel Târpescu, Culiţă Tărâţă, Constantin Teculescu, Ioan Timiş, Pavel
Todoran, Mihai Tudose, Alexandru fiibulcă, Iulian-Costel fiocu, Aurelia Vasile, Dan Verbina, Mădălin
Voicu, Dorel Zăvoianu, Valeriu Ştefan Zgonea, Dorel Bahrin, Pavel Cherescu, Nicu Cojocaru, Amalia
Bălăşoiu, Mihaela Mândrea-Muraru, Constantin Florentin Moraru, Ioan Mihai Năstase, Octavian
Constantin Petruş, Olga-Lucheria Voinea, Marin Anton, George Crin Laurenţiu Antonescu, Andrei Ioan
Chiliman, Viorel-Gheorghe Coifan, Victor Paul Dobre, Liviu Iuliu Dragoş, Valeriu Gheorghe, Titu
Nicolae Gheorghiof, Puiu Haşotti, Anton Ionescu, Ion Luchian, Cătălin Micula, Monica Octavia Muscă,
Gheorghe-Eugen Nicolaescu, Dan Costache (Dinu) Patriciu, Napoleon Pop, Cornel Popa, Grigore
Dorin Popescu, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Vasile Predică, Dan Radu Ruşanu, Nini
Săpunaru, Dan Coriolan Simedru, Cornel Ştirbeţ, Valeriu Stoica, Radu Stroe, Attila-Béla-Ladislau
Kelemen, Attila Varga, Iulia Pataki, István Antal, Ferenc Asztalos, Dezideriu Coloman Becsek-Garda,
Gyöngyike Bondi, Lászlo Borbély, István Erdei Doloczki, Sándor K-nya-Hamar, Csaba-Tiberiu Kovács,
Grigore Makkai, Robert Kálman Ráduly, Ervin-Zoltán Székely, Sándor Tamás, Gheorghe Tokay, Iuliu
Vida, Iuliu Winkler, Varujan Pambuccian, Dorel Dorian, Sotiris Fotopolos, Cerchez Metin, Gheorghe
Firczak, Ana Florea, Slavomir Gvozdenovici, Miron Ignat, Ileana Stana-Ionescu, Longher Ghervazen,
Oana Manolescu, Petru Mirciov, Nicolae Păun, Mihai Radan, Negiat Sali, Vasile Ionel Savu, Ştefan
Tcaciuc, Eberhard-Wolfgang Wittstock, Cornel Boiangiu, Vasile Mândroviceanu, Sever Meşca, Ion
Mogoş, Ilie Neacşu şi Raj Tunaru.
Senatorii semnatari ai iniţiativei legislative de revizuire sunt următorii:
Ion Solcanu, Dionisie Bucur, Maria Antoaneta Dobrescu, Doru Ioan Tărăcilă, Marin Dinu,
Constantin Alexa, Victor Apostolache, Alexandru Athanasiu, Viorel Balcan, Doru Laurian Bădulescu,
Liviu Doru Bindea, Şerban Alexandru Brădişteanu, Alin Theodor Ciocârlie, Octav Cozmâncă, Avram
Crăciun, Triţă Făniţă, Cornel Filipescu, Ion Gogoi, Ioan Guga, Ion Hârşu, Gheorghe Hoha, Ion
Honcescu, Florin Hriţcu, Ion Iliescu, Antonie Iorgovan, Aureliu Leca, Liviu Maior, Vintilă Matei, Viorel
Matei, Vasile Mocanu, Tudor Marius Munteanu, Ioan Nicolaescu, Sergiu Florin Nicolaescu, Constantin
Nicolaescu, Traian Novolan, Sorin Mircea Oprescu, Octavian Opriş, Adrian Păunescu, Ilie Plătică
Vidovici, Ioan Pop de Popa, Dan Mircea Popescu, Laurenţiu Mircea Popescu, Ion Predescu, Emilian
Prichici, Mihai Radu Pricop, Ghiorghi Prisăcaru, George Mihail Pruteanu, Nelu Pujina, Constantin
Radu, Dan Nicolae Rahău, Nora Cecilia Rebreanu, Traian Rece, Aristide Roibu, Ion Seche, Niculae
Sin, Elena Sporea, Rodica Mihaela Stănoiu, Fevronia Stoica, Rodica Şelaru, Viorel Ştefan, Emil
Răzvan Theodorescu, Constantin Toma, Nicolae Văcăroiu, Melu Voinea, Grigore Zanc, Ioan
Cristolovean, Vasile Duţă, Avram Filipaş, Simona Marinescu, Sorin Adrian Vornicu, Norica Nicolai,
Gheorghe Flutur, Nicolae-Vlad Popa, Ion Sârbulescu, Nicolae Paul Anton Păcuraru, Dan
Constantinescu, Radu Alexandru Feldman, Mircea Ionescu-Quintus, Mircea Teodor Iustian, Păun-Ion
Otiman, Corin Penciuc, Alexandru Paleologu, Attila Verestöy, Károly Ferenc Szab-, Alexandru
Kereskényi, Péter Eckstein Kovács, György Frunda, Béla Mark-, Csaba Németh, Ştefan Pete,
Valentin-Zoltan Puskas, Dénes Seres, Csaba Sógor, Borbála Vajda.
Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României are următoarea redactare:
« Art.I Constituţia României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.233 din 21
noiembrie 1991, se modifică şi se completează astfel:
1. După alineatul (3) al articolului 1 se adaugă două noi alineate, (4) şi (5), cu următorul
cuprins:
"(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă,
executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."
2. Alineatul (1) al articolului 2 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum."
3. Alineatul (1) al articolului 4 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi."
4. Articolul 9 se modifică astfel:
- Denumirea este: "Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale"
- Cuprinsul articolului este:
" Art.9 - Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară
activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la
promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor şi ale membrilor asociaţiilor
patronale sau profesionale."
5. După alineatul (2) al articolului 11 se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei."
6. Alineatul (3) al articolului 16 se modifică şi are următorul cuprins:
"(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi
bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii."
7. Alineatul (1) al articolului 19 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza tratatelor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate."
8. După alineatul (2) al articolului 21 se adaugă două noi alineate, (3) şi (4), cu următorul
cuprins:
"(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative dacă legea nu prevede altfel."
9. Articolul 23 se modifică astfel:
- Alineatul (4) are următorul cuprins:
"(4) Arestarea preventivă se dispune numai de instanţa de judecată."
- După alineatul (4) se introduc trei noi alineate, (4 1), (42) şi (43), cu următorul cuprins:
"(41) În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru o durată de cel mult
30 de zile şi se poate prelungi cu câte o durată de cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să
depăşească 120 de zile.
(42) În faza de judecată arestarea preventivă se menţine până la împlinirea duratei de 30 de zile
atunci când această măsură a fost dispusă în faza de urmărire penală şi se poate prelungi cu câte o
durată de cel mult 30 de zile, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
(43) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute
de lege."
- Alineatul (6) are următorul cuprins:
"(6) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri
au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege."
10. Alineatul (3) al articolului 27 se modifică şi are următorul cuprins:
"(3) Percheziţiile pot fi dispuse de judecător şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de
lege."
11. Alineatul (5) al articolului 32 se modifică şi are următorul cuprins:
"(5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în
condiţiile legii."
12. Articolul 41 se modifică astfel:
- Denumirea este: "Dreptul de proprietate privată"
- Alineatul (2) se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la
care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea organică, precum
şi prin moştenire legală."
- După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (3 1), cu următorul cuprins:
"(31) Este interzisă trecerea silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei etnice,
religioase, politice sau de altă natură a titularilor."
- După alineatul (7) se introduce un nou alineat, (7 1), cu următorul cuprins:
"(71) Prezumţia prevăzută la alineatul (7) nu este aplicabilă pentru bunurile dobândite ca urmare
a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni."
13. La articolul 46, termenii "persoane handicapate" şi "handicapaţi" se înlocuiesc cu termenul
"persoane cu handicap".
14. După articolul 46 se introduce un nou articol, 461, cu următorul cuprins:
- Denumirea este: "Ocrotirea mediului înconjurător"
- Cuprinsul articolului este:
" Art.461 - Statul şi autorităţile publice sunt obligate să ia măsuri pentru ocrotirea şi refacerea
mediului înconjurător, precum şi pentru menţinerea echilibrului ecologic."
15. Articolul 48 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege.
(3) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului nu înlătură, în condiţiile legii, răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat
funcţia cu rea-credinţă."
16. Alineatul (2) al articolului 49 se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie făcută în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."
17. Articolul 51 se abrogă.
18. Alineatul (2) al articolului 52 se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Condiţiile efectuării serviciului militar pentru bărbaţii, cetăţeni români, care au împlinit vârsta
de 20 de ani, se vor stabili prin lege organică."
19. Articolul 55 se modifică şi are următorul cuprins:
"Art.55 - (1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 4 ani pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate.
(2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
(3) Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică."
20. Articolul 62 se modifică şi se completează astfel:
- Denumirea este: "Şedinţele Camerelor"
- Alineatul (1) se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate."
- Partea introductivă a alineatului (2) se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:"
- Prevederile literelor f), g) şi h) ale alineatului (2) se modifică şi au următorul cuprins:
"f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării, examinarea rapoartelor Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării;
g) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi
exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
h) numirea Avocatului Poporului;"
- După litera h) a alineatului (2) se introduc două noi litere, i) şi j), cu următorul cuprins:
"i) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi
ale acestora;
j) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei, legilor organice sau regulamentului, se
exercită în şedinţă comună."
21. Alineatul (1) al articolului 67 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care
fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege
organică."
22. Articolul 69 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au
legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi
percheziţionaţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
23. Articolul 70 se abrogă.
24. Articolul 71 se abrogă.
25. Alineatul (3) al articolului 72 se modifică şi are următorul cuprins:
"(3) Prin lege organică se reglementează:
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f) regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;
g) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
h) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
i) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
j) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
k) organizarea generală a învăţământului;
l) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia
locală;
m) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială;
n) statutul minorităţilor naţionale din România;
o) regimul general al cultelor;
p) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice."
26. Articolul 73 se modifică şi are următorul cuprins:
- Alineatul (1) are următorul cuprins:
"(1) Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel
puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativa legislativă
trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe şi în municipiul
Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative."
- Alineatul (3) are următorul cuprins:
"(3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera
competentă să îl adopte în primă lectură."
- Alineatul (5) are următorul cuprins:
"(5) Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte în
primă lectură."
27. După articolul 73 se introduce un nou articol, 731, cu următorul cuprins:
- Denumirea este: "Sesizarea Camerelor"
- Cuprinsul articolului este:
" Art.731 - (1) Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, în primă lectură,
proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi
proiectele legilor organice prevăzute la art.31 alin.(5), art.37 alin.(3), art.52 alin.(2), art.55 alin.(3),
art.72 alin.(3) lit.e), i), k), l), art.79 alin.(2), art.101 alin.(3), art.104 alin.(2), art.116 alin.(3), art.117 alin.
(2) şi (3), art.119 alin.(2), art.125 alin.(4) şi (5) şi art.140 alin.(4). Celelalte proiecte de legi sau
propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, în primă lectură, Senatului.
(2) Camera sesizată în primă lectură se pronunţă în termen de 30 de zile. Pentru coduri şi alte
legi de complexitate deosebită, termenul este de 45 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se
consideră că proiectul de lege sau propunerea legislativă au fost adoptate tacit.
(3) După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea
legislativă se trimite, pentru a doua lectură, la cealaltă Cameră, care va decide definitiv."
28. Articolul 75 se abrogă.
29. Articolul 76 se abrogă.
30. Articolul 78 se modifică şi are următorul cuprins:
"Legea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei."
31. Articolul 84 se modifică astfel:
- Alineatul (2) se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile alin.(1) al art.69 se aplică în mod
corespunzător."
- Alineatul (3) se abrogă.
32. După alineatul (2) al articolului 85 se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a
Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alin.(2) numai pe baza
aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru."
33. Alineatul (1) al articolului 91 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le
supune spre ratificare Parlamentului într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri
internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege."
34. După articolul 95 se introduce un nou articol, 951, cu următorul cuprins:
- Denumirea este: "Punerea sub acuzare"
- Cuprinsul articolului este:
"Art.951 - Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a
Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile legii.
Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare."
35. După alineatul (2) al articolului 106 se introduce un nou alineat, (21), cu următorul cuprins:
"(21) Preşedintele României nu poate revoca primul-ministru."
36. Articolul 111 se modifică şi se completează astfel:
- Denumirea este: "Întrebări, interpelări şi moţiuni simple"
- Alineatul (2) se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să îşi exprime
poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă sau, după caz, cu privire la o problemă
ce a făcut obiectul unei interpelări."
37. Alineatul (3) al articolului 113 se modifică şi are următorul cuprins:
"(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alin.(2), proiectul de lege prezentat, modificat sau
completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar programul sau
declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern."
38. Articolul 114 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (4) are următorul cuprins:
"(4) În situaţii extraordinare, a căror reglementare nu comportă sub nici o formă amânarea,
Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă, având obligaţia motivării în cuprinsul acestora a
măsurilor dispuse. Ordonanţa intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură
de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea
I. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau,
după caz, trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se
pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite la cea de-a doua Cameră
care decide, de asemenea, în procedură de urgenţă. Ordonanţa cuprinzând norme de natura legii
organice se aprobă cu majoritatea prevăzută de alin.(1) al art.74."
- După alineatul (4) se introduce un nou alineat, (4 1), cu următorul cuprins:
"(41) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale ale cetăţenilor şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietatea publică."
- Alineatul (5) se modifică şi are următorul cuprins:
"(5) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care
vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alin.(3)."
- După alineatul (5) se introduce un nou alineat, (5 1), cu următorul cuprins:
"(51) Prin legea de aprobare sau respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile
necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei."
39. Articolul 117 se modifică astfel:
- Alineatul (1) are următorul cuprins:
"(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a
independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În
condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea
colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea
păcii."
- Alineatul (3) are următorul cuprins:
"(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale
forţelor armate stabilite potrivit legii."
- Alineatul (5) are următorul cuprins:
"(5) Pe teritoriul României nu pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni ori trece trupe străine decât
în condiţiile prevăzute prin lege."
40. Articolul 118 se modifică şi are următorul cuprins:
"Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc
apărarea ţării şi siguranţa naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea
colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii."
41. Articolul 119 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul
autonomiei locale şi pe cel al desconcentrării serviciilor publice.
(2) În unităţile administrativ-teritoriale unde cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o
pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în
relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi serviciile publice desconcentrate, în condiţiile
prevăzute de legea organică."
42. După articolul 120 se introduce un nou articol, 1201, cu următorul cuprins:
- Denumirea este: "Dispoziţii privind alegerile"
- Cuprinsul articolului este:
" Art.1201 - În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care
îndeplinesc cerinţele legii au dreptul de a alege şi de a fi aleşi pentru constituirea autorităţilor
administraţiei publice locale şi pentru Parlamentul European."
43. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 122 se modifică şi au următorul cuprins:
"(1) Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
desconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale."
44. După alineatul (1) al articolului 123 se introduce un nou alineat, (11), cu următorul cuprins:
"(11) Justiţia este unică şi egală pentru toţi."
45. Articolul 124 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (1) are următorul cuprins:
"(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii."
- După alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1 1), cu următorul cuprins:
"(11) Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot
fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii."
46. Articolul 125 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege.
(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin
lege.
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
(4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare ale acesteia se
stabilesc prin lege organică.
(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe
specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara
magistraturii.
(6) Controlul judecătoresc al actelor autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ,
este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de
comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să
soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe constatate ca fiind neconstituţionale."
47. Articolul 127 se modifică astfel:
- Denumirea articolului este:
"Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie"
- Alineatul (2) al articolului 127 se modifică şi are următorul cuprins:
"(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă
în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice."
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin
interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit."
48. Articolul 130 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (2) are următorul cuprins:
"(2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti."
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) Parchetele conduc şi controlează activitatea poliţiei judiciare."
49. Articolul 132 se modifică astfel:
- Denumirea este: "Rolul şi structura"
- Cuprinsul articolului este:
" Art.132 - (1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 17 membri, constituiţi în două secţii, una
pentru judecători şi una pentru procurori. Prima secţie este compusă din 7 judecători, iar cea de-a
doua din 5 procurori. Din Consiliul Superior al Magistraturii fac parte 4 reprezentanţi ai societăţii civile,
specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală şi care
participă la lucrările din plen.
(3) Ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al
României fac parte din Consiliul Superior al Magistraturii.
(4) Magistraţii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi în adunările generale ale
judecătorilor sau ale procurorilor şi sunt validaţi de Senat. Consiliul Superior al Magistraturii îşi alege
dintre membrii săi un preşedinte, pentru un mandat de 1 an, care nu poate fi înnoit.
(5) Durata mandatului membrilor Consiliului este de 6 ani.
(6) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret.
(7) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care
participă.
(8) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi atacate la instanţele judecătoreşti."
50. Articolul 133 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, în secţii şi în plen,
în domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, fără votul ministrului justiţiei şi al
procurorului general, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică."
51. Articolul 134 se modifică astfel:
- Alineatul (1) se completează şi are următorul cuprins:
"(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă."
- Litera e) din alineatul (2) se modifică şi are următorul cuprins:
"e) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene;"
52. Articolul 135 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Proprietatea este publică sau privată.
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea
organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de
asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice."
53. Alineatul (2) al articolului 136 se completează, în final, astfel:
"(2) În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se pot recunoaşte circulaţia şi
înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene."
54. Articolul 139 se modifică astfel:
- Alineatul (1) are următorul cuprins:
"(1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În condiţiile legii organice,
litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi vor fi soluţionate de instanţele judecătoreşti."
- Alineatul (4) are următorul cuprins:
"(4) Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 9 ani, care nu poate
fi prelungit sau înnoit. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi inamovibili, potrivit legii. Ei sunt
supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători."
- După alineatul (4) se introduce un nou alineat, (5), cu următorul cuprins:
"(5) Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din
3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii."
55. După articolul 139 se introduce un nou articol, 1391, cu următorul cuprins:
- Denumirea este: "Consiliul Economic şi Social"
- Cuprinsul articolului este:
"Art.1391 - Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului în
domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare."
56. Înaintea alineatului (1) al articolului 140 se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:
"(1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei."
57. Articolul 144 se modifică astfel:
- Litera a) are următorul cuprins:
"a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;"
- După litera a) se introduce o nouă literă, a1), cu următorul cuprins:
"a1) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin
25 de senatori;"
- Litera c) are următorul cuprins:
"c) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în
faţa autorităţilor publice cu atribuţii jurisdicţionale; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi
de către Avocatul Poporului;"
- După litera c) se introduce o nouă literă, c1), cu următorul cuprins:
"c1) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;"
- După litera i) se introduce o nouă literă, j), cu următorul cuprins:
"j) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii."
58. Articolul 145 se modifică şi are următorul cuprins:
"(1) Dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice după 45 de zile
de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după
caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
(2) Tratatul sau acordul internaţional a cărui constituţionalitate a fost constatată potrivit art.144
lit.a1) nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
(3) Deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I."
59. După articolul 145 se introduce un nou titlu cu denumirea "Integrarea euroatlantică",
cuprinzând două articole:
a) Articolul 1451, cu denumirea "Integrarea în Uniunea Europeană" şi următorul cuprins:
"Art.1451 - (1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul
transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state
membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a
Camerei Deputaţilor şi Senatului cu majoritatea de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi ale
reglementărilor derivate din acestea, care au caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(3) Prevederile din alin.(1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de
revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
(4) Preşedintele României, Parlamentul şi Guvernul garantează aducerea la îndeplinire a
obligaţiilor rezultate din actul aderării şi prevederile alin.(2).
(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter
obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene."
b) Articolul 1452, cu denumirea "Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord" şi următorul
cuprins:
"Art.1452 - Prevederile articolului 145 1 se aplică, în mod corespunzător, şi în ceea ce priveşte
aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord."
60. Articolul 151 se modifică şi are următorul cuprins:
- Denumirea este: "Dispoziţii tranzitorii"
- Cuprinsul articolului este:
"Art.151 - (1) Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se
aprobă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.
(2) Instituţiile existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire rămân în funcţiune până la
constituirea celor noi.
(3) Dispoziţiile cu privire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor fi aduse la îndeplinire în cel mult
2 ani de la intrarea în vigoare a legii de revizuire.
(4) Judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie şi consilierii de conturi numiţi de Parlament
îşi continuă activitatea până la data expirării mandatului pentru care au fost numiţi. Pentru asigurarea
înnoirii Curţii de Conturi din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi aceştia
vor putea fi numiţi pentru încă un mandat de 3 sau de 6 ani.
(5) Foştii judecători ai Curţii Constituţionale care nu au exercitat funcţia pentru un mandat de 9
ani pot fi reînvestiţi pentru diferenţa de mandat."
61. Articolul 152 se modifică şi are următorul cuprins:
- Denumirea este: "Republicarea Constituţiei"
- Cuprinsul articolului este:
"Art.152 Proiectul de lege sau propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de 5 zile de la data adoptării. Constituţia, modificată
şi completată după aprobarea prin referendum, este republicată, cu reactualizarea denumirilor şi
dându-se textelor o nouă numerotare, de către Consiliul Legislativ."
Art.II - Revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării prin referendum organizat
potrivit dispoziţiilor art.147 alin.(3) din Constituţia României.»
Luând în dezbatere această propunere legislativă de revizuire a Constituţiei, la termenul din 16
aprilie 2003,

