Teoria generală a dreptului.

Este o ştiinţă socială - o ramură a ştiinţelor juridice - care studiază statul şi

dreptul, ca fenomene sociale interdependente. Ştiinţele juridice se divid în 3
categorii :
a. cele care studiază statul şi dreptul în ansamblul lor - Teoria generală a
dreptului;
b. ştiinţele care studiază statul şi dreptul în evoluţia lor istoricăconcretă –
ştiinţele juridice istorice ;
c. cele care studiază normele juridice şi raporturile juridice corespunzătoare lor
pe ramuri şi instituţii juridice – ştiinţele juridice de ramură.
Specificul Teoriei generale a dreptului în raport cu ştiinţele juridice de
ramură constă în aceea că este o ştiinţă juridică complexă, care are ca obiect de
studiu statul şi dreptul privite în ansamblul lor. Statul şi dreptul sunt studiate
împreună pentru că sunt fenomene sociale cu o existenţăinterdependentă, ele nu
pot fi studiate şi înţelese separat.
Dreptul este o expresie a voinţei sociale exprimată în formă statală iar
statul este organizat şi funcţionează potrivit unor reguli de drept. Dreptul îşi
găseşte eficacitatea în stat - normele sale se aplică cu ajutorul forţei coercitive a
statului, iar statul este investit şi funcţionează exclusiv în temeiul unor norme de
drept.
Teoria generală a dreptului studiază atât dreptul obiectiv - ansamblul
normelor juridice în vigoare - cât şi raporturile juridice ce se nasc în baza lor,
dar şi aspectele ideologice ale fenomenului juridic ( reprezentările,
ideile,atitudinile cetăţenilor în raport cu normele juridice ).
Metodele de studiu ale Teoriei generale a dreptului sunt procedee,
mijloace, tehnici folosite pentru cercetarea fenomenului statal şi juridic, privite
în ansamblul lor şi în interdependenţă. Pot fi enumerate următoarele metode :
-metoda istorică : statul şi dreptul sunt cercetate în evoluţia lor istorică,
sunt decelate şi explicate constantele, permanenţele care se regăsesc în diferitele
forme istorice de stat şi drept ;
- metoda comparativă : se realizează permanent o comparaţie între variate
forme de stat şi diversele instituţii juridice din ţări diferite ;
- metoda sociologică : se utilizează diverse cercetări sociologice pentru a
se verifica eficienţa socială a diferitelor organe ale statului sau a unor
reglementări juridice ;
- metoda experimentală : se foloseşte experimentul - caracteristic ştiinţelor
naturii - pentru a anticipa eficienţa unor reglementări juridice. Este vorba de
aplicarea provizorie a unor reglementări pentru aflarea tuturor efectelor sociale
pe care le produc.
Conceptul dreptului.
 Definiţia dreptului : Termenul drept se foloseşte, în general, în două
accepţiuni : pe de o parte desemnează dreptul obiectiv, adică sistemul normelor
stabilite sau recunoscute de stat, în scopul reglementării relaţiilor sociale
conform voinţei de stat, a căror respectare este garantată de forţa coercitivă a
statului (corespondentul acestui termen, în limba engleză, este law ). Pe de altă
parte, termenul analizat desemneazăşi dreptul subiectiv ( în limba engleză - right
) adică prerogativa subiecţilor unui raport juridic de a pretinde celorlalţi subiecţi
să deruleze o anumită conduită ( să facă ceva, sănu facă sau să dea ceva ). Prin
acelaşi termen sunt enunţate diferitele ramuri de drept ( civil, penal,
constituţional ) precum şi ştiinţele juridice de ramură.
