TEMA...........

ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A DREPTULUI

UNITATEA DE STUDIU NR.1

DREPTUL ȘI NORMA JURIDICĂ

Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele operaționale ale unității de studiu:
1.3. Subiect
1.3.1.Noţiunea de drept
1.3.2.Principiile fundamentale ale dreptului
1.3.3.Normele juridice
1.3.4.Izvoarele dreptului
1.4. Rezumatul unității de studiu,cuvinte cheie
1.5. Test de autoevaluare
1.6. Lucrări de verificare
1.7. Bibliografie

1.1. INTRODUCERE
- studiul Temei „Dreptul si norma juridică ” reprezintă o introducere în noțiunile
generale de drept pe care urmează să și le însușească studenții a căror
pregătire de bază nu este cea juridică.
-recomandarea studiului prin prisma noțiunilor de cultură generală precum si a
informațiilor însușite cu ocazia studiilor liceale privind normele moralei, eticii,
studii socio-umane..

1.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂŢII DE STUDIU

-cunoaşterea obiectului de studiu al teoriei generale a dreptului
-înţelegerea rolului disciplinei „teoria generală a dreptului” în cadrul sistemului
ştiinţelor juridice;
-cunoaşterea noţiunilor specifice și a termenilor juridici cu caracter general, cu
care se operează în cadrul acestei discipline;
-cunoaşterea principiilor specifice acestei discipline;
1.3. SUBIECT

1
 DREPTUL ȘI NORMA JURIDICĂ
1.3.1.Noțiunea de drept
Înaintea apariţiei societăţii organizate în structuri şi instituţii sociale,
bazată pe reguli cu un caracter de normă juridică, omenirea a trăit într-o formă
biosocială numită orânduirea gentilică sau comuna primitivă.
Orânduirea gentilică a avut ca element fundamental al organizării
sociale, ginta.
Mai multe ginte înrudite formau o frăţie, iar mai multe frăţii alcătuiau
un trib.
În orânduirea gentilică nu exista o organizare de tip statal şi, prin
urmare, nici dreptul.
Relaţiile dintre oameni se bazau pe reguli de conduită de tip tradiţional
ce impuneau respectul nesilit al tuturor. Încălcarea acestor reguli atrăgea
reacţia generală a întregii comunităţi sau a victimei, privită ca subiect
individual.
Apariţia celor trei diviziuni sociale a muncii – prima, creşterea
animalelor şi apariţia păstoritului; a doua, despărţirea meseriilor de agricultură;
a treia, realizarea unui schimb organizat, stabil şi permanent, specializat şi
facilitat de apariţia bunurilor a condus, pe plan social, la constituirea
comunităţilor teritoriale săteşti, alcătuite din mai multe familii înrudite între ele
şi aşezate în acelaşi teritoriu.
Se simte tot mai mult nevoia unei organizări sociale a puterii, care să
înlocuiască vechea formă a democraţiei militare, asigurând noii pături înstărite
apărarea şi consolidarea privilegiilor dobândite, noua formă de organizare
reprezentând-o statul.
Statul este expresia organizată şi manifestă a puterii publice, pe un
anumit teritoriu, exercitată prin intermediul autorităţilor specializate asupra
unei populaţii, fiind un fenomen social specific societăţii umane superior
constituite
Apariţia statului presupune existenţa unor reguli, obligatorii, care
servesc intereselor generale ale societăţii şi interesele specifice individuale,
garantate la nevoie, în respectarea şi realizarea lor, de forţa de constrângere a
statului. Aşa fiind, apariţia statului determină şi existenţa dreptului.
Cuvântul „drept” este folosit în mai multe accepţiuni.
Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică ştiinţa dreptului – ansamblu
de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul
cărora dreptul poate fi gândit.
Într-un alt sens, dreptul este şi o tehnică şi artă. Dreptul, ca ansamblu
de norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane,

