Teoria generală a dreptului.

Este o ştiinţă socială - o ramură a ştiinţelor juridice - care studiază statul şi

dreptul, ca fenomene sociale interdependente. Ştiinţele juridice se divid în 3
categorii :
a. cele care studiază statul şi dreptul în ansamblul lor - Teoria generală a
dreptului;
b. ştiinţele care studiază statul şi dreptul în evoluţia lor istoricăconcretă –
ştiinţele juridice istorice ;
c. cele care studiază normele juridice şi raporturile juridice corespunzătoare lor
pe ramuri şi instituţii juridice – ştiinţele juridice de ramură.
Specificul Teoriei generale a dreptului în raport cu ştiinţele juridice de
ramură constă în aceea că este o ştiinţă juridică complexă, care are ca obiect de
studiu statul şi dreptul privite în ansamblul lor. Statul şi dreptul sunt studiate
împreună pentru că sunt fenomene sociale cu o existenţăinterdependentă, ele nu
pot fi studiate şi înţelese separat.
Dreptul este o expresie a voinţei sociale exprimată în formă statală iar
statul este organizat şi funcţionează potrivit unor reguli de drept. Dreptul îşi
găseşte eficacitatea în stat - normele sale se aplică cu ajutorul forţei coercitive a
statului, iar statul este investit şi funcţionează exclusiv în temeiul unor norme de
drept.
Teoria generală a dreptului studiază atât dreptul obiectiv - ansamblul
normelor juridice în vigoare - cât şi raporturile juridice ce se nasc în baza lor,
dar şi aspectele ideologice ale fenomenului juridic ( reprezentările,
ideile,atitudinile cetăţenilor în raport cu normele juridice ).
Metodele de studiu ale Teoriei generale a dreptului sunt procedee,
mijloace, tehnici folosite pentru cercetarea fenomenului statal şi juridic, privite
în ansamblul lor şi în interdependenţă. Pot fi enumerate următoarele metode :
-metoda istorică : statul şi dreptul sunt cercetate în evoluţia lor istorică,
sunt decelate şi explicate constantele, permanenţele care se regăsesc în diferitele
forme istorice de stat şi drept ;
- metoda comparativă : se realizează permanent o comparaţie între variate
forme de stat şi diversele instituţii juridice din ţări diferite ;
- metoda sociologică : se utilizează diverse cercetări sociologice pentru a
se verifica eficienţa socială a diferitelor organe ale statului sau a unor
reglementări juridice ;
- metoda experimentală : se foloseşte experimentul - caracteristic ştiinţelor
naturii - pentru a anticipa eficienţa unor reglementări juridice. Este vorba de
aplicarea provizorie a unor reglementări pentru aflarea tuturor efectelor sociale
pe care le produc.
Conceptul dreptului.
 Definiţia dreptului : Termenul drept se foloseşte, în general, în două
accepţiuni : pe de o parte desemnează dreptul obiectiv, adică sistemul normelor
stabilite sau recunoscute de stat, în scopul reglementării relaţiilor sociale
conform voinţei de stat, a căror respectare este garantată de forţa coercitivă a
statului (corespondentul acestui termen, în limba engleză, este law ). Pe de altă
parte, termenul analizat desemneazăşi dreptul subiectiv ( în limba engleză - right
) adică prerogativa subiecţilor unui raport juridic de a pretinde celorlalţi subiecţi
să deruleze o anumită conduită ( să facă ceva, sănu facă sau să dea ceva ). Prin
acelaşi termen sunt enunţate diferitele ramuri de drept ( civil, penal,
constituţional ) precum şi ştiinţele juridice de ramură.
Apariţia dreptului : Se leagă de evoluţia relaţiilor sociale în cadrul
comunei primitive. Relaţiile interumane în societăţile gentilice şi tribale erau
reglementate de reguli obişnuielnice, morale, religioase formate în cursul
timpului şi devenite obligatorii prin respectare repetitivăşi ca o necesitate pentru
traiul comun. Dezvoltarea societăţii, sedentarizarea populaţiei, apariţia
stratificării sociale, diviziunea muncii au determinat apariţia unor categorii socio
- profesionale însărcinate cu menţinerea ordinii sociale şi paza teritoriului, cu
perceperea taxelor şi conservarea privilegiilor unor clase. Treptat aceştia au
devenit aparatul de stat însărcinat cu aplicarea unor
3legi şi astfel s-a născut dreptul - norme de conduită a căror respectare este
garantată de forţa de constrângere a statului. Apariţia dreptului a reprezentat o
necesitate istorică atunci când menţinerea ordinii nu se mai putea realiza în
temeiul unor norme cutumiare, lipsite de forţa coercitivă necesară pentru a le
asigura eficienţa.
Sunt recunoscute istoric trei căi de apariţie a dreptului :- prima cale o
reprezintă preluarea, în statele antice şi feudale, a unor obiceiuri din comuna
primitivăşi investirea lor cu forţa coercitivă a statului. Aşa s-a născut dreptul
cutumiar. A doua cale se referă la apariţia unor norme scrise, fie prin preluarea
unor reguli obişnuielnice anterioare fie prin edictarea unor dispoziţii noi, în
formă scrisă. A treia cale se regăseşte în transformarea unor soluţii date de
instanţe judecătoreşti civile sau religioase în dispoziţii normative obligatorii.
Dreptul şi voinţa de stat: Dreptul este un fenomen social voliţional în
sensul că elaborarea dar şi aplicarea lui reprezintă rezultatul unor activităţi
umane conştiente. Esenţa dreptului este, deci, strâns legată de voinţa oamenilor.
În istorie, diferite curente filozofice, au identificat esenţa dreptului fie în afara sa
( în voinţa statului, a puterii legislative care emanălegile, sau a clasei dominante
care fixează reguli de conduită ) fie în el însuşi ( potrivit teoriei normativiste a
lui Kelsen dreptul îşi are esenţa, sursa în el însuşi, în normele sale, structurate
ierarhic şi nu în realitatea socialăexterioarăşi separată lui ).
În societăţile democratice esenţa dreptului este reprezentată de voinţa
generală a societăţii care se exprimă, pentru a deveni drept, în forma voinţei de
stat. Deci, esenţa socială a dreptului constă în exprimarea normativă, general
obligatorie a voinţei generale, care se manifestă direct sau indirect, ca voinţă de
stat.
Conţinutul şi forma dreptului : Ca orice fenomen social, dreptul reprezintă
o unitate între conţinut şi formă. Conţinutul ne arată ansamblul elementelor
constitutive ale fenomenului, părţile, laturile sale care reprezintătemeiul
existenţei şi dezvoltării sale. Forma ne indică modul în care fenomenul este
organizat, structura sa internăşi externă, modul în care existenţa sa ni se
înfăţişează în exterior ( ,, haina” sa ).
Conţinutul dreptului cuprinde exprimarea normativă a voinţei de stat (
deci esenţa sa ) precum şi totalitatea reglementărilor ( normelor juridice )
diferenţiate pe ramuri de drept şi instituţii juridice. În concluzie, putem afirma că
în conţinutul dreptului regăsim totalitatea normelor dintr-un sistem de drept dat.
Forma dreptului relevă aspectul exterior al acestuia, haina juridicăsub care
acesta ni se înfăţişează.
Conţinutul dreptului îi determină forma în sensul că, în funcţie de felul
regulii de conduită impuse de stat se alege forma exterioară a normei : lege,
decret, ordin, etc.
Formele dreptului mai poartă denumirea de izvoare formale ale dreptului
sau forme de exprimare ale dreptului. Acestea sunt actele normative ( legile,
decretele, hotărârile guvernului, ordonanţele, ordinele,etc. ) ; obiceiul juridic ;
precedentul judiciar şi contractul normativ.
Dreptul, conştiinţa juridicăşi politica : Dreptul conţine elemente de natură
ideologică, de natură relaţionalăşi de natură instituţională.
Conştiinţa juridică reprezintă totalitatea ideilor, sentimentelor şi
voliţiunilor cu privire la drept, la fenomenul juridic în general. Conştiinţa
juridică reprezintă premisa ideologică a elaborării dreptului. Nici o
normăjuridică nu este elaboratăşi adoptată fără a trece prin conştiinţa juridică. Şi
aplicarea normelor juridice depinde de conştiinţa juridică, fiind condiţionatăde
acceptarea lor de către majoritatea cetăţenilor.
Politica îşi găseşte expresia în drept, influenţează dreptul : obţinerea
puterii politice de către o formaţiune politică creează premisele ca aceasta să-şi
transforme dezideratele politice în norme juridice, adică în reguli de conduită
obligatorii pentru toţi cetăţenii. Din acest punct de vedere dreptul este un
instrument al politicii şi al statului. Politica se realizează prin crearea dreptului
dar şi prin aplicarea lui.
 Normele juridice

Dreptul în sistemul normelor sociale : Conduita individului în cadrul

social suportă, simultan, acţiunea mai multor categorii de norme. Termenul de ,,
normă ,, desemnează o regulă generală, o unitate de măsură, un standard
comportamental stabilit de oameni pe baza unei experienţe de viaţăşi care
reprezintă un îndreptar pentru activitatea umană . Normele sunt foarte diferite,
ele rezultă din confruntarea omului cu legile naturii sau din interacţiunea
comportamentelor indivizilor. Normele sociale sunt de diferite feluri : norme
tehnice ( reglementează conduita umană în procesul de producţie ); norme
morale ( recomandă indivizilor conduite pozitive în raport cu valorile morale );
normele organizaţiilor sociale ( aplicabile membrilor acestora sau celor care
aspiră să devină membrii ); normele cutumiare ( norme obişnuielnice apărute
spontan în urma unei îndelungate 5 experienţe umane şi aplicabile într-o sferă
redusă a vieţii sociale ) şi normele juridice.
Definiţia şi trăsăturile normelor juridice: Termenul de „normă”
desemnează o regulă, o dispoziţie, o ordine recunoscută ca obligatorie. Norma
juridică reprezintă particula elementară, celula dreptului.
Ansamblul normelor juridica formează structura internă a dreptului,
reprezintă elementele sale structurale de bază.
Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generalăşi
impersonală, stabilită sau recunoscută de stat, care exprimă voinţa de stat şi a
cărei respectare obligatorie este garantată de forţa coercitivă a statului.

Trăsăturile normei juridice:

1.Generalitatea normei juridice: - se referă la faptul că norma

juridicăprevede o regulă de conduită aplicabilă la un număr nelimitat de cazuri şi
în mod impersonal (se aplică de câte ori se realizează situaţia descrisă în ipoteza
normei şi se adresează unui cerc nedeterminat de persoane). Conduita descrisă în
normă este tipică, trebuie să fie urmată de toate persoanele cărora li se adresează
norma. Aceasta stabilesc drepturi şi obligaţii generice pentru subiectele de drept
cărora li se adresează. Norma juridică reprezintă un etalon, un standard prin care
statul îndrumă, dirijează conduita cetăţenilor. În funcţie de prevederile normelor
juridice, unele conduite apar ca fiind licite, iar altele ilicite. Deşi unele norme se
adresează doar anumitor categorii de persoane, de pildă persoanelor căsătorite
(Codul familiei), persoanelor încadrate în muncă (Codul muncii), ele nu-şi pierd
caracterul general.
2.Caracterul obligatoriu: Regulile de conduită pe care le descriu normele
juridice în dispoziţiile lor sunt obligatorii. Nerespectarea lor atrage aplicarea
sancţiunii prescrise de aceeaşi normă. Rolul normelor de a asigura ordinea de
drept în societate este asigurat de caracterul lor obligatoriu.
 Norme juridice principii: - reprezintă o categorie aparte de norme juridice
care au un caracter de maximă generalitate şi care descriu principiile ce
guvernează întreaga ordine statală sau anumite domenii importante ale vieţii
sociale. Sunt astfel de norme constituţiile, normele principii ale unor coduri (
principiile fundamentale ale relaţiilor de muncă descrise în Capitolul I din Codul
muncii; normele generale din Partea generală a Codului penal, etc.).
Aceste norme descriu instituţii fundamentale pentru stat sau pentru o
ramură de drept.
Normele juridice şi dispoziţiile individuale: Dispoziţiile juridice
individuale reprezintă reguli de conduită obligatorii fixate „intuitu personae” (
care se referă la o singură persoană, descrisă, individualizată de normă) şi care
se aplică o singură dată.
Asemănarea dintre norma juridicăşi dispoziţia individuală constăîn
caracterul lor obligatoriu.
Deosebirea constă în aceea că norma juridică este impersonalăşi de
aplicabilitate repetată, la un număr nedeterminat de cazuri.
Structura normei juridice: Norma juridică are o dublă structură, pe de o
parte o structură internă, denumită logico-juridică, care ne aratăconţinutul
normei şi, pe de altă parte, o structură externă, denumită tehnico-juridică, care
ne arată forma externă sub care ni se înfăţişează norma.
Structura logico-juridică: ne indică elementele componente
interdependente care alcătuiesc norma. Este o structură trihotomică, în sensul că
norma este alcătuită din 3 părţi: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza: - este acea parte a normei care descrie împrejurările de fapt,
condiţiile, situaţiile în care norma se aplică. În ipoteză sunt descrise şi
categoriile de subiecte la care se referăşi se adresează norma. Unele norme se
adresează tuturor subiectelor de drept, altele doar persoanelor fizice sau doar
persoanelor juridice, altele minorilor, altele majorilor, etc. În funcţie de precizia
cu care este formulată ipoteza, distingem: ipoteze determinate (care descriu
precis, exact, condiţiile de aplicare a dispoziţiei normei - de exemplu: normele
care descriu dreptul la pensie al unei persoane), ipoteze relativ determinate ( cele
în care sunt indicate generic împrejurările în care dispoziţia normei se aplică,
conţinutul concret al acestor împrejurări urmând a-l stabili organul de aplicare).
În funcţie de împrejurările de fapt descrise, ipoteza mai poate fi: simplă ( când
prevede o unică împrejurare în prezenţa căreia se aplică dispoziţia) sau
complexă ( atunci când prevede mai multe împrejurări care, toate la un loc, sau,
fiecare în parte, atrag aplicarea dispoziţiei).
Dispoziţia: - este acea parte a normei juridice care ne indicăconduita pe
care trebuie să o urmeze persoana căreia i se adresează norma în ipoteza dată.
Ne indică drepturile subiective şi obligaţiile corelative ale subiectelor de drept
cărora norma le este aplicabilă. Dispoziţia constă fie în obligaţia săvârşirii unei
acţiuni ( de a face ceva), fie în obligaţia unei inacţiuni, a unei abstenţiuni ( a nu
face ceva), poate să impună deci o anumită conduităsau să interzică o anumită
conduită). După felul conduitei descrise, dispoziţia poate fi: determinată ( când
fixează clar, fără posibilitatea de derogare drepturile şi obligaţiile subiectelor de
drept) sau relativ determinată ( atunci când prevede mai multe variante posibile
de conduităşi subiectele pot să aleagă conduita dintre acestea.
Sancţiunea: - indică consecinţele pe care le va suporta destinatarul normei
în situaţia în care nu respectă dispoziţia acesteia. Sancţiunea indică măsurile pe
care le ia statul împotriva persoanelor care nu respectă normele de conduită
obligatorii edictate de organele sale. Sancţiunile prevăzute de diferitele norme
juridice diferă ca naturăşi gravitate. O primă clasificare a sancţiunilor se face
după ramura de drept căreia aparţin normele care le descriu. Distingem astfel:
sancţiuni penale, administrative, civile, de dreptul muncii, etc. Fiecare categorie
dintre aceste sancţiuni se subdivide în alte categorii, după gravitatea lor.
Exemplu: în dreptul penal: pedepse, măsuri educative, măsuri de siguranţă.
După scopul lor, distingem: sancţiuni reparatorii ( anularea unui înscris,
restituirea bunului, restabilirea situaţiei iniţiale, etc.), sancţiuni cu scop preventiv
şi reeducativ ( conţinutul lor e coercitiv şi reeducativ – pedepsele, sancţiunile
administrative, etc.). După gradul de determinare distingem: sancţiuni absolut
determinate ( când sunt fixate clar, neechivoc în normă, iar organul de aplicare
nu face decât să le aplice, fără a le putea micşora sau mări), sancţiuni relativ
determinate ( pe care norma le prevede descriindu-le sub forma unui minimşi
maxim, limite între care organul de aplicare le fixează), sancţiunile alternative (
organul de aplicare alege sancţiunea dintre cele descrise în normă).
Structura tehnico-juridică: relevă forma exterioară, modul în care norma
juridică se înfăţişează în textul actului normativ în care este încorporată.
Normele juridice reprezintă, ca formă exterioară, o parte a unui act normativ.
Orice act normativ este alcătuit din: capitole, secţiuni, articole, alineate. De
regulă, norma juridică se regăseşte la nivelul articolului. Articolul reprezintă
elementul structural de bază al actului normativ, care conţine, în mod obişnuit, o
dispoziţie autonomă, respectiv o normăjuridică. Există situaţii în care un articol
nu coincide cu conţinutul integral al unei norme ( acesta regăsindu-se şi în alte
norme) sau situaţii în care un articol conţine mai multe norme juridice.
Clasificarea normelor juridice: Normele juridice se împart în mai multe
categorii, în funcţie de diferite criterii:
1.După obiectul lor şi metoda reglementării juridice care ne indicăramura
de drept căreia aparţin, distingem: norme de drept public şi norme de drept
privat. Ramurile dreptului public sunt: dreptul constituţional, dreptul penal,
dreptul financiar, dreptul administrativ ş.a. Ramurile dreptului privat sunt:
dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, etc. Fiecare
dintre ramurile menţionate sunt formate din instituţii juridice specifice şi din
norme juridice care le aparţin.
2.După forţa juridică a actului normativ în care sunt conţinute, distingem:
norme juridice constituţionale, norme juridice conţinute în legi organice, norme
juridice conţinute în legi ordinare, norme conţinute în decrete, în hotărâri ale
guvernului, etc.
3.După sfera aplicării şi gradul lor de generalitate, distingem: norme
generale, speciale, de excepţie. Normele generale reprezintă „dreptul comun”
într-o ramură de drept şi se aplică în măsura în care, într-o anumită materie, nu
există o reglementare derogatorie. „Lex posterior generalis non derogat legi
priori speciali” – o lege generală ulterioarănu înlătură aplicarea unei legi
speciale anterioare, dacă nu specificăexpres aceasta. Normele excepţionale ( de
excepţie ) completează atât pe cele generale cât şi pe cele speciale şi deci
derogăşi de la legile generale şi de la cele speciale.
4.După modul de redactare, distingem: norme complete ( care au în
conţinutul lor toate cele trei elemente specifice unei norme juridice), norme
incomplete ( care conţin doar unele elemente, celelalte aflându-se în alte norme,
care le completează – de pildă sancţiunea).
5.După felul conduitei pe care o prescriu ( o pretind), distingem:
•Norme juridice onerative: care pretind destinatarului săderuleze o acţiune
( să facă ceva).
•Norme prohibitive: care interzic destinatarului să săvârşească o anumită
acţiune. Astfel de norme sunt majoritatea normelor penale sau administrative.
•Norme permisive: sunt normele care nici nu obligăşi nici nu interzic
săvârşirea unei acţiuni. Aceste norme descriu posibilitatea subiectului să uzeze
de un drept. Normele permisive, la rândul lor sunt: norme de împuternicire,
norme supletive, norme de stimulare, norme de recomandare.
Izvoarele dreptului.
Termenul de „izvor de drept” desemnează sursele dreptului şi are 2
accepţiuni:
1.Izvoarele materiale ale dreptului: - adică sursele complexe, de
naturăobiectivăşi subiectivă, individuale şi sociale, care, la un moment dat, într-
o anumită conjunctură istorică, duc la apariţia dreptului. Mircea Djuvara afirma
că „ dreptul pozitiv este secreţiunea conştiinţei juridice a societăţii” subliniind
faptul că realităţile externe, manifestările relaţiilor sociale generează drept doar
după ce trec prin conştiinţa juridică.
2.Izvoarele formale ale dreptului: - sau formele de exprimare ale dreptului
– reprezintă formele exterioare sub care ni se înfăţişeazădreptul. Doctrina
consacră următoarele izvoare formale: obiceiul sau cutuma, actele normative,
practica judiciarăşi contractul normativ.
Obiceiul sau cutuma: a reprezentant un important izvor de drept în epoca
anticăşi feudală. În prezent are o pondere însemnată în dreptul anglo-saxon. În
dreptul românesc, aparţinând sistemului de drept continental, obiceiul şi-a
pierdut importanţa şi mai este izvor de drept doar în dreptul privat. Astfel,
articolul 600 din Codul civil care stabileşte unele reguli în materie de vecinătate
prevede că „ înălţimea îngrădirii se va stabili după regulamentele particulare
10sau obiceiul obştesc”. Art. 780 din Codul civil prevede că„dispoziţiile
îndoioase ( neclare) dintr-un contract se interpretează după obiceiul locului unde
s-a încheiat contractul”.
•Actele normative: - reprezintă cel mai important izvor de drept în dreptul
românesc. Actele normative se înfăţişează, ca izvoare ale dreptului, structurate
într-un sistem clar ierarhizat. În vârful acestui sistem se află constituţia.
Constituţia este legea fundamentală, cel mai important act normativ al unui stat.
Ea fixează cadrul general al ordinii de drept (structura statului, forma de
guvernământ, regimul politic). Toate celelalte acte normative sunt elaborate pe
baza şi în aplicarea Constituţiei trebuind să fie conforme cu spiritul acesteia.
Legile ca izvoare de drept: - sensul termenului lege: sensul larg ( orice act
normativ cu putere obligatorie) şi sensul restrâns ( actul normativ elaborat de
Parlamentul României pe baza unei proceduri specifice). Legile sunt de 2 feluri:
organice ( prin care se reglementează cele mai importante relaţii sociale ) şi
ordinare. Importante izvoare de drept sunt şi alte acte normative: decretele,
ordonanţele de urgenţă, ordonanţele sau hotărârile de guvern, ordinele şi
instrucţiunile miniştrilor, deciziile şi hotărârile organelor locale ale puterii şi
administraţiei de stat.
•Practica judiciară sau jurisprudenţa: - reprezintă un important izvor de drept în
dreptul anglo-saxon. În dreptul românesc, soluţiile instanţelor de judecată sunt
obligatorii doar pentru părţile din proces. Nu obligă instanţele care vor
soluţiona, ulterior, acelaşi gen de cauză săţină seama de ele. Din acest motiv,
susţinem că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept. Soluţiile date de
instanţele superioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au caracter îndrumător,
ca şi doctrina pentru instanţe.
•Contractul normativ: - în dreptul civil, contractul este definit ca acordul încheiat
între două sau mai multe persoane pentru a crea sau a stinge un raport juridic,
deci ca o convenţie. În cazul în care contractul nu vizează un raport juridic
concret, ci stabileşte pentru părţile contractante o regulă generală de conduităşi
permite şi altor părţi să adere la contract, respectiv la acea regulă de conduită, el
devine un contract normativ. În prezent, în dreptul intern, contractul normativ nu
are un rol important, dar reprezintă un important izvor de drept în dreptul
internaţional public. Majoritatea relaţiilor dintre state sunt reglementate prin
astfel de contracte denumite acord, cartă, pact, tratat, convenţie.

Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor:

1.Acţiunea actelor normative în timp: Rolul actelor normative constă în
modelarea relaţiilor sociale. Actele normative produc efecte între momentul
intrării lor în vigoare şi momentul ieşirii din vigoare.
Intrarea în vigoare a unui act normativ nu coincide cu momentul adoptării
lui ci este ulterioară, datorită nevoii de a aduce la cunoştinţa destinatarilor
actului ( cetăţenii) conţinutul lui.
 Un act normativ intră în vigoare la data prevăzută în chiar conţinutul său
şi care, obligatoriu, trebuie să fie ulterioară momentului publicării lui.
Dacă în conţinutul actului normativ nu este prevăzută data intrării sale în
vigoare, aceasta va fi, conform art. 78 din Constituţia României, la 3 zile de la
data publicării sale în monitorul Oficial al României.
Din momentul intrării în vigoare, funcţionează prezumţia absolută că toţi
cetăţenii ţării cunosc conţinutul său, nimănui nu-i este permis să nu
cunoascălegea şi nimeni nu va putea fi exonerat de răspundere juridică pe motiv
că nu a cunoscut legea care incrimina fapta sa.
În consacrarea acestei reguli funcţioneazăşi principiul constituţional al
neretroactivităţii legii române. Potrivit art. 15 din Constituţie „Legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile”. Neretroactivitatea legii române este, deci, un principiu
constituţional, condiţii în care şi excepţiile pot să fie doar cele prevăzute în
Constituţie, şi sunt în număr de două – legea penală mai favorabilăşi, respectiv,
legea contravenţională mai favorabilă.
Regula este că un act normativ produce efecte pentru fapte comise între
momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii lui din vigoare, ceea ce se exprimă
sub forma principiului activităţii legii. Acest principiu cunoaşte 2 excepţii:
retroactivitatea legii ( când actul produce efecte şi pentru fapte comise înaintea
intrării sale în vigoare - aspect analizat) şi ultraactivitatea legii (când actul
produce efecte şi după ce a ieşit din vigoare, dar pentru fapte comise cât timp era
în vigoare). Ultraactivează legile excepţionale ( temporare) sau legea penală mai
blândă, în condiţiile în care a fost modificată de o lege mai aspră.
Ieşirea din vigoare a unui act normativ se realizează diferenţiat, în
următoarele ipoteze:
•Actele normative emise pe o durată determinată ies din vigoare la
momentul împlinirii termenului prevăzut în conţinutul lor
•Actele normative emise pe o durată nedeterminată ies din vigoare prin
abrogare. Abrogarea poate fi: expresă – direct ( atunci când noul act normativ
prevede în mod expres că vechiul act normativ, în tot sau în parte, se abrogă) sau
expresă – indirect (când noul act normativ nu numeşte în mod expres căun alt
act normativ sau o parte a lui se abrogă, ci prevede că se abrogă orice normă
juridică anterioară care contravine dispoziţiilor sale). Abrogarea tacită sau
implicită are loc atunci când un act normativ nou, de o anumită forţă juridică,
conţine reglementări care contrazic prevederile unor acte normative vechi de
aceeaşi forţă juridică sau de o forţă juridică inferioară. În acest caz actele vechi
sunt considerate abrogate. Căderea în desuetudine este o formă de încetare a
acţiunii unui act normativ cu durată nedeterminatăşi care se realizeazăatunci
când reglementările lui nu mai au corespondent, fiind total depăşite, în relaţiile
social – economice.
Acţiunea actelor normative în spaţiu:
Se analizează în funcţie de următoarele situaţii:
 •Aplicarea legii române pe teritoriul naţional. În conformitate cu
principiul supremaţiei puterii de stat legea română se aplică pe deplin pe
teritoriul nostru naţional. Se aplică în mod egal cetăţenilor români, apatrizilor şi
cetăţenilor străini referitor la faptele comise pe teritoriul românesc. Prin
teritoriul naţional se înţelege partea din globul pământesc cuprinsă între
graniţele ţării şi care cuprinde: solul, subsolul, apele şi coloana de aer de
deasupra acestora asupra cărora statul îşi exercită puterea suverană. În noţiunea
de teritoriu naţional intrăşi marea teritorială. De la principiul aplicării depline a
legii române pe teritoriul românesc există o singură excepţie: imunitatea
diplomatică. Potrivit acesteia nu răspund potrivit legii române, pentru fapte
comise pe teritoriul nostru naţional, persoanele care în momentul comiterii
faptei aveau calitatea de diplomaţi sau personal tehnic legal acreditat pe lângă
reprezentanţele diplomatice ale statelor străine. Legea română nu se aplică
acestor persoane indiferent de locul comiterii faptei, dar ele pot fi declarate „
persona non grata” de către statul român şi expulzate.
•Aplicarea legii române în afara teritoriului naţional. Legea română se
aplicăşi la bordul navelor şi aeronavelor româneşti aflate în cursă. Normele de
drept public, legea penală română, se aplică cetăţenilor români oriunde s-ar afla
când comit fapte incriminate de aceasta potrivit principiului cetăţeniei active.
Această aplicare este corectatăde principiul „non bis in idem”. Normele de drept
privat se aplică, în relaţiile internaţionale, în general, după principiul „ locus
regit actum”.
Acţiunea actelor normative asupra persoanelor: a fost explicată, implicit,
anterior. Trebuie menţionat doar că actele normative se aplică în mod egal, fără
discriminări, persoanelor cărora li se adresează. Nu toate actele normative se
adresează tuturor cetăţenilor, unele se adresează doar unor categorii: minori,
militari, femei, pensionari, funcţionari, etc.

Ordonanţa simplă - în timpul vacanţelor parlamentare ( decembrie-

februarie şi iulie-august), Parlamentul deleagă Guvernului dreptul de a legifera
prin emiterea de ordonanţe simple. Delegarea se realizează pe domeniile pentru
care se adoptă legi ordinare. Delegarea s-a considerat a fi necesară deoarece
relaţiile sociale evoluează şi ele necesită reglementare continuă. Ordonanţele au
putere de lege pentru perioada în care activează.
Guvernul are obligaţia de a trimite spre aprobare Parlamentului toate
ordonanţele. Parlamentul poate aproba sau poate respinge ordonanţa printr-o
lege de aprobare sau de respingere. În cazul în care ordonanţa este respinsă
aceasta încetează să mai producă efecte juridice.
Ordonanţa de urgenţă, este actul normativ care poate fi adoptat de
Guvern în situaţii excepţionale, conform dispoziţiilor art.114 din Constituţie.
Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea ei spre abrobare la
Parlament. În prezent se realizează un abuz prin emiterea nejustificată de
ordonaţe de urgenţă. Prin această practică toate Guvernele şi-au acordat putere
de legiferare pe domenii care sunt în atributul de relglementare exclusivă a
Paralamentului. Prin această tactică puterea executivă se substituie puterii
legislative, sporindu-şi artificial puterea de reglementare. Ordonanţele de
urgenţă au putere de lege pentru perioada în care activează.
Parlamentul ca şi în cazul ordonanţelor simple poate aproba sau poate
respinge ordonanţa de urgenţă printr-o lege de aprobare sau de respingere. În
cazul în care ordonanţa de urgenţă este respinsă aceasta încetează să mai
producă efecte juridice.
Sunt acte cu forţă juridică inferioară hotărârilor de Guvern, emise de către
miniştrii pentru a preciza anumite proceduri sau norme din domeniul său de
activitate.
Hotărâri ale Consiliilor Locale şi Consiliilor Judeţene
Sunt acte cu caracter normativ, inferioare ca forţă juridică hotărârilor de
Guvern, adoptate de autorităţile publice locale deliberative, fie obligatorii pe
întrega unitate adminstrativ-teritorială, după aducera la cunoştinţa cetăţenilor, fie
cu caracter individual (care produc efecte juridice mai restrânse, numai faţă de
cei interesaţi, de la data comunicării actului către aceştia). Ex. hotărârea
Consiliului Judeţean privind concesionarea unui teren către o persoană fizică

 Dreptul obiectiv este ansamblul tuturor normelor juridice cuprinse în acte

normative care reglementează raporturile sociale și care pot să fie sau să
nu mai fie în vigoare. Orice lege dată pentru a reglementa conduita umană
face parte din dreptul obiectiv. Dreptul obiectiv (norma agendi) este
alcătuit din: dreptul pozitiv (totalitatea normelor juridice aflate în vigoare
pe teritoriul unui stat și nu numai - a se vedea în cest sens dreptul Uniunii
Europene, un drept pozitiv sui generis) și din dreptul negativ (totalitatea
normelor juridice ieșite din vigore).
 Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea, facultatea, prerogativele unui
subiect de drept de a avea de a-și valorifica și apăra împotriva altuia un
anumit interes legalmente protejat. Orice drept subiectiv există numai în
baza și în conformitate cu un drept obiectiv care îl prescrie.
 Puterea de stat desemnează existenţa unei autorităţi publice care exercită
puterea asupra unei populaţii aflate pe un teritoriu determinat.
 Pe planul dreptului constituţional puterea de stat exprimă dintre
guvernanţi şi guvernaţi ,dintre cei ce exercită puterea şi cei asupra cărora
se exercită.
 a)puterea de stat este forma oficială a puterii politice,se oficializeată
printr-un set de norme juridice .
 b)ea se exprimă prin diverse autorităţi care sunt înzestrate cu prerogative
,cu puterea de a decide obligatoriu în spaţiul competenţei lor.
 c)este un factor de comandă ,ea impune o conduită obligatorie tuturor
membrilor societăţii .
 d)se înfăţişează ca puterea întregii societăţi.
 e)puterea de stat are un caracter organizat ,prin care forma de organizare o
reprezintă statul ca ansamblul de instituţii de organe de stat.
 f)puterea de stat este unică ,ceea ce înseamnă că în acelaşi timp şi spaţiu
nu pot exercita puterea doi sau mai mulţi titulari.