CURTEA,
examinând propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, raportul întocmit de judecătorul-raportor
desemnat de Plenul Curţii, precum şi prevederile Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauză este prevăzută în art.144 lit.a)
teza finală din Constituţie, potrivit căreia Curtea Constituţională "se pronunţă [...], din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei".
I. Cu privire la îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de iniţiativă în materia
revizuirii Constituţiei
Curtea reţine că dreptul membrilor Parlamentului de a iniţia o revizuire a Constituţiei este
reglementat de dispoziţiile art.146 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora "Revizuirea Constituţiei poate
fi iniţiată [...] de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor [...]".
Verificând îndeplinirea acestei condiţii, din examinarea listelor ce cuprind semnăturile iniţiatorilor,
se constată că propunerea legislativă a fost semnată de 233 de deputaţi şi 94 de senatori, ceea ce
reprezintă mai mult decât o pătrime din numărul membrilor Camerei Deputaţilor (345), respectiv din
numărul membrilor Senatului (140). Prin urmare, dreptul constituţional de iniţiativă în vederea revizuirii
Constituţiei a fost exercitat cu respectarea prevederilor menţionate ale Legii fundamentale. De
asemenea, Curtea constată că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei a fost prezentată
instanţei de contencios constituţional cu respectarea prevederilor art.36 alin.(3) al Legii nr.47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
II. Cu privire la conţinutul propunerii legislative de revizuire a Constituţiei
Potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, Curtea Constituţională reţine că este competentă să
examineze constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, pronunţându-se asupra
ansamblului reglementării, cu privire specială asupra respectării condiţiilor privitoare la limitele
revizuirii, prevăzute de dispoziţiile art.148 din Constituţie, şi cu privire la respectarea prevederilor
tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte. Prevederile art.148
din Legea fundamentală au următorul cuprins: "(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul
naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul
revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi
a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp
de război."
Curtea Constituţională, examinând din acest punct de vedere propunerea legislativă de revizuire
a Constituţiei, observă că prin noua reglementare se urmăreşte atingerea următoarelor finalităţi:
A. Îndeplinirea condiţiilor constituţionale pentru integrarea României în Uniunea
Europeană şi pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord
a) Curtea constată că pentru crearea cadrului constituţional necesar derulării procesului
de integrare a României în structurile euroatlantice autorii propunerii de revizuire a Constituţiei
au în vedere introducerea unor noi dispoziţii constituţionale, care să permită României să
îndeplinească criteriile impuse statelor candidate pentru integrarea euroatlantică. În acest sens
se propune introducerea art.1451 cu denumirea marginală "Integrarea în Uniunea Europeană",
şi art.1452 cu denumirea marginală "Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord".
În ceea ce priveşte textul propus la art.145 1, Curtea observă că acesta are în vedere crearea
unui cadru constituţional adecvat integrării României în Uniunea Europeană. Calitatea de membru al
acestei Uniuni presupune transferul unor atribuţii ce ţin de suveranitatea statului către Uniunea
Europeană. Crearea acestui cadru constituţional se impune cu necesitate, la momentul actual, având
în vedere obiectivele strategice ale României, obiective care se bucură de o largă susţinere populară.
De asemenea, Curtea Constituţională reţine că integrarea în Uniunea Europeană trebuie să aibă loc în
urma manifestării exprese de voinţă a statului candidat şi cu respectarea condiţiilor incluse în
acordurile de preaderare.
Dispoziţiile cuprinse la art.1451 sunt menite să stabilească regula potrivit căreia aderarea la
Uniunea Europeană se face prin lege, adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, cu o majoritate calificată de două treimi din numărul membrilor Parlamentului. De altfel,
textul referitor la aderarea prin lege este în deplină concordanţă cu dispoziţiile art.58 alin.(1) din
Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării." Curtea consideră totodată că dispoziţia de aderare prin lege are ca scop
să supună atenţiei organului reprezentativ suprem nu numai importanţa aderării la Uniunea
Europeană, dar şi răspunderea ce se răsfrânge asupra statului român, în condiţiile în care dobândeşte
calitatea de membru al Uniunii Europene. Această răspundere izvorăşte, înainte de toate, din
consecinţele pozitive sau negative ce pot decurge din procesul de aderare, unele izvorând chiar din
actul "transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare", ceea ce poate pune în discuţie problema
suveranităţii naţionale.
Cu referire la problema transferării unor atribuţii ale României către instituţiile comunitare, Curtea
Constituţională reţine că textul art.145 1 are în vedere exercitarea suverană a voinţei statului român de
a adera la tratatele constitutive ale Uniunii Europene printr-o lege, a cărei adoptare este condiţionată
de o majoritate calificată de două treimi. Actul de aderare are o dublă consecinţă, şi anume, pe de o
parte, transferarea unor atribuţii către instituţiile comunitare, iar pe de altă parte, exercitarea în comun,
cu celelalte state membre, a competenţelor prevăzute în aceste tratate. Referitor la prima consecinţă,
Curtea reţine că, prin simpla apartenenţă a unui stat la un tratat internaţional, acesta îşi diminuează
competenţele în limitele stabilite de reglementarea internaţională. Din acest prim punct de vedere,
apartenenţa României la Organizaţia Naţiunilor Unite, la Consiliul Europei, la Organizaţia Statelor
Comunităţii Europene, la Acordul Central European de Comerţ Liber etc. sau calitatea României de
parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori la alte tratate
internaţionale are semnificaţia unei restrângeri a competenţelor autorităţii statale, o relativizare a
suveranităţii naţionale. Însă această consecinţă se impune a fi corelată cu cea de-a doua consecinţă,
cea a integrării României în Uniunea Europeană. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională
reţine că actul de integrare are şi semnificaţia partajării exerciţiului acestor atribute suverane cu
celelalte state componente ale organismului internaţional. Prin urmare, Curtea Constituţională
constată că prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii Europene, acestea nu
dobândesc, prin înzestrare, o "supracompetenţă", o suveranitate proprie. În realitate, statele membre
ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de
domeniul suveranităţii naţionale. Este evident că în actuala eră a globalizării problematicii omenirii, a
evoluţiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scară planetară conceptul de suveranitate
naţională nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fără riscul unei izolări inacceptabile.
Faţă de toate acestea, Curtea reţine că, întrucât dezideratul de aderare a României la structurile
euroatlantice este legitimat de interesul ţării, suveranitatea nu poate fi contrapusă ţelului de aderare.
Curtea Constituţională urmează să examineze însă dacă dispoziţiile referitoare la aderarea la
structurile euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prin raportare la conceptele de suveranitate şi
de independenţă.
Cu privire la suveranitatea statului, ca trăsătură peremptorie a acestuia, Curtea observă că ea nu
intră sub incidenţa art.148 din Constituţie, care stabileşte limitele revizuirii Constituţiei, în schimb intră
sub această incidenţă caracterul independent al statului român. Independenţa este o dimensiune
intrinsecă a suveranităţii naţionale, chiar dacă este consacrată de sine stătător în Constituţie. În
esenţă, independenţa are în vedere dimensiunea exterioară a suveranităţii naţionale, conferind statului
deplina libertate de manifestare în relaţiile internaţionale. Sub acest aspect este evident că aderarea la
structurile euroatlantice se va face în temeiul exprimării independente a voinţei statului român, nefiind
vorba de o manifestare de voinţă impusă de o entitate exterioară României. Din acest punct de vedere
Curtea constată că introducerea celor două noi articole în Constituţie - art.145 1 şi 1452 - nu reprezintă
o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privitoare la limitele revizuirii.
Pe de altă parte, Curtea mai reţine că aderarea la Uniunea Europeană, o dată realizată, implică o
serie de consecinţe care nu s-ar putea produce fără o reglementare corespunzătoare, de rang
constituţional.
Prima dintre aceste consecinţe impune integrarea în dreptul intern a acquisului comunitar,
precum şi determinarea raportului dintre actele normative comunitare şi legea internă. Soluţia propusă
de autorii iniţiativei de revizuire are în vedere implementarea dreptului comunitar în spaţiul naţional şi
stabilirea regulii aplicării prioritare a dreptului comunitar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne,
cu respectarea prevederilor actului de aderare. Consecinţa aderării pleacă de la faptul că statele
membre ale Uniunii Europene au înţeles să situeze acquisul comunitar - tratatele constitutive ale
Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea - pe o poziţie intermediară între Constituţie şi
celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii. Curtea Constituţională
constată că această dispoziţie, cuprinsă în art.145 1, nu aduce atingere prevederilor constituţionale
privitoare la limitele revizuirii şi nici altor dispoziţii ale Legii fundamentale, fiind o aplicaţie particulară a
dispoziţiilor actualului art.11 alin.(2) din Constituţie, potrivit căruia "Tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern."
Totodată Curtea observă că, în scopul integrării în Constituţia României a acestei concepţii
europene, se impune completarea dispoziţiilor art.11 cu un nou alineat, scop în care se prevede
expres în propunerea legislativă de revizuire că, "În cazul în care un tratat la care România urmează
să devină parte conţine dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei." Pentru a i se asigura acestei prevederi constituţionale un caracter operaţional,
se propune introducerea unei alte dispoziţii, cuprinsă la art.144 lit.a 1), potrivit căreia Curtea
Constituţională "se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori".
Prevederile alin.(4) al art.145 1 stabilesc competenţa Preşedintelui României, a Parlamentului şi a
Guvernului de a garanta îndeplinirea obligaţiilor rezultate din actele de aderare şi a transpunerii în
practică a prevederilor constitutive ale Uniunii Europene şi ale reglementărilor obligatorii derivate din
acestea.
În conformitate cu dispoziţiile art.145 1 alin.(5), Guvernul transmite celor două Camere ale
Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu, înainte ca acestea să fie supuse instituţiilor
Uniunii Europene spre aprobare. Curtea Constituţională constată că această dispoziţie se integrează
în structura Legii fundamentale, fără a aduce atingere limitelor revizuirii, fiind o dispoziţie corectă şi
necesară în condiţiile în care parlamentul naţional este un partener al structurilor decizionale ale
Uniunii Europene, potenţându-se pe această cale rolul autorităţii legislative naţionale.
În ceea ce priveşte prevederile art.1452, Curtea Constituţională constată că acestea nu pot
avea conţinutul din propunerea legislativă de revizuire, deoarece între Uniunea Europeană şi
NATO există deosebiri esenţiale, care impun un tratament juridic diferit. Astfel, dacă Uniunea
Europeană este o agregare de competenţe sta-tale, de ordin economic, politic şi legislativ, în schimb
NATO este o organizaţie politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viaţa cetăţenilor
statelor părţi. Ca atare, dacă aderarea la Uniunea Europeană presupune un set de reguli specifice şi
îndeplinirea unor exigenţe de ordin constituţional, în cazul aderării la NATO toate exigenţele pot fi
satisfăcute în condiţiile obişnuite ale aderării la un tratat internaţional, cu respectarea prevederilor
art.11 şi 91 din Constituţie. De altfel, art.10 al Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington
D.C. la 4 aprilie 1949, precizează: "Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la Tratat orice alt
stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat şi să contribuie la
securitatea regiunii Atlanticului de Nord. Orice stat astfel invitat poate să devină parte la Tratat,
depunând instrumentul de aderare pe lângă guvernul Statelor Unite ale Americii. Acesta va informa pe
fiecare dintre părţi despre depunerea documentului de aderare."
De asemenea, dispoziţiile art.1451 alin.(2) sunt aplica-bile numai în cazul Uniunii Europene,
NATO neavând nici o competenţă de a emite reglementări cu caracter obligatoriu pentru cetăţenii
statelor părţi. Nici celelalte elemente ale art.1451 nu îşi găsesc aplicabilitate în cazul NATO. Singura
problemă care poate fi reţinută o constituie modalitatea de aderare la NATO, Parlamentul fiind liber să
decidă dacă aderarea se face printr-o lege adoptată cu o majoritate de două treimi, în şedinţa comună
a Camerei Deputaţilor şi Senatului, printr-o lege organică sau printr-o lege ordinară. Numai în prima
ipoteză se impune introducerea art.145 2, cu o singură trimitere la art.145 1, respectiv la aplicarea
corespunzătoare a alin.(1) al acestui articol.
b) Cu privire la consecinţele aderării la Uniunea Europeană şi la NATO Curtea
Constituţională reţine că acestea sunt numeroase şi ele se reflectă în cuprinsul iniţiativei
legislative de revizuire a altor articole ale Constituţiei.
1. Aderarea României la NATO are ca urmare schimbarea funcţiilor forţelor armate.
Această schimbare se reflectă în propunerea de modificare a dispoziţiilor alin.(1), (3) şi (5) ale art.117
din Constituţie. Prin modificarea alin.(1) se legitimează noi funcţii ale armatei, care în viitor, în
condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, contribuie la apărarea
colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.
Prevederile alin.(3) ale acestui articol urmăresc să generalizeze această funcţie la toate componentele
forţelor armate. În sfârşit, alin.(5) al aceluiaşi articol se modifică pentru a se introduce noi restricţii
privitoare la trupele străine în raport cu teritoriul român. În actuala redactare dispoziţiile acestui alineat
inter-zic trupelor străine să intre sau să treacă pe teritoriul României fără respectarea condiţiilor
stabilite de lege. Prin modificarea propusă acestor restricţii li se adaugă şi cele ce reprezintă o
completare utilă a textului constituţional, privitoare la staţionarea acestora pe teritoriul României,
respectiv la desfăşurarea de operaţiuni militare pe acest teritoriu.
2. O consecinţă importantă a modificării funcţiilor armatei are în vedere reevaluarea
atribuţiilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Curtea Constituţională reţine că, în vederea
corelării dispoziţiilor art.117 cu cele ale art.118, se propune modificarea acestuia din urmă, după cum
urmează: "Art.118. - Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile
care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi
la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de
restabilire a păcii."
3. Integrarea României în Uniunea Europeană presupune respectarea dispoziţiilor
acquisului comunitar privitoare la libera circulaţie a capitalurilor, la drepturile cetăţenilor
europeni de a investi şi de a dobândi bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţenii români. Curtea
Constituţională observă că posibilitatea realizării acestor obiective este îngrădită de dispoziţiile art.41
alin.(2) teza finală din Constituţia României, prin care se interzice cetăţenilor străini şi apatrizilor să
dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor. Pentru înlăturarea acestei interdicţii şi pentru
instituirea unor garanţii ale dreptului de proprietate privată se propune modificarea art.41. Prima
modificare vizează denumirea articolului, în sensul că, în locul denumirii "Protecţia proprietăţii private",
se propune sintagma "Dreptul de proprietate privată". Cea de-a doua modificare vizează chiar alin.(2)
al art.41. În noua redactare proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular, iar cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea
organică, precum şi prin moştenire legală. Curtea Constituţională constată că sunt înscrise în această
nouă redactare suficiente garanţii constituţionale pentru exercitarea acestui drept în conformitate cu
interesul general şi cu respectarea prevederilor acquisului comunitar. După alin.(3) al acestui articol se
introduce un nou alineat, (31), care interzice trecerea silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza
apartenenţei etnice, religioase, politice sau de altă natură a titularilor. Această dispoziţie
constituţională reprezintă o solidă garanţie a dreptului de proprietate privată, care înlătură posibilitatea
trecerii abuzive a acesteia în proprietate publică pe criterii legate de apartenenţă etnică, politică,
religioasă sau de altă natură. În sfârşit, după alin.(7) se introduce un nou alineat, (7 1). Actualul alin.(7)
are următorul cuprins: "Averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al
dobândirii se prezumă." Noul text circumstanţiază această prezumţie şi stabileşte că ea nu se aplică
"pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni".
Curtea reţine că acest mod de redactare este criticabil şi poate conduce la confuzii. Astfel, dacă
textul urmăreşte să permită confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clădit pe o sumă de
bani provenită din infracţiuni, redactarea sa este necorespunzătoare. Din actualul mod de redactare a
alin.(71) rezultă că se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii,
prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracţiuni.
În această materie Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.85 din 3 septembrie 1996,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.211 din 6 septembrie 1996, prilej cu care a
statuat că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei
persoane este indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii. De aceea, înlăturarea acestei
prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate,
ceea ce este contrar dispoziţiilor art.148 alin.(2) din Constituţie. Ca atare, obiectivul urmărit pe
această cale este neconstituţional.
4. Pentru a se da expresie unor exigenţe ale acquisului comunitar, legate de lupta
împotriva terorismului, infracţionalităţii transnaţionale, a crimei organizate, traficului de droguri
şi de fiinţe umane este necesară circumstanţierea interdicţiei constituţionale privitoare la
extrădarea cetăţenilor români. În acest sens se propune modificarea art.19 alin.(1), care va avea
următorul cuprins: "(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţenii
români pot fi extrădaţi în baza tratatelor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi
pe bază de reciprocitate."
Curtea Constituţională observă că această nouă redactare a art.19 alin.(1) din Constituţie, la
prima vedere, este antinomică: în prima teză se afirmă dreptul cetăţeanului român de a nu putea fi
extrădat sau expulzat. În schimb, în teza a doua se afirmă contrariul, că cetăţenii români pot fi
extrădaţi pe baza tratatelor internaţionale la care România este parte şi pe bază de
reciprocitate, ceea ce reflectă un defect de redactare.
5. Cetăţenii Uniunii Europene au dreptul ca, în condiţiile îndeplinirii unor cerinţe legale, să
participe la alegerea autorităţilor publice locale şi a Parlamentului European.
Curtea Constituţională reţine că, în perspectiva integrării europene, se impune recunoaşterea
drepturilor cetăţenilor europeni, rezidenţi în România, de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administraţiei publice locale şi în Parlamentul European, în condiţiile ce vor fi stabilite de lege. Ca
atare, în propunerea legislativă este prevăzută completarea Constituţiei cu un nou articol, 120 1, cu
următorul cuprins:
"Art.1201 - În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii, care
îndeplinesc cerinţele legii, au dreptul de a alege şi de a fi aleşi pentru constituirea autorităţilor
administraţiei publice locale şi pentru Parlamentul European."
Din modul de redactare a acestui nou articol rezultă că cetăţenii Uniunii Europene pot ocupa
inclusiv funcţia de primar sau de viceprimar, cu toate că Directiva 94/80CE permite statelor membre
să rezerve aceste funcţii numai cetăţenilor săi. O asemenea rezervă este valabilă şi pentru consilierii
locali, mai ales atunci când aceştia exercită atribuţii care sunt aparţinătoare statului. Curtea
Constituţională reţine că aceste condiţii de eligibilitate, incompatibilităţile care trebuie să existe între
aceste funcţii şi cele ocupate în statul naţional şi altele de această natură ar trebui avute în vedere de
legiuitorul constituant pentru a fi cuprinse în legea electorală.
În concluzie, Curtea Constituţională consideră că obiectivul urmărit de autorii propunerii
legislative de a modifica şi completa Constituţia României, în vederea armonizării dispoziţiilor sale cu
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi cu reglementări obligatorii derivate din
acestea, reprezintă un demers politic şi juridic necesar, care ţine seama, în parte, de exigenţele
prevăzute de art.148 din Constituţie şi de necesitatea corelării noilor dispoziţii constituţionale cu
celelalte texte ale Legii fundamentale. Totodată Curtea apreciază că introducerea acestor noi
reglementări în Constituţia României, în momentul actual, în vederea unei viitoare integrări în Uniunea
Europeană, reprezintă o soluţie de la care nu se poate abdica, deoarece integrarea în structurile
euroatlantice nu se poate realiza în afara unor temeiuri constituţionale preexistente.
B. Cu privire la lărgirea garanţiilor instituţionale şi constituţionale ale drepturilor şi
libertăţilor fundamentale
Curtea Constituţională reţine că realizarea acestui obiectiv de către România este determinată de
evoluţia democraţiei constituţionale, de necesitatea corelării dispoziţiilor Legii fundamentale privitoare
la drepturile şi libertăţile fundamentale cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale şi, mai ales, cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în
această materie.
Pentru a răspunde unui asemenea obiectiv, prin iniţiativa de revizuire s-au propus soluţii care să
permită sporirea garanţiilor instituţionale, pe de o parte, iar pe de altă parte, introducerea unor noi
drepturi şi obligaţii şi reconfigurarea celor existente.
B1. Sporirea garanţiilor instituţionale
a) Sporirea atribuţiilor Curţii Constituţionale
Preconizatele prevederi ale noului alin.(1) al art.140 atribuie Curţii Constituţionale atributul de
garant al supremaţiei Constituţiei. În ceea ce priveşte sporirea propriu-zisă a atribuţiilor Curţii
Constituţionale, iniţiativa de revizuire conţine dispoziţii care tind să extindă posibilitatea de sesizare a
Curţii Constituţionale, în condiţiile prevăzute la art.144 lit.a), la Avocatul Poporului, care, ţinând seama
de natura sesizărilor ce îi sunt adresate, să poată interveni în procesul legislativ prin intermediul Curţii
Constituţionale, în scopul apărării drepturilor şi intereselor celor care i-au adresat plângeri, sesizări ori
reclamaţii. Totodată, după lit.a) a art.144 se introduce o nouă literă, a 1), în virtutea căreia Curtea
Constituţională urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50
de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Se constată că această nouă atribuţie a Curţii
Constituţionale este impusă de necesitatea corelării prevederilor art.145 1, privitoare la preeminenţa
dreptului comunitar în raport cu dreptul intern, cu cele ale art.11 alin.(3) din Constituţie, în virtutea
cărora, "în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei".
Tratatele internaţionale sunt, în principiu, un domeniu adecvat pentru procedura de control a
Curţii Constituţionale. Este, de asemenea, rezonabil ca procedura constituţionalităţii tratatelor să fie
clarificată înainte de intrarea lor în vigoare, prin procedurile specifice ale unui control a priori.
Prin propunerea legislativă de revizuire se propune modificarea dispoziţiilor cuprinse la lit.c) a
art.144, în sensul că pe viitor Curtea Constituţională urmează să hotărască asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa autorităţilor publice cu atribuţii
jurisdicţionale.
Curtea reţine că modificarea propusă este imprecisă, întrucât este utilizată o noţiune inadecvată,
şi anume aceea de autorităţi publice cu atribuţii jurisdicţionale, noţiune care nu este de natură să
determine cu certitudine dacă sfera sa de cuprindere include numai jurisdicţiile administrative sau şi
alte jurisdicţii. În această ultimă categorie intră şi Curtea Constituţională, ceea ce face ca ridicarea
unei excepţii de neconstituţionalitate să se poată face nemijlocit în faţa sa, ceea ce contravine
spiritului Constituţiei României. Curtea constată totodată că intenţia autorilor iniţiativei de revizuire de
a lărgi sfera subiecţilor care pot sesiza Curtea Constituţională este, de asemenea, imprecisă. În
condiţiile în care, în prezent, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor
judecătoreşti, introducerea oricărei activităţi jurisdicţionale în domeniul de competenţă al Curţii
Constituţionale este o măsură excesivă şi imposibil de realizat, în condiţiile în care comisii de
pensii, de disciplină etc. exercită atribuţii jurisdicţionale. Curtea Constituţională este chemată să se
pronunţe în materia constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, la cererea părţilor aflate într-un proces, şi
nu în afara acestuia, fapt pentru care este necesară conservarea actualei reglementări a art.144 lit.c).
Cu privire la ipoteza cuprinsă în aceeaşi dispoziţie referitoare la posibilitatea Avocatului Poporului
de a ridica excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta nu conţine o soluţie
judicioasă cu vocaţie de normă juridică de rang constituţional, întrucât faptul ridicării excepţiei de către
Avocatul Poporului în beneficiul unei persoane nu poate avea semnificaţia unei veritabile garanţii sau
a unei măsuri de protecţie a cetăţeanului, atâta vreme cât acea persoană, având capacitatea
procesuală şi fiind animată de un interes legitim, îşi poate exercita personal dreptul procesual de
ridicare a excepţiei în faţa instanţei de judecată. În plus, Curtea Constituţională reţine că Avocatul
Poporului nici nu ar putea invoca o poziţie procesuală care să îi legitimeze participarea sa la un proces
în faţa instanţelor de judecată. Atâta timp cât cetăţenilor le sunt garantate dreptul de acces liber la
justiţie, precum şi dreptul la apărare, înseamnă că, în sfera judiciară, ei se pot apăra împotriva aplicării
unor dispoziţii legale neconstituţionale. De aceea, Avocatul Poporului ar fi învestit cu o atribuţie pe cât
de excesivă, pe atât de lipsită de consistenţă, aceea de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate, în
afara unui proces, în numele justiţiabilului. De altfel, instituţia ombudsman-ului la nivel european
este concepută ca o autoritate publică ale cărei atribuţii vizează raporturile persoanelor cu
administraţia publică şi nu cu instanţele judecătoreşti. Ca urmare, această atribuţie se impune
să fie eliminată din rândul dispoziţiilor constituţionale.
Cu privire la textul cuprins la lit.c 1) se observă că acesta prevede atribuţia Curţii Constituţionale
de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. O asemenea atribuţie este întâlnită şi în
reglementarea constituţională din alte state (spre exemplu art.189 din Constituţia Poloniei sau art.160
din Constituţia Sloveniei).
Este vorba de conflictele de autoritate (sau litigiile organice). Într-un atare caz Curtea
Constituţională soluţionează sau aplanează litigii constituţionale între autorităţi. Aceste litigii pot privi
conflicte între două sau mai multe autorităţi constituţionale cu privire la conţinutul ori întinderea
atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor
posibile blocaje instituţionale. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte
politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituţionale, respectiv de
conflictele pozitive sau negative de competenţă.
Propunerea legislativă de revizuire a prevăzut, de asemenea, la lit.j) că printr-o lege organică
Curtea Constituţională poate dobândi şi alte atribuţii, lucru interzis de actuala reglementare
constituţională. Curtea constată că această propunere urmează să fie eliminată pentru a se păstra
neutralitatea politică a acestei autorităţi publice şi pentru a se da curs voinţei puterii
constituante originare.
Un alt element de noutate, menit să consolideze autoritatea deciziilor Curţii Constituţionale, îl
constituie propunerea de modificare a art.145. Noile dispoziţii ale art.145 alin.(3) accentuează
caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii, ceea ce înseamnă că efectele deciziilor sunt
opozabile erga omnes, adică ele privesc în egală măsură autorităţile publice, persoanele juridice de
drept public sau privat, precum şi orice altă persoană care se poate afla sub incidenţa acestora.
Totodată propunerea legislativă stabileşte un termen de 45 de zile, la împlinirea căruia decizia
Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege sau dintr-o
ordonanţă începe să producă efecte juridice, interval în care Guvernul şi Parlamentul pot să pună de
acord dispoziţiile declarate neconstituţionale de către Curte cu prevederile Constituţiei. Din modul de
formulare a acestei dispoziţii constituţionale Curtea constată că în toate cazurile deciziile Curţii
Constituţionale produc efecte juridice la 45 de zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României,
Partea I. Curtea constată că o asemenea prevedere este aplicabilă doar pentru situaţiile reglementate
de art.144 lit.a), b) şi c), fiind exceptate de la această regulă deciziile prevăzute la art.144 lit.a 1).
De asemenea, ca urmare a modificării art.11 al Legii fundamentale, în virtutea căruia ratificarea
unui tratat internaţional care conţine dispoziţii contrare Constituţiei nu se poate face decât după
revizuirea Constituţiei, pe baza deciziei Curţii Constituţionale, este necesar să se evite dublul control
de constituţionalitate asupra aceleiaşi prevederi şi, în acest sens, art.145 alin.(2) prevede că "Tratatul
sau acordul internaţional a cărui constituţionalitate a fost constatată potrivit art.144 lit.a 1) nu poate face
obiectul unei excepţiei de neconstituţionalitate".
Pentru a se da o efectivă aplicabilitate dispoziţiilor art.145 din Constituţie, Curtea consideră că
este necesar să se restructureze acest articol prin inversarea ordinei alineatelor. Astfel, alin.(3) ar
urma să devină alin.(1), deoarece acesta reprezintă principiul general în această materie. Ca
atare, prevederile preconizate a fi introduse la actualul alin.(1) nu pot fi decât o consecinţă
derogatorie de la dispoziţiile referitoare la efectele deciziilor prevăzute în alin.(3), care ar urma
să devină alin.(1). De asemenea, se impune corelarea datei de la care decizia Curţii
Constituţionale produce efecte juridice cu dispoziţiile privitoare la intrarea în vigoare a legii,
precizându-se că este vorba de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I.
b) Garantarea independenţei judecătorului şi sporirea rolului justiţiei
1. În această materie propunerea legislativă de revizuire vizează, în primul rând, domeniul
instanţelor judecătoreşti, completarea art.23 din Constituţie, prin introducerea unui nou alineat
(11) cu următorul cuprins: "Justiţia este unică şi egală pentru toţi". Această nouă prevedere
constituţională este concordantă cu prevederile art.16 alin.(2), în virtutea cărora "Nimeni nu este mai
presus de lege", şi cu dispoziţiile art.1 alin.(3), potrivit cărora România este stat de drept, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
Curtea observă că în vederea armonizării legislaţiei României cu acquisul comunitar propunerea
legislativă prezintă un interes deosebit sub aspectul înlăturării dezbaterilor contradictorii asupra
aplicării directe în legislaţia României a prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Pentru realizarea acestui obiectiv iniţiatorii propun introducerea unor noi
alineate (3) şi (4) la art.21 din Constituţie, care au următorul cuprins:
"(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative dacă legea nu prevede altfel."
Se constată că dispoziţiile propuse a fi introduse la alin.(3) au rolul de a întări liberul acces la
justiţie, garantând dreptul la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil, exigenţe
prevăzute de art.6 alin.(1) al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. În ceea ce priveşte dispoziţiile alin.(4), în virtutea cărora jurisdicţiile administrative sunt
facultative, dacă legea nu prevede altfel, Curtea consideră că acestea nu au nici o relevanţă
constituţională. Astfel, din moment ce legiuitorul nu a prevăzut obligativitatea unei proceduri
administrative jurisdicţionale, nu se poate ridica problema interzicerii liberului acces la justiţie, iar dacă
a prevăzut o asemenea procedură şi ea este obligatorie, textul constituţional este inutil. Ca atare,
textul nu este necesar pentru că nu îşi găseşte aplicare în practică şi urmează să fie eliminat. În
plus, se observă că accesul liber la justiţie, potrivit art.21, nu poate fi condiţionat de o
jurisdicţie administrativă facultativă sau chiar obligatorie, sens în care Curtea Constituţională
s-a pronunţat prin mai multe decizii.
2. În materia autorităţii judecătoreşti, mutaţii fundamentale urmează să se producă şi în
ceea ce priveşte Consiliul Superior al Magistraturii. Elementul esenţial care defineşte noua
reglementare se referă la garantarea independenţei acestei autorităţi publice prin limitarea intervenţiei
reprezentanţilor Ministerului Justiţiei în propria activitate.
Pentru realizarea acestor obiective dispoziţiile art.132 alin.(1) propun instituirea funcţiei
Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei.
De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii urmează a fi alcătuit din 17 membri, constituiţi
în două secţii, una pentru judecători (7 membri) şi una pentru procurori (5 membri). Plenul Consiliului
Superior al Magistraturii este completat cu 4 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul
dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală. De asemenea, fac parte din
Consiliul Superior al Magistraturii: ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
procurorul general al României.
Din această enumerare stabilită de viitorul art.132 alin.(2) Curtea constată că de fapt Consiliul
Superior al Magistraturii este compus nu din 17 membri, ci din 19 membri (7 judecători, 5
procurori, 4 reprezentanţi ai societăţii civile, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al României). Textul propus are în vedere apartenenţa
procurorului general la secţia procurorilor, iar a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la secţia
judecătorilor, fără să facă deosebirea dintre membrii de drept şi membrii desemnaţi. Totodată textul
art.132 alin.(1) stabileşte expres că alcătuirea Consiliului Superior al Magistraturii este limitată la 17
membri, fără a face vreo repartizare pe secţii a membrilor societăţii civile şi a celorlalţi trei
reprezentanţi ai autorităţilor publice. Chiar dacă se acceptă că procurorul general şi preşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fac parte din secţii, nu se poate trece peste faptul că ministrul justiţiei
este exclus din numărul de 17. Dar şi în cazul în care ministrul justiţiei ar urma şi el să fie inclus în
numărul judecătorilor, se ridică dificultatea validării sale de către Senat, în condiţiile în care el este
membru al Guvernului, a cărui învestire ţine de competenţa şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului. Nici eventualele susţineri privitoare la desemnarea procurorului general sau a
preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în alegeri generale ale judecătorilor nu sunt de natură
să elimine antinomiile ce se pot naşte în urma desfăşurării unor astfel de proceduri. Curtea constată
că numărul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 19, urmând ca legiuitorul
constituant să reglementeze expres distincţia dintre membrii aleşi şi membrii de drept.
Rămâne, de asemenea, de precizat cine îi validează pe reprezentanţii societăţii civile.
Textul propus la alin.(4) al art.132 prevede că titularizarea magistraţilor în Consiliul Superior al
Magistraturii se face pentru o perioadă de 6 ani, prin alegeri în adunări generale ale judecătorilor sau
ale procurorilor, rezultatele alegerilor urmând a fi validate de Senat. La rândul său, Consiliul îşi alege
dintre membrii săi un preşedinte, pentru un mandat de 1 an, care nu poate fi reînnoit.
Curtea Constituţională reţine că această ultimă dispoziţie a art.132 alin.(4) este insuficient
elaborată din punctul de vedere al separaţiei puterilor în stat şi al asigurării autonomiei de
funcţionare a acestei autorităţi publice. Astfel, din textul care stabileşte că preşedintele Consiliului
Superior al Magistraturii este ales dintre membrii săi nu trebuie să se înţeleagă că acesta ar putea fi
ministrul justiţiei, procurorul general sau preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceste
autorităţi publice participă la şedinţele Consiliului cu o anumită încărcătură de autoritate, pe care le-
o conferă funcţia pe care o exercită. De aceea, Curtea Constituţională reţine că funcţia de
preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi deţinută decât de către un
magistrat ales sau un reprezentant al societăţii civile. Ca atare ar trebui instituită o
incompatibilitate între funcţiile de ministru al justiţiei, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi procuror general al României şi funcţia de preşedinte al Consiliului Superior al
Magistraturii. Este de reţinut şi faptul că sintagma "procuror general al României" nu este
conţinută în Constituţie.
Referitor la textul propus la alin.(7) al art.132, Curtea observă că acesta conţine o altă dispoziţie
care concură la ridicarea Consiliului Superior al Magistraturii la rangul unei instituţii apte să asigure
independenţa justiţiei, şi anume cea privitoare la dreptul Preşedintelui României de a prezida lucrările
Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Curtea reţine că această atribuţie este o
consecinţă firească a faptului că Preşedintele României este cel care, în temeiul art.124, numeşte
judecătorii şi procurorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor stagiari
[art.133 alin.(1)].
Curtea constată că, în virtutea art.132 alin.(5), (6) şi (8), durata mandatului membrilor Consiliului
Superior al Magistraturii este de 6 ani, hotărârile sale se iau prin vot secret şi nu pot fi atacate la
instanţele judecătoreşti. Această ultimă dispoziţie se află într-un raport antinomic cu prevederile
art.21 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora "Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime". Mai mult, într-un stat de drept
neasigurarea accesului liber la instanţele judecătoreşti este inacceptabilă. Ca atare,
interzicerea recursului la justiţie, cu privire la astfel de hotărâri, este contrară principiului
stabilit de art.6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
în virtutea căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, un asemenea proces fiind
exclus în afara unei instanţe care să garanteze efectiv independenţa judecătorului.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, în secţii şi în plen, în
domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, fără votul ministrului justiţiei şi al
procurorului general, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Această dispoziţie
constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această
"instanţă" extrajudiciară, fără încălcarea prevederilor art.6 al Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
B 2. Introducerea unor noi drepturi şi obligaţii, precum şi reconfigurarea celor existente
1. Curtea constată că această dimensiune a revizuirii Constituţiei îşi găseşte o reflectare
corespunzătoare în introducerea art.461 în cuprinsul Legii fundamentale, cu următorul cuprins:
"Art.461. - Statul şi autorităţile publice sunt obligate să ia măsuri pentru ocrotirea şi refacerea mediului
înconjurător, precum şi pentru menţinerea echilibrului ecologic."
Se observă că transferul acestei reguli, din rândul dispoziţiilor constituţionale ale art.134 alin.(2)
lit.e), la capitolul privitor la drepturile şi libertăţile fundamentale este contrar logicii sistematizării
materialului normativ. Pentru asigurarea realizării scopului propunerii legislative, Curtea consideră că
este necesar să se insereze la capitolul II al titlului II din Constituţie dreptul omului la un mediu
sănătos, cu obligaţia corelativă a tuturor de a contribui la ocrotirea şi refacerea mediului înconjurător,
pe această cale legitimându-se acţiunea legiuitorului de a stabili sancţiuni pentru poluarea mediului
înconjurător.
2. Modificarea art.32 alin.(5) al Constituţiei vizează o transformare formală a textului actual
al reglementării constituţionale. Actualul art.32 alin.(5) prevede că instituţiile de învăţământ, inclusiv
cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Noua reglementare are în
vedere următoarea redactare a textului constituţional: "(5) Învăţământul de toate gradele se
desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii."
Această nouă redactare a dispoziţiilor art.32 alin.(5) nu este de natură să aducă vreo modificare
în actuala ordine constituţională privitoare la învăţământ. Astfel, învăţământul poate fi de stat sau
particular, instituindu-se pe această cale o dihotomie specifică celor mai profunde construcţii juridice.
Introducerea unui nou criteriu, cel confesional, nu ţine seama de logica dihotomiei, adăugând unui
criteriu logic o nouă determinare, inadmisibilă prin faptul că ea se regăseşte în cele două, definite la
ora actuală de Constituţie. Astfel, învăţământul confesional nu este exclus din învăţământul privat şi
nici din cel de stat. Există deci un învăţământ confesional atât privat, cât şi public, ceea ce nu justifică
modificarea, sub acest aspect, a Legii fundamentale. Curtea consideră că norma examinată devine
coerentă dacă se introduce în textul supus revizuirii perechea logică a învăţământului confesional,
respectiv laic. Astfel, noul text constituţional ar urma să prevadă că învăţământul de toate gradele
poate fi laic sau religios şi se desfăşoară în unităţi de stat ori particulare, în condiţiile legii.
C. Optimizarea procesului decizional al autorităţilor publice
Examinând propunerea legislativă, se reţine dezideratul eliminării unor carenţe constatate în
funcţionarea autorităţilor publice prin oferirea unor soluţii menite să contribuie la ridicarea lor la
standardele democratice în această materie, după cum urmează:
a) Raţionalizarea activităţii parlamentare se preconizează a fi efectuată prin modificarea
art.62, art.67 alin.(1), art.69, art.72 alin.(3), art.73, art.73 1, art.78 şi prin abrogarea art.70, ale cărui
prevederi se preiau la art.69 alin.(1), art.71, ale cărui dispoziţii sunt preluate la art.72 alin.(3) lit.e),
art.75 şi 76.
Aceste modificări urmăresc să realizeze o mai bună delimitare a atribuţiilor celor două Camere
ale Parlamentului, să redefinească statutul deputaţilor şi senatorilor şi elementele constituţionale ale
procedurii legislative.
Curtea Constituţională observă că prin modificarea art.62 se urmăreşte stabilirea principiului în
virtutea căruia cele două Camere lucrează în şedinţe separate. Excepţia de la această regulă o
constituie şedinţele comune, a căror competenţă este strict determinată de Legea fundamentală. În
acest sens, propunerea legislativă are în vedere introducerea unor noi competenţe pe ordinea de zi a
şedinţelor comune ale Camerelor, prin modificarea lit.f), g) şi h) ale alin.(2) al art.62 din Constituţie şi
introducerea unor noi litere, i) şi j). Pe această cale, în şedinţele comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului urmează să fie aprobate şi următoarele materii: strategia naţională de apărare a ţării,
numirea directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii,
numirea Avocatului Poporului, stabilirea statutului deputaţilor şi senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a
celorlalte drepturi ale acestora, îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei, legilor organice sau
regulamentului, se exercită în şedinţă comună.
Curtea constată că, în principiu, stabilirea competenţei Camerelor parlamentare, în şedinţe
comune sau în şedinţe separate, nu ridică probleme de constituţionalitate.
Dar se observă că stabilirea unor asemenea atribuţii prin lege organică sau prin
regulamente este contrară prevederilor art.61 alin.(1) din Constituţie, care nu este propus să fie
modificat şi care stabileşte că "Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin
regulament propriu". Această dispoziţie dă expresie autonomiei regulamentare a fiecărei Camere, de
unde rezultă consecinţa că, în afara unei reglementări constituţionale a atribuţiilor comune ale celor
două Camere, acestea nu pot fi departajate prin lege organică sau prin regulamentul şedinţelor
comune, fără a pune în pericol funcţionarea Parlamentului bicameral. S-ar putea lua astfel atribuţii ale
uneia dintre Camere, în afara unei prevederi constituţionale, pentru a fi transferate şedinţelor comune,
ceea ce constituie o încălcare a Legii fundamentale.
În ceea ce priveşte stabilirea prin Constituţie a atribuţiilor ce se exercită în şedinţă comună,
Curtea Constituţională nu poate avea vreo obiecţie atâta vreme cât acest lucru reprezintă un atribut
exclusiv al puterii constituante derivate. Curtea reţine totuşi că modificarea art.62 alin.(2) lit.j)
reprezintă o contrazicere a prevederilor art.62 alin.(1), care instituie regula şedinţelor separate ale
celor două Camere. În consecinţă, stabilirea unor competenţe pentru şedinţele comune ale
Parlamentului, prin lege organică, reprezintă o negare a acestor prevederi constituţionale şi o
antinomie juridică, greu de soluţionat în practică.
Dacă, în temeiul dispoziţiilor constituţionale în vigoare, Guvernul poate să opteze pentru
sesizarea oricărei Camere a Parlamentului cu un proiect de lege, în viitor această posibilitate este
restrânsă la anumite domenii, stabilite de art.73 1, pentru fiecare Cameră. Partajarea acestor
competenţe este valabilă şi în cazul propunerilor legislative, stabilindu-se anumite materii în care o
Cameră poate fi sesizată pentru adoptarea acestora în prima lectură. Astfel, pentru departajarea
atribuţiilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, art.73 1, în opinia autorilor propunerii legislative, stabileşte
că anumite propuneri legislative şi proiecte de lege se supun obligatoriu spre dezbatere Camerei
Deputaţilor, iar altele Senatului. Şi această opţiune a puterii constituante derivate este absolută, şi ea
nu poate fi supusă cenzurii Curţii Constituţionale.
Curtea observă că în noua redactare a dispoziţiilor constituţionale privitoare la competenţa
legislativă a Camerelor nu se elimină principiul bicameralismului, dar se simplifică rigorile sale, în
sensul că un proiect de lege adoptat de o Cameră se transmite celeilalte spre o examinare definitivă.
Noutatea care apare rezidă în faptul că prima Cameră sesizată este privită doar ca o cameră care
preexaminează proiectul de lege înaintea votului decisiv al celei de-a doua Camere. Este o formulă
raţionalizată a adoptării legii în sistemul bicameral prin votul decisiv al Camerei politice sau inferioare
a Parlamentului. Nici această opţiune nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională în condiţiile în
care cele două Camere au poziţii egale şi aceeaşi legitimitate. Cu toate acestea, Curtea remarcă
faptul că prin departajarea competenţelor de examinare a proiectelor de lege între cele două Camere
se poate ajunge la un conflict de competenţă. Pe parcursul examinării proiectului de lege propus de
Guvern opoziţia parlamentară a Camerei Deputaţilor constată că el ţine de competenţa primară a
Senatului. Sau, în cursul aceleiaşi proceduri parlamentare, un proiect de lege ordinară este
transformat în lege organică, iar examinarea acestuia ţine de competenţa celeilalte Camere. Pe acest
fond se pot naşte blocaje legislative şi, pentru evitarea acestora, Curtea Constituţională
recomandă să se introducă la art.73 1 un nou alineat care să prevadă posibilitatea desesizării
Camerei învestite în pofida Constituţiei şi trimiterea proiectului de lege la cealaltă Cameră.
Procedeul dezînvestirii este profitabil Camerei respective, deoarece, pe această cale, ea devine
Camera care are ultimul cuvânt în examinarea proiectului de lege sau a propunerii legislative.
Prin această modalitate de lucru, a distribuirii unor competenţe exclusive unei Camere, se poate
însă nega, în fapt, orice contribuţie a primei Camere, fenomen ce poate prezenta anumite riscuri
politice, mai ales în cazul în care Senatul şi Camera Deputaţilor au configuraţii politice diferite.
Avantajul pe care îl prezintă noua competenţă a Camerelor rezidă în eliminarea procedurii de mediere
şi a dezbaterii în plenul celor două Camere a textelor rămase în divergenţă, ca urmare a eşuării
medierii ori a neaprobării raportului comisiei de mediere într-o Cameră sau în ambele Camere.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea observă că utilizarea formulei "primă lectură" pentru
sesizarea unei Camere şi a celei de "a doua lectură" pentru trimiterea proiectului de lege de la
o Cameră la alta este improprie limbajului dreptului parlamentar. Utilizarea primei, a celei de-a
doua sau chiar a celei de-a treia lecturi (de exemplu: cazul Parlamentului danez) este proprie
dezbaterii într-o singură Cameră. Chiar într-un parlament bicameral fiecare Cameră poate avea una,
două sau mai multe lecturi. În schimb, examinarea în cascadă a proiectelor de lege într-o Cameră, în
primă lectură, iar în cealaltă Cameră, în a doua lectură, transformă Parlamentul bicameral într-unul
unicameral.
Cu privire la propunerile referitoare la art.114, Curtea remarcă faptul că restricţia privitoare la
reglementarea prin ordonanţe de urgenţă a drepturilor electorale ale cetăţenilor este necorelată cu
celelalte prevederi constituţionale care dau dreptul cetăţenilor europeni, rezidenţi în România, să
participe la alegerile locale şi la cele pentru Parlamentul European. Curtea consideră că nu se justifică
o asemenea discriminare, propunând, în consecinţă, eliminarea sintagmei "ale cetăţenilor" după
"drepturile electorale" din redactarea alin.(4 1) al art.114. Nu mai puţin important este faptul că
referirea expresă la drepturile electorale este redundantă, deoarece acestea fac parte din drepturile
prevăzute de Constituţie, domeniu exclus deja de la reglementarea prin ordonanţe de urgenţă.
b) Reconfigurarea unor dispoziţii constituţionale privitoare la Preşedintele României
Curtea Constituţională, reţinând că atribuţiile Preşedintelui României sporesc, potrivit
preconizatelor prevederi ale art.132 alin.(7), constată că se impune corelarea acestora cu prevederile
actualului art.94, care au denumirea "Alte atribuţii", prin introducerea unui nou alineat care să prevadă
atribuţia Preşedintelui României de a prezida şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii la care
participă, după modelul instituit deja în art.87 al Constituţiei. Această corelare se impune, întrucât
atribuţiile autorităţilor constituţionale trebuie structurate în corpul Legii fundamentale, în mod expres, în
capitolul sau în secţiunea care grupează competenţele acelei autorităţi.
c) Statutul administraţiei publice locale
Curtea Constituţională observă că prin textul propus la alin.(1) şi (2) ale art.119 din Constituţie se
introduce un nou concept, acela al desconcentrării, prin înlocuirea conceptului de descentralizare
utilizat de legiuitorul constituant în 1991. Acest text se impune să fie modificat, în primul rând, din
motive ce ţin de dreptul public, având în vedere că preconizatul concept tinde să înlocuiască, în mod
absolut şi eronat, pe cel de descentralizare a serviciilor publice. Pentru a se da o reglementare în
acord cu principiile administraţiei publice, se impune, cu necesitate, să se observe că în unităţile
administrativ-teritoriale coexistă servicii publice ale statului cu autorităţi ale administraţiei publice
locale. În primul caz legitimarea serviciilor publice statale existente în unităţile administrativ-teritoriale
este supusă principiului desconcentrării, iar în cel de-al doilea caz este vorba de descentralizare
administrativă, care are la bază acordarea, prin lege, a unor competenţe proprii colectivităţilor
teritoriale, a căror exercitare este conferită, în cazul examinat, consiliilor locale şi primarilor. Aşa fiind,
includerea exclusivă în Constituţie a principiului desconcentrării administrative elimină posibilitatea
coexistenţei sale cu principiul descentralizării, care vizează nu doar autorităţile administraţiei publice
locale, ci şi serviciile publice. În aceste condiţii, Curtea Constituţională apreciază că redactarea
art.119 urmează să sufere o modificare, în sensul supunerii administraţiei publice din unităţile
administrativ-teritoriale atât principiului desconcentrării, cât şi celui al descentralizării
administraţiei publice, una dintre formele de manifestare a acestui principiu fiind autonomia
locală.
Printr-o astfel de modificare se reinstaurează conceptele fireşti în organizarea administraţiei
publice locale. Pe cale de consecinţă, înlocuirea termenului de desconcentrare cu cel de
descentralizare se impune şi în cuprinsul art.122 alin.(2) din Constituţie.
Potrivit art.6 alin.(2) din Constituţie măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea,
dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie
conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.
În situaţia în care într-o unitate administrativ-teritorială persoanele aparţinând unei minorităţi
naţionale au o pondere semnificativă, se poate crea un dezechilibru între aceştia şi cetăţenii de etnie
română din respectiva unitate administrativ-teritorială sau membrii altui grup etnic care nu mai au
posibilitatea de a fi aleşi în consiliile locale, ceea ce creează o discriminare, în sensul art.6 alin.(2) din
Constituţie, al art.7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, al art.14 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi al altor reglementări internaţionale
care interzic discriminarea. Pentru eliminarea acestui posibil dezechilibru textul constituţional ar urma
să prevadă că persoanele aparţinând unui grup etnic minoritar într-o unitate administrativ-teritorială au
dreptul de a fi reprezentate în consiliul local. În felul acesta cetăţenii români de naţionalitate română
sau de altă naţionalitate din unităţile administrativ-teritoriale în care sunt minoritari ar avea posibilitatea
de a accede la funcţii publice la nivel local şi de a-şi păstra identitatea etnică.
d) Modificarea dispoziţiilor constituţionale privitoare la Avocatul Poporului. Prin iniţiativa
legislativă se propune completarea art.55 alin.(1) al Constituţiei, în sensul admiterii specializării
adjuncţilor Avocatului Poporului pe domenii de activitate. În acest sens se propune adăugarea
următoarei teze: "Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate."
Curtea Constituţională consideră că o asemenea dispoziţie nu este de ordin constituţional,
ea putând fi adoptată prin modificarea legii organice a instituţiei Avocatul Poporului. În acest
sens se apreciază că este vorba de o specializare ratione materiae a funcţiilor instituţiei ca
atare, care nu afectează posibilităţile actuale de distribuire a competenţelor între adjuncţi, pe
de o parte, şi între aceştia şi Avocatul Poporului, pe de altă parte.
D. Modificarea altor dispoziţii constituţionale
În afara obiectivelor enumerate mai sus Curtea Constituţională consideră că există şi o serie de
alte modificări propuse de autorii propunerii legislative, care nu se încadrează în finalităţile prevăzute
la pct.A, B şi C, dar care răspund altor comandamente de racordare a prevederilor Legii fundamentale
la exigenţele practicii internaţionale a României ori la unele cerinţe de tehnică legislativă.
a) În această sferă a modificărilor propuse a fi aduse Constituţiei se situează modificarea
şi completarea art.134 din Constituţie, privitor la economia naţională.
Propunerea legislativă de revizuire are în vedere, printre altele, modificarea lit.e) a alin.(2), în
sensul eliminării textului actual referitor la "refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic" - text preluat printr-o formă modificată la art.46 1 sub denumirea
"Ocrotirea mediului înconjurător". Curtea constată că, în condiţiile în care la art.461 se va introduce
dreptul la un mediu sănătos, este dezirabilă menţinerea lit.e) a alin.(2) la art.135, aici fiind
sediul de reglementare a obligaţiilor statului.
b) Curtea Constituţională observă că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei are
în vedere şi modificarea art.151 al Legii fundamentale, prin introducerea unor dispoziţii
tranzitorii care să asigure continuarea mandatelor de către actualii judecători ai Curţii de
Conturi, precum şi reînvestirea unor foşti judecători ai Curţii Constituţionale.
Textele propuse au următorul cuprins: alin.4 "[...] Pentru asigurarea înnoirii Curţii de Conturi din 3
în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi aceştia vor putea fi numiţi pentru încă
un mandat de 3 sau 6 ani.
(5) Foştii judecători ai Curţii Constituţionale care nu au exercitat funcţia pentru un mandat de 9
ani pot fi reînvestiţi pentru diferenţa de mandat."
Cu referire la propunerea vizând consilierii de conturi, Curtea Constituţională constată că
acest text se impune a fi eliminat pentru că reglementarea nu este de nivel constituţional,
având în vedere că actualul alin.(4) al art.139 nu reglementează durata exercitării mandatului
membrilor Curţii de Conturi şi nici periodicitatea numirii lor în funcţie. Dacă legiuitorul are
această intenţie de legiferare, o poate face prin reglementare legală, adică prin act normativ de acelaşi
rang.
În ceea ce priveşte reînvestirea foştilor judecători ai Curţii Constituţionale, care nu au exercitat
funcţia pentru un mandat de 9 ani, pentru diferenţa de mandat, Curtea constată că aceasta este de
natură să producă o serie de perturbaţii în activitatea instanţei de contencios constituţional şi să
încalce voinţa puterii constituţionale originare. Astfel, există situaţii în care un judecător şi-a dat
demisia după un an de activitate, fiind numit un altul pentru diferenţa de mandat de 8 ani. Cei doi,
potrivit noilor dispoziţii ale art.151 alin.(5) ar avea, în egală măsură, vocaţia de a fi reînvestiţi în funcţii
la Curtea Constituţională; ambii nu pot însă reveni în acelaşi timp, ceea ce ar crea reale diferenţe de
tratament juridic.
Totodată Adunarea Constituantă a stabilit că numai în prima Curte Constituţională mandatul
judecătorilor poate fi de 3, de 6 sau de 9 ani. În cazul în care s-ar introduce astăzi, pe calea revizuirii,
mandate care pot fi de 1 an, de 3 ani, de 4 ani, de 6 ani sau de 8 ani, s-ar contraveni acestei voinţe
originare, ceea ce este de natură să perturbe întreaga activitate a Curţii.
Concepţia alcătuirii Curţii Constituţionale ca autoritate politico-jurisdicţională, predispusă la o
reînnoire ciclică, este o garanţie a neutralităţii sale politice în calitate de garant al supremaţiei
Constituţiei în sistemul juridic normativ, menită să asigure o dreaptă cumpănă în activitatea de
realizare a justiţiei constituţionale.
În privinţa redactării alin.(2) al art.151, Curtea consideră că termenul "instituţii publice",
care ar putea fi utilizat la intrarea în vigoare a Constituţiei, ar trebui abandonat în virtutea
faptului că, potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, definiţia dată actualelor organe de stat este
cea de autorităţi publice.
c) Modificarea art.152 urmăreşte eliminarea actualelor dispoziţii constituţionale privitoare
la instituţiile viitoare, ţinând seamă de faptul că ele au rămas fără obiect, şi înlocuirea acestora
cu o dispoziţie privitoare la republicarea Constituţiei. Modul de redactare a acestuia este
defectuos, deoarece se referă la proiectul de lege sau propunerea legislativă de revizuire a
Constituţiei, arătând că acesta se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de 5 zile
de la data adoptării. În virtutea dispoziţiilor constituţionale în vigoare, un proiect de lege sau o
propunere legislativă adoptată de Parlament încetează să mai fie proiect de lege sau propunere
legislativă, el devenind lege. Faţă de aceasta, Curtea consideră că textul art.152 trebuie să aibă în
vedere că legea de revizuire a Constituţiei se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea
I, după adoptarea sa, în vederea aducerii la cunoştinţă publică a conţinutului său şi în vederea
aprobării sale prin referendum. De altfel, chiar art.147 alin.(3) din Constituţie prevede că:
"Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile
de la data adoptării proiectului sau a propunerii legislative de revizuire." Din această dispoziţie
legală se desprinde ideea că există două etape ale revizuirii, cea parlamentară, care se încheie
printr-o lege, şi una populară, când legea este aprobată prin referendum. De altfel, utilizarea
formulei "în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire" are
semnificaţia stabilirii datei de la care începe să curgă termenul pentru organizarea
referendumului. În acest sens Curtea observă că dispoziţiile art.147 alin.(3) se corelează cu
dispoziţiile art.144 lit.a) în virtutea cărora Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii
legilor înainte de promulgarea acestora, ceea ce întăreşte afirmaţia că un proiect de lege adoptat de
Parlament încetează să mai fie socotit "proiect", el devenind "lege". În acelaşi sens este chiar art.II al
propunerii de revizuire, care proclamă că "revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării
prin referendum [...]".
d) În fine, Curtea Constituţională constată că includerea unor dispoziţii privitoare la
supunerea legii de revizuire unui referendum, potrivit art.II al propunerii legislative, este
superfluă în condiţiile în care această obligaţie este expres prevăzută de art.147 alin.(3) din
Constituţie, articol care nu suferă nici o modificare prin această operă de revizuire a Legii
fundamentale.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art.144 lit.a), al art.146 alin.(1), al art.148 alin.(1) şi (2)
din Constituţie, precum şi al art.36 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Constată că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei a fost iniţiată cu respectarea
prevederilor art.146 alin.(1) din Constituţie.
2. Constată că prevederile alin.71) ce urmează a fi introduse la art.41 sunt neconstituţionale,
deoarece ar avea ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel
limitele revizuirii prevăzute de art.148 alin.(2) din Constituţie.
3. Constată că dispoziţiile ce urmează a fi introduse la art.132 alin.(8) sunt neconstituţionale,
deoarece se află în contradicţie cu prevederile art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale şi ar avea ca efect suprimarea liberului acces la justiţie, încălcându-se,
de asemenea, limitele revizuirii prevăzute de art.148 alin.(2) din Constituţie.
4. Supune atenţiei Parlamentului observaţiile din considerentele prezentei decizii, privitoare la
următoarele dispoziţii din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei: art.11 alin.(3), art.19 alin.
(1), art.21 alin.(4), art.32 alin.(5), art.46 1, art.55 alin.(1), art.62 alin.(2) lit.j), art.73 alin.(3) şi (5), art.73 1,
art.94, art.114 alin.(41), art.119, art.1201, art.132 alin.(2), (3) şi (4), art.134 alin.(2) lit.e), art.144 lit.a 1),
lit.c), lit.c1) şi lit.j), art.145, art.1452, art.151 alin.(2) şi alin.(4) teza a doua şi alin.(5), art.152 şi art.II.
5. Se constată că celelalte prevederi nu contravin dispoziţiilor constituţionale.
Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului României şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 16 aprilie 2003 şi la aceasta au participat: Nicolae Popa,
preşedinte, Costică Bulai, Nicolae Cochinescu, Constantin Doldur, Kozsokár Gábor, Petre Ninosu,
Şerban Viorel Stănoiu, Lucian Stângu şi Ioan Vida, judecători.