Apariţia dreptului : Se leagă de evoluţia relaţiilor sociale în cadrul
comunei primitive. Relaţiile interumane în societăţile gentilice şi tribale erau
reglementate de reguli obişnuielnice, morale, religioase formate în cursul
timpului şi devenite obligatorii prin respectare repetitivăşi ca o necesitate pentru
traiul comun. Dezvoltarea societăţii, sedentarizarea populaţiei, apariţia
stratificării sociale, diviziunea muncii au determinat apariţia unor categorii socio
- profesionale însărcinate cu menţinerea ordinii sociale şi paza teritoriului, cu
perceperea taxelor şi conservarea privilegiilor unor clase. Treptat aceştia au
devenit aparatul de stat însărcinat cu aplicarea unor
3legi şi astfel s-a născut dreptul - norme de conduită a căror respectare este
garantată de forţa de constrângere a statului. Apariţia dreptului a reprezentat o
necesitate istorică atunci când menţinerea ordinii nu se mai putea realiza în
temeiul unor norme cutumiare, lipsite de forţa coercitivă necesară pentru a le
asigura eficienţa.
Sunt recunoscute istoric trei căi de apariţie a dreptului :- prima cale o
reprezintă preluarea, în statele antice şi feudale, a unor obiceiuri din comuna
primitivăşi investirea lor cu forţa coercitivă a statului. Aşa s-a născut dreptul
cutumiar. A doua cale se referă la apariţia unor norme scrise, fie prin preluarea
unor reguli obişnuielnice anterioare fie prin edictarea unor dispoziţii noi, în
formă scrisă. A treia cale se regăseşte în transformarea unor soluţii date de
instanţe judecătoreşti civile sau religioase în dispoziţii normative obligatorii.
Dreptul şi voinţa de stat: Dreptul este un fenomen social voliţional în
sensul că elaborarea dar şi aplicarea lui reprezintă rezultatul unor activităţi
umane conştiente. Esenţa dreptului este, deci, strâns legată de voinţa oamenilor.
În istorie, diferite curente filozofice, au identificat esenţa dreptului fie în afara sa
( în voinţa statului, a puterii legislative care emanălegile, sau a clasei dominante
care fixează reguli de conduită ) fie în el însuşi ( potrivit teoriei normativiste a
lui Kelsen dreptul îşi are esenţa, sursa în el însuşi, în normele sale, structurate
ierarhic şi nu în realitatea socialăexterioarăşi separată lui ).
În societăţile democratice esenţa dreptului este reprezentată de voinţa
generală a societăţii care se exprimă, pentru a deveni drept, în forma voinţei de
stat. Deci, esenţa socială a dreptului constă în exprimarea normativă, general
obligatorie a voinţei generale, care se manifestă direct sau indirect, ca voinţă de
stat.
Conţinutul şi forma dreptului : Ca orice fenomen social, dreptul reprezintă
o unitate între conţinut şi formă. Conţinutul ne arată ansamblul elementelor
constitutive ale fenomenului, părţile, laturile sale care reprezintătemeiul
existenţei şi dezvoltării sale. Forma ne indică modul în care fenomenul este
organizat, structura sa internăşi externă, modul în care existenţa sa ni se
înfăţişează în exterior ( ,, haina” sa ).
Conţinutul dreptului cuprinde exprimarea normativă a voinţei de stat (
deci esenţa sa ) precum şi totalitatea reglementărilor ( normelor juridice )
diferenţiate pe ramuri de drept şi instituţii juridice. În concluzie, putem afirma că
în conţinutul dreptului regăsim totalitatea normelor dintr-un sistem de drept dat.
Forma dreptului relevă aspectul exterior al acestuia, haina juridicăsub care
acesta ni se înfăţişează.
Conţinutul dreptului îi determină forma în sensul că, în funcţie de felul
regulii de conduită impuse de stat se alege forma exterioară a normei : lege,
decret, ordin, etc.
Formele dreptului mai poartă denumirea de izvoare formale ale dreptului
sau forme de exprimare ale dreptului. Acestea sunt actele normative ( legile,
decretele, hotărârile guvernului, ordonanţele, ordinele,etc. ) ; obiceiul juridic ;
precedentul judiciar şi contractul normativ.
Dreptul, conştiinţa juridicăşi politica : Dreptul conţine elemente de natură
ideologică, de natură relaţionalăşi de natură instituţională.