 Puterea de stat este suverană ,suveranitatea se realizează sub două
aspecte :
 1)supremaţia puterii de stat –exprimă faptul că puterea de stat în
interiorul statului ,nu poate fi concurată de nici o altă putere. Se exprimă
printr-un singur tip de autorităţi care nu pot fi multiplicate.
 2)independenţa puterii de stat în relaţiile internaţionale , ea nu se
subordonează nici unei alte puteri externe.
 Puterea de stat este o putere de constrîngere – aceasta are o metodă
proprie de a se realiza ,şi anume constrîngerea juridică sau constrîngerea
statală,care poate fi disciplinară, administrativă , penală , civilă , etc.
 Se porneşte de la faptul că încălcarea dreptului este o conduită contrară
celei stabilite prin normele juridice ,iar încălcarea lor declanşează
constrîngerea puterii de stat .
 Principiul separaţiei puterilor în stat. Separaţia puterilor poate fi un
principiu expres stabilit de constituţie sau poate să rezulte implicit din
prevederile constituţionale. În actuala schemă a separaţiei puterilor de stat
se porneşte de la ideea că unii fac legea îndeplinind o funcţie legislativă în
stat , exercitată de parlament ,alţii o pun în aplicare exercitînd funcţia
executivă exercitate de guvern şi şeful de stat, iar alţii rezolvă conflictele
în cazul aplicării şi nerespectării legii exercitate de instanţele judecătoreşti
îndeplinind funcţia judecătorească,aceste trei părţi a puterii de stat trebuie
să fie independente una de cealaltă ,să se afle în echilibru şi să se
controleze reciproc.
 Astăzi forma democratică de guvernămînt este strîns legată de principiul
separaţiei puterilor în stat . Îm constituţia R.M acest principiu este
prevăzut expres în art.6 ,iar potrivit art. 2 deţinătorul suveranităţii
naţionale este poporul şi el exercită această suveranitate ,direct şi prin
organele sale reprezentative.
 Acestor organe reprezentative li se încredinţează doar exerciţiul puterii,
anumite împuterniciri şi nu puterea ca atare. Li se transmite , li se deleagă
anumite funcţii ale puterii statului ,titularul puterii de stat este şi rămîne
poporul.

 Forma de guvernămînt – doctrina vorbeşte despre mai multe forme de
guvernămînt. Art 1. alin (2) Forma de guvernămînt a R.M este Republica.
În dreptul constituţional ,prin formă de guvernămînt înţelegem modul în
care sînt constituite şi funcţionează organele supreme . Ea este raportată în
 principiu la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi ale raporturilor sale
cu puterea legislativă şi cealaltă parte a puterii executive.
 -Monarhia –se caracterizează prin aceea că şeful de stat este un monarh
(rege,împărat) care ocupă
 această funcţie , fie prin succesiune ,fie prin alegere pe viaţă din rîndul
unei familii moştenitoare a tronului.
 Monarhia absolută – puterea absolută fiind exercitată de monarh .
 Monarhia limitată – printr-un act normativ ,dar avînd atribuţii foarte largi
,iar parlamentul un rol redus.
 Monarhia parlamentară dualistă – în care monarhul şi parlamentul se
află pe poziţie egală din punct de vedere legal.
 Monarhia parlamentară contemporană fiind o expresie a tradiţiei şi
istoriei are mai mult un caracter simbolic. Monarhul doar aparent
limitîndu-se în actul decizional statal.
 -Republica – este acea formă de guvernămînt în care cetăţenii se
autoguvernează ,desemnînd sau alegînd direct sau indirect un şef de stat
numit de regulă preşedinte cu atribuţii mai largi sau mai restrînse.
 Republica prezidenţială – se caracterizează prin alegerea directă de popor
a şefului de stat sau prin intermediul colegiilor electorale . Acest mod de
alegere a şefului de stat,îl situează din punct de vedere legal pe o poziţie
egală cu parlamentul. O altă caracteristică este :
 -lipsa funcţiei de prim-ministru (excepţie în Russia).
 -o separaţie strictă a puterilor în stat
 -şeful de stat dispune de atribuţii foarte largi,fără însă să poată interveni în
activitatea celorlalte puteri ale statului.
 Republica parlamentară – se caracterizează prin alegerea indirectă a
şefului de stat ,de regulă de către parlament. Datorită acestui lucru poziţia
legală a şefului de stat este inferioară parlamentului.
 —separaţia puterilor se caracterizează printr-o strînsă colaborare .
 —şeful de stat dispunde de atribuţii foarte restrînse
 —figura politică cea mai importantă în stat , este cea a primului-ministru.
 Republica mixtă (semiprezidenţială sau semiparlamentară ) – în
dependenţă de ce mai mult s-a împrumutat din presidenţialism sau
parlamentarism .
 În literatura de specialitate ,forma de guvernămînt mai este cercetată
şi dintr-o altă perspectivă, şi anume din perspectiva raporturilor ce se
stabilesc între organele reprezentative ale statului.
 O primă astfel de formă este:
 Democraţia— considerată cea mai perfectă formă de guvernare, în care
guvernarea se face de către popor pentru popor .
 Monocraţia – puterele personalizată,singura voinţă valabilă ,fiind cea a
conducătorului. Duce în mod obişnuit la tiranie, totalitarism , dictatură.
(Germania hitleristă,Stalin în URSS).
  Oligarhia – puterea aparţine unui grup restrîns de persoane sau unor
familii . Aceştia nu deţin autoritatea politică în baza unei împuterniciri
directe sau indirecte a poporului ,uneori chiar în prezenţa unor autorităţi
alese, dar în baza unei alte criterii cum ar fi averea, aparteneţa la o familie
autoritară.
 Sistemele mixte – printr-o combinare a sistemelor de mai sus .

 Structura de stat – modul în care se distribuie şi organizează puterea de
stat în teritoriul statului. Statul împărţindu-se sub aspectul organizării lor
în unitare sau federale, sau simple şi compuse.
 Astfel statele se împart în două mari categorii :
 — Stat Simplu (unitar)
 a) un singur subiect de drept intern şi internaţional
 b) o singură constituţie
 c) o singură legislaţie naţională
 d) un singur rînd de organe de vîrf
 e)teritoriile nu au dreptul să-şi formeze proprii organe executive,
legislative şi judecătoreşti.
 f)cetăţenii au o singură cetăţenie, cea a statului .
 g)unităţile administrativ-teritoriale create pe teritoriul său au scopul de o
administrare mai bună a statului şi nu sunt înzestrate cu exercitarea puterii
de stat,ele fiind subordonate organelor centrale, desfăşurîndu-şi activitatea
în limitele stabilite de autorităţile centrale.
 -Stat Compus (federal)
 a) format din două sau mai multe state federate care se exprimă mai mult
sau mai puţin ca subiecte distincte de drept pe plan intern şi pe plan
internaţional.
 b) o constituţie comună la nivel federal şi cîte o constituţie proprie la nivel
de state federate ori există o legislaţie comună la nivel federal şi cîte o
legislaţie proprie la nivel de state federate.
 c) există două rînduri de organe de vîrf ,unul la nivel federal ,altul la nivel
de subiecte ale federaţiei.
 d)două cetăţenii (una a statului federal , alta a subiectului federaţiei(stat
federat),dar care reprezintă un corp unitar). (excepţie Russia) (Dispun de
două cetăţenii Mexica,Brazilia).
 e)parlamentele federale ca regulă sunt bicamerale.în una din camere se
întrunesc reprezentanţi ,fie egal fie proporţional desemnaţi, ce vor
reprezenta interesele statelor federate.

Prin drept în sens obiectiv se înţelege un ansamblu de norme juridice, ordinea

juridică, iar prin drept în sens subiectiv se trimite la prerogativele persoanei în
ordinea obiectivă dată1. Termenul drept subiectivciviltrimite aşadar, la
prerogativele persoanei în spaţiul juridic organizat prin normele dreptului civil.
Dreptul subiectiv civil este definit, în general, ca posibilitate recunoscută de
legea civilă subiectului activ –persoană fizică sau juridică –în virtutea căreia
aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să
pretindă o anumită conduită corespunzătoare –să dea, să facă ori să nu facă ceva
–de la subiectul pasiv şi să ceară, la nevoie, concursul forţei coercitive statale2.
S-a spus că „dreptul subiectiv civil este puterea ce o are fiecare individ de a
pretinde ca facultăţile, aptitudinile şi puterile sale care sunt îngrădite, sau mai
exact în limitele în care ele nu sunt îngrădite prin lege, să fie nu numai
respectate, adică nesupărate de alţii sau de societate prin organele sale, ci să fie,
atunci când ele s-au tradus în actele devoinţă creatoare de raporturi cu alţii,
sprijinite de societate prin organele sale spre a fi aduse la îndeplinire efectele
raporturilor create”3. De asemenea, s-a spus că dreptul subiectiv civil este
prerogativa recunoscută şi garantată de normele dreptului obiectiv (civil) în
temeiul căreia titularul său poate trage dintr-o situaţie juridică determinată un
anumit avantaj sau folos material ori moral

Analiza elementelor cuprinse în structura dreptului subiectiv este dificilă

dacă avem în vedere că afost pusă sub semnul întrebării chiar existenţa acestuia.
Fără a intra într-o dispută doctrinară, vom încerca o succintă prezentare a
elementelor dreptului subiectiv civil5. S-ar putea spune că, în general, analiza
structuriidreptului subiectiv civil trebuie să surprindă alcătuirea internăa
acestuia, săidentificeelementele sale componente, precum ]i legăturile şi
interacţiunile acestor elemente. Se va accepta ab initiocă „identificarea” acestor
elemente poate fi supusă unor modificări ori că unul sau mai multe dintre
acestea, într-o altă abordare, pot fi definite diferit. Pe de altă parte, credem că în
identificarea acestor elemente şi în determinarea conţinutului lor se poate pleca
de la clasificare drepturilor subiective civile, aşa încât se poate afirma că
anumite elemente vor avea un anumit conţinut pentru o anumită categorie de
drepturi. Vom observa, mai întâi, că în doctrina noastră este analizată, de regulă,
structura raportului juridic civil şi a obligaţiei civile, structura dreptului
subiectivcivil fiind mai rar pusă în discuţie. Astfel, se arată, exempli gratia, că
prin structura obligaţiei se înţelege „elementele esenţiale, intrinseci ale
raportului de obligaţii”6. În realitate este analizată structura raportului de
obligaţii, considerându-se că obligaţia este un raport de drept civilşi se arată că
elementele componente sunt: subiectele, conţinut, obiect şi sancţiune.

După cum s-a arătat7analiza dreptului subiectiv şi obligaţiei în cadrul

raportului juridic ţine de o anumită concepţiecare acordă prioritate relaţiei
asupra persoanei, de vreme ce subiectul de drept devine o premisă a raportului.
Fără a respinge ideea că dreptul obiectiv se ocupă de relaţii, se poate susţine că
finalitatea sa nu o constituie însă raporturile juridice, nici măcar drepturile sau
obligaţiile, ci împlinirea individuală8. Aşadar în centrul analizei ar trebui să se
afle subiectul şi conduita sa delimitată prin drepturi subiective şi obligaţii, relaţia
devenind astfel un element al dreptului subiectiv (şi al obligaţiei). În acest cadru,
mai întâi, se va vorbi de structura dreptului subiectiv civil, iar nu de cea a
raportului juridic civil. Pe de altă parte, se poate spune că dreptul subiectiv civil
şi obligaţia civilă au, în structură, aceleaşielemente, cu menţiunea că, pentru
fiecare, conţinutul acestor elemente este diferit. Aşadar, elementele componente
ale dreptului subiectiv civil sunt şi elementele obligaţiei civile corespunzătoare,
specifice, iar conţinutul şi specificitatea elementelor dreptului subiectivcivil vor
determina conţinutul elementelor obligaţiei civile. Altfel zis, ceea ce
pretindedreptul (persoana în virtutea dreptului) trebuie să ofereobligaţia (cel
ţinut de obligaţie).

.Prin conţinutuldreptului subiectiv civil se trimite la prerogativele juridice

ale acestuia. Se arată ce poate să facă ori să pretindă titularul dreptului. Uneori
legea civilă arată expres care este conţinutul (întindere, limite) dreptului
subiectiv civil, alteori acesta este stabilit, în limitele legii, de cel care a hotărât
ori de cei care au convenit ca un astfel de drept să existe. Spre exemplu, art. 480
C.civ. stabileşte conţinutul dreptului de proprietate şi dispune că prerogativele
juridice ale acestuia sunt: posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unui lucru. Or,
dreptul la nume îi acordă titularului, potrivit legii, mai multe prerogative:
posibilitatea de a purta numele, posibilitatea de a cere îndreptarea oricăror
gre]eli privind numele din orice act, posibilitatea de a se opune, în limitele legii,
folosirii acelui nume de o altă persoană. În situaţia în care dreptul subiectiv civil
rezultă din voinţa expresă a unei/unor persoane (cuprinsă într-un act juridic)
conţinutul său juridic va fi, de principiu, acela pe care cei interesaţi l-au urmărit.
Lucrurile se pot complica în cazul unui litigiu, când cei implicaţi au, prin
ipoteză, interese contrare, situaţie în care judecătorul poate să intervină pentru a
tranşa întinderea şi limitele dreptului respectiv prin interpretareaactului (sursei
dreptului).6. Pe de altă parte, obiectuldreptului subiectiv civil trimite la
valoareasocialăcare formează mizadreptului10. Uneori se arată că obiectul
trebuie să fie determinat (sau, cel puţin, determinabil) şi poate fi un lucru sau o
persoană asupra căreia titularul dreptului exercită prerogativele care alcătuiesc
conţinutul juridic11. Dacă pentru drepturile reale se admite uşor că au ca obiect
un lucru (un bun), există drepturi subiective civile care nu au ca obiect o valoare
de ordin material, ci una intelectuală sau morală, aşa cum sunt, spre exemplu,
drepturile subiective civile nepatrimoniale (dreptul la nume, dreptul la domiciliu
ori reşedinţă, dreptul la stare civilă). Chiar dacă nu întotdeauna obiectul ori
conţinutul unui drept subiectv civil pot fi delimitate uşor, o menţiune se impune:
persoana fizică nupoate fi obiect al vreunui drept subiectiv civil, ea poate fi însă
ţinută, obligată, să respecte un anumit drept. Spre exemplu, titularul unui drept
de creanţă este îndreptăţit să pretindă o anumită conduită unei persoane
(debitorului), însă obiectul dreptului nu este persoana, ci cuprinsul acelei
conduite. Dacă prerogativele dreptului subiectiv civil (conţinutul) vizează
obiectul acestuia, ele nu pot să privească direct persoana, ci (numai)
acţiunile(conduita) acesteia. În altă ordine de idei, ţine de esenţa raporturilor de
drept civil căpersoana implicată nu riscăpierderea libertăţii sale dacă încalcă un
drept subiectiv civil, ci îşi riscă doar bunurile (patrimoniul) care pot fi atinse
pentru impunerea dreptului respectiv.
În structura dreptului subiectiv civil un loc aparte îl ocupă protecţia
juridicăa acestuia. Se spune că dreptul subiectiv este protejat de ordinea juridică,
iar titularului său i se asigură posibilitate să îl impună şi să îl realizeze. Ideea
ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile constituie un principiu
fundamental al dreptului civil, iar unele drepturi subiective civile sunt mai întâi
protejate prin norme constituţionale ca drepturi fundamentale (cum este dreptul
de proprietate). Când se afirmă că protecţia juridică a dreptului subiectiv civil
ţinede esenţa acestuia se are în vedere şi faptul că sancţiunea specifică dreptului
civil (ca ramură) este restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat, care constă în
repararea prejudiciului cauzat sau în încetarea acţiunii prin care se atinge
dreptul, iar această restabilire se obţine, de cele mai multe ori, prin intermediul
procesului civil12. Cu menţiunea că protecţia juridică înseamnă mai mult decât
acţiunea civilă (mai mult decât constrângerea, în general) se poate spune că
acţiunea în justiţie este unmijloc important de protecţie a dreptului subiectiv
civil. Ca regulă generală, orice atingere a unui drept subiectiv civil poate fi
adusă în faţa judecătorului printr-o acţiune civilă specifică. Se impune a se
preciza că din raţiuni care ţin de ideea înlăturării incertitudinii din raporturile
juridice civile se admite că dreptul material la acţiune neexercitat în termenul
stabilit de lege se stinge prin prescripţie extinctivă. Prescripţia nu înlătură însă în
întregime protecţia juridică a dreptului subiectiv. 8. În fine, se arată că relaţia
juridicăeste un element al dreptului subiectiv, de vreme ce dreptul se manifestă
numai în raport13. Mai întâi, din perspectiva obiectului dreptului, dreptul
subiectiv apare ca o legătură exclusivă de apartenenţă şi destăpânire, sugerând
dispoziţia exclusivă a titularului asupra valorii care formează obiectul dreptului.
Pe de altă parte, din perspectiva celorlalte subiecte de drept, dreptul subiectiv
civil stabileşte o legătură juridicăîntre titular şi cel(cei) ţinut(i) să-l respecte. În
acest cadru se afirmă că nu există drept subiectiv civil fără obligaţie civilă
corelativă, după cum nu există obligaţie civilă fără un drept subiectiv civil. Într-
o altă abordare, se consideră că dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă ce-i
corespunde alcătuiesc (împreună) conţinutul raportului juridic civil în cadrul
căruia au apărut. Dreptul subiectiv civil este privit astfel ca o parte a unui
element al raportului juridic civil. Fără a nega importanţa teoretică şi practică a
unei astfel de analize, care s-a impus de multă vreme, se poate afirma că relaţia
juridicăprivită în cadrul (în structura) dreptului subiectiv civil nu trebuie
confundată cu raportul juridic civil (pe care îl numim aici clasic)14.
În acest sens, relaţia juridică exprimă, mai întâi, legătura dintre celelalte
elemente ale dreptului subiectiv civil: titularulare anumite prerogative(conţinut)
cu privire la o anumită valoaresocială (obiect) într-un anumit cadru. Pe de altă
partea, ea arată cum dreptul subiectivcivil este pus în legătură cu obligaţia civilă
specifică şi face posibilă şi vizibilă impunerea dreptului subiectiv şi protecţia
acestuia. Dreptul subiectiv civil (ca orice drept subiectiv) cuprinde şi presupune
o anumită relaţie (juridică) a titularului său cu ceilalţi subiecţi şi are sens, după
cum s-a spus, numai prin proiectarea lui în societate.
Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul
său poate avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru
a şi-l exercita.
în categoria drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât
drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.

Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:

- numai titularul său este determinat, ca subiect activ al raportului juridic în al
cărui conţinut intră, titularul obligaţiei corelative fiind format din toate celelalte
persoane, ca subiect pasiv nedeterminat;

- îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;

- obligaţia de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil (sau,

cum se spune în doctrină, dreptul absolut este opozabil erga om nes).

Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să
pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate
realiza.

Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de

creanţă.

Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:

- este cunoscut nu numai subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;

- îi corespunde o obligaţie corelativă ce nu are întotdeauna acelaşi conţinut, în

sensul că aceasta poate consta fie într-o acţiune (a da sau a face), fie într-o
abţinere (a nu face);

- obligaţia corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, aşa cum se spune în
doctrină, este opozabil numai subiectului pasiv).

2. Drepturi subiective civile nepatrimoniale şi drepturi subiective civile

patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanţă)

Criteriul după care se face această clasificare este natura conţinutului drepturilor
subiective civile.
Dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal nepatrimonial) este acel drept
subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.

Drepturile nepatrimoniale pot fi împărţite în trei categorii:

- drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale persoanei
(dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputaţie, dreptul la
demnitate etc.);

- drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la

pseudonim, dreptul la domiciliu, dreptul la reşedinţă, dreptul la stare civilă -
pentru persoana fizică; dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la
naţionalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru persoana juridică);

- drepturi decurgând din creaţia intelectuală (în măsura în care nu sunt

patrimoniale).
Precizăm că, în concepţia potrivit căreia dreptul familiei nu este o ramură de
drept distinctă de dreptul civil, ci doar o parte a acestuia, urmează a se reţine şi o
a patra categorie de drepturi subiective civile nepatrimoniale, anume: drepturile
(neevaluabile pecuniar) ce formează conţinutul raporturilor de familie.

Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare
pecuniară.

La rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale

şi drepturi de creanţă. (Fără a intra în amănunte, menţionăm că sunt şi autori
care folosesc o clasificare tripartită a drepturilor patrimoniale, anume: drepturi
reale, drepturi de creanţă şi drepturi intelectuale (această din urmă categorie ar
include, pe de o parte, drepturile patrimoniale ce izvorăsc din creaţia
intelectuală, fiind vorba, deci, despre dreptul de folosinţă exclusivă a unei creaţii
intelectuale, iar, pe de altă parte, drepturile referitoare la clientelă). Se subliniază
că aceste drepturi nu ar putea fi încadrate în categoria drepturilor reale, deoarece
nu privesc un obiect material (bun corporal), dar nici în categoria drepturilor de
creanţă, deoarece nu se exercită împotriva unor persoane determinate. Dacă am
admite, însă, că dreptul real poate avea ca obiect nu numai un lucru, ci şi idei
sau activităţi (desigur cu valoare pecuniară), atunci ar urma să includem aceste
drepturi în categoria drepturilor reale. A se vedea şi G. Boroi, Les attributes de
la personnephysique, în A.U.B., 1996, p. 86-87.)

Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia
titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi
nemijlocit, fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în
temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv,
numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii de
către stat.

Aşadar, creditorul nu îşi poate exercita dreptul său fără concursul altei persoane
(debitorul), concurs care, dacă este cazul, va fi obţinut prin intermediul forţei
coercitive a statului. Tocmai de aceea, dreptul de creanţă mai este denumit şi
drept personal. De altfel, în ceea ce priveşte acţiunile în justiţie referitoare la
drepturile subiective patrimoniale, dacă acţiunile prin care se urmăreşte
recunoaşterea sau realizarea unui drept real sunt denumite acţiuni reale, în
schimb, acţiunile prin care se urmăreşte recunoaşterea sau realizarea unui drept
de creanţă sunt denumite acţiuni personale. Totuşi, utilizarea sintagmei de drept
personal pentru desemnarea unui drept de creanţă nu este recomandabilă,
deoarece ea poate genera unele confuzii, putându-se crede că nu ar fi vorba de
un drept subiectiv patrimonial, ci de un drept nepatrimonial (care mai este numit
şi drept personal nepatrimonial) ori de un drept subiectiv intransmisibil (drept cu
caracter strict personal).

Drepturile de creanţă izvorăsc din acte juridice (contracte sau acte juridice
unilaterale), precum şi din fapte juridice în sens restrâns (fapta ilicită cauzatoare
de prejudicii, gestiunea de afaceri (Gestiunea de afaceri, denumită şi gestiunea
intereselor altuia (reglementată de art. 1330 - art. 1340 C. civ.), este operaţia
care există atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant,
gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat,
care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură
să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
Aşadar, în cazul gestiunii de afaceri, o persoană intervine, prin fapta sa
voluntară şi unilaterală, săvârşind acte materiale sau juridice în interesul altei
persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă.), plata nedatorată
(Plata nedatorată (art. 1341 - art. 1344 C. civ.) constă în executarea de către o
persoană a unei obligaţii de care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de
a plăti datoria altei persoane.) şi îmbogăţirea fără justă cauză) (îmbogăţirea fără
justă cauză (art. 1345 - art. 1348 C.civ.) reprezintă fapta juridică prin care
patrimoniul unei persoane este mărit pe seama micşorării patrimoniului altei
persoane, fără a exista un temei juridic pentru aceasta).

Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanţă

(ambele sunt drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte
active), între ele există importante deosebiri-,

- în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul

dreptului de creanţă este cunoscut cel căruia îi revine obligaţia corelativă
(debitorul);
- dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce
atingere, în timp ce dreptului de creanţă îi corespunde fie o obligaţie de a da, fie
o obligaţie de a face, fie o obligaţie de a nu face, care însă înseamnă obligaţia
debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la
abstenţiune;

- drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt

nelimitate;

- numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi ( în sensul că dreptul de

urmărire este de esenţa dreptului real, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
1973/1973, în C.D. 1973, p. 217.) şi de prerogativa preferinţei, nu şi dreptul de
creanţă. Prerogativa urmăririi constă în posibilitatea titularului dreptului real de
a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deţine Spre exemplu:
proprietarul îşi poate revendica imobilul de la orice persoană care îl deţine;
uzufructuarul poate cere lucrul spre a-l folosi şi a-i culege fructele de la orice
proprietar al acestuia, inclusiv de la persoana care a dobândit lucrul de la nudul
proprietar; titularul unei servituţi îşi poate exercita dreptul chiar dacă fondul
aservit a fost înstrăinat de proprietarul originar; în cazul dreptului real de
ipotecă, dacă debitorul care a garantat restituirea unei sume de bani împrumutate
printr-o ipotecă ar înstrăina bunul ipotecat şi nu şi-ar executa de bunăvoie
obligaţia de restituire a sumei împrumutate, atunci creditorul ipotecar poate
urmări bunul'afectat garanţiei şi în mâinile noului proprietar, solicitând scoaterea
bunului în vânzare silită, pentru ca din preţul obţinut la licitaţie să îşi satisfacă
dreptul său de creanţă faţă de debitor.)

.Prerogativa preferinţei constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi

realiza dreptul respectiv cu prioritate faţă de titularii altor drepturi (De exemplu,
din preţul bunului ipotecat, scos la vânzare silită prin licitaţie, mai întâi îşi va
satisface creanţa creditorul ipotecar, ca titular al dreptului real de ipotecă, iar
numai eventualul rest va fi distribuit creditorilor chirografari ai debitorului
urmărit).

3. Drepturi subiective civile principale şi drepturi subiective civile accesorii

Această clasificare se face în funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective

civile.

Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine
stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.

Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine
stătătoare, în sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta
din urmă având rolul de drept principal.
Clasificarea prezintă importanţă, deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu
depinde (este determinată) de cea a dreptului principal - acce-sorium sequitur
principale.

întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele

sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuţie vizează drepturile
patrimoniale.

Atragem atenţia că sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi

accesorii nu trebuie redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi
drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor
născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc
nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul juridic
obligaţional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă
(obligaţia, datoria debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanţă al
creditorului de a cere debitorului îndeplinirea acelei obligaţii).

în categoria drepturilor de creanţă accesorii includem: dreptul creditorului de a

pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din
convenţia accesorie numită clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte din
fidejusiune, dreptul de a pretinde arvuna.

Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte, totuşi, în materia

drepturilor reale, deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale
accesorii.

Drepturile reale principale sunt următoarele:

- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate
publică (titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile
administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai
dreptului de proprietate privată: persoanele fizice, persoanele juridice, inclusiv
statul şi unităţile administrativ-teritoriale);

- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată

(dezmembrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale
principale asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de
servitute;

- dreptul de administrare (de folosinţă) al regiilor autonome sau, după caz,

autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de
interes naţional, judeţean ori local, ca drept real corespunzător dreptului de
proprietate publică [reglementat de art. 867-art. 870 C.civ.];
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosinţă ce izvorăşte din
concesiune [reglementat de art. 136 alin. (4) din Constituţie, de O.U.G. nr.
54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri publice, precum şi
de art. 871-art. 873 C.civ. etc.];

- dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică a statului sau a

unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, instituţiilor de
utilitate publică [reglementat de art. 874 şi art. 875 C.civ. etc];

- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităţilor

administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice;

- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea privată a statului ori a unităţilor

administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice,
conferit de acestea persoanelor juridice anexă.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele:

- dreptul de ipotecă, reglementat de art. 2343 - art. 2479 C.civ.;

- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480 - art. 2494 C.civ.;

- privilegiile, reglementate de art. 2333 - art. 2342 C.civ.;

- dreptul de retenţie, reglementat de art. 2495 - art. 2499 C.civ.

Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un
drept de creanţă.

4. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate

de modalităţi

Criteriul în raport de care se face această clasificare a drepturilor subiective

civile îl reprezintă gradul de certitudine conferit titularilor.

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine
titularului său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo
împrejurare viitoare. Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a
născut, necondiţionat.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă deplină
siguranţă titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o
împrejurare viitoare, certă sau incertă. Termenul, condiţia şi sarcina sunt
modalităţile actului juridic, deci este afectat de modalitate acel drept subiectiv
civil care este însoţit de un termen, o condiţie sau o sarcină.
Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranţă, de dreptul
pur şi simplu, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă într-un
eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului
subiectiv, ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune
capăt exerciţiului dreptului subiectiv respectiv.

Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este nesigur în ceea ce priveşte

existenţa sa, întrucât condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa
încât există nesiguranţă în privinţa naşterii sau, după caz, a stingerii dreptului
subiectiv.

Menţionăm că, în doctrină, uneori, se vorbeşte şi despre existenţa altor categorii

de drepturi, respectiv drepturile eventuale şi drepturile viitoare, existând şi
dispoziţii legale care fac referire la acestea, spre exemplu, art. 956 C.civ., care
vorbeşte despre „drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise”, art. 2370
C.civ.