2
destinată să disciplinizeze convieţuirea umană şi să apere societatea de excese.
Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv.
În afara acestei accepţiuni, cuvântul drept mai semnifică şi facultatea
unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit
interes, protejat de lege.
Acesta este dreptul subiectiv şi el implică categoria de libertate.
Cuvântul „drept” mai este asociat ca adjectiv în aprecierile de natură
morală (ex: om drept, pedeapsă dreaptă etc.).
Romanii credeau în veşnicia dreptului, în sensul că acolo unde există
societate există şi drept
Dreptul, se arată într-o lucrare americană „este unul din cele mai
profunde concerne ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţia contra
tiraniei şi anarhiei, este unul din instrumentele principale ale societăţii pentru
conservarea libertăţii şi ordinei împotriva amestecului arbitrar în interesele
individuale”
În literatura de specialitate întâlnim o primă definiție care explică
dreptul ca fiind „ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care
au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele
relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor,
apărării drepturilor esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate”.
Într-o altă definiţie, dreptul reprezintă „ansamblul normelor generale
de conduită, obligatorii de respectat, instituite sau recunoscute (sancţionate)
de stat, exprimând voinţa socială generală şi care au ca scop reglementarea
relaţiilor sociale în conformitate cu interesele fundamentale ale societăţii, iar
respectarea lor este garantată prin forţa de constrângere a statului”.
Istoria dreptului scoate la iveală sisteme suprapuse de drept, fapt ce
conduce la problema tipologiei acestor sisteme, a clasificărilor.
Clasificarea tipurilor de drept trebuie să plece de la considerarea
laturilor conţinutului dreptului, cât şi de la trăsăturile specifice ale modului de
exprimare a acestui conţinut.
S-au cristalizat, în acest sens, mai multe criterii de clasificare:
A. După criteriul sistemelor de organizare socială există: dreptul
sclavagist, dreptul feudal, dreptul burghez, dreptul socialist.
B. Potrivit apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică
(familia de drept) se poate vorbi de: familia romano-germanică, anglo-saxonă
(common law), dreptul socialist, dreptul musulman, dreptul hindus, dreptul
chinez, dreptul japonez (al Extremului Orient), dreptul Africii negre şi al
Madagascarului.
C. Dreptul comunităţilor europene
Se compune din: drept instituţional comunitar şi substanţial comunitar.

3
 Ordinea juridică comunitară poate fi asemuită cu una de tip federal sau
confederal.
Fiind vorba de o tipologie juridică nouă, este nevoie mai întâi de
existenţa unei voinţe autonome, voinţă care nu reprezintă o sumă aritmetică a
voinţelor individuale ale statelor membre U.E. În acest proces, statele se obligă
să se supună unei voinţe juridice distincte de a lor. Uniunea Europeană îmbină
într-o dialectică specifică supranaţionalul cu naţionalul în cadrul unui ordin cu
determinaţii calitative noi.
Din punct de vedere al voinţei generale, care comandă elaborarea
normativă şi conturează ordinea juridică comunitară, tipul dreptului comunitar
se structurează în: drept originar şi drept derivat.
Dreptul comunitar originar îşi are izvoarele mai întâi în tratatele
constitutive (cel de la Paris şi cel de la Roma) şi în acordurile care au modificat
şi adoptat pe cele constitutive.
Dreptul comunitar derivat este alcătuit din actele unilaterale ale
instituţiilor comunitare (regulamente, directive, decizii, recomandări).
. 1.3.2. Principiile fundamentale ale dreptului
Sistemul de drept dispune de anumite reguli fundamentale esenţiale,
care stau la baza normelor ce compun diverse ramuri de drept. Există principii
care se regăsesc în toate normele de drept (principiul egalităţii), altele doar la
nivelul unor ramuri de drept (principiul separaţiei puterilor în stat – în dreptul
constituţional şi administrativ).
În literatura juridică actuală părerile sunt diferite atât în ceea ce
priveşte numărul, denumirea şi conţinutul principiilor.
Principiile fundamentale ale dreptului,sunt enumerate după cum
urmează:
a) principiul exercitării suverane, de către popor, a puterii de stat prin
organele sale reprezentative, în interesul întregii societăţi, astfel
încât nici un grup sau persoană să nu-şi poată aroga exercitarea
suveranităţii în nume propriu;
b) principiul pluralismului politic, în conformitate cu care în societatea
noastră se pot constitui şi funcţiona partide politice, în
condiţiile prevăzute de lege, care participă la definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând
suveranitatea naţională, ordinea constituţională şi principiile
democraţiei;
c) principiul separaţiei puterilor în stat, în temeiul căruia realizarea
puterii revine celor trei mari sisteme de autorităţi publice
independente unele faţă de altele, dar cu posibilităţi reciproce
de control. Ne referim la puterea legislativă creatoare de legi,