DECIZIA Nr.799
din 17 iunie 2011

asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României


Publicată în Monitorul Oficial nr.440 din 23.06.2011

În temeiul art.146 lit.a) teza finală din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu,
asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
Prin Adresa nr.1.172 din 9 iunie 2011, Preşedintele României a înaintat Curţii Constituţionale
proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, iniţiat la propunerea Guvernului.
Proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României are următoarea redactare:
"Art.I. - Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31
octombrie 2003, se modifică şi se completează astfel:
1. Articolul 6 se completează cu un nou alineat, (3), astfel:
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) Autorităţile publice vor consulta organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în
legătură cu deciziile privind păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi
religioase."
2. Alineatul (3) al articolului 23 se modifică astfel:
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Reţinerea nu poate depăşi 48 de ore."
3. Alineatul (2) al articolului 37 se modifică astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani
pentru a fi aleşi în Parlamentul României sau în organele administraţiei publice locale şi vârsta de cel
puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României."
4. Alineatul (3) al articolului 40 se modifică astfel:
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului şi
adjuncţii acestuia, magistraţii, cadrele militare în activitate, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică."
5. Alineatul (8) al articolului 44 se modifică astfel:
- Alineatul (8) va avea următorul cuprins:
"(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată."
6. Alineatul (3) al articolului 52 se modifică astfel:
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea
statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare
săvârşite."
7. Alineatul (1) al articolului 58 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Avocatul Poporului este numit de către Parlament, pe o durată de 5 ani, pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii
de activitate, conform legii de organizare şi funcţionare a instituţiei."
8. Articolul 60 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 60
Avocatul Poporului prezintă Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestuia. Rapoartele
pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a
libertăţilor cetăţenilor."
9. Alineatul (2) al articolului 61 se modifică astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Parlamentul este alcătuit dintr-o singură Cameră."
10. Articolul 62 se modifică şi va avea următorul cuprins:
- Denumirea articolului va fi: "Alegerea Parlamentului".
- Cuprinsul articolului va fi:

"ARTICOLUL 62
(1) Parlamentul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii
electorale.
(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri
numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de parlamentar, în
condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură
organizaţie.
(3) Numărul parlamentarilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării, şi nu
poate depăşi 300 de persoane."
11. Alineatele (1), (2) şi (4) ale articolului 63 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Parlamentul este ales pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de
mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora."
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Alegerile pentru Parlament se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de
la dizolvarea acestuia."
- Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) Mandatul Parlamentului se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În
această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi
organice."
12. Articolul 64 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 64
(1) Organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat cu
votul majorităţii membrilor săi. Resursele financiare ale Parlamentului sunt prevăzute în bugetul
propriu, aprobat de acesta şi care face parte integrantă din bugetul de stat.
(2) Parlamentul îşi alege un birou permanent. Preşedintele Parlamentului se alege pe durata
mandatului Parlamentului. Ceilalţi membri ai biroului permanent sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni.
Preşedintele Parlamentului şi ceilalţi membri ai biroului permanent pot fi revocaţi înainte de expirarea
mandatului, în condiţiile prevăzute de regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului.
(3) Parlamentarii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului de organizare şi
funcţionare al Parlamentului.
(4) Parlamentul îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte
comisii speciale.
(5) Biroul permanent şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a
Parlamentului."
13. Articolul 65 se modifică şi va avea următorul cuprins:
- Denumirea articolului va fi: "Şedinţele Parlamentului".
- Cuprinsul articolului va fi:

"ARTICOLUL 65
(1) Parlamentul lucrează în şedinţe. Şedinţele Parlamentului sunt publice.
(2) Parlamentul poate hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete."
14. Articolul 66 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 66
(1) Parlamentul se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna
februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate
depăşi sfârşitul lunii decembrie.
(2) Parlamentul se întruneşte şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a
biroului permanent al Parlamentului ori a cel puţin o treime din numărul parlamentarilor.
(3) Convocarea Parlamentului se face de preşedintele acestuia."
15. Articolul 67 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 67
Parlamentul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor."
16. Articolul 68 se abrogă.
17. La titlul III capitolul I, titlul secţiunii a 2-a se modifică şi va avea următorul cuprins:

"SECŢIUNEA 2
Statutul parlamentarilor"

18. Alineatul (1) al articolului 69 se modifică astfel:


- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) În exercitarea mandatului, parlamentarii sunt în serviciul poporului."
19. Articolul 70 se modifică şi va avea următorul cuprins:
- Denumirea articolului va fi: "Mandatul parlamentarilor".
- Cuprinsul articolului va fi:

"ARTICOLUL 70
(1) Parlamentarii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Parlamentului, sub
condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege organică.
(2) Calitatea de parlamentar încetează la data întrunirii legale a Parlamentului nou-ales sau în
caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces."
20. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 71 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, membru al Parlamentului şi membru al Parlamentului
European."
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Calitatea de parlamentar este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de
autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului."
21. Articolul 72 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 72
(1) Parlamentarii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Urmărirea şi trimiterea în judecată penală a parlamentarilor, pentru fapte care nu au legătură
cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, se pot face numai de către
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie."
22. Alineatul (3) al articolului 73 se modifică şi se completează astfel:
- Litera c) va avea următorul cuprins:
"c) statutul parlamentarilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;"
- După litera s) se introduce o nouă litera, s1), cu următorul cuprins:
"s1) răspunderea judecătorilor şi procurorilor;"
23. Alineatele (1), (3), (4) şi (5) ale articolului 74 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, parlamentarilor sau unui număr de cel
puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă
trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în
municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei
iniţiative."
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către
Parlament."
- Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) Parlamentarii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri
legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi."
- Alineatul (5) se abrogă.
24. Articolul 75 se abrogă.
25. Articolul 76 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 76
(1) Propunerile legislative şi proiectele de legi vor fi dezbătute şi votate în plen în două lecturi
succesive, la cel puţin 30 de zile distanţă. În cadrul primei lecturi, dezbaterile şi votul se vor face pe
articole. În cadrul celei de-a doua lecturi, dezbaterile şi votul se vor face pe articole, urmate de votul
final pe întreaga lege. În mod excepţional, Parlamentul poate aproba, cu majoritatea voturilor
membrilor prezenţi, reducerea termenului de 30 de zile şi adoptarea unui proiect de lege sau a unei
propuneri legislative în procedură de urgenţă.
(2) Legile organice şi hotărârea privind regulamentul de organizare şi funcţionare al
Parlamentului se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi.
(3) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi la şedinţa
Parlamentului.
(4) La cererea Guvernului sau din propria iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi
sau propuneri legislative în procedura de urgenţă prevăzută la alineatul (1). Această procedură se
reglementează prin regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului."
26. Alineatul (2) al articolului 77 se modifică astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea
legii. Prevederile articolului 76 alineatul (4) se aplică în mod corespunzător."
27. Alineatul (2) al articolului 82 se modifică astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Parlamentului următorul jurământ:
«Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului
român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi
ajute Dumnezeu!»."
28. Articolul 85 se completează cu un nou alineat, (21), astfel:
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (2 1), cu următorul cuprins:
"(21) Propunerea primului-ministru de revocare şi de numire a unor membri ai Guvernului se
poate face numai după consultarea prealabilă a Preşedintelui."
29. Alineatul (1) al articolului 87 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de
interes naţional privind politica externă, securitatea naţională şi, la cererea primului-ministru, în alte
situaţii."
30. Alineatul (1) al articolului 89 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) După consultarea preşedintelui Parlamentului şi a liderilor grupurilor parlamentare,
Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru
formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel
puţin două solicitări de învestitură."
31. Articolul 90 se completează cu trei noi alineate, (2), (3) şi (4), astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de
Preşedintele României, prin decret."
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra iniţierii referendumului de către Preşedintele
României se exprimă, printr-o hotărâre adoptată de Parlament, cu votul majorităţii membrilor prezenţi,
în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la solicitarea Preşedintelui."
- Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) Dacă hotărârea Parlamentului nu este adoptată în termenul prevăzut la alineatul (3),
procedura de consultare a Parlamentului se consideră îndeplinită, iar Preşedintele României poate
emite decretul privind organizarea referendumului."
32. Articolul 92 se completează cu două noi alineate, (3 1) şi (5), astfel:
- După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (3 1), cu următorul cuprins:
"(31) Declararea stării de război, precum şi suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare se fac
de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor acestuia."
- După alineatul (4) se introduce un nou alineat, (5), cu următorul cuprins:
"(5) Preşedintele României propune Parlamentului numirea directorilor serviciilor de informaţii, iar
Parlamentul exercită controlul asupra activităţii acestor servicii."
33. Litera a) a articolului 94 se modifică astfel:
- Litera a) va avea următorul cuprins:
"a) conferă şi retrage decoraţii şi titluri de onoare;"
34. Articolul 95 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor săi, după
obţinerea avizului obligatoriu al Curţii Constituţionale cu privire la gravitatea faptelor şi încălcarea
Constituţiei."
- După alineatul (1) se introduc două noi alineate, (1 1) şi (12), astfel:
- alineatul (11) va avea următorul cuprins:
"(11) Continuarea procedurii de suspendare este condiţionată de avizul favorabil al Curţii
Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută."
- alineatul (12) va avea următorul cuprins:
"(12) În cazul unui aviz negativ din partea Curţii Constituţionale, procedura de suspendare va
înceta."
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul
parlamentarilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui."
35. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 96 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Parlamentul, cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor săi, poate hotărî punerea
sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare."
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea parlamentarilor şi se
aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la
faptele ce i se impută."
36. Alineatul (2) al articolului 97 se modifică astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) În termen de 60 de zile de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru funcţia de Preşedinte."
37. Articolul 98 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 98
(1) Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie
sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură de către
preşedintele Parlamentului.
(2) Atribuţiile prevăzute la articolul 85 alineatul (1), articolele 88-90 şi articolul 103 din Constituţie
nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale, cu excepţia suspendării de drept a
Preşedintelui României, prevăzută la articolul 96 alineatul (3)."
38. Alineatele (2) şi (3) ale articolului 103 se modifică astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare,
votul de încredere al Parlamentului asupra programului de guvernare şi a listei propunerilor pentru
membrii Guvernului. Parlamentul se va pronunţa prin vot asupra formării noului Guvern în termen de
10 zile de la data solicitării votului de încredere. În caz contrar, după trecerea celor 10 zile, candidatul
propus, împreună cu programul de guvernare şi lista propunerilor pentru membrii Guvernului, va fi
considerat respins de către Parlament, iar Preşedintele României va desemna un alt candidat pentru
funcţia de prim-ministru."
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Programul de guvernare şi lista propunerilor pentru membrii Guvernului se dezbat de către
Parlament, care acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii parlamentarilor."
39. Alineatul (1) al articolului 105 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de
autoritate, cu excepţia celei de parlamentar. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei
funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial."
40. Alineatele (1) şi (4) ale articolului 107 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând
atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Parlamentului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica
Guvernului, care se dezbat cu prioritate."
- Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) Dacă unul dintre ceilalţi membri ai Guvernului se află în una dintre situaţiile prevăzute la
articolul 106 sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României, la propunerea
primului-ministru, va desemna un alt membru al Guvernului ca ministru interimar, până la numirea unui
nou ministru. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă ministrul îşi
reia activitatea în Guvern. Interimatul nu poate dura mai mult de 45 de zile."
41. Articolul 109 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (2) se abrogă.
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Reglementarea răspunderii penale a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor, se stabileşte prin lege organică. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală a
membrilor Guvernului se realizează numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie"
- După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (4), cu următorul cuprins:
"(4) Dacă s-a început urmărirea penală a unui membru al Guvernului, Preşedintele României
poate dispune suspendarea acestuia din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului
atrage suspendarea lui din funcţie."
42. Alineatul (1) al articolului 111 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al
activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Parlament sau de
comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă
implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat,
solicitarea informării este obligatorie."
43. Articolul 112 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 112
(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de parlamentari, în condiţiile prevăzute de regulamentul de organizare şi
funcţionare al Parlamentului.
(2) Parlamentul poate adopta o moţiune simplă prin care saşi exprime poziţia cu privire la o
problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări."
44. Articolul 113 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 113
(1) Parlamentul poate retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură, cu votul majorităţii membrilor săi.
(2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al parlamentarilor
şi se comunică Guvernului la data depunerii.
(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în Parlament.
(4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, parlamentarii care au semnat-o nu mai pot iniţia,
în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează
răspunderea potrivit articolului 114."
45. Articolul 114 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului, o singură dată într-o sesiune,
asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege."
- După alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1 1), cu următorul cuprins:
"(11) Limitarea angajării răspunderii prevăzută la alineatul (1) nu se aplică în cazul proiectului
bugetului de stat şi celui al asigurărilor sociale de stat"
- Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului
(3), dezbaterile şi votul se vor face de către Parlament, într-o singură lectură, pe articolele sesizate,
urmate de votul final pe întreaga lege."
46. Alineatul (5) al articolului 115 se modifică astfel:
- Alineatul (5) va avea următorul cuprins:
"(5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere la
Parlament şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Parlamentul, dacă nu se află în
sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând
norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)."
47. Articolul 119 se completează cu două noi alineate, (2) şi (3), astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) În condiţiile legii, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării transmite Parlamentului, în vederea
aprobării, strategia de securitate naţională."
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării transmite Parlamentului rapoartele asupra activităţii
desfăşurate, în vederea examinării acestora."
48. Articolul 124 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei, legii şi deciziilor Curţii
Constituţionale."
- După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (4), cu următorul cuprins:
"(4) Răspunderea judecătorilor şi procurorilor se reglementează prin lege organică."
49. Alineatul (6) al articolului 126 se modifică astfel:
- Alineatul (6) va avea următorul cuprins:
"(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea
contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, a
actelor de comandament cu caracter militar, precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare
ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ. Instanţele de contencios administrativ
sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin
dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale."
50. Alineatele (2), (3), (4), (5) şi (6) ale articolului 133 se modifică astfel:
- Litera a) a alineatului (2) va avea următorul cuprins:
"a) 10 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Parlament; aceştia fac parte
din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 5
judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;"
- Litera b) a alineatului (2) va avea următorul cuprins:
"b) 6 reprezentanţi ai societăţii civile, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală: 3
numiţi de Parlament şi 3 de către Preşedintele României;"
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales dintre membrii prevăzuţi la
alineatul (2) literele a) şi b), pentru un mandat de un an, ce poate fi înnoit o singură dată. Mandatul
acestuia nu poate fi prelungit."
- Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani şi nu poate fi
prelungit sau înnoit."
- Alineatul (5) va avea următorul cuprins:
"(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi luate prin vot secret şi se motivează."
Alineatul (6) se abrogă.
51. Articolul 138 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat,
pe care le transmite instituţiilor Uniunii Europene, după informarea prealabilă a Parlamentului asupra
conţinutului acestora."
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (2 1), cu următorul cuprins:
"(21) Guvernul supune spre aprobare Parlamentului, separat, proiectul bugetului de stat şi pe cel
al asigurărilor sociale de stat."
52. După articolul 138 se introduce un nou articol, 1381, cu următorul cuprins:
- Denumirea articolului va fi: "Politica financiară".
- Cuprinsul articolului va fi:

"ARTICOLUL 1381
(1) Statul trebuie să evite deficitul bugetar excesiv. Deficitul bugetar nu poate fi mai mare de 3%
din produsul intern brut, iar datoria publică nu poate depăşi 60% din produsul intern brut.
(2) Împrumuturile externe pot fi contractate numai în domeniul investiţiilor.
(3) În cazul producerii unei catastrofe naturale sau ivirii unor situaţii excepţionale cu impact
negativ semnificativ asupra finanţelor publice, valorile maxime prevăzute la alineatul (1) pot fi
depăşite, cu acordul majorităţii membrilor Parlamentului, numai dacă depăşirea poate fi compensată
în maximum 3 ani.
(4) Prin derogare de la dispoziţiile alineatului (2), pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi
naturale sau ale unui dezastru deosebit de grav, cu acordul majorităţii membrilor Parlamentului, pot fi
contractate şi alte împrumuturi externe."
53. Alineatul (3) al articolului 140 se modifică astfel:
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) La cererea Parlamentului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor
publice şi raportează despre cele constatate."
54. Alineatul (3) al articolului 142 se modifică astfel:
- Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Şase judecători sunt numiţi de Parlament şi trei de Preşedintele României."
55. Literele a), b), c), e) şi h) ale articolului 146 se modifică astfel:
- Litera a) va avea următorul cuprins:
"a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari; precum şi, din oficiu,
asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;"
- Litera b) va avea următorul cuprins:
"b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea
preşedintelui Parlamentului sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari;"
- Litera c) va avea următorul cuprins:
"c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentului Parlamentului, la sesizarea preşedintelui
Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari;"
- Litera e) va avea următorul cuprins:
"e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a primului-ministru sau a preşedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii;"
- Litera h) va avea următorul cuprins:
"h) dă aviz obligatoriu pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;"
56. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 147 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din Regulamentul
Parlamentului, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,
nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora,
Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia
Curţii Constituţionale. Prevederile articolului 76 alineatul (4) se aplică în mod corespunzător."
57. Articolul 148 se modifică şi se completează astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) România este stat membru al Uniunii Europene şi exercită în comun cu celelalte state
membre competenţele stabilite de tratatele Uniunii."
- După alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1 1), cu următorul cuprins:
"(11) Ratificarea actelor de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se face prin
lege adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi."
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive sau
de revizuire, precum şi celelalte acte juridice ale Uniunii Europene cu caracter obligatoriu au prioritate
faţă de dispoziţiile contrare din legile interne."
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (2 1), cu următorul cuprins;
"(21) Ratificarea tratatului privind aderarea unui stat la Uniunea Europeană se face prin lege
adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi."
- Alineatul (3) se abrogă.
- Alineatul (5) se abrogă.
58. Articolul 149 se modifică şi va avea următorul cuprins:
- Denumirea articolului va fi: "Participarea la Tratatul Atlanticului de Nord".
- Cuprinsul articolului va fi:

"ARTICOLUL 149
România este parte la Tratatul Atlanticului de Nord. Obligaţiile care decurg din această calitate a
României vor fi aduse la îndeplinire de către Parlament, Preşedintele României şi Guvern."
59. Alineatul (1) al articolului 150 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului,
de cel puţin o pătrime din numărul parlamentarilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept
de vot."
60. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 151 se modifică astfel:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Parlament, cu o majoritate de cel
puţin două treimi din numărul membrilor săi."
- Alineatul (2) se abrogă.
61. Articolului 155 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ARTICOLUL 155
(1) Prezenta lege de revizuire a Constituţiei intră în vigoare după aprobarea ei prin referendum.
(2) Instituţiile prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire,
rămân în funcţiune până la constituirea celor noi.
(3) Până la întrunirea legală a noului Parlament ales conform prezentei legi de revizuire,
proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit
dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.
(4) După întrunirea legală a noului Parlament ales conform legii de revizuire, proiectele de legi şi
propunerile legislative adoptate sau respinse de către prima Cameră sesizată, potrivit dispoziţiilor
constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire, se dezbat şi se adoptă de către
Parlament, într-o singură lectură, pe articole, urmate de votul final pe întreaga lege."
Art.II. - Revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării prin referendum, organizat
potrivit dispoziţiilor art.151 alin.(3) din Constituţia României."
La dosarul cauzei, Consiliul Superior al Magistraturii a depus un document prin care îşi exprimă
opinia cu privire la propunerile de revizuire referitoare la textele constituţionale care vizează
autoritatea judecătorească.
De asemenea, Asociaţia Magistraţilor din România a transmis Curţii Constituţionale un punct de
vedere vizând "neconformitatea proiectului de revizuire a Constituţiei cu limitele de revizuire a Legii
fundamentale, stabilite prin art.152 din Constituţie".
Luând în dezbatere acest proiect de lege, la termenele din 16 iunie 2011 şi, respectiv, 17 iunie
2011,