În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de

a transmite un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu,
obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului
vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie
confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din
urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face. De asemenea, tot
o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o
sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a
împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din urmă.

Subliniem că, în principiu, transmiterea dreptului real prin contract se realizează

în chiar momentul încheierii contractului, aşa încât se întâlnesc mai rar obligaţii
de a da persistente în timp, după încheierea actului juridic. Totuşi, există
obligaţii de a da ce se menţin şi după încheierea contractului, cum ar fi: ipoteza
în care părţile convin ca transferul proprietăţii asupra unui bun individual
determinat (nefungibil) să opereze la un moment ulterior celui realizării
acordului de voinţă; cazul vânzării unor bunuri de gen (fungibile) etc.

Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta

un serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în
afara celor care se încadrează în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia
locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a
preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul contractului de
întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la

o acţiune sau de la anumite acţiuni.
Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept
absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept
absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce
atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă unui drept relativ este
îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar
fi obligat la abţinere.

Ca exemple de obligaţii de a nu face corelative unui drept absolut, cităm:

obligaţia ce revine oricărei persoane de a nu stânjeni exerciţiul dreptului de
proprietate al titularului unui asemenea drept; obligaţia proprietarului fondului
aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau îngreuna exerciţiul servituţii;
obligaţia asumată printr-o convenţie de constituire a unei servituţi, de către
proprietarul unui teren faţă de vecinul său de a nu construi la o distanţă mai mică
de un număr oarecare de metri de linia despărţitoare etc.

Ca obligaţie de a nu face corelativă unui drept relativ (de creanţă), menţionăm:

obligaţia pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun
până când nu va efectua piaţa către împrumutător, obligaţia depozitarului de a
nu se folosi de lucrul depozitat, obligaţia asumată de un comerciant fată de un
alt comerciant de a nu exercita un comerţ concurent etc.

Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte calificarea unor acte

juridice, precum şi posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.

2. Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative

Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.

Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în
această categorie obligaţia de a da şi obligaţia de a face.

Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în

această categorie obligaţia de a nu face.

Interesul acestei împărţiri a obligaţiilor civile se manifestă, spre exemplu, în

ceea ce priveşte una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea
acorda daune-interese creditorului ca urmare a neexecutării obligaţiei ori a
executării cu întârziere sau necorespunzătoare, anume punerea în întârziere a
debitorului. în regulă generală, în cazul încălcării unei obligaţii de a nu face,
debitorul este de drept în întârziere [art. 1523 alin. (2) lit. b) teza finală C.civ.],
pe când, în cazul încălcării unei obligaţii pozitive, în principiu, este necesară
punerea în întârziere a debitorului [art. 1528 alin. (2) C. civ.].

3. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace

Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care
constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci
caracteristic acestora este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul
obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând
o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. Aşa cum spune art. 1481
alin. (1) C.civ., „în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure
creditorului rezultatul promis”.

Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă

şi diligenţă) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a
depune toată stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la
însuşi rezultatul preconizat. Art. 1481 alin. (2) C.civ. precizează că „în cazul
obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele
necesare pentru atingerea rezultatului promis”.

Ca exemplu, se citează frecvent îndatorirea ce revine medicului de a acţiona cu

toată prudenţa şi toată diligenţă cerute de ştiinţa şi etica medicală, în vederea
vindecării pacientului de o anumită maladie, neatin-gerea rezultatului urmărit
neînsemnând în mod automat neîndeplinirea obligaţiei.

De asemenea, în principiu, obligaţia asumată de avocat faţă de clientul său este o

obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat.

Potrivit art. 1481 alin. (3) C.civ., pentru a se stabili dacă o obligaţie este de
mijloace sau de rezultat, se va ţine seama îndeosebi de: a) modul în care
obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi natura contra-prestaţiei şi
celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune
atingerea rezultatului; d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării
obligaţiei.

Clasificarea în discuţie prezintă interes sub aspect probatoriu, în sensul că, în

cazul obligaţiei de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea
însăşi, o prezumţie de vinovăţie a debitorului, în vreme ce, în cazul unei obligaţii
de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea
prezumţie, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că
debitorul nu a depus toată stăruinţa pentru îndeplinirea obligaţiei asumate.

4. Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem

Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a
născut; în alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este
opozabilă) „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile
este formată din asemenea obligaţii.
Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) se
caracterizează prin aceea că este strâns legată de un lucru, astfel încât creditorul
îşi poate realiza dreptul său numai dacă titularul actual al dreptului real asupra
lucrului respectiv va fi obligat să îi respecte acest drept, deşi nu a participat
direct şi personal la formarea raportului obligaţional. Aşadar, obligaţia scriptae
in rem este acea obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce
efectele şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real
asupra lucrului respectiv, chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel
la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie.

Un exemplu de o asemenea obligaţie ne este oferit de art. 1811 C.civ. care,

pentru ipoteza în care, în contractul de locaţiune nu s-a stipulat încetarea
acesteia în cazul înstrăinării bunului [art. 1812 alin. (1) şi (2) C.civ.], prevede că,
dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil
dobânditorului, după cum urmează: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea
funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară; b) în cazul imobilelor
neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei
certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate,
dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile,
dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.

Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie rea/ă) (Atragem însă atenţia că

denumirea de obligaţie reală nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba de
obligaţia corelativă unui drept real (printre altele, şi datorită împrejurării că
îndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai deţinătorilor lucrurilor
respective).) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii sau chiar al convenţiei
părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor lucruri de
importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale
unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca
exemple de obligaţii propter rem, menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui
teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului (art. 74 din Legea nr.
18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare); obligaţia de
grăni-ţuire (art. 560 C.civ.); obligaţia proprietarului de conservare a clădirii
constând în asigurarea întreţinerii spaţiului care constituie bunul principal, astfel
încât clădirea să se păstreze în stare bună (art. 655 C.civ.) etc.

5. Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea
juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei
coercitive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în
această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot
juridică, iar nu morală) a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în
măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu
are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei. în acest sens, art. 1342 alin. (1)
C.civ. prevede că „restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel
care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie
ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile
creanţei”.

Un exemplu de obligaţie civilă imperfectă îl găsim înscris în art. 2506 alin. (3)
C.civ., potrivit căruia „cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce
termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei,
chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”.

De asemenea, în cazul contractului de joc sau prinsoare, potrivit art. 2264 alin.
(1) C.civ., „pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu
nu există drept la acţiune”, iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că cel care
pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie, cu excepţia fraudei
sau a cazului în care acela care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori
avea capacitate de exerciţiu restrânsă.

Aşadar, protecţia juridică a obligaţiei civile imperfecte nu poate fi obţinută pe

calea ofensivă a acţiunii, ci pe calea pasivă a excepţiei (a apărării), în sensul că,
dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu putea fi constrâns prin
intermediul forţei coercitive a statului să execute acea obligaţie, a executat-o
totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acţioneze în judecată pe fostul
său creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei executate de bunăvoie.

6. Alte clasificări

După izvorul lor, se deosebesc obligaţiile civile născute din acte juridice
unilaterale, obligaţiile civile născute din contracte, obligaţiile civile născute din
fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, obligaţiile civile izvorâte din gestiunea de
afaceri, obligaţiile civile născute din plata nedatorată, obligaţiile civile născute
din îmbogăţirea fără justă cauză.

într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile

complexe. Această din urmă categorie ar include obligaţiile afectate de
modalităţi (obligaţii afectate de termen şi obligaţii afectate de condiţie, acestea
din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale), obligaţiile cu pluralitate de părţi
(obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi obligaţiile cu
pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative). (Obligaţia
alternativă, reglementată de art. 1461-1467 C. civ., presupune că obiectul ei
constă în două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia dintre părţi
(debitorul, afară de situaţia în care s-a prevăzut în mod expres că alegerea va
aparţine creditorului şi de situaţia când, la scadenţă, debitorul nu optează),
executarea unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei - duo sunt in
obiigatione, una vero in solutione. De exemplu, debitorul se obligă să predea
creditorului un computer sau o tabletă pc; fie că va preda computerul, fie că va
preda tableta pc, el va fi liberat prin executarea uneia dintre aceste două
prestaţii. Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o singură
prestaţie (iar creditorul poate solicita numai executarea acesteia), cu facultatea
pentru el de a se libera executând o altă prestaţie determinată (art. 1468 C.civ.) -
non sunt duo in obiigatione, sed una. Spre exemplu, debitorul se obligă să
predea creditorului un computer, convenindu-se însă că se va putea libera
plătind suma de 2.000 de lei.)

Omul considerat in mod individual, ca membru al societatii, avand calitatea de

subiect de drept. Calitatea de subiect de drept este recunoscuta si garantata
tuturor persoanelor fizice fara nici o discriminare pe motiv de rasa, nationalitate,
sex, religie sau grad de cultura.

Persoanele fizice sunt oamenii, membri ai societatii, care apar in raporturile

juridice ca entitati proprii si distincte, indiferent ca au calitatea de cetateni sau
straini (persoane cu alta cetatenie sau fara cetatenie).

Persoana fizica are, in conditiile legii, capacitate de folosinta si capacitate de

exercitiu.

Persoana juridică, definiție - este un subiect colectiv de drept civil care

participă de sine stătător la raporturile juridice, având o răspundere civilă
proprie; o colectivitate umană formată direct din persoane fizice sau din
asocierea altor persoane juridice ca subiect de drept, având o organizare de sine
stătătoare şi un patrimoniu distinct, afectat realizării unui scop determinat în
acord cu interesul obştesc.

persoană juridică, conform art. 188 din Noul Cod Civil, sunt persoane juridice
entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care,
deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile
prevăzute la art. 187 - (...) trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un
patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu
interesul general. De plano, distingem între persoanele juridice de drept privat şi
persoanele juridice de drept public.

Între persoanele juridice de drept privat, distingem persoanele juridice cu scop

lucrativ (societăţi) şi persoanele juridice fără scop lucrativ (asociaţii, fundaţii,
partide politice).
În plan fiscal, Codul fiscal realizează o delimitare în funcţie de legea care
guvernează respectiva entitate.

Persoana juridică de naţionalitate română este orice persoană juridică care a fost
înfiinţată în conformitate cu legislaţia României conform art. 7 pct. 24 C. fisc.
Veniturile persoanei juridice române sunt impozabile în România indiferent de
locul realizării acestora.

Persoana juridică înfiinţată potrivit legislaţiei europene este orice persoană

juridică constituită în condiţiile şi prin mecanismele prevăzute de reglementările
europene conform art. 7 pct. 241 C. fisc.

Persoana juridică străină este orice persoană juridică care nu este persoană
juridică română şi orice persoană juridică înfiinţată potrivit legislaţiei europene
care nu are sediul social în România, conform art. 7 pct. 25 C. fisc. Distincţia
priveşte exclusiv regimul fiscal de urmat, în materie de impozit pe profit,
impozit pe dividende şi TVA. Venitul persoanelor juridice europene şi străine
este impozabil în România numai pentru profitul aferent sediului permanent din
România. Prin sediu permanent, se înţelege un loc prin care se desfăşoară
integral sau parţial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent
dependent: un loc de conducere, sucursală, birou, fabrică, magazin, atelier,
precum şi o mină, un puţ de ţiţei sau gaze, o carieră sau alte locuri de extractie a
resurselor naturale.

În funcţie de forma de organizare a activităţii, distingem mai multe ipoteze.

Societăţi (comerciale). Subiectul predilect al impozitului pe profit sunt

societăţile comerciale, indiferent dacă sunt societăţi de persoane sau societăţi de
capitaluri. Sunt contribuabili şi grupurile de societăţi: grupurile de interes
economic şi grupurile europene de interes economic, definite în sensul Legii nr.
161/20031'1.

Sunt subiect al impozitului pe profit societăţile române, societăţile străine,

societăţile europene constituite conform Regulamentului (CE) nr. 2157/2001
privitor la statutul societăţii europene (SE) şi societăţile cooperative europene
constituite conform Regulamentului (CE) nr. 1435/2003 privitor la statutul
societăţii cooperative europene (SCE).

Sunt irelevante din perspectiva dreptului fiscal chestiunile privind: sursa

capitalului (român sau străin); natura asociaţilor (persoane fizice ori persoane
juridice); domeniul de activitate (orice domeniu conform CAEN); forma de
organizare a societăţii (societate în nume colectiv, societate în comandită simplă,
societate în comandită pe acţiuni, societate pe acţiuni sau societate cu
răspundere limitată în sensul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990).
Asociaţii şi fundaţii. Sunt în egală măsură subiect de drept fiscal pentru
impozitul pe profit, persoanele juridice fără scop lucrativ. Datorează impozit pe
profit pentru veniturile din activităţi cu natură economică: (i) persoanele juridice
constituite conform legislaţiei generale O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi
fundaţii şi (ii) persoanele juridice cu statut special. în aceeaşi categorie,
amintim: organizaţiile sindicale, organizaţiile patronale1'1, asociaţiile de
proprietari, asociaţiile sportive, composesoratele, obştile şi alte forme de
asociere conform Legii nr. 1/2000.

Asociaţiile şi fundaţiile, ca persoane juridice de drept privat, fără scop

patrimonial, datorează impozit pe profit pentru toate veniturile economice, care
nu sunt exceptate expres de lege: cotizaţii, contribuţii, donaţii etc. Conform art.
15 alin. (3) C. fisc., veniturile din activităţi economice sunt impozabile dincolo
de limita echivalentului în lei a 15.000 euro într-un an fiscal, dar nu mai mult de
10% din veniturile totale scutite de la plata impozitului pe profit.

Societăţi agricole. Sunt supuse regimului de impunere al impozitului pe profit şi

societăţile agricole, definite ca o societate de tip privat, cu capital variabil şi un
număr nelimitat şi variabil de asociaţi, având ca obiect exploatarea agricolă a
pământului, uneltelor, animalelor şi altor mijloace aduse în societate, precum şi
realizarea de investiţii de interes agricol. Regimul contabil şi fiscal al acestei
forme de asociere este similar societăţilor comerciale.

Alte tipuri de persoane juridice. Pentru activităţile economice desfăşurate de

instituţiile publice, legea a stabilit forme distincte de organizare: regii autonome
şi societăţi comerciale, companii naţionale, societăţi naţionale. Aceste persoane
juridice intră în sfera de aplicare a impozitului pe profit.

Excepţii. Pentru impozitul pe profit, nu sunt contribuabili persoanele juridice

indicate la art. 15 C. fisc., şi anume: a) trezoreria statului; b) instituţiile publice,
pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii şi disponibilităţile
realizate şi utilizate potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice şi Legii
nr. 273/2006 privind finanţele publice locale; b1) persoanele juridice române
care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor; d) fundaţiile române
constituite ca urmare a unui legat; f) cultele religioase, pentru: venituri obţinute
din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activitătii de
cult, venituri obtinute din chirii, alte venituri obţinute din activităţi economice,
venituri din despăgubiri în formă bănească, obţinute ca urmare a măsurilor
reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate
condiţionat; g) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele
autorizate, pentru veniturile utilizate în scop academic; h) asociaţiile de
proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de locatari pentru
veniturile care sunt sau urmează a fi utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţilor şi a
eficienţei clădirii, întreţinerea proprietăţii comune; i) Fondul de garantare a
depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii; j) Fondul de compensare
a investitorilor; k) Banca Naţională a României'; I) Fondul de garantare a
pensiilor private.

Capacitatea de folosinta reprezinta, conform art. 34 Cod civil, aptitudinea

persoanei de a avea drepturi si obligatii civile.
Capacitatea de folosinta incepe la nasterea persoanei si inceteaza odata cu
moartea acesteia. In cadrul procedurii civile lipsa capacitatii de folosinta, adica
faptul ca persoana a decedat, atrage inadmisibilitatea cererii in justitie. Lipsa
acestei capacitati va fi invocata pe cale de exceptie, exceptia lipsei capacitatii de
exercitiu putand fi pusa in discutie atat de instanta, din oficiu, cat si de parat prin
intampinare. Desigur exista si posibilitatea ca o persoana sa decedeze in timpul
procesului, caz in care, pe temeiul art. 243, Cod procedura civila, judecata se
suspenda pentru introducerea in cauza a mostenitorilor sau poate continua cu
mostenitorii persoanei decedate.

Ţinand cont de situatiile particulare cu care orice practician in drept se

intalneste, se pune intrebarea : ce se intampla daca se constata ca persoana era
decedata la momentul introducerii cererii, iar acest fapt nu putea fi cunoscut de
reclamant deoarece nu are acces la informatii in lipsa existentei unei cereri de
chemare in judecata? Teoretic, in temeiul art. 132, Cod.proc.civ., partea poate sa
solicite un termen pentru modificarea cererii, in sensul introducerii in cauza a
mostenitorilor pe baza informatiilor obtinute, insa in realitate aceasta cerere nu
este admisa de catre instantele de judecata, lipsa capacitatii de exercitiu existand
inainte de introducerea cererii de chemare in judecata.

Capacitatea de exercitiu – reprezinta, conform art. 37 Cod civil, aptitudinea

persoanei de a incheia singura acte juridice civile. Conform art.41 alin. 2 si 3
Cod civil, Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercitiu restransa se
incheie de catre acesta, cu incuviintarea parintilor sau, dupa caz, a tutorelui, iar
in cazurile prevazute de lege, si cu autorizarea instantei de tutela. Cu toate
acestea, minorul cu capacitate de exercitiu restransa poate face singur acte de
conservare, acte de administrare care nu il prejudiciaza, precum si acte de
dispozitie de mica valoare, cu caracter curent si care se executa la data incheierii
lor.

De asemenea, conform art. 43 alin. 2 Cod civil, pentru cei care nu au capacitate
de exercitiu, actele juridice se incheie, in numele acestora, de reprezentantii lor
legali, in conditiile prevazute de lege. Aliniatul 3 al aceluiasi articol arata ca,
persoana lipsita de capacitatea de exercitiu poate totusi incheia singura actele
anume prevazute de lege (art. 42 Cod civil), actele de conservare, precum si
actele de dispozitie de mica valoare, cu caracter curent si care se executa la
momentul incheierii lor.
Sanctiunea prevazuta la art. 44 Cod civil este aceea ca orice acte facute de
persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu
restransa, altele decat cele prevazute la art. 41 alin. (3) si la art. 43 alin. (3),
precum si actele facute de tutore fara autorizarea instantei de tutela, atunci cand
aceasta autorizare este ceruta de lege, sunt anulabile, chiar fara dovedirea unui
prejudiciu.

Iar cel lipsit de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu rest ransa
poate invoca si singur, in aparare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa
rezultata din minoritate ori din punerea sub interdictie judecatoreasca. Prin
urmare, in functie de obiectul cererii de chemare in judecata, in cazul in care una
dintre parti este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de
exercitiu restransa aceasta va sta in proces prin reprezentant legal, tutore sau
curator. Cu toate acestea, conform art. 46 alin.2 Cod civil, actiunea in anulare
poate fi exercitata de reprezentantul legal, de minorul care a implinit varsta de
14 ani, precum si de ocrotitorul legal.

Cap. I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND REALIZAREA ȘI

APLICAREA DREPTULUIPrimul capitol al lucrării detaliază o serie de noţiuni
introductive privind procesul de aplicare a dreptului, relaţia dintre realizarea şi
aplicarea dreptului, formele de realizare a dreptului, etapele activității de
aplicare a legilor, realizarea funcţiilor dreptului prin intermediul actelor de
aplicare, raportul dintre actele de aplicare a dreptului şi actele normative.Pentru
a defini conceptul de „aplicare a dreptului”, strâns legat de procesul de elaborare
a normelor juridice, punctul de plecare de la care am pornit a fost scopul
acestora în societate –menţinerea ordinii sociale, precum și factorii macrosociali
(spre exemplu, forma de guvernnământ, structura statului, tipul relaţiilor
economice, gradul de cultură şi civilizaţie, contextul politic, etc.) şi factorii
dependenţi de natura umană (personalitatea, educaţia şi conştiinţa fiecărui
individ) implicați în activitatea de realizare a dreptului.Pornind de la aspectele
mai sus-menţionate, am încercat să elaborăm o definiție a realizării dreptului,
considerând că aceasta este procesul complex al implementării prevederilor
normelor juridice în viaţa socială, proces în cadrul căruia, pe de o parte, membrii
societății le acceptă, le respectă şi le execută, iar organele de stat competente le
aplică.Definiția elaborată ne ajută să identificăm cele mai întâlnite forme de
realizare a dreptului, constând în respectarea normelor juridice prohibitive și
realizarea normelor juridice permisive de către cetățeni, respectiv în aplicarea
normelor de către autorităţile statului.Realizarea dreptului de bună-voie
presupune fie faptul că cetățenii respectă prevederile unei norme prohibitive,
abținându-se de la săvârșirea faptei/ faptelor interzise, fie faptul că aceștia aleg
să beneficieze de avantajele normei permisive exercitându-și drepturile
recunoscute de lege.Aplicarea normelor de către autoritățile statului se traduce
în practică prin intervenția organelor de stat fie în caz de încălcare a normei
prohibitive, fie în caz de apel la norma permisivă, deoarece orice normă este
însoțită de un set de elemente metodologice care vin în ajutorul celor care o
aplică.Cele două căi prin care se înfăptuiește realizarea dreptului (aplicarea
individuală, de bună-voie, şi punerea în aplicare a dreptului de către organele
statale) se află într-un raport de complementaritate, chiar dacă prima îmbracă o
haină „nejuridică” —adică nu implică intervenţia forței coercitive a statului —
iar cealaltă are prin excelenţă o natură juridică —respectiv, este înfăptuită prin
intermediul organelor de stat, conform competenţelor care le revin acestora prin
lege. Realizarea de bună-voie a dreptului de către subiecţii de drept poate fi
asigurată şi prin alte instrumente şi metode nejuridice: activitățile culturale şi
sportive, educaţia în cadrul familiei, voluntariatul, instruirea şcolară, mass-
media etc.Între realizarea şi aplicarea dreptului se stabilește o relaţie întreg-parte
întrucât prima noţiune –realizarea –implică două forme:realizarea dreptului prin
intermediul actelor de executare şi de respectare a prevederilor actelor
normative, de bună voie, de către subiecţii de drept (persoane fizice şi juridice,
publice sau private, organe şi instituţii de stat, organisme nestatale, organizaţii şi
asociaţii ale societăţii civile etc.) şi realizarea dreptului prin intermediul actelor
de aplicare a legii (sub toate formele sale) de către organele statului şi celelalte
organisme sociale, formă care apare ca un corolar al apanajului prerogativei
statale de reglementare a relațiilor sociale.Ca formă de realizare a dreptului,
aplicarea dreptului constă într-un proces complex de înfăptuire a prevederilor
normelor juridice înpractica relațiilor sociale care implică intervenţia unui organ
de stat competent care elaborează, după o procedură prestabilită, un act juridic în
anumite forme specifice –actul de aplicare.Etapele aplicării normelor de drept
sunt: stabilirea stării de fapt, alegerea normei de drept aplicabile situaţiei
concrete (fază în care se pune și problema interpretării normei juridice),
elaborarea și emiterea actului de aplicare, executarea acestuia, controlul
activităţii de aplicare a dreptului.Prin stabilirea stării de fapt, organul însărcinat
cu aplicarea dreptului constată în ce parte a spectrului legislativ se încadrează o
acţiune efectuată (încălcarea normei prohibitive ori solicitarea de a beneficia de
avantajul normei permisive). Odată stabilită starea de fapt, se trece la selectarea
normei juridice aplicabile. După ce s-a stabilit ce normă se aplică, autoritatea
care aplică dreptul emite un act de aplicare după un model deja constituit (ex.
proces verbal de constatare, comunicare, somaţie, sentinţă) saureglementează
unul nou, pe care îl și execută. Ultima etapă a aplicării normelor juridice este
reprezentată de control întrucât actele de aplicare a dreptului sunt supuse
controlului. Oricare persoană care îşi consideră prejudiciate interesele ca urmare
a unei acţiuni de aplicare a dreptului se poate adresa unei instanţe de judecată
sau, dacă este vorba de un act juridic de natură administrativă, îl poate ataca în
contencios administrativ.O problematică tratată în cuprinsul primului capitol
este și aceeaa realizării funcţiilor dreptului prin intermediul actelor de aplicare,
luând în calcul faptul că atingerea finalității dreptului se poate înfăptui atât prin
aplicarea benevolă a acestuia de către subiecţii de drept, cât și prin aplicarea
normelor juridice de către organele statului. În principal, activitatea de aplicare a
dreptului cade în sarcina persoanelor/ organelor special abilitate în acest sens. În
acest scop, legiuitorul a stabilit norme care reglementează expres calitatea şi
atribuţiile celor înmăsură să aplice dreptul, precum și limitele acestor atribuții și
răspunderea celor care le depășesc. Organele administrației publice și instanţele
judecătorești sunt, în principal, autorităţile care pot emite şi interpreta acte de
aplicare ale dreptului,însă orice subiect de drept poate alege să respecte de bună-
voie rigorile normei prohibitive sau să beneficieze de avantajele normei
permisive așa cum poate, în egală măsură (singur sau sub îndrumarea unui
specialist), să creeze şi să înainteze acte de aplicare a dreptului către organele
competente, precum, de exemplu, o acțiune în justiție, o contestaţie, o plângere,
o cerere de suspendare, o cerere de rejudecare, de executare silită, de stabilire a
succesiunii, de recuperare a unui debit, de solicitare aunei despăgubiri, de
contestare a unui proces-verbal de contravenţie, de eliberare condiţionată, de
suspendare a executării pedepsei etc.În ceea ce privește raportul actelor de
aplicare a dreptului cu actele normative, trebuie subliniat că există deosebiri
fundamentale între crearea normelor juridice şi înfăptuirea acestora. Prima şi cea
mai importantă este aceea că actele normative au un caracter general, impersonal
și atipic, în timp ce actele de aplicare a dreptului sunt acte individuale concrete
și strict determinate, scopul lor fiind acela de a traduce în realitate prevederile
concrete ale normelor juridice. O altă deosebire este aceea că actele normative se
elaborează conform unor principii și reguli metodologice de tehnică legislativă,
în timp ce procedura de elaborare a actelor de aplicare a dreptului diferă de la o
ramură de drept la alta și chiar în cadrul aceleiași ramuri de drept, de la o
instituție la alta. Sub aspectul efectelor pe care le produc, remarcăm că actul
normativ acționează în modcontinuu, până la ieșirea sa din vigoare, în timp ce
orice act de aplicare își epuizează efectele în momentul adoptării sale de către
organul abilitat. În ceea ce privește procedura controlului, trebuie subliniat că
actele normative sunt supuse controlului parlamentar și judecătoresc, pe când
controlul asupra legalității actelor de aplicare a dreptului se exercită pe cale
ierarhică (control ierarhic) sau pe cale judecătorească (control
judecătoresc).Aplicarea dreptului nu constă numai în elaborarea actelor de
punere în executare a legilor de către autoritățile administrației publice și în
soluţionarea litigiilor de către instanţe, ci şi în aplicarea dreptului de către alte
organe sau instituţii ale statului, precum şi de autorităţi administrative
autonomeori de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale (spre exemplu, colegiile şi
comisiile de disciplină, comisiile de arbitraj etc.).Toate aceste subiecte vor fi
tratate pe larg în Capitolele III și IV ale prezentei lucrări. Trebuie subliniat că
activitatea organelor din ultima categorie menționată mai sus se transpune, în
principal, în sancţionarea conduitelor deviante prin angajarea răspunderii
juridice. Sancţiunile au, în toate situaţiile, un rol deosebit de important în
ansamblul de garanţii juridice ce sunt destinate să asigure o bună administrare a
justiţiei. Consacrarea unor drepturi şi obligaţii ar rămâne doar formală dacă n-ar
exista măsuri de constrângere sau de restabilire a situaţiilor juridice încălcate.

Cap. II. DELIMITAREA DOMENIULUI DE APLICARE A

DREPTULUIÎn al doilea capitol al tezei am supus analizei, în raport de
dispoziţiile legale incidente, de doctrină şi jurisprudenţă, aspectele care vizează
delimitarea domeniului de aplicare a dreptului, structura acestui capitol
cuprinzând patru secțiuni care tratează: aplicarea dreptului în timp, aplicarea
legii în spațiu, aplicarea normelor asupra persoanelor și aplicarea dreptului în
ordinea sistemică.Domeniul de aplicare a dreptului depinde de momentul
codificării, timpul, spaţiul şi persoanele asupra cărora se aplică normele de
drept.O mare importanţă în aplicarea dreptului o are factorul timp astfel că, în
prima secțiune a celui de-al doilea capitol, am pus un accent deosebit pe
problemele rezultate din succesiunea legilor în timp.Într-o primă situaţie,
schimbarea unui sistem politic, a unui tip de relaţii sociale sau, pur și simplu,
schimbarea viziunii legiuitorului asupra unui aspect al relațiilor sociale deja
reglementat atrag după sine schimbarea normei juridice şi, implicit, a modalităţii
de aplicare a acesteia, punându-se problema ieșirii din vigoare a legii vechi și
intrării în vigoare a noii legi, proobleme care sunt strâns legate de conceptul de
temporalitate a legii. Spre exemplu, în primul caz –schimbarea sistemului politic
–poate interveni atât abrogarea expresă, cât și abrogarea tacită a unei legi și, în
egalămăsură, putem vorbi chiar de căderea în desuetudine.Din punctul de vedere
al temporalității, o normă juridică este condiţionată de un moment iniţial –
intrarea în vigoare –şi de unul final –ieşirea din vigoare.În privinţa momentului
iniţial, regula aplicabilă în România este aceea că norma juridică intră în vigoare
la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul ei(art. 78 din Constituție). Practic, unele norme juridice
prevăd în mod expres în textul lor faptul că vor intra în vigoare într-un termen
bine definit de la publicarea lor, fie după trecerea unei perioade determinate
7expres (spre exemplu, o lună, 6 luni, un an), fie la o dată fixă, menționată
expres în text. De regulă, legea trebuie să beneficieze şi de existenţa unor norme
metodologice de aplicare, acestea fiind elaborate ulterior publicării normei în
„Monitorul Oficial”, timpul necesar elaborării acestor norme de aplicare
explicând, într-o anumită măsură, de ce momentul publicării legii nu coincide cu
cel al intrării sale în acțiune.Practic, în Codul Civil, la articolul 6 este prevăzut
faptul că legea se adresează situaţiilor apărute cât timp este în vigoare, neavând
putere de acţiune retroactivă. De la această regulă fac excepție situaţiile în care
norma juridică produce efecte în perioada anterioară intrării sale efective în
vigoare –excepţia retroactivităţii.În privinţa momentului final de aplicare a unei
legi, acesta se produce prin abrogare (expresă sau tacită), ajungere la termen ori
cădere în desuetudine.Abrogarea expresă intervine atunci când în noua lege este
indicat în mod explicit faptul că o parte din lege sau toată legea încetează să mai
producă efecte (este abrogată) după intrarea în vigoare a noii legi.Abrogarea
tacită apare atunci când rezultă din aplicarea unei noi legi intrate în vigoare că
vechile norme nu mai sunt de actualitate, deşi noua lege nu menționează în mod
explicit că vechea lege a fost abrogată.Ajungerea la termen este o modalitate
prin care ies din vigoarelegile temporare, respectiv acele legi care prevăd în
chiar textul lor că acțiunea lor încetează la împlinirea unui termen determinat.
Ieşirea din vigoare operează de drept prin ajungerea la termen. Putem
exemplifica prin legile de abilitare a Guvernului în sensul emiterii de ordonanţe
sunt prin natura lor temporare căci durata abilitării și durata de aplicare a
ordonanței se numără printre condiţiile delegării legislative prevăzute de art. 115
din Constituție.Ieşirea din vigoare a unei legi se poate produce şi prin forţa
împrejurărilor, atunci când un act normativ, aflat formal în vigoare, este total
depăsit de realitatea socio-economică și politică. Astfel, în situaţia unei
schimbări de regim (spre exemplu, căderea regimului comunist în decembrie
1989), o serie de legi încetează de factosă mai producă efecte deoarece tipul de
relaţii sociale din perioada adoptării lor nu mai există.