4
 puterea executivă chemată să le aplice şi puterea
judecătorească investită cu soluţionarea încălcării lor şi
stabilirea răspunderii juridice;
d) principiul egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor atât între ei cât şi în
faţa legii, inclusiv a organelor de stat, indiferent de rasă,
naţionalitate, sex, vârstă, religie, grad de cultură sau avere;
e) principiul deplinei protecţii juridice a drepturilor cetăţeneşti pe care
autorităţile publice sunt obligate să le respecte şi să le
protejeze, nefiind admis nici un privilegiu în beneficiul uneia
dintre categoriile sociale, restrângerea acestora fiind posibilă
numai în cazurile expres limitativ şi temporar prevăzute de
legislaţie;
f) principiul umanismului juridic reflectat în caracterul stimulativ,
protector şi neoprimant al reglementărilor juridice, cât şi în
scopul, felul şi limitele răspunderii juridice care urmăreşte
reeducarea şi reintegrarea socială, deplină a celui care încalcă
legea, fără a-l supune la suferinţe inutile ori la înjosirea
demnităţii umane;
g) principiul apărării ordinei de drept şi a legalităţii, în conformitate cu
care toate subiectele de drept, persoane fizice şi juridice,
cetăţeni români şi străini, autorităţi de stat şi organizaţii
nestatale, au îndatorirea fundamentală de a respecta legea şi
toate celelalte acte juridice întemeiate pe cea aplicabilă
raporturilor sociale în care participă sub garanţia sancţiunilor, în
caz de încălcare a regulilor juridice.
1.3.3.Normele juridice
În societate se stabilesc raporturi sociale, fie în cadrul procesului
producţiei, repartiţiei sau schimbului de bunuri, fie în procesul conducerii
societăţii (relaţii politice), ori în cadrul practicării credinţei (relaţii religioase).
Acest lucru presupune existenţa unor reguli de conduită, exprimate prin
intermediul normelor care pot fi economice, politice, religioase etc.
Normele sociale devin juridice în situaţia în care determină
obligativitatea respectării lor de către membrii societăţii, prin aplicarea forţei
de constrângere a statului.
Norma juridică este: o regulă generală şi obligatorie de conduită, al
cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la
îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere

Trăsăturile normei juridice

a) Este o regulă de conduită.

5
 - norma juridică are un caracter general şi impersonal. Ea se aplică în
mod unitar tuturor situaţiilor reglementate, care cad sub
incidenţa ei. Ea este impersonală întrucât nu se adresează unui
subiect predeterminat ci tuturor acelora care, întrunind condiţiile
stipulate în ea, sunt supuse şi aplicării normei;
- norma juridică prescrie o conduită tipică, stabilind un etalon de
urmat de către subiectele de drept, atunci când intră în raporturi
juridice;
- norma juridică este abstractă;
- norma juridică este de aplicabilitate repetată, în funcţie de numărul
situaţiilor şi a persoanelor ce necesită aplicarea normei.
b) Norma juridică are un caracter obligatoriu.
Acest lucru presupune respectarea ei, iar în caz contrar,
posibilitatea intervenţiei statului în procesul aplicării dreptului.
c) Norma juridică are un caracter voluţional, în sensul că legiuitorul reflectă în
normă voinţa umană care, în manifestările sale concrete, trebuie să fie
conformă cu voinţa consacrată prin norma juridică.
d) Norma juridică determină anumite efecte juridice dând naştere, modificând
sau desfiinţând drepturi şi obligaţii, atunci când subiectele de drept
intră în relaţia juridică reglementată de ea.
e) Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Prin răspundere se
urmăreşte repararea prejudiciului cauzat sau sancţionarea celui vinovat.
Declanşarea răspunderii juridice este însoţită de aplicarea constrângerii
de stat.
Constrângerea juridică poate viza bunurile, veniturile celui
vinovat sau chiar persoana acestuia, în funcţie de natura răspunderii şi
de felul sancţiunilor aplicate.
Structura normei juridice
Norma juridică are o structură internă logico-juridică şi structură externă
dată de modul de exprimare al reglementării în cadrul actului normativ.
Din punct de vedere al structurii sale logice, norma juridică este
alcătuită din următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
A) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de
aplicare a regulii de drept, indicând împrejurările în care anumite fapte
dobândesc semnificaţia juridică.
Ipoteza poate fi: determinată, când sunt stabilite, în mod absolut,
condiţiile de aplicare a normei (ex: prevederea potrivit căreia cetăţeanul are
dreptul la un singur vot pentru Comera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele
României) sau relativ determinată atunci când conţinutul faptic concret al