CURTEA,
examinând proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, raportul întocmit de judecătorii-
raportori, dispoziţiile Constituţiei, precum şi prevederile Legii nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauză este prevăzută de dispoziţiile
art.146 lit.a) teza finală din Constituţie, potrivit cărora Curtea Constituţională "se pronunţă [...], din
oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei".
În exercitarea acestei competenţe, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra
îndeplinirii condiţiilor constituţionale de formă şi de fond privind revizuirea Constituţiei, prevăzute de
titlul VII - art.150-152 ale Legii fundamentale - "Revizuirea Constituţiei", condiţii care se referă la
iniţiativa revizuirii şi limitele revizuirii. Totodată, Curtea urmează să se pronunţe cu privire la
respectarea prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este
parte, iar, în exercitarea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să examineze modificările
propuse din perspectiva principiilor care fundamentează şi definesc statul român, prevăzute de art.1
din Constituţie.
A. Îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de iniţiativă în materia revizuirii
Constituţiei
Curtea reţine că dreptul Preşedintelui României de a iniţia revizuirea Legii fundamentale este
prevăzut de art.150 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia "Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de
Preşedintele României la propunerea Guvernului [...]".
În cauză, Guvernul a adoptat, sub forma unui proiect de lege, propunerea de revizuire a
Constituţiei în şedinţa din 21 aprilie 2010 şi a transmis-o Preşedintelui României, cu Adresa
nr.5/EB/38 din 21 aprilie 2010.
În exercitarea dreptului său constituţional, prevăzut de art.150 alin.(1) din Legea fundamentală,
Preşedintele României a decis iniţierea procedurii de revizuire a Constituţiei şi, înainte de sesizarea
Parlamentului, a transmis Curţii Constituţionale proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, însoţit
de următoarele documente: expunere de motive, avizul Consiliului Legislativ transmis Preşedintelui
României cu Adresa nr.256 din 9 iunie 2011, Adresa Guvernului României nr.5/EB/38 din 21 aprilie
2010 de înaintare a propunerii de revizuire a Constituţiei către Preşedintele României, Adresa
ministrului justiţiei nr.41.947 din 21 aprilie 2010 prin care a transmis primului-ministru proiectul de lege
privind revizuirea Constituţiei României, împreună cu expunerea de motive.
Examinând aceste documente, Curtea constată că proiectul legii de revizuire înaintat de
Preşedintele României Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa, în temeiul art.146 lit.a) teza întâi
din Constituţie, conţine o serie de modificări şi completări ale proiectului legii de revizuire înaintat
Preşedintelui României de către Guvern. Astfel fiind, Curtea urmează să decidă dacă intervenţia
Preşedintelui, în sensul modificării şi completării proiectului legii de revizuire a Constituţiei propus de
Guvern, constituie o încălcare a normelor constituţionale incidente în materia iniţiativei revizuirii,
norme care circumscriu limitele acesteia.
Curtea reţine că dispoziţiile art.150 din Constituţie, care reglementează titularii dreptului de
iniţiere a revizuirii Constituţiei (Preşedintele României, deputaţi şi senatori, respectiv cetăţeni), instituie
şi o serie de condiţii cu privire la exercitarea acestui drept. În cazul Preşedintelui României, dispoziţiile
menţionate condiţionează exercitarea dreptului în cauză doar de formularea unei propuneri în acest
sens din partea Guvernului. Stabilind că revizuirea "poate fi iniţiată de Preşedintele României", textul
constituţional nu distinge referitor la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al
dreptului de iniţiativă a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau interdicţie în ceea ce îl
priveşte. Prin urmare, Preşedintele României, primind propunerea Guvernului de revizuire a
Constituţiei, are deplina libertate de a decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să nu o iniţieze, iar,
în cazul în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în parte sau să
completeze propunerea Guvernului. O altă interpretare a textului constituţional, în sensul atribuirii unui
rol pur formal Preşedintelui României în cadrul acestei proceduri, respectiv acela de a transmite
Parlamentului un proiect de lege privind revizuirea Constituţiei astfel cum a fost propus de Guvern, ar
fi de natură să golească de conţinut dreptul său de iniţiativă. Or, acest drept i-a fost conferit de
legiuitorul constituant tocmai în considerarea rolului şi a poziţiei pe care Preşedintele României o
ocupă în cadrul sistemului politic al societăţii, care îi permite să cunoască evoluţia acesteia şi
perspectivele sale de dezvoltare şi să valorifice aceste constatări, inclusiv pe calea iniţierii unui proces
de modificare a Legii fundamentale a statului, atunci când, prin propunerea Guvernului în acest sens,
se realizează un acord al celor 2 reprezentanţi ai puterii executive cu privire la iniţierea unui astfel de
proces.
Faţă de cele reţinute, Curtea constată că exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă a revizuirii
Constituţiei s-a făcut cu respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din Constituţia României.
De asemenea, au fost respectate dispoziţiile art.19 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, proiectul legii de revizuire depus la Curtea
Constituţională fiind însoţit de avizul Consiliului Legislativ.
B. Îndeplinirea condiţiilor privind limitele revizuirii Constituţiei
Curtea constată că, în ceea ce priveşte limitele revizuirii, art.152 din Constituţie stabileşte: "(1)
Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul
politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi
a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp
de război."
Textul citat prevede condiţii de fond ale iniţiativei de revizuire [alineatele (1) şi (2) ale art.152] şi
condiţii de formă a acesteia [alin.(3) al art.152].
Sub aspectul condiţiilor de formă, privitoare la normalitatea împrejurărilor revizuirii Constituţiei,
textul art.152 alin.(3) din Legea fundamentală, care interzice revizuirea Constituţiei pe durata stării de
asediu sau a stării de război, se coroborează cu cel al art.63 alin.(4) teza a doua din Constituţie,
potrivit căruia revizuirea Constituţiei nu se poate realiza în perioada în care mandatul Camerelor se
prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.
Curtea constată că în cauză nu subzistă niciuna dintre situaţiile la care fac referire textele
constituţionale menţionate, fiind întrunite condiţiile de formă ale iniţiativei de revizuire.
Pronunţarea cu privire la constituţionalitatea de fond a iniţiativei de revizuire impune examinarea
modificărilor propuse prin raportare la dispoziţiile art.152 alin.(1) şi (2) din Constituţie, pentru a
determina dacă fac obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul
politic şi limba oficială, precum şi dacă modificările propuse au ca efect suprimarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. În acest cadru, Curtea urmează să
analizeze şi modul de respectare a prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului,
la care România este parte, precum şi a principiilor care definesc şi fundamentează statul român.
Curtea, examinând din acest punct de vedere proiectul legii de revizuire a Constituţiei, observă
mai întâi că prin noua reglementare propusă se urmăreşte atingerea următoarelor finalităţi, exprimate
în cuprinsul expunerii de motive care însoţeşte acest proiect:
- trecerea la un Parlament unicameral, propunere justificată prin opţiunea exprimată în acest
sens de majoritatea cetăţenilor care au participat la referendumul naţional organizat de Preşedintele
României la data de 22 noiembrie 2009;
- necesitatea unor adaptări şi ajustări ale Constituţiei la realităţile societăţii actuale, cei 20 de ani
de aplicare dovedind nu numai viabilitatea, ci şi o serie de deficienţe în aplicarea unor dispoziţii
constituţionale la realităţile vieţii sociale, economice şi politice româneşti;
- clarificarea instituţională şi reglementarea unor soluţii de natură să determine cooperarea
autorităţilor publice şi eliminarea blocajelor ce ar putea să apară în raporturile dintre ele, ţinând
seama, îndeosebi, de jurisprudenţa Curţii Constituţionale exprimată în ultimii ani ca urmare a
conflictelor juridice de natură constituţională pe care le-a soluţionat.
În realizarea acestor deziderate, proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei cuprinde
următoarele propuneri:
I. În cadrul titlului I - Principii generale se propune o singură modificare, prin adăugarea unui
al treilea alineat la art.6, articol care reglementează dreptul la identitate al minorităţilor naţionale.
Textul introdus, care prevede obligaţia autorităţilor publice de a consulta organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale în legătură cu deciziile privind păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii lor etnice, culturale şi religioase, dă expresie obligaţiei statului de recunoaştere şi garantare
pentru această categorie de persoane a dreptului la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea
identităţii lor, prevăzută de alin.(1) al aceluiaşi articol, constituind una dintre modalităţile de garantare a
dreptului la care textul constituţional face referire.
Această modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.
(1) şi (2) din Constituţie. Curtea reţine, însă, că reglementarea modalităţilor în care statul garantează
dreptul la identitate al minorităţilor naţionale nu este de domeniul Constituţiei, ci al legii, ridicarea la
rang de principiu constituţional a uneia dintre aceste garanţii negăsindu-şi justificarea. În situaţia în
care se va menţine această reglementare, pentru ca deciziile organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale privitoare la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi
religioase să nu contravină principiilor de egalitate şi nediscriminare faţă de ceilalţi cetăţeni români, ar
trebui să se prevadă şi obligaţia acestor organizaţii de a consulta în scris autorităţile publice în
legătură cu deciziile pe care urmează să le adopte.
II. În cadrul titlului II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale sunt propuse
modificări determinate de corelarea necesară cu propunerea de modificare a structurii Parlamentului,
în sensul înlocuirii referirilor la cele două Camere ale acestuia [este vorba despre alin.(2) al art.37 şi
de art.60], corelări care se justifică în condiţiile trecerii la un Parlament unicameral.
De asemenea, sunt propuse modificări de conţinut în privinţa art.23 - Libertatea individuală,
art.40 - Dreptul de asociere, art.44 - Dreptul de proprietate privată, art.52 - Dreptul persoanei
vătămate de o autoritate publică şi art.58 - Numirea şi rolul [Avocatului Poporului].
1. Art.23 - Libertatea individuală
Este propusă modificarea alin.(3) al art.23 - Libertatea individuală, în sensul măririi duratei
maxime a reţinerii de la cel mult 24 ore la cel mult 48 de ore.
Curtea constată că reţinerea unei persoane constituie o ingerinţă majoră în ceea ce priveşte
libertatea persoanei, astfel încât reglementarea duratei maxime pe care aceasta o poate avea, printr-o
normă de rang constituţional, constituie o reală garanţie a libertăţii individuale.
Cât priveşte durata reţinerii, aceasta constituie o chestiune de politică penală a statului, care
trebuie să asigure un just echilibru între imperativul realizării intereselor generale ale societăţii şi al
apărării ordinii de drept, constând în identificarea şi aducerea în faţa autorităţilor judiciare competente
a persoanelor cu privire la care există motive temeinice de a bănui că au săvârşit o infracţiune ori de a
crede în necesitatea de a le împiedica să săvârşească o infracţiune sau să se sustragă după
săvârşirea acesteia, pe de o parte, şi interesul comun al apărării drepturilor individului, pe de altă
parte, fără a atinge substanţa dreptului la libertate a unei persoane.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte sub acest
aspect, în art.5 alin.(1), regula potrivit căreia orice privare de libertate trebuie să se facă "potrivit căilor
legale", adică să fie reglementată în dreptul intern. Acest principiu se regăseşte şi în art.9 pct.(1) din
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În art.5 alin.(3) din Convenţie, precum şi în
art.9 pct.(3) din acelaşi Pact, este instituită regula potrivit căreia orice persoană arestată sau deţinută
trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în
cursul procedurii. Aceasta se corelează cu cea din art.6 paragraful 1 din aceeaşi Convenţie [preluată
şi în art.21 alin.(3) din Constituţia României], potrivit căreia orice persoană are dreptul ca un proces în
care a fost formulată o acuzaţie împotriva sa să se desfăşoare într-un termen rezonabil. Totodată, într-
o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că pentru ca o măsură să
poată fi considerată ca prevăzută de lege, în sensul Convenţiei, legea trebuie să fie accesibilă şi
previzibilă. Astfel, în cauze precum Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord, 1979, Rekvényi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva
Elveţiei, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că "nu poate fi considerată «lege»
decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-şi regleze conduita".
Noua redactare a textului constituţional, reglementând durata maximă a reţinerii, printr-o normă
clară, nesusceptibilă de interpretare, iar termenul prevăzut în acest sens fiind unul de natură să
permită o ingerinţă minimă în ceea ce priveşte libertatea persoanei, respectă exigenţele menţionate şi
nu poate fi interpretat ca având ca efect suprimarea garanţiilor unui drept fundamental, în sensul
art.152 alin.(2) din Constituţie. Modificarea propusă răspunde obligaţiei statului de a asigura un just
echilibru între interesul apărării drepturilor fundamentale ale individului şi interesul apărării ordinii de
drept, ţinând seama de problemele pe care le-a ridicat în practică durata actuală a termenului de
reţinere, cât priveşte activitatea organelor de urmărire penală, cu consecinţe directe asupra modului în
care este asigurată realizarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept. Reţinerea
cu o durată maximă de 48 de ore se justifică pentru efectivitatea măsurii şi eficienţa acesteia.
2. Art.40 - Dreptul de asociere
Modificarea textului, care vizează consacrarea interdicţiei de a face parte din partide politice şi
pentru adjuncţii Avocatului Poporului, înlocuirea sintagmei "avocaţii poporului" cu "Avocatul Poporului"
şi a sintagmei "membrii activi ai armatei" cu aceea de "cadre militare în activitate" nu pune în discuţie
limite ale revizuirii Constituţiei.
Extinderea interdicţiei prevăzute de text şi la adjuncţii Avocatului Poporului este justificată de
statutul şi activitatea pe care aceştia o desfăşoară, potrivit legii. Raţiunile pentru care subzistă această
interdicţie pentru persoanele care ocupă funcţia de Avocat al Poporului sunt comune şi pentru cele
care ocupă funcţia de adjuncţi ai acestuia, cu atât mai mult cu cât persoanele având această calitate
pot fi şi înlocuitori ai Avocatului Poporului.
Cât priveşte reformularea unor sintagme, aceasta aduce un plus de precizie şi unitate
terminologică Legii fundamentale. Astfel, actuala formulare în ceea ce priveşte sintagma "avocaţi ai
poporului" este inadecvată, întrucât nu pot exista mai multe persoane care să ocupe în acelaşi timp
funcţia de Avocat al Poporului. În ceea ce priveşte înlocuirea sintagmei de "membrii activi ai armatei"
cu aceea de "cadre militare în activitate", se constată că realizează o corelare terminologică a
dispoziţiilor art.40 din Constituţie - Dreptul de asociere, cu cele ale art.118 - Forţele armatei, care se
referă la statutul "cadrelor militare".
3. Art.44 - Dreptul de proprietate privată
Este propusă modificarea alin.(8) al art.44, text care în prezent are următoarea redactare:
"Averea dobândită licit nu poate îi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă". Propunerea de
modificare vizează eliminarea tezei a doua a art.44 alin.(8), potrivit căreia "Caracterul licit al dobândirii
se prezumă."
Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra unor iniţiative de revizuire a aceluiaşi text
constituţional, iniţiative care au vizat, în esenţă, aceeaşi finalitate: eliminarea din Constituţie a
prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii.
Astfel, prin Decizia nr.85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.211 din 6 septembrie 1996, Curtea s-a pronunţat asupra unei iniţiative de revizuire a
Constituţiei prin care se propunea înlocuirea textului care reglementa această prezumţie cu următorul
text: "Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă". Cu acel prilej Curtea a reţinut
că prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de
proprietate, în concordanţă cu prevederile alin.(1) al art.41 din Constituţie [în prezent art.44 alin.(1)],
conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumţie se întemeiază şi pe principiul
general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce
priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Reţinând că prin
propunerea de revizuire se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, în
sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie
făcută de titularul ei, precum şi faptul că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor
ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii, iar
înlăturarea acestei prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de
proprietate, Curtea a constatat neconstituţionalitatea acestei propuneri.
De asemenea, prin Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.317 din 13 mai 2003, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii
propunerii legislative de modificare a aceluiaşi text, modificare ce viza circumstanţierea prezumţiei
dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumţia nu se aplică "pentru bunurile dobândite
ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni". Curtea a reţinut că acest mod de redactare
este criticabil şi poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin.(7 1), propus a fi
introdus, rezultă că se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii,
prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracţiuni.
Ca urmare, referindu-se şi la Decizia sa nr.85 din 3 septembrie 1996, Curtea a stabilit că şi în acest
caz se vizează suprimarea unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar
dispoziţiilor art.148 alin (2) din Constituţie [actualul art.152 alin.(2)]. Cu acelaşi prilej Curtea, referindu-
se la modul de redactare a normei examinate a reţinut că "dacă textul urmăreşte să permită
confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clădit pe o sumă de bani provenită din infracţiuni,
redactarea sa este necorespunzătoare".
Prin prezentul proiect de lege se propune eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit
al dobândirii averii. Ca şi în precedentele enunţate, Curtea reţine că această prezumţie constituie o
garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui
bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a
respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai
de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins
amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât
votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr.29 din 11
octombrie 1991.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art.152 alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu
poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor
acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art.44 alin.(8) din Constituţie, potrivit căreia
"Caracterul licit al dobândirii se prezumă" este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea
unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.
(2) din Constituţie.
Curtea subliniază în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr.85
din 3 septembrie 1996, menţionată, sau prin Decizia nr.453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.374 din 16 mai 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumţii nu
împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care
invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei
părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite
ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.
Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul primar sau
delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art.148 din Constituţie - Integrarea în Uniunea Europeană, să
adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei
împotriva criminalităţii. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere şi de iniţiatorul propunerii de
revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005
privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor
necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a
sarcinii probei în ceea ce priveşte sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o
infracţiune care are legătură cu criminalitatea organizată.
4. Art.52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
Este propusă modificarea alin.(3) al art.52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică,
text care, în actuala redactare, stabileşte că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate
prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea
magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă." În forma propusă, teza a
doua a alin.(3) al art.52 are următoarea redactare: "Răspunderea statului este stabilită în condiţiile
legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare săvârşite." În economia proiectului
de revizuire a Constituţiei, acest text se corelează cu modificările propuse în ceea ce priveşte art.73 -
Categorii de legi şi art.124 - Înfăptuirea justiţiei. Astfel, la alin.(3) al art.73 se propune introducere
literei s1, potrivit căreia "Prin lege organică se reglementează [...] s 1) răspunderea judecătorilor şi
procurorilor", iar la art.124 se propune introducerea alin.(4), potrivit căruia "Răspunderea judecătorilor
şi procurorilor se reglementează prin lege organică."
Se constată că modificarea propusă, eliminând sintagmele "rea-credinţă" şi, respectiv "gravă
neglijenţă", care circumstanţiază răspunderea magistraţilor, pune în acord cele două teze ale aceluiaşi
alineat al art.52, referitoare la răspunderea statului şi, respectiv, răspunderea magistraţilor pentru
erorile judiciare săvârşite, urmând ca, în ambele cazuri, condiţiile răspunderii să fie stabilite prin lege.
Modificarea realizează, practic, o distincţie între un principiu de rang constituţional - răspunderea
patrimonială a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare, şi norme de rang infraconstituţional -
condiţiile angajării acestei răspunderi. Nu sunt puse în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei, întrucât
principiul constituţional al independenţei justiţiei nu poate fi interpretat ca exonerând pe cei care o
înfăptuiesc de răspundere pentru erorile judiciare pe care le săvârşesc, având în vedere consecinţele
acestor erori atât pentru justiţiabili, cât şi pentru statul român. În plus, răspunderea magistraţilor
urmează a se stabili, potrivit modificărilor corelative propuse, prin lege organică, adică prin norme
considerate drept prelungiri ale dispoziţiilor constituţionale ca poziţie şi forţă în ierarhia actelor juridice,
ceea ce constituie, în sine, o garanţie a respectării principiilor constituţionale care guvernează
înfăptuirea justiţiei.
Această garanţie ar trebui însă reglementată chiar de textul care instituie răspunderea
magistraţilor. Ca urmare, art.52 alin.(3) teza a doua din Constituţie care, în redactarea propusă, face
referire, numai cât priveşte răspunderea statului, la "condiţiile legii", ar trebui reformulat, după cum
urmează: "În condiţiile legii organice, răspunderea statului nu înlătură răspunderea magistraţilor
pentru erorile judiciare săvârşite."
5. Art.58 - Numirea şi rolul [Avocatului Poporului]
Completările aduse textului actual prin precizarea expresă a autorităţii care realizează numirea
Avocatului Poporului, respectiv prin trimiterea la legea de organizare şi funcţionare a instituţiei, nu pun
în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei.
III. Titlul III - Autorităţile publice
a) Cap. I - Parlamentul
1. Art.61 - Rolul şi structura [Parlamentului]
Examinând conţinutul proiectul legii de revizuire, precum şi expunerea de motive care îl
însoţeşte, se observă că cea mai amplă modificare propusă priveşte trecerea la un Parlament
unicameral şi stabilirea unui număr de maximum 300 de parlamentari, cu recorelarea în mod
corespunzător a textelor constituţionale care fac referire la Parlament, deputaţi, senatori şi procedură
legislativă.
Curtea constată mai întâi că modificarea propusă în acest sens este în concordanţă cu rezultatul
referendumului naţional din 22 noiembrie 2009, iniţiat de Preşedintele României şi confirmat de Curtea
Constituţională prin Hotărârea nr.37 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.923 din 30 decembrie 2009, prin care Curtea a reţinut că, "dintre voturile valabil exprimate,
72,31% au fost pentru răspunsul «DA» la întrebarea «Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament
unicameral în România?», iar 83,31% dintre voturile valabil exprimate au fost pentru răspunsul «DA»
la întrebarea «Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de
persoane?» Prin urmare, majoritatea participanţilor la vot a ales la ambele întrebări răspunsul
afirmativ."
Această modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art.152 din
Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra căreia se vor pronunţa participanţii la
procedura de revizuire a Constituţiei.
Nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni, tradiţia statului român şi avantajele pe
care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea unicamerală.
Curtea reţine în acest sens că, în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură
bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin "Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris" al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul
Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când
reprezentanţa naţională era unicamerală - Marea Adunare Naţională. După revoluţia din decembrie
1989, prin Decretul-lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s-au
organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a
preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii
fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a
vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional.
Avantajele pe care structura bicamerală a forului legiuitor le prezintă sunt evidente. Astfel, se
evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se vor împiedica reciproc să
devină suport al unui regim autoritar. Totodată, se asigură dezbateri şi un cadru de analiză succesivă
a legilor de către două corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferă o mai mare garanţie a calităţii
actului legislativ. Adoptarea legilor în cadrul unui Parlament unicameral se face după mai multe
"lecturi" succesive ale unui text, astfel cum, de altfel, se propune şi în prezentul proiect de revizuire a
Constituţiei. Fiind realizate însă de acelaşi corp legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate artificială,
sau pot fi suprimate din raţiuni de urgenţă. Bicameralismul determină ca a doua lectură a legii să se
facă, întotdeauna, de o altă adunare, ceea ce este de natură să determine o percepţie critică
accentuată. Se oferă astfel oportunitatea unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune şi
colective de luare a deciziilor, conferindu-se amploare formării voinţei statului parlamentar. În plus,
bicameralismul minimizează riscul dominaţiei majorităţii, favorizând dialogul între majorităţile din cele
două Camere, precum şi între grupurile parlamentare. Cooperarea şi supervizarea legislativă sunt
extinse în acest mod, demonstrându-se astfel că sistemul bicameral este o formă importantă a
separaţiei puterilor, care nu funcţionează doar între puterile legislativă, executivă şi judecătorească, ci
şi în interiorul celei legislative.
Atât tradiţia care, fiind legată de fiinţa statului român, îl defineşte şi îl reprezintă, cât şi avantajele
enunţate constituie puternice motive de reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una dintre cele două
formule: unicameralism sau bicameralism.
2. Examinând celelalte dispoziţii ale proiectului legii de revizuire, Curtea constată că
recorelarea, din perspectiva acestei propuneri, a textelor constituţionale, a determinat modificarea
următoarelor articole din Constituţie: art.37 alin.(2) - Dreptul de a fi ales, art.60 - Raportul în faţa
Parlamentului, art.61 alin.(2) - Rolul şi structura Parlamentului; art.62 - Alegerea Camerelor, devenit
Alegerea Parlamentului, art.63 alin.(1), (2) şi (4) - Durata mandatului, art.64 - Organizarea internă,
art.65 - Şedinţele Camerelor, devenit Şedinţele Parlamentului, art.66 - Sesiuni, art.67 - Actele juridice
şi cvorumul legal, art.68 - Caracterul public al şedinţelor (abrogat), Titlul III, Capitolul I, titlul Secţiunii a
doua - Statutul deputaţilor şi senatorilor, devenit Statutul parlamentarilor, art.69 alin.(1) - Mandatul
reprezentativ, art.70 - Mandatul deputaţilor şi senatorilor, devenit Mandatul parlamentarilor, art.71 alin.
(1) şi (2) - Incompatibilităţi, art.72 - Imunitatea parlamentară, art.73 alin.(3) lit.c) - Categorii de legi,
art.74 alin.(1), (3), (4) şi (5) - Iniţiativa legislativă, art.75 - Sesizarea Camerelor - abrogat; art.76 -
Adoptarea legilor şi hotărârilor, art.77 alin.(2) - Promulgarea legii, art.82 alin.(2) - Validarea mandatului
şi depunerea jurământului, art.89 alin.(1) - Dizolvarea Parlamentului, art.95- Suspendarea din funcţie,
art.96 alin.(1) şi (2) - Punerea sub acuzare, art.98 - Interimatul funcţiei, art.103 alin.(2) şi (3) -
Învestitura, art.105 alin.(1) - Incompatibilităţi, art.107 alin.(1) - Primul-ministru, art.111 alin.(1) -
Informarea Parlamentului, art.112 - Întrebări, interpelări şi moţiuni simple, art.113 - Moţiunea de
cenzură, art.114 - Angajarea răspunderii Guvernului, art.115 alin.(5) - Delegarea legislativă, art.133
alin.(2) - Rolul şi structura [Consiliului Superior al Magistraturii], art.140 alin.(3) - Curtea de Conturi,
art.142 alin.(3) - Structura [Curţii Constituţionale], art.146 lit.a), b), c) şi e) - Atribuţii [ale Curţii
Constituţionale], art.148 - Integrarea în Uniunea Europeană, art.150 alin.(1) - Iniţiativa revizuirii,
art.151 alin.(1) şi (2) - Procedura de revizuire.
Distinct de modificările constând în înlocuirea denumirilor de deputaţi şi senatori, respectiv a
referirilor la cele două Camere ale forului legislativ, consecinţă directă, de ordin formal, a reglementării
structurii unicamerale a Parlamentului, în cadrul capitolului I - Parlamentul, cuprins în titlul III -
Autorităţile publice, se mai constată existenţa unor propuneri de modificare de ordin substanţial,
respectiv a unor reformulări a normelor constituţionale, examinate în cele ce urmează.
3. Art.64 - Organizarea internă
Propunerile de modificare vizează, în esenţă, adaptarea organizării interne a Parlamentului la
structura unicamerală şi nu pun în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei.
Pentru a conferi însă mai multă claritate alin.(1) al art.64, care, referindu-se la regulamentul
Parlamentului, utilizează sintagma "adoptat cu votul majorităţii membrilor săi", şi în corelare cu art.76
alin.(1) din Constituţie, se recomandă înlocuirea acesteia cu sintagma "adoptat prin hotărâre cu votul
majorităţii membrilor săi".
De asemenea, pentru a se da deplină expresie principiului autonomiei parlamentare, în sensul de
a se stabili dreptul parlamentarilor de a decide, prin regulament propriu, asupra înţelesului noţiunii de
"configuraţie politică", alineatul (5) al art.64, care, în redactarea propusă, prevede că "Biroul
permanent şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a Parlamentului", ar
trebui completat cu sintagma "stabilită conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a
Parlamentului".
4. Art.65 - Şedinţele Parlamentului
În redactarea propusă, textul constituţional este adaptat specificului structurii unicamerale a
Parlamentului. Referirea, în cuprinsul acestuia, la caracterul şedinţelor, determină, în mod
corespunzător, propunerea de abrogare a actualului art.68 - Caracterul public al şedinţelor.
5. Art.71 - Incompatibilităţi
Potrivit proiectului legii de revizuire, alin.(1) al art.71 din Constituţie reglementează un nou caz de
incompatibilitate, acela dintre calitatea de membru al Parlamentului şi membru al Parlamentului
European, propunere justificată şi care nu pune în discuţie limitele revizuirii Constituţiei.
Pentru a da expresie principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi a asigura deplina
efectivitate a textului constituţional în sensul asigurării independenţei membrilor Parlamentului şi a
protejării legislativului împotriva influenţelor executivului, alin.(2) al art.72 ar trebui modificat, în sensul
eliminării excepţiei pe care o instituie în prezent şi care permite cumulul calităţii de parlamentar şi de
membru al Guvernului. Menţinerea acestei dispoziţii ar determina lipsa de eficienţă a prevederilor
constituţionale cuprinse în art.109 alin.(1), potrivit cărora "Guvernul răspunde politic numai în faţa
Parlamentului pentru întreaga sa activitate".
6. Art.72 - Imunitatea parlamentară
Iniţial, Adunarea Constituantă a dat următoarea redactare imunităţii parlamentare:
"(1) Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată,
penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa.
Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
(2) În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei.
Ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În
cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri."
În redactarea actuală, art.72 din Constituţie, care reglementează instituţia imunităţii
parlamentare, are următorul cuprins: "(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au
legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.
Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei.
Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În
cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri."
În redactarea proiectului legii de revizuire a Constituţiei, alineatul (1) al art.72 se păstrează,
singura diferenţă fiind înlocuirea denumirilor de "deputaţi" şi "senatori" cu aceea de "parlamentari",
alineatul (3) al aceluiaşi articol este eliminat, iar alineatul 2 are următoarea redactare: "Urmărirea şi
trimiterea în judecată penală a parlamentarilor, pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, se pot face numai de către Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie."
Din analiza comparativă a textelor menţionate rezultă că modificarea propusă vizează eliminarea
inviolabilităţii parlamentare, ca formă a imunităţii parlamentare.
Examinând această propunere, în raport cu dispoziţiile art.152 din Constituţie, Curtea constată,
mai întâi, că actuala reglementare a imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, respectiv
lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului
[alin.(1) al art.72] şi inviolabilitatea parlamentarului [alin.(2) şi (3) ale art.72], continuă tradiţia statului
român ale cărei baze au fost puse încă din anul 1864. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
prevedea în acest sens, în art.VII, că membrii Adunării Ponderatrice, ca de altfel şi membrii Adunării
Elective, se bucură de "neviolabilitate", ei neputând fi arestaţi sau judecaţi pe timpul sesiunii
parlamentare, cu excepţia flagrantului, şi numai după ce Adunarea a autorizat urmărirea. Instituţia
imunităţii parlamentare a fost preluată şi întărită de constituţiile următoare, cu excepţia celor din
perioada dictaturii comuniste.
Constituţia României din 1991 a consacrat din nou instituţia imunităţii parlamentare, abolită
practic în perioada 1948-1989, aceasta căpătând o reglementare de principiu în acord cu constituţiile
statelor europene, influenţate îndeosebi de modelul francez, care reglementează distinct lipsa
răspunderii juridice şi inviolabilitatea. Astfel, instituţia imunităţii parlamentare este reglementată atât
sub forma imunităţii pentru opinii, fiind general admis faptul că niciun parlamentar nu poate să fie
urmărit, civil sau penal, pentru declaraţiile făcute şi voturile exprimate în exerciţiul mandatului, cât şi a
imunităţii materiale, denumită şi imunitate relativă, neprofesională sau inviolabilitate, fiind admis, de
regulă, că un parlamentar nu poate fi arestat, cercetat sau urmărit în materie penală, fără autorizarea
Camerei din care face parte [de exemplu, constituţiile Belgiei (art.58 şi art.59), Finlandei (art.30),
Franţei (art.26), Greciei (art.60-62), Italiei (art.68), Poloniei (art.105), Portugaliei (art.157), Spaniei
(art.71) ]. Mai mult, în unele cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi
arestat decât dacă infracţiunea este pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 5 ani
[constituţiile Croaţiei (art.75), Macedoniei (art.64), Sloveniei (art.83)].
Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei
mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a
funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate
de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii
parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau
abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi
siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor.
Astfel fiind, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect direct
suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte,
cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional. În ceea ce
priveşte persoana care ocupă demnitatea publică de parlamentar, eliminarea oricăreia dintre aceste
forme ale imunităţii parlamentare are ca efect suprimarea garanţiilor unor drepturi şi libertăţi
fundamentale, respectiv libertatea individuală şi libertatea de exprimare.
Pentru aceste considerente, şi văzând că prin proiectul legii de revizuire a Constituţiei este
eliminată inviolabilitatea parlamentarului, adică acea imunitate de procedură care protejează
parlamentarul împotriva urmăririlor penale abuzive sau vexatorii, instituţia imunităţii parlamentare fiind
astfel golită de conţinut, Curtea constată că modificarea propusă sub acest aspect este
neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a unui drept fundamental al
persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.152
alin.(2) din Constituţie.
7. Art.73 - Categorii de legi
Alineatul (3) al art.73 stabileşte domeniile care, în considerarea importanţei acestora, se
reglementează prin lege organică. Prin proiectul legii de revizuire se propune adăugarea unui nou
domeniu de reglementare prin lege organică, şi anume cel al răspunderii judecătorilor şi a procurorilor,
alineatul (3) al art.73 fiind completat în acest sens cu litera s 1). Curtea constată că reglementarea
propusă instituie o garanţie a respectării principiilor constituţionale care guvernează înfăptuirea
justiţiei, aspect reţinut, de altfel, cu prilejul examinării constituţionalităţii propunerii de modificare a
art.52 alin.(3) din Constituţie. Având în vedere însă natura domeniului în cauză, Curtea recomandă ca
acesta să fie introdus, în structura alineatului (3) al art.73, imediat după litera l), care se referă la
"organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi", constituindu-se astfel litera l1).
8. Art.76 - Adoptarea legilor şi a hotărârilor
Adaptarea procedurii de adoptare a legilor şi hotărârilor la specificul Parlamentului unicameral a
determinat propunerea de modificare, în consecinţă, a modului de reglementare a acestei proceduri.
Curtea constată în această privinţă că, în redactarea art.76 alin.(1) teza întâi, text care se referă la
dezbaterea şi votarea în plen a propunerilor legislative şi a propunerilor de legi în două lecturi
succesive, se propune, referitor la a cea de-a doua lectură, ca realizarea acesteia să se facă "la cel
puţin 30 de zile distanţă". Utilizarea în acest context a noţiunii de "distanţă" este improprie,
recomandându-se înlocuirea sintagmei propuse cu sintagma "după cel puţin 30 de zile".
b) Cap.II - Preşedintele României
Din prevederile constituţionale cuprinse în Titlul III, Capitolul II din Constituţie rezultă că şeful
statului are atribuţii importante în procesul de constituire a Guvernului şi a altor autorităţi publice, în
procesul legislativ, în domeniul politicii externe, în domeniul apărării naţionale, în garantarea
independenţei justiţiei.
Totodată, potrivit art.80 alin.(1) din Constituţie, Preşedintele României este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, iar potrivit alin.(2) al aceluiaşi
articol, are rolul de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice şi
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
În considerarea acestor atribuţii şi obligaţii constituţionale, urmează a fi analizate modificările
propuse cu privire la instituţia prezidenţială:
1. Referitor la completarea art.85 cu un nou alineat (2 1), potrivit căruia "Propunerea primului-
ministru de revocare şi de numire a unor membri ai Guvernului se poate face numai după consultarea
prealabilă a Preşedintelui", Curtea reţine că:
Articolul 85 din Constituţia României prevede 3 cazuri în care Preşedintele României numeşte
Guvernul [alin.(1)] sau numai pe unii membri ai Guvernului [alin.(2) şi (3)]. În cazul prevăzut la alin.(1)
numirea are loc pe baza votului de încredere acordat de Parlament în conformitate cu prevederile
art.103 din Legea fundamentală, iar în cazul prevăzut la alin.(3), pe baza aprobării Parlamentului,
acordată la propunerea primului-ministru. Actul juridic în baza căruia Preşedintele României face
numirile este hotărârea Parlamentului, adoptată în condiţiile art.85 alin.(1), ale art.103 alin.(3) din
Constituţie şi ale dispoziţiilor corespunzătoare ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor
Parlamentului.
Reglementarea consacrată în art.85 alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că "Preşedintele revocă
şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului". Interpretarea literală a
textului impune concluzia că, în acest caz, Preşedintele nu execută o hotărâre a Parlamentului, ci se
află în situaţia de a decide el însuşi numirea unor miniştri, la propunerea primului-ministru. Actul de
decizie în această fază fiind prin definiţie un act de voinţă, este evident că Preşedintele are libertatea
de a primi propunerea primului-ministru sau de a-i cere să facă o altă propunere.
Prin Decizia nr.98 din 7 februarie 2008 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de
natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de primul-
ministru Călin Popescu-Tăriceanu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140 din 22
februarie 2008, Curtea Constituţională a constatat că "soluţia prevăzută la art.85 alin.(2) din
Constituţie reprezintă o aplicaţie a concepţiei legiuitorului constituant care a stat la baza principiului
echilibrului puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.(4) din Legea fundamentală, principiu aplicat, în
egală măsură, în modul de atribuire şi de exercitare a competenţelor tuturor autorităţilor publice,
inclusiv a celor care fac parte din aceeaşi putere, dintre cele 3 prevăzute de textul menţionat. Pe baza
acestui principiu, pentru evitarea blocajelor instituţionale şi pentru buna lor funcţionare, autorităţile
publice au obligaţia să colaboreze." De asemenea, Curtea Constituţională a constatat că "raporturile
dintre Preşedintele României şi primul-ministru nu pot fi pur formale. De aceea, verificarea îndeplinirii
condiţiilor de numire în cazurile prevăzute de art.85 alin.(2) din Constituţie intră în competenţa
Preşedintelui României la exercitarea, pentru prima dată, de către primul-ministru, a dreptului de a
propune. Limitarea la o singură respingere a propunerii se justifică prin faptul că, în continuare,
răspunderea pentru o altă nominalizare revine, în exclusivitate, primului-ministru".
În consecinţă, Curtea Constituţională, apreciind că una dintre condiţiile realizării obiectivelor
fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autorităţilor
publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale, a
constatat că, în aplicarea art.85 alin.(2) din Constituţie, "Preşedintele României, neavând drept de
veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a
altei persoane în funcţia de ministru. Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de
primul-ministru, care nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi
competenţă decizională. Ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie,
Preşedintele rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de
a da curs propunerii primului-ministru, după cum primul-ministru şi Guvernul rămân răspunzători politic
în faţa Parlamentului."
Luând în considerare argumentele reţinute de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării
deciziei mai sus menţionate, completarea textului constituţional în sensul consultării Preşedintelui de
către primul-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului
constituie consacrarea în norma constituţională a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională.
2. Referitor la modificarea art.87 alin.(1): "(1) Preşedintele României poate lua parte la
şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă,
securitatea naţională şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii."
Propunerea de revizuire vizează înlocuirea sintagmelor "apărarea ţării" şi "asigurarea ordinii
publice" cu sintagma "securitatea naţională". Pentru o transpunere mai fidelă a atribuţiilor
Preşedintelui care justifică prezenţa sa la şedinţele Guvernului, respectiv cele care asigură rolul său
de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării (art.80 alin.1), precum
şi calitatea sa de comandant al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Superior de Apărare a
Ţării (art.92 alin.1), Curtea recomandă păstrarea sintagmelor din redactarea actuală a Constituţiei şi
adăugarea sintagmei "securitate naţională".
3. Referitor la completarea art.90 cu trei noi alineate, (2), (3) şi (4):
"(2) Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de
Preşedintele României, prin decret.
(3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra iniţierii referendumului de către Preşedintele
României se exprimă, printr-o hotărâre adoptată de Parlament, cu votul majorităţii membrilor prezenţi,
în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la solicitarea Preşedintelui.
(4) Dacă hotărârea Parlamentului nu este adoptată în termenul prevăzut la alineatul (3),
procedura de consultare a Parlamentului se consideră îndeplinită, iar Preşedintele României poate
emite decretul privind organizarea referendumului."
Potrivit dispoziţiilor art.11 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84 din 24 februarie 2000: "(1)
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să îşi exprime voinţa
prin referendum cu privire la probleme de interes naţional.
(2) Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de
Preşedintele României, prin decret.
(3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României
urmează să fie exprimat, printr-o hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, în termen de cel mult 20 de zile calendaristice de la
solicitarea Preşedintelui.
(4) Dacă Parlamentul nu îşi transmite punctul de vedere în termenul stabilit la alin.(3),
Preşedintele României emite decretul privind organizarea referendumului după expirarea acestui
termen, procedura constituţională de consultare a Parlamentului considerându-se îndeplinită."
Prin urmare, modificarea propusă constituţionalizează norma cuprinsă în legea organică,
reglementând la rang de Constituţie procedura de iniţiere de către Preşedinte a referendumului cu
privire la probleme de interes naţional. Cu privire la această completare, Curtea formulează rezerve
sub aspectul oportunităţii unui asemenea demers.
Distinct de modificarea propusă, Curtea apreciază necesară completarea dispoziţiilor art.90 alin.
(1) în sensul exceptării de la referendumul cerut de Preşedinte a problemelor de interes naţional care,
aprobate prin exprimarea voinţei poporului, ar impune revizuirea Constituţiei. Prin eliminarea acestei
posibilităţi s-ar evita o dublă consultare a poporului pentru una şi aceeaşi problemă: organizarea unui
prim referendum prin care acesta şi-ar exprima punctul de vedere cu privire la o anumită problemă de
interes naţional a cărei rezolvare necesită revizuirea Legii fundamentale, declanşarea procedurii de
revizuire în sensul celor statuate în urma consultării populare şi, în fine, organizarea unui nou
referendum pentru aprobarea legii de revizuire.
4. Referitor la completarea art.92 cu două noi alineate, (3 1) şi (5):
"(31) Declararea stării de război, precum şi suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare se fac
de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor acestuia.
(5) Preşedintele României propune Parlamentului numirea directorilor serviciilor de informaţii, iar
Parlamentul exercită controlul asupra activităţii acestor servicii."
Cele două alineate nu prezintă niciun element de noutate, ele reiau soluţiile constituţionale
cuprinse în actualul art.65, propus spre abrogare, care consacră Şedinţele Camerelor, şi care prevede
la alin.(2): "Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:
d) declararea stării de război;
e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; [...]
h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi
exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii."
Cu privire la dispoziţiile art.92 alin.(3 1), pentru acurateţea redactării, în sensul precizării actului
prin care Parlamentul îşi exercită atribuţiile stabilite prin Constituţie, Curtea propune completarea
textului în sensul "Declararea stării de război, precum şi suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare
se fac de către Parlament, prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii membrilor acestuia".
5. Referitor la completarea art.94 lit.a):
"a) conferă şi retrage decoraţii şi titluri de onoare;"
Textul constituţional în noua redactare consacră dreptul Preşedintelui de a retrage decoraţiile şi
titlurile de onoare conferite în prealabil anumitor persoane. Cu privire la acest aspect, Curtea
Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.88 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.131 din 3 martie 2009, şi a reţinut următoarele:
"În ceea ce priveşte critica potrivit căreia Preşedintele României nu are competenţa de a retrage
decoraţii
Articolul 94 din Legea fundamentală, sub titlul marginal «Alte atribuţii», prevede la lit.a) că
Preşedintele României «conferă decoraţii şi titluri de onoare». Atribuţia de conferire de decoraţii şi
titluri de onoare este exercitată de Preşedintele României în considerarea calităţii de reprezentant al
statului român, conform art.80 alin.(1) din Constituţie. Această atribuţie de ordin constituţional şi-a
găsit dezvoltarea şi concretizarea în reglementările cuprinse în Legea nr.29/2000 privind sistemul
naţional de decoraţii al României şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.11/1998 privind
reinstituirea Ordinului naţional Steaua României. Chiar dacă Constituţia nu a prevăzut, în mod expres,
alături de atribuţia Preşedintelui României de conferire a unei decoraţii, şi pe aceea de retragere,
Curtea Constituţională constată că prima o implică şi pe cea de-a doua, că retragerea unei decoraţii
decurge din atribuţia constituţională de a conferi. Altfel, a nega posibilitatea Preşedintelui României de
a retrage o decoraţie înseamnă a restrânge una dintre atribuţiile ce îi revin în calitatea sa de
reprezentant al statului român."
Prin urmare, textul propus prin legea de revizuire nu face decât să consacre expres ceea ce
Curtea Constituţională a statuat prin decizia prin care a interpretat dispoziţiile art.94 din Constituţie.
6. Referitor la modificarea şi completarea art.95:
"(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor săi, după
obţinerea avizului obligatoriu al Curţii Constituţionale cu privire la gravitatea faptelor şi încălcarea
Constituţiei.
(11) Continuarea procedurii de suspendare este condiţionată de avizul favorabil al Curţii
Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(12) În cazul unui aviz negativ din partea Curţii Constituţionale, procedura de suspendare va
înceta.
(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul
parlamentarilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui."
Coroborat, se modifică şi dispoziţiile art.146 lit.h), Curtea Constituţională "dă aviz obligatoriu
pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României".
Potrivit actualei reglementări - art.95 alin.(1) teza întâi din Constituţie, "În cazul săvârşirii unor
fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din
funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale". De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile
art.146 lit.h), Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României.
Din analiza comparată a celor două texte rezultă că modificarea are ca obiect caracterul avizului
solicitat Curţii Constituţionale în cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui.
Astfel, actuala reglementare consacră caracterul consultativ al actului Curţii, Parlamentul fiind
unica autoritate competentă să decidă, pe baza datelor şi a informaţiilor care îi sunt prezentate cu
ocazia dezbaterilor, asupra existenţei şi gravităţii faptelor pentru care s-a propus suspendarea din
funcţie a Preşedintelui României, în concordanţă cu dispoziţiile art.95 din Constituţie.
Propunerea cuprinsă în proiectul de revizuire a Constituţiei conferă caracter obligatoriu avizului
Curţii şi prevede efectele juridice ale unui asemenea act. Astfel, continuarea procedurii de suspendare
este condiţionată de avizul favorabil al Curţii Constituţionale, în cazul unui aviz negativ, procedura de
suspendare încetând. Analizând modificările propuse, reglementate în două alineate distincte (11) şi
(12), Curtea constată că dispoziţiile sunt redundante, consacrând în ambele alineate acelaşi efect:
continuarea procedurii de suspendare numai în cazul avizului favorabil, respectiv încetarea acesteia în
cazul avizului negativ. Consacrarea expresă a celor două tipuri de avize se poate întemeia pe
împrejurarea că numai avizul negativ are un efect imediat, fiind de natură să împiedice continuarea
procedurii de suspendare a Preşedintelui în faţa Parlamentului. În situaţia în care avizul Curţii
Constituţionale este unul favorabil, este de neconceput maniera în care acest act ar obliga în vreun fel
Parlamentul în luarea unei decizii prin votul majorităţii membrilor săi. Mai mult, într-o atare situaţie,
avizul Curţii Constituţionale ar conduce direct la organizarea referendumului, rolul Parlamentului
limitându-se doar la iniţierea procedurii de suspendare.
Date fiind aceste consideraţii, propunem eliminarea sintagmei "obligatoriu" din cuprinsul
prevederilor constituţionale, reglementarea expresă a efectului extinctiv al avizului negativ al Curţii
Constituţionale cu privire la procedura de suspendare a Preşedintelui fiind suficientă.
În altă ordine de idei, modificarea operată atribuie efecte determinante avizului Curţii
Constituţionale, sporind rolul acestei instituţii în cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui. În
exercitarea competenţei atribuite de Constituţie, respectiv analizarea săvârşirii unor fapte grave prin
care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei şi pronunţarea unei soluţii cu privire la aceste
aspecte, Curtea Constituţională îşi asumă rolul de garant al supremaţiei Constituţiei. În virtutea acestei
calităţi, Curtea este unica autoritate care se poate pronunţa asupra faptelor de încălcare a ordinii
juridice constituţionale la care se referă art.95 alin.(1) din Legea fundamentală, precum actele de
decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele
României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale
sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare.
7. Referitor la modificarea art.97 alin.(2):
"(2) În termen de 60 de zile de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru funcţia de Preşedinte."
Modificarea propusă operează asupra termenului în care Guvernul va organiza alegeri pentru
funcţia de Preşedinte în caz de vacanţă a funcţiei, termen care se reduce de la 3 luni la 60 de zile.
Noul text este menit să asigure stabilitatea sistemului politic şi a instituţiilor democratice, precum şi
existenţa unor autorităţi statale funcţionale într-un termen cât mai scurt.
8. Referitor la modificarea art.98 alin.(2):
"(2) Atribuţiile prevăzute la articolul 85 alineatul (1), articolele 88-90 şi articolul 103 din Constituţie
nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale."
Completarea propusă operează o restrângere a atribuţiilor Preşedintelui interimar în ceea ce
priveşte desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru şi implicit pentru formarea
Guvernului. Această restrângere creează premisele unui blocaj instituţional în cazul în care primul-
ministru s-ar afla în una dintre situaţiile prevăzute de art.106 din Constituţie, situaţii în care Guvernul
este demis, sau în cazul demiterii Guvernului, dacă o moţiune de cenzură a fost votată în condiţiile
art.113 din Constituţie, motiv pentru care Curtea nu recomandă adoptarea modificării propuse.
c) Cap.III - Guvernul
1. Referitor la completarea art.103 alin.(2):
"(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare,
votul de încredere al Parlamentului asupra programului de guvernare şi a listei propunerilor pentru
membrii Guvernului. Parlamentul se va pronunţa prin vot asupra formării noului Guvern în termen de
10 zile de la data solicitării votului de încredere. În caz contrar, după trecerea celor 10 zile, candidatul
propus, împreună cu programul de guvernare şi lista propunerilor pentru membrii Guvernului, va fi
considerat respins de către Parlament, iar Preşedintele României va desemna un alt candidat pentru
funcţia de prim-ministru."
Dispoziţiile art.103 alin.(2) trebuie coroborate cu cele ale art.89 alin.(1) care au suferit şi ele o
modificare sub aspectul termenului reglementat care a fost scurtat de la 60 de zile la 45 de zile: "După
consultarea preşedintelui Parlamentului şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României
poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în
termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de
învestitură."
Propunerea de modificare este în spiritul dispoziţiilor art.1 alin.(4) din Constituţie, ce consacră
separaţia puterilor în stat şi obligaţia autorităţilor publice de a-şi îndeplini loial şi cu bună-credinţă
competenţele constituţionale. De altfel, Curtea Constituţională a subliniat în repetate rânduri
importanţa, pentru buna funcţionare a statului de drept, a colaborării dintre puterile statului, care ar
trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională, comportamentul loial fiind o
prelungire a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (de exemplu, prin Decizia nr.1.431 din
3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 12 noiembrie 2010,
sau prin Decizia nr.1 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.135
din 23 februarie 2011).
2. Referitor la modificarea art.105 alin.(1), Curtea constată că argumentele care au
fundamentat recomandarea de eliminare a excepţiei pe care o instituie în prezent art.71 alin.(2) teza
finală din Constituţie, text care permite cumulul calităţii de parlamentar cu cea de membru al
Guvernului, sunt aplicabile mutatis mutandis şi cu privire la propunerea de modificare a art.105.
3. Referitor la modificarea art.107 alin.(4):
"(4) Dacă unul dintre ceilalţi membri ai Guvernului se află în una dintre situaţiile prevăzute la
articolul 106 sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României, la
propunerea primului-ministru, va desemna un alt membru al Guvernului ca ministru interimar, până la
numirea unui nou ministru. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă
ministrul îşi reia activitatea în Guvern. Interimatul nu poate dura mai mult de 45 de zile."
Propunerea de modificare preia soluţia actuală prevăzută de art.107 alin.(4), prevăzând expres
procedura de desemnare a unui ministru interimar similară desemnării primului-ministru interimar. Cu
toate acestea, în redactarea propusă, norma este susceptibilă a fi interpretată în sensul că inclusiv
primul-ministru poate fi desemnat ca ministru interimar atunci când unul dintre ceilalţi membri ai
Guvernului se află în una dintre situaţiile prevăzute la art.106 sau este în imposibilitate de a-şi exercita
atribuţiile. O asemenea interpretare intră în conflict cu dispoziţiile art.107 alin.(1) din Constituţie,
potrivit cărora "primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia,
respectând atribuţiile ce le revin".
Curtea recomandă o circumscriere mai precisă a noţiunii "un alt membru al Guvernului" pe care
primul-ministru să-l propună spre desemnare Preşedintelui României. Curtea apreciază că această
noţiune nu trebuie să îl includă pe primul-ministru, al cărui rol este acela de a asigura conducerea şi
coordonarea activităţii Guvernului, iar nu şi de a îndeplini atribuţiile unui ministru, fie şi interimar,
pentru o perioadă determinată de 45 de zile.
4. Referitor la modificarea art.109:
"(3) Reglementarea răspunderii penale a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor, se stabileşte prin lege organică. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală a
membrilor Guvernului se realizează numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
Actuala reglementare prevede "(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României
au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea
acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din
funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate
printr-o lege privind responsabilitatea ministerială."
Cu privire la răspunderea penală a membrilor Guvernului, Curtea Constituţională, prin Decizia
nr.1.133 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.851 din 15
decembrie 2007, a constatat că dispoziţiile art.109 alin.(2) din Constituţie "instituie necondiţionat
dreptul Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
În consecinţă, atât cele două Camere ale Parlamentului, cât şi Preşedintele României au
libertatea de a stabili, fără altă reglementare exterioară, aplicând direct Constituţia, modul de
exercitare a acestui drept.
Autorităţilor prevăzute la art.109 alin.(2) nu li se poate impune, fără să se încalce principiul
separaţiei puterilor în stat, prevăzut de art.1 alin.(4) din Constituţie, obligaţia de a efectua cercetări
proprii sau de a încredinţa unor structuri extrajudiciare verificarea faptelor penale cu care sunt sesizate
de Ministerul Public, de alte organe ale statului sau de cetăţeni. Asemenea cercetări au caracterul de
acte de urmărire penală sau de acte premergătoare urmăririi penale şi sunt cu totul străine statutului
juridic constituţional, rolului şi funcţiilor autorităţilor publice menţionate.
Cerând urmărirea penală a unor membri ai Guvernului sau refuzând să dea curs unei sesizări în
acest sens, Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României îşi asumă răspunderea politică
pentru temeinicia deciziei lor."
Pe de altă parte, consacrarea constituţională a dreptului Camerei Deputaţilor, Senatului şi
Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor constituie, din perspectiva membrilor Guvernului, o garanţie constituţională de
ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin
exerciţiul mandatului. Cu alte cuvinte, prevederile art.109 alin.(2) din Constituţie instituie o măsură de
protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii
constituţionale a libertăţii individuale a persoanei care ocupă funcţia de demnitate publică şi a dreptului
său la apărare. Or, prin abrogarea dispoziţiilor menţionate, garanţia constituţională este suprimată,
împrejurare ce este de natură a încălca prevederile art.152 alin.(1) din Constituţie.
d) Cap.IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul Referitor la modificarea art.114:
"(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului, o singură dată pe sesiune,
asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege."
(11) Limitarea angajării răspunderii prevăzută la alineatul (1) nu se aplică în cazul proiectului
bugetului de stat şi celui al asigurărilor sociale de stat.
(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului
(3), dezbaterile şi votul se vor face de către Parlament, într-o singură lectură, pe articolele sesizate,
urmate de votul final pe întreaga lege."
În privinţa angajării răspunderii Guvernului, Constituţia României din 1991 s-a inspirat după
modelul Constituţiei franceze de la 1958, care prevedea la art.49 paragraful 3 că primul-ministru putea
să angajeze răspunderea Guvernului în faţa Adunării Naţionale pentru adoptarea unui text; acesta era
considerat adoptat dacă nu a fost votată o moţiune de cenzură. Dispoziţia constituţională a permis ca
Guvernul să îşi angajeze răspunderea în faţa Adunării Naţionale de foarte multe ori; în acest sens,
este grăitor faptul că în cea de IX-a legislatură (o legislatură vizează o perioadă de 4 ani), această
procedură a fost folosită de 39 de ori.
Legiuitorul constituant francez a modificat procedura angajării răspunderii Guvernului prevăzută
de art.49 din Constituţia franceză de la 1958 prin Legea constituţională nr.2008-724 din 23 iulie 2008
privind modernizarea instituţiilor celei de-a V-a Republici, limitând folosirea procedurii angajării
răspunderii la un anumit număr de ori pe sesiune. Actualul text al art.49 paragraful 3 din Constituţie
prevede: "După deliberarea din cadrul Consiliului de miniştri, Primul-ministru poate să angajeze
răspunderea Guvernului în faţa Adunării Naţionale pentru votarea unui proiect de lege privind finanţele
publice sau finanţarea sistemului de securitate socială. În acest caz, proiectul este considerat adoptat,
cu excepţia cazului în care o moţiune de cenzură, depusă în următoarele douăzeci şi patru de ore,
este votată în condiţiile prevăzute de alineatul anterior, în plus, Primul-ministru poate recurge la
această procedură pentru încă un proiect sau încă o propunere de lege din acea sesiune."
Astfel, în urma revizuirii constituţionale din 23 iulie 2008, care a intrat în vigoare la data de 1
martie 2009, legiuitorul constituant francez a precizat in terminis că Guvernul poate să îşi asume
răspunderea pe legea bugetului de stat şi pe cea a bugetului asigurărilor sociale. În schimb, Guvernul
poate să îşi asume într-o sesiune o singură dată răspunderea pe un alt proiect de lege.
În ceea ce priveşte Constituţia României, Curtea constată următoarele:
Dispoziţiile cuprinse în art.114 reprezintă corespondentul art.49 paragraful 3 din Constituţia
franceză în formularea anterioară revizuirii constituţionale ce a avut loc în anul 2008.
Interpretând dispoziţiile textului constituţional, Curtea, prin jurisprudenţa sa, a impus anumite
condiţii în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului. Astfel, Guvernul are
îndrituirea constituţională de a-şi angaja răspunderea în următoarele condiţii, respectiv:
- existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a
angajat răspunderea;
- necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;
- importanţa domeniului reglementat;
- aplicarea imediată a legii în cauză.
Prin urmare, Guvernul nu este limitat în a folosi procedura angajării răspunderii la un anumit
număr de ori pe sesiune, premisa folosirii acestei proceduri având în vedere existenţa unei urgenţe în
adoptarea măsurii legislative, indiferent de criteriul cantitativ. Însă, angajarea repetată a răspunderii
Guvernului şi limitarea accentuată a atribuţiei principale a Parlamentului de a legifera sunt argumente
suficiente în sensul reglementării mai stricte a acestei instituţii. Prin limitarea cantitativă a posibilităţii
Guvernului de a folosi această procedură în cursul unei sesiuni parlamentare sunt eliminate premisele
exercitării abuzive din partea Guvernului a dreptului constituţional de a-şi angaja răspunderea în faţa
Parlamentului, iar, în ceea ce priveşte autoritatea legiuitoare, aceasta îşi poate exercita competenţa în
plenitudinea sa, aşa cum este conferită de art.61 alin.(1) din Constituţie.
Distinct de modificarea propusă, Curtea recomandă completarea prevederilor art.114 alin.(1) din
Constituţie, în sensul limitării obiectului asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea la un
program, o declaraţie de politică generală sau la un singur proiect de lege care să reglementeze
unitar relaţii sociale care privesc un singur domeniu. Lipsa unei atare condiţionări cu privire sfera
de reglementare a proiectului de lege ar conduce la eludarea prevederilor constituţionale propuse spre
modificare, şi anume posibilitatea angajării răspunderii o singură dată pe sesiune, întrucât dau
posibilitatea Guvernului de a-şi asuma răspunderea prin intermediul unui proiect de lege, care în mod
formal îndeplineşte condiţiile constituţionale, dar care, printr-o structură complexă şi un conţinut
eterogen, ar îngloba reglementări din domenii sociale foarte diferite.
Argumentul pe care se întemeiază propunerea Curţii Constituţionale îl constituie însăşi
jurisprudenţa sa, de exemplu în cazul Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, proiect asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea şi
asupra căruia Curtea Constituţională a efectuat controlul de constituţionalitate a priori prin Decizia
nr.375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.591 din 8 iulie 2005. Cu
acel prilej, criticile formulate se întemeiau pe dispoziţiile art.114 alin.(1) din Constituţie, care deşi
reglementează posibilitatea angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, "în cazul de
faţă, Guvernul şi-a angajat răspunderea asupra unui pachet de proiecte de lege, cum, de altfel, în mod
constant şi-a anunţat intenţia şi scopul urmărit, întrucât în realitate, fiecare dintre cele 17 titluri ale legii
are semnificaţia unui proiect de lege de sine stătător, ceea ce excede textului constituţional.
Legea astfel adoptată cuprinde modificări şi completări de esenţă la 9 legi organice privind
regimul proprietăţii, la 3 legi organice privind organizarea judiciară, statutul magistraţilor şi Consiliul
Superior al Magistraturii, la două coduri (penal şi fiscal), precum şi două legi noi privind renta viageră
şi procedura specială de judecare a unor procese.
Formularea şi structurarea legii în 17 titluri nu acoperă încălcarea dispoziţiei imperative a art.114
alin.(1) din Constituţie, aşa cum acest text trebuie interpretat prin raportare la art.61, privind monopolul
legislativ al Parlamentului, cât şi la art.102 alin.(1) referitor la rolul Guvernului."
Or, analizând criticile astfel formulate, Curtea a statuat că "nicio dispoziţie a Legii fundamentale
nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel,
Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege, pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe
calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului să
propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări a mai multor acte
normative în vigoare".
Aşa fiind, pentru ca propunerea de modificare să producă efectul preconizat de iniţiator se
impune completarea prevederilor art.114 alin.(1) din Constituţie, în sensul celor menţionate de Curte.
Pe de altă parte, Curtea observă că propunerea de modificare privind limitarea cantitativă a
folosirii procedurii angajării răspunderii Guvernului la o singură dată pe sesiune nu priveşte "proiectul
bugetului de stat sau al asigurărilor sociale de stat" [art.114 alin.(11) din Constituţie]; această sintagmă
este uşor confuză, întrucât este susceptibilă a fi interpretată fie că orice proiect care vizează acest
domeniu poate fi supus procedurii angajării răspunderii Guvernului, fie că numai proiectul legii
bugetului de stat sau al asigurărilor sociale de stat. Prin urmare, norma constituţională trebuie
reformulată în scopul precizării mai clare a obiectului proiectelor de lege cu privire la care Guvernul îşi
poate angaja răspunderea.
e) Cap.V - Administraţia publică
Secţiunea 1 - Administraţia publică centrală de specialitate
Referitor la completarea art.119 cu două noi alineate, (2) şi (3):
"(2) În condiţiile legii, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării transmite Parlamentului, în vederea
aprobării, strategia de securitate naţională.
(3) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării transmite Parlamentului rapoartele asupra activităţii
desfăşurate, în vederea examinării acestora."
Securitatea naţională se realizează în cadrul ordinii democratice prin exercitarea deplină a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, asumarea conştientă a responsabilităţilor, perfecţionarea
capacităţii de decizie şi de acţiune a statului, precum şi afirmarea României ca membru activ al
comunităţii internaţionale. Ca instrument naţional ce dă forţă şi valoare concretă acestor exigenţe,
strategia de securitate naţională reprezintă un factor integrator de sinteză, ce se concretizează printr-
un ansamblu de decizii, planuri, măsuri şi acţiuni menite să prevină şi să contracareze eficient riscurile
şi ameninţările ce pun în pericol valorile şi interesele naţionale, precum şi valorile care dau identitate şi
unitate construcţiei europene. Dată fiind importanţa unui asemenea document-program, se impune cu
necesitate adoptarea sa în cadrul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi aprobarea sa de către
Parlament.
Prin urmare, legea de revizuire a Constituţiei atribuie Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, în
virtutea competenţelor sale de organizare şi coordonare unitară a activităţilor care privesc apărarea
ţării şi securitatea naţională, sub toate aspectele sale: securitatea internă, securitatea energetică,
securitatea alimentară, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice,
securitatea financiară, securitatea informatică etc., o nouă obligaţie constituţională, şi anume aceea
de a elabora strategia de securitate naţională pe care o supune aprobării Parlamentului.
Alineatul (3) nu prezintă niciun element de noutate, ci reia soluţia constituţională cuprinsă în
actualul art.65, propus spre abrogare, care consacră Şedinţele Camerelor şi care prevede la alin.(2)
"Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:
g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării"
f) Cap.V: Autoritatea judecătorească
Secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti
1. Referitor la modificarea şi completarea art.124:
"(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei, legii şi deciziilor Curţii
Constituţionale.
(4) Răspunderea judecătorilor şi procurorilor se reglementează prin lege organică."
Propunerea de completare a alineatului (3) vizează înlocuirea formulării sintetice şi cuprinzătoare
pe care o conţine în prezent Constituţia la o formulare enumerativă, care cuprinde, pe lângă lege,
Constituţia şi deciziile Curţii Constituţionale. Modificarea reprezintă o aplicare a dispoziţiilor art.1 alin.
(5) din Constituţie, potrivit cărora "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor
este obligatorie", coroborate cu cele ale art.142 alin.(1), conform cărora "Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei". În exercitarea acestui rol constituţional, Curtea se pronunţă asupra
constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, precum şi asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial sau ridicate direct de Avocatul Poporului. Potrivit art.147 alin.(4), "Deciziile Curţii
Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Mai mult, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia
nr.847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.605 din 14 august 2008,
că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul
acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor". De asemenea, Curtea a
constatat că, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia Plenului Curţii Constituţionale
nr.1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate,
puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se
ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a
reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu
aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, Parlamentul, Guvernul, instanţele
judecătoreşti, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte
cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziei. (De exemplu, prin
Decizia nr.1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.796 din
23 noiembrie 2009, sau prin Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.291 din 4 mai 2010.)
În considerarea acestor raţiuni, Curtea apreciază că propunerea de completare a dispoziţiilor
art.124 alin.(3) este redundantă, obligaţia judecătorilor de a se supune Constituţiei şi de a respecta
deciziile Curţii Constituţionale fiind deja consacrată prin norme constituţionale.
Mai mult, sintagma constituţională în vigoare în prezent, „judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii", reprezintă garanţia constituţională a "nesupunerii" judecătorului unei alte puteri,
unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a "supunerii" sale doar
legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi
poate afecta independenţa. Noţiunea de "lege" este folosită în sensul său larg, care include şi
Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă
legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze
actul de justiţie.
În ceea ce priveşte propunerea de completare a art.124 cu un nou alineat (4), Curtea observă că
aceasta este de prisos, întrucât reglementarea răspunderii judecătorilor şi procurorilor, prin lege
organică, a fost deja consacrată prin propunerea de introducere a unei noi litere s 1) la art.73 alin.(3).
2. Referitor la completarea art.126 alin.(6):
"(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea
contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, a
actelor de comandament cu caracter militar, precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare
ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ. Instanţele de contencios administrativ
sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin
dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale."
În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, la articolul 126 a fost introdus un nou alineat, alin.(6),
care stabileşte că instanţele judecătoreşti, pe calea contenciosului administrativ, exercită controlul
judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, control care este garantat şi de la care
fac excepţie în mod absolut numai două categorii de acte - cele de comandament cu caracter militar şi
cele care privesc raporturile cu Parlamentul - care, prin natura lor, nu sunt supuse sub nicio formă
controlului judecătoresc.
Din punct de vedere constituţional, art.126 alin.(6) este singurul sediu al materiei cu privire la
actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc, norma fiind de strictă interpretare, întrucât
constituie o derogare de la principiul liberului acces la justiţie.
Propunerea de completare a alineatului (6) vizează o nouă excepţie de la controlul judecătoresc
şi anume actele administrative care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului.
Cu privire la politica fiscală şi bugetară a Guvernului, reţinem că, potrivit dispoziţiilor art.137 alin.
(1) din Constituţie, "Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale
statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege". De
asemenea, potrivit art.139 alin.(1), "Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale
bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege".
În ceea ce priveşte conceputul de "lege", prin Decizia nr.120 din 16 martie 2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.296 din 5 aprilie 2004, Curtea a reţinut că acesta "are mai
multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material.
Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea
identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest
scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art.61 alin.(1) teza a doua din Constituţie,
republicată, conform cărora «Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării» cu prevederile
art.76, 77 şi 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către
Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României,
dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere
conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor
sociale reglementate.
În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea reţine că, elaborând astfel de acte normative,
organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de
competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci
un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând
sub acest aspect criteriul material.
În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin
conţinut, legea, în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului
formal cu cel material".
Date fiind argumentele expuse în prealabil, actul administrativ care priveşte politicile fiscale şi
bugetare ale Guvernului îl poate constitui în exclusivitate o ordonanţă a Guvernului. O interpretare
contrară este de natură a încălca prevederile art.137 alin.(1) şi art.139 alin.(1) din Constituţie.
Pe de altă parte, necircumscrierea noţiunii de "act administrativ" prin norma constituţională,
coroborată cu sintagma "în condiţiile legii contenciosului administrativ" este susceptibilă de
interpretarea conform căreia această lege poate stabili care acte pot face obiectul controlului
judecătoresc, respectiv care acte administrative pot fi exceptate de la acest control. Or, o atare
interpretare, care ar conferi legiuitorului ordinar ca, prin intermediul unei legi infraconstituţionale, să
adauge la Constituţie noi cazuri de acte administrative exceptate de la controlul judecătoresc,
contravine principiului constituţional consacrat de art.1 alin.(5) referitor la supremaţia Constituţiei,
precum şi principiului prevăzut de art.21 privind accesul liber la justiţie şi, implicit, art.152 alin.(2) care
stabileşte interdicţia revizuirii prevederilor constituţionale care ar avea ca efect suprimarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Pe de altă parte, întrucât norma propusă prin legea de revizuire stabileşte doar domeniul de
reglementare - politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, competenţa de a reglementa sfera actelor
administrative supuse controlului judecătoresc aparţine în exclusivitate legiuitorului, primar sau
delegat. Or, în cazul acestuia din urmă - Guvernul, există posibilitatea unei suprapuneri de calităţi:
aceea de legiuitor care stabileşte actele administrative excluse de la controlul judecătoresc şi aceea
de emitent al respectivelor acte, ceea ce contravine principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat
de art.1 alin.(4) din Constituţie.
Mai mult, nici sub aspectul previzibilităţii, norma infraconstituţională care ar reglementa sfera
actelor administrative exceptate de la controlul judiciar nu corespunde exigenţelor constituţionale şi
convenţionale, întrucât lasă la latitudinea legiuitorului ordinar modificarea acestei sfere, împrejurare
care poate genera discriminări între cetăţeni.
Secţiunea a 3-a - Consiliul Superior al Magistraturii
3. Referitor la modificarea art.133 alin.(2), (3), (4), (5) şi (6):
"(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care:
a) 10 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Parlament; aceştia fac parte
din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 5
judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;
b) 6 reprezentanţi ai societăţii civile, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală: 3
numiţi de Parlament şi 3 de către Preşedintele României;
(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales dintre membrii prevăzuţi la
alineatul (2) literele a) şi b), pentru un mandat de un an, ce poate fi înnoit o singură dată. Mandatul
acestuia nu poate fi prelungit.
(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani şi nu poate fi
prelungit sau înnoit.
(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi luate prin vot secret şi se motivează."
Modificarea esenţială priveşte alin.(2) referitor la structura Consiliului Superior al Magistraturii, în
sensul că, deşi se păstrează numărul total de 19 membri, se măreşte (de la 2 la 6) numărul membrilor
reprezentaţi ai societăţii civile şi se micşorează proporţional (de la 14 la 10), numărul membrilor care
au calitatea de judecători şi procurori. Sporirea numărului de membri reprezentanţi ai societăţii civile
este coroborată cu propunerea de numire a celor 6, după cum urmează: 3 de către Parlament şi 3 de
către Preşedintele României.
Curtea observă că şi în alte state europene, structura organului reprezentativ ai autorităţii
judiciare, cu competenţe în numirea, transferul, promovarea şi sancţionarea magistraţilor, este diferită,
putând include un număr variabil de membri care nu sunt magistraţi.
Astfel, în Portugalia, potrivit art.218 din Constituţie, Consiliul Judecătoresc Suprem este format
din: 2 membri numiţi de Preşedintele ţării, 7 membri aleşi de Parlament şi 7 judecători aleşi de către
adunările generale ale magistraţilor, pe baza principiului reprezentării proporţionale.
În Spania, Consiliul General al Puterii Judiciare este condus de Preşedintele Curţii Supreme şi
este compus din 20 de membri numiţi de Regele Spaniei, dintre care: 12 membri judecători sau alţi
magistraţi, 4 membri propuşi de Congresul Deputaţilor şi 4 membri propuşi de Senat. Cei 8 membri
numiţi de Parlament trebuie să fie avocaţi sau alţi jurişti cu înaltă competenţă profesională şi să aibă
peste 15 ani de experienţă profesională.
În Italia, potrivit dispoziţiilor art.104 din Constituţie, două treimi dintre membrii Consiliului Superior
al Magistraturii sunt aleşi dintre magistraţi, iar o treime dintre aceştia sunt aleşi de Parlament, în
şedinţă comună, dintre profesorii universitari de drept şi avocaţii cu peste 15 ani vechime.
Analizând propunerea de modificare, Curtea reţine că, potrivit art.133 alin.(1) din Constituţie şi
dispoziţiilor Legii nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.827 din 13 septembrie 2005, Consiliul Superior al Magistraturii este un
organism independent, cu activitate permanentă, cu atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi
procurorilor. Totodată, acest Consiliu reprezintă garantul independenţei justiţiei, iar membrii săi
răspund în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului.
Curtea observă că legiuitorul constituant originar a optat pentru includerea în componenţa
Consiliului Superior al Magistraturii şi a unor membri care nu sunt magistraţi de profesie, dar care
reprezintă societatea civilă, sunt specialişti în domeniul dreptului şi se bucură de înaltă reputaţie
profesională şi morală.
Curtea constată că îndeplinirea rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, acela
de garant al independenţei justiţiei, precum şi a principalelor atribuţii care privesc cariera şi
răspunderea disciplinară a magistraţilor, presupune ca judecătorii şi procurorii să aibă o pondere
corespunzătoare imperativului constituţional, consacrat de art.133 alin.(1).
Aşa fiind, în virtutea atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, componenţa acestui organism
trebuie să reflecte specificitatea acestei activităţi, calitatea de magistraţi a membrilor - aşa cum o
impune însăşi titulatura acestui organism suprem de reprezentare, care cunosc în mod direct
implicaţiile activităţii desfăşurate de această categorie profesională, fiind definitorie pentru hotărârile
pe care le adoptă Consiliul.
Pe de altă parte, numirea celor 6 reprezentanţi ai societăţii civile de către Parlament, autoritatea
legiuitoare, respectiv de către Preşedintele României, reprezentant al autorităţii executive, constituie o
interferenţă a celorlalte puteri constituţionale în activitatea autorităţii judecătoreşti, punând sub semnul
întrebării rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. Astfel, majorarea
numărului membrilor reprezentanţilor societăţii civile, deci a persoanelor din afara sistemului judiciar,
şi schimbarea proporţiei de reprezentare în Consiliu, are consecinţe negative asupra activităţii
sistemului judiciar. Mai mult, se ajunge la situaţia în care aceşti membri dobândesc un rol important în
domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, ceea ce reprezintă o ingerinţă a
politicului în justiţie, împrejurare ce este de natură a anihila garanţia constituţională referitoare la
independenţa justiţiei.
Totodată, textul propus modifică şi alin.(3) al art.133, prevăzând că preşedintele Consiliului
Superior al Magistraturii poate fi ales atât dintre membrii - judecători sau procurori, cât şi dintre
membrii - reprezentanţi ai societăţii civile. Pentru argumentele expuse anterior, Curtea reţine că şi
această modificare este de natură a aduce atingere garanţiei constituţionale care consacră
independenţa justiţiei.
O altă modificare a alin.(3) al art.133 constă în acordarea posibilităţii ca mandatul preşedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii să poată fi înnoit o singură dată, dar să nu poată fi prelungit.
Curtea observă că modificarea este justificată de faptul că mandatul preşedintelui Consiliului este unul
foarte scurt, de doar un an, fiind necesară acordarea posibilităţii înnoirii acestuia, dar în mod limitat, la
o singură dată.
La alin.(4) al art.133, iniţiatorul propune introducerea interdicţiei ca mandatul membrilor să poată
fi prelungit sau înnoit. Curtea observă că durata mandatului membrilor Consiliului Superior al
Magistraturii este de 6 ani, iar interdicţia ca acesta să fie prelungit sau înnoit este prevăzută în art.51
alin.(1) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin urmare, modificarea
propusă nu face decât să constituţionalizeze norma cuprinsă în legea organică.
Referitor la alin.(5) se propune modificarea acestuia, în sensul că hotărârile Consiliului nu pot fi
luate prin vot secret şi se motivează. Această modificare reprezintă o garantare a drepturilor
fundamentale de acces liber la justiţie şi de apărare, întrucât Consiliul Superior al Magistraturii are
atribuţii în ceea ce priveşte numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi a procurorilor,
numirea judecătorilor stagiari şi procurorilor stagiari, promovarea judecătorilor şi a procurorilor,
eliberarea din funcţie a judecătorilor stagiari şi a procurorilor stagiari. Prin votul deschis şi obligaţia de
motivare a hotărârii, norma asigură transparenţă activităţii Consiliului, constituind o garanţie a
respectării drepturilor constituţionale menţionate, împotriva abuzurilor şi arbitrarului. Mai mult, în
virtutea calităţii sale de garant al independenţei justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să se
supună exigenţelor constituţionale în ceea ce priveşte actele sale decizionale, asupra cărora pot plana
suspiciuni în condiţiile în care acestea nu conţin argumentele pe care se fundamentează hotărârea
adoptată.
Distinct de analiza propunerii de revizuire ce are ca obiect dispoziţiile art.133 din Constituţie,
Curtea repune în discuţie ceea ce a constatat prin Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003 privind
constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.317 din 12 mai 2003. Astfel, cu privire la dispoziţiile alineatului 7 al
art.133 care consacră că "Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile,
cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)", Curtea a statuat că "această dispoziţie se
află într-un raport antinomic cu prevederile art.21 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora «Orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime». Mai mult, într-un stat de drept neasigurarea accesului liber la instanţele judecătoreşti este
inacceptabilă. Ca atare, interzicerea recursului la justiţie, cu privire la astfel de hotărâri, este contrară
principiului stabilit de art.6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, în virtutea căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, un asemenea
proces fiind exclus în afara unei instanţe care să garanteze efectiv independenţa judecătorului.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, în secţii şi în plen, în
domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, fără votul ministrului justiţiei şi al
procurorului general, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Această dispoziţie
constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această «instanţă»
extrajudiciară, fără încălcarea prevederilor art.6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale".
Prin urmare, Curtea apreciază ca fiind oportună reanalizarea caracterului definitiv şi irevocabil al
hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii consacrat de art.133 alin.(7) din Constituţie.
IV. Titlul IV - Economia şi finanţele publice
1. Referitor la modificarea şi completarea art.138:
"(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat,
pe care le transmite instituţiilor Uniunii Europene, după informarea prealabilă a Parlamentului asupra
conţinutului acestora.
(21) Guvernul supune spre aprobare Parlamentului, separat, proiectul bugetului de stat şi pe cel
al asigurărilor sociale de stat."
Propunerea de modificare a textului constituţional cuprins în alineatul (2) al art.138 vizează
obligaţia Guvernului de a transmite instituţiilor Uniunii Europene proiectul bugetului de stat şi pe cel al
asigurărilor sociale de stat, după informarea prealabilă a Parlamentului. Oportunitatea
constituţionalizării unei atare obligaţii, care se limitează la transmiterea acestor proiecte către
instituţiile Uniunii Europene, comportă anumite critici. Astfel, în măsura în care România este stat
membru al Uniunii Europene şi în această calitate exercită în comun cu celelalte state membre
competenţele stabilite de tratatele Uniunii, consacrarea acestei obligaţii la nivel constituţional apare ca
fiind redundantă şi excesivă.
Alineatul (21) nu prezintă niciun element de noutate, ci reia soluţia constituţională cuprinsă în
actualul art.138 alin.(2), referitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului, separat, a celor două
proiecte al bugetului de stat, respectiv al bugetului asigurărilor sociale de stat.
2. Referitor la introducerea art.1381, cu denumirea marginală "Politica financiară":
(1) Statul trebuie să evite deficitul public excesiv. Deficitul bugetar nu poate fi mai mare de 3%
din produsul intern brut, iar datoria publică nu poate depăşi 60% din produsul intern brut.
(2) Împrumuturile externe pot fi contractate numai în domeniul investiţiilor.
(3) În cazul producerii unei catastrofe naturale sau ivirii unor situaţii excepţionale cu impact
negativ semnificativ asupra finanţelor publice, valorile maxime prevăzute la alineatul (1) pot fi
depăşite, cu acordul majorităţii membrilor Parlamentului, numai dacă depăşirea poate fi compensată
în maximum 3 ani.
(4) Prin derogare de la dispoziţiile alineatului (2), pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi
naturale sau ale unui dezastru deosebit de grav, cu acordul majorităţii membrilor Parlamentului, pot fi
contractate şi alte împrumuturi externe."
Potrivit Pactului de Stabilitate şi Creştere (PSC), acord între statele membre ale Uniunii
Europene având scopul de a coordona politicile fiscale naţionale în cadrul Uniunii Economice
Monetare pentru asigurarea unui climat de stabilitate şi de prudenţă bugetară, procedura privind
deficitul excesiv reprezintă principalul instrument de constrângere a statelor membre de a respecta
criteriile de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht privind evitarea deficitelor publice
excesive. În cazul în care un stat are un deficit bugetar mai mare de 3% din produsul intern brut sau o
datorie publică mai mare de 60%, Comisia Europeană poate recomanda Consiliului să ia o serie de
măsuri împotriva statului ce încalcă termenii pactului.
Începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dispoziţiile
art.104 din Tratatul de la Maastricht au fost preluate în art.126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.C83 din 30 martie 2010. Potrivit acestor
dispoziţii, "(2) Pentru a identifica erorile evidente, Comisia supraveghează evoluţia situaţiei bugetare şi
a nivelului datoriei publice în statele membre. Comisia examinează în special dacă disciplina bugetară
a fost respectată, pe baza următoarelor două criterii:
(a) dacă raportul dintre deficitul public planificat sau real şi produsul intern brut depăşeşte o
valoare de referinţă, cu excepţia cazului în care:
- raportul s-a diminuat în mod semnificativ şi constant şi atinge un nivel apropiat de valoarea de
referinţă; sau
- depăşirea valorii de referinţă este excepţională şi temporară şi respectivul raport se menţine
aproape de valoarea de referinţă;
(b) dacă raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut depăşeşte o valoare de referinţă,
cu excepţia cazului în care acest raport se diminuează suficient şi se apropie de valoarea de referinţă
într-un ritm satisfăcător.
Valorile de referinţă sunt precizate în Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive,
care este anexat la tratate".
Sub acest aspect, art.1 din Protocolul nr.12 privind procedura aplicabilă deficitelor excesive
stabileşte că "Valorile de referinţă menţionate la articolul 126 alineatul (2) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene sunt următoarele:
- 3% pentru raportul dintre deficitul public prevăzut sau realizat şi produsul intern brut la preţurile
pieţei;
- 60% pentru raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut la preţurile pieţei"
De asemenea, potrivit Declaraţiei cu privire la articolul 126 din tratat, "consolidarea potenţialului
de creştere şi garantarea unor situaţii bugetare sănătoase formează cei doi piloni pe care se sprijină
politica economică şi bugetară a Uniunii şi a statelor membre. Pactul de stabilitate şi de creştere este
un instrument important pentru realizarea acestor obiective. [...] Conferinţa [...] confirmă faptul că un
sistem întemeiat pe norme este cel mai bun mijloc de a garanta respectarea angajamentelor şi
egalitatea de tratament pentru toate statele membre. [...] Uniunea urmăreşte o creştere economică
echilibrată şi stabilitatea preţurilor. În consecinţă, politicile economice şi bugetare trebuie să
stabilească priorităţi adecvate în domeniul reformelor economice, al inovaţiilor, al competitivităţii şi al
consolidării investiţiilor private şi al consumului pe parcursul perioadelor în care creşterea economică
este redusă".
Legea de revizuire consacră, la nivel de normă juridică de rang constituţional, principiul
echilibrului bugetar: reglementarea unui deficit bugetar maxim de 3% din produsul intern brut şi a unei
datorii publice care nu poate depăşi 60% din produsul intern brut. Propunerea se fundamentează pe
necesitatea convertirii într-un criteriu de constituţionalitate a exigenţei economice privind disciplina şi
rigoarea bugetară şi nu încalcă limitele de revizuire a Constituţiei, prevăzute de art.152 alin.(1).
V. Titlul V - Curtea Constituţională
1. Referitor la modificarea art.142 alin.(3)
"(3) Şase judecători sunt numiţi de Parlament şi trei de Preşedintele României."
Modificarea reflectă schimbarea structurii Parlamentului de la sistemul bicameral la sistemul
unicameral, astfel că numirea judecătorilor Curţii Constituţionale urmează a se adapta noii
reglementări.
2. Referitor la modificarea literelor a), b), c), e) şi h) ale articolului 146
Modificările operate vizează schimbarea structurii Parlamentului şi privesc subiectele de sesizare
a Curţii Constituţionale, care urmează a fi preşedintele Parlamentului şi 40 de parlamentari.
Cu privire la modificarea lit.h), aceasta a fost examinată în prealabil în cadrul analizei
modificărilor aduse prin legea de revizuire a dispoziţiilor constituţionale referitoare la suspendarea
Preşedintelui.
Independent de analiza propunerii de revizuire ce are ca obiect dispoziţiile art.146 din Constituţie,
Curtea consideră oportună completarea dispoziţiilor literei a) în sensul "a) se pronunţă asupra
constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a
preşedintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului,
a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei şi a legilor de revizuire a Constituţiei, înainte de aprobarea lor prin referendum;" şi a
literei c) în sensul care urmează "c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentului şi a
hotărârilor cu caracter normativ ale Parlamentului, la sesizarea preşedintelui Parlamentului, a unui
grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari;".
Propunerea vizează constituţionalizarea normelor cuprinse în Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reglementând la rang de Constituţie atribuţiile Curţii
reglementate în cuprinsul art.23 alin.(1) şi al art.27 alin.(1) din legea sa organică. Cu privire la
completarea literei a), Curtea apreciază că este necesar ca legea de revizuire adoptată de Parlament,
înainte de a fi supusă referendumului în condiţiile art.151 alin.(3) din Legea fundamentală, să fie
examinată de Curtea Constituţională pentru a constata, pe de o parte, dacă a fost respectată decizia
Curţii privind proiectul de lege sau propunerea de revizuire a Constituţiei şi, pe de altă parte, dacă
modificările şi completările aduse proiectului sau propunerii de revizuire în procedura de dezbatere şi
adoptare parlamentară respectă principiile şi dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire.
De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile art.146 lit.e), Curtea apreciază necesară
reevaluarea acestei atribuţii în sensul circumscrierii noţiunii de "conflict juridic de natură
constituţională" numai cu privire la conflictele dintre autorităţile publice care "presupun acte sau acţiuni
concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit
Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea
competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor". O atare concepţie
este în acord cu cele stabilite prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.144 din 17 februarie 2005, sau prin Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.169 din 5 martie 2008, conform cărora "conflictul juridic
de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori
întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de
competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale".
Potrivit textului în vigoare în prezent, Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze în
fond orice conflicte juridice de natură constituţională născute între autorităţile publice, iar nu numai
conflictele pozitive sau negative de competenţă de natură constituţională dintre autorităţile publice,
cum ar fi fost firesc. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte care au ca sursă
dispute politice sau altă sorginte decât cea juridică, Curtea consideră că se impune modificarea
textului constituţional în sensul circumscrierii atribuţiei Curţii numai cu privire la soluţionarea
conflictelor de autoritate, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competenţă.
Curtea recomandă abrogarea literei l), potrivit căreia "îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de
legea organică a Curţii". Propunerea este justificată de împrejurarea că, în virtutea acestei dispoziţii,
Curtea, alături de atribuţiile "de rang constituţional" prevăzute la art.146 lit.a)- k), poate dobândi şi alte
atribuţii instituite de legiuitorul ordinar prin legea ei de organizare şi funcţionare, atribuţii "de rang"
legal.
Aşa fiind, în temeiul textului constituţional propus spre abrogare - art.146 lit.l), atribuţiile Curţii
Constituţionale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor politice impun modificarea sau
completarea legii de organizare a Curţii. Curtea apreciază că, prin eliminarea dispoziţiei
constituţionale, este garantată independenţa instanţei constituţionale şi se păstrează voinţa puterii
constituţionale originare cu privire la atribuţiile Curţii limitativ prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei.
Distinct de cele menţionate mai sus, Curtea propune introducerea unei noi atribuţii a Curţii
Constituţionale, respectiv aceea de a se pronunţa, din oficiu, asupra constituţionalităţii deciziilor
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care soluţionează recursurile în interesul legii.
Propunerea formulată porneşte de la împrejurarea că, pe de o parte, dezlegarea dată problemelor de
drept deduse judecăţii este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, iar, pe de altă parte, potrivit
prevederilor art.124 alin.(3) din Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr.838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009, s-a statuat "în exercitarea atribuţiei prevăzute de art.126
alin.(3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental
al separaţiei puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu
putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora".
Curtea Constituţională apreciază că soluţiile pronunţate în recursul în interesul legii, obligatorii
pentru instanţele de judecată, adoptate în vederea asigurării, interpretării şi aplicării unitare a legii,
trebuie să respecte exigenţele constituţionale, sens în care se impune controlul de constituţionalitate
al acestora.
VI. Titlul VI - Integrarea euroatlantică
1. Referitor la modificarea art.148
"(1) România este stat membru al Uniunii Europene şi exercită în comun cu celelalte state
membre competenţele stabilite de tratatele Uniunii.
(11) Ratificarea actelor de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se face prin lege
adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi.
(2) Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive sau
de revizuire, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne.
(21) Ratificarea tratatului privind aderarea unui stat la Uniunea Europeană se face prin lege
adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi."
Propunerea de revizuire nu face decât să consacre formal statutul de stat membru al Uniunii
Europene, actualizând prevederile constituţionale adoptate în perioada de preaderare. Noul text reia
soluţia constituţională referitoare la ratificarea, de această dată a actelor de revizuire a tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene şi a tratatelor privind aderarea unor state la Uniunea Europeană, prin
legi adoptate de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi. De asemenea,
legea de revizuire reia soluţia care consacră prioritatea de aplicare a prevederilor tratatelor
constitutive, precum şi a celorlalte acte juridice cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din
legile interne. De altfel, Curtea reţine că, în urma aderării la Uniunea Europeană, statele membre
trebuie să respecte un principiu fundamental al ordinii juridice comunitare, şi anume efectul direct al
normelor adoptate de instituţiile Uniunii.
În plus, în cuprinsul noului articol nu se mai regăseşte obligaţia Guvernului de a transmite
Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării
instituţiilor Uniunii Europene.
Curtea observă că, în domeniile care impun aplicarea principiului subsidiarităţii, dispoziţiile art.4
din Protocolul nr.2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, publicat în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene nr.C83 din 30 martie 2010, prevăd expres obligaţia instituţiilor Uniunii
Europene de a transmite parlamentelor naţionale proiectele legislative, astfel, "Comisia transmite
parlamentelor naţionale proiectele sale legislative şi proiectele sale modificate, în acelaşi timp în care
le transmite organului legislativ al Uniunii.
Parlamentul European transmite parlamentelor naţionale proiectele sale de acte legislative,
precum şi proiectele sale modificate.
Consiliul transmite parlamentelor naţionale proiectele de acte legislative emise de un grup de
state membre, de Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiţii,
precum şi proiectele modificate".
2. Referitor la modificarea art.149 cu denumirea marginală "Participarea la Tratatul
Atlanticului de Nord"
"România este parte la Tratatul Atlanticului de Nord. Obligaţiile care decurg din această calitate a
României vor fi aduse la îndeplinire de către Parlament, Preşedintele României şi Guvern."
Propunerea de revizuire consacră formal statutul de parte la Tratatul Atlanticului de Nord,
menţionând expres autorităţile care au obligaţia de a îndeplini sarcinile care decurg din această
calitate.
VII. Titlul VIII - Dispoziţii finale şi tranzitorii
1. Curtea recomandă abrogarea dispoziţiilor art.154 alin.(2) din Constituţie, care prevăd obligaţia
Consiliului Legislativ ca, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, să
examineze conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi să facă Parlamentului sau, după caz,
Guvernului, propuneri corespunzătoare, întrucât dispoziţiile constituţionale şi-au epuizat efectele
juridice, la momentul prezent, fiind caduce.
2. Referitor la modificarea art.155
"(1) Prezenta lege de revizuire a Constituţiei intră în vigoare după aprobarea ei prin referendum.
(2) Instituţiile prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire,
rămân în funcţiune până la constituirea celor noi.
(3) Până la întrunirea legală a noului Parlament ales conform prezentei legi de revizuire,
proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit
dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.
(4) După întrunirea legală a noului Parlament ales conform legii de revizuire, proiectele de legi şi
propunerile legislative adoptate sau respinse de către prima Cameră sesizată, potrivit dispoziţiilor
constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire, se dezbat şi se adoptă de către
Parlament, într-o singură lectură, pe articole, urmate de votul final pe întreaga lege."
Legea de revizuire prevede dispoziţii tranzitorii menite să asigure continuitatea procesului
legislativ şi a activităţii Parlamentului.
Includerea unor dispoziţii privitoare la intrarea în vigoare a legii de revizuire după aprobarea ei
prin referendum potrivit art.155 alin.(1), precum şi includerea unor dispoziţii privitoare la supunerea
legii de revizuire unui referendum, potrivit art.II "Revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune
aprobării prin referendum organizat potrivit dispoziţiilor art.151 alin.(3) din Constituţia României" al
proiectului de lege, sunt imprecise. Astfel, Curtea consideră că dispoziţiile art.II din legea de revizuire
ar trebui reformulate în sensul următor: "Legea de revizuire a Constituţiei României intră în vigoare la
data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Curţii Constituţionale pentru
confirmarea rezultatului referendumului naţional privind legea de revizuire."
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) teza finală, al art.150 alin.(1) şi al art.152
din Constituţie, precum şi al art.19-21 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Cu majoritate de voturi, constată că proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei a fost iniţiat
cu respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din Constituţie.
2. Cu majoritate de voturi, constată că eliminarea tezei a doua a art.44 alin.(8) din Constituţie,
potrivit căreia "Caracterul licit al dobândirii se prezumă" este neconstituţională, deoarece are ca efect
suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de
art.152 alin.(2) din Constituţie.
3. Cu majoritate de voturi, constată că modificarea alin.(2) şi eliminarea alin.(3) ale art.72 din
Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect suprimarea unui drept fundamental al
persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.152
alin.(2) din Constituţie.
4. Cu majoritate de voturi, constată că abrogarea alin.(2) şi modificarea alin.(3) ale art.109 din
Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect suprimarea unui drept fundamental al
persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.152
alin.(2) din Constituţie.
5. Cu majoritate de voturi, constată că modificarea alin.(6) al art.126 din Constituţie, în sensul
introducerii sintagmei "precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, în
condiţiile legii contenciosului administrativ" este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea
liberului acces la justiţie, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din
Constituţie.
6. Cu majoritate de voturi, constată că modificările alin.(2) lit.a) şi b) şi alin.(3) ale art.133 sunt
neconstituţionale, deoarece au ca efect încălcarea independenţei justiţiei, în contradicţie cu dispoziţiile
art.152 alin.(1) din Constituţie.
7. Supune atenţiei Preşedintelui României observaţiile din considerentele prezentei decizii
privitoare la următoarele dispoziţii din proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei: art.6 alin.(3),
art.52 alin.(3), art.64 alin.(1) şi alin.(5), art.71 alin.(2), art.73 alin.(3) lit.si, art.76 alin.(1), art.87 alin.(1),
art.90, art.92 alin.(31), art.95, art.98 alin.(2), art.105 alin.(1), art.107 alin.(4), art.114 alin.(1), art.124
alin.(3) şi (4), art.133 alin.(5), art.146 lit.a), c), e) şi l), art.154 alin.(2), art.155 alin.(1) şi art.II.
8. Cu unanimitate de voturi, constată că celelalte prevederi din proiectul de lege pentru revizuirea
Constituţiei nu contravin dispoziţiilor constituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Dezbaterile au avut loc în Şedinţele Plenului Curţii Constituţionale din 16 şi 17 iunie 2011, la care
au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Iulia
Antoanella Motoc, Mircea Ştefan Minea, Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán şi Tudorel Toader,
judecători.

OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu opinia Curţii Constituţionale exprimată prin decizia de mai sus, considerăm că
propunerea de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin.(8) al art.44 din Constituţie potrivit
căreia "caracterul licit al dobândirii se prezumă" nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate
sau a garanţiilor acestuia.
Menţionăm că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăseşte prezumţia caracterului
dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituţiile Franţei, Germaniei, Italiei, Portugaliei,
Spaniei şi Ciprului.
Apreciem că această prezumţie trebuie înlăturată, deoarece nu aduce atingere securităţii juridice
a dreptului de proprietate, acesta fiind în continuare garantat şi ocrotit prin Legea fundamentală, de
vreme ce operează interdicţia confiscării averii dobândite licit.
De asemenea, principiul securităţii juridice nu se referă la protecţia bunurilor sau a persoanelor
potrivit unei concepţii tradiţionale asupra securităţii, ci se referă la protecţia drepturilor fundamentale
prin stabilitate legislativă.
Este ştiut că principiul securităţii juridice îşi are originea în dreptul german, care a consacrat
protecţia cetăţenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerenţelor legislative care
pot decurge din schimbări repetate ale acesteia, în acest sens Consiliul Constituţional din Franţa a
arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea şi caracterul inteligibil al legii (Francois
Luchaire - Cahiers du Conseil Constitutionnel nr.11). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a preluat
acelaşi sens al conceptului de securitate juridică în Cauza Bosch, soluţionată prin Decizia din 6 aprilie
1962. Totodată, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens prin hotărârile
din 26 aprilie 1979 şi 22 septembrie 1994, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Marii
Britanii şi Hentrich împotriva Franţei.
Prin urmare, sensul principiului securităţii juridice reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr.85 din
3 septembrie 1996, precum şi prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost
înţeles la nivel european.
Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii contravine tratatelor internaţionale pe care
România le-a ratificat, respectiv Convenţia din 8 noiembrie 1990 a Consiliului Europei privind
spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor având legătură cu infracţiunea şi
Convenţia ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalităţii organizate transnaţionale. Astfel, în
conformitate cu art.12 din Convenţia ONU, statele părţi pot analiza posibilitatea de a solicita
autorului unei infracţiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse ca având
legătură cu infracţiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura
în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern şi cu natura procedurii
judiciare.
Măsurile cuprinse în convenţiile menţionate au fost luate pentru combaterea criminalităţii
organizate transfrontaliere, pentru prevenirea şi combaterea următoarelor infracţiuni: spălarea banilor,
traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi
terorismul, precum şi pentru identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea
instrumentelor şi produselor infracţiunilor.
Propunerea de revizuire a avut în vedere prevenirea şi combaterea acestor infracţiuni prin
înlăturarea prezumţiei dobândirii licite a averilor rezultate în urma comiterii infracţiunilor menţionate şi
este în conformitate cu Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind
confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, decizie care
produce efecte obligatorii.
Astfel, potrivit acesteia, statele membre sunt obligate să nu formuleze şi nici să nu menţină
rezerve în ce priveşte dispoziţiile Convenţiei Consiliului Europei privind confiscarea.
Se arată, de asemenea, că instrumentele care există în acest domeniu nu au contribuit în mod
suficient la asigurarea unei cooperări transfrontaliere eficace în materie de confiscare.
Scopul acestei decizii-cadru este acela de a garanta că toate statele membre dispun de norme
eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracţiunea, inter alia, în ceea ce
priveşte sarcina probei privind sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o
infracţiune având legătură cu criminalitatea organizată.
Propunerea de revizuire a art.44 alin.(8) teza a doua din Constituţie nu numai că nu aduce nicio
atingere dreptului de proprietate, ci a fost făcută pentru respectarea tratatelor internaţionale anterior
menţionate şi a dreptului comunitar, în sensul art.148 alin.(4) din Legea fundamentală.
În concluzie, apreciem că respingerea de către Curtea Constituţională a propunerii de modificare
vizând eliminarea tezei a doua din alin.(8) al art.44 din Constituţie poate atrage răspunderea statului
român pentru nerespectarea obligaţiilor pe care acesta şi le-a asumat prin tratatele la care este parte.