8O altă situaţie întâlnită în practică este aceea a caducității, pe care doar anumiți
autori de specialitate o admit ca un mod de încetare a efectelor unei legi, în timp
ce alți autori vorbesc despre “dispariția obiectului reglementării”1ori despre
“decădere”2ca modalități de ieșire din vigoare a normei juridice. Îmbrățișând
opinia reputaților profesori craioveni Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănișor și
Gheorghe Dănișor3, am definit caducitatea legii ca fiind modalitatea de încetare
a acțiunii unui act normativ, aflat formal în vigoare, ca urmare a dispariţiei unor
circumstanțe de fapt esenţiale pentru aplicarea acestuia, ca urmare a unui
eveniment imprevizibil, străin de voinţa legiuitorului.Problema succesiunii
legilor în timp pare a fi soluționată de principiile care guvernează intrarea şi
ieşirea din vigoare a legilor: din momentul intrării sale în vigoare legea nouă
înlătură aplicarea legii vechi, care îşi încetează aplicarea. Totuşi, lucrurile nu
sunt atât de simple în cazul unor situaţii juridice care îşi încep formarea sub
imperiul unei legi, pentru a se definitiva sub imperiul alteia. Apare astfel
problema de a şti care aspecte ale unei astfel de situaţii sunt reglementate de
vechea lege şi care de legea nouă.Perioada de interferenţă a prevederilor legii
vechi cu dispozițiile legii noi este numită perioadă tranzitorie. Această perioadă
poate să fie uneori destul de lungă însă dificultăţile pe care le ridică această
perioadă de trecere de la vechea la noua normă pot fi preîntâmpinate dacă
legiuitorul prevede în chiar textul legii modul în care trebuie rezolvate
problemele tranzitorii. Este vorba de dispoziţiile tranzitorii inserate în cadrul
dispoziţiilor finale ale anumitor legi.Soluționarea conflictului care rezultă din
schimbarea inevitabilă a reglementărilor, din introducerea unor reglementări
succesive, este dată de dispoziţiile constituționale (art. 15 alin. 2 din legea
fundamentală) și de cele ale noului Cod civil (art. 6) și, respectiv, penal (art.4)
care instituie, pe lângă principiul neretroactivității, un alt principiu de
soluţionare a conflictului de legi în timp: principiul efectului imediat al legii
noi.Din corelarea celor două principii rezultă ideea că, pe de o parte, legea nouă
reglementează toate situaţiile juridice născute sub imperiul ei, adică din
momentul intrării ei învigoare, fără a se aplica unor situaţii juridice pe de-a-
ntregul consumate sub imperiul legii anterioare, în timp ce, pe de altă parte,
legea veche nu ultraactivează, adică nu mai produce efecte juridice după ieşirea
ei din vigoare.Excepția retroactivitățiipoate fi prevăzută chiar în textul unei legi.
Potrivit Constituției, principiul neretroactivităţii legii cunoaște două excepții:
legea penală și legea contravențională mai favorabilă. Aceste excepții sunt
prevăzute de art. 15 alin. 2 din Constituție, decurgând din voința exprimată în
mod direct de către leguitorul constitutional, în temeiul dreptului său de
legiferare. Codul penal consacră, la rândul său, două excepţii de la principiul
neretroactivităţii legii: 1. legea penală mai favorabilă, care se vaaplica unor fapte
săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare din considerente de echitate și
tratament umanitar; 2. legea penală temporară, care se aplicăcu privire la
infracţiunea săvârşită în timpul aflării ei în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost
urmărită sau judecată în acel interval de timp.O altă excepţie se referă la
caracterul imperativ al unor legi, care au caracter de explicare a prevederilor din
legi anterioare –legile interpretative, care produc efecte de la data intrării în
vigoare a legii interpretate, cu care face corp comun, deși o opinie care a prins
tot mai mult contur în literatura de specialitate este aceea că legea interpretativă
reprezintă o lege nouă, distinctă, care ar trebui să-şi producă efectele doar pentru
viitor.Legile de competenţă şi de procedură sunt o altă aparentă excepţie de la
principiul neretroactivităţii legii, stabilind reguli aplicabile nu numai cauzelor
viitoare, ci şi cauzelor deja aflate în curs de judecată înaintea intrării lor în
vigoare. Cazul acestor legi nu constituie o excepţie veritabilă de la principiul
neretroactivităţii legii deoarece legea nouă nu se aplică substanţei cauzei, deci
faptelor şi actelor produse înainte de intrarea ei în vigoare, ci doar actelor
procesuale viitoare, fără a afecta, în principiu, actele de procedură deja
îndeplinite sub imperiul vechii legi.

Cu privire la principiul aplicării imediate a legii noi se ridică problema de

a ști în ce măsură legea nouă poate afecta situații juridice preliminare ori
drepturi în curs de formareori acte juridice încheiate conform reglementării
vechi ale căror efecte nu s-au încheiat în condițiile în care noua lege modifică
consecințele acestora. Principiul neretroactivităţii legii noi exclude intervenția
acesteia asupra efectelor deja produse. În ceea ce privește efectele viitoare ale
actelor şi faptelor produse sub imperiul vechii reglementări, pentru a justifica
supraviețuirea legii vechi după propria abrogare (sau din contră) în doctrină și
jurisprudență s-au conturat, de-a lungul timpului, două teorii: teoria clasică și
teoria modernă, pe care le-am înfățișat în partea finală a Secțiunii I a acestui
capitol.Sub aspectul aplicării dreptului în spaţiutrebuie subliniat că legea este
teritorială, fapt care se traduce prin exercitarea acţiunii pe întreg teritoriul
naţional al unui stat emitent, cu excluderea normelor altor state (principiul
teritorialității). În practică apar însă situații de conflicte între legislaţii atunci
când este vorba de raporturi juridice care se ataşează, printr-un element sau altul,
mai multor sisteme juridice –raporturile juridice cu un element de extraneitate.
Aceste conflicte se soluționează ca urmare a principiului teritorialității. În statele
federale, fiind vorba de două sisteme juridice juxtapuse –dreptul federal,
aplicabil pe teritoriul întregii federaţii, şi dreptul statelor federate –în situația
existenței mai multor acte normative cu incidență asupra aceluiași domeniu în
același cadru teritorial statului, în caz de contradicţie se va aplica actul normativ
cu forță juridică superioară (legea federală), iar dacă este vorba despre norme
juridice situate pe același nivel în ierarhie, se aplică cea care este adoptată mai
recent.Determinarea legii aplicabile raporturilor cu element de extraneitate este
realizată cu ajutorul normelor conflictuale, respectiv acele norme juridice care
nu reglementează substanţa cauzei, ci doar determină legea aplicabilă raportului
juridic cu un element de extraneitate.Există şi excepţii de la aplicarea pe
teritoriul național a normei de drept. Extrateritorialitatea normei juridice se
poate produce fie ca efect al autonomiei de voinţă a părţilor unui act juridic, fie
independent de voinţa acestora. În dreptul

11internaţional privat, principiul autonomiei de voinţă a părţilor dă

acestoraposibilitatea să determine legea aplicabilă raporturilor lor sub rezerva
respectării dispoziţiilor imperative ale legii, fapt care îl va obliga pe judecător
ca, în caz de litigiu, să aplice legea aleasă de părți chiar în afara teritoriului
statului care aedictat-o. Situațiile în care extrateritorialitatealegii naționale se
poate produce şi în mod independent de voinţa părţilor sunt cele prevăzute
expres de lege, precum clădirile ambasadelor, personalul diplomatic care
beneficiază de imunitate, bunurile acestora. Excepţia de teritorialitate se aplică
în toate sistemele de drept pe principiul reciprocităţii.Cât privește acțiunea
normelor juridice asupra persoanelor, modalitate strâns împletită cu aplicarea
dreptului în spațiu, menționăm că aceasta este organic legată de principiul
suveranității puterii de stat, manifestat în special sub aspectul suveranității
teritoriale și al legăturii ce se formează între stat și persoane prin intermediul
cetățeniei.În temeiul principiul suveranității statului, legile șicelelalte acte
normative sunt obligatorii pentru cetățenii statului respectiv și pentru
toateorganismele,organizațiileprofesionale, instituțiile și celelalte persoane
juridice care se află pe teritoriul său. În mod firesc, această regulă implică
excluderea acțiunii asupra persoanelor aflate pe acest teritoriu, a legilor altor
state străine.De la această regulă există, însă, cum este și firesc, anumite
excepții: persoanele fizice care, în virtutea funcției îndeplinite, se bucură de
imunitate, străinii și persoanele fără cetățenie, cetățenii români aflați în
străinătate.Cetățenii străini și persoanele fără cetățenie aflați pe teritoriul unui
stat au un regim juridic diferit de cel al cetățenilor statului respectiv, regim care
poate îmbrăca trei forme: regimul național, în care străinii au aceleași drepturi
civile ca și cetățenii statului de reședință; regimul special, potrivit căruia
drepturile străinilor sunt stabilite în mod special prin legi sau tratate
internaționale; regimul clauzei națiunii celei mai favorizate, conform căruia
statul de reședință acordă cetățenilor unui alt stat aflați pe teritoriul său anumite
drepturi, care nu pot fi mai restrânse decât drepturile acordate cetățenilor
oricărui stat terț.

12În România, cetățenii străini și apatrizii au drepturile fundamentale ale

cetățenilor români –cu excepția drepturilor politice, drepturile civile și orice alte
drepturi recunoscute prin lege sau prin acorduri internaționale la care România
este parte.Cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului
român și sunt ținuți să-și îndeplinească datoriile, cu excepția celor incompatibile
cu absența lor din țară.În perioada șederii în străinătate, cetățenii români trebuie
să se supnă și legilor statului respectiv. Așa cum prevede Codul civil, legile
referitoare la starea civilă și la capacitatea persoanelor îi urmăresc pe cetățenii
români, chiar dacă aceștia își au reședința în străinătate. De asemenea,
prevederile Codului penal român se aplică și infracțiunilor săvârșite în afara
teritoriului țării de către un cetățean român.Un aspect care trebuie subliniat în
ceea ce privește domeniul de acţiune al normei de drept asupra persoanelor este
faptul că acesta este guvernat de principiul egalităţii în faţa legii, fără deosebire
de sex,naţionalitate, credinţă religioasă, limbă, avere, origine socială,
apartenență politică etc. Devine evident, însă, că nu toate legile și celelalte acte
normative privesc în mod automat pe toți cetățenii în ansamblul lor. În acest caz,
excepţia este dată de acele acte normative care, prin natura conținutului lor, se
adresează unor categorii distincte de persoane, bine determinate, cum ar fi, spre
exemplu, magistrații, cadrele didactice, demnitarii, funcționarii publici, medicii
etc.Un ultim aspect tratat în cuprinsul Capitolului II este aplicarea dreptului în
ordinea sistemică, ocazie cu care am înfățișat principiul aplicabil–principiul
ierarhizării normelor (potrivit căruia orice normă juridică ce contrazice norma
aflată pe o poziţie superioară îşi pierde fundamentul legal, ducând la excluderea
sa din ordinea juridică), precum și combinarea acestui principiu cu regulile
aplicării dreptului în timp.

Un ultim aspect la care am făcut referire în cuprinsul Capitolului III este

controlul exercitat asupra administrației publice de către Avocatul Poporului.
Atenția deosebită acordată acestei forme de control se justifică, pe de o parte,
prin faptul că anumite aspecte sunt insuficient tratate în literatura de specialitate
și, pe de altă parte, prin rolul acestei instituții în a apăra drepturileşi libertăţile
persoanei fizice în raport cu autorităţile publice. De subliniat că sfera activitătii
desfășurate de Avocatul Poporului este destul de extinsă, deoarece privește toate
petiţiile formulate ca efect al încălcării drepturilor şi libertătilor persoanelor prin
intermediul actelor emise sau faptelor săvârsite de autorităţi ale administraţiei
publice, incluzând aici autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate
şi locale, instituţiile publice, serviciile publice care se află sub autoritatea
autorităţilor administrativee şi regiile autonome. Avocatul Poporului poate
demara cercetărilefie din oficiu, fie la cererea formulată de persoane fizice,
societăţi dintre cele reglementate de Legea societăților comerciale nr. 31/1990,
asociaţii, organizații sau alte persoane juridice, fie inopinat, prin vizite efectuate
în locurile de detenţie, conform competențelor stabilite de lege. În acest context
am formulat o propunere de lege ferendape care o considerăm extrem de
importantă, în sensul căar trebui reglementată posibilitatea Avocatului Poporului
de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor în raport cu justiţia, posibilitate prin
intermediul căreia ar fi preîntâmpinate și sancționate abuzurile și încălcările de
către judecători ale normelor pe care trebuie să le aplice.*Cap. IV. APLICAREA
DREPTULUI DE CĂTRE INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTIÎn cuprinsul celui
de-al patrulea capitol, consacrat activității de aplicare a dreptului de către
instanțele judecătorești, am tratat realizarea actului dejustiţie din perspectiva
judecăţii în fond, dar și activitatea de control a instanţelor judecătoreşti –
procedura în apel şi în căile extraordinare de atac, din perspectiva legislaţiei
aplicabile, a doctrinei, dar, analizând și activitatea de control a Curții
Constituţionale
20am pus accent mai ales pe examinarea soluţiilor pronunțate de această instanță
în practica judiciară.În prima parte a acestui capitol am pus în discuţie aspectele
terminologice pe care le ridică noţiunile de justiție, judecată, proces, litigiu,
subliniind scopul activităţii de judecată și etapele acesteia.Funcționarea justiției
și organizarea instituțiilor sale, abordate în debutul acestui capitol, se regăsesc în
texte constituționale, în legile speciale ce reglementează activitateajudecătorilor
și într-o serie de principii care guvernează justiția și organizarea instituțiilor
autorității judecătorești.Activitatea jurisdicțională are un conținut specific care o
diferențiază de activitatea puterii executive și legislative, dar o șiintegrează în
ansamblul activităților statului. Ca parte componentă a organizării statale,
însărcinată cu un obiectiv de prim rang –înfăptuirea justiției –puterea
judecătorească trebuie să beneficieze de o serie de garanții. În primul rând, s-au
avut învedere: autonomia instanțelor, motiv pentru care acestea au structuri
organizatorice proprii și buget distinct; independența judecătorilor în activitatea
de aplicare a legilor; inamovibilitatea judecătorilor, care asigură stabilitatea
acestora în funcție,ei neputând fi revocați, transferați sau suspendați din funcție
decât în condiții excepționale; principiul nemijlocirii şi cel al continuității care
exprimă cerinţa ca judecarea pricinii să se facă în mod direct și nemediat, de
către un complet de judecată care nu trebuie să se schimbe de la început şi până
la sfârşit, într-o singură şedinţă care se încheie prin deliberarea judecătorilor şi
pronunţarea hotărârii. Toate aceste principii de organizare şi funcţionare a
activităţii jurisdicţionale au fost analizate în secțiunea de debut a Capitolului IV,
insistându-se asupra independenței judecătorului, înțeleasă nu ca un concept
absolut, nelimitat, ci ca o garanție care exprimă faptul că judecătorul
soluționează cauza dedusă judecății și pronunță soluția pe care o consideră
adecvată în mod liber, fără imixtiuni din exterior și fără a fi supus oricăror altor
forme de influență, constrângere, condiționare sau limitare a prerogativelor
sale.Întrucât pronunțarea unei hotărâri de către instanţa judecătorească face parte
integrantă din „proces”, în prima secțiune a acestui capitol am abordat actul
21jurisdicțional –hotărârea judecătorească –sub aspectul trăsăturilor sale
caracteristice și al structurii sale.Actul de justiție se realizează prin instanțele
judecătorești oganizate pe grade de jurisdicție, începând cu judecătoriile
constituite pe raza fiecărui oraș și a municipiului București și continuând cu
tribunalele –următorul grad de jurisdicție, care funcționează la nivelul fiecărui
județ, curțile de apel –organizate pe grupe de județe și Înalta Curte de Casație și
Justiție –instanța supremă la nivel național.Toate aceste instanțe alcătuiesc
puterea judecătorească, una dintre cele trei puteri ale statului, alături de
legislativ și executiv.Există însă șiinstituții cu atribuții jurisdicționale în afara
sistemului organelor judecătorești. Printre acestea se numără Curtea
Constituțională, garantul supremației Constituției României, care asigură
controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a reglementărilor
Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.Astfel, în a doua secțiune a
Capitolului IV, intitulată ”Activitatea de control a instanţelor judecătoreşti”,
după ce am tratat problema înfăptuirii controlului judiciar prin intermediul căilor
de atac, am supus unei analize detaliate controlul înfăptuit de către instanța
constituțională. În demersul științific întreprins ne-am dorit să realizăm oscurtă
incursiune în istoria controlului de constituţionalitate în România, autorii de
specialitate arătând că în perioada anterioară anului 1912 în România a existat o
formă incipientă și accidentală de control de constituționalitate, exercitat de
Curtea de Casație. Între anii 1912 şi 1923 acesta a fost exercitat de către
judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, indiferent de grad, în timp ce
Constituţiile din 1923 şi 1938 au prevăzut că numai Curtea de Casaţie şi Justiţie,
în secţii unite, avea competența de a judeca constituţionalitatea legilor.
Constituţiile socialiste au prevăzut un control politic asupra constituţionalităţii
legilor exercitat de către Marea Adunare Naţională, iar din 1991 legiuitorul
constituant român a implementat, pentru prima oară în România, instituţia
controlului de constituţionalitate a legilor exercitat de un organism jurisdicţional
independent și specializat numit Curtea Constituţională. De menționat că,
studiind evoluția reglementărilor juridice postdecembriste în materie se pot
observa trei etape de evoluție în activitatea Curții Constituționale a României, în
22funcție de competențele care i‐au revenitprin legeşi de jurisprudența
dezvoltată, precum și două forme de control: un control a priori de
constituționalitate și un control a posteriori de constituționalitate (abstract și
concret).Atunci când ne referim la aplicarea dreptului avem în vedere cu
precădere ansamblul structurilor cu atribuții jurisdicționale, care conlucrează la
înfăptuirea actului de justiție. În principal, acest sistem încorporează instanțele
de judecată. Dar când vorbim de înfăptuirea justiției nu putem face abstracție de
alte organisme cu atribuții jurisdicționale precum Colegiul Național al
Medicilor, Colegiul Național al Farmaciștilor, Consiliul Superior al
Magistraturii, Comisiile de disciplină din cadrul unităților de învățământ,
autorităților și instituțiilor publice.Prin intermediul colegiilor și comisiilor de
disciplină constituite la nivelul acestor instituții, sunt sancționate abaterile
disciplinare săvârșite de salariaţii dintr-o anumită ramură sau domeniu, care
lucrează în specialităţile (funcţiile) din domeniul lor de activitate (medici,
farmacişti, magistrați, cadre didactice). Pentru personalul de conducere, de
îndrumare și de control, legile speciale și statutele disciplinare pot stabili o
competenţă generală sau exclusivă a conducătorilor unor ministere în exercitarea
acțiunii disciplinare ori în aplicarea oricărei sancţiuni disciplinare. Soluţionarea
plângerilor sau a contestaţiilor împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate celor
care profesează în anumite domenii de activitate, revine, de asemenea, tot
comisiilor disciplinare şi colegiilor de disciplină. Aceste structuri conlucrează la
înfăptuirea concretă a actului de justiție, având un rol bine definit în procesul de
aplicare a dreptului.*Cap. V. DEZVOLTAREA DREPTULUI PRIN
INTERMEDIUL ACTELORDE APLICAREÎn elaborarea acestui capitol s-a
avut în vedere faptul că jurisprudenţa, care reprezintă o mare operă colectivă, a
permis ca, în timp, sistemul legislativ să cunoască o evoluţie importantă
permițând perfecţionarea cadrului legal al diverselor instituții juridice pe mai
multe căi, respectiv prin mijloacele de acoperire a lacunelor
23actelor normative, prin intermediul precedentului judiciar, recursul în
interesul legii, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justițieîn vederea pronunțării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, jurisprudența
supletivă și interpretativă a Curții Constituționale, prezumţiile judiciare și
ficțiunile, ca procedee creatoare de drept.Rolul specific al judecătorului în
ansamblul activităților statale trebuie să se reflecte într-o poziție de
independență față de stat, față de societatea civilă sau politică, față de opinia
public și mass-media. Însă modul în care judecătorul acționează pentru
îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin în procesul de aplicare a dreptului nu poate fi
unul simplest, redus la o manieră generală și impersonală de a aplica legea,
aproape un automatism.Realitatea socială și practica juridică au arătat că a
judeca înseamnă ceva mai mult decât un simplu silogism, înseamnă ”a rosti
dreptul”5. În timpul soluționării unei cause, judecătorul alege norma aplicabilă,
fapt care de multe ori nu este de natură să resolve problema întrucât poate fi
vorba nu de un text unic și clar, ci de o multitudine de texte juridice care trebuie
correlate și interpretate, sarcină care revine judecătorului. În afara situațiilor în
care norma este neclară sau lacunară, se pot ivi și situații în care norma necesară
pentru dezlegarea conflictului concret nu este formulată expres într-un text de
lege, motiv pentru care judecătorul este dator să interpreteze dreptul și să deducă
norma din noțiunile, instituțiile și principiile generale ale dreptului pozitiv. În
primul rând, interpretarea unei legi trebuie să se facă pornind de la aplicarea
principiului general la cazul particular, având totodată în vedere și raportul
existent între principiul respectiv și concepțiile fundamentale ale
dreptului.Având în vedere rolul judecătorului în aplicarea dreptului, în prima
secțiune a acestui capitol am abordat problematica dezvoltării dreptului prin
acoperirea lacunelor actelor normative. Astfel, am pornit de la noțiunea de
”lacună”, de la clasificarea în lacune veritabile și false ori în lacune voluntare
sau, dimpotrivă, 5M.Albici, Despre drept şi ştiinţa dreptului, ediţia a II-a,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 202.
24involuntare, de lacauzele apariţiei unei lacune în sistemul legislativ, precumși
de la obligația judecătorului, consacrată expres de lege, de a judeca chiar dacă
legea tace, este neclară sau incompletă.Așa cum statuează articolul 5 alineatul 3
NCPC, absența unei prevederi legale exprese sau a unei cutume care să
reglementeze o situaţie de fapt poate fi suplinită prin aplicarea a cel puţin unui
principiu general de drept pentru a obţine o soluţie corectă. Textul legal nu
acordă judecătorului capacitatea de a crea dreptul, ci doar de a constata
tăcerea/insuficiența/neclaritatea legii. Făcând această constatare, judecătorul
trebuie să descopere implicațiile conținute în spiritul întregului sistem de reguli
juridice în vigoare și de a exprima ca regulă generală ”ceva” ce există deja, dar
nu a fost enunțat anterior în mod explicit. Toate acestea îl transformă pe
judecător într-un creator al dreptului, chiar și atunci când, cel puțin la nivel
teoretic, el este chemat doar să interpreteze legile.Nu trebuie să uităm însă că
judecătorul are puterea creatoare numai în speța pe care o judecă. În ceea ce
privește metodele prin care judecătorul acoperă lacunele și imperfecțiunile
legilor, am supus analizei aplicarea dreptului prin analogie, recurgerea la uzanțe
și apelul la principiilede drept, în legătură cu acest ultim aspect încercând să
răspundem la întrebarea dacă judecătorul are posibilitatea de a determina și
formula principii de drept și despre raportul acestora cu legea.În abordarea celei
de-a doua secțiuni a acestui capitol,intitulată ”Dezvoltarea pe cale
jurisprudenţială a dreptului pozitiv”, dorindu-neca cercetarea întreprinsă în
scopul elaborării acestei lucrări să fie cât mai complexă şi aprofundată, am
căutat, pe baza reglementărilor juridice în vigoare, a doctrinei șia unui examen al
practicii, să evidențiem rolul creator de drept al jurisprudenței. Au fost, astfel,
supuse unei analize detaliate teme precum: crearea dreptului prin intermediul
precedentului judiciar, recursul în interesul legii, sesizarea Înaltei Curțide
Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, deciziile Curții Constituționale, prezumţiile
judiciare –creaţie a instanţelor judecătoreşti în procesul de aplicare a dreptului și
ficţiunile, procedeu creator de drept.
25Practica judiciară a Curţii Constituţionale este deosebit de importantă din
punctul de vedere al aplicării şi dezvoltării dreptului. Această jurisprudenţă
poate fi de două feluri: jurisprudenţă interpretativă şi jurisprudenţă supletivă.
Atunci când anumitenorme constituţionale sau legale sunt susceptibile de mai
multe interpretări, instanţa de control al constituţionalităţii încearcă să ofere o
interpretare unitară şi justă acestor texte, caz în care modul de interpretare
devine parte integrantă a normei (jurisprudenţă interpretativă). Astfel, Curtea
Constituţională a României și-a adus aportul la precizarea înțelesului unor
termeni (avut obştesc, libertate contractuală, nediscriminare, autonomie etc.),
precum și la explicarea și dezvoltarea unor principii de drept. Pe de altă parte, în
cazul în care textul constituţional este incomplet sau ignoră anumite instituţii
absolut necesare, acesta este completat pe cale jurisprudenţială (jurisprudenţă
supletivă). Spre exemplu, pe această cale, în România, chiar înainte de a exista o
reglementare a controlului de constituţionalitate, hotărârea pronunțată de
Tribunalul Ilfov în celebra “afacere a tramvaielor” din 1912 s-a soldat, ulterior,
cu completarea, pe cale jurisprudenţială, aConstituţiei din 1866 cu regulile
privind controlul constituţionalităţii legilor. O altă problemă tratată în acest
articol se referă la jurisprudența Curții Constituționale în ceea ce privește relația
drept național -drept comunitar/ european. În anumite cauze, Curtea
Constituțională s-a considerat competentă să analizeze conformitatea dreptului
național cu cel comunitar; în altele însă, Curtea a interpretat dreptul comunitar
pentru a putea exercita acest control de conformitate. Ca metodologie, în
elaborarea acestei secțiuniamutilizat metoda comparativă şi metoda
interpretativă, urmărind realizarea unei priviride ansamblu asupra jurisprudenţei
Curţii Constituţionale a României.*Cap. VI. CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE
LEGE FERENDAeste cel care încheie lucrarea, prezentând o sinteză a cercetării
întreprinse, a observațiilor personale referitoare la tema abordată –
MODALITĂȚI DE APLICARE A DREPTULUI, precum și a propunerilor de
lege ferendaînaintate în conținutul tezei.
26Astfel, aflându-ne chiar în contextul temei și apreciind că normelede drept fie
ridică probleme de interpretare, fie nu ausuficientă acurateţe, fie necesită
corelare cu alte dispoziții legale ori anumite completări/ modificări, am formulat
următoarele propuneri de lege ferenda: 1)În legătură cu atribuția Președintelui
României de a înainta Parlamentului propunerile de numire a directorilor
serviciilor de informaţii, având în vedere necorelarea dintre dispozițiile
articolului 65, litera h, din Constituția revizuită în 2003 și prevederile Legii nr.
1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe
(SIE) care încalcă dispoziţiile legii fundamentale, de lege ferendaam considerat
că se impune modificarea dispoziţiilor acestei legi care dispun că numirea
directorului SIE se face de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării ca urmare
a propunerii înaintate de Preşedintele României, în conformitate cu prevederile
constituționale potrivit cărora ca numirea directorilor serviciilor de informaţii
intră în atribuțiile camerelor reunite ale Parlamentului, la propunerea
Preşedintelui României.2)O altă propunere de lege ferendaprivește textul
articolului 123 alineatul 5 din Constituție care ar putea induce ideea inexistenței
unei obligații din partea prefectului de a sesiza instanţade contencios
administrativ, chiar şi atunci când constată starea de nelegalitate a actului
controlat, şi că, în lipsa unei atare obligații, acesta ar putea să opteze pentru
neintroducerea unei acţiuni în justiţie. Pentru motive pe care le considerăm
temeinic justificate, de lege ferendaapreciem canecesară modificarea articolului
123 alineatul 5 din legea fundamentală şi a articolului 20 al Legii nr. 304/2004
în sensul menționării exprese a obligaţiei prefectului de a sesiza instanţa de
contencios administrativ în cazul constatării nelegalităţii actului administrativ
provenit de la autoritatea publică locală.3)Pornind de la reglementarea instituţiei
Avocatul Poporului și având în vedere scopul acesteia, menționăm că în sfera sa
de competenţă nu intră toateraporturile cetăţenilor cu autorităţile publice. Astfel,
prin articolul 15 alineatele 2 şi 4 din aceeași lege, se limitează aria competenței
ombudsmanului,
27excluzându-se plângerile anonime sau care au ca obiect lezări ale drepturilor
cetăţeneşti cu o vechime mai mare de un an din momentul în care persoana a
luat la cunoştinţă de faptele care constituie obiect al plângerii, ca şi petiţiile care
auca obiect anumite autorităţi publice. Dacă restrângerea apare ca justificată în
cazul plângerilor anonime, în privinţa petiţiilor care au ca obiect încălcări ale
drepturilor cetăţeneşti având o vechime mai mare de un an,măsura adoptată de
legiuitor apare ca fiind prea severă. De lege ferendaconsiderăm că textul
articolului 15 alineatul 2 al Legii Avocatului Poporului nr. 35/1997 ar trebui
modificat, dând cetăţenilor dreptul de a înainta către ombudsman plângeri care
privesc încălcări ale drepturilor cetăţeneşti într-un termen de 3 ani calculat din
momentul luării la cunoştinţă de către persoana în cauză a faptelorcare constituie
obiect al plângerii. 4)În cazul instanțelor judecătoreşti, de asemenea, sunt
exceptate din sfera de competență a Avocatului Poporului doar actele care sunt
emise în calitatea lor de autorități publice cu atribuții jurisdicționale. Deşi,
dindispoziţiile legale, nu rezultă că ar exista vreun raport între Avocatul
Poporului şi justiţie și nici că acesta ar fi competent să exercite controlul asupra
modului de aplicare a legii de către puterea judecătorească, ca în alte state
europene, considerăm că, de lege ferenda, ar trebui prevăzută expres
posibilitatea Avocatului Poporului de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor
în raport cu justiţia, posibilitate prin intermediul căreia ar fi preîntâmpinate și
sancționate încălcările de către judecători ale articolului 6 din Convenţia
Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
conform căruia orice persoană are dreptul de a obține examinarea cauzei sale
într-o manieră echitabilă, publică, de către o instanță independentă şi imparţială
și într-un termen rezonabil, fixat de lege. 5)O altă propunere de lege
ferendavizează reglementarea unui mecanism de verificare a hotărârilor
judecătoreşti sub aspectul respectării de către acestea a Constituției şi a
deciziilor Curții Constituționale, așa cum există, în dreptul altor state, plângerea
de neconstituționalitate (constitutional complaint). Astfel,

28din motivele arătate pe larg în lucrare, de lege ferendaconsiderăm că

legiuitorul român ar trebui să atribuie în mod expres o atare competență Curții
Constituționale.