Conştiinţa juridică reprezintă totalitatea ideilor, sentimentelor şi
voliţiunilor cu privire la drept, la fenomenul juridic în general. Conştiinţa
juridică reprezintă premisa ideologică a elaborării dreptului. Nici o
normăjuridică nu este elaboratăşi adoptată fără a trece prin conştiinţa juridică. Şi
aplicarea normelor juridice depinde de conştiinţa juridică, fiind condiţionatăde
acceptarea lor de către majoritatea cetăţenilor.
Politica îşi găseşte expresia în drept, influenţează dreptul : obţinerea
puterii politice de către o formaţiune politică creează premisele ca aceasta să-şi
transforme dezideratele politice în norme juridice, adică în reguli de conduită
obligatorii pentru toţi cetăţenii. Din acest punct de vedere dreptul este un
instrument al politicii şi al statului. Politica se realizează prin crearea dreptului
dar şi prin aplicarea lui.
 Normele juridice

Dreptul în sistemul normelor sociale : Conduita individului în cadrul

social suportă, simultan, acţiunea mai multor categorii de norme. Termenul de ,,
normă ,, desemnează o regulă generală, o unitate de măsură, un standard
comportamental stabilit de oameni pe baza unei experienţe de viaţăşi care
reprezintă un îndreptar pentru activitatea umană . Normele sunt foarte diferite,
ele rezultă din confruntarea omului cu legile naturii sau din interacţiunea
comportamentelor indivizilor. Normele sociale sunt de diferite feluri : norme
tehnice ( reglementează conduita umană în procesul de producţie ); norme
morale ( recomandă indivizilor conduite pozitive în raport cu valorile morale );
normele organizaţiilor sociale ( aplicabile membrilor acestora sau celor care
aspiră să devină membrii ); normele cutumiare ( norme obişnuielnice apărute
spontan în urma unei îndelungate 5 experienţe umane şi aplicabile într-o sferă
redusă a vieţii sociale ) şi normele juridice.
Definiţia şi trăsăturile normelor juridice: Termenul de „normă”
desemnează o regulă, o dispoziţie, o ordine recunoscută ca obligatorie. Norma
juridică reprezintă particula elementară, celula dreptului.
Ansamblul normelor juridica formează structura internă a dreptului,
reprezintă elementele sale structurale de bază.
Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generalăşi
impersonală, stabilită sau recunoscută de stat, care exprimă voinţa de stat şi a
cărei respectare obligatorie este garantată de forţa coercitivă a statului.

Trăsăturile normei juridice:

1.Generalitatea normei juridice: - se referă la faptul că norma

juridicăprevede o regulă de conduită aplicabilă la un număr nelimitat de cazuri şi
în mod impersonal (se aplică de câte ori se realizează situaţia descrisă în ipoteza
normei şi se adresează unui cerc nedeterminat de persoane). Conduita descrisă în
normă este tipică, trebuie să fie urmată de toate persoanele cărora li se adresează
norma. Aceasta stabilesc drepturi şi obligaţii generice pentru subiectele de drept
cărora li se adresează. Norma juridică reprezintă un etalon, un standard prin care
statul îndrumă, dirijează conduita cetăţenilor. În funcţie de prevederile normelor
juridice, unele conduite apar ca fiind licite, iar altele ilicite. Deşi unele norme se
adresează doar anumitor categorii de persoane, de pildă persoanelor căsătorite
(Codul familiei), persoanelor încadrate în muncă (Codul muncii), ele nu-şi pierd
caracterul general.
2.Caracterul obligatoriu: Regulile de conduită pe care le descriu normele
juridice în dispoziţiile lor sunt obligatorii. Nerespectarea lor atrage aplicarea
sancţiunii prescrise de aceeaşi normă. Rolul normelor de a asigura ordinea de
drept în societate este asigurat de caracterul lor obligatoriu.