6
normei este lăsat la aprecierea subiectului de drept. De exemplu, posibilitatea
de a dona un bun sau de a dispune prin testament.
După gradul de complexitate, ipoteza poate fi simplă (infracţiunea de
omor) sau complexă, când se prevăd mai multe împrejurări prin a căror reunire
(cumulare) totală, sau parţială, devine posibilă aplicarea normei (ex: arestarea
unei persoane se poate dispune când s-a comis o infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea în libertate a
autorului reprezintă un pericol pentru ordinea publică).
După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei,
ipoteza poate fi unică atunci când o singură împrejurare a fost prevăzută
pentru a declanşa incidenţa legii (ex: infracţiunea de violare de domiciliu) sau
alternativă (ex: abuzul de încredere este infracţiunea săvârşită de cel care
deţine, cu orice titlu, un bun mobil al altuia şi-l însuşeşte, sau dispune de acesta
pe nedrept, ori refuză să-l restituie).
După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi
generică sau cauzală.
În primul caz poate fi dată ca exemplu infracţiunea de furt şi în al doilea
caz abuzul de încredere.
B) Dispoziţia alcătuieşte miezul normei juridice.
În dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiectelor
participante la raporturile sociale, conduita acestora. Pentru acest motiv se
afirmă că dispoziţia normei juridice formează conţinutul acesteia.
Dispoziţia normei juridice poate să ordone o anumită conduită –
dispoziţie onerativă. De exemplu, plătitorii de impozite trebuie să depună
declaraţia de venit la un anumit termen.
Prin dispoziţie se poate prevedea obligaţia de abţinere de la săvârşirea
unei fapte – dispoziţie prohibitivă. De exemplu, obligaţia de a nu conduce
autoturismul în stare de ebrietate. În aceste cazuri dispoziţia este determinată.
Dispoziţia poate cuprinde anumite permisiuni şi, în acest caz, este
relativ determinată (ex: la căsătorie soţii pot păstra numele avut înainte de
căsătorie, pot prelua numele reunite sau numele unuia dintre soţi).
C) Sancţiunea reprezintă pedeapsa aplicată celui ce nu a respectat
dispoziţiile normei. Sancţiunea este o consecinţă a nerespectării normei şi a
existenţei instituţiei răspunderii juridice a celui vinovat. Ea poate viza persoana,
patrimoniul ori actele juridice întocmite fără respectarea legii.
Sancţiunile, pentru a fi eficace, trebuie să se bazeze pe un sistem
armonizat de valori şi criterii.
Ele nu trebuie să fie disproporţionat de mari faţă de efectele faptei,
pentru a nu se ajunge la efecte distructive ale elementului uman.
Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii:

7
 a) după natura juridică, pot fi: penale, civile, administrative, disciplinare
etc;
b) după scopul urmărit, pot fi: reparatorii, de constrângere-represive,
de anulare sau desfiinţare a unui act;
c) după conţinutul lor, pot fi: patrimoniale (materiale) sau
nepatrimoniale (personale);
d) după modul de determinare, sunt: absolut determinate (nulitatea
absolută) sau relativ determinate (aplicarea pedepsei între
limitele minime şi maxime ale pedepsei);
e) după numărul lor, pot fi: unice (pedeapsa închisorii) sau multiple.
Acestea pot fi alternative (pedeapsa închisorii sau amenda) şi
cumulative (pedeapsa închisorii şi confiscarea parţială a averii);
f) după ramura de drept în care intervin, pot fi: administrative, penale,
civile, disciplinare, financiare etc.

Clasificarea normelor juridice se realizează după un număr

limitat de criterii, fapt ce ajută la o mai bună înţelegere a sensului şi
caracterului normei.
Unul din criteriile importante este cel al conduitei prescrise subiectelor de
drept.
Din acest punct de vedere, normele sunt:
- onerative – prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune.
Ex: persoanele ce au capacitate contributivă sunt obligate
să plătească impozite şi taxe.
- prohibitive – interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o
conduită pasivă. Ex: normele penale sau electorale. Este
interzis să votezi de două sau mai multe ori;
- permisive – subiectul are facultatea de a opta pentru o
anumită conduită. Ex: Preşedintele României poate
participa la şedinţa Guvernului. Normele permisive pot fi:
de împuternicire, supletive, de stimulare şi de
recomandare.
A) După caracterul lor, normele pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative prescriu o conduită obligatorie, care constă
într-o acţiune sau inacţiune.
B) După gradul lor de generalitate, normele pot fi generale, speciale şi
de excepţie.
C) După modul de redactare, normele pot fi complete şi incomplete.
Cele complete cuprind toate elementele structurale (ipoteză,
dispoziţie, sancţiune), iar cele incomplete nu cuprind toate

8
 elementele, făcându-se trimitere la alte categorii de norme ce există
sau urmează a fi emise.
Acţiunea normelor juridice în timp
A) Momentul din care începe să producă efecte juridice.
Principiul fundamental este cel al aplicării imediate a legii noi.
Raţiunea instituirii principiului aplicării imediate a noii legi se justifică
prin superioritatea noii reglementări care reprezintă, de regulă, un progres
juridic în materie, asigurarea unei stabilităţi juridice şi promovarea încrederii în
ea, prin situaţiile nou create.
Legile se publică în Monitorul Oficial al României (Partea I-a), după ce
au fost adoptate de parlament şi promulgate de Preşedintele Republicii.
Legea se aplică acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare. De
aici concluzia că ea acţionează numai pentru viitor, ea neavând un caracter
retroactiv. Sunt şi excepţii de la acest principiu şi dăm ca exemplu actele de
amnistie şi cele de graţiere.
B) Durata producerii efectelor juridice.
Este perioada de timp în care actul normativ produce efecte juridice şi
anume perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a actului şi cel al
ieşirii din vigoare.
Actele normative ies din vigoare prin abrogare, care poate fi expresă
sau tacită.
În cazul abrogării exprese, noul act normativ prevede că vechiul act iese
din vigoare.
Abrogarea tacită apare în situaţia în care actul nou este contradictoriu
celui vechi şi se impune în acest mod.
Abrogarea se realizează numai prin acte normative având cel puţin forţa
juridică egală cu actul desfiinţat.
Actele normative îşi încetează efectele şi prin căderea în desuetudine,
care apare ca urmare a schimbării condiţiilor social-economice şi politice, ce nu
permit aplicarea vechilor norme (Ex: Codul Comercial în perioada socialistă).
În sfârşit, actul normativ îşi încetează existenţa prin ajungerea la termen
(ex: Legea de adoptare a bugetului este o lege ce produce efecte pentru o
perioadă determinată de timp: 1 an sau 3 ani).
C) Acţiunea normelor juridice în spaţiu
Norma juridică acţionează asupra teritoriului statului şi asupra
cetăţenilor săi.
Pentru acest considerent susţinem că este teritorială şi personală.
În cazul statelor federale, sau federative, actele organelor federale, sau
federative ori unionale, produc efecte asupra teritoriului tuturor statelor