Sediul materiei cu privire la aplicarea normei juridice în timp este în

primul rând art. 78 din Constituţia României1, potrivit căruia legea, în sens larg,
intră în vigoare la 3 zile de la data pu-blicării în Monitorul Oficial al României
sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. În acest sens sunt şi dispoziţiile art.
12 alin. (1) din Legea nr. 24/20002 privind normele de tehnică legis-lativă
pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare. În acord cu normele de ordine constituţională, art. 6 alin. (1) din
Legea nr. 287/20093 pri-vind Codul civil, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, stabileşte că legea civilăse aplică în intervalul de timp
cuprins între data intrării în vigoare şi data ieşirii sale din vigoare. Aceasta nu
are putere retroactivă. În acest cadru de reglementare este necesar a se avea în
vedere succesiunea legilor în timp; ca urmare a modificării continue a relaţiilor
sociale apar cazuri când o situaţie juridică se naşte, se modificăşi se stinge, sub
imperiul legii în care au luat fiinţă, dar pot apărea şi cazuri când o situaţie
juridică se naşte sub imperiul unei legi şi se află în curs de desfăşurare la mo-
mentul intrării în vigoare a unei legi noi. Această din urmă situaţie implică o
analiză a succesiunii legilor în timp, întrucât creeazăun conflict de lege în timp,
conflict care se soluţionează de aşa-numitul drept tranzitoriu sau in-
tertemporal4. Literatura juridică reţine faptul că, în atare situaţie, trebuie să se
ţină seama de: a. principiul neretroactivităţii legii civile noi; b. principiul
aplicării imediate a legii civile noi, acesta din urmă cunoscând însă excepţia
ultraactivităţii (supravieţuirii) legii vechi. a. Cu privire la neretroactivitatea legii
civile noi, arătăm faptul că, anterior, acest princi-piu a fost consacrat de art. 1
din Codul civil de la 1864 iar, ulterior, preluat în cuprinsul art. 6 alin. (1) din
noul Cod civil, potrivit căruia “(...) Aceasta nu are putere retroactivă.”. Totodată,
trebuie reţinut faptul că principiul neretroactivităţii a devenit, prin inserarea în
Constituţia României din 1991 a art. 15 alin. (2), potrivit căruia “Legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile”, un principiu constituţional. Astfel, neretroactivitatea legii, ca
principiu constituţional, este obligatorie, pentru toate ra-murile de drept, fără
excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. În afara excepţiei
stabilite prin Constituţie, care priveşte legea penală sau contravenţională mai
favorabilă, nicio altă excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu
constituţional, iar acele prevederi contrarii trebuie a fi considerate
neconstituţionale şi atacate pe căile controlului de neconstituţionalitate. Acest
principiu se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale,
îndeo-sebi a libertăţii şi siguranţei persoanei. Aşa cum se reţine în literatura
juridică, principiul neretroactivităţii legii civile constă în aceea că legea civilă se
aplică numai situaţiilor juridice care iau naştere după intrarea ei în vi-goare,
aplicându-se doar pentru viitor, nu şi pentru trecut. Cu privire la
neconstituţionalitatea unor legi, pot fi subliniate ca relevante şi desigur cu titlu
de exemplu Decizia nr. 22/19936şi Decizia nr. 6/19937 pronunţate de Curtea
Constituţională, cu precizarea că deciziile Curţii Constituţionale sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din
Constituţia României şi a art. 31 din Legea nr. 47/19928 pri-vind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare. Prin
Decizia nr. 22/1993, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea
preve-derilor art. V din Legea nr. 49/19929 pentru modificarea şi completarea
unor reglementări din le-gislaţia de asigurări sociale, potrivit cărora “Dispoziţiile
prezentei legi se aplică de la data de 1 aprilie 1992“. Aşa cum se reţine în
cuprinsul deciziei, această lege a fost adoptată de către Camera De-putaţilor şi
de către Senat, în şedinţe separate, la 21 mai 1992, a fost promulgată de Preşe-
dintele României la data de 22 mai 1992 şi publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 107 din 26 mai 1992. Pentru a se pronunţa astfel, Curtea
Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că “Din coroborarea celor două
texte constituţionale rezultă că legea, cu excepţia legii penale mai favo-rabile,
intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României sau la data
prevăzutăexpres în textul acesteia. Data prevăzută în textul legii nu poate fi
decât posterioară datei publi-cării în Monitorul Oficial al României şi nicidecum
anterioară acesteia, ca în speţă, deoarece po-trivit principiului neretroactivităţii
legii, care a dobândit o valoare constituţională prin art. 15 alin. (2), legiuitorul
este obligat să nu emită legi cu caracter retroactiv. Singura excepţie de la
principiul neretroactivităţii este prevăzută în mod expres de legea
fundamentalăşi ea priveşte numai legile penale mai favorabile. Legea nr.
49/1992 nu este lege penalăşi, ca atare, intră sub incidenţa prevederilor art. 15
alin. (2) din Constituţie. În consecinţă, art. V din Legea nr. 49/1992 care dispune
că aceasta se aplică de la data de 1 aprilie 1992 este neconstituţional, deoarece
încalcă principiul neretroactivităţii legii.”. Păstrând ordinea ideilor, în ceea ce
priveşte Decizia nr. 6/1993, Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 9
februarie 1993, de către 52 deputaţi, asupra neconstituţionalităţii Legii pentru
modificarea Legii nr. 58/199210, adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din
17 de-cembrie 1992 şi de Senat în şedinţa din 4 februarie 1993. Aşa cum se
reţine în cuprinsul deciziei mai sus menţionate, luarea unei decizii a impus
Curţii Constituţionale examinarea cel puţin a trei probleme, şi anume: dacă art. 1
din legea ata-cată este constituţional; dacă art. 2 din legea atacată este
constituţional; dacă poate constata neconstituţionalitatea art. 3 alin. (2) din
Legea nr. 58/1992. Cât priveşte art. 2 din Legea pentru modificarea Legii nr.
58/1992, acesta stabilea că “Dis-poziţiile prezentei legi se aplică de la data de 1
ianuarie 1993“. Tot în textul legii se arată că ea a fost adoptată de Camera
Deputaţilor la 17 decembrie 1992 şi de către Senat la 4 februarie 1993. În
motivarea deciziei prin care a fost declarată neconstituţională Legea pentru
modificarea Legii nr. 58/1999, Curtea a reţinut că “..., legea stabileşte că intră în
vigoare la o dată anterioarăvotării sale şi, bineînţeles, eventualei sale promulgări
şi publicări în Monitorul Oficial al Româ-niei. Or, potrivit art. 15 alin. (2) din
Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia le-gii penale mai
favorabile, iar potrivit art. 78 din Constituţie, legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în
textul ei. Este evident, în pofida oricărei alte interpretări, că data prevăzută în
textul unei legi nu poate fi decât posteri-oară publicării sale în Monitorul Oficial
al României, în afara excepţiei prevăzute de către art. 15 alin. (2) din
Constituţie. De aceea, art. 2 din legea în discuţie este în vădită contradicţie, cu
dis-poziţiile constituţionale.”. b. Aplicarea imediată a legii noi şi ultraactivitatea
legii vechi În Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu
modificările şi completările ulteri-oare, principiul aplicării imediate a legii noi
îşi are sediul la art. 6 alin. (5) şi (6), potrivit căruia ”(5) Dispoziţiile legii noi se
aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite
după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa
în vigoare. (6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor
viitoare ale situaţiilor juridi-ce născute anterior intrării în vigoare a acesteia,
derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi
obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, in-clusiv regimul
general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice
subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”. Este de semnalat aici că, în ceea
ce priveşte sintagma “situaţiilor juridice” prevăzută la art. 6 alin. (5) din Legea
nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, literatura de specialitate11 reţine că, aceasta însumează raporturile
juridice genera-toare de drepturi şi obligaţii, stările care caracterizează o
persoană (capacitate, căsătorie, filiaţie etc.) şi însuşirile juridice ale unui bun
(fungibil, nefungibil, divizibil sau indivizibil, aflat sau scos din circuitul civil
etc.). După natura lor, situaţiile juridice pot fi obiective (legale), atunci când
con-ţinutul şi efectele pe care le produc derivă imperativ din lege, şi subiective
(individuale) dacăsunt stabilite, liber voit, de părţi sau parte, prin contract ori act
juridic unilateral. Temporal, situaţiile juridice se pot consuma uno ictu dacă se
nasc, se modifică, se sting ori îşi produc efectele într-un singur moment, ori
permanentdacă sunt de durată, evolueazăşi pro-duc efecte succesive. Astfel, în
raport cu data intrării în vigoare a noii legi, o situaţie juridicăpoate aparţine
trecutului, prezentului sau viitorului. Relevantă pentru acest cadru de prezentare
este şi distincţia care diferenţiază noţiunile de fapt şi act juridic. În acest context,
se reţine că prin fapt juridic se înţelege orice eveniment natural sau social şi
orice faptă săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice determinate, spre
deosebire de actul juridic care cuprinde trei elemente esenţiale: manifestarea de
voinţă, tendinţa către efecte-le juridice şi legătura necesară între acestea, cel mai
energic element care distinge actul juridic de faptul juridic fiind tendinţa de a
produce efecte juridice.12Revenind la dispoziţiile legale mai sus citate arătăm că
în sensul acestor norme este şi Decizia nr. 4/201313 referitoare la efectele
divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, prin care
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a de-cis că
prevederile art. 396-404 din noul Cod civil sunt aplicabile şi cererilor de divorţ
formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi aflate pe rolul
instanţelor de judecată în căile de atac. Principiul aplicării imediate a legii civile
noi este regula de drept potrivit căreia, de îndatăce legea a fost adoptată, legea
nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea sa în vigoare, excluzând
aplicarea legii vechi.14 Acest principiu nu este consacrat expresias verbis, este o
con-secinţă firească a principiului neretroactivităţii, pe care îl completează, cum
se reţine spre exemplu în Decizia nr. 2.449/201315 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. De la acest principiu există o excepţie, anume ultraactivitatea
(supravieţuirea) legii vechi. Această excepţie poate fi prevăzută de legiuitor, în
mod expres, în cuprinsul legii noi sau poate fi dedusă din redactarea legii.
Inserarea unei astfel de prevederi îşi găseşte justificarea în necesitatea aplicării
legii vechi, pentru acele situaţii juridice în curs de desfăşurare şi până la
momentul consumării lor. Conform art. 54 din Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elabo-rarea actelor normative, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, “(1) Dispoziţiile tranzitorii cuprind
măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în
temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ.
(2) Dispoziţiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată,
corelarea celor do-uă reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act
normativ să decurgă firesc şi săevite retroactivitatea acestuia sau conflictul între
norme succesive.”. Prin urmare, dispoziţiile tranzitorii sunt necesare ori de câte
ori noua reglementare antre-nează consecinţe asupra vechilor reglementări,
determinând o situaţie tranzitorie. În atare situaţie, menţionăm faptul că, atunci
când legiuitorul doreşte ca noile reglementări să nu se aplice raporturilor juridice
născute sub imperiul vechii legi, care sunt în curs de soluţio-nare, dispune
expres acest lucru. Spre exemplu, legiuitorul a ales ca noile dispoziţii de
procedu-ră civilă să se aplice numai proceselor şi executărilor silite începute
după intrarea acestuia în vi-goare. În acest sens se evidenţiază dispoziţiile art. 3
alin. (2) din Legea nr. 76/201216 pentru pu-nerea în aplicare a Legii nr.
134/201017 privind Codul de procedură civilă, care prevăd că “Pro-cesele
începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri
de deţi-nere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă
rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această
dată.”. Mai mult, alin. (1) al aceluiaşi articol statuează că “Dispoziţiile Codului
de procedură civilăse aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după
intrarea acestuia în vigoare.”. Totodată, aşa cum se menţionează, cu titlu de
exemplu, în cuprinsul Deciziei nr. 447/201318a Curţii Constituţionale, Legea nr.
85/200619 privind procedura insolvenţei nu conţine o normăde ultraactivitate a
legii vechi, legea nouă aplicându-se şi proceselor în curs de derulare la mo-
mentul edictării ei. Adăugăm în acelaşi sens faptul că prin Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 50/201320privind reglementarea unor măsuri fiscale, prin care
a fost modificat art. 1201 referitor la penalitatile de întârziere, din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/200321 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, la art. II alin. (2) s-a prevăzut că ”Pentru
obligaţiile de plată cu scadenţa până la data de 1 iulie 2013 care se sting după
această dată, se aplică nivelul de penalitate de întârziere potrivit legislaţiei în
vigoare până la data de 1 iulie 2013.”. Mai considerăm necesar de punctat că din
economia art. 6 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, înţelegând să coroborăm, de această dată,
alin. (2) cu alin. (5) ale acestui articol, potrivit cărora: “(2) Actele şi faptele
juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de in-trarea în
vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de
legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
(...) (5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau,
după caz, produ-se ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor
juridice născute după intrarea sa în vigoare.” rezultă că actele şi faptele juridice
încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a
legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în
vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. Astfel,
dispoziţiile legii noi urmează a se aplica tuturor actelor şi faptelor încheiate sau,
după caz, produse sau săvârşi-te după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor
juridice născute după intrarea sa în vigoare. Prin urmare, în ceea ce priveşte
regulile de soluţionare a conflictului de legi intertemporal, literatura juridică22
reţine următoarele: a) dacă situaţia juridică s-a constituit (format), modificat sau
încheiat (stins) şi, imediat du-pă aceea, a intrat în vigoare o lege nouă, care
schimbă condiţiile de constituire, modificare sau stingere, situaţia juridică nu
este afectată, aceasta se apreciază după legea în vigoare la data constituirii,
modificării sau stingerii; b) dacă o situaţie juridicăşi-a produs o parte dintre
efecte până la intrarea în vigoare a legii noi, legea nouă nu le modifică sau
desfiinţează, legea nouă se aplică doar efectelor care urmează să se producă în
viitor; c) dacă situaţia juridică priveşte un act juridic lovit de nulitate potrivit
legii vechi, chiar dacălegea nouă l-ar considera valabil, el rămâne supus legii
vechi, pentru că valabilitatea actului se apreciază în funcţie de condiţiile
prevăzute de legea în vigoare la data constituirii lui. Legile de drept public şi
cele care interesează ordinea publică sunt de imediată aplicare. Astfel, potrivit
literaturii de specialitate23, caracterul activ (neretroactiv) al normei juridice ri-
dică interesante aspecte practice în domeniul dreptului privat. În domeniul
dreptului public, este de principiu că aplicarea imediată a normei noi este de
strictă necesitate. Aici, problema con-flictului în timp de norme se pune în alţi
termeni. Normele de drept public (de drept constituţio-nal, normele care
organizează puterile şi autorităţile publice, normele care privesc exerciţiul
drepturilor cetăţeneşti, normele de competenţă, normele de procedură) se aplică
imediat, înlătu-rând normele vechi. Tot astfel se prezintăşi cazul dispoziţiilor
imperative din domeniul dreptului privat (care interesează ordinea publică). În
ceea ce priveşte aplicarea dreptului civil, în calitatea sa de drept comun, în
doctrină24 se consideră că atunci când o altă ramură de drept nu conţine norme
proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic, se apelează
la norma corespunzătoare din Codul civil sau, într-o exprimare plastică, se poate
spune că dreptul civil “împrumută” normele sale altor ra-muri de drept, când
acestea nu au norme proprii pentru o anumită situaţie juridică. În ceea ce
priveşte dreptul public, care este caracterizat de aceea că una dintre părţi (sta-tul)
are o poziţie supraordonată în relaţia sa cu alte subiecte de drept, normele
acestuia urmea-ză a se aplica imediat. În sensul celor de mai sus, este şi practica
instanţelor de judecată. Arătăm cu titlu de exemplu că Decizia nr. 2.122/200125
pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, statuează: “Prin art. 1 din Codul civil
se arată că «legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retro-activă» iar
art. 15 alin. (2) din Constituţie, consacrând principiul neretroactivităţii, stabileşte
că«legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile»
dar consacră în acelaşi timp principiul aplicării imediate a legii noi. Potrivit
acestui principiu, legea nouă nu poate fi aplicată asupra unor fapte petrecute
înainte de intrarea ei în vigoare, ea trebuie să respecte situaţiile juridice
definitive constituite şi efectele acestora consemnate anterior, deoarece în acest
mod se asigură stabilitatea raportu-rilor juridice. Dar legea nouă se va aplica de
la intrarea ei în vigoare fără a fi retroactivă, nu numai si-tuaţiilor juridice care se
vor naşte, se vor modifica ori stinge după această dată, ci, de regulă, şi situaţiilor
juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare,
pre-cum şi efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute. Pe
de altă parte, pot exista fapte sau situaţii de fapt care durează în timp şi astfel
cad sub imperiul mai multor legi succesive sau care capătă o reglementare abia
prin legea nouă care le atribuie puterea de a constitui, modifica sau stinge o
situaţie juridică. (...)”. Totodată, cu privire la acest principiu constituţional,
Curtea Constituţională a statuat con-stant în jurisprudenţa sa (de exemplu, prin
Decizia nr. 291/200426) că "o lege nu este retroactivăatunci când modifică
pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când
suprimăproducerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub
imperiul legii vechi, pentru căîn aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât
să refuze supravieţuirea legii vechi şi să re-glementeze modul de acţiune în
timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.".
În acest registru de discuţie, devin interesante aplicaţiile practice ale principiilor
mai sus amintite, motiv pentru care ne putem imagina ipoteza de mai jos. Să
presupunem că un raport juridic s-a constituit, şi-a produs în întregime efectele
şi s-a stins sub imperiul unei singure legi; acest raport juridic rămâne guvernat
de legea sub imperiul căreia s-a format, fără a fi afectat de legea nouă. Dacă însă
situaţia juridicăşi-a produs o parte din efecte până la data intrării în vigoare a
legii noi, legea nouă nu le modificăşi nici nu le desfiinţează, ea urmând să se
aplice doar efec-telor care urmează să se producă în viitor. Astfel, pentru a
rămâne în actualitate, o normă relativ de dată recentă ar putea sta la baza
montajului nostru teoretic. Prin Legea nr. 270/201327 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 500/200228 privind finanţele publice, cu modificările şi
completările ulterioare, la pct. 81 a fost introdus art. 731, cu următorul cuprins
“Recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publi-
ce, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi
şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru
veniturile bugetare, calcula-te pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a
efectuat plata şi până s-au recuperat su-mele.". Într-un atare cadru de
reglementare încercăm să plasăm următoarea situaţie de fapt: Să presupunem
spre exemplu că, în cadrul unei acţiuni de verificare a modului de utilizare a
fondurilor publice, organele abilitate de lege au stabilit şi constatat prin act
administrativ, în-tocmit (finalizat) înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.
270/2013, încălcarea unor reguli de cheltuire a fondurilor publice. În atare
împrejurare, se poate observa că la momentul intrării în vigoare a Legii nr.
270/2013, situaţia juridică descrisă era constituităşi stinsă, fapt pentru care
aceasta se analizează în funcţie de legea în vigoare la momentul constituirii,
respectiv stingerii. Însă, în cazul în care acţiunea de verificare a modului de
utilizare a fondurilor publice s-a demarat sub imperiul vechii legi, dar actul
administrativ s-a încheiat (finalizat) după intrarea în vigoare a legii noi,
respectiv a Legii nr. 270/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
500/2002, întrucât această din urmă lege nu cuprinde norme tranzitorii în ceea
ce priveşte situ-aţiile născute anterior intrării în vigoare a noii legi, ar rezulta că
prevederile legii noi se aplică, de la data intrării în vigoare, tuturor actelor şi
faptelor încheiate sau, după caz, produse sau săvârşite după intrarea sa în
vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Practic
legea nouă dispune calculul de accesorii pentru perioada de când s-a produs pre-
judiciul ori s-a efectuat plata nelegală din fondurile publice şi până la
recuperarea sumelor. Dacă data producerii prejudiciului este anterioară intrării în
vigoare a legii noi, lege care a stabilit calculul de accesorii, ulterior producerii
prejudiciului, se pune întrebarea cu privire la data de la care curg accesoriile.
Reiterând ideea că actul este finalizat sub imperiul legii noi şi prin urmare
începe să produ-că efecte juridice guvernat de această lege, s-ar putea acredita
ideea că, în consideraţia princi-piului neretroactivităţii legii, ar fi marcant pentru
calculul accesoriilor, momentul intrării în vigoare a legii noi.Se poate pune însă
întrebarea, pornind de la prezumţia că actul juridic este încheiat/gu-vernat de
legea nouă, iar recuperarea este o operaţiune care se realizează tot sub imperiul
legii noi, dacă nu cumva momentul relevant ar fi data producerii prejudiciului.
S-ar afecta în acest caz principiul neretroactivităţii, precum şi cel al aplicării
imediate a legii noi, cu particularitatea că legiuitorul nu a înţeles să
reglementeze o normă tranzitorie? Spaţiul dedicat discuţiilor pe această temă
este unul deschis şi rămâne discutabil în ce măsură nu ar primi şi abordarea
potrivit căreia norma vizată s-ar aplica numai prejudiciilor produse şi constatate
după intrarea în vigoare a legii noi. În orice caz, aplicarea legii este un act ce
trebuie realizat cu mare acurateţe, valorificând deopotrivă litera şi spiritul legii,
fără a ignora principiile mai sus invocate, precum şi aspecte ca-re concură în
egală măsură la înfăptuirea unui act profesionist. Tangenţial la cele de mai sus
sunt şi reţinerile surprinse de Înalta Curte de Casaţie şi Jus-tiţie care a hotărât că,
în cazul contractelor cu executare succesivă, aplicarea principiului “tem-pus
regit actum”, pentru succesiunea legilor civile în timp, are ca efect faptul că
fiecare dintre prestaţiile succesive executate şi fiecare dintre obligaţiile asumate
în cadrul contractului sunt guvernate de reglementările în vigoare la momentul
executării, obligaţiile reciproce executându-se succesiv (în timp). Prin urmare,
chiar dacă un contract cu executare succesivă este guvernat de o lege, efectele,
respectiv executarea prestaţiilor succesive pot fi guvernate de o altă lege, în
funcţie de legea în vigoare la fiecare dintre aceste momente. În speţă, în cazul
unui contract de închiriere, s-a pus problema dacă totalul penalităţilor de
întârziere izvorâte după luna iulie 2009, moment la care a intrat în vigoare Legea
nr. 246/200929, pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, în
condiţiile în care acest act normativ a abrogat dispoziţiile Legii nr. 469/2002
privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, care limitau
dreptul la penalizări de întârziere nestipulate expres. Înalta Curte a statuat că
“drepturile şi obligaţiile năs-cute după luna iulie 2009 nu pot fi guvernate de
legea abrogată, în speţă, de prevederile Legii nr. 469/2002 (cum în mod greşit au
reţinut ambele instanţe), care limitau dreptul la penalizări de întârziere
nestipulate expres, fiind lipsit de orice temei juridic a se acredita ideea că
efectelor ul-terioare ale unui contract cu executare succesivă li se vor aplica
prevederile unei legi abrogate” (Decizia nr. 2.449 din 19 iunie 2013 pronunţată
în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca
obiect pretenţii).De asemenea, sunt orientative în acest registru de discuţie şi
reţinerile din Decizia Curţii Constituţionale nr. 447/2013 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordo-nanţei de urgenţă a Guvernului nr.
91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, din care
le surprindem pe cele relevante: “Principiul securităţii juridice, enunţat în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este, de fapt, principiul
încrederii juridice. Actul juridic trebuie să fie clar şi previzibil, or, prin dis-
poziţiile legale criticate, se creează prejudicii materiale agenţilor economici. (...)
Principiul previzibilităţii impune ca autorităţile publice să reglementeze relaţiile
sociale prin adoptarea de acte normative care să intre în vigoare, în cazuri
justificate, după trecerea unei perioade rezonabile de timp, astfel încât să
permită oricărei persoane să poată recurge la con-sultanţă de specialitate în
vederea adoptării unei atitudini potrivite. Lipsa unei asemenea exi-genţe a
normelor juridice determină o nesiguranţă a raporturilor juridice, care poate avea
ca efect vătămarea drepturilor subiecţilor de drept vizaţi de ipoteza normei
legale. (...) Se consideră că la stabilirea sferei de acţiune în timp a legii trebuie
să se ţină cont atât de prioritatea noii legi faţă de cea veche, dar şi de siguranţa
raporturilor juridice, care presupune ca acestea să nu fie desfiinţate sau
modificate, fără un motiv de ordine publică. A da o interpretare diferită
principiului neretroactivităţii înseamnă, pe de o parte, a-i solicita subiectului de
drept, încă de la data introducerii cererii, o anumită conduită care nu era
prevăzu-tă de lege, iar, pe de altă parte, a admite faptul că soluţionarea cererii
acestuia este supusăunor factori aleatori, interveniţi în perioada de observaţie
specifică procedurii insolvenţei. (...) Guvernul mai semnalează că în dreptul
procesual civil există mai multe precedente legis-lative care prevăd soluţia
aplicării imediate a normei (deci, inclusiv proceselor în derulare). Se
menţionează, cu titlu de exemplu, art. 81 din Legea nr. 503/2004 privind
redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea
de asigurări. De asemenea, se mai arată că vechea reglementare, Legea nr.
85/2006, nu conţinea o normă de ultraactivitate a legii vechi, legea nouă
aplicându-se şi proceselor în curs de derulare la momentul edictării ei, iar
această soluţie nu a fost declarată neconstituţională. (...) În acest sens, Curtea
Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11
ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23
ianua-rie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească
anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce
presupune că acesta trebuie să fie sufi-cient de precis şi clar pentru a putea fi
aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a ac-tului normativ permite
persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să
prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot
rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi
de o precizie totalăşi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit,
supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest
sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia
Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu,
Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţatăîn Cauza Cantoni împotriva
Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţatăîn Cauza
Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000,
pronun-ţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9
noiembrie 2006, pro-nunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue
împotriva Belgiei, paragraful 59).”

Aplicarea dreptului in spatiu:

Art.7 alin.1 actele normative adoptate de autoritatile si institutiile publice

centrale se aplica pe intreg teritoriu tarii, afara de cazul in care se prevede altfel.

Art. 7 alin.2 actele normative adoptate, in conditiile legii, de autoritatile si

institutiile administratiei publice locale se aplica numai in raza lor de
competenta teritoriala.

Art. 8 Extrateritorialitatea legii civile. In cazul raporturilor juridice cu element

extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face tinandu-se seama de
normele de drept international privat cuprinse in cartea a VII- a din prezentul
cod civil.

Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci persoanele fizice şi
persoanele juridice. Am arătat că unul dintre principiile generale ale dreptului
civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă egalitatea (şi generalitatea)
acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate
normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi măsură şi uniform, tuturor
subiectelor de drept civil.

Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în

legile civile pot fi împărţite în trei categorii:

- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât

persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice (de exemplu, art. 1357 C.civ., care
reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie);

- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice

(spre exemplu, normele înscrise în O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, cu modificările
şi completările ulterioare);

- norme de drept civil care au vocaţia de a se apiica numai persoanelor juridice

(de exemplu, art. 200 C.civ., care reglementează înregistrarea persoanei
juridice).

Cele mai importante metode de interpretare folosite sunt urmatoarele*:

a) Interpretarea gramaticala sau literala; ea se bazeaza pe procedeele de

analiza morfologica si sintactica a textului, pornind de la sensul gramatical al
cuvintelor folosite. Aceasta presupune clarificarea in prealabil a problemei
terminologiei juridice, intelesul unor termeni si expresii utilizate intr-un text
juridic poate fi acelasi cu cel din limbajul obisnuit sau poate fi diferit. Uneori
legiuitorul insusi explica in text sensul unor termeni pentru a asigura intelegerea
lor corecta si uniforma. În lipsa unei astfel de explicatii organele de aplicare a
dreptului se folosesc de interpretarea data de practica sau de doctrina, pornind de
la intelesul curent al acelor termeni.

b) Interpretarea sistemica/ sistematica. Ea se bazeaza in stabilirea intelesului

unor norme pe coroborarea lor cu alte norme, fie apartinand aceleiasi institutii
juridice sau ramuri de drept, fie apartinand unor institutii sau ramuri diferite.
Necesitatea aplicarii metodei sistemice decurge din caracterul de sistem al
dreptului dintr-un stat, el constituind nu o simpla insumare de norme, ci o
unitate alcatuita din parti interdependente. Astfel, normele din partea speciala a
unui cod nu pot fi intelese daca sunt rupte de normele din partea generala a
aceluiasi cod, normele obisnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept,
normele tuturor ramurilor de normele dreptului constitutional. Utilitatea acestei
metode este mai evidenta in cazul normelor incomplete (norme de trimitere, de
referire si in alb), care isi intregesc continutul cu ajutorul interpretarii
sistematice.

c) Interpretarea istorica. Ea se bazeaza pe cercetarea conditiilor istorice,

social-politice etc. care au determinat adoptarea unui act normativ (occasio
legis) si in functie de aceste conditii pe determinarea scopurilor urmarite de
legiuitor (ratio legis). Aceasta presupune studiul izvoarelor de documentare, al
materialelor pregatitoare ale adoptarii actului, al expunerii de motive, al
discutiilor care s-au purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act in parlament,
presa, lucrari de specialitate. Daca actul normativ are un preambul si o
introducere, acestea ofera ele insele informatiile necesare pentru stabilirea
cauzelor si scopurilor elaborarii actului.

d) Interpretarea logica. Se bazeaza pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu

poate fi separata de celelalte metode de interpretare, deoarece chiar interpretarea
istorica sau sistemica se sprijina pe utilizarea de rationamente si judecati. Vom
exemplifica cu cateva dintre aceste rationamente logice:

-rationamentul “a pari” permite deducerea unor consecinte in urma analogiei

care se face intre doua situatii asemanatoare, in absenta unei reguli exprese care
s-o reglementeze pe una dintre ele.