 Norme juridice principii: - reprezintă o categorie aparte de norme juridice
care au un caracter de maximă generalitate şi care descriu principiile ce
guvernează întreaga ordine statală sau anumite domenii importante ale vieţii
sociale. Sunt astfel de norme constituţiile, normele principii ale unor coduri (
principiile fundamentale ale relaţiilor de muncă descrise în Capitolul I din Codul
muncii; normele generale din Partea generală a Codului penal, etc.).
Aceste norme descriu instituţii fundamentale pentru stat sau pentru o
ramură de drept.
Normele juridice şi dispoziţiile individuale: Dispoziţiile juridice
individuale reprezintă reguli de conduită obligatorii fixate „intuitu personae” (
care se referă la o singură persoană, descrisă, individualizată de normă) şi care
se aplică o singură dată.
Asemănarea dintre norma juridicăşi dispoziţia individuală constăîn
caracterul lor obligatoriu.
Deosebirea constă în aceea că norma juridică este impersonalăşi de
aplicabilitate repetată, la un număr nedeterminat de cazuri.
Structura normei juridice: Norma juridică are o dublă structură, pe de o
parte o structură internă, denumită logico-juridică, care ne aratăconţinutul
normei şi, pe de altă parte, o structură externă, denumită tehnico-juridică, care
ne arată forma externă sub care ni se înfăţişează norma.
Structura logico-juridică: ne indică elementele componente
interdependente care alcătuiesc norma. Este o structură trihotomică, în sensul că
norma este alcătuită din 3 părţi: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza: - este acea parte a normei care descrie împrejurările de fapt,
condiţiile, situaţiile în care norma se aplică. În ipoteză sunt descrise şi
categoriile de subiecte la care se referăşi se adresează norma. Unele norme se
adresează tuturor subiectelor de drept, altele doar persoanelor fizice sau doar
persoanelor juridice, altele minorilor, altele majorilor, etc. În funcţie de precizia
cu care este formulată ipoteza, distingem: ipoteze determinate (care descriu
precis, exact, condiţiile de aplicare a dispoziţiei normei - de exemplu: normele
care descriu dreptul la pensie al unei persoane), ipoteze relativ determinate ( cele
în care sunt indicate generic împrejurările în care dispoziţia normei se aplică,
conţinutul concret al acestor împrejurări urmând a-l stabili organul de aplicare).
În funcţie de împrejurările de fapt descrise, ipoteza mai poate fi: simplă ( când
prevede o unică împrejurare în prezenţa căreia se aplică dispoziţia) sau
complexă ( atunci când prevede mai multe împrejurări care, toate la un loc, sau,
fiecare în parte, atrag aplicarea dispoziţiei).
Dispoziţia: - este acea parte a normei juridice care ne indicăconduita pe
care trebuie să o urmeze persoana căreia i se adresează norma în ipoteza dată.
Ne indică drepturile subiective şi obligaţiile corelative ale subiectelor de drept
cărora norma le este aplicabilă. Dispoziţia constă fie în obligaţia săvârşirii unei
acţiuni ( de a face ceva), fie în obligaţia unei inacţiuni, a unei abstenţiuni ( a nu
face ceva), poate să impună deci o anumită conduităsau să interzică o anumită
conduită). După felul conduitei descrise, dispoziţia poate fi: determinată ( când
fixează clar, fără posibilitatea de derogare drepturile şi obligaţiile subiectelor de
drept) sau relativ determinată ( atunci când prevede mai multe variante posibile
de conduităşi subiectele pot să aleagă conduita dintre acestea.
Sancţiunea: - indică consecinţele pe care le va suporta destinatarul normei
în situaţia în care nu respectă dispoziţia acesteia. Sancţiunea indică măsurile pe
care le ia statul împotriva persoanelor care nu respectă normele de conduită
obligatorii edictate de organele sale. Sancţiunile prevăzute de diferitele norme
juridice diferă ca naturăşi gravitate. O primă clasificare a sancţiunilor se face
după ramura de drept căreia aparţin normele care le descriu. Distingem astfel:
sancţiuni penale, administrative, civile, de dreptul muncii, etc. Fiecare categorie
dintre aceste sancţiuni se subdivide în alte categorii, după gravitatea lor.