9
membre ale federaţiei, iar actele acestora din urmă au efecte limitate numai în
teritoriul statului component.
Se poate vorbi de aspectul intern aplicării legii în spaţiu, în sensul că ea
este aplicabilă în interiorul statului şi de aspectul extern al acţiunii legilor în
spaţiu.
În sens juridic, teritoriul cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele
interioare, marea teritorială, precum şi subsolul şi spaţiul aerian aferent
acestuia. Actele şi faptele săvârşite pe navele şi aeronavele româneşti, aflate în
afara graniţelor naţionale, sunt considerate a fi săvârşite pe teritoriul ţării.
În ceea ce priveşte aplicarea legii asupra persoanelor, acestea pot fi
persoane fizice sau juridice.
Principiul general de drept internaţional public, admis în drept, este
acela că fiecare stat îşi exercită deplina suveranitate a puterii sale publice
asupra tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său, chiar dacă acestea nu
au cetăţenia lui, cu excepţia personalului misiunilor diplomatice, ce dispune de
privilegii şi imunităţi.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic de
la jurisdicţia statului de reşedinţă al misiunii şi rezidă în inviolabilitatea
personalului, a teritoriului şi a clădirii misiunii diplomatice, cât şi a bunurilor
diplomaţilor.
Străinii aflaţi pe teritoriul unui stat pot avea unul din următoarele
regimuri juridice:
- regimul naţional, caz în care au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii
statului de reşedinţă;
- regimul special, bazat pe reciprocitate, când aceştia au drepturile
stabilite prin legi şi tratate;
regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, când statul acordă
cetăţenilor străini, aflaţi pe teritoriul său, drepturi egale cu cele
acordate cetăţenilor oricărui stat terţ, fără nici o discriminare. Acest
regim se aplică în relaţiile comerciale ce vizează taxele vama
1.3.4. Izvoarele Dreptului
Varietatea relaţiilor sociale conduce la o multitudine de norme juridice
cu specificul determinat de relaţiile sociale pe care le reflectă. Aceste
modalităţi specifice de exprimare a conţinutului dreptului poartă denumirea de
izvoare ale dreptului sau surse ale acestuia.
Izvorul de drept a fost definit, ca fiind forma specifică pe care o
îmbracă la un moment dat voinţa socială generală pentru a impune ca
obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a raporturilor sociale,
determinate de modul de exprimare a regulilor juridice.

10
 A) După criteriul raportului dintre conţinut şi formă, există izvor material şi
izvor formal.
Primul exprimă condiţiile materiale şi spirituale care determină apariţia
unei reglementări, iar al doilea reprezintă forma prin care se exteriorizează
voinţa socială.
B) După caracterul sursei normative, distingem izvoare directe (imediate)
ale dreptului (actele normative) şi izvoare indirecte, necuprinse în acte
normative, dar care fac trimitere, cum ar fi obiceiul, regulile de
convieţuire socială etc.
C) După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare
scrise (documente, inscripţii) şi izvoare nescrise, precum elemente
arheologice, tradiţii orale etc.
Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan
Este compus din diferite acte normative şi alte categorii.
Referindu-ne la acte normative, acestea pot fi:
- actele normative ale organelor statului (organele puterii legislative şi
ale celei executive) din care fac parte legea şi actele subordonate legii;
- actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii, persoane juridice,
toate cu caracter nestatal privat;
- alte categorii de izvoare, cum sunt contractul normativ şi, în mod cu
totul excepţional, obiceiul juridic sau cutuma, precum şi regulile de
convieţuire socială;
- practica judiciară şi doctrina juridică, care nu sunt considerate izvoare
ale dreptului, în sistemul nostru de drept.
A. Actele normative ale autorităţilor publice
Legea are un sens juridic, ea fiind actul normativ emanat de la puterea
legislativă şi în sens politico-juridic, desemnând orice normă de drept
provenind de la un organ de stat şi exprimată printr-un act normativ.
Clasificarea legilor se face după mai multe criterii:
a) după însemnătate şi forţă juridică, se disting:
- legi fundamentale sau constituţionale;
- legi organice (Legea de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale);
- legi ordinare (Legea taxelor de timbru);
- legi excepţionale şi temporare (Legea declarării stării de
necesitate);
b) după conţinut, pot fi:
- materiale – Codul civil, Codul fiscal;
- procedurale – Codul de procedură civilă şi cel de procedură
fiscală;