-rationamentul “per a contrario” permite deducerea din opozitia unei ipoteze a

opozitiei unor consecinte: daca o regula este subordonata intrunirii unor conditii,
regula inversa trebuie sa se aplice daca aceste conditii nu sunt reunite.

-rationamentul “a fortiori” are la baza postulatul ca cine poate mai mult poate si
mai putin.

-rationamentul “ad absurdum” porneste de la demonstrarea imposibilitatii

logice a unei situatii, consecinta fiind ca numai o alta solutie este posibila

e) Interpretarea teleologica sau dupa scop se bazeaza pe finalitatea actului

normativ interpretat. Aceasta solicita creativitatea interpretului. Prin natura ei,
metoda teleologica reclama utilizarea ei in paralel cu celelalte, caci intentia
legiuitorului poate fi gasita si din coroborarea normei in cauza cu alte norme, si
cercetandu-se contextul adoptarii ei si raportandu-ne la litera ei.
Necesitatea interpretarii normei juridice rezida in imprejurarea ca, in procesul
aplicarii legii, judecatorul trebuie sa stabileasca continutul exact al normei puse
in fata sa, prin clarificarea si lamurirea sensului normei legale, pentru a fi mulata
pe situatia de fapt prezentata, intrucat normele legale au intotdeauna un caracter
general si impersonal, din care trebuie sa se extraga esenta aplicabila la cazul
concret, care nu-si gaseste de fiecare data reflectia in cadrul normei legale
generale edictate de legiuitor, iar judecatorul este chemat sa observe sensul
normei de drept, prin analiza textului acesteia.

Statul este organizația care deține monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu
delimitat de frontiere. Statul este titular al suveranității și personifică din punct
de vedere juridic națiunea. Din punct de vedere social, statul nu trebuie
confundat cu societatea, el fiind o instituție separată care poate să reflecte mai
mult sau mai puțin interesele societății. O teorie pe deplin satisfăcătoare despre
stat nu există nici în acest moment, dezbateri despre natura, formele, funcțiile
statului existând și astăzi în cercurile specialiștilor din variatele domenii
(politologie, drept, sociologie, filozofie) care cercetează și analizează viața
socială

Stat – sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei

societăţi (a unui popor stabilit pe un anumit teritoriu), deţinând în acest scop atât
monopolul creării, cât şi monopolul aplicării dreptului. Statul este:

– o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează

conducerea societăţii;

– o organizaţie care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;

– o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei

comunităţi umane;

– o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate,

poate obliga executarea voinţei generale, aplicând, în caz de necesitate, forţa de
constrângere.

Statul este definit prin referire la trei elemente componente: naţiunea (popor),
teritoriul şi puterea publică.[1]

2. Naţiunea ca element constitutiv al statului

a) Naţiunea. Dimensiunea demografică şi psihologică a statului.

Noţiunea de populaţie

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a

statului. Este comunitatea indivizilor care se află pe un teritoriu strict determinat
al statului şi asupra căreia se exercită puterea de stat. Un teritoriu fără populaţie
nu poate constitui un stat. Din populaţia ţării fac parte cetăţenii săi, cetăţenii
străini şi apatrizii. Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se
bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de
stat. Ceea ce-i asigură populaţiei distinctibilitatea şi permanenţa este naţiunea. În
unele cazuri populaţia este identificată cu naţiunea. Naţiunea nu trebuie
confundată nici cu populaţia, nici cu statul.

Naţiunea este o comunitate umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct de

care ea îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi viitorul.[2] Comunitatea este
caracterizată prin unitate etnică, limbă comună, cultură, obiceiuri, tradiţii,
spiritualitatea de neam, factura psihică. Naţiunea este mai restrânsă ca populaţia.
Naţiunea este produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază comunitatea
de origine etnică. Sentimentul naţional este cel mai puternic ferment de coeziune
a statului şi permanenţei lui. Elementele naţiunii sânt: rasa, limba, religia, tradiţii
istorice, interesele materiale şi culturale comune, situaţia demografică. Datorită
unor circumstanţe, aceste elemente nu pot fi întrunite întotdeauna.

Naţionalitatea reprezintă atât legătura individuală cu statul cât şi leagă în acelaşi

timp indivizii între ei. Ea reprezintă apartenenţa individului la o naţiune. La
început această legătură apare în virtutea relaţiilor de vasalitate, supuşenie faţă
de monarh. În prezent această legătură abstractă poate apărea odată cu naşterea
(relaţiile de rudenie) sau pe parcursul vieţii (reintegrarea, naturalizarea etc.)[3]

Deseori, colectivitatea umană care stă la baza statului este întâlnită sub
denumirea de popor sau naţiune. În dreptul intern, în marea majoritate a
constituţiilor, este utilizată noţiunea de popor. Astfel, în art.2 din Constituţia
Republicii Moldova se consacră că suveranitatea naţională aparţine poporului
Republicii Moldova. Articolul 10 din Constituţie stabileşte că statul are drept
fundament unitatea poporului Republicii Moldova.[4]

Din punct de vedere al coraportului stat-naţiune, statele se pot împărţi în state

naţionale şi state multinaţionale.

Statele naţionale sânt cele în care populaţia majoritară formează o singură

naţiune, denumirea căreia ele şi o poartă. De exemplu Franţa are la bază
naţiunea franceză. Majoritatea statelor europene sânt state naţionale.
Există cazuri când una şi aceeaşi naţiune stă la baza mai multor state. De
exemplu naţiunea arabă este organizată în mai multe state arabe, naţiunea
coreeană – în două state coreene.

Statele multinaţionale sânt statele a căror populaţie este formată din mai multe
naţionalităţi, vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferit. De
exemplu în Federaţia Rusă pe lângă naţiunea rusă se încadrează tătarii, ciuvaşii,
başkirii etc. În asemenea state coeziunea naţională este greu de realizat.

b) Problema minorităţilor

O atenţie deosebită merită problema minorităţilor naţionale. Termenul

„minoritate” desemnează un grup etnic, numeric inferior restului populaţie, ai
cărui membri au caracteristici etnice, religioase, lingvistice, culturale comune.
Este important ca aceste calităţi să se formeze un timp îndelungat şi ca grupului
dat să-i aparţină un teritoriu al său distinct unde aceste calităţi au apărut.
Caracteristic e şi faptul că grupului dat să-i revină aceleaşi atribuţii ca şi naţiunii.
Deosebirea dintre ei constă în aceea că grupul dat, în virtutea unor împrejurări
cum ar fi colonizarea teritorială, prigonirea, strămutarea forţată etc. s-au pomenit
a fi minoritate pe propriul lor teritoriu. Astfel ca minorităţi naţionale pot fi
priviţi românii din Ucraina, maghiarii din România[5].

Sentimentul naţional presupune ocrotirea minorităţilor, înlăturarea oricăror

discriminări, afirmarea şi garantarea egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor,
coeziunea şi solidaritatea celor ce alcătuiesc poporul Republicii Moldova. Iată
de ce art.10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „Statul are ca
fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este
patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi (art. 16), fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă politică, avere
sau origine socială”. Persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale tatul nostru
recunoaşte şi garantează dreptul la identitate. Ignorarea minorităţilor naţionale
ca realitate istorică poate avea consecinţe păgubitoare. Art. 10, aliniatul 2 din
Constituţia Republicii Moldova proclamă „Statul recunoaşte şi garantează
dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii
lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”.

Istoria contemporană cunoaşte cazuri de existenţă a unor numeroase popoare

care nu formează nici o entitate etnică, unele naţiuni continuând să aspire la
formarea propriului său stat (ex.: Basici, Corsicani, Scoţieni, Kurzi etc.).[6]

c) Garanţiile dreptului la identitate

Dimensiunile politice şi juridice sânt detaliate într-un sistem de garanţii

constituţionale care le asigură eficacitatea[7]:
– consacrarea egalităţii cetăţenilor fără nici o dimensionare a
egalităţii lor în faţa legii şi autorităţilor publice (art.16, alin.2);

– statuarea principiului autonomiei locale şi principiului

descentralizării serviciilor publice (art.109);

– recunoaşterea dreptului la cultivarea limbii materne cât şi a altor

limbi vorbite pe teritoriul ţării (art.13, alin.2);

– garantarea drepturilor de asociere, inclusiv în partide politice,

fără nici un fel de restricţii de factură etnică (art.41, alin.1);

– consacrarea ca drept fundamental al libertăţii constituţiei,

autonomii cultelor religioase faţă de stat (art.31, alin. 4);

– obligativitatea de a interpreta şi de a aplica dispoziţiile

constituţionale privitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care
Republica Moldova este parte. Postularea preeminenţei reglementărilor
internaţionale faţă de cele interne, dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele la care Republica moldova este parte şi legile interne (art.4, art.8).

Întregul sistem al drepturilor şi libertăţilor fundamentale este el însuşi o garanţie

dreptului de identitate a tuturor în ambianţa democraţiei constituţionale a
Republicii Moldova.[8]

3. Teritoriul ca element constitutiv al statului

a) Noţiunea teritoriului

Natura juridică a teritoriului şi raporturile dintre stat şi teritoriu

Teritoriul este dimensiunea materială a statului. el nu este doar o noţiune

geografică, ci şi un concept politic şi juridic.

Teritoriul statului – partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul,

apele şi coloana de aer de deasupra solului şi apelor asupra cărora statul îşi
exercită puterea sa suverană. Unii autori atribuie la teritoriul statului navele
maritime, navele aeriene, rachetele cosmice, precum şi terenul pe care este
situată reprezentanţa diplomatică dintr-un stat străin.[9]

Funcţiile teritoriului sânt:

– teritoriul este factorul care permite situarea statului în spaţiu,
localizând în aşa mod statul şi delimitându-l de alte state;

– prin intermediul teritoriului statul stabileşte legătura cu cei

ce-l locuiesc, definindu-le calitatea specială de apartenenţă la statul respectiv
(calitate de supuşenie sau cetăţenie);

– determină întinderea geografică a puterii de stat;

– teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii

naţionale.[10]

În legătură cu natura juridică a teritoriului este cunoscută o diversitate de

concepţii. Totodată aceste teorii explică relaţia stat-teritoriu:

„Teoria patrimonială” este specifică epocii feudale. Potrivit acesteia, puterea

statului asupra teritoriului izvorâte din proprietatea exclusivă a monarhului
asupra pământului, implicit asupra teritoriului. Monarhul era în drept să
modifice întinderile teritoriale prin vindere, schimbare, dăruire etc.
Suveranitatea teritorială era confundată cu proprietatea feudală asupra
pământului.[11]

„Teoria teritoriului-subiect” porneşte de la ideea nu este obiect asupra căruia

statul îşi exercită anumite drepturi reale, ci un element constitutiv al
personalităţii juridice a statului. Statutul fără teritoriu n-şi poate exprima voinţa
sa. Ceea ce caracterizează voinţa statului, indiferent de forma prin care ea se
exprimă este suveranitatea. Această suveranitate se poate manifesta doar în
cadrul unui teritoriu, care devine un element al voinţei şi al personalităţii
statului. Teritoriul trebuie privit ca un element indisolubil legat de puterea
publică.[12]

„Teoria teritoriului-obiect” susţine că teritoriul este un obiect al dominaţiei

statului. Dominaţia nu se confundă cu dreptul de proprietate. În esenţa acestei
teorii se susţinea că asupra teritoriului se exercită concomitent două drepturi: a)
al proprietarului care poate poseda, folosi sau dispune de obiectul proprietăţii
sale în corespundere cu legea; b) al statului care în virtutea dreptului îşi exercită
suveranitatea asupra acestuia. Dominaţia statului se caracterizează prin dreptul
de a asigura ordinea şi de a percepe impozite de la cei ce locuiesc pe acest
teritoriu.

„Teoria teritoriului-limită” apare în secolul XX. Consideră teritoriul unui stat

limitele exercitării puterii, suprafaţa înăuntrul căreia legile statului se aplică
persoanelor şi bunurilor ce se găsesc pe teritoriul dat.[13]
„Teoria competenţei”. O concepţie apropiată de teoria teritoriului-limită. Pleacă
de la ideea superiorităţii ordinii internaţionale de drept asupra celei statale.
Conform acestei teorii teritoriul statului este doar cadrul spaţial determinat de
ordinea juridică internaţională. Un stat poate să exercite în afara teritoriului său
cel mult o competenţă fără a putea să-şi extindă suveranitatea.

Potrivit doctrinei actuale, teritoriul este privit ca un element constitutiv al

statului care reprezintă spaţiul în care se exercită competenţa statului şi în care
se realizează organizarea lui politică şi juridică. Teritoriul este condiţia
indespensabilă a independenţei puterii publice.

Teoriile examinate nu sânt în măsură să dea raporturilor dintre stat şi teritoriu o

explicaţie adoptată stadiului actual de dezvoltare a realităţilor naţionale şi
internaţionale. Nici o teorie nu poate fi socotită compatibilă cu mentalitatea
actuală a comunităţii internaţionale dacă nu porneşte de la ideea că puterea
statului asupra teritoriului este o manifestare a suveranităţii poporului. Teritoriul
dea lungul istoriei are un rol hotărâtor în dezvoltarea popoarelor şi a statelor.[14]

b) Elementele constitutive ale teritoriului

Teritoriul statului – partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul,

apele şi coloana de aer de deasupra solului şi apelor asupra cărora statul îşi
exercită puterea sa suverană.

Solul – principalul element al teritoriului. Este alcătuit din uscatul aflat sub
suveranitatea statului, indiferent de locul unde este situat geografic. Subsolul
intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică
internaţională. Subsolul este alcătuit din stratul care se află imediat dedesubtul
solului sau spaţiului acvatic a unui stat. Statul are dreptul deplin de a dispune de
subsol. [15]

Spaţiul acvatic – alcătuit din apele interioare şi marea teritorială. Apele

interioare pot fi: râuri, lacuri şi canale, apele porturilor, ale băilor maritime.
Marea teritorială (apele teritoriale) cuprinde fâşia maritimă de o anumită lăţime
situată de-a lungul litoralului unui stat şi supusă suveranităţii lui. În dreptul
internaţional nu s-a ajuns încă la un acord asupra distanţei până la care se întinde
marea teritorială în raport cu solul unui stat (în România: 12 mile marine).[16]

„Platoul continental” – prelungire a teritoriului statului. Reprezintă solul şi

subsolul mării adiacente coastelor situate dincolo de marea teritorială (până la o
adâncime de 200 m). Lângă platoul continental este zonă maritimă cu regim
special numită „ zona cantiguă sau adiacentă”. Zona cantiguă este spaţiu
maritim aflat dincolo de marea teritorială. Ea se extinde la o anumită distanţă, de
obicei nu mai mult de 12 mile de la linia de bază a mării teritoriale. În acest
spaţiu statul poate exercita anumite drepturi suverane (protejarea intereselor sale
economice, vamale, fiscale etc.).[17]

Spaţiul aerian este alcătuit din coloana aeriană aflată deasupra solului şi
spaţiului acvatic al unui anumit stat, până la înălţimea unde începe spaţiul
cosmic.

c) Delimitarea teritoriului

Pentru a fixa în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului trebuie delimitat de

teritoriul altor state. Delimitarea se face prin frontiere.

Frontierele sânt liniile reale sau imaginare trasate între diferite puncte ale
globului pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sânt terestre,
fluviale, maritime, aeriene. Frontierele pot fi:

– „orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief;

– „geometrice” – cele trasate prin linii drepte între anumite puncte;

– „astronomice” – trasate cu ajutorul unor meridiane sau paralele

geografice.

Delimitarea mărilor teritoriale şi a zonelor maritime cu regim special se face

prin manifestarea de voinţă a statului respectiv sau prin convenţii internaţionale
încheiate între statele interesate. Frontierele fac parte din teritoriu. ele sânt
inviolabile.[18]

Constituţia Republicii Moldova în art.3, aliniatul 2, postulează inviolabilitatea

frontierelor:” frontierele ţării sânt consfinţite prin lege organică, respectându-se
principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”. Legea
privind frontiera de Stat a Republicii Moldova stabileşte că frontiera de Stat a
Republicii Moldova este linia ce desparte, pe uscat şi pe apă, teritoriul republicii
de teritoriile statelor vecine, iar pe planul vertical delimitează spaţiul aerian şi
subsolul statelor vecine. Totodată se stipulează că frontiera de stat stabileşte
limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a Republicii Moldova.
Frontiera de stat se stabileşte în tratatele încheiate de Republica Moldova cu
statele vecine în baza totalurilor activităţii comisiilor bilaterale de demarcare.
Frontiera se marchează pe teren cu semne de frontieră clar vizibile.

Ceea ce se găseşte în interiorul frontierelor trasate relevă suveranitatea statului.

Datorită acestui fapt frontierele sânt ocrotite de intervenţii ilegale. Trecerea
ilegală a frontierei de stat a Republicii Moldova atrage după sine răspundere
administrativă sau penală[19].
d) Inalienabilitatea şi indivizibilitatea teritoriului

Statul se bucură de suveranitate teritorială. Suveranitatea teritorială implică atât

drepturi cât şi obligaţii pentru state. Celorlalte state le este interzis să aducă
atingere suveranităţii teritoriale a statului.

Principiul integrităţii sau inviolabilităţii teritoriului statului exprimă obligaţia

existentă în sarcina celorlalte state de a respecta această suveranitate teritorială a
statului. Aplicarea principiului inalienabilităţii teritoriului presupune respectarea
anumitor condiţii (mai jos).

Constituţia Republicii Moldova, în art.3, alin. 1 consacră ”Teritoriul Republicii

Moldova este inalienabil” şi „frontierele ţării sânt consfinţite de lege organică”.
Această prevedere duce la anumite consecinţe pentru Republica Moldova:

– teritoriul său nu ar putea fi modificat fără să se aducă atingere

voinţei poporului care-l locuieşte;

– micile modificări ale frontierei de stat („rectificări de frontiere”),

cerute de anumite împrejurări, nu se pot efectua decât printr-o modificare a
Constituţiei;

– interzicerea de către constituţie a luării oricărei măsuri ce ar

implica recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune
a teritoriului statului nostru.

– acest principiu nu este incompatibil cu recunoaşterea de către

statul nostru a imunităţilor şi privilegiilor reprezentanţelor diplomatice pe
teritoriul său.

Inviolabilitatea reprezentanţelor diplomatice este o instituţie recunoscută prin

uzanţe diplomatice general acceptate între statele moderne.[20]

Constituţia Republicii Moldova, în art.1, alin.1, prevede: ”Republica Moldova

este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

e) Noţiunea şi importanţa organizării administrative ale

teritoriului

Funcţiile şi sarcinile statului sânt atât de complexe încât ele nu pot fi realizate pe
întreaga întindere a teritoriului său doar cu ajutorul organelor centrale. Numărul
mare al cetăţenilor, ale căror nevoi trebuie satisfăcute de aparatul de stat, face să
fie imposibilă ca organele centrale să îndeplinească singure, direct şi operativ
aceste activităţi. De acea este necesar să se creeze în cadrul statului, un număr de
unităţi teritoriale, înzestrate cu organe chemate să exercite administraţia publică
legată de viaţa locală.

Organizarea administrativă ateritoriuluieste delimitarea teritoriului în unităţi

administrative, făcută în scopul îndeplinirii pe teren a sarcinilor statului.[21]

În cadrul unităţii administrativ-teritoriale, alături de realizarea unitară a puterii

de stat în baza principiului descentralizării administrative, are loc şi
administrarea autonomă a unor interese publice locale.

Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova este reglementată de

constituţie şi legea din 07.12.1994 privind organizarea administrativ-teritorială.
Constituţia Republicii Moldova, în art.110, prevede: ”Teritoriul Republicii
Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în raioane, oraşe şi sate. În
condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii.”

Satul este unitatea administrativ-teritorială de bază. Un sat reprezintă populaţia

rurală unită prin teritoriu, relaţii economice, social-culturale, tradiţii şi obiceiuri.
Două sau mai multe sate se pot asocia pentru a constitui o singură administrativ-
teritorială numită comună.

Oraşul este o unitate administrativ-teritorială mai dezvoltată decât satul din

punct de vedere economic şi social-cultural. Oraşelor le revine un rol deosebit în
viaţa economică, social-culturală, ştiinţifică şi administrativă a ţării. În unele
cazuri oraşelor li se acordă statutul de municipiu. Potrivit art.7 din legea privind
administraţia publică locală, în republica Moldova există patru oraşe cu statut de
municipiu: Chişinău, Bălţi, Bender şi Tiraspol.

Potrivit legislaţiei în vigoare, unităţile administrativ-teritoriale se constituie

atunci când acestea reprezintă o populaţie care depăşeşte 1000 de locuitori şi
dispun de mijloace financiare suficiente pentru întreţinerea aparatului primăriei
şi a instituţiilor sferei sociale. formarea, desfiinţarea şi schimbarea statutului
unităţilor administrativ-teritoriale ţine exclusiv de competenţa Parlamentului, la
propunerile guvernului şi a autorităţilor administraţiei publice locale.

4. Autoritatea publică exclusivă sau suverană

a) Autoritatea publică – element al statului

Orice societate, oricât de primitivă ar fi, trebuie să depindă de o anumită

organizare şi distribuire a puterii. Puterea sprijină ordinea fundamentală a
societăţii şi organizarea socială în cadrul ei. Ea stă în spatele oricărei asociaţii şi
îi susţine structura. Fără putere nu există nici o organizaţie şi nici ordine.
Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea purtătorilor acesteia de a-şi
impune voinţa altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora. Puterea
se manifestă doar în cadrul relaţiilor sociale şi nu poate fi concepută în afara
societăţii. Distingem o diversitate de expresii ale puterii: putere economică,
militară, legislativă, judecătorească, putere publică etc.

Pentru existenţa juridică a unui stat nu este suficient ca acesta să posede un

teritoriu şi o populaţie. Pe lângă aceste două elemente este nevoie şi de o
guvernare efectivă, de o putere publică. [22] În literatura juridică şi politică,
pentru desemnarea acestui ultim element al statului se utilizează fie termenul de
„putere publică (de stat)”, fie cel de „autoritate publică”.

Autoritatea publică – instituţii care exercită funcţiile guvernării asupra unei

colectivităţi sau asupra unui teritoriu în virtutea deţinerii unei legitimităţi statale
şi a mijloacelor necesare de constrângere proprii puterii publice.

Puterea publică – ansamblul organelor de stat susceptibile de a lua decizii

politice. Instituţii politice superioare create prin constituţie, al căror statut este
fixat prin legi (Parlamentul, Guvernul etc.)[23]

Puterea politică se distinge de alte forme ale puterii prin aceea că ea se manifestă
numai în societăţile în care există diferenţiere socială între cei ce conduc şi cei
conduşi. Puterea publică are trăsăturile sale specifice:

– puterea publică este o putere juridică (are caracter normativ). Cei

care o exercită sânt impuşi să exercite puterea prin elaborarea şi aplicarea
normelor de drept;

– posedă calităţile de continuitate şi permanenţă. Prerogativele sale

aparţin autorităţilor publice şi nu guvernanţilor;

– pretinde să exprime interesul întregii societăţi, deşi uneori se află

în serviciul unei clase sociale sau unui grup social restrâns (dictatura);

– este o putere organizată în mecanismul de stat. Elementele

mecanismului de stat sânt bine structurate, sânt constituite dintr-un grup special
de persoane investite cu atribuţii deosebite şi posibilitatea de a recurge la forţa
de constrângere a statului. grupurile date sânt formate în modul prevăzut de
legislaţia statului respectiv.

În concluzie putem afirma că puterea publică este o formă a puterii sociale, cu

caracter normativ, de continuitate şi permanenţă, care are drept scop realizarea
intereselor întregii societăţi. Ea este organizată într-un mecanism special numit
mecanismul de stat.

Puterea publică sau puterea de stat este o putere politică a unui grup social,
prin intermediul căreia grupul expune în realitate voinţa poporului, asigură
realizarea acesteia prin mijloace specifice în exclusivitate statului. Ei deţin
monopolul elaborării şi aplicării dreptului şi a forţei de constrângere.[24].

Caracterele puterii de stat:

– puterea de stat este o putere politică;

– puterea de stat deţine monopolul constrângerii;

– puterea de stat este unică;

– are o sferă generală de aplicare;

– puterea de stat este suverană.

Uneori, pentru a desemna „puterea de stat” se utilizează termenul de

„suveranitate”. Numeroase constituţii şi documente internaţionale nu
echivalează noţiunea de „suveranitate” cu cea de „puterea e stat”, ci o consideră
un atribut al „poporului” sau al „naţiunii”. Deseori însă „suveranitatea” este
utilizată pentru a sublinia calitatea supremă a puterii de stat. [25]

Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi

cu alte state. În acest sens suveranitatea poate fi de două feluri:

Suveranitatea internă subliniază faptul că în interiorul statului nici o altă utere

socială nu este superioară puterii statului. acest aspect al suveranităţii este numit
şi supremaţia puterii de stat.[26]

Suveranitate externă – însuşirea autorităţilor publice de a reprezenta statul în

raporturile sal cu alte subiecte de drept internaţional în condiţii de egalitate şi
fără vreun amestec din afară. Se manifestă în dreptul de a încheia convenţii şi
tratate internaţionale, de a trimite şi a primi reprezentanţi diplomatici.[27]

Conceptul de suveranitate este corelativ cu conceptul de stat. Un stat nu există,

sau cel puţin nu este perfect dacă îi lipseşte suveranitatea. Aşa zisele state
semisuverane, state sub protectorat sau state vasale reprezintă figuri imperfecte
de stat.[28]

b) Legitimitatea teoretică a existenţei autorităţi publice în stat

Suveranitatea înţeleasă ca putere de comandă a statului pune o problemă
importantă de a şti dacă ea este legitimă sau nu. Pentru a răspunde acestei
întrebări, două teorii principale au fost formulate. Ele nu au fost încercate.

Teoriile teocratice. Potrivit acestei teorii, puterea politică este legitimă pentru
că este de provinenţă divină. Concepţiile teocratice se divizează în două forme:

Teoria dreptului divin supranatural. Ia amploare în Franţa în secolele XVI-

XVII. Conform acestei teorii, divinitatea care a creat autoritatea politică,
considerată ca putere supremă, învesteşte în acelaşi timp cu exerciţiul ei una sau
mai multe persoane. Dacă suveranul are dreptul de a comanda supuşilor săi se
datorează faptului că voinţa divină desemnează o anumită persoană sau dinastie
să exercite acest drept.

Teoria dreptului divin providenţial. După aceste teorii, divinitatea se mărgineşte

să creeze ca instituţie puterea politică, fără să încredinţeze însă exerciţiul ei
cuiva. Între divinitate şi titularul puterii politice nu se stabileşte o relaţie directă.
Cum însă toate evenimentele în lume se desfăşoară în conformitate cu voinţa
divină, faptele care duc la investirea unei persoane cu autoritate supremă în stat
sunt la fel manifestarea voinţei divine.

Ambele teorii teocratice fac apel la sentimentul religios. Ele nu pot fi acceptate
ca o explicaţie ştiinţifică a legitimităţii autorităţii publice.

Teoriile democratice. Conform acestor teorii, puterea de comandă a statului

este legitimă numai în măsura în care îşi are originea în voinţa poporului statului
dat. Teoriile date au fost influenţate mult de J.J.Rousseau în dreptul pozitiv
francez.

Doctrina democratică franceză clasică are ca bază teoria contractului social.

Concepţia „contractului social” presupune: indivizii, a căror libertate în stare de
natură nu suferă nici de o îngrădire, renunţă la această libertate absolută în
favoarea statului pentru a asigura traiul tuturor în societate. Renunţarea
indivizilor la libertate se înfăptuieşte prin contract social prin care ei consimt să
se supună voinţei generale. Această voinţă generală a naţiunii este titulara
suveranităţii, a puterii de comandă a statului. Voinţa generală este suprapusă
sumei voinţei indivizilor. Ea exprimă tot ceea ce le este comun.

Teoria suveranităţii naţionale. Dreptul pozitiv francez post revoluţionar a urmat

concepţia conform căreia: pentru că statul este o persoană juridică, el nu poate fi
conceput fără voinţa. Voinţa aceasta este voinţa generală a naţiunii. Statul este
doar expresia juridică a naţiunii. Articolul 3 din Declaraţia franceză a drepturilor
omului şi cetăţeanului din 1789 prevede: ”Principiul oricărei suveranităţi rezidă
în mod esenţial în naţiune. Nici un corp, nici un individ nu poate exercita vreo
autoritate care nu emană expres din aceasta”. În această concepţie:

Suveranitatea este o putere de voinţă care aparţine naţiunii constituite sub formă
de stat. Ea este dreptul subiectiv al statului al cărui suport este voinţa generală a
naţiunii. Această putere de voinţă este supremă, nu cunoaşte existenţa unei
voinţe superioare. Suveranitatea are următoarele caracteristici:

– Suveranitatea este una. Pe un teritoriu determinat se exercită doar

o singură autoritate (pentru state unitare);

– Este indivizibilă. Indivizii nu sânt fiecare titularii unei cote-părţi

din suveranitatea statului. Suveranitatea aparţine naţiunii ca entitate colectivă.
Cetăţenii nu au un drept propriu de vot politic, ci exercită numai în calitate de
reprezentanţi. Dreptul dat aparţine naţiunii. Dacă dreptul de vot este o funcţie pe
care individul o exercită în numele societăţii, atunci societatea are libertatea de a
refuza această funcţie tuturor indivizilor pe care nu-i consideră apţi să o exercite;

– Suveranitatea este inalienabilă. După cum un individ nu poate să

transmită altuia voinţa sa aşa şi naţiunea nu poate, printr-un contract social sau
pact de supunere, să-şi înstrăineze definitiv şi irevocabil suveranitatea în profitul
uneia sau al mai multor persoane;

– Suveranitatea este imprescriptibilă. Un uzurpator, oricât de

îndelungat ar exercita suveranitatea, nu devine titularul ei prin uzucapiune.

Teoria suveranităţii populare. Această concepţie consideră că fiecare individ

deţine o cotă-parte din suveranitate, proporţională cu numărul total al populaţiei.
Suveranitatea se fracţionează între membrii naţiunii şi astfel fiecare individ are
un adevărat drept propriu de a participa la sufragiu politic. Dreptul de vot nu
poate fi refuzat nici unui cetăţean.[29]

Teoria suveranităţii naţionale se deosebeşte mult de cea a suveranităţii populare.