Exemplu: în dreptul penal: pedepse, măsuri educative, măsuri de siguranţă.
După scopul lor, distingem: sancţiuni reparatorii ( anularea unui înscris,
restituirea bunului, restabilirea situaţiei iniţiale, etc.), sancţiuni cu scop preventiv
şi reeducativ ( conţinutul lor e coercitiv şi reeducativ – pedepsele, sancţiunile
administrative, etc.). După gradul de determinare distingem: sancţiuni absolut
determinate ( când sunt fixate clar, neechivoc în normă, iar organul de aplicare
nu face decât să le aplice, fără a le putea micşora sau mări), sancţiuni relativ
determinate ( pe care norma le prevede descriindu-le sub forma unui minimşi
maxim, limite între care organul de aplicare le fixează), sancţiunile alternative (
organul de aplicare alege sancţiunea dintre cele descrise în normă).
Structura tehnico-juridică: relevă forma exterioară, modul în care norma
juridică se înfăţişează în textul actului normativ în care este încorporată.
Normele juridice reprezintă, ca formă exterioară, o parte a unui act normativ.
Orice act normativ este alcătuit din: capitole, secţiuni, articole, alineate. De
regulă, norma juridică se regăseşte la nivelul articolului. Articolul reprezintă
elementul structural de bază al actului normativ, care conţine, în mod obişnuit, o
dispoziţie autonomă, respectiv o normăjuridică. Există situaţii în care un articol
nu coincide cu conţinutul integral al unei norme ( acesta regăsindu-se şi în alte
norme) sau situaţii în care un articol conţine mai multe norme juridice.
Clasificarea normelor juridice: Normele juridice se împart în mai multe
categorii, în funcţie de diferite criterii:
1.După obiectul lor şi metoda reglementării juridice care ne indicăramura
de drept căreia aparţin, distingem: norme de drept public şi norme de drept
privat. Ramurile dreptului public sunt: dreptul constituţional, dreptul penal,
dreptul financiar, dreptul administrativ ş.a. Ramurile dreptului privat sunt:
dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, etc. Fiecare
dintre ramurile menţionate sunt formate din instituţii juridice specifice şi din
norme juridice care le aparţin.
2.După forţa juridică a actului normativ în care sunt conţinute, distingem:
norme juridice constituţionale, norme juridice conţinute în legi organice, norme
juridice conţinute în legi ordinare, norme conţinute în decrete, în hotărâri ale
guvernului, etc.
3.După sfera aplicării şi gradul lor de generalitate, distingem: norme
generale, speciale, de excepţie. Normele generale reprezintă „dreptul comun”
într-o ramură de drept şi se aplică în măsura în care, într-o anumită materie, nu
există o reglementare derogatorie. „Lex posterior generalis non derogat legi
priori speciali” – o lege generală ulterioarănu înlătură aplicarea unei legi
speciale anterioare, dacă nu specificăexpres aceasta. Normele excepţionale ( de
excepţie ) completează atât pe cele generale cât şi pe cele speciale şi deci
derogăşi de la legile generale şi de la cele speciale.
4.După modul de redactare, distingem: norme complete ( care au în
conţinutul lor toate cele trei elemente specifice unei norme juridice), norme
incomplete ( care conţin doar unele elemente, celelalte aflându-se în alte norme,
care le completează – de pildă sancţiunea).
5.După felul conduitei pe care o prescriu ( o pretind), distingem:
•Norme juridice onerative: care pretind destinatarului săderuleze o acţiune
( să facă ceva).
•Norme prohibitive: care interzic destinatarului să săvârşească o anumită
acţiune. Astfel de norme sunt majoritatea normelor penale sau administrative.
•Norme permisive: sunt normele care nici nu obligăşi nici nu interzic
săvârşirea unei acţiuni. Aceste norme descriu posibilitatea subiectului să uzeze
de un drept. Normele permisive, la rândul lor sunt: norme de împuternicire,
norme supletive, norme de stimulare, norme de recomandare.
Izvoarele dreptului.