11
 c) după ramura de drept:
- legi civile;
- penale;
- administrative;
- financiare
d) în statele federale distingem legile federaţiei şi legile statelor
componente.
B. Actele normative subordonate legii ale autorităţilor publice

- Decretele prezidenţiale.
- Hotărârile guvernului.
- Ordonanţele guvernului.
- Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor.
- Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind:
hotărâri, dispoziţii şi ordine.
- Tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte,
constituie izvoare externe ale dreptului.
C. Alte izvoare ale dreptului
Actele normative ale organizaţiilor nestatale (neguvernamentale).
Aceste organizaţii încheie numeroase acte juridice, cum sunt cele
civile, comerciale, de dreptul muncii. Uneori, emit acte unilaterale
specifice, cu caracter individual şi chiar normativ, ce pot produce efecte
chiar în afara lor, fiind recunoscute sau sancţionate de stat şi garantate,
în aplicarea lor, prin forţa de constrângere publică.
Obiceiul juridic sau cutuma.
Obiceiul juridic reprezintă o regulă de conduită, constituită în
decursul vremii, neelaborată de stat, dar ulterior recunoscută de acesta,
exprimând voinţa unei colectivităţi care o aplică în mod constant şi o
consideră obligatorie, garantată la nevoie prin forţa publică de
constrângere.
Obiceiul constituie, în istoria izvoarelor dreptului, prima formă
de exprimare generală şi obligatorie, căreia statul a căutat la început sa-
i asigure forţă juridică.
În dreptul contemporan putem observa scăderea considerabilă a
cutumei, ca pondere în sistemul izvoarelor dreptului.
Contractul normativ.
Este un acord de voinţă care stabileşte reguli cu caracter general,
ce se are în vedere, cu ocazia încheierii contractelor concrete.
Actualmente, în dreptul intern, contractul normativ se manifestă sub

12
 forma contractului colectiv de muncă, iar pe plan extern se manifestă
sub forma tratatului internaţional bi şi multi lateral.
Reguli de convieţuire socială.
Ele reprezintă un izvor indirect al dreptului, în măsura în care
legea face trimitere expresă la ele.

1.4. REZUMATUL UNITĂŢII DE STUDIU

Ansamblul normelor generale de conduită, instituite sau recunoscute de catre
stat , se afla la baza oricărei societăti moderne. Sistemul de drept dispune de
reguli fundamentale esențiale, elaborate sub forma unor principii. Normele
juridice determină raporturile dintre subiectele de drept , respectarea lor fiind
garantată prin intermediul foței de constrângere a statului.Orice normă are un
cumul de trasături juridice, o structură internă, numită structură logico-juridică
si o aplicabilitate în spațiu și timp.

1.7. BIBLIOGRAFIE
Ioan Santai, Teoria generala a Dreptului, Cluj- Napoca 2007
M. Țichindelean, M. Gheorghe, Drept public și privat. Elemente, Editura ULBS,
Sibiu, 2010

UNITATEA DE STUDIU NR.2

RAPORTURILE JURIDICE ȘI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Cuprins
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele operaționale ale unității de studiu
2.3. Subiect
2.3.1 Definiția și trasaturile raportului juridic
2.3.2.Elementele( structura) raportului juridic
2.3.3. Răspunderea juridică
2.4. Rezumatul unității de studiu,cuvinte cheie
2.5. Test de autoevaluare
2.6. Lucrări de verificare
2.7. Bibliografie

13
 2.1. INTRODUCERE
-studiul noțiunilor generale privind norma juridică, izvoarele de drept, insușirea
termenilor juridici generali cu care operează teoria generală a dreptului.