Judecător,
prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc

DECIZIA Nr.80
din 16 februarie 2014

asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României


Publicată în Monitorul Oficial nr.246 din 07.04.2014

Augustin Zegrean — președinte


Valer Dorneanu — judecător
Toni Greblă — judecător
Petre Lăzăroiu — judecător
Mircea Ștefan Minea — judecător
Daniel Marius Morar — judecător
Mona-Maria Pivniceru — judecător
Puskás Valentin Zoltán — judecător
Tudorel Toader — judecător
Marieta Safta — prim-magistrat-
asistent
Mihaela Senia — magistrat-asistent-
Costinescu șef
Benke Károly — magistrat-asistent-
șef
Valentina Bărbățeanu — magistrat-asistent
Daniela Ramona — magistrat-asistent
Marițiu

1. Pe rol se află examinarea din oficiu a propunerii legislative de revizuire a Constitu ției
României, cauză ce formează obiectul Dosarului nr.95A/2014 al Cur ții Constitu ționale.
2. Propunerea legislativă de revizuire a Constituției, semnată de un număr de 108 senatori și un
număr de 236 de deputați, a fost transmisă de pre ședintele Senatului prin Adresa nr.191 din 7
februarie 2014, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr.  520 din 7 februarie 2014.
3. Senatorii semnatari ai propunerii legislative de revizuire a Constitu ției sunt următorii: 56
senatori aparținând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat — Ilie Sârbu, Ecaterina
Andronescu, Viorel Arcaș, Niculae Bădălău, Leonardo Badea, Trifon Belacurencu, Neculai Bereanu,
Florian-Dorel Bodog, Octavian-Liviu Bumbu, Ionel-Daniel Butunoi, Valentin-Gigel Calcan, Ioan
Chelaru, Viorel Chiriac, Laurențiu-Florian Coca, Florin Constantinescu, Alexandru Cordo ș, Gabriela
Crețu, Cătălin Croitoru, Ovidiu-Liviu Donțu, Damian Drăghici, Cristian-Sorin Dumitrescu, Aurel Duru ț,
Doina-Elena Federovici, Mihai-Viorel Fifor, Petru Filip, Gabriela Firea, Petru-Alexandru Frătean,
Mircea-Dan Geoană, Toni Greblă, Sorin-Constantin Lazăr, Alexandru Mazăre, Petru- Șerban
Mihăilescu, Augustin-Constantin Mitu, Victor Mocanu, Nicolae Moga, Nicolae Mohanu, Gabriel Mutu,
Șerban Nicolae, Vasile-Cosmin Nicula, Ștefan-Radu Oprea, Marian Pavel, Gheorghe Pop, Liviu-
Marian Pop, Florian Popa, Ion Rotaru, Gheorghe Saghian, Daniel Savu, Georgică Severin, Doina
Silistru, Timotei Stuparu, Matei Suciu, Constantin Tămagă, Dan Tătaru, Ion Toma, Darius-Bogdan
Vâlcov, Șerban-Constantin Valeca; 44 senatori aparținând Grupului parlamentar al Partidului Na țional
Liberal — George-Crin-Laurențiu Antonescu, Teodor Atanasiu, Daniel-Constantin Barbu, Cătălin
Boboc, Cristian-Petru Bodea, Valeriu-Victor Boeriu, Marin Burlea, Tudor-Alexandru Chiuariu, Victor
Ciorbea, Marin-Adrănel Cotescu, Ioan Cristina, Ioan Dene ș, Dorin-Mircea Dobra, Corneliu Dobri țoiu,
Iulian Dumitrescu, Petru Ehegartner, Sebastian Grapă, Viorel Grigora ș, Puiu Ha șotti, Lucian Iliescu,
Sorin Ilieșiu, Dragoș Luchian, Ion Luchian, Mora Ákos-Daniel, Octavian Motoc, Nicolae Nasta, Nicolae
Neagu, Marius Neculoiu, Marius-Petre Nicoară, Remus-Daniel Nițu, Marius-Lucian Obreja, Mario-
Ovidiu Oprea, Liviu-Titus Pașca, Dorin Păran, Ion Popa, Mihaela Popa, Dumitru-Dian Popescu, Iosif
Secășan, Nelu Tătaru, Ștefan-Liviu Tomoiagă, Doina-Anca Tudor, Nazare-Eugen Țapu, Varujan
Vosganian și Ionuț-Elie Zisu; 8 senatori aparținând Grupului parlamentar al Partidului Conservator —
Vasile Nistor, Cristian-Dănuț Mihai, Eugen Durbacă, Dumitru Pelican, Mihai Neagu, Mircea-Marius
Banias, Cristiana-Irina Anghel și Mihai Niță.
4. Deputații semnatari ai propunerii de revizuire sunt următorii: 105 deputa ți apar ținând Grupului
parlamentar al Partidului Social Democrat: Victor-Viorel Ponta, Nicolae-Liviu Dragnea, Valeriu- Ștefan
Zgonea, Marian Neacșu, Florin Iordache, Nicolae-Ciprian Nica, Gabriela-Maria Poda șcă, Sorin
Constantin Stragea, Manuela Mitrea, Marian Ghiveciu, Florin-Costin Pâslaru, Lucre ția Ro șca, Ana
Birchall, Petru Gabriel Vlase, Mihai-Răzvan Sturzu, Emil Niță, Constantin Rădulescu, Cătălin Marian
Rădulescu, Neculai Rățoi, Vasile Mocanu, Ion Stan, Aurel Vlădoiu, Anghel Stanciu, Gheorghe Dănu ț
Bogdan, Dorel Covaci, Vasile-Daniel Suciu, Mircea-Titus Dobre, Eduard-Stelian Martin, Carmen Ileana
Moldovan, Simona Bucura-Oprescu, Tamara-Dorina Ciofu, Ion Eparu, Valeriu-Andrei Steriu,
Alexandru Stănescu, Virgil Delureanu, Constantin-Stelian-Emil Mo ț, Ioan Munteanu, Iuliu Nosa,
Marian Enache, Gheorghe Emacu, Ion Răducanu, Cornel Itu, Mihai Tudose, Ninel Peia, Gavril Mîrza,
Ioan Stan, Eugen Bejinariu, Daniel Florea, Cornel Cristian Resmeri ță, Ioan Sorin Roman, Elena
Cătălina Ștefănescu, Vlad-Alexandru Cosma, Angel Tîlvăr, Ionu ț-Cristian Săvoiu, Ioan Vulpescu,
Mihăiță Găină, Ion Ochi, Vasile Popeangă, Mihai Weber, Scarlat Iriza, Petru Andea, Sorin Mihai
Grindeanu, Gheorghe Ciobanu, Horia Grama, Iulian Iancu, Lauren țiu Nistor, Vasile-Ghiorghe Gliga,
Corneliu-Florin Buicu, Ioan Dîrzu, Ion Călin, Sonia-Maria Drăghici, Viorel Marian Dragomir, Vasile
Bleotu, Violeta Tudorie, Camelia Khraibani, Ionel Arsene, Marian Avram, Neviser Zaharcu, Ovidiu
Cristian Iane, Florian Nicolae, Andrei Dolineaschi, Cristina Nichita, Ioan Axente, Andrei-Valentin Sava,
Gheorghe Frăticiu, Gheorghe Roman, Sorin Avram Iacoban, Mădălin- Ștefan Voicu, Adrian-Alin
Petrache, Flavius-Luigi Măduța, Dorel-Gheorghe Căprar, Constantin Mazilu, Adrian Mocanu, Iulian-
Claudiu Manda, Zisu Stanciu, Dan Ciocan, Cătălin Tiuch, Rodin Traicu, Cristina Ileana Dumitrache,
Eugen Nicolicea, Mircea Dușa, Constantin Niță, Ion-Marcel Ciolacu, Radu Babu ș și Mircea Gheorghe
Drăghici; 98 deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Na țional Liberal: Costel Alexe,
Florin-Alexandru Alexe, Marin Almăjanu, Gabriel Andronache, Marin Anton, Roxana-Florentina
Anușca, Ștefan-Alexandru Băișanu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Octavian Bot, Daniel-Stamate
Budurescu, Cristian Buican, Mihăiță Calimente, Florică Ică Calotă, Stelu ța-Gustica Cătăniciu, Mircea-
Vasile Cazan, Florica Cherecheș, Ioan-Cristian Chirteș, Daniel Chi țoiu, Lucian-Manuel Ciubotaru,
Florin Ciurariu, Erland Cocei, Gheorghe Costin, Corneliu-Mugurel Cozmanciuc, Grigore Crăciunescu,
Horia Cristian, Ion Cupă, Ioan Cupșa, Anton Doboș, Victor-Paul Dobre, Traian Dobrinescu, Mircea
Dolha, Nechita-Stelian Dolha, Mihai Aurel Donțu, Gheorghe Dragomir, Paul Dumbrăvanu, Constantin-
Cosmin Enea, Relu Fenechiu, Constantin Galan, Gra țiela-Leocadia Gavrilescu, Andrei-Dominic
Gerea, Dumitru-Verginel Gireadă, Alina-Ștefania Gorghiu, Virgil Guran, Eleonora-Carmen Hărău,
Eduard-Raul Hellvig, Titi Holban, Vasile Horga, Daniel Iane, Raluca-Cristina Ispir, Mihai Lupu, Victor-
Gheorghe Manea, Viorica Marcu, Răzvan Horia Mironescu, Dan-Ștefan Motreanu, Romeo-Florin
Nicoară, Alexandri Nicolae, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Theodor-Cătălin Nicolescu, Aurel Niculae,
Gheorghe-Vlad Nistor, Ludovic Orban, Nechita-Adrian Oros, Ionel Palăr, Viorel Pala șcă, Dumitru
Pardău, Ion Pârgaru, Cristina-Ancuța Pocora, Octavian Marius Popa, Călin Potor, Petre Roman,
Mircea Roșca, Nini Săpunaru, George Scarlat, Adrian-George Scutaru, Ovidiu-Ioan Silaghi, Dan-
Coriolan Simedru, Costel Șoptică, Gigel-Sorinel Știrbu, Mihai Stăni șoară, Ionu ț Marian Stroe, Radu
Stroe, Raluca Surdu, Iulian-Radu Surugiu, Gheorghe-Mirel Talo ș, Ioan Tămâian, Sorin Teju, Ioan
Viorel Teodorescu, Hubert Petru Ștefan Thuma, Lauren țiu Ro șca Țigăeru, Radu-Bogdan Țîmpău,
Dan-Laurențiu Tocuț, Elena-Ramona Uioreanu, Dorinel Ursărescu, Vasile Varga, Mihai-Alexandru
Voicu, Daniel-Cătălin Zamfir și Radu Zlati; 17 deputa ți aparținând Grupului parlamentar al Partidului
Conservator: Liviu-Bogdan Ciucă, Ioan Moldovan, Damian Florea, Constantin Avram, Cezar Cioată,
Gheorghe Coman, Daniel Constantin, Ion Diniță, Vasile-Cătălin Drăgu șanu, Georgică Dumitru, Maria
Grapini, Aurelian Ionescu, Vicențiu Mircea Irimie, Cornelia Negru ț, Ovidiu Alexandru Rae țchi, Răzvan
Rotaru și Claudiu Andrei Tănăsescu; 16 deputați aparținând Grupului parlamentar al minorită ților
naționale: Varujan Pambuccian, Varol Amet, Gheorghe Firczak, Ovidiu Victor Gan ț, Giureci Slobodan
Ghera, Slavomir Gvozdenovici, Iusein Ibram, Miron Ignat, Ghervazen Longher, Oana Manolescu,
Adrian-Miroslav Merka, Niculae Mircovici, Ionel Stancu, Aurel Vainer, Drago ș-Gabriel Zisopol și Ion
Marocico.
5. Propunerea legislativă de revizuire a Constituției are următoarea redactare:
„Articol unic. — Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.767 din 31 octombrie 2003, se modifică și se completează după cum urmează:
1. La articolul 1, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu următorul
cuprins:
„(11) România recunoaște rolul istoric în constituirea și modernizarea statului român al Bisericii
Ortodoxe și al celorlalte culte religioase recunoscute de lege, al Casei Regale și al minorită ților
naționale.”
2. La articolul 2, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2 1), cu următorul
cuprins:
„(21) Demnitatea umană este sursa tuturor drepturilor și libertă ților fundamentale și este
inviolabilă. Toate formele de autoritate publică trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană.”
3. Alineatul (3) al articolului 3 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, ora șe, jude țe și regiuni. În
condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii.”
4. După alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3 1), cu următorul cuprins:
„(31) Prin lege organică se pot recunoaște zone tradiționale ca subdiviziuni administrative ale
regiunilor.”
5. La articolul 4, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetă țenilor săi. Orice discriminare bazată
pe sex, culoare, origine etnică sau socială, trăsătură genetică, limbă, credin ță ori religie, opinii politice
sau de altă natură, apartenența la o minoritate na țională, avere, na ștere, dizabilită ți, vârstă sau pe
orice altă situație este interzisă.”
6. La articolul 6, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu următorul
cuprins:
„(11) Reprezentanții legali ai minorităților naționale pot înfiin ța, potrivit statutului minorită ților
naționale adoptat prin lege, organe proprii de decizie și executive, cu competen țe privind dreptul la
păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor.”
7. La articolul 6, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2 1), cu următorul
cuprins:
„(21) Deciziile autorităților publice centrale și locale cu privire la păstrarea, dezvoltarea și
exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase se iau după consultarea
organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale.”
8. Articolul 7 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor țării și ac ționează pentru
păstrarea, dezvoltarea și exprimarea liberă a identită ții lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, cu
respectarea legislației statului ai cărui cetățeni sunt sau în care ace știa se află, precum și a dreptului
internațional.”
9. Articolul 10 se modifică și se completează și va avea următorul cuprins:
„(1) România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele și, în acest cadru, rela ții de
bună vecinătate, precum și cu celelalte subiecte de drept interna țional și ac ționează în politica sa
externă pentru realizarea interesului național, pe baza respectului reciproc și în conformitate cu
principiile, cu tratatele internaționale la care este parte și cu celelalte norme general admise ale
dreptului internațional.
(2) România este stat membru al Uniunii Europene.”
10. Alineatul (1) al articolului 12 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Drapelul României este tricolor, având pe fondul galben stema țării; culorile sunt a șezate
vertical, în ordinea următoare, începând de la lance: albastru, galben, ro șu.”
11. La articolul 12, după alineatul (4) se introduce un alineat nou, alineatul (4 1), cu
următorul cuprins:
„(41) Minoritățile naționale pot folosi în mod liber, în spa țiu public și privat, propriile simboluri care
reprezintă identitatea lor etnică, culturală, lingvistică și religioasă.”
12. Alineatul (1) al articolului 15 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Cetățenii români se nasc și trăiesc liberi, se bucură de drepturile și libertă țile garantate și
stabilite prin Constituție și alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.”
13. Alineatul (4) al articolului 16 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(4) Cetățenii Uniunii Europene care îndeplinesc cerin țele legii organice au dreptul de a alege și
de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale.”
14. Alineatele (3) și (4) ale articolului 21 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la solu ționarea cauzelor într-un termen optim și
previzibil.
(4) Jurisdicțiile administrative speciale sunt gratuite.”
15. Alineatele (4) și (8) ale articolului 23 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(4) În mod excepțional și motivat, cercetarea și judecarea în procesul penal se fac cu privarea
de libertate a persoanei. Arestarea preventivă se dispune de judecătorul instanței de judecată
competentă să judece fondul cauzei, în condițiile legii și numai în cursul procesului penal, după
punerea în mișcare a acțiunii penale.
........................................................................................................................................
(8) Celui condus administrativ, reținut sau arestat i se aduc de îndată la cuno știn ță, în limba pe
care o înțelege, motivele conducerii administrative, ale re ținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel
mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoștin ță numai în prezen ța unui avocat, ales sau numit din
oficiu.”
16. La articolul 23, după alineatul (13) se introduce un alineat nou, alineatul (13 1), cu
următorul cuprins:
„(131) Este interzisă folosirea unor probe obținute în mod ilegal, cu excepția cazului când
acestea sunt în favoarea celui acuzat.”
17. Alineatul (2) al articolului 24 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu, și să dispună de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării.”
18. La articolul 24, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2 1), cu
următorul cuprins:
„(21) În tot cursul procesului penal este garantat principiul egalită ții de arme între acuzare și
apărare.”
19. Articolul 26 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Viața intimă, familială, privată și datele cu caracter personal
(1) Autoritățile publice garantează dreptul la viață intimă, familială și privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însă și, dacă nu încalcă drepturile și libertă țile
altora sau ordinea publică.
(3) Autoritățile publice garantează dreptul la protec ția datelor cu caracter personal și au obliga ția
de a lua măsurile de protejare a acestor date.
(4) Respectarea prevederilor alin.(3) se supune controlului unei autorită ți autonome.”
20. Alineatul (3) al articolului 27 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(3) Percheziția se dispune de către judecătorul instanței de judecată competente să judece
fondul cauzei și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege.”
21. Articolul 28 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri po ștale, al convorbirilor telefonice, al altor
comunicări efectuate prin mijloace electronice, al datelor de trafic, al datelor de localizare și al
celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil și garantat.
(2) Reținerea, predarea sau perchiziționarea trimiterilor po ștale, interceptarea convorbirilor și a
comunicărilor, interceptarea în mediul ambiental, percheziția informatică și accesul la un sistem
informatic și la un suport de stocare a datelor informatice, ob ținerea datelor informatice, inclusiv a
datelor de trafic și a datelor de localizare, identificarea abonatului, a proprietarului, a utilizatorului unui
sistem de comunicații electronice sau a unui punct de acces la un sistem informatic ori alte asemenea
tehnici se dispun de judecătorul instanței competente să judece fondul cauzei și numai în cursul
procesului penal.”
22. Alineatul (4) al articolului 29 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(4) Sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă.”
23. Alineatele (3), (5), (7) și (8) ale articolului 30 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(3) Libertatea de exprimare implică și libertatea de a înfiin ța mijloace de comunicare în masă.
.......................................................................................................................................
(5) Mijloacele de comunicare în masă au obliga ția de a declara public sursele finan țării și
structura acționariatului. Procedura declarării se stabile ște prin lege.
.......................................................................................................................................
(7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a na țiunii, profanarea drapelului na țional, îndemnul
la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la
separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informația sau pentru crea ția adusă la cuno știn ță publică revine,
după caz, autorului, celui care exercită răspunderea editorială sau mijlocului de comunicare în
masă, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.”
24. La articolul 31, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2 1), cu
următorul cuprins:
„(21) Proiectele de acte normative ce urmează să fie adoptate de autorită țile și institu țiile publice,
cu excepția celor care au caracter de urgență potrivit legii, sunt supuse, cu cel pu țin 30 de zile înainte
de adoptare, dezbaterii publice.”
25. Alineatul (5) al articolului 31 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(5) Serviciile publice de radio, de televiziune și agen țiile publice de presă sunt autonome. Ele
trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă.
Organizarea acestor servicii și agenții de presă, precum și controlul parlamentar asupra activită ții lor
se reglementează prin lege organică.”
26. Articolul 32 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Dreptul la educație
(1) Accesul la educație este garantat, în condițiile legii.
(2) Dreptul la educație este garantat, în condițiile legii, și se asigură prin învățământul
preșcolar, prin învățământul general obligatoriu, prin învă țământul superior, precum și prin alte
forme de instrucție și de perfecționare prevăzute de lege.
(3) Educația trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalită ții umane și întărirea
respectului față de drepturile și libertățile fundamentale.
(4) Învățământul general se desfășoară în limba română. În condi țiile legii, învă țământul se
poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională.
(5) Dreptul persoanelor aparținând minorităților na ționale de a învă ța limba lor maternă și
dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalită țile de exercitare a acestor
drepturi se stabilesc prin lege.
(6) Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor și
tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor institu ționaliza ți, precum și burse de merit , în
condițiile legii.
(7) Învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale, în
condițiile legii cu respectarea standardelor de calitate în educație pentru fiecare nivel și formă de
învățământ.
(8) Autonomia universitară este garantată. Autonomia universitară implică capacitatea institu țiilor
de învățământ superior de a-și gestiona direct și nemijlocit patrimoniul, de a- și alege ori, după caz,
desemna, în mod independent, structurile și funcțiile de conducere și de a stabili, potrivit
prevederilor legale și standardelor de calitate, misiunea educa țională și de cercetare.
(9) Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerin țelor specifice fiecărui cult. În
școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.”
27. La articolul 33, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu
următorul cuprins:
„(11) Patrimoniul cultural național constituit din patrimoniul cultural imobil, patrimoniul cultural
mobil și patrimoniul cultural imaterial formează elementul de perenitate al mo ștenirii culturale și al
identității naționale și sunt ocrotite de lege.”
28. Alineatul (3) al articolului 33 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identită ții spirituale, sprijinirea culturii na ționale,
stimularea artelor, protejarea și conservarea patrimoniului cultural, dezvoltarea creativită ții
contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume.”
29. La articolul 33, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3 1), cu
următorul cuprins:
„(31) Statul promovează diversitatea expresiilor culturale la nivel na țional și încurajează dialogul
intercultural.”
30. La articolul 35, după alineatul (2) se introduc două alineate noi, alineatele (2 1) și (31), cu
următorul cuprins:
„(21) Statul asigură protecția, utilizarea durabilă și refacerea patrimoniului natural.
(31) Sunt interzise relele tratamente aplicate animalelor, definite potrivit legii.”
31. La articolul 37, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (2 1), cu
următorul cuprins:
„(21) Pot participa la alegerile pentru Senat, pentru Camera Deputaților și pentru funcția de
Președinte al României numai candidații care au avut domiciliul în România cu cel pu țin 6 luni înainte
de data alegerilor.”
32. Articolul 38 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Cetățenii români au dreptul de a alege și de a fi ale și în Parlamentul European, în condi țiile legii
și cu respectarea dispozițiilor Tratatelor Uniunii Europene.”
33. Alineatul (2) al articolului 40 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a respectării drepturilor și libertă ților fundamentale ale omului, a principiilor
statului de drept ori a suveranității, a integrită ții sau a independen ței României sunt
neconstituționale.”
34. Alineatele (2) și (4) ale articolului 41 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(2) Persoanele care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă au drepturi la
măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea în muncă, regimul de muncă al
femeilor și tinerilor, instituirea salariului minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte
situații specifice, stabilite prin lege.
........................................................................................................................................
(4) La muncă egală, femeile primesc remunerație egală cu bărba ții.”
35. Alineatul (1) al articolului 44 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Dreptul de proprietate și creanțele împotriva statului sunt garantate. Crean țele împotriva
statului au același regim juridic cu plata obligațiilor fiscale, în condițiile legii.”
36. Alineatul (1) al articolului 48 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între so ți, pe egalitatea acestora și pe
dreptul și îndatorirea părinților de a asigura cre șterea, educa ția și instruirea copiilor, cu respectarea
principiul interesului superior al acestora.”
37. Alineatele (1) și (2) ale articolului 49 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protec ție și de asisten ță în realizarea
drepturilor lor, cu respectarea principiului interesului superior al acestora.
(2) Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu
dizabilități. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege.”
38. Articolul 50 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Protecția persoanelor cu dizabilități
Persoanele cu dizabilități se bucură de toate drepturile și libertă țile fundamentale ale omului, în
condiții de egalitate de șanse. Statul asigură realizarea unei politici na ționale de egalitate a șanselor
și de incluziune, prevenire și tratament în vederea participării efective a persoanelor cu dizabilită ți în
viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părin ților și tutorilor.”
39. După articolul 51 se introduce un articol nou, articolul 51 1, cu următoarea denumire și
următorul cuprins:
„Dreptul la o bună administrare
Orice persoană are dreptul de a beneficia, în raporturile sale cu administra ția publică, de un
tratament imparțial, echitabil și de a obține, într-un termen rezonabil, un răspuns la solicitările sale.”
40. Alineatele (1) și (3) ale articolului 52 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptă țită să
obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea
prejudiciului printr-o despăgubire echitabilă.
........................................................................................................................................
(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea
statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat
funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Statul exercită dreptul de regres, în condițiile legii. ”
41. Alineatul (2) al articolului 53 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu, pentru o perioadă limitată și să înceteze de îndată ce a încetat situația care a
determinat-o și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertă ții.”
42. La articolul 55, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3 1), cu
următorul cuprins:
„(31) România este stat membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.”
43. Alineatul (1) al articolului 58 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Avocatul Poporului este instituția autonomă care are drept scop promovarea și apărarea
drepturilor și libertăților cetățenilor, în raporturile acestora cu autoritățile publice.”
44. La articolul 58, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu
următorul cuprins:
„(11) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani. Adjunc ții Avocatului Poporului sunt
specializați pe domenii de activitate. Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen
în caz de demisie, incompatibilitate cu alte func ții publice sau private, imposibilitate de a- și
îndeplini atribuțiile mai mult de 90 de zile ori în caz de deces .”
45. Alineatul (2) al articolului 61 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Parlamentul este alcătuit din Senat și Camera Deputaților.”
46. Alineatele (1) și (3) ale articolului 62 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Senatul și Camera Deputaților sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat, potrivit legii electorale.
........................................................................................................................................
(3) Numărul deputaților nu poate fi mai mare de 300. La acest număr se adaugă reprezentan ții
cetățenilor aparținând minorităților naționale.”
47. Alineatele (1) și (2) ale articolului 63 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Senatul și Camera Deputaților sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelunge ște
de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgen ță, până la încetarea acestora.
(2) Alegerile pentru Senat și pentru Camera Deputaților se desfășoară în cel mult 3 luni de la
expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.”
48. Alineatele (2) și (3) ale articolului 64 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(2) Fiecare Cameră își alege un birou permanent. Pre ședintele Senatului și președintele
Camerei Deputaților se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalți membri ai birourilor
permanente sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revoca ți
înainte de expirarea mandatului.
(3) Senatorii și deputații se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului
fiecărei Camere. La începutul legislaturii se constituie grupurile parlamentare ale partidelor politice sau
formațiunilor politice care au participat la alegeri. Pe parcursul legislaturii nu se pot constitui grupuri
parlamentare noi.”
49. La articolul 64, după alineatul (4) se introduce un alineat nou, alineatul (4 1), cu
următorul cuprins:
„(41) Orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată și orice persoană fizică are
obligația de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în fa ța unei comisii
parlamentare, în urma invitației scrise primite din partea acesteia, cu excepția magistraților.
Activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare.”
50. Alineatul (5) al articolului 64 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(5) Birourile permanente și comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configura ției politice a
fiecărei Camere rezultate din alegeri.”
51. Alineatele (1) și (2) ale articolului 65 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Senatul și Camera Deputaților lucrează în ședințe separate.
(2) Camerele își desfășoară lucrările și în ședințe comune, potrivit unui regulament adoptat cu
votul majorității senatorilor și deputaților, pentru:
a) primirea mesajelor Președintelui României;
b) suspendarea președintelui României;
c) aprobarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat;
d) acordarea votului de încredere Guvernului;
e) dezbaterea și votarea moțiunilor de cenzură;
f) angajarea răspunderii Guvernului în condițiile art.114 din Constitu ție;
g) aprobarea strategiei naționale de securitate a României;
h) declararea mobilizării totale sau parțiale;
i) declararea stării de război;
j) suspendarea sau încetarea ostilităților militare;
k) îndeplinirea oricăror alte atribuții care, potrivit Constitu ției, se exercită în ședin ță comună.”
52. Alineatele (1) și (2) ale articolului 66 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Senatul și Camera Deputaților se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune
începe în luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna
septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie.
(2) Senatul și Camera Deputaților se întrunesc și în sesiuni extraordinare, la cererea
Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel pu țin o treime din numărul
senatorilor sau al deputaților.”
53. Articolul 67 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Senatul și Camera Deputaților adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorită ții
membrilor.”
54. După articolul 67 se introduce un articol nou, articolul 67 1, cu următoarea denumire și
următorul cuprins:
„Atribuții în domeniul afacerilor Uniunii Europene
(1) Senatul și Camera Deputaților verifică respectarea principiilor subsidiarității și
proporționalității de către proiectele legislative de la nivelul Uniunii Europene în conformitate cu
tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în condițiile stabilite prin lege organică.
(2) Senatul și Camera Deputaților sunt implicate în formularea pozițiilor României în cadrul
procesului decizional la nivelul Uniunii Europene.
(3) În scopul îndeplinirii atribuțiilor prevăzute la alineatele (1) și (2), Senatul și Camera
Deputaților adoptă hotărâri cu votul majorității membrilor prezen ți.”
55. Denumirea secțiunii a 2-a se modifică și va avea următorul cuprins:
„Statutul senatorilor și al deputaților”
56. Alineatul (1) al articolului 69 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) În exercitarea mandatului, senatorii și deputații sunt în serviciul poporului.”
57. Articolul 70 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Mandatul senatorilor și al deputaților
(1) Senatorii și deputații intră în exercițiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din
care fac parte, sub condiția validării alegerii și a depunerii jurământului. Jurământul se stabile ște prin
lege organică.
(2) Calitatea de deputat sau de senator încetează:
a) la data întrunirii legale a Camerelor nou-alese;
b) în caz de demisie;
c) în caz de pierdere a drepturilor electorale;
d) în caz de incompatibilitate;
e) la data demisiei din partidul politic sau forma țiunea politică din partea căreia a fost ales sau la
data înscrierii acestuia într-un alt partid politic sau într-o altă formațiune politică;
g) în caz de deces.”
58. Alineatele (1) și (2) ale articolului 71 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Nimeni nu poate fi, în același timp, senator și deputat.
(2) Calitatea de senator sau de deputat este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice
de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului.”
59. Articolul 72 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Senatorii și deputații nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Senatorii și deputații pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au
legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Senatorii și deputații
nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviin țarea Camerei din care fac parte, după
ascultarea lor.
(3) În caz de infracțiune flagrantă, senatorii și deputații pot fi reținuți și supuși percheziției.
Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe pre ședintele Camerei asupra re ținerii și a perchezi ției. În
cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru re ținere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri.”
60. La alineatul (3) al articolului 73, litera e) se modifică și va avea următorul cuprins:
„e) organizarea Guvernului și a Consiliului Național de Securitate;”.
61. La alineatul (3) al articolului 73, după litera i) se introduc patru noi litere, literele i 1), i2),
i ) și i4), cu următorul cuprins:
3

„i1) statutul profesiilor juridice;