Termenul de „izvor de drept” desemnează sursele dreptului şi are 2
accepţiuni:
1.Izvoarele materiale ale dreptului: - adică sursele complexe, de
naturăobiectivăşi subiectivă, individuale şi sociale, care, la un moment dat, într-
o anumită conjunctură istorică, duc la apariţia dreptului. Mircea Djuvara afirma
că „ dreptul pozitiv este secreţiunea conştiinţei juridice a societăţii” subliniind
faptul că realităţile externe, manifestările relaţiilor sociale generează drept doar
după ce trec prin conştiinţa juridică.
2.Izvoarele formale ale dreptului: - sau formele de exprimare ale dreptului
– reprezintă formele exterioare sub care ni se înfăţişeazădreptul. Doctrina
consacră următoarele izvoare formale: obiceiul sau cutuma, actele normative,
practica judiciarăşi contractul normativ.
Obiceiul sau cutuma: a reprezentant un important izvor de drept în epoca
anticăşi feudală. În prezent are o pondere însemnată în dreptul anglo-saxon. În
dreptul românesc, aparţinând sistemului de drept continental, obiceiul şi-a
pierdut importanţa şi mai este izvor de drept doar în dreptul privat. Astfel,
articolul 600 din Codul civil care stabileşte unele reguli în materie de vecinătate
prevede că „ înălţimea îngrădirii se va stabili după regulamentele particulare
10sau obiceiul obştesc”. Art. 780 din Codul civil prevede că„dispoziţiile
îndoioase ( neclare) dintr-un contract se interpretează după obiceiul locului unde
s-a încheiat contractul”.
•Actele normative: - reprezintă cel mai important izvor de drept în dreptul
românesc. Actele normative se înfăţişează, ca izvoare ale dreptului, structurate
într-un sistem clar ierarhizat. În vârful acestui sistem se află constituţia.
Constituţia este legea fundamentală, cel mai important act normativ al unui stat.
Ea fixează cadrul general al ordinii de drept (structura statului, forma de
guvernământ, regimul politic). Toate celelalte acte normative sunt elaborate pe
baza şi în aplicarea Constituţiei trebuind să fie conforme cu spiritul acesteia.
Legile ca izvoare de drept: - sensul termenului lege: sensul larg ( orice act
normativ cu putere obligatorie) şi sensul restrâns ( actul normativ elaborat de
Parlamentul României pe baza unei proceduri specifice). Legile sunt de 2 feluri:
organice ( prin care se reglementează cele mai importante relaţii sociale ) şi
ordinare. Importante izvoare de drept sunt şi alte acte normative: decretele,
ordonanţele de urgenţă, ordonanţele sau hotărârile de guvern, ordinele şi
instrucţiunile miniştrilor, deciziile şi hotărârile organelor locale ale puterii şi
administraţiei de stat.
•Practica judiciară sau jurisprudenţa: - reprezintă un important izvor de drept în
dreptul anglo-saxon. În dreptul românesc, soluţiile instanţelor de judecată sunt
obligatorii doar pentru părţile din proces. Nu obligă instanţele care vor
soluţiona, ulterior, acelaşi gen de cauză săţină seama de ele. Din acest motiv,
susţinem că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept. Soluţiile date de
instanţele superioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au caracter îndrumător,
ca şi doctrina pentru instanţe.
•Contractul normativ: - în dreptul civil, contractul este definit ca acordul încheiat
între două sau mai multe persoane pentru a crea sau a stinge un raport juridic,
deci ca o convenţie. În cazul în care contractul nu vizează un raport juridic
concret, ci stabileşte pentru părţile contractante o regulă generală de conduităşi
permite şi altor părţi să adere la contract, respectiv la acea regulă de conduită, el
devine un contract normativ. În prezent, în dreptul intern, contractul normativ nu
are un rol important, dar reprezintă un important izvor de drept în dreptul
internaţional public. Majoritatea relaţiilor dintre state sunt reglementate prin
astfel de contracte denumite acord, cartă, pact, tratat, convenţie.

Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor:

1.Acţiunea actelor normative în timp: Rolul actelor normative constă în
modelarea relaţiilor sociale. Actele normative produc efecte între momentul
intrării lor în vigoare şi momentul ieşirii din vigoare.
Intrarea în vigoare a unui act normativ nu coincide cu momentul adoptării
lui ci este ulterioară, datorită nevoii de a aduce la cunoştinţa destinatarilor
actului ( cetăţenii) conţinutul lui.
 Un act normativ intră în vigoare la data prevăzută în chiar conţinutul său
şi care, obligatoriu, trebuie să fie ulterioară momentului publicării lui.
Dacă în conţinutul actului normativ nu este prevăzută data intrării sale în
vigoare, aceasta va fi, conform art. 78 din Constituţia României, la 3 zile de la
data publicării sale în monitorul Oficial al României.
Din momentul intrării în vigoare, funcţionează prezumţia absolută că toţi
cetăţenii ţării cunosc conţinutul său, nimănui nu-i este permis să nu
cunoascălegea şi nimeni nu va putea fi exonerat de răspundere juridică pe motiv
că nu a cunoscut legea care incrimina fapta sa.
În consacrarea acestei reguli funcţioneazăşi principiul constituţional al
neretroactivităţii legii române. Potrivit art. 15 din Constituţie „Legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile”. Neretroactivitatea legii române este, deci, un principiu
constituţional, condiţii în care şi excepţiile pot să fie doar cele prevăzute în
Constituţie, şi sunt în număr de două – legea penală mai favorabilăşi, respectiv,
legea contravenţională mai favorabilă.
Regula este că un act normativ produce efecte pentru fapte comise între
momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii lui din vigoare, ceea ce se exprimă
sub forma principiului activităţii legii. Acest principiu cunoaşte 2 excepţii:
retroactivitatea legii ( când actul produce efecte şi pentru fapte comise înaintea
intrării sale în vigoare - aspect analizat) şi ultraactivitatea legii (când actul
produce efecte şi după ce a ieşit din vigoare, dar pentru fapte comise cât timp era
în vigoare). Ultraactivează legile excepţionale ( temporare) sau legea penală mai
blândă, în condiţiile în care a fost modificată de o lege mai aspră.
Ieşirea din vigoare a unui act normativ se realizează diferenţiat, în
următoarele ipoteze:
•Actele normative emise pe o durată determinată ies din vigoare la
momentul împlinirii termenului prevăzut în conţinutul lor
•Actele normative emise pe o durată nedeterminată ies din vigoare prin
abrogare. Abrogarea poate fi: expresă – direct ( atunci când noul act normativ
prevede în mod expres că vechiul act normativ, în tot sau în parte, se abrogă) sau
expresă – indirect (când noul act normativ nu numeşte în mod expres căun alt
act normativ sau o parte a lui se abrogă, ci prevede că se abrogă orice normă
juridică anterioară care contravine dispoziţiilor sale). Abrogarea tacită sau
implicită are loc atunci când un act normativ nou, de o anumită forţă juridică,
conţine reglementări care contrazic prevederile unor acte normative vechi de
aceeaşi forţă juridică sau de o forţă juridică inferioară. În acest caz actele vechi
sunt considerate abrogate. Căderea în desuetudine este o formă de încetare a
acţiunii unui act normativ cu durată nedeterminatăşi care se realizeazăatunci
când reglementările lui nu mai au corespondent, fiind total depăşite, în relaţiile
social – economice.