Constituţia Republicii Moldova, în art. 2, alin.1, prevede: ”suveranitatea
naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi
prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie”. Din punct
de vedere al evoluţiei doctrinelor politice, această dispoziţie constituţională
apare contradictorie în măsura în care încearcă să combine două concepţii
opuse.[30]

Nici teoriile teocratice, nici cele democratice nu sânt în măsură să dovedească

ştiinţific că puterea publică are un drept de a comanda indivizilor şi
colectivităţilor de pe teritoriul statului său, că ea este legitimă. Puterea publică
nu are drept de comandă, dar ordinele ei pot deveni legitime întrucât sânt legale,
adică exercitate în limitele şi conform competenţei ce s-a stabilit prin
manifestarea liberă a voinţei poporului.

Conceptul de stat Statul reprezintă un fenomen social complex,cu o existenţă

seculară, dacă avem în vedere perioada cuprinsă între anul 1648 (Pacea
Westfalică),moment de la care putem vorbi de apariția statelor ca subiecte în
relațiile internaționale, și până în prezent, când statele europene cunosc un
proces de transformări substanțiale, odată cu integrarea în marea familie a ceea
ce numim, Uniunea Europeană. Acestă evoluție a generat, implicit, de la o
societate la alta, o diversitate de forme și manifestări etatice, care au făcut
obiectul mai multor preocupări de conceptualizare. Însăşi modalitatea diferită de
abordare a problematicii,privind statul, a generat o definire,pe măsură,a
organismului statal.De pildă, Hegel, dintr-o perspectivă filosofică,definea statul
ca o entitateabstractă, a cărei realitate concretă ţine de cetăţenii săi. Iată un prim
aspect al imposibilității existenţei statului în afara prezenței populaţiei,şi
implicit,a raporturilor de stat cu supuşii săi. Astfel, statul îşi determină existenţa
sa abstractă doar ca voinţă şi acţiune individuală și de grup.Statul apare pe o
anumită treaptă evolutivă a omului, când starea naturală, individuală sau
comunitară nu mai corespunde necesităţilor de hrană şi apărare.Hegelsurprinde
şi aspectul tentaţiei ̋impulsului neînfrânt ̋ spre fapte periculoase care trebuie
îngrădit de o colectivitate prin intermediul unei cârmuiri sau administraţii
statale. Statul a apărut şi rămâne, astfel, ca fenomen natural, rezultat din
diferenţierea naturală dintre indivizi şi prin impunerea de către un grup social,
astfel constituit, a forţei sale asupra celeilalte părţi a populaţiei, mai numeroasă
dar neorganizată şi supusă grupului. Se înţelege,astfel, că gradul de organizare şi
socializare a relaţiilor între indivizi a făcut posibilă o anumită diferenţiere între
membrii comunităţii, bazată pe forţă şi autoritate. O astfel de teorie nu poate fi
acceptată în întregul său pentru că statul se raportează evolutiv la acele societăţi
unde diferenţierea între indivizi se face pe criterii politice, este permanentă şi
presupune o guvernare bine consolidată. Ne apropiem în acest fel de conceptul
modern de stat care apare ca formă şi suport specific prin care se exercită şi se
manifestă puterea politică. Din această perspectivă, statuleste un fenomen istoric
legat implicit de gradul de dezvoltare a societăţii, atunci când puterea politică
devine putere publică instituţionalizată şi legitimă. Dar, odată cu apariția puterii
de stat, care presupune un organism de putere, se poate vorbi implicit de o
instituționalizare a constrângerii, instituțiile statului constituindu-se legitim și
asigurând dominația supușilorprin constrângere legitimă. Din acest punct de
vedere, renumitul sociolog germanMax Weberdefineşte statul ca fiind o asociere
umanăcare îşi arogă dreptul de a avea, în graniţele unui teritoriu, monopolul
constrângerii fizice legitime. Statul ar reprezenta astfel, prin rolul său, un raport
de dominare a oamenilor de către oameni, bazat pe instrumentul exercitării
legitime a constrângerii. Pentru ca statul să existe, susţine Weber, trebuie ca cei
dominaţi să se supună autorităţii celor ce se pretind a fi, la un moment dat,
dominatorii. Statul modern devine o unitate de dominaţie instituţionalizată. Dacă
ar fi să se amplifice acest aspect, atunci statul totalitarvăzut de Yves Ternoneste
un stat al ̋societăţilor genocidare ̋. Statulcriminal, ca model de stat al regimurilor
totalitare de tip tiranii, despotisme şi dictaturi, este un stat care dispune liber de
viaţa cetăţenilor săi. Totalitarismul „a inventat o metodă de dominare
permanentă a tuturor indivizilor în toate sferele vieţii. El a distrus legăturile
sociale dintre cetăţeni «în scopul de a reduce multiplul la unul». Individul este
pretextul atomizării socialeşi destructurării ordinii anterioare.” [1]Studiul
regimurilor politice permite o abordare pe măsură și a aspectului metodelor
specifice de dominare și corelativ a tipurilor de servitute caracteristice fiecărui
regim în parte. Notorietatea profesorului universitarde la Sorbona, Yves Ternon,
și susținerile sale, îmi permit să afirm, fără teama de a greși, că tentația de
dominare este prezentă în toate regimurile nedemocratice sau democratice.
„Societățile genocidare sunt societăți în care statul dispune liber de viața
cetățenilor săi(...) La fel, genocidul poate fi perpetuat de state non-totalitare, dar
totalitarismul reunește toate condițiile care permit exercitarea acestei crime,
darstudiul său permite înțelegerea mai corectă a amenințărilor genocidare.

Totalitarismul reprezintă „forma extremă a unei deviații criminale.”

[3]Urmărind cu rigurozitate orientarea tematică a tezei abordate, nu putem să nu
remarcăm faptul că în literatura de specialitate s-au conturat şi cristalizat două
sisteme doctrinare diferite: a) Concepţia potrivit căreia statul este un instrument
de constrângere,un fenomen al forţei acoperit culegitimitateaînvestiturii și b)
Concepţia preponderenţei caracterului voluntardat de libera manifestare a
cetăţenilor în alegerea şi susţinerea grupului care exercită legitim
constrângerea.Dacă dreptul este produsul solidarităţii socialeşi dacă această
solidaritate este o necesitate a vieţii sociale, atunci statul, răspunzând cerinţelor
de a menţine ordinea socială, este „rezultatul unui mod voluntar de opţiune
pentruforţa irezistibilă de constrângere”.Din logica juridică decurge validitatea
şi forţa obligatorie a normelor sau ̋normalitatea dreptului ̋. Persoana morală a
statului nu este decât un ansamblu de norme ierarhizate până la ̋forma
fundamentală ̋, realizarea acestora fiind asigurată prin forţa de constrângere. Ar
trebui ca, în sensul unui monism juridic, statul să fie singura expresie a ordinii
juridice, ultimo ratioa normelor juridice.”[4] După o îndelungă, intensă şi
controversată cercetare sociologică contemporană, grupul cercetătorilor în
domeniu conchide asupra paradigmei statuluica ̋instanţă ierarhizată de
dominaţie ̋.Statul, din perspectivă sociologică, semnifică „o dimensiune
specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea pe
un teritoriu determinant a unei colectivităţi umane, relativ omogene,
întruchipând naţiunea şi care este guvernată de o putere instituţionalizată, având
capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din
colectivitate ca voinţă generală. Această voinţă poate aparţine, în condiţii
concret istorice, unui grup restrâns sau unui grup majoritar.”
 Statul, altfel spus, fenomenul puterii politice, reprezintă un produs al
evoluţiei sociale a civilizaţiilor. Emile Durkheim, unul din fondatorii şcolii
sociologice franceze, este de părere că statul a apărut ca rezultat al diviziunii
sociale a muncii, idee, de altfel, enunţată şi de Karl Marx, care consideră statul
ca un fenomen istoric constituit odată cu apariţia proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie şi cu împărţirea societăţii în clase antagoniste. Se ştie
că, în cadrul fiecărui stat există un ansamblu de clase şi pături sociale, fiecare
dintre ele fiind purtătoarea unor interese specifice şi ale unui mod de viaţă
diferit, ale unei culturi şi conştiinţe sociale distincte. Fiecare dintre aceste clase
are o percepţie proprie a fenomenului puterii şi a actelor de guvernare. „Bazat pe
disocierea relaţiilor sociale cu caracter privat de cele având caracter public,
modelul sociologic de statpune tot mai mult accentul pe funcţionalitatea şi
eficienţa socială a aparatului birocratic de conducere, ca şi pe legitimitatea
actelor acestuia, decurgând din voinţa suverană a celor guvernaţi.”[6]Nuputem
să vorbim despre stat şi noţiunea de stat fără să amintim, cel puţin, două
concepţii clasice despre stat: liberalismulşi marxismul. În liberalism, concepţia
lui Adam Smithasupra statului are în vedere principiul ̋laissez-faire ,̋ statul
minimalsau minimalistavând rolul de ̋paznic de noapte ̋ în mecanismul pieţii
care ar asigura prin „domnia legii”, cel mai bun suport pentru creşterea
economică şi satisfacerea intereselor globale.Marxismulși marxism-
leninismulvădstatul de pe poziţii antagoniste. Desfiinţarea statului
burghezpresupune instaurarea statului proletar, care la rândul lui instaurează
puterea unei clase asupra celorlalţi constituiţi în clase diferite. Contrar acestor
concepţii clasice, care nu asigură în totalitate idealul unui stat egalitar, apare,
prin concepţia lui John Gray, noţiunea de stat limitat, ca răspuns la solicitările
lumii moderne.

Statul unitar sau simplu. Ca forma a structurii de stat, statul unitar se

caracterizeaza prin existenta unor formatiuni statale unice si prin existenta unui
singur rand de organe centrale de stat (un singur organ legiuitor, un singur
guvern, un singur organ judecatoresc suprem). Cetatenii statului unitar au o
singura cetatenie, iar organizarea administrativa a teritoriului este astfel facuta,
incat, de principiu, organele de stat din unitatile administrativ-teritoriale se
subordoneaza uniform fata de organele de stat centrale. O consecinta importanta
a acestor trasaturi o reprezinta si faptul ca, in principiu, dreptul este aplicat
uniform pe intreg teritoriul statului unitar. Sunt state unitare Romania, Bulgaria,
Suedia, Italia.

Statul federativ, compus sau regional. Spre deosebire de statul unitar,

statul federativ este format din doua sau mai multe state membre, prin unirea
carora apare un nou stat, federatia – ca subiect unitar de drept. El se
caracterizeaza prin existenta a doua randuri de organe centrale de stat, si
anume organele federatiei (Parlament, Guvern, organ suprem judecatoresc) si
organele statelor membre, in sensul ca fiecare stat membru are un Parlament,
un guvern si un organ judecatoresc suprem proprii. Rezultand din unirea
statelor membre, care-si mentin totusi o anumita independenta, federatia se
caracterizeaza si printr-o structura aparte a organelor de stat federative. Astfel,
parlamentul federal este un parlament bicameral, aici impunandu-se cu
necesitate existenta unei a doua Camere, care sa reprezinte statele membre
(Consiliul statelor in Elvetia, Senatul in S.U.A.). Desigur, sunt si state unitare in
care parlamentul are o structura bicamerala, dar aici bicameralismul este
justificat de „oportunitatea politica si ingeniozitatea constitutionala” sau de
nevoia realizarii unui democratism si a unui echilibru in legiferare. Pentru
statele federale insa, bicameralismul este o necesitate.

Raporturile dintre statele membre ale federatiei sunt raporturi de drept intern,
federatia formand o uniune de drept constitutional, spre deosebire de asociatiile
de state, care formeaza uniuni de drept international si in care raporturile
dintre state sunt raporturi de drept international. De aceea, daca aceste
raporturi sunt reglementate in primul caz prin constitutia federatiei, ele sunt
reglementate in al doilea caz prin tratatele internationale. Trebuie mentionata,
de asemenea, si o alta caracteristica a statului federal, si anume existenta a
doua cetatenii, care insa se implica reciproc. Cetatenii au cetatenia statului
membru, precum si cetatenia statului federal, afara de cazul in care statele
membre ale federatiei decid altfel. Aceasta situatie fireasca trebuie deosebita de
situatia dublei cetatenii, care se poate ivi datorita conflictelor intre legile
privitoare la cetatenie, sau ingaduirii sale prin legislatie.

Astazi, forma de stat federala este regasita in multe state. Pe continentul

american au structura federala Statele Unite, Canada, Mexicul, Brazilia,
Argentina, Venezuela. In Europa, sunt state federative Elvetia, Germania, iar in
Asia si Oceania, India, Australia.

Observand statele cu structura federala existente astazi in lume, vom constata o

diversitate de state, determinata de diversitatea de solutii care s-au impus in
timp. Cercetand statul federativ, ca forma a structurii de stat, se impune
identificarea subiectelor de federatie si a formelor de autonomie. Subiecte de
federatie sunt numai statele membre ale federatiei, numai statele prin unirea
carora a luat nastere federatia. Numai subiectele de federatie pastreaza o
anumita independenta sau suveranitate, numai ele au, de principiu, dreptul de a
se desprinde din federatie.

In afara subiectelor de federatie, mai pot fi identificate si unele forme de

autonomie, determinate de necesitatea rezolvarii unor probleme nationale
locale. Astfel, se pot intalni, ca forme de autonomie in federatie, republicile
autonome, regiunile autonome, districtele nationale, provinciile autonome.
O alta problema teoretica de mare generalitate priveste tendintele de dezvoltare
a statului federativ. Statul federativ este supus, in principiu, la doua tendinte
opuse, tendinte care nu sunt usor de identificat si care se manifesta diferit in
functie de diferitele federatii, de esenta statelor, de rezolvarea problemei
nationale, de ideologia ce sta la baza statului. Una din aceste tendinte este
aceea de centralizare, de trecere la statul unitar, iar cealalta, de
descentralizare, de mentinere a federatiei. Aceste tendinte sunt conditionate de
problemele economice, care nu pot fi de principiu rezolvate la nivelul statelor
membre, de distribuirea energiei si combustibilului, de realizarea unor
programe de radio si televiziune, de miscarea fortei de munca, de necesitatea
existentei unor servicii sociale, de asistenta. Complexitatea problemelor care
determina sau conditioneaza cele doua tendinte, varietatea lor impun implicit
solutii variate, corespunzatoare intereselor concrete ale statelor federative luate
individual. Aceste tendinte explica transformarile structurale produse in unele
federatii dupa anul 1990.

In fine, un interes teoretic aparte prezinta Belgia, ca stat federativ nou, aici
regulile generale pe care le-am expus aplicandu-se doar partial, motiv pentru
care vorbim de un federalism informal. Din anul 1993, Belgia este un stat
federal compus din trei comunitati (comunitatea franceza, comunitatea
flamanda si comunitatea germanofona) si din trei regiuni (Regiunea valona,
Regiunea flamanda si Regiunea Bruxelleza). De asemenea, exista patru regiuni
lingvistice (de limba franceza, de limba neerlandeza, regiunea bilingva
Bruxelles – Capitala, de limba germana).

Asociatiile de state

In cadrul asociatiilor de state sunt cercetate in mod obisnuit uniunea personala,

uniunea reala si confederatia. Unii autori adauga la acestea comunitatea de
natiuni (Commonwealth) si uniunea franceza, in timp ce altii, studiind uniunile
si confederatia sub notiunea mai larga de state compuse, in care se cuprinde si
federatia, includ in asociatia de state numai comunitatea de natiuni si uniunea
franceza. Asociatiile de state nu constituie forme ale structurii de stat, ele
nedand nastere la state noi si deci, implicit, la noi subiecte de drept. Ele sunt
forme ale vietii internationale, constituite si functionand pe baza tratatelor
internationale, statele membre pastrandu-si independenta (este adevarat,
formala uneori) si intrand intre ele nu in raporturi de drept constitutional (drept
intern), ci in raporturi de drept international.
a) Uniunea personala este o asociatie de doua sau mai multe state
independente, care au comun doar seful statului. Ea nu poate fi forma a
structurii de stat, deoarece nu este un stat nou. Uniunea personala a fost
consecinta legilor de succesiune la tron sau a alegerii unui sef de stat comun.
Uniuni personale cunoscute in istorie sunt: Anglia si Regatul Hanovrei intre
1714 (anul inscaunarii pe tronul Angliei a regelui George I din ramura familiei
domnitoare de Hanovra) si 1837 (anul urcarii pe tronul Angliei a Reginei
Victoria); Olanda si marele ducat de Luxemburg intre anii 1890-1915; Belgia si
Congo intre anii 1885-1908; cele trei republici de pe continentul ame-rican
unite sub presedintia lui Simon Bolivar, si anume Peru (1813), Columbia (1814)
si Venezuela (1816).

b) Uniunea reala este o asociatie de state in care, pe langa seful statului, exista
si alte organe de stat comune. De obicei, aceste organe de stat comune sunt in
domeniile afacerilor externe, armatei, finantelor. Asa cum se precizeaza in
literatura de specialitate, in cazul uniunilor reale s-a putut vorbi intr-adevar de
o forma a structurii de stat, nu numai pentru ca in general li s-a recunoscut
dreptul de a actiona in relatiile internationale ca un singur stat, dar si ca o
consecinta a faptului ca ele aveau si alte organe comune decat seful statului. Am
adauga la acesata si faptul ca, in unele cazuri, uniunea reala a fost o etapa spre
formarea statului unitar, ceea ce pune intr-o lumina specifica, proprie,
raporturile dintre statele membre ale uniunii reale (de exemplu, Principatele
Unite). Uniuni reale cunoscute in istorie sunt: Principatele Unite intre 24
ianuarie 1859 si 24 ianuarie 1862; Austria si Ungaria intre anii 1867-1918;
Norvegia si Suedia intre anii 1815-1905; Danemarca si Islanda intre anii 1918-
1944.

c) Confederatia de state este o asociatie de state independente determinata de

considerente economice si politice atat de ordin intern, cat si de ordin extern,
care nu da nastere unui stat nou, ca subiect individualizat de drept. Statele care
formeaza confederatia urmaresc realizarea unor scopuri comune economice,
financiare, politice, de aparare. In vederea discutarii si hotararii in probleme
comune, statele confederate isi aleg un organism comun, denumit dieta sau
congres, ale carui hotarari sunt aprobate ulterior de catre state. La baza
confederatiei sta tratatul international. Exemple de confederatii de state:
Confederatiile statelor americane intre anii 1778-1787; Confederatia
germanica intre 1815-1871; Confederatia elvetiana intre anii 1815-1848.

Statul de drept este o doctrină în gândirea juridică continentală

europeană, originară din jurisprudența germană. Poate fi tradus în limba engleză
ca „stat de drept”, alternativ „stat juridic”, „stat de drept”, „stare de justiție”,
„stare de drepturi” sau „stat bazat pe justiție și integritate”. [1]
Statul de drept este un „stat constituțional” în care exercitarea puterii
guvernamentale este constrânsă de lege[2] și este adesea legată de conceptul
anglo-american al statului de drept, dar diferă de acesta prin faptul că subliniază
și ceea ce este doar (adică, un concept al dreptății morale bazat pe etică,
raționalitate, drept, drept natural, religie sau echitate). Astfel este opusul lui
Obrigkeitsstaat sau Nichtrechtsstaat[3] (un stat bazat pe folosirea arbitrară a
puterii) și al lui Unrechtsstaat (un non-Rechtsstaat cu capacitatea de a deveni
unul după o perioadă de dezvoltare istorică).

tipuri de stat de drept

Tipologia sistemelor de drept.

Aspecte generale Un demers ştiinţific ce îşi propune să exploreze problematica

jurisprudenţei şi a precedentului judiciar vădeşte ca imposibil de ignorat
problema tipologiei sistemelor de drept1, iar preocuparea pentru determinarea
unor criterii în virtuteacărora se delimitează este punctul central al căutărilor
doctrinare. Ceea ce se doreşte este aducerea la lumină a trăsăturilor generale şi a
particularităţilor existente, atât în raport cu sistemele de organizare socială, cât şi
cu apartenenţa la un spaţiu sau altul de civilizaţie juridică, iar această operă de a
clasifica şi categorisi reclamă în egală măsură laturile conţinutului dreptului, dar
şi elementele specifice modului de exprimare a acestui conţinut.

Teoria izvoarelor dreptului arată că identificarea acestora este obligatorie, în

absenţa punerii lor în relaţie cu circumstanţele istorice, sociale din diverse ţări
care determină procesele de elaborare a dreptului. Astfel, este de înţeles de ce,
deşi în linii generale aceleaşi, izvoarele dreptului au cunoscut un parcurs evolutiv
şi se pretează indiscutabil la circumstanţieri, căci, aşa cum s-a arătat în doctrină3,
ele privesc sistemele de drept în timp şi în spaţiu, în diferite epoci şi ţări. Explicaţia
existenţei acestei „pluralităţi” a izvoarelor trebuie căutată, înainte de toate, în
multitudinea de relaţii sociale pe care le implică şi, mai apoi, în varietatea
modalităţilor de organizare şi guvernare a societăţii. Dintru început trebuie spus că
formarea marilor familii de drept nu este nici pe departe o apariţie spontană,
situată într-un moment istoric precis, determinat sau, cel puţin, determinabil; ea
este finalitatea atinsă de un proces evolutiv, centrat în jurul câtorva surse
fundamentale, denumite în doctrină, extrem de sugestiv, „procese de recepţie”4, a
căror menire a fost aceea de a pătrunde în diferite zone geografice şi de a modela,
după anumite reguli şi principii, diferitele sisteme juridice. Sub acest titlu, sunt de
semnalat: receptarea dreptului roman, aplicabil în formă pură în unele ţări sau
adaptat în altele, în multe dintre ele, cu aceeaşi forţă juridică şi astăzi; receptarea
dreptului francez (rodul elaborărilor napoleoniene), care avea să devină drept
aplicabil în majoritatea statelor ocupate, menţinut în vigoare în unele dintre ele,
chiar şi după dobândirea independenţei; receptarea dreptului britanic (common-
law), extins şi menţinut îndeosebi în fostele colonii, dar nu numai acolo.
Delimitarea tradiţională distinge între: familia de drept romano-germanic şi familia
de drept anglo-saxon. Se alătură acestora familiasistemelor de drept socialist şi
familia sistemelor de factură religioasă sau tradiţionale. Între acestea, interesul
cade asupra celor dintâi, geografia juridică a lumii fiind marcată şi astăzi de
compartimentarea în cele două mari familii de drept, romano-germanică şi anglo-
saxonă, având în conţinutul lor mari sisteme de drept reunite, de regulă, pe
criteriul istoric. Vădindu-şi însă insuficienţa, acesta avea să fie secondat de alte
criterii de delimitare, dintre care, analiza de faţă preferă să poposească asupra
aceluia care se integrează cel mai bine obiectivelor analizei, anume ierarhia
izvoarelor de drept.

Caracterele statului de drept

In sistemele de drept anglo-saxon – puterea creatoare de drept a

judecătorului este una din trăsăturile şi din caracteristicile esenţiale ale acestora. În
sistemele de drept romano-germanice, judecătorul nu se poate pronunţa pe cale de
dispoziţii generale. Totuşi, în unele sisteme moderne, judecătorului i se recunosc
împuterniciri normative. Practica judecătorească are importanţă pentru interpretarea
şi aplicarea legii, pentru completarea şi adaptarea ei. Se arată totodată că, în
prezent, raportul dintre jurisprudenţă şi calificarea ei ca izvor formal al dreptului
este astfel abordat, încât se evidenţiază faptul estompării contrastului dintre cele
două mari familii de drept: în sistemele de drept romano-germanic se recurge la
practica judecătorească, în calitate de izvor suplimentar al dreptului, pe câtă vreme
în sistemele de drept anglo-saxon, se recurge la lege, ca izvor suplimentar al
dreptului25. Influenţele reciproce din ultimii ani au făcut ca dreptul legislativ să
câştige cu fiecare zi o mai mare importanţă în regimul de common-law, iar
precedentele judiciare să fie reconsiderate, nu de puţine ori, în dreptul de tradiţie
romano-germanică

Dreptul statului de drpet trebuie sa fie drept.

O certitudine însă primează: puterea jurisprudenţei de a crea drept 66 este, astăzi,

mai mult ca până acum, o evidenţă, pe care, din conservatorism sau din exces de
rigoare, evităm a o încadra în tipare noi sau, deşi o acceptăm, o facem cu
dificultate.

Asupra problemei s-a oprit şi René David67, pentru care, jurisprudenţa nu

poate fi considerată creatoare de reguli de drept, în felul în care sunt regulile create
de legiuitor. Şi – afirmă autorul în continuare – „pentru a judeca importanţa pe care
o au, în elaborarea dreptului, hotărârile judecătoreşti, trebuie să ne îndoim de
formulele gata confecţionate care, în dorinţa de a sublinia exclusivismul legii,
refuză calitatea de sursă de drept a jurisprudenţei”. Concluzia la care ajunge autorul
este aceea că, „în familiile de drept romano-germanic, rolul jurisprudenţei nu poate
fi precizat, decât în relaţie cu cel al legii şi, în acest sens, rolul creator al
jurisprudenţei se disimulează întotdeauna, sau aproape întotdeauna, în spatele
aparenţei interpretării legii”

Dreptul statului de drept trebuie sa fie bazat pe anumite valori.

Problema autorităţii jurisprudenţei sau a valorii normative a acesteia este

aceea de a trata precedentul ca izvor de drept, atât din perspectiva sistemului
common-law20, pentru care constituie încă o trăsătură distinctă (chiar dacă, astăzi,
forţa acestuia nu mai este cea tradiţional consacrată21), cât şi din perspectiva
orientării noi a sistemelor de drept romano-germanic, unde se vorbeşte tot mai des
de puterea creatoarea de drept a judecătorului (deşi aici, prudenţa face ca doctrina
să uzeze de acest termen doar atunci când califică exclusiv practica instanţelor
supreme). De aceea, am considerat ca fiind necesar şi oportun în acest context, a
purcede la o abordare succintă, având ca obiect delimitarea aspectelor ce
particularizează problematica, în cele două mari familii de drept. Aşa cum am
arătat, indiferent de locul pe care îl ocupă într-un sistem sau altul de drept,
însemnătatea jurisprudenţei nu poate fi ignorată, iar un studiu comparativ al
acesteia poate fi extrem de util pentru a lămuri similitudinile de fond, ascunse
adesea în diversitatea de tehnici. Este cert însă, că jurisprudenţa exercită o funcţie
compensatorie în sistemul juridic (oricare ar fi specificul său), pentru bazinul de
factură continentală, rolul său fiind acela de a da elasticitate dreptului devenit prea
rigid prin legile scrise şi puţin flexibile, iar pentru cel anglo-saxon, funcţia sa
rămâne aceea de a limita libertatea judecătorului. Nu trebuie uitat niciun moment că
cele două mari sisteme de drept corespund celor două tipuri distincte de experienţă
culturală, rezultând din interacţiunea mai multor factori, în mare măsură – cum am
arătat mai sus – de natură istorică. În acest sens, Angel Latorre 22, referindu-se la
modul în care s-au cristalizat formele de manifestare a dreptului, surprinde foarte
bine această idee, afirmând că „un sistem de izvoare nu este fructul hazardului sau
al capriciului, ci consecinţa multiplilor factori politici, sociologici şi ideologici.
Dincolo de aceştia, transpare un ansamblu de idei şi fapte dominante în
comunitatea de care se vorbeşte. Ceea ce va predomina va fi forma de lege relevată
cu intensitate crescândă de puterea statală, în detrimentul formelor spontane de
creare a dreptului”. „Confruntarea” aceasta între sisteme nu trebuie privită cu
dezaprobare, deoarece ea s-a dovedit, în timp, extrem de fecundă23, aceasta
sprijinindu-se pe o constatare realistă: ceea ce a prevalat întotdeauna în a explica
primatul uneia sau altuia dintre izvoarele dreptului n-au fost raţiuni abstracte de
ordin logic, preţiozităţi ştiinţifice, ci, simplu, temeiuri de factură socio-istorică.
Tocmai de aceea, se spune cu tărie astăzi, că ar fi absurd a pretinde să se ştie care
dintre cele două sisteme îşi probează cel mai bine perfecţiunea, pentru că, doar
ignorând istoria fiecărui popor se poate vorbi de un drept ideal. Altfel, fiecare
dintre ele va veni cu argumentele pe care le va socoti suficiente: pe de o parte, în
favoarea fiecărei ţări de tradiţie continentală va motiva certitudinea legii, iar, pe de
altă parte, statele de common-law ar invoca marea fidelitate faţă de obiceiuri,
percepute ca răspunsuri la aspiraţiile imediate ale poporului. Referindu-se la
raportul dintre cele două mari familii de drept, Sofia Popescu24 reţine că în
sistemele de drept anglo-saxon – puterea creatoare de drept a judecătorului este una
din trăsăturile şi din caracteristicile esenţiale ale acestora. În sistemele de drept
romano-germanice, judecătorul nu se poate pronunţa pe cale de dispoziţii generale.
Totuşi, în unele sisteme moderne, judecătorului i se recunosc împuterniciri
normative. Practica judecătorească are importanţă pentru interpretarea şi aplicarea
legii, pentru completarea şi adaptarea ei. Se arată totodată că, în prezent, raportul
dintre jurisprudenţă şi calificarea ei ca izvor formal al dreptului este astfel abordat,
încât se evidenţiază faptul estompării contrastului dintre cele două mari familii de
drept: în sistemele de drept romano-germanic se recurge la practica judecătorească,
în calitate de izvor suplimentar al dreptului, pe câtă vreme în sistemele de drept
anglo-saxon, se recurge la lege, ca izvor suplimentar al dreptului25. Influenţele
reciproce din ultimii ani au făcut ca dreptul legislativ să câştige cu fiecare zi o mai
mare importanţă în regimul de common-law, iar precedentele judiciare să fie
reconsiderate, nu de puţine ori, în dreptul de tradiţie romano-germanică.
Teoreticieni ai dreptului, în scrieri recente, propun o abordare de natură să confirme
această apropiere a celor două mari familii de drept, sub raportul rolului pe care îl
joacă jurisprudenţa. Ceea ce se remarcă este o discuţie tranşantă despre două
elemente care caracterizează fenomenul jurisprudenţial, indiferent de sistemul din
care face parte. Acestea sunt precedentul şi autoritatea 26, iar distincţia nu o mai face
acum decât modul în care acestea sunt percepute. Astfel, în linii mari, dreptul
anglo-saxon conservă precedentul judiciar ca sursă de drept, autoritatea sa fiind
generală, aplicabilitatea sa fiind extinsă şi asupra altor instanţe şi asupra altor cauze
similare, judecătorul fiind chemat permanent să distingă între ratio decidendi şi
obiter dictum. Dreptul romano-germanic conferă jurisprudenţei valoare
interpretativă, de mijloc de complinire a lacunelor, de sursă de inspiraţie pentru
legiuitor, judecătorul fiind ţinut încă de obligaţia de a se pronunţa în toate cauzele
cu care este învestit, iar soluţia sa rămânând încă una la speţă. Parcursul istoric avea
să cristalizeze şi să aducă în tablou un sistem nou de drept 27, individualizat prin
trăsături specifice, corespunzătoare fenomenului de integrare din care s-a născut;
este vorba despre sistemul dreptului instituţional comunitar, sistem de drept de dată
recentă, structurat la rându-i în două mari subsisteme, în funcţie de natura
reglementărilor pe care le conţine: drept comunitar originar şi drept comunitar
derivat.Este esenţial de ştiut că, indiferent de sistemul de drept în care ne situăm
sau de etapa istorică parcursă, o idee constantă este aceea că dincolo de caracterul
raţional, dreptului nu i s-a recunoscut mereu şi pretutindeni natură experimentală.
Despre aceasta vorbea profesorul Mircea Djuvara28 când arăta că, în întregul ei,
„ştiinţa juridică are o origine experimentală; experienţa are o însemnătate capitală
pentru legiferare şi pentru interpretarea dreptului. [...] dreptul nu poate şi nu trebuie
să fie studiat şi creat prin deducţii raţionale, deoarece noţiunile şi instituţiile
juridice nu pot avea decât o origine experimentală”. Am expus rezumativ aspectele
care redau esenţa rolului practicii judiciare în marile familii de drept, încercând să
surprindem felul în care se particularizează acestea, în funcţie de un sistem sau altul
de drept şi de o etapă sau alta de evoluţie istorică.
 Mecanismele statului de drept.