i2) statutul Băncii Naționale a României;
i3) organizarea și funcționarea Curții Constituționale;
i4) organizarea și funcționarea Curții de Conturi;”.
62. Alineatele (1) și (4) ale articolului 74 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Inițiativa legislativă aparține, după caz, Guvernului, deputa ților, senatorilor sau unui număr
de cel puțin 75.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care î și manifestă dreptul la ini țiativă
legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din jude țele țării, iar în fiecare dintre aceste jude țe,
respectiv în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel pu țin 5.000 de semnături în sprijinul
acestei inițiative.
........................................................................................................................................
(4) Senatorii, deputații și cetățenii care exercită dreptul la inițiativă legislativă pot prezenta
propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi.”
63. Alineatele (1)—(4) ale articolului 75 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Inițiativele legislative se supun dezbaterii și adoptării Senatului, în calitate de primă Cameră
competentă, cu excepția celor privind organizarea administra ției publice locale, a teritoriului, precum
și regimul general privind autonomia locală, a celor privind ratificarea actelor interna ționale, inclusiv
cele referitoare la acordarea de împrumuturi externe, precum și cele care au ca obiect de
reglementare măsurile legislative ce rezultă din aplicarea acestora, pentru care Camera Deputa ților
este prima Cameră sesizată.
(2) Prima Cameră sesizată se pronunță în termen de 30 de zile. Pentru coduri și proiectele de
legi de complexitate deosebită, termenul este de 45 de zile. În cazul depă șirii acestor termene, se
consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.
(3) Senatul numește sau alege, după caz, în condi țiile stabilite prin lege sau prin regulamentul
propriu de organizare și funcționare:
a) Avocatul Poporului;
b) președintele și președinții de secție ai Consiliului Legislativ;
c) consilierii Curții de Conturi;
d) președintele Consiliului Economic și Social;
e) directorii serviciilor de informații;
f) reprezentanții oricărei alte autorități sau instituții publice aflate sub control parlamentar.
(4) Senatul exercită controlul parlamentar asupra tuturor autorită ților sau institu țiilor publice
prevăzute la alin.(3), potrivit regulamentului propriu de organizare și func ționare.”
64. Alineatul (5) al articolului 75 se abrogă.
65. După alineatul (5) al articolului 75 se introduce un alineat nou, alineatul (5 1), cu
următorul cuprins:
„(51) În cazul inițiativelor legislative ce intră în dezbaterea ședin țelor comune ale Senatului și
Camerei Deputaților, precum și în cazul aprobării strategiei na ționale de securitate, Parlamentul se
pronunță în termen de maximum 6 luni de la sesizare.”
66. Alineatul (1) al articolului 76 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Legile organice, legile prin care este restrâns exerci țiul unor drepturi sau al unor libertă ți, în
condițiile art.53, precum și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorită ții
membrilor fiecărei Camere.”
67. La articolul 76, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2 1), cu
următorul cuprins:
„(21) Intervențiile legislative asupra legilor organice nu se pot realiza prin acte normative de nivel
inferior.”
68. Alineatele (2) și (3) ale articolului 77 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(2) Înainte de promulgare, Președintele României poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii.
(3) Dacă Președintele României a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituționalității ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după
reexaminare sau de la primirea deciziei Curții Constitu ționale, prin care i s-a confirmat
constituționalitatea.”
69. La articolul 78 se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu următorul cuprins:
„(11) Accesul la varianta electronică a Monitorului Oficial al României este gratuit și nu poate fi
îngrădit.”
70. Alineatele (1) și (2) ale articolului 80 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Președintele României este șeful statului, reprezintă statul român și este garantul
independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.
(2) Președintele României veghează la respectarea Constitu ției și la buna func ționare a
autorităților publice. În acest scop, Președintele României exercită funcția de mediere între puterile
statului, precum și între stat și societate.”
71. Denumirea articolului 81 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Alegerea Președintelui României”
72. Alineatul (2) al articolului 82 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fa ța Senatului și a Camerei
Deputaților, în ședință comună, următorul jurământ:
«Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propă șirea spirituală și materială a
poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democra ția, drepturile și libertă țile
fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independen ța, unitatea și integritatea teritorială a
României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!»”
73. Alineatul (1) al articolului 83 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Mandatul Președintelui României este de 4 ani și se exercită de la data depunerii
jurământului.”
74. Alineatele (1)—(3) ale articolului 85 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Președintele României desemnează candidatul pentru func ția de prim-ministru și nume ște
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacan ță a postului, Pre ședintele României
revocă și numește, la propunerea prim-ministrului, după audierea candidatului în comisiile de
specialitate ale Parlamentului, pe unii membri ai Guvernului.
(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compozi ția politică a
Guvernului, Președintele României va putea exercita atribu ția prevăzută la alineatul (2) numai pe
baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului.”
75. La articolul 85, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3 1), cu
următorul cuprins:
„(31) Președintele României nu poate refuza propunerea prim-ministrului de revocare și numire a
unor membri ai Guvernului.”
76. Alineatul (1) al articolului 87 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Președintele României poate lua parte la ședin țele Guvernului în care se dezbat probleme
de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea
prim-ministrului, în alte situații.”
77. Alineatul (1) al articolului 89 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) După consultarea președinților celor două Camere și a pre ședin ților partidelor, a
formațiunilor sau a alianțelor politice parlamentare, Pre ședintele României dizolvă Parlamentul dacă
acesta nu a acordat votul de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 60 de zile de la
prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin trei solicitări de învestitură.”
78. La articolul 89, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu
următorul cuprins:
„(11) Președintele României dizolvă Parlamentul și în situația în care o hotărâre în acest sens
este adoptată cu votul a două treimi dintre membrii fiecărei Camere.”
79. Articolul 90 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Președintele României sau cel puțin 250.000 de cetă țeni cu drept de vot poate/pot cere
poporului să-și exprime voința, prin referendum, cu privire la probleme de interes na țional, cu
excepția celor referitoare la revizuirea Constituției.
(2) Cetățenii care inițiază organizarea referendumului trebuie să provină din cel pu țin jumătate
dintre județele țării, iar în fiecare dintre aceste jude țe sau în municipiul Bucure ști trebuie să fie
înregistrate cel puțin 10.000 de semnături în sprijinul acestei ini țiative.
(3) Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel pu țin 30% din numărul persoanelor
înscrise în listele electorale.”
80. La articolul 91, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1 1), cu
următorul cuprins:
„(11) Președintele reprezintă România la reuniunile Uniunii Europene având ca temă rela țiile
externe ale Uniunii Europene, politica de securitate comună, modificarea sau completarea tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene.”
81. Denumirea și alineatul (1) ale articolului 92 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„Atribuții în domeniul securității naționale
(1) Președintele României este comandantul forțelor armate și îndepline ște func ția de pre ședinte
al Consiliului Național de Securitate.”
82. Alineatul (2) al articolului 92 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea par țială sau totală a
forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Pre ședintelui României se supune ulterior
aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.”
83. La articolul 92, după alineatul (4) se introduc patru alineate noi, alineatele (5)—(8), cu
următorul cuprins:
„(5) Președintele României propune Senatului candidații pentru funcția de director al Serviciului
Român de Informații și director al Serviciului de Informații Externe.
(6) Președintele României numește șeful Statului Major General, la propunerea ministrului
Apărării, cu avizul prim-ministrului.
(7) În maximum 6 luni de la depunerea jurământului, Pre ședintele României înaintează
Parlamentului Strategia Națională de Securitate.
(8) Președintele României prezintă anual Parlamentului un mesaj privind starea securită ții
naționale.”
84. Alineatele (1)—(3) ale articolului 95 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) În cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constitu ției, Pre ședintele
României poate fi suspendat din funcție de Senat și de Camera Deputaților, în ședință comună, cu
votul majorității senatorilor și deputaților, după consultarea Curții Constituționale. Pre ședintele
României poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută.
(2) Propunerea de suspendare din funcție poate fi ini țiată de cel pu țin o treime din numărul
senatorilor și deputaților și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui României.
(3) Dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată, în cel mult 30 de zile se
organizează un referendum pentru demiterea Președintelui României.”
85. La articolul 95, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3 1), cu
următorul cuprins:
„(31) Dacă referendumul de demitere din funcție este valid, dar propunerea de demitere nu
întrunește o majoritate de 50% plus unu din voturile valabil exprimate, Parlamentul va fi dizolvat,
urmând ca în termen de 45 de zile calendaristice să se organizeze alegeri parlamentare anticipate.
Prevederile art.90 alin.(3) se aplică în mod corespunzător.”
86. Articolul 96 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Senatul și Camera Deputaților, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din
numărul senatorilor și deputaților, pot hotărî punerea sub acuzare a Pre ședintelui României pentru
înaltă trădare.
(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea senatorilor și deputaților
și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui României pentru a putea da explica ții cu privire la
faptele ce i se impută.
(3) De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii, Pre ședintele României este
suspendat de drept.
(4) Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casa ție și Justi ție. Pre ședintele României
este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.”
87. Alineatul (1) al articolului 98 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Dacă funcția de Președinte al României devine vacantă ori dacă Președintele este
suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a- și exercita atribu țiile,
interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de pre ședintele Camerei Deputa ților.”
88. Alineatul (2) al articolului 100 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Decretele emise de Președintele României în exercitarea atribu țiilor sale prevăzute în
articolul 91 alineatele (1) și (2), articolul 92 alineatele (2) și (3), articolul 93 alineatul (1) și articolul 94
literele a), b) și d) se contrasemnează de prim-ministru.”
89. Alineatul (1) al articolului 102 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare aprobat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administra ției publice.”
90. La articolul 102, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3 1), cu
următorul cuprins:
„(31) Guvernul asigură reprezentarea României la reuniunile institu țiilor Uniunii Europene, cu
excepția celor prevăzute la art. 91 alin.(11).”
91. Alineatele (1) și (3) ale articolului 103 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Președintele României îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe
reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alian ța politică participante la alegeri care au
obținut cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor. În cazul
în care există mai multe formațiuni politice care au participat la alegeri și care au ob ținut acela și
număr de mandate, Președintele României îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-
ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alian ța politică participante la alegeri,
care au obținut cel mai mare număr de voturi, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.
........................................................................................................................................
(3) Programul și lista Guvernului se dezbat de Senat și de Camera Deputaților, în ședință
comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorită ții senatorilor și deputaților.”
92. La articolul 103, după alineatul (3) se introduc trei alineate noi, alineatele (3 1)—(33), cu
următorul cuprins:
„(31) În cazul în care candidatul pentru funcția de prim-ministru î și depune mandatul, nu se
prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu
obține votul de încredere, Președintele României îl desemnează drept candidat pentru funcția de
prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alian ța politică participante la
alegeri care au obținut al doilea cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului
oficial al alegerilor.
(32) În cazul în care cel de-al doilea candidat la func ția de prim-ministru î și depune mandatul, nu
se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu
obține votul de încredere, Președintele României îl desemnează drept candidat pentru funcția de
prim-ministru pe reprezentantul propus de o coaliție de forma țiuni politice parlamentare care
însumează majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.
(33) În cazul în care cel de-al treilea candidat la func ția de prim-ministru î și depune mandatul, nu
se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu
obține votul de încredere, Președintele României dizolvă Parlamentul.”
93. Alineatul (1) al articolului 104 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Prim-ministrul, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului vor depune individual, în fa ța
Președintelui României, jurământul de la articolul 82.”
94. Articolul 107 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Prim-ministrul
(1) Prim-ministrul conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând
atribuțiile ce le revin. De asemenea, prezintă Senatului și Camerei Deputaților rapoarte și declarații
cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.
(2) Președintele României nu îl poate revoca pe prim-ministru.
(3) Dacă prim-ministrul se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excep ția
revocării, sau este în imposibilitate de a-și exercita atribu țiile, Pre ședintele României va desemna un
alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribu țiile prim-ministrului,
până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilită ții exercitării atribu țiilor, încetează
dacă prim-ministrul își reia activitatea în Guvern.
(4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător și celorlal ți membri ai Guvernului,
la propunerea prim-ministrului, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.”
95. După articolul 107 se introduce un articol nou, articolul 107 1, cu următoarea denumire
și următorul cuprins:
„Atribuții în domeniul securității naționale
Prim-ministrul este vicepreședinte al Consiliului Național de Securitate.”
96. Alineatul (4) al articolului 108 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(4) Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de prim-ministru, se
contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial
al României. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonan ței. Hotărârile care au caracter
militar se comunică numai instituțiilor interesate.”
97. Alineatul (2) al articolului 109 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Numai Senatul, Camera Deputaților și Președintele României au dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvâr șite în exerci țiul func ției lor. Dacă s-a
cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din func ție.
Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din func ție. Competen ța
de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.”
98. Alineatul (1) al articolului 110 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Guvernul își exercită mandatul până la data învestirii noului Guvern.”
99. Alineatul (1) al articolului 111 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Guvernul și celelalte organe ale administra ției publice, în cadrul controlului parlamentar al
activității lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Senat, Camera
Deputaților sau de comisiile parlamentare, prin intermediul pre ședin ților acestora. În cazul în care o
inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor
sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.”
100. Alineatul (2) al articolului 112 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Senatul sau Camera Deputaților poate adopta o moțiune simplă prin care să-și exprime
poziția cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă
ce a făcut obiectul unei interpelări.”
101. Alineatele (1), (2) și (4) ale articolului 113 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Senatul și Camera Deputaților, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată
Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorită ții senatorilor și deputaților.
(2) Moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al senatorilor și
deputaților și se comunică Guvernului la data depunerii.
........................................................................................................................................
(4) Dacă moțiunea de cenzură a fost respinsă, senatorii și deputații care au semnat-o nu mai
pot iniția, în aceeași sesiune, o nouă moțiune de cenzură, cu excep ția cazului în care Guvernul î și
angajează răspunderea potrivit articolului 114.”
102. Alineatul (1) al articolului 114 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Guvernul își poate angaja, o singură dată într-o sesiune parlamentară, răspunderea în fa ța
Senatului și a Camerei Deputaților, în ședință comună, asupra unui program, a unei declara ții de
politică generală sau a unui proiect de lege.”
103. Alineatul (6) al articolului 115 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(6) Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constitu ționale ori privind
regimul infracțiunilor, pedepselor și al executării acestora, nu pot afecta regimul institu țiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constitu ție, drepturile
electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.”
104. Articolul 119 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Consiliul Național de Securitate
(1) Consiliul Național de Securitate organizează și coordonează unitar activită țile care privesc
securitatea națională, participarea la menținerea securită ții interna ționale și la apărarea colectivă în
sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii.
(2) Consiliul Național de Securitate emite hotărâri care sunt obligatorii pentru autorită țile
administrației publice și instituțiile publice.
(3) Consiliul Național de Securitate prezintă anual sau oricând este solicitat rapoarte de activitate
Parlamentului.”
105. După articolul 119 se introduce o nouă secțiune, sec țiunea 1 1, cu denumirea
„Administrația publică centrală în teritoriu”, alcătuită din articolul 1191 — „Prefectul și
subprefectul”, cu următorul cuprins:
„Secțiunea 11 Administrația publică centrală în teritoriu
Art.1191. — Prefectul și subprefectul
(1) Guvernul numește, în unitățile administrativ-teritoriale, prefec ți și subprefec ți, în condi țiile
legii.
(2) Prefectul și subprefectul sunt reprezentan ții Guvernului pe plan local și conduc serviciile
publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administra ției publice centrale din
unitățile administrativ-teritoriale.
(3) Atribuțiile prefectului și ale subprefectului se stabilesc prin lege organică.
(4) Între prefecți și subprefecți, pe de o parte, consiliile locale, primari, consiliile jude țene și
președinții acestora, precum și consiliile regionale și președin ții acestora, pe de altă parte, nu există
raporturi de subordonare.
(5) Prefectul poate ataca, în fața instan ței de contencios administrativ, un act al consiliului
regional, județean sau local, al președintelui consiliului jude țean, al pre ședintelui consiliului regional
sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat poate fi suspendat numai de
instanța competentă, potrivit legii.”
106. Alineatul (1) al articolului 120 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice. Descentralizarea serviciilor
publice se realizează, cu respectarea principiului subsidiarită ții, prin asigurarea integrală a resurselor
financiare necesare pentru exercitarea, în bune condiții, a competen țelor transferate.”
107. Articolul 122 se modifică și va avea următorul cuprins:
„Autorități județene și regionale
(1) Consiliul județean și președintele acestuia reprezintă autoritatea administra ției publice pentru
coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de
interes județean.
(2) Consiliul regional și președintele acestuia reprezintă autoritatea administra ției publice pentru
coordonarea activității consiliilor județene, în vederea realizării serviciilor publice de interes regional.
(3) Consiliul județean și consiliul regional sunt alese și funcționează în condi țiile legii.
(4) Președintele consiliului județean și președintele consiliului regional sunt ale și și îndeplinesc
atribuții în condițiile legii.”
108. Articolul 123 se abrogă.
109. Alineatul (4) al articolului 126 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(4) Compunerea și organizarea Înaltei Curți de Casa ție și Justi ție, precum și regulile de
funcționare a acesteia se stabilesc prin legea sa organică.”
110. Partea introductivă și litera b) ale alineatului (2) al articolului 133 se modifică și vor
avea următorul cuprins:
„(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 21 membri, din care:
........................................................................................................................................
b) 4 reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă
reputație profesională și morală, aleși de Senat; ace știa participă numai la lucrările în plen;”.
111. Alineatele (3) și (4) ale articolului 133 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(3) Președintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu
poate fi reînnoit, dintre judecătorii prevăzuți la alineatul (2) litera a).
(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 4 ani.”
112. La articolul 133, după alineatul (4) se introduce un alineat nou, alineatul (4 1), cu
următorul cuprins:
„(41) Magistrații aleși membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt revoca ți din func ție de
adunările generale de la nivelul instanțelor sau parchetelor pe care le reprezintă, potrivit legii speciale
de organizare și funcționare.”
113. Alineatul (1) al articolului 134 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii propun Pre ședintelui României numirea în
funcție a judecătorilor, respectiv a procurorilor, cu excep ția celor stagiari, în condi țiile legii. Sec ția de
judecători a Consiliului Superior al Magistraturii gestionează în mod exclusiv cariera profesională a
judecătorilor, iar Secția de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii gestionează în mod exclusiv
cariera profesională a procurorilor. Hotărârile secțiilor se atacă direct la Înalta Curte de Casa ție și
Justiție.”
114. Alineatul (2) al articolului 135 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Statul garantează și promovează creșterea competitivită ții economiei române ști prin:
a) libertatea activităților economice, protecția concuren ței loiale, protec ția consumatorilor,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de produc ție;
b) protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară;
c) stimularea cercetării științifice și tehnologice naționale, a artei și protec ția dreptului de autor;
d) exploatarea resurselor de producție în condiții de maximă eficien ță economică și cu
acordarea accesului nediscriminatoriu tuturor celor interesa ți;
e) dezvoltarea economică în condițiile ocrotirii mediului înconjurător și men ținerii echilibrului
ecologic;
f) crearea condițiilor necesare pentru creșterea calită ții vie ții;
g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordan ță cu obiectivele Uniunii Europene.”
115. După articolul 137 se introduce un articol nou, articolul 137 1, cu următoarea denumire
și următorul cuprins:
„Moneda națională și banca centrală
(1) Banca Națională a României este banca centrală a statului român, autoritate publică
autonomă, ale cărei prerogative, administrare și func ționare se reglementează prin lege, în
conformitate cu normele de drept internațional care decurg din tratatele la care România este parte.
(2) În exercitarea prerogativelor sale, Banca Națională a României nu poate solicita sau primi
instrucțiuni de la nicio autoritate sau instituție a statului.
(3) Banca centrală are dreptul să emită însemne monetare pe teritoriul României.
(4) În conformitate cu tratatele constitutive și actele legislative ale Uniunii Europene, prin lege
organică se pot reglementa:
a) transferul de prerogative ale Băncii Naționale a României la Banca Centrală Europeană;
b) recunoașterea circulației și înlocuirea monedei naționale cu moneda euro.”
116. Alineatele (1) și (2) ale articolului 138 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Bugetul public național cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și
bugetele locale ale comunelor, ale orașelor, ale jude țelor și ale regiunilor.
(2) Guvernul elaborează anual sau multianual proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurărilor
sociale de stat, pe care le transmite institu țiilor Uniunii Europene, după informarea prealabilă a
Parlamentului asupra conținutului acestora.”
117. Alineatele (3)—(6) ale articolului 140 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(3) La cererea Senatului sau a Camerei Deputaților, Curtea de Conturi controlează modul de
gestionare a resurselor publice și raportează despre cele constatate.
(4) Consilierii de conturi sunt numiți de Senat pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi
prelungit sau înnoit. Membrii Curții de Conturi sunt independen ți în exercitarea mandatului lor și
inamovibili pe toată durata acestuia. Ei sunt supu și incompatibilită ților prevăzute de lege pentru
judecători.
(5) Curtea de Conturi se înnoiește cu o treime din consilierii de conturi numi ți de Senat, din 3 în 3
ani, în condițiile prevăzute de legea organică a Curții.
(6) Revocarea membrilor Curții de Conturi se face de către Senat, în cazurile și condi țiile
prevăzute de lege.”
118. Alineatul (3) al articolului 142 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(3) Trei judecători sunt numiți de Senat, trei de Camera Deputaților și trei de Președintele
României.”
119. La articolul 146, literele b) și e) se modifică și vor avea următorul cuprins:
„b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri interna ționale, din oficiu
sau la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 25 de
senatori sau de cel puțin 50 de deputați;
........................................................................................................................................
e) soluționează conflictele juridice de natură constitu țională dintre autorită țile publice, la cererea
Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a prim-ministrului sau a
președintelui Consiliului Superior al Magistraturii;”.
120. Litera l) a articolului 146 se abrogă.
121. Denumirea titlului VI se modifică și va avea următorul cuprins:
„Apartenența României la Uniunea Europeană și la Organiza ția Tratatului Atlanticului de
Nord”
122. Alineatele (1) și (2) ale articolului 148 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Ratificarea tratatelor prin care sunt modificate sau completate tratatele constitutive ale
Uniunii Europene, precum și tratatele prin care este modificat sau completat Tratatul Atlanticului de
Nord se face printr-o lege adoptată în ședință comună a Senatului și Camerei Deputaților, cu votul
a două treimi din numărul senatorilor și deputaților.
(2) România asigură respectarea, în cadrul ordinii juridice na ționale, a dreptului Uniunii
Europene, conform obligațiilor asumate prin actul de aderare și prin celelalte tratate semnate în cadrul
Uniunii.”
123. Articolul 149 se abrogă.
124. Alineatul (1) al articolului 150 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(1) Revizuirea Constituției poate fi inițiată de Pre ședintele României la propunerea Guvernului,
de cel puțin o pătrime din numărul senatorilor sau al deputaților, precum și de cel puțin 500.000 de
cetățeni cu drept de vot.”
125. Alineatele (1) și (2) ale articolului 151 se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Senat și de Camera Deputaților,
cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Senatul și Camera Deputaților,
în ședință comună, hotărăsc cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul senatorilor și deputaților.”
126. Alineatul (3) al articolului 151 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile
de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Dispozițiile art.90 alin.(3) se aplică în
mod corespunzător.”
127. Alineatul (2) al articolului 154 se modifică și va avea următorul cuprins:
„(2) Consiliul Legislativ, în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a legii de revizuire a
Constituției, va examina conformitatea legislației cu prezenta Constitu ție și va face Parlamentului sau,
după caz, Guvernului propuneri corespunzătoare.”
128. Alineatele (4)—(6) ale articolului 155 se abrogă.
6. Luând în dezbatere propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției, la termenele din 14, 15
și 16 februarie 2014,