Acţiunea actelor normative în spaţiu:
Se analizează în funcţie de următoarele situaţii:
 •Aplicarea legii române pe teritoriul naţional. În conformitate cu
principiul supremaţiei puterii de stat legea română se aplică pe deplin pe
teritoriul nostru naţional. Se aplică în mod egal cetăţenilor români, apatrizilor şi
cetăţenilor străini referitor la faptele comise pe teritoriul românesc. Prin
teritoriul naţional se înţelege partea din globul pământesc cuprinsă între
graniţele ţării şi care cuprinde: solul, subsolul, apele şi coloana de aer de
deasupra acestora asupra cărora statul îşi exercită puterea suverană. În noţiunea
de teritoriu naţional intrăşi marea teritorială. De la principiul aplicării depline a
legii române pe teritoriul românesc există o singură excepţie: imunitatea
diplomatică. Potrivit acesteia nu răspund potrivit legii române, pentru fapte
comise pe teritoriul nostru naţional, persoanele care în momentul comiterii
faptei aveau calitatea de diplomaţi sau personal tehnic legal acreditat pe lângă
reprezentanţele diplomatice ale statelor străine. Legea română nu se aplică
acestor persoane indiferent de locul comiterii faptei, dar ele pot fi declarate „
persona non grata” de către statul român şi expulzate.
•Aplicarea legii române în afara teritoriului naţional. Legea română se
aplicăşi la bordul navelor şi aeronavelor româneşti aflate în cursă. Normele de
drept public, legea penală română, se aplică cetăţenilor români oriunde s-ar afla
când comit fapte incriminate de aceasta potrivit principiului cetăţeniei active.
Această aplicare este corectatăde principiul „non bis in idem”. Normele de drept
privat se aplică, în relaţiile internaţionale, în general, după principiul „ locus
regit actum”.
Acţiunea actelor normative asupra persoanelor: a fost explicată, implicit,
anterior. Trebuie menţionat doar că actele normative se aplică în mod egal, fără
discriminări, persoanelor cărora li se adresează. Nu toate actele normative se
adresează tuturor cetăţenilor, unele se adresează doar unor categorii: minori,
militari, femei, pensionari, funcţionari, etc.

Ordonanţa simplă - în timpul vacanţelor parlamentare ( decembrie-

februarie şi iulie-august), Parlamentul deleagă Guvernului dreptul de a legifera
prin emiterea de ordonanţe simple. Delegarea se realizează pe domeniile pentru
care se adoptă legi ordinare. Delegarea s-a considerat a fi necesară deoarece
relaţiile sociale evoluează şi ele necesită reglementare continuă. Ordonanţele au
putere de lege pentru perioada în care activează.
Guvernul are obligaţia de a trimite spre aprobare Parlamentului toate
ordonanţele. Parlamentul poate aproba sau poate respinge ordonanţa printr-o
lege de aprobare sau de respingere. În cazul în care ordonanţa este respinsă
aceasta încetează să mai producă efecte juridice.
Ordonanţa de urgenţă, este actul normativ care poate fi adoptat de
Guvern în situaţii excepţionale, conform dispoziţiilor art.114 din Constituţie.
Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea ei spre abrobare la
Parlament. În prezent se realizează un abuz prin emiterea nejustificată de
ordonaţe de urgenţă. Prin această practică toate Guvernele şi-au acordat putere
de legiferare pe domenii care sunt în atributul de relglementare exclusivă a
Paralamentului. Prin această tactică puterea executivă se substituie puterii
legislative, sporindu-şi artificial puterea de reglementare. Ordonanţele de
urgenţă au putere de lege pentru perioada în care activează.
Parlamentul ca şi în cazul ordonanţelor simple poate aproba sau poate
respinge ordonanţa de urgenţă printr-o lege de aprobare sau de respingere. În
cazul în care ordonanţa de urgenţă este respinsă aceasta încetează să mai
producă efecte juridice.
Sunt acte cu forţă juridică inferioară hotărârilor de Guvern, emise de către
miniştrii pentru a preciza anumite proceduri sau norme din domeniul său de
activitate.
Hotărâri ale Consiliilor Locale şi Consiliilor Judeţene
Sunt acte cu caracter normativ, inferioare ca forţă juridică hotărârilor de
Guvern, adoptate de autorităţile publice locale deliberative, fie obligatorii pe
întrega unitate adminstrativ-teritorială, după aducera la cunoştinţa cetăţenilor, fie
cu caracter individual (care produc efecte juridice mai restrânse, numai faţă de
cei interesaţi, de la data comunicării actului către aceştia). Ex. hotărârea