2.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂŢII DE STUDIU

-determinarea corectă a elementelor definitorii pentru existența unui raport
juridic in general
( notiunea si caracteristicile, structura)
- identificarea condițiilor in care operează răspunderea juridică, a formelor pe
care aceasta le îmbracă si a principiilor care o guvernează ( acestea repezintă
baza pentru particularizarea ulterioară a formelor specifice de raspundere
juridică)

2.3. SUBIECT
RAPORTURILE JURIDICE ȘI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
2.3.1.Definiția și trăsăturile raportului juridic
Raporturile juridice sunt o categorie a raporturilor sociale
reglementate prin normele juridice a căror formare, modificare şi desfiinţare
se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt juridic şi în cadrul cărora
părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii, a căror realizare este asigurată,
la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Trăsăturile caracteristice

a) Sunt o categorie a raporturilor sociale, întrucât se referă la relaţii ce se

stabilesc între oameni, fie luaţi individual, fie organizaţi şi al căror
conţinut este reglementat prin norme juridice.
b) Sunt raporturi ideologice întrucât, înainte de a se forma, trec prin conştiinţa
oamenilor.
c) Raporturile juridice au un caracter dublu voliţional, întrucât sunt bazate pe
voinţa legiuitorului şi pe voinţa părţilor aflate în relaţia de drept
concretă.

2.3.2.Elementele raportului juridic

A. Părţile raportului juridic

14
 Sunt indivizi umani luaţi în mod separat sau organizat, ca titulari de
drepturi sau de obligaţii. Pentru formarea unui raport juridic este necesară
prezenţa a minim două subiecte cu drepturi şi obligaţii, constituite în părţi ale
raportului juridic.
Pentru a intra în relaţii ce pot conduce la consecinţe juridice, prin
formarea unui raport juridic, subiectele trebuie să dispună de capacitate
juridică. Aceasta exprimă opţiunea de a avea drepturi şi obligaţii proprii,
executate în cadrul relaţiei la care participă.
Capacitatea juridică poate fi generală şi specială.
În dreptul civil se face distincţia între capacitatea de folosinţă
(aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de
exerciţiu (capacitatea de a-şi exercita personal drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii).
Capacitatea de folosinţă apare de la naşterea copilului sau chiar înainte,
cu condiţia ca acesta să se nască viu, dar nu viabil. Capacitatea de exerciţiu se
dobândeşte la majorat (la vârsta de 18 ani), iar între 14 – 18 ani minorii au o
capacitate de exerciţiu restrânsă.
Clasificarea subiectelor de drept se face după mai multe criterii.
După natura dreptului sau obligaţiei născute titularului, se distinge
subiectul activ sau creditor şi subiectul pasiv sau debitor.
După prezenţa condiţiilor necesare a fi întrunite în persoana subiectului
din raportul juridic, distingem: subiecte calificate (ex: organele financiare) şi
subiecte necalificate.
După numărul subiecţilor participanţi la raportul juridic, distingem
subiecte unice (persoană fizică), subiecte colective (persoana juridică).
B. Conţinutul raportului juridic
Este format din drepturile şi obligaţiile privite în conexiune şi
interdependenţă.
Dreptul subiectiv – este dreptul recunoscut unei părţi din cadrul unui
raport juridic virtual sau posibil a se forma dintr-un raport juridic existent, în
mod concret.
Obligaţia – este corelativă dreptului subiectiv. Reprezintă îndatorirea
stabilită prin lege titularului ei de a avea o conduită determinată, pe care este
nevoit să o urmeze corespunzător interesului titularului dreptului subiectiv şi
care îi poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Clasificarea drepturilor subiective şi a obligaţiilor
După importanţă pot fi: fundamentale (prevăzute de constituţie) şi
nefundamentale (consacrate prin diferite acte normative).
După natura lor juridică se clasifică în funcţie de ramura de drept (civil,
financiar, administrativ, penal, procesual).

15
 După conţinutul lor, drepturile şi obligaţiile pot fi materiale şi
procesuale.
După gradul de opozabilitate pot fi: drepturi absolute şi drepturi
relative.
După natura conţinutului, drepturile şi obligaţiile pot fi: patrimoniale
(evaluabile în bani) şi personale nepatrimoniale (dreptul la nume, onoare etc.).
C. Obiectul raportului juridic
Este conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică
concret stabilită în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.
Conduita poate consta dintr-o atitudine activă sau pasivă.

Raporturile juridice sunt condiţionate de existenţa unor fapte şi acte

juridice.
S-a consacrat în literatura de specialitate că evenimentele din natură şi
societate, precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi
relaţiile dintre indivizi umani, sunt împrejurări reale, cunoscute sub termenul
generic de fapte.
Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit
normelor juridice, determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor
juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.
Clasificarea faptelor juridice :
a) în sensul larg, faptele juridice se pot clasifica în: evenimente,
acţiuni, care pot fi licite şi ilicite;
b) o altă clasificare este în acte juridice şi fapte material-juridice.
Actele juridice sunt manifestări de voinţă, făcute cu intenţia de a
produce efecte juridice în acord cu reglementarea legală.
Clasificarea lor se face după mai multe criterii:
- după natura raporturilor juridice, actele juridice pot fi acte de
drept constituţional, acte civile, administrative, financiare;
- după întinderea efectelor, sunt acte juridice normative şi acte
individuale;
- după caracterul voinţei pe care o exprimă, actele juridice se
clasifică în acte uni, bi şi multilaterale;
- după efectele pe care le produc, pot fi:
• constitutive de drepturi (o hotărâre de divorţ);
• acte translative de drepturi (contractul de vânzare-
cumpărare);
• acte declarative de drepturi: care se cunosc, drepturi
preexistente actului (actul de partajare a bunului
între proprietari);

16
 - după conţinutul lor, actele juridice pot fi: de drept materiale şi de
drept procedurale;
- după modul de realizare, sunt acte pure şi simple, acte complexe
şi acte afectate de modalităţi.