CURTEA,
examinând propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției, raportul întocmit de judecătorii–raportori,
dispozițiile Constituției, precum și prevederile Legii nr.47/1992 privind organizarea și func ționarea
Curții Constituționale, reține următoarele:
7. Competența Curții Constituționale de a soluționa prezenta cauză este prevăzută de
dispozițiile art.146 lit.a) teza finală din Constitu ție, potrivit cărora Curtea Constitu țională se pronun ță,
din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.
8. În exercitarea acestei atribuții, Curtea Constitu țională se pronun ță asupra îndeplinirii
condițiilor constituționale de formă și de fond privind revizuirea Constitu ției, prevăzute de titlul VII al
Legii fundamentale — „Revizuirea Constituției”, condiții care se referă la inițiativa și limitele revizuirii.
Inițiativa revizuirii Constituției
9. Potrivit art.150 alin.(1) din Constituție, „Revizuirea Constituției poate fi inițiată de Pre ședintele
României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputa ților sau al senatorilor,
precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot.”
10. În cauză, propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției este semnată de un număr de 108
senatori și 236 de deputați, adică de mai mult de o pătrime din numărul senatorilor și, respectiv, al
deputaților. Prin urmare, exercitarea dreptului de inițiativă legislativă a revizuirii Constitu ției s-a
realizat cu respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din Constitu ție.
11. Propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției este prezentată sub forma unui proiect de
lege, este însoțită de expunerea de motive și Avizul Consiliului Legislativ nr.242 din 28 iunie 2013,
înregistrat la Biroul permanent al Senatului cu nr. 429 din 28 iunie 2013.
12. Din Adresa nr.429 din 7 februarie 2014 a Comisiei comune a Camerei Deputa ților și
Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constitu ției României, prin care
propunerea legislativă de revizuire a Constituției a fost transmisă Biroului permanent al Senatului,
rezultă că forma acesteia este cea „finalizată ca urmare a modificărilor aduse, potrivit propunerilor
Consiliului Legislativ”.
Limitele revizuirii Constituției
13. În ceea ce privește limitele revizuirii, art.152 din Constitu ție prevede următoarele: „(1)
Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independen ța justi ției, pluralismul
politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și
a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garan țiilor acestora.
(3) Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgen ță și nici în
timp de război.”
14. Textul citat reglementează condiții de constitu ționalitate intrinsecă a ini țiativei de revizuire
[alin.(1) și (2) ale art.152] și de constituționalitate extrinsecă a acesteia [alin.(3) al art.152].
15. Sub aspectul constituționalității extrinseci, privitoare la normalitatea împrejurărilor revizuirii
Constituției, textul art.152 alin.(3) din Legea fundamentală, care interzice revizuirea Constitu ției pe
durata stării de asediu sau a stării de război se coroborează cu cel al art.63 alin.(4) teza a doua din
Constituție, potrivit căruia revizuirea Constituției nu se poate realiza în perioada în care mandatul
Camerelor se prelungește până la întrunirea legală a noului Parlament.
16. Curtea constată că în cauză nu subzistă niciuna dintre situa țiile la care fac referire textele
constituționale menționate, fiind întrunite condițiile de constitu ționalitate extrinsecă a ini țiativei de
revizuire.
17. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată că propunerea
legislativă de revizuire a Constituției a fost inițiată cu respectarea prevederilor art.150 alin.(1) din
Constituție.
18. Pronunțarea cu privire la constituționalitatea intrinsecă impune analiza modificărilor propuse
prin raportare la dispozițiile art.152 alin.(1) și (2) din Constitu ție, pentru a determina dacă obiectul
revizuirii îl constituie caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma
republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independen ța justi ției, pluralismul politic și limba
oficială, precum și dacă modificările propuse au ca efect suprimarea drepturilor și a libertă ților
fundamentale sau a garanțiilor acestora.
Examinarea modificărilor propuse, în raport cu prevederile art.152 din Constitu ție
A. Titlul I — Principii generale
Articolul 1 — Statul român
19. Prin articolul unic pct.1 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduce,
după alin.(1) al art.1 din Constituție, un alineat nou, alin.(1 1), având următorul cuprins: „România
recunoaște rolul istoric în constituirea și modernizarea statului român al Bisericii Ortodoxe și al
celorlalte culte religioase recunoscute de lege, al Casei Regale și al minorită ților na ționale.”
20. Curtea constată că textul citat nu enun ță un principiu. Cuvântul „principiu” semnifică un
element fundamental, iar principiile generale ale unui sistem sunt definite ca reprezentând un
ansamblu de propoziții directoare cărora le sunt subordonate structura și dezvoltarea acelui sistem.
21. În ansamblul unei Legi fundamentale, principiile generale constituie cadrul pe care se
grefează toate celelalte norme ale acesteia. Or, recunoa șterea rolului istoric al unor institu ții, entită ți,
persoane nu poate fi calificată ca având această semnifica ție, ci reprezintă o afirma ție căreia ini țiatorii
propunerii legislative de revizuire a Constituției au dorit să îi acorde o anume importan ță prin
inserarea în Constituție. Aceasta se poate realiza, eventual, într-un preambul sau într-o expunere de
motive, iar nu în corpul Constituției și, cu atât mai pu țin, în titlul acesteia dedicat principiilor generale.
22. De asemenea, analizând conținutul textului propus a fi introdus, Curtea constată că acesta
face referire la Biserica Ortodoxă și celelalte culte religioase recunoscute de lege, nefiind clar de ce
doar unul dintre aceste culte religioase, Biserica Ortodoxă, este men ționat distinct, în timp ce alte
culte religioase recunoscute de lege nu sunt individualizate. În plus, în condi țiile în care noi culte
religioase pot fi oricând recunoscute prin lege, stabilirea, cu caracter de principiu, a unui rol istoric al
acestora în constituirea și modernizarea statului român este nejustificată.
23. Tot astfel, nu se justifică menționarea doar a Casei Regale din ansamblul entită ților care au
avut un rol în constituirea și modernizarea statului român.
24. În aceeași enumerare, pe poziție de egalitate cu Biserica Ortodoxă, celelalte culte religioase
și Casa Regală cât privește „rolul istoric în constituirea și modernizarea statului român” sunt
menționate minoritățile naționale. Or, nu se poate reține vreo egalitate sau similitudine între
minoritățile naționale și celelalte entități reunite în acela și text, inclusiv din perspectiva rolului la care
textul face referire.
25. În concluzie, textul propus a fi introdus nu are caracter de principiu general și este inexact
sub aspectul conținutului. Astfel fiind, cu majoritate de voturi, Curtea recomandă eliminarea acestuia.
Articolul 2 — Suveranitatea
26. Prin articolul unic pct.2 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduce
după alineatul (2) al art.2 din Constituție un alineat nou, alin.(2 1), cu următorul cuprins: „Demnitatea
umană este sursa tuturor drepturilor și libertăților fundamentale și este inviolabilă. Toate formele de
autoritate publică trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană” .
27. Curtea constată că așezarea acestui alineat în structura articolului 2 al Constitu ției, referitor
la Suveranitate, este lipsită de logică juridică. Un astfel de text, care consacră demnitatea ca „sursă a
tuturor drepturilor și libertăților fundamentale” , și-ar găsi locul în titlul II al Constitu ției — Drepturile,
libertățile și îndatoririle fundamentale, eventual în capitolul I — Dispoziții comune. Aceasta cu atât mai
mult cu cât art.1 alin.(3) din Constituție, rămas nemodificat, men ționează demnitatea umană între
valorile supreme ale statului român, astfel încât reglementarea unui text distinct referitor la aceasta, în
același titlu dedicat Principiilor generale, apare ca fiind redundantă.
28. Pentru considerentele arătate, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea alin.
(21) propus a fi introdus la art.2 din Constituție.
Articolul 3 — Teritoriul
29. Prin articolul unic pct.3 și 4 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(3) al art.3 din Constituție și, respectiv, se introduce un nou alineat, alin.(3 1), după cum urmează:
„(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, ora șe, jude țe și regiuni. În
condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii.
(31) Prin lege organică se pot recunoaște zone tradiționale ca subdiviziuni administrative ale
regiunilor.”
30. Examinând dispozițiile alin.(3 1), nou-introdus, Curtea constată că acesta este în contradic ție
cu alineatul precedent al aceluiași articol care, stabilind modul de organizare a teritoriului României,
enunță, expres și limitativ, categoriile de unități administrativ-teritoriale: comune, ora șe, jude țe și
regiuni. Prin alin.(31) se acceptă posibilitatea „recunoașterii” unor alte structuri decât cele enumerate
limitativ, așa-numitele „zone tradiționale”, ca „subdiviziuni administrative ale regiunilor”.
31. Aceste structuri au un regim juridic neclar, întrucât sintagma „zone tradiționale” nu este
definită, iar față de calificarea ca „subdiviziuni administrative” nu rezultă care este organizarea
acestora și, respectiv, raporturile lor cu „unitățile administrativ-teritoriale” enun țate la alineatul
precedent al aceluiași articol.
32. Astfel, cuvântul „tradiționale” din denumirea noilor structuri administrative pune în discu ție
criteriile pe care legiuitorul infraconstituțional urmează a le avea în vedere pentru delimitarea lor.
Cuvântul „tradiție” desemnează un ansamblu de concep ții, de obiceiuri, de datini și de credin țe care
se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau na ționale și care se transmit (prin viu
grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. A șadar,
ceea ce ar caracteriza și ar da specificul zonei „tradi ționale” ar fi concep țiile, obiceiurile, datinile
comune ale unei părți a populației României, care i-ar atribui o identitate distinctă fa ță de restul
populației. În viziunea inițiatorilor propunerii legislative de revizuire a Constitu ției, această identitate
conferă grupului de populație aptitudinea de a fi „recunoscut”, adică identificat în ansamblul popula ției
țării, cu consecința acordării unui statut și a unei organizări administrativ-teritoriale distincte.
33. Curtea constată că asemenea structuri administrative pun în discu ție caracterul na țional al
statului român, trăsătură care, potrivit art.152 alin.(1) din Constitu ție, nu poate face obiectul revizuirii.
Unitatea națiunii, inclusiv din perspectiva tradițiilor, nu este compatibilă cu recunoa șterea unui statut
distinct, în sensul de autonomie administrativă, pentru o parte a popula ției țării, pe criteriul identită ții
de „tradiții”.
34. Prin delimitarea unor asemenea „zone” și dobândirea statutului de subdiviziuni administrative
și în condițiile în care nu se definește în niciun fel regimul juridic al acestor structuri, se induce ideea
autonomiei teritoriale a unor grupuri de popula ție doar pe criteriul men ționat. Or, în condi țiile în care
organizarea administrativ-teritorială presupune reglementarea autorită ților administra ției publice și,
respectiv, aplicarea principiilor descentralizării și autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice,
„recunoașterea” zonelor administrative nu se reduce la o chestiune ce ține de tradi ții, ci afectează
organizarea administrativă, economia, fiscalitatea, prin posibilitatea organelor autonome de a edicta
reguli obligatorii pentru membrii comunității.
35. În concluzie, acceptarea unei alte organizări administrativ-teritoriale, cu o fundamentare
diferită de cea care stă la baza delimitării unită ților administrativ-teritoriale expres și limitativ prevăzute
de Constituție, este de natură să afecteze caracterul unitar al statului, constituind, de asemenea, o
încălcare a limitelor revizuirii.
36. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
completării art.3 din Constituție cu un nou alineat, alin.(3 1), referitor la posibilitatea recunoașterii de
zone tradiționale ca subdiviziuni administrative ale regiunilor, deoarece aduce atingere caracterului
național și unitar al statului român, în contradicție cu dispozițiile art.152 alin.(1) din Constitu ție.
Articolul 6 — Dreptul la identitate
37. Prin articolul unic pct.6 și pct.7 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se
introduc două alineate, alin.(11) și alin.(22), la art.6 din Constituție, cu următorul cuprins:
„(11) Reprezentanții legali ai minorităților naționale pot înfiin ța, potrivit statutului minorită ților
naționale adoptat prin lege, organe proprii de decizie și executive, cu competen țe privind dreptul la
păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor.
(22) Deciziile autorităților publice centrale și locale cu privire la păstrarea, dezvoltarea și
exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase se iau după consultarea
organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale.”
38. Curtea constată că alin.(11) nou-introdus consacră posibilitatea constituirii unor organe de
decizie și executive ale minorităților naționale, distincte de cele ale statului. Or, potrivit art.1 alin.(1)
din Constituție, România este stat unitar, iar de esen ța statului unitar este existen ța unui ansamblu
unic de instituții cu putere de decizie politică și juridică (un singur organ legiuitor, o singură autoritate
executivă, o singură autoritate judecătorească).
39. Crearea unor „organe proprii de decizie și executive” ale unor comunități de cetățeni români,
circumstanțiate prin statutul de „minorități naționale”, adică pe criterii etnice, este de natură să
determine confuzie, acreditând ideea unei autonomii de decizie și execu ție a acestora, incompatibile
cu conceptul de stat unitar. În acest mod, fiecare minoritate na țională ar putea avea propriile organe
de decizie și executive, al căror statut și relații cu organele de decizie și executive ale statului nu este
în niciun fel definit, cu consecința realizării unei autonomii colective politice pe criterii etnice.
40. Circumstanțierea competenței acestor organe numai cu privire la „dreptul la păstrarea,
dezvoltarea și exprimarea identității” minorităților naționale nu este de natură să determine o
concluzie diferită de cea mai sus enunțată. Aceasta întrucât adoptarea deciziilor în privin ța măsurilor
de asigurare a dreptului la identitate al minorită ților na ționale, precum și executarea acestor decizii
revine tot organelor statului, iar nu unor organe paralele, proprii ale minorită ților na ționale.
41. Conferirea unei autonomii de decizie pentru minorită țile na ționale, în sensul arătat, apare ca
un privilegiu acordat acestora, în contradicție cu principiul egalită ții între cetă țeni, precum și cu
prevederile cuprinse în același text constituțional care consacră dreptul la identitate, și care stabilesc
că „Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identită ții
persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și
nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români”.
42. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
completării art.6 din Constituție cu un nou alineat, alin.(1 1), privitor la instituirea posibilității
reprezentanților legali ai minorităților naționale de a înfiin ța, potrivit statutului minorită ților na ționale
adoptat prin lege, organe proprii de decizie și executive, deoarece aduce atingere caracterului unitar
al statului român, în contradicție cu dispozițiile art.152 alin.(1) din Constitu ție.
43. Cu privire la dispozițiile alin.(2 2), nou-introdus, Curtea constată că o formulă redacțională
asemănătoare a fost propusă și cu prilejul inițiativei de revizuire a Constitu ției formulate în anul 2011
de Președintele României, la propunerea Guvernului. Cu acel prilej, prin Decizia nr.799 din 17 iunie
2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constitu ției României, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.440 din 23 iunie 2011, Curtea a re ținut următoarele: „Textul introdus, care
prevede obligația autorităților publice de a consulta organiza țiile cetă țenilor apar ținând minorită ților
naționale în legătură cu deciziile privind păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identită ții lor etnice,
culturale și religioase, dă expresie obligației statului de recunoa ștere și garantare pentru această
categorie de persoane a dreptului la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identită ții lor, prevăzută
de alin.(1) al aceluiași articol, constituind una dintre modalită țile de garantare a dreptului la care textul
constituțional face referire. Această modificare nu pune în discu ție niciuna dintre limitele revizuirii
prevăzute de art.152 alin.(1) si (2) din Constitu ție. Curtea re ține, însă, că reglementarea modalită ților
în care statul garantează dreptul la identitate al minorită ților na ționale nu este de domeniul
Constituției, ci al legii, ridicarea la rang de principiu constitu țional a uneia dintre aceste garan ții
negăsindu-și justificarea. În situația în care se va men ține această reglementare, pentru ca deciziile
organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale privitoare la păstrarea, dezvoltarea și
exprimarea identității lor etnice, culturale și religioase să nu contravină principiilor de egalitate și
nediscriminare față de ceilalți cetățeni români, ar trebui să se prevadă și obliga ția acestor organiza ții
de a consulta în scris autoritățile publice în legătură cu deciziile pe care urmează să le adopte.”
44. Având în vedere faptul că nu se justifică ridicarea la rang de principiu constitu țional a unei
garanții în sensul arătat, cu majoritate de voturi, Curtea recomandă eliminarea alin.(2 2) propus a fi
introdus la art.6 din Constituție.
Articolul 10 — Relații internaționale
45. Prin articolul unic pct.9 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se dă o nouă
redactare art.10 din Constituție, după cum urmează:
„(1) România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele și, în acest cadru, rela ții de
bună vecinătate, precum și cu celelalte subiecte de drept interna țional și ac ționează în politica sa
externă pentru realizarea interesului național, pe baza respectului reciproc și în conformitate cu
principiile, cu tratatele internaționale la care este parte și cu celelalte norme general admise ale
dreptului internațional.
(2) România este stat membru al Uniunii Europene.”
46. Cu privire la dispozițiile alin.(2) al textului citat, Curtea constată că acestea nu enun ță un
principiu, ci o constatare a calității României de stat membru al Uniunii Europene, care î și găse ște
locul în structura titlului VI al Constitu ției — Apartenența României la Uniunea Europeană și la
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, iar nu în titlul I al Constituției, consacrat principiilor
generale.
47. În consecință, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă a șezarea acestui text în structura
titlului VI din Constituție.
Articolul 12 — Simboluri naționale
48. Prin articolul unic pct.11 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduce un
nou alineat, alin.(41), în structura art.12 din Constituție, având următorul cuprins: „Minoritățile
naționale pot folosi în mod liber, în spațiul public și privat, propriile simboluri care reprezintă
identitatea lor etnică, culturală, lingvistică și religioasă.”
49. Curtea reține că dispozițiile alin.(4 1), nou-introdus, privesc simbolurile proprii ale minorită ților
naționale, iar nu „simboluri naționale”, astfel încât nu î și pot găsi locul în structura art.12 din
Constituția României, ci, eventual, în structura art.6, referitor la Dreptul la identitate. În această din
urmă situație, s-ar impune însă completarea textului, în sensul precizării faptului că folosirea propriilor
simboluri ale minorităților naționale nu se poate realiza decât împreună cu simbolurile na ționale ale
statului român.
50. Acceptarea tezei contrare, în sensul introducerii acestui text în structura art.12 din
Constituție, ar însemna acceptarea ideii că și simbolurile proprii ale minorită ților na ționale ar constitui
„simboluri naționale”. Astfel, față de modul de redactare a alin.  (41) și în lipsa unei precizări exprese a
obligației de însoțire a simbolurilor proprii de către cele na ționale, se în țelege că minorită țile
naționale au un drept de opțiune între folosirea simbolurilor proprii și a celor na ționale ale statului
român.
51. În consecință, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea completării
art.12 din Constituție cu un nou alineat, alin.(4 1), referitor la utilizarea simbolurilor proprii ale
minorităților naționale, întrucât aduce atingere caracterului na țional al statului român, încălcând astfel
limitele revizuirii prevăzute de dispozițiile art.152 alin.(1) din Constitu ție.
B. Titlul II — Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale
Capitolul I — Dispoziții comune
Articolul 15 — Universalitatea
52. Prin articolul unic pct.12 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică alin.
(1) al art.15 din Constituție, după cum urmează:
„Cetățenii români se nasc și trăiesc liberi, se bucură de drepturile și libertă țile garantate și
stabilite prin Constituție și alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea” .
53. Curtea constată că actualul art.15 alin.(1) din Constitu ție are caracter normativ și reprezintă
un text de principiu care reunește în persoana cetă țenilor drepturile, libertă țile și obliga țiile lor
constituționale și legale. Introducerea în privința cetă țenilor români a sintagmei „se nasc și trăiesc
liberi” are drept revers negarea/excluderea conceptului enun țat și în privin ța cetă țenilor străini și
apatrizilor. Or, acest principiu vizează o trăsătură distinctivă și intrinsecă omului, a condi ției umane, și
nu a cetățeanului. În acest sens, Curtea re ține art.I din Declara ția Drepturilor Omului și ale
Cetățeanului de la 1789, care prevede că „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”,
precum și art.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care men ționează că „Toate fiin țele
umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”.
54. Curtea constată că acest principiu este specific declara țiilor de drepturi, or declara țiile de
drepturi au doar caracter proclamativ, fiind lipsite atât de garan ții juridice pentru punerea lor în
aplicare, cât și de o forță de constrângere în cazul încălcării lor. Astfel, ele nu cuprind norme juridice
propriu-zise, obligatorii pentru toate subiectele de drept, ci reprezintă simple afirmări de principii, a
căror încălcare nu declanșează o sancțiune din partea statului în scopul restabilirii autorită ții normei
încălcate și al reparării vătămărilor aduse subiecților de drept. Acestea nu trebuie confundate cu
garanțiile de drepturi care sunt asigurate prin norme juridice imperative, consacrate constitu țional.
55. În consecință, Curtea reține, pe de o parte, că sintagma propusă a fi introdusă nu are
caracter normativ, ci proclamativ, negăsindu-și astfel nici locul și nici ra țiunea în textul Constitu ției, iar,
pe de altă parte, aplicabilitatea principiului propus a fi introdus în corpul Constitu ției nu se limitează
numai la cetățenii români, ci și la cei străini, precum și la apatrizi. În această ordine de idei, Curtea
constată că modalitatea în care autorii propunerii legislative de revizuire a Constitu ției au în țeles să o
insereze în textul Constituției este contrară principiului statului de drept, prevăzut de art.1 alin.(3) din
Constituție. Principiul statului de drept reprezintă premisa respectării valorilor în considerarea cărora
au fost stabilite limitele exprese ale revizuirii Constitu ției, ceea ce duce la concluzia unei încorporări,
în mod implicit, a acestuia în conținutul normativ al art.152 din Constitu ție.
56. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
modificării aduse art.15 alin.(1) din Constituție, referitor la introducerea sintagmei „cetățenii români se
nasc și trăiesc liberi”, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art.152 din Constitu ție.
Articolul 21 — Accesul liber la justiție
57. Prin articolul unic pct.14 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică alin.
(3) și (4) al art.21 din Constituție, după cum urmează:
„(3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la solu ționarea cauzelor într-un termen optim și
previzibil.
(4) Jurisdicțiile administrative speciale sunt gratuite.”
58. Curtea constată că articolul unic pct.14 propune modificarea art.21 alin.(3) din Constitu ție în
sensul înlocuirii noțiunii de „termen rezonabil” cu cel de „termen optim și previzibil”. Curtea observă că
textul art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertă ților fundamentale
folosește denumirea de „termen rezonabil”.
59. Termenul rezonabil este un concept esen țialmente variabil, iar aprecierea sa se face în
funcție de circumstanțele cauzei, ținând seama de complexitatea acesteia, de comportamentul
reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru păr țile în cauză
(a se vedea Hotărârea din 15 februarie 2007, pronun țată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei,
paragraful 31). Mai mult, conceptul de „termen rezonabil” trebuie privit atât din perspectiva
cetățeanului, cât și din cea a statului și trebuie apreciat și stabilit din analiza concurentă a intereselor
generale ale societății cu cele ale cetățeanului.
60. Curtea apreciază că terminologia utilizată în prezent în Constitu ție este mai adecvată pentru
o normă de rang constituțional, ea consacrând o garan ție a dreptului la un proces echitabil, și anume
termenul rezonabil. Terminologia propusă a fi introdusă este o dezvoltare ce ține mai degrabă de
nivelul legii a acestei garanții constituționale. Termenul optim și previzibil este de fapt o componentă a
termenului rezonabil, acesta neexcluzând, ci dimpotrivă presupunând, printre altele, un termen optim
și previzibil. Astfel, dacă termenul „rezonabil” vizează limita între respectarea/nerespectarea dreptului
la un proces echitabil, cel optim și previzibil reprezintă un element component — ce poate fi
reglementat la nivel infraconstituțional — al termenului rezonabil [a se vedea, în acest sens, și
Programul-cadru „Un nou obiectiv pentru sistemele judiciare: solu ționarea cauzelor într-un termen
optim și previzibil”, adoptat la 15 septembrie 2004 de Comisia Europeană pentru Eficien ța Justi ției
(CEPEJ) din cadrul Consiliului Europei].
61. De altfel, Curtea observă că art.6 din Codul de procedură civilă reglementează termenul
optim și rezonabil, în timp ce art.8 din Codul de procedură penală se referă la termenul rezonabil,
ambele texte respectând și reglementând garanția constitu țională a dreptului la un proces echitabil —
termenul rezonabil.
62. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea
modificării propuse la art. 21 alin.(3) din Constituție.
63. De asemenea, Curtea constată că articolul unic pct.14 propune modificarea art.21 alin.(4) din
Constituție, în sensul că jurisdicțiile administrative speciale sunt gratuite. Potrivit textului constitu țional
în vigoare, introdus prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției României, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003, acestea sunt atât facultative, cât
și gratuite. Așadar, în momentul de față, cetă țeanul poate alege între a se adresa direct instan țelor
judecătorești sau, mai întâi, jurisdicției administrative speciale, și, ulterior, dacă este nemul țumit de
soluție, instanțelor judecătorești.
64. Procedurile administrativ-jurisdicționale constituie o măsură de protec ție a cetă țeanului,
astfel încât existența unor organe administrative de jurisdic ție nu poate să ducă la înlăturarea
intervenției instanțelor judecătorești. De aceea, existen ța unor jurisdic ții administrative speciale nu
este ab initio neconstituțională (cu excepția cazului când ele impun o procedură lipsită de celeritate) și
nici contrară art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertă ților
fundamentale (a se vedea Hotărârea din 23 iunie 1981, pronun țată în cauza Le Compte, van Leuven
și de Meyere împotriva Belgiei, paragraful 51). Însă, acestea nu îndeplinesc cerin țele unei instan țe
independente și imparțiale în sensul art.  6 paragraful 1 din Convenție, astfel încât hotărârile acestora
trebuie supuse cenzurii instanțelor judecătorești; numai în acest fel sunt îndeplinite cerin țele
constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens,
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 9 ianuarie 2013,
pronunțată în cauza Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, paragraful 123).
65. Distinct de dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că, în condi țiile în care legiuitorul
constituant derivat din anul 2003 a introdus caracterul facultativ al acestor jurisdic ții și, astfel, a dat
posibilitatea cetățeanului de a se adresa direct instan ței judecătore ști — expresie a dreptului la acces
liber la justiție — nu este admis a se condiționa ulterior, în temeiul unei modificări a Constitu ției,
accesul liber la justiție. Obligativitatea jurisdicțiilor administrative reprezintă o condi ționare a acestui
acces și, odată eliminată în urma revizuirii Constituției operate în anul 2003, nu mai poate fi
reintrodusă în actualul regim constituțional, întrucât ar echivala cu posibilitatea neîngrădită a
legiuitorului constituant derivat de a varia, în mod ascendent și, ulterior, descendent, gradul de
protecție a cetățeanului sub aspectul drepturilor și libertă ților sale. Or, protec ția acestuia, în
accepțiunea art.152 alin.(2) din Constituție, poate cunoa ște doar o orientare ascendentă.
66. Astfel, Curtea reține că, în prezent, caracterul facultativ al jurisdic țiilor administrative speciale
este o garanție a accesului liber la justiție, alegerea — electa una via — aparținând cetățeanului. De
aceea, eliminarea caracterului facultativ creează premisele instituirii unor jurisdic ții administrative
obligatorii, ceea ce are drept efect excluderea posibilită ții cetă țeanului de a alege între cele două căi
de acces la instanța judecătorească, din moment ce statul va impune urmarea uneia singure ce
presupune o procedură administrativ-jurisdicțională obligatorie. Așadar, modificarea propusă este de
natură a suprima o garanție a accesului liber la justiție.
67. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
modificării aduse art.21 alin.(4) din Constituție, referitor la eliminarea caracterului facultativ al
jurisdicțiilor administrative speciale, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2) din
Constituție.
Capitolul II — Drepturile și libertățile fundamentale
Articolul 23 — Libertatea individuală
68. Prin articolul unic pct.15 și 16 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se
modifică alin.(4) și (8) al art.23 din Constitu ție și se introduce un nou alineat, alin.(13 1), la același
articol, după cum urmează:
„(4) În mod excepțional și motivat, cercetarea și judecarea în procesul penal se fac cu privarea
de libertate a persoanei. Arestarea preventivă se dispune de judecătorul instan ței de judecată
competentă să judece fondul cauzei, în condițiile legii și numai în cursul procesului penal, după
punerea în mișcare a acțiunii penale.
........................................................................................................................................
(8) Celui condus administrativ, reținut sau arestat i se aduc de îndată la cuno știn ță, în limba pe
care o înțelege, motivele conducerii administrative, ale re ținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel
mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezen ța unui avocat, ales sau numit din
oficiu”.
„(131) Este interzisă folosirea unor probe obținute în mod ilegal, cu excep ția cazului când
acestea sunt în favoarea celui acuzat”.
69. Articolul unic pct.15 propune modificarea art.23 alin.(4) din Constitu ție, în sensul introducerii
a două teze cu privire la luarea măsurii arestării preventive.
70. În privința primei teze, Curtea constată că sintagma „cercetarea și judecarea” este improprie,
textul constituțional trebuind să se refere la cele două faze ale procesului penal, urmărirea penală și
judecata. Dar, în măsura în care se face trimitere la no țiunea de proces penal chiar în textul analizat,
devine redundantă menționarea fazelor acestuia, măsura arestării preventive, de principiu, fiind
aplicabilă în ambele faze.
71. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința introducerii tezei întâi la art.23 alin.(4) din Constitu ție.
72. În privința tezei a doua, Curtea constată că norma este criticabilă prin prisma faptului că un
text constituțional urmează a se referi la competen ța func țională, materială, după calitatea persoanei
și teritorială a instanțelor judecătorești atunci când reglementează luarea măsurii arestării preventive
de către judecătorul „instanței de judecată competentă să judece fondul cauzei”, competență care
este stabilită prin aplicarea unor criterii cuprinse într-o lege (art.35 și următoarele din Codul de
procedură penală). Mai mult, norma este neclară pentru că s-ar în țelege că numai instan ța
judecătorească competentă să judece fondul poate dispune măsura arestării preventive, fiind, se pare,
excluse astfel și alte ipoteze care se pot ivi în cursul procesului penal. Astfel, judecătorul de drepturi și
libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau judecătorul care solu ționează cauza în căile de atac
par a nu mai avea competența de a dispune măsura arestării preventive. De altfel, expunerea de
motive la prezenta propunere de revizuire a Constitu ției nu cuprinde nicio men țiune cu privire la
această prevedere propusă a fi introdusă în corpul Constitu ției, astfel încât Curtea nu poate determina
care a fost voința autorilor propunerii legislative de revizuire.
73. De asemenea, norma propusă a fi introdusă pare a da de în țeles că la nivelul instan ței
judecătorești, pe lângă judecători, ar exista și alte persoane învestite cu competen ța de a spune
dreptul (jurisdictio). De altfel, Curtea constată că legiuitorul constituant este constant în a folosi
sintagma „instanță judecătorească” atunci când se referă la instan țele prevăzute la art.126 alin.(1) din
Constituție; astfel, dacă s-ar accepta introducerea și a sintagmei „instan ță de judecată”, ar rezulta o
terminologie neunitară chiar în corpul Constituției.
74. Pe lângă aspectele sus menționate, Curtea re ține că nivelul de detaliere a principiilor
constituționale trebuie să fie unul minim, această sarcină revenind actelor normative inferioare. Mai
mult, o reglementare prea amănunțită a unui domeniu/a unei rela ții sociale are drept efect
instabilitatea textului constituțional. În acest sens, Comisia Europeană pentru Democra ție prin Drept
(Comisia de la Veneția) a arătat că „necesitatea modificării într-un sistem dat este dependentă de
durata și nivelul de detaliu al textului constitu țional”. Cu cât textul constitu țional este mai detaliat, cu
atât el se identifică mai mult cu legislația ordinară și este cu atât mai expus unor modificări relativ
frecvente (a se vedea Raportul cu privire la revizuirea Constitu ției, adoptat de Comisia de la Vene ția
la cea de-a 81-a sesiune plenară, 11—12 decembrie 2009).
75. Așadar, Curtea constată că, prin prisma procedurii de revizuire, Constitu ția României este
una rigidă astfel încât reglementările ce detaliază până la amănunt principii constitu ționale —
adevărate constante ale dreptului — nu se pot regăsi în textul Constitu ției. Desigur, Curtea re ține că,
în privința drepturilor și libertăților fundamentale, obiectivul unei revizuiri constitu ționale poate fi doar
creșterea nivelului de protecție a cetățeanului atât prin extinderea sferei drepturilor și libertă ților
fundamentale, cât și prin asigurarea unor garanții mai eficiente ale drepturilor deja existente, ceea ce
exclude modificările neînsemnate aduse unui text constitu țional. De aceea, Curtea apreciază că
sintagma „instanța de judecată competentă să judece fondul cauzei” nu poate fi de nivelul unei norme
constituționale, care trebuie să se caracterizeze, printre altele, prin generalitate și stabilitate.
76. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea
modificării propuse în privința introducerii tezei a doua la art.23 alin.(4) din Constitu ție.
77. În privința modificării art.23 alin.(8) din Constitu ție, propunerea de revizuire vizează
introducerea expresă în corpul Constituției a măsurii conducerii administrative, distinctă de cea a
reținerii și arestării.
78. Curtea constată că măsura conducerii administrative nu reprezintă o suprimare a libertă ții
individuale sau a vreunei garanții a acesteia, din contră, ea se constituie într-o veritabilă garan ție a
libertății individuale, în măsura în care reglementează condi țiile luării măsurii conducerii administrative
și drepturile de care dispune persoana supusă acestei măsuri; astfel, poli țistul — în exercitarea
atribuțiunilor sale legale — nu poate lua această măsură decât în condi țiile stabilite de lege.
79. Însă, din punctul de vedere al modalită ții concrete de reglementare, Curtea constată că
propunerea de revizuire necesită anumite reformulări și corelări. Astfel, cu privire la introducerea
sintagmei „celui condus administrativ” în cuprinsul art.23 alin.(8) din Constituție, Curtea constată că
aceasta pare a se referi la o măsură administrativă care deja este reglementată într-un text
constituțional anterior; or, măsura menționată nu se regăse ște în corpul Constitu ției. De aceea, dacă
se dorește constituționalizarea acesteia, art.23 alin.(2) din Constitu ție ar trebui să vizeze și măsura
conducerii administrative.
80. De asemenea, prin modificarea alin.(8) al art.23 în sensul introducerii no țiunii de „celui
condus administrativ”, devine improprie folosirea termenului „învinuire” pentru toate cele 3 ipoteze,
acesta referindu-se, ca termen generic, doar la reținere și arestare, ca măsuri preventive.
81. Așadar, Curtea constată că măsura de conducere administrativă, pe de o parte, trebuie
delimitată în mod clar de măsurile preventive ce se pot dispune în cursul procesului penal, iar, pe de
altă parte, consacrarea sa normativă în chiar textul Constitu ției trebuie să se prezinte ca o adevărată
garanție a libertății individuale.
82. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința art.23 alin.(8) din Constitu ție.
83. Prin articolul unic pct.16 se propune introducerea unui nou alineat, alin.(13 1), la art.23 din
Constituție, care să reglementeze regimul probelor ob ținute în mod ilegal în cadrul procesului penal.
84. Potrivit sistemului procesual penal românesc, probele trebuie ob ținute în condi țiile Codului de
procedură penală, indiferent că sunt sau nu favorabile „acuzatului. Organele judiciare „au obligația de
a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și
cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art.5 alin. (1) din Codul de procedură penală]. De
aceea, „Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-
credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sanc ționează conform
dispozițiilor prezentului cod” [art.5 alin. (2) din Codul de procedură penală].
85. Curtea constată că obținerea în mod legal a probelor este o garan ție a dreptului la un proces
echitabil, iar remediul împotriva nerespectării acestei garan ții este interzicerea folosirii probelor astfel
obținute. De altfel, art.102 alin.(2) din Codul de procedură penală prevede că „Probele ob ținute în
mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
86. Curtea reține că premisa textului analizat este în sine eronată, întrucât se atribuie probelor
obținute în mod nelegal o eficiență probatorie. O atare premisă poate induce ideea că s -ar intenționa
crearea sau conturarea unui regim juridic al acestora, ceea ce înseamnă că, în principiu, textul propus
ar sugera posibilitatea obținerii în mod ilegal a probelor. Astfel, s-ar în țelege că probele în procesul
penal se pot obține atât în mod legal, cât și ilegal, iar probele astfel ob ținute cunosc moduri diferite de
valorificare, fiindu-le consacrat un regim juridic propriu. După ob ținerea probelor, fie judecătorul, fie
procurorul trebuie să aprecieze care sunt cele ob ținute în mod legal și care nu, iar în privin ța probelor
obținute în mod ilegal să facă din nou o apreciere și să stabilească, în raport cu datele cauzei, probele
favorabile „acuzatului”, cu consecința păstrării și folosirii acestora și a înlăturării celor incriminatoare.
87. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că propunerea legislativă de revizuire a
Constituției, pe de o parte, acceptă posibilitatea ob ținerii probelor în afara cadrului legal și, pe de altă
parte, dă eficiență juridică celor obținute în mod ilegal.
88. Obținerea în mod legal a probelor, garan ție a dreptului la un proces echitabil, reprezintă un
standard mai favorabil cetățeanului decât cel fixat prin jurispruden ța Cur ții Europene a Drepturilor
Omului în privința probelor obținute ilegal. Potrivit acestei jurispruden țe, se re ține că analiza Cur ții
Europene a Drepturilor Omului vizează caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, care include
și analiza modului în care au fost obținute probele, întrucât art.6 din Conven ție nu stabile ște reguli cu
privire la admisibilitatea probelor, aspect care, în mod primar, ține de legisla ția na țională, astfel încât
sarcina Curții nu este aceea de a determina dacă anumite probe au fost ob ținute nelegal, ci de a
stabili dacă o asemenea „nelegalitate” a dus la încălcarea unui alt drept protejat prin Conven ție (a se
vedea Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 94 și
următoarele, Hotărârea din 5 februarie 2008, pronun țată în Cauza Ramanauskas împotriva Lituaniei,
paragraful 52 și următoarele, sau Hotărârea din 17 decembrie 2013, pronun țată în Cauza Szilágyi
împotriva României, paragraful 26 și următoarele).
89. În consecință, Curtea apreciază că nu este admisă pe calea revizuirii Constitu ției suprimarea
acestei garanții a dreptului la un proces echitabil și, implicit, crearea premiselor nerespectării legii,
respectiv a celei procesual penale.
90. De asemenea, Curtea constată că este discutabilă plasarea unui text care vizează probele la
art.23 din Constituție, obținerea și folosirea probelor vizând procesul echitabil reglementat la art.21
din Constituție.
91. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
completării aduse art.23 din Constituție cu un nou alineat, alin.(13 1), referitor la folosirea probelor
obținute în mod ilegal, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2) din Constitu ție.
Articolul 24 — Dreptul la apărare
92. Prin articolul unic pct.17 și 18 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se
modifică alin.(2) al art.24 din Constituție și se introduce un nou alineat, alin.(2 1) la același articol, după
cum urmează:
„(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu, și să dispună de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării.”
„(21) În tot cursul procesului penal este garantat principiul egalită ții de arme între acuzare și
apărare.”
93. Curtea constată că modificarea propusă alineatului (2) al art.24 din Constitu ție necesită o
reformulare, întrucât folosirea verbului „a dispune” nu este recomandată în contextul normativ al
textului. Astfel, în acest context, verbul „a dispune” înseamnă „a avea la dispozi ție, a avea posibilitatea
de a utiliza ceva sau pe cineva după propria dorin ță”; or, ideea pe care textul propus a fi introdus o
exprimă este aceea că părțile beneficiază de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării.
În caz contrar, s-ar putea înțelege că desfășurarea procesului penal este la dispozi ția păr ților, ceea
ce este inadmisibil. Așadar, este necesară înlocuirea verbului „a dispune” cu „a beneficia” pentru
corecta redare a sensului normativ al textului propus a fi introdus.
94. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința art.24 alin.(2) din Constitu ție.
95. Cu privire la alineatul (2 1) propus a fi introdus la art.24 din Constitu ție, Curtea observă că
principiul egalității armelor este o garanție a procesului echitabil, și nu a dreptului la apărare, iar sfera
sa de aplicare nu se circumscrie numai procesului penal, ci și celorlalte categorii de litigii (a se vedea
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 27 octombrie 1993, pronun țată în Cauza Dombo
Beheer B.V. împotriva Olandei, paragraful 33). De asemenea, Curtea mai observă că principiul
egalității armelor în procesul penal nu vizează acuzarea și apărarea, ci păr țile acestuia.
96. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința art.24 alin.(2 1) din Constituție, precum și reconsiderarea așezării
acestuia în cuprinsul art.21 din Constituție, fiind un element component al conceptului de proces
echitabil.
Articolul 26 — Viața intimă, familială și privată
97. Prin articolul unic pct.19 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică atât
titlul marginal al art.26 din Constituție, acesta devenind „Viața intimă, familială, privată și datele cu
caracter personal”, precum și conținutul normativ al articolului menționat, după cum urmează:
„(1) Autoritățile publice garantează dreptul la viață intimă, familială și privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însă și, dacă nu încalcă drepturile și libertă țile
altora sau ordinea publică.
(3) Autoritățile publice garantează dreptul la protec ția datelor cu caracter personal și au obliga ția
de a lua măsurile de protejare a acestor date.
(4) Respectarea prevederilor alin.(3) se supune controlului unei autorită ți autonome.”
98. Curtea observă că la alineatul (2), textul propus prevede că persoana fizică are dreptul de a
dispune de ea însăși, „dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora sau ordinea publică”, eliminându-
se, astfel, sintagma „bunele moravuri”. În consecință, se înțelege că persoana fizică are dreptul de a
dispune de ea însăși chiar dacă prin manifestările sale ar încălca bunele moravuri.
99. În acest sens, Curtea reține că libertatea, ca principiu fundamental al statului de drept, este
temelia tuturor principiilor morale și presupune elaborarea unor asemenea norme de drept care să
garanteze tuturor persoanelor să se manifeste potrivit propriilor op țiuni în rela țiile cu ceilal ți membri ai
colectivității. O atare concepție decurge din latura activă a liberei dezvoltări a personalită ții umane,
fiind expresia libertății de acțiune a persoanei fizice. Totu și, libertatea de ac țiune a acesteia în privin ța
vieții sale intime, familiale și private nu poate fi și nu este absolută, ea trebuie să se integreze și să
respecte valorile societății, ale colectivității; de aceea, persoana fizică nu poate folosi abuziv și
antisocial dreptul său de a dispune de ea însă și, ceea ce justifică stabilirea anumitor limite în privin ța
acestui drept, printre care și bunele moravuri.
100. Din jurisprudența Curții cu privire la sintagmele „bunele moravuri” sau „morală publică” se
desprinde ideea că acestea sunt concepte evolutive, care vizează de principiu norme de convie țuire si
de comportare în societate. Acestea se identifică și trebuie în țelese „sub aspectul normelor de
comportare socială a individului în manifestările și în exprimările sale sub orice formă”, găsindu- și,
între altele, expresie în „sentimentul public de pudoare și decen ță, a cărui nesocotire nu poate fi
tolerată de colectivitatea respectivă. Manifestările contrare moralei publice sunt social periculoase,
pentru că neagă una dintre condițiile de existență a societă ții și pentru că împiedică educa ția tinerelor
generații în respectul față de valorile morale ale societă ții. Morala publică și bunele moravuri sunt
valori fundamentale, consacrate de Constituție. Drepturile și libertă țile fundamentale pe care aceasta
le prevede nu pot fi exercitate într-un mod contrar bunelor moravuri sau care ar aduce atingere
moralei publice” (a se vedea, Decizia nr.108 din 2 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.9 din 17 ianuarie 1996).
101. De principiu, dreptul de a dispune de sine însu și cuprinde două elemente inerente, respectiv
un element activ vizând dreptul persoanei de a se manifesta, prin ac țiunile sale, în mod liber, precum
și un element pasiv referitor la dreptul persoanei de a fi ocrotită de ingerin țele altor subiecte de drept.
Libertatea de acțiune a unei persoane este în mod necesar limitată de dreptul celorlalte persoane de a
li se respecta drepturile și libertățile fundamentale sau valorile morale. De aceea, Constitu ția trebuie
să acorde același nivel de protecție ambelor aspecte ale dreptului persoanei de a dispune de sine
însăși și să consacre un just echilibru între acestea.
102. Or, modificarea constituțională propusă a fi operată, prin suplimentarea garan țiilor dreptului
persoanei fizice de a dispune de ea însăși sub aspect activ, are drept efect suprimarea unei garan ții a
acestui drept în privința aspectului său pasiv. Cu alte cuvinte, s-ar ajunge la situa ția ca libertatea de
acțiune de care dispune persoana fizică să afecteze drepturile și libertă țile inerente celorlalte
persoane cu care aceasta interacționează în mod implicit.
103. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că modificarea propusă suprimă o
garanție a dreptului persoanei de a dispune de ea însă și, prin eliminarea protec ției constitu ționale
acordate uneia dintre componentele elementului pasiv al acestui drept.
104. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
modificării aduse art.26 alin.(2) din Constituție, referitor la eliminarea sintagmei „bunele moravuri”,
întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin.(2) din Constituție.
Articolul 27 — Inviolabilitatea domiciliului
105. Prin articolul unic pct.20 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(3) al art.27 din Constituție, după cum urmează:
„(3) Percheziția se dispune de către judecătorul instan ței de judecată competentă să judece
fondul cauzei și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege.”
106. Modificarea propusă cu privire la art.27 alin.(3) din Constitu ție vizează introducerea
sintagmei „instanței de judecată competentă să judece fondul cauzei”. Referitor la utilizarea acestei
sintagme chiar în corpul Constituției sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele expuse la analiza
efectuată în privința unei modificări similare a art.23 alin.(4) din Constitu ție.
107. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea
modificării propuse în privința art.27 alin.(3) din Constitu ție.
Articolul 28 — Secretul corespondenței
108. Prin articolul unic pct.21 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
art.28 din Constituție, după cum urmează:
„(1) Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri po ștale, al convorbirilor telefonice, al
altor comunicări efectuate prin mijloace electronice, al datelor de trafic, al datelor de localizare și al
celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil și garantat.
(2) Reținerea, predarea sau perchiziționarea trimiterilor po ștale, interceptarea convorbirilor și a
comunicărilor, interceptarea în mediul ambiental, percheziția informatică și accesul la un sistem
informatic și la un suport de stocare a datelor informatice, ob ținerea datelor informatice, inclusiv a
datelor de trafic și a datelor de localizare, identificarea abonatului, a proprietarului, a utilizatorului unui
sistem de comunicații electronice sau a unui punct de acces la un sistem informatic ori alte asemenea
tehnici se dispun de judecătorul instanței competente să judece fondul cauzei și numai în cursul
procesului penal.”
109. Curtea constată că secretul corespondenței este un aspect al dreptului la via ță intimă,
familială și privată a persoanei, cu privire la care autorită țile publice trebuie, pe de o parte, să aibă o
conduită de abținere, de evitare a ingerinței, iar, pe de altă parte, să creeze un cadru legislativ care să
reflecte caracterul inviolabil al acestuia în raport cu celelalte subiecte de drept. Totu și, conduita de
abținere a statului nu este nelimitată, ci trebuie să țină cont de realită țile existente, în sensul că statul
trebuie să se manifeste activ atunci când apare un pericol actual și iminent la adresa cetă țenilor. Or,
modul de redactare a textului reduce posibilitatea de interven ție a statului în secretul coresponden ței,
astfel cum aceasta este configurată în propunerea de revizuire a Constitu ției, numai la situa ția
procesului penal, neglijând, în mod evident, și alte situa ții — care trebuie strict determinate — în care
aceasta s-ar impune. Aceasta ar echivala cu imposibilitatea statului de a- și îndeplini obliga țiile pozitive
ce îi incumbă în privința apărării drepturilor și libertă ților fundamentale (a se vedea mutatis mutandis
Hotărârea din 24 iulie 2012, pronunțată în Cauza Đorđević împotriva Croației, paragraful 139). Astfel,
în accepțiunea propunerii de revizuire a Constituției, în cazul unor dezastre naturale, al unor
accidente grave sau al altor amenințări grave la adresa persoanelor, nu li s-ar permite autorită ților
publice cu competențe în gestionarea acestor situa ții să facă toate eforturile necesare pentru salvarea
de vieți omenești, mai ales dacă se are în vedere limitarea operată cu privire la datele de trafic sau de
localizare.
110. Posibilitatea ingerinței statului în exercitarea acestui drept este, în prezent, reglementată în
mod indirect prin art.26 alin.(1) din Constituție, lăsându-se, astfel, competen ța legiuitorului
infraconstituțional de a adopta prevederi legale care să asigure respectarea interesului general al
colectivității. Or, interesul general al colectivită ții nu se subsumează numai procesului penal, ci și unor
situații imprevizibile la care statul trebuie să răspundă imediat; însă, în lipsa pârghiilor legale, ac țiunea
acestuia nu va avea finalitatea scontată, spre exemplu, în privin ța apărării integrită ții fizice sau psihice
a persoanelor față de acțiunea sau inacțiunea terțelor persoane (a se vedea Hotărârea din 12
noiembrie 2013, pronunțată în Cauza Söderman împotriva Suediei, paragrafele 80 și următoarele,
precum și Hotărârea din 24 iulie 2012, pronun țată în Cauza Đorđević împotriva Croației, paragraful
138 și următoarele).
111. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că în privin ța elementelor nou-introduse
în cuprinsul art.28 alin.(1) din Constituție nu se poate sus ține existen ța unei protec ții juridice identice
cu cea a sensului clasic al corespondenței, chiar astfel cum acesta a fost dezvoltat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 3 aprilie 2007, în Cauza Copland împotriva
Regatului Unit, paragrafele 41 și 42. Potrivit acesteia, sunt protejate conform art.8 din Conven ție atât
e-mailurile trimise de la serviciu, cât și informația ce derivă din monitorizarea utilizării personale a
Internetului.
112. Curtea constată că datele de trafic și cele de localizare beneficiază și ele de o protec ție
juridică, însă nu pot fi asimilate celei de care beneficiază mijloacele legale de comunica ție, ele
nesubsumându-se acestui concept. De aceea, tratarea lor trebuie să se facă distinct de acest concept,
pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea suprimării drepturilor și libertă ților altor persoane.
113. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
modificării aduse art.28 din Constituție, referitor la secretul coresponden ței, întrucât încalcă limitele
revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2) din Constitu ție.
Articolul 31 — Dreptul la informație
114. Prin articolul unic pct.25 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(5) al art.31 din Constituție, după cum urmează:
„(5) Serviciile publice de radio, de televiziune și agen țiile publice de presă sunt autonome. Ele
trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă.
Organizarea acestor servicii și agenții de presă, precum și controlul parlamentar asupra activită ții lor
se reglementează prin lege organică.”
115. Curtea constată că modificarea propusă la art.31 alin. (5) din Constituție este imprecisă. Din
topica primei teze a acestui alineat s-ar putea în țelege că serviciile publice de radio și agen țiile
publice de presă sunt autonome, iar televiziunile ar fi autonome indiferent dacă sunt publice sau
private. De aceea, Curtea propune reformularea acestei teze pentru a se în țelege că serviciile publice
de radio și televiziune, precum și agențiile publice de presă sunt autonome.
116. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificării propuse în privința art.31 alin.(5) din Constitu ție.
Articolul 32 — Dreptul la învățătură
117. Prin articolul unic pct.26 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
atât titlul marginal al art.32 din Constituție, acesta devenind „Dreptul la educație”, precum și conținutul
normativ al articolului menționat, după cum urmează:
„(1) Accesul la educație este garantat, în condițiile legii.
(2) Dreptul la educație este garantat, în condițiile legii, și se asigură prin învă țământul pre școlar,
prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de
instrucție și de perfecționare prevăzute de lege.
(3) Educația trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalită ții umane și întărirea
respectului față de drepturile și libertățile fundamentale.
(4) Învățământul general se desfășoară în limba română. În condi țiile legii, învă țământul se
poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională.
(5) Dreptul persoanelor aparținând minorităților na ționale de a învă ța limba lor maternă și
dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalită țile de exercitare a acestor
drepturi se stabilesc prin lege.
(6) Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor și
tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor institu ționaliza ți, precum și burse de merit, în
condițiile legii.
(7) Învățământul de toate gradele se desfășoară în unită ți de stat, particulare și confesionale, în
condițiile legii cu respectarea standardelor de calitate în educa ție pentru fiecare nivel și formă de
învățământ.
(8) Autonomia universitară este garantată. Autonomia universitară implică capacitatea institu țiilor
de învățământ superior de a-și gestiona direct și nemijlocit patrimoniul, de a- și alege ori, după caz,
desemna, în mod independent, structurile și funcțiile de conducere și de a stabili, potrivit prevederilor
legale și standardelor de calitate, misiunea educa țională și de cercetare.
(9) Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerin țelor specifice fiecărui cult. În
școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.”
118. Cu privire la modificările aduse art.32 din Constitu ție, Curtea constată că noul titlu marginal
al articolului este „Dreptul la educație”, concept care include dreptul la învățătură, dar și dreptul la
cultură sau la informare. Or, articolul analizat, cu excep ția alineatelor 1 și 3, se referă la dreptul la
învățătură. În acest context, Curtea apreciază că este necesar ca dreptul la educa ție să fie inserat
într-un articol distinct, care să cuprindă alineatele 1 și 3, iar a șezarea acestuia să fie reconsiderată,
respectiv înainte de articolul constituțional referitor la dreptul la informa ție.
119. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă
reconsiderarea așezării alin.(1) și (3) ale art.32 în structura unui nou articol din Constitu ție.
120. În consecință, art.32 urmează a-și păstra actualul titlu marginal, astfel încât, cu unanimitate
de voturi, Curtea recomandă reformularea propunerii de modificare a titlului marginal al art.32 din
Constituție.
121. În aceste condiții, alineatul (2) al articolului analizat trebuie să se refere la dreptul la
învățătură. De asemenea, Curtea mai observă că modificările preconizate la alin.(4) vizează
introducerea sintagmei „învățământul general”, care nu este consacrată nici în textul Constitu ției, nici
în cel al Legii educației naționale nr.1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.18
din 10 ianuarie 2011, cu modificările și completările ulterioare, și, astfel, nu se în țelege la ce anume
se referă. Mai mult, sintagma analizată nu se poate înlocui nici cu cea de „învățământ general
obligatoriu”, întrucât s-ar lăsa nereglementată, spre exemplu, situa ția învă țământului superior. De
aceea, Curtea recomandă menținerea actualei sintagme, și anume „învă țământul de toate gradele”.
122. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea
modificărilor propuse în privința art.32 alin.(2) și (4) din Constitu ție.
123. Cu privire la modificările propuse art.32 alin.(8) din Constitu ție, Curtea constată că acestea
definesc autonomia universitară, tocmai pentru ca unui concept constitu țional să nu i se stabilească
înțelesul printr-un act normativ cu forță juridică inferioară (a se vedea și art.123 din Legea nr.1/2011
— definiția autonomiei universitare). Totuși, Curtea observă că, potrivit art.  123 alin.(2) din Legea
nr.1/2011, „autonomia universitară dă dreptul comunită ții universitare să î și stabilească misiunea
proprie, strategia instituțională, structura, activită țile, organizarea și func ționarea proprie, gestionarea
resurselor materiale și umane, cu respectarea strictă a legisla ției în vigoare”, ceea ce înseamnă că
definiția conceptului de autonomie universitară cuprinsă în propunerea de revizuire este circumscrisă
numai anumitor elemente componente ale acesteia. Curtea nu neagă posibilitatea legiuitorului
constituant derivat de a reglementa sau defini de principiu o anumită institu ție, fiind, desigur, exclusă
detalierea în amănunt. Însă, elementele reținute în defini ția propusă unui concept constitu țional —
autonomia universitară — reflectă o abordare selectivă și imprecisă, care vizează mai degrabă
conceperea unei independențe decizionale în privința elementelor patrimoniale ale autonomiei
universitare decât constituționalizarea elementelor componente ale acestui concept. De altfel, orice
constituționalizare realizată trebuie să respecte cerin țele de precizie, claritate și previzibilitate a legii
în mod cumulat pentru a nu se altera sensul conceptului constitu țional deja consacrat.
124. Curtea observă că elementele centrale ale definiției propuse conceptului de autonomie
universitară se referă la gestionarea patrimoniului și la desemnarea structurilor și func țiilor de
conducere. Misiunea educațională și de cercetare este men ționată doar la sfâr șitul textului și nu
acoperă toate aspectele care țin de conceptul de autonomie universitară. Astfel, defini ția analizată
vizează mai degrabă latura economică decât cea educa țională a autonomiei universitare și, în acest
context, creează premisele unei independențe organizatorice și func ționale în privin ța gestionării
patrimoniului și a alegerii sau desemnării structurilor și func țiilor de conducere.
125. Curtea constată că gestionarea patrimoniului în mod nemijlocit, fără a exista o reglementare
legală general aplicabilă instituțiilor de învățământ superior, ar avea drept efect gestionarea
discreționară a patrimoniului de către conducerea institu ției de învă țământ superior și, eventual,
transmiterea dreptului de proprietate al institu ției de învă țământ superior asupra unor bunuri aflate în
proprietatea sa privată către alte persoane, ceea ce este de natură a afecta baza materială necesară
procesului educațional. De asemenea, alegerea sau desemnarea, în mod independent, a structurilor
și funcțiilor de conducere ale universităților excedează no țiunii de autonomie universitară.
126. Or, autonomia universitară nu se confundă cu independen ța. În acest sens, Curtea, prin
Decizia nr.2 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.136 din 23
februarie 2011, analizând situația la nivel european, a arătat că autonomia universitară nu echivalează
cu independența și că „statul sau organele administra ției publice locale are/au destule competen țe
care îi/le permit să se asigure că universitățile respectă standardele de calitate necesare pentru
realizarea Spațiului European al Învățământului Superior”.
127. În aceste condiții, Curtea reține că definiția dată autonomiei universitare este improprie și
dă astfel naștere unei independențe absolute a institu țiilor de învă țământ superior atât în gestionarea
patrimoniului lor, cât și în desemnarea structurilor și func țiilor de conducere, ceea ce duce la
suprimarea unei garanții a dreptului la învățătură, conferit de autonomia universitară.
128. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
completării aduse art.32 alin.(8) din Constituție, referitor la definirea autonomiei universitare, întrucât
încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin.(2) din Constituție.
Articolul 35 — Dreptul la un mediu sănătos
129. Prin articolul unic pct.30 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduc
două noi alineate, alin.(21) și (31), la art.35 din Constituție, după cum urmează:
„(21) Statul asigură protecția, utilizarea durabilă și refacerea patrimoniului natural.
(31) Sunt interzise relele tratamente aplicate animalelor, definite potrivit legii”.
130. Cu privire la modificările propuse art.35 din Constitu ție, Curtea observă că textul alin.(3 1)
consacră în mod expres o normă de conduită ce derivă din conceptul de „demnitate umană”.
Demnitatea umană, sub aspect constituțional, presupune două dimensiuni inerente, respectiv rela țiile
dintre oameni, ceea ce vizează dreptul și obliga ția oamenilor de a le fi respectate și, în mod corelativ,
de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale semenilor lor, precum și rela ția omului cu
mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală, ceea ce implică, în privin ța animalelor,
responsabilitatea morală a omului de a îngriji aceste fiin țe într-un mod de natură a ilustra nivelul de
civilizație atins (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.  1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.53 din 23 ianuarie 2012).
131. Totuși, Curtea constată că modul de redactare a textului este imprecis, întrucât nu se
înțelege dacă sintagma „definite potrivit legii” se referă la animale sau la relele tratamente aplicate
acestora.
132. Având în vedere cele de mai sus, cu majoritate de voturi, Curtea recomandă reformularea
alin.(31) propus a fi introdus în cuprinsul art.35 din Constitu ție.
Articolul 37 — Dreptul de a fi ales
133. Prin articolul unic pct.31 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se introduce
un nou alineat, alin.(21), la art.37 din Constituție, după cum urmează:
„(21) Pot participa la alegerile pentru Senat, pentru Camera Deputa ților și pentru func ția de
Președinte al României numai candidații care au avut domiciliul în România cu cel pu țin 6 luni înainte
de data alegerilor.”
134. Curtea constată că acest text vizează introducerea unei noi condi ții cu privire la dreptul de a
fi ales în funcția de Președinte al României, senator sau deputat. Astfel, se prevede obliga ția
candidatului de a avea domiciliul în România cu cel pu țin 6 luni înainte de data alegerilor.
135. Textul actualului art.37 din Constituție este unul permisiv și, interpretat în coroborare cu
art.16 alin.(3) din Constituție, conduce la concluzia că, pentru a putea participa la alegerile pentru
Senat, Camera Deputaților și pentru funcția de Președinte al României, candida ții trebuie să aibă
cetățenia română și domiciliul în România. Or, introducerea unei condi ții temporale cu privire la
domiciliul candidatului, indiferent de durata acesteia, reprezintă o evidentă suprimare a dreptului de a
fi ales al cetățenilor români care nu se regăsesc în ipoteza normei juridice. O atare concluzie se
impune dat fiind faptul că cetățenii români, indiferent de durata de timp în care au avut domiciliul în
România, beneficiază de drepturile și libertățile consacrate de Constitu ție; în caz contrar și egalitatea
în drepturi a acestora ar fi afectată. Mai mult, Curtea ridică și problema datei de la care curge acest
termen, respectiv data alegerilor. Or, o asemenea dată de referin ță este și arbitrară, întrucât foarte
ușor se poate întâmpla ca un cetățean român să fi avut domiciliul în țară o lungă perioadă de timp,
dar nu și în ultimele 6 luni înainte de data alegerilor. În consecin ță, condi ția impusă prin textul supus
analizei Curții este contrar egalității în drepturi.
136. Acceptarea unei asemenea condiții temporale referitoare la domiciliul candidatului ar
echivala și cu acceptarea implicită a posibilității legiuitorului constituant derivat de a impune condi ții
temporale și în privința celeilalte condiții necesare pentru a candida — cetă țenia — sau de a alătura
condițiilor deja existente altele noi. Or, impunerea unor condi ții temporale, în spe ță, condi ția ca
cetățeanul român să fi avut domiciliul în România cu cel pu țin 6 luni înainte de data alegerilor, încalcă
limitele revizuirii Constituției, suprimând principiul universalită ții drepturilor, reglementat de art.15 alin.  
(1) din Constituție, dreptul de a fi ales al cetățenilor cu domiciliul în România care nu îndeplinesc noua
ipoteză normativă restrictivă, precum și o garanție a acestuia, egalitatea în drepturi.
137. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstitu ționalitatea
completării art.37 din Constituție cu un nou alineat, alin.(2 1), referitor la condiția domiciliului în
România cu cel puțin 6 luni înainte de data alegerilor pentru Senat, Camera Deputa ților sau pentru
funcția de Președinte al României, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2) din
Constituție.
Articolul 40 — Dreptul de asociere
138. Prin articolul unic pct.33 din propunerea legislativă de revizuire a Constitu ției se modifică
alin.(2) al art.40 din Constituție, după cum urmează:
„(2) Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a respectării drepturilor și libertă ților fundamentale ale omului, a principiilor
statului de drept ori a suveranității, a integrită ții sau a independen ței României sunt
neconstituționale.”
139. Curtea constată că o caracteristică a statului de drept este respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale, iar militarea împotriva acestora echivaleaz