De la aderarea țării la UE în 2007, Comisia a monitorizat reformele

realizate de România în domeniul justiției și al luptei anticorupție prin
intermediul mecanismului de cooperare și de verificare (MCV), un cadru
important de urmărire a progreselor realizate în vederea îndeplinirii obiectivelor
de referință stabilite.

Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind

progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de cooperare și
verificare COM(2017) 751 final.

https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52020SC0322&from=EN

Separatia puterilor in stat.

2. Înseamnă o distribuire cât mai largă a acesteia întrecât mai multe persoane
și instituții care să împiedice acumularea,deținerea sau exercitarea absolută a
puterii

3. Divizarea puterii politice între cât mai multe centre de Adoptarea și

aplicarea corectădecizie poate garanta: a legilor Respectarea drepturilor
fundamentale ale oamenilor

4. PUTEREA LEGISLATIVĂ PARLAMENTUL ADOPTĂ LEGILE

PUTEREA PUNE ÎN EXECUTIVĂ GUVERNUL APLICARE LEGILE
PUTEREA AUTORITĂȚILE VEGHEAZĂ LAJUDECĂTOREASCĂ
JUDECĂTOREȘTI RESPECTAREA CURTEA SUPREMĂ LEGILOR DE
JUSTIȚIE

5.  Parlamentul format din Camera Deputaților și Senat Fiecare cu birouri

permanente, comisii permanente, comisii speciale, comisii de anchetă, aparat
tehnic

6. Puterea executivă Este deținută de: ● Președintele României ●

GuvernPalatul Victoria ● Administrația publică

7. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ LOCALĂ Primari Alte

organe Municipii, JudețeMinistere de orașe, specialitate comune
Departamente, Consilii consilii, agenții, Prefecți Consilii locale comisii
județene
8. ● Instanțele judecătoreștiSiglă Ministerul Public ● Ministerul Public ●
Consiliul Superior al Magistraturii

9. Constituția României - Articolul 124: (1) Justiția se înfăptuiește în numele

legii (2) Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți (3) Judecătorii sunt
independenți și se supun numai legii

10. Separarea puterilor nu înseamnă izolarea lor, ci conlucrarea, asistența și

controlul reciproc. Spre exemplu, Guvernul este rezultatul majorității
parlamentare, iar unii parlamentari devin chiar Parlamentulmembri ai
Guvernului. adoptă legi, controlează Guvernul, dar cea care veghează ca
aceste legi să fie constituționale este Curtea Constituțională.

11.  Orice putere este oprită din tendințele sale tiranice prin faptul că legile
adoptate deParlament sunt obligatorii pentru toate puterile din stat, pentru toți
cetățenii și pentru străinii aflați pe teritoriul țării noastre. Când una dintre
puteri nu respectă legile, demiterea ei este iminentă. Puterea legislativă
trebuie să acționeze în cadrul legii fundamentale Fiecare putere are
organizare, funcții și(Constituția). Este limitată perioada de timp pentru
care seatribuții proprii. poate deține o funcție precum și numărul
mandatelor.

12. Separarea puterilor este o garanțiepentru cetățeni; ei nu riscă să intre

sub tirania statului. Principiul separării puterilor este principalul obstacol pe
care Constituția îl poate așeza în caleacelor care ar dori concentrarea puterii
în mâinile unui singur om sau a unui grup restrâns și, pe această cale,
instaurarea unor regimuri totalitare.

13. "Conducerea statului nu se reazemă pe cei puțini, ci pe cei mulți".Pericle,

om politic atenian (Pericle)

14. James Madison, al patrulea președinte al SUA "Acumularea tuturor

puterilor, legislative, executive și judecătorești în aceleași mâini... poate fi
considerată drept cea mai bună definiție a tiraniei". (James Madison)

15.  "Atunci când în mâinile aceleiași persoane sau același corp de dregători
se află întrunite puterea legiuitoare și puterea executivă, nu Nu există,
deexistă libertate... asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este
separată de puterea legislativă și de cea executivă.  Dacă ea ar fi îmbinată cu
puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor ar fi arbitrară,
 căci judecătorul ar fi și legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă,
judecătorul ar putea avea Totul ar fiforța unui opresor. pierdut dacă același
om... ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la
îndeplinire hotărârile judecătorești și pe cea de a judeca infracțiunile sau
litigiile dintre particulari". (Montesquieu, Despre spiritul legilor) Filozoful
iluminist Montesquieu.

Devolutiunea puterii in stat

Deși de multe ori acest lucru nu pare la fel de important, mai există un al doilea
principiu de organizare care are ca scop limitarea puterii statului. Acest principiu
se referă la devoluțiunea puterii între centru și comunitățile teritoriale, cu scopul
de a limita concentrarea puterii. El îmbracă forma federalismului(18), a
autonomiei locale sau descentralizării. Scopul acestei separații verticale a
puterilor este același: garantarea drepturilor și libertăților, prin limitarea
exercițiului puterii centrale și a tendințelor centrifuge ale comunităților
teritoriale(19). Contenciosul care garantează această devoluțiune a puterii în
vederea moderării exercițiului ei, cu scopul de a garanta libertatea, se numește
contencios constituțional al instituțiilor.

Justiția constituțională înglobează într-un sistem coerent toate formele de

contencios schițate mai sus, care în niciun sistem constituțional modern nu sunt
date practic în competența unui singur organ(20). Justiția constituțională nu se
reduce, așadar, la jurisdicția constituțională specializată. În România acest lucru
ar trebui să fie mai evident decât oriunde în altă parte în Europa, căci sistemul
românesc a cunoscut de foarte devreme mecanisme ale justiției constituționale
atribuite instanțelor ordinare. Cele care mă interesează preponderent acum sunt
cele legate de contenciosul separației puterii constituante de puterile constituite
și cele legate de devoluțiunea puterilor statului, adică cele care garantează
limitarea reciprocă a puterilor centrale ale statului în cadrul separației orizontale
a puterilor și cele care limitează centralizarea excesivă sau mișcările centrifuge
excesive în cadrul separației verticale a puterilor. Într-un cuvânt, mă interesează
mecanismele jurisdicționale de garantare a prezervării organizării constituționale
a statului în vederea garantării libertății. Dar, voi încerca să arăt și cum au
contribuit în istoria constituțională a României celelalte forme de contencios
constituțional la garantarea devoluțiunii puterii, făcând din instituțiile care au
exercitat funcția de justiție constituțională puteri neutre.

Ierarhizarea normelor juridice.

Ierarhia actelor normative se stabileşte în funcţie de importanţa relaţiilor sociale

reglementate (conţinutul normativ) şi în funcţie de locul autorităţii emitente în
rândul autorităţilor publice. Având aceste două elemente ca temei, ierarhia
actelor normative determină forţa juridică a acestora. Principiul de drept este că
actul normativ de nivel inferior trebuie să fie emis în limitele şi potrivit
normelor care le guvernează, de nivel superior. Astfel, art. 1 alin. (5) din
Constituţie stabileşte că „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei
sale şi a legilor este obligatorie”. Prin referirea, de o concizie specifică textului
constituţional, la „supremaţie” legiuitorul constituant nu face decât să încarce de
semnificaţii sensul juridic al dispoziţiei, una dintre semnificaţiile care
interesează tema acestui articol fiind consacrarea constituţională a ierarhiei
actelor normative, corelativ cu instituirea obligaţiei esenţiale pentru funcţionarea
statului, de respectare a acestei supremaţii – ierarhii a actelor normative ce şi-ar
putea găsi explicitarea în expresia „domnia legii” ca şi componentă a statului de
drept.

Controlul respectarii ierarhiei normative.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale este grăitoare în acest sens. Astfel, în

Decizia nr. 498/2006, Curtea a fost sesizată, în cadrul unei obiecţii de
neconstituţionalitate, de către Preşedintele României cu privire la
neconstituţionalitatea „dispoziţiilor Legii de respingere a Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 99/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000
privind organizarea şi desfăşurarea referendumului şi, implicit, a dispoziţiilor
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2005”, precum şi cu controlul de
constituţionalitate a art. 12 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului.Cu privire la acest aspect care priveşte controlul de
constituţionalitate a unei legi de respingere a ordonanţei şi a ordonanţei ca atare,
Curtea Constituţională constată29 Decizia nr. 166/2001.

130următoarele: „Obiectul de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 99/2005 îl constituie modificarea şi completarea art. 12 alin. (1)
lit. a şi b din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului. Această ordonanţăprevede, pe lângă domeniile existente, şi alte
probleme de interes naţional – „[...] reforma şi strategia de dezvoltare
economicăşi socială a ţării” şi „reforma justiţiei şi combaterea corupţiei” –
pentru care Preşedintele României, după consultarea Par-lamentului, poate cere
poporului să îşi exprime voinţa prin referendum, astfel cum prevăd dispoziţiile
art. 90 din Constituţie”.Conform prevederilor art. 115 alin. (7) din Constituţie,
ordonanţele, indiferent dacă sunt simple sau de urgenţă, se aprobă sau se resping
printr-o lege adoptată de Parlament. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
99/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea
şi desfăşurarea referendumului a fost respinsă printr-o lege adoptată de
Parlament, în condiţiile art. 77 alin. (2), cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale
art. 76 alin. (1) din Constituţie.Controlul de constituţionalitate a unei legi se
declanşează, în condiţiile art. 146 lit. a) din Constituţie, „[...] înainte de
promulgarea acesteia”. Întrucât textul constituţio-nal nu face nicio distincţie,
prin legi ca obiect al controlului de constituţionalitate se înţeleg şi legile de
aprobare sau de respingere a unor ordonanţe, indiferent de natura lor, legi
ordinare sau legi organice.Respingerea prin lege a unei ordonanţe reprezintă
infirmarea expresă de către Parlament a politicii legislative pe care ordonanţa o
exprimase, având drept conse-cinţă ca un asemenea act să îşi înceteze
aplicabilitatea, să nu se mai aplice în viitor. Odată ce Parlamentul a respins
ordonanţa prin care a fost modificatăşi completatăreglementarea cuprinsă în art.
12 din Legea nr. 3/2000, rămâne în vigoare art. 12 în redactarea anterioară, iar
constituţionalitatea acestuia nu poate fi controlată decât pe calea excepţiei, în
condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie. Ordonanţa respinsă printr-o lege nu
poate fi repusă în vigoare ca urmare a exercitării controlului de constituţi-
onalitate de către Curtea Constituţională, aceasta neavând competenţe de
legislator pozitiv. Într-o asemenea situaţie, controlul de constituţionalitate a
priori asupra unei legi de respingere a unei ordonanţe poate privi numai
constituţionalitatea extrinsecă a acesteia sub aspectul respectării procedurilor
constituţionale de dezbatere şi adoptare.Or, în ceea ce priveşte ordonanţa de
urgenţă a Guvernului ce face obiectul sesizării, Curtea Constituţională constată
că aceste proceduri au fost respectate şi, în consecinţă, Legea privind
respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2005 pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea re-
ferendumului este constituţională, urmând ca, în temeiul art. 77 alin. (1) şi (3)
din Constituţie, legea să fie trimisă spre promulgare Preşedintelui României.În
consecinţă, de la momentul intrării în vigoare a legii de respingere a unei ordo-
nanţe, ordonanţa încetează a mai produce efecte juridice, din acel moment
producând efecte legea de respingere, care înseamnă reînvierea textului dinainte
de adoptarea ordonanţei Guvernului.

Protectia juridica a drepturilor omului.

În doctrina juridică au fost lansate şi argumentate diferite denumiri ce pot

fiatribuite disciplinei referitoare la studiul drepturilor omului, şi anume:
Protecţia internaţională a drepturilor omului, Dreptul internaţional al drepturilor
omului, Protecţia juridică a drepturilor omului, Dreptul european al
drepturiloromului. În literatura de specialitate, au fost exprimate o serie de opinii
referitoare la definirea acesteidiscipline de studiu, sub diversele denumiri ce i-au
fost atribuite.

În scopul asigurării efectivităţiiaplicării prevederilor art. 1 pct. 3 al Cartei

Naţiunilor Unite, care stipulează „promovarea şi încurajarea respectării
drepturiloromului şi libertăţilor fundamentalepentru toţi, fără deosebire de rasă,
sex, limbă sau religie”, statale şi organizaţiile internaţionale, îndeosebi O.N.U,
au iniţiat şi dezvoltat o serie de mecanisme şi proceduri internaţionale specifice
cooperării internaţionale.

Întrucât Convenția europeană a drepturilor omului este principalul instrument de

protecție a drepturilor fundamentale în Europa, la care au aderat toate statele
membre, aderarea CE la aceasta a părut o soluție logică pentru necesitatea de a
lega CE de obligațiile privind drepturile fundamentale. Comisia Europeană a
propus în mod repetat (în 1979, 1990 și 1993) aderarea CE la convenție. Când i
s-a solicitat un aviz privind acest subiect, Curtea de Justiție a constatat în 1996,
în avizul său 2/94, că tratatul nu prevede nicio competență a CE de a adopta
norme privind drepturile omului sau de a încheia convenții internaționale în
acest domeniu, ceea ce făcea ca aderarea să fie imposibilă din punct de vedere
juridic. Tratatul de la Lisabona a remediat această situație prin introducerea
articolului 6 alineatul (2), prin care aderarea UE la Convenția europeană a
drepturilor omului devenea obligatorie. Prin urmare, în ceea ce privește
respectarea drepturilor fundamentale, UE, așa cum se întâmpla deja cu statele
sale membre, s-ar fi aflat sub controlul unei instanțe juridice externe, și anume
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Această aderare le-ar permite
cetățenilor UE, dar și resortisanților statelor terțe aflați pe teritoriul UE, să
conteste direct în fața CEDO, pe baza dispozițiilor convenției, actele juridice
adoptate de UE, în același mod în care puteau contesta actele juridice adoptate
de statele membre ale UE.

În 2010, imediat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, UE a

inițiat negocieri cu Consiliul Europei cu privire la un proiect de acord de
aderare, care a fost finalizat în aprilie 2013. În iulie 2013, Comisia a solicitat
CJUE să se pronunțe cu privire la compatibilitatea acestui acord cu tratatele. La
18 decembrie 2014, CJUE a emis un aviz negativ în care afirma că proiectul de
acord este susceptibil să afecteze negativ caracteristicile specifice și autonomia
dreptului UE (Avizul 2/13). După o perioadă de analize și discuții cu privire la
soluționarea problemelor ridicate de CJUE, UE și Consiliul Europei au reluat în
2019 negocierile, care sunt încă în desfășurare.

În paralel cu mecanismul de control „extern” prevăzut prin aderarea CE la

Convenția europeană a drepturilor omului pentru a asigura conformitatea
legislației și a politicilor cu drepturile fundamentale, era nevoie de un mecanism
de control „intern” la nivelul CE, pentru a permite un control judiciar preliminar
și autonom din partea CJUE. Pentru ca acest lucru să fie posibil, era necesară o
declarație a drepturilor specifică Uniunii Europene. Prin urmare, în cadrul
Consiliului European de la Köln din 1999, s-a decis convocarea unei convenții
pentru a se elabora o cartă a drepturilor fundamentale.

Carta a fost proclamată în mod solemn de Parlament, Consiliu și Comisie, în

anul 2000, la Nisa. După ce a fost modificată, a fost proclamată din nou în 2007.
Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din TUE, Carta a
început să aibă efecte directe numai după adoptarea Tratatului de la Lisabona la
1 decembrie 2009, devenind astfel un izvor de drept primar cu caracter
obligatoriu.

Deși se bazează pe Convenția europeană a drepturilor omului și pe alte

instrumente europene și internaționale, Carta este inovatoare în diverse moduri,
în special deoarece include, printre alte aspecte, dizabilitatea, vârsta și orientarea
sexuală printre motivele pe baza cărora este interzisă discriminarea și consacră
accesul la documente, protecția datelor și buna administrare printre drepturile
fundamentale pe care le afirmă.

Deși domeniul de aplicare al Cartei poate fi, pe de o parte, foarte larg, întrucât
majoritatea drepturilor pe care le recunoaște sunt acordate „tuturor”, indiferent
de naționalitate sau de statut, articolul 51 limitează, pe de altă parte, aplicarea sa
la instituțiile și organele UE și, atunci când acționează pentru punerea în aplicare
a dreptului UE, la statele membre.

Originea separatiei puterilor in stat

Separaţia puterilor în stat1reprezintă unul din principiile fundamentale ale

dreptului constituţional şi una din premisele statului de drept. Principiul este
strâns legat de ideea unui regim reprezentativ în care este eliminat pericolul
tiraniei şi al îngrădirii şi încălcării abuzive a drepturilor şi libertăţilor
individuale2. El s-a conturat în viaţa statului în măsura în care s-a simţit nevoia
instaurării regimului constituţional3. Acest conţinut al noţiunii de „separaţie a
puterilor” s-a conturat după un lung proces istoric şi doctrinar:

-principiul separaţiei puterilor în stat s-a prefigurat încă în antichitate, înspecial

în eforturile gânditorilor politici ai acelor vremuri, de aflare a „secretului unui
bun guvernământ”

-în perioada evului mediu, ideea separaţiei puterilor în stat a fost privită ca un
mijloc de limitare a puterii arbitrare a şefului statului, putere specifică regimului
absolutist.

-teoretizarea separaţiei puterilor în stat ca principiu fundamental în organizarea

statală modernăa fost făcută de John Locke, Montesquieu şi Rousseau.

În scrierile istoricilor şi juriştilor principiul separaţieiputerilor în stat nu a

constituit o temă predilectă, ci doar referinţă în analiza proceselor complexe din
ultimele două secole ale fixării societăţii româneşti în matca modernităţii, din
perspectivă interpretativă bazată pe dezvoltarea generală a structurilor statale
democratice.
Principiului separaţiei puterilor în stat i-au fost necesare mai multe decenii până
când, de la proiecte imperfecte a devenit principiu statornic al organizării de stat
moderne.Odată impus în istorie, el a devenit până în zilele noastre, garanţia
menţinerii democraţiei, după dobândirea şi exercitarea puterii populare prin
alegeri.

Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat nu şi-a găsit o exprimare

directă în constituţiile mai multor ţări, din diverse motive: fie că nu există o
separaţie netă a puterilor, fie că principiul separaţiei şi mecanismul de
echilibrare a puterilor în stat nu este exprimat direct, expresis verbis,
mecanismul de separare, echilibrare şi conlucrare a puterilor în stat reieşind din
dispoziţiile constituţionale privind reglementarea prerogativelor organismelor
împuternicite a înfăptui puterea în stat. Afirmarea acestui principiu, chiar şi în
statele moderne, cu democraţie dezvoltată, comportă anumite amendamente,
care reduc din valorile sale morale din perioada de început. Este şi motivul
pentru care unii teoreticieni cer înlăturarea lui ca fiind „perimat”, alţii pledează
pentru „modernizarea”, „adecvarea” lui în favoarea unei „puteri forte”, care se
vrea a fi executivul.35Separaţia puterilor statului presupune încredinţarea şi
exercitarea diferitelor funcţii ale statului unor organe distincte şi independente
unul faţă de altul36. Se poate astfel observa, că acest conţinut al noţiunii de
„separaţie a puterilor” s-a conturat după un lung proces istoric.

Consecintele constitutionalizarii principiului separatiei puterilor in stat.

Principiul separaţiei puterilor în stat este larg recunoscut ca fiind imanent

regimurilor politice democratice, indiferent de natura lor parlamentară,
prezidenţială sau diferite combinaţii ale acestora. Evoluţia pe care a cunoscut-o
acesta de-a lungul timpului, în doctrină şi practică, s-a concretizat în apariţia
unor elemente noi care, astfel cum s-a arătat3, pun într-o ecuaţie dacă nu total
nouă, în orice caz reevaluată, clasica teorie enunţată de Montesquieu.Astfel,
dificultăţile constatate în funcţionarea unui model pur, al separaţiei rigide a
puterilor, au orientat atenţia şi au deplasat centrul de greutate al teoriei clasice
către ideea deechilibru şi de colaborare între puterile statului, colaborare care
trebuie să fie guvernată de respect reciproc şi loialitate constituţională. Acesta
este, de altfel, unul dintre sensurile interpretării pe care Curtea Constituţională a
României a dat-o, în jurisprudenţa sa, principiului separaţiei puterilor în stat, în
special după anul 2003, când Constituţia a fost revizuită, cu consecinţa
consacrării unei atribuţii noi a Curţii Constituţionale, de soluţionare a
conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. Astfel,
potrivit art. 146 lit. e) din Constituţia României, Curtea Constituţională
„soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii”. Cu precădere pe calea sesizărilor de soluţionare a unor astfel de
conflicte, Curtea Constituţională a constatat conduite ale reprezentanţilorcelor
trei puteri care, deşi se încadrau formal în litera Constituţiei, erau totuşi de
natură să determine un dezechilibru sub aspectul regimului de separaţie a
puterilor în stat sau să creeze blocaje instituţionale, ceea ce a impus identificarea
unor remedii. În unele cazuri, aceste blocaje au fost determinate de lipsa unor
reglementări constituţionale exprese care să prevadă conduita de urmat în
diverse situaţii apărute în practică. Este de altfel evident că nicio Constituţie nu
poate să prevadă toate aceste situaţii; „Constituţia, în mod inevitabil utilizează
unele concepte sau principii care, prin conţinutul lor, constituie în realitate, o
adevărată delegare legislativă în favoarea interpretului. Sunt conceptecare
permit expansiunea dispoziţiilor constituţionale, al căror conţinut, nedefinit de
legiuitorul constituant, variază în funcţie de evoluţiile mediului social”4. Or, în
astfel de cazuri, interpretarea textelor constituţionale şi identificarea procedurii
şi conduitei de urmat presupune o anumită atitudine atât faţă de spiritul
Constituţiei cât şi faţă de instituţiile pe care aceasta le consacră, atitudine care
poate fi caracterizată, într-un sens larg, prin conceptul de loialitate
constituţională. Sesizată fiind cu soluţionarea unor conflictejuridice de natură
constituţională determinate de astfel de blocaje, Curtea Constituţională a
României a dat textelor constituţionale o interpretare corespunzătoare, a stabilit
conduita de urmat pentru autorităţile publice în conflict, subliniind, atunci când
a fost cazul, obligaţia de loialitate constituţională a acestora. Alteori,formularea
generală a prevederilor constituţionale a făcut posibil abuzul unei puteri în
detrimentul alteia, situaţie care ar fi fost evitată printr-o interpretare a
Constituţiei în spiritul acesteia şi în sensul obligaţiei de loialitate constituţională
al autorităţilor publice. Este de precizat însă că în România însă (ca de altfel în
majoritatea statelor), obligaţia de loialitate constituţională nu are o consacrare
expresă în Constituţie. Având în vedere situaţiile care i-au fost aduse spre
soluţionare, Curtea Constituţională a României a dedus această obligaţie pe
calea interpretării normelor Legii fundamentale.Jurisprudenţa Curţii a evoluat de
la o simplă enunţare a conceptelor de „loialitate” şi „comportament loial”, la
circumstanţierea unor „norme de loialitate constituţională”derivând dintr-un
principiu expres consacrat de Constituţie –cel al separaţiei şi echilibrului
puterilor în stat. O consacrare jurisprudenţială a unui principiu similar a fost
realizată de Curtea Constituţională Federală a Germaniei. Acest principiu5–care
impune colaborarea şi respectul reciproc între organele statului (Organtreue)m –
a fost pentru prima dată degajat în cadrul procedurii de soluţionare a unor
plângeri individuale, ai căror autori, motivându-şi critica de neconstituţionalitate
a legii contestate prin trimiterea la aşa-numitul principiu constituţional al
loialităţii federale (Bundestreue) (cunoscut şi ca principiul conduitei favorabile
în raport cu Federaţia (bundes-freundliches Verhalten), care obligă atât Federaţia
cât şi landurile să-şi acorde respect reciproc în cadrul acţiunilor lor, susţineau că,
prin analogie, există şi un principiu al loialităţii şi al respectului reciproc între
organele constituţionale ale Federaţiei. La acea dată, Curtea Constituţională
Federală nu a răspuns la întrebarea dacă există sau nu un atare principiu
constituţional şi dacă, în caz afirmativ, acesta ar putea fi invocat de autorul unei
plângeri individuale6. Cutoate acestea, principiul esterecunoscut în mod explicit
prin decizii pronunţate ulterior7.S-a exprimat opinia8că acest înţeles dat de
Curtea Federală Germană loialităţii federală a făcut o carieră ca „model de
export”9fiind adoptat şi de alte state federale10.Astfel cum se va demonstra în
ceea ce urmează prin prezentarea unor cauze în care Curtea Constituţională a
României a examinat raporturile de ordin constituţional dintre autorităţile
publice, stabilirea expresă a obligaţiei de loialitate constituţională reprezintă o
„îmbogăţire” semnificativă a principiului separaţiei puterilor în stat. Aceasta cu
atât mai mult cu cât „respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la
punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale
Constituţiei”11. Respectarea statului de drept implică, de asemenea,
comportament şi practici constituţionale, care să faciliteze conformitatea cu
regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între
acestea. În absenţa unui astfel de comportament, principiul separaţiei puterilor în
stat ar fi lipsit de conţinut, în sensul că sub oblăduirea literei Constituţiei s-ar
susţine conduite contrare ideii de stat de drept.

Putere executiva.

Puterea executivă din stat, reprezentată de guvern și administrația publică, este

una din cele trei puteri independente din statele democratice moderne, conform
principiului tripartit al separării puterilor în stat, promovat de către baronul de
Montesquieu. Celelalte două puteri ale trio-ului sunt judiciarul și legislativul.

Executivul se ocupă cu implementarea legilor și cu administrarea birocrației de

stat. În general, în fruntea guvernului se află prim-ministrul (în sisteme
parlamentare) sau președintele (în sisteme prezidențiale).

Executivele elaborează în primă fază mare parte din legislația statală, care
traversează apoi procesul legislativ. Executivele pot emite tipuri speciale de legi,
cum ar fi un decretele sau o hotărârile executive.

Într-un sistem prezidențial, liderul executivului este atât șeful statului, cât și
șeful guvernului. [1] Într-un sistem parlamentar, un ministru al cabinetului ce are
un vot de încredere al legislativului, este șeful guvernului, în timp ce șeful
statului este de obicei un monarh sau președinte în mare măsură ceremonial.

Putere legislativa.

Legislativul (din latină: lex, legis (f.) = lege) este în teoria politică una dintre
cele trei puteri fundamentale independente din statul democratic modern,
conform principiului Separării puterilor în stat promovat de către Montesquieu.
Celelalte două puteri sunt Executivul (entitatea care guvernează) și Judiciarul
(entitatea care aplică și interpretează legile). Legislativul este însărcinat cu
dezbaterea și aprobarea legilor în sensul conținutului și formei acestora, precum
și cu controlul asupra executivului și judiciarului.

Legislativul dezbate și votează proiecte. Poate fi compus din mai multe adunări
separate, numite de diverse nume, inclusiv camere legislative, camere de
dezbateri și studii, care dezbat și votează separat și au puteri distincte.
Legislativul care funcționează ca o singură unitate este unicameral, unul împărțit
în două camere este bicameral.

Sistemul unicameral

Unicameral - sistem parlamentar în care parlamentul (organul legislativ al

statului) este constituit dintr-o singură adunare reprezentativă (Portugalia,
Moldova, Norvegia, Serbia)

Avantaje și dezavantaje ale sistemului unicameral

Avantaje:

 Parlamentul unicameral asigură rapiditate, fluiditate, cursivitate activității

legislative. Un asemenea parlament ar fi foarte util și eficient societăților
care trec de la un sistem politic totalitar de genul comunismului la unul
democratic, unde există o mare nevoie de reformare și restaurare
legislativă;
 Fiind redus numeric, parlamentul unicameral necesită mai puține
cheltuieli pentru întreținerea și funcționalitatea sa;
 Existența sistemului parlamentar unicameral ușurează relația dintre
Legislativ și Executiv, evitând eventualele tensiuni, opoziții ce s-ar putea
naște în cazul parlamentul bicameral, între camerele acestuia, între acesta
și Executiv sau instituția șefului statului.

Dezavantaje:

 Sub aspectul democrației, parlamentul unicameral nu ar constitui o

reprezentare prea fidelă a voinței poporului, întrucât prin numărul redus al
membrilor săi, acesta ar fi un element restrictiv, limitativ;
 Într-un parlament unicameral se creează o mult mai mare posibilitate de
subordonare sau de dominare a sa de către forța politică, care deține
majoritatea sau de executiv, fapt ce ar putea crea premisele instaurării
despotismului sau chiar a dictaturii. O asemenea posibilitate se poate crea
 și pentru șeful statului sau cel puțin acesta și-ar putea impune mai ușor
propria strategie politică;
 Ușurința, rapiditatea, fluiditatea în adoptarea legilor, care ar fi
caracteristică parlamentului unicameral, ar fi în detrimentul calității și
consistenței actului legislativ.

Sistemul bicameral

Bicameral - sistem parlamentar alcătuit din două adunări reprezentative,

denumite, în unele state, camere (Marea Britanie: Camera Comunelor și Camera
Lorzilor; în România: Adunarea Deputaților și Senatul; Rusia: Consiliul
Federației și Duma de Stat).

În sistemul bicameral, o cameră este considerată, de obicei, superioară, în timp

ce cealaltă este considerată inferioară. Cele două tipuri nu sunt rigid diferite.
Membrii camerei superioare tind să fie aleși sau numiți în mod indirect și pe
perioade mai îndelugate, nu aleși direct de populație asemenea ca membrii
camerei inferioare. În unele sisteme, în special în sistemele parlamentare, partea
superioară are mai puțină putere și tinde să aibă un rol mai consultativ, dar în
altele, în special în sistemele prezidențiale, camera superioară are putere egală
sau chiar mai mare.

Avantaje și dezavantaje ale sis