2.3.3. Răspunderea juridică

Situaţiile de normalitate socială se manifestă prin comportări umane
care respectă norma de drept printr-o conduită care nu se abate de la
prevederile acesteia.
Încălcarea dreptului şi antrenarea răspunderii juridice sunt situaţii de
excepţie.
Norma juridică încălcată reprezintă singurul temei al răspunderii
juridice.
Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii
sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit
care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat,
inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului, în scopul restabilirii
ordinii de drept astfel lezate.

Condiţiile răspunderii juridice

Reprezintă un cumul de factori esenţiali ce se cer a fi întruniţi pentru a se avea
cadrul necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale.
Acestea sunt:
a) fapta ilicită ce se poate manifesta printr-o acţiune sau inacţiune.
Formele concrete ale conduitei ilicite pot fi infracţiuni,
contravenţii, abateri disciplinare, fapte ilicite sau
delicte civile etc.;
b) rezultatul conduitei ilicite care aduce atingere valorilor apărate
de normele juridice
c) vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită
faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia.
Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa. Intenţia
poate fi directă (subiectul acţionează deliberat) şi
indirectă (se cunosc rezultatele faptei şi se privesc cu
indiferenţă).
Culpa este o formă a vinovăţiei ce constă în faptul
că subiectul nu prevede consecinţele faptei sale, deşi
trebuie să le prevadă sau prevăzându-le speră, în mod

17
 uşuratic, să nu se producă. Altfel spus, culpa se poate
manifesta sub forma imprudenţei sau a neglijenţei;
c) legătura cauzală. Acest lucru presupune ca rezultatul ilicit să fie
consecinţa nemijlocită a acţiunii sale (acţiunea să fie
cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea
de drept).
Sunt autori care consideră că ar mai fi o condiţie a răspunderii juridice şi
anume subiectul răspunderii juridice, care poate fi persoană fizică sau persoană
juridică.
Formele răspunderii juridice
Prin acestea se înţeleg modurile concrete în care se manifestă
răspunderea juridică, cum ar fi: scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei
încălcate, gradul de pericol social al faptei, caracterul sancţiunilor etc.
A) după scopul urmărit există răspundere cu scop reparator şi
răspundere cu scop sancţionator. La rândul lor, sancţiunile pot fi
patrimoniale (amendă, penalităţi de întârziere pentru nelivrarea
în termen a produselor contractate etc.) şi nepatrimoniale
(administrative – avertisment, disciplinare – mustrare, interdicţii,
în dreptul penal);
B) după felul raportului juridic, generat prin faptă ilicită în care sens
fiecare ramură de drept are un gen propriu de răspundere
juridică. De exemplu:
- în dreptul penal intervin răspunderea penală pentru
faptele considerate a fi infracţiuni, cu aplicarea
pedepselor privative de libertate şi a celor
complementare;
- în dreptul civil există răspunderea patrimonială civilă
care poate fi contractuală sau delictuală;
- în dreptul muncii intervine răspunderea disciplinară
sau/şi răspunderea patrimonială contractuală.
- în dreptul administrativ există răspunderea
contravențională
Principiile răspunderii juridice
Deşi se poate observa că răspunderea juridică se manifestă în mod
variat, ea este guvernată de o serie de principii, cum ar fi:
- principiul legalităţii;
- principiul răspunderii pentru vină;
- principiul răspunderii personale;
- prezumţia de nevinovăţie;

18
 - principiul proporţionalizării sancţiunii în raport de gravitatea faptei,
de circumstanţele săvârşirii sale etc.

2.4. REZUMATUL UNITĂŢII DE STUDIU

Normele juridice își găsesc eficiența in viață prin raporturi juridice,

avaând menirea de a contura capacitatea juridică a subiecților de drept,
drepturile și obligațiile acestora, efectele pe care le produc si nu în ultimul
rând, problema responsabilității juridice

2.7. BIBLIOGRAFIE
Ioan Santai, Teoria generala a Dreptului, Cluj- Napoca 2007
M. Țichindelean, M. Gheorghe, Drept public și privat. Elemente, Editura ULBS,
Sibiu, 2010
Doina Petică Roman, Corina Petică Roman, Ana Muntean, Elemente de drept,
Editura Alma Mater 2009

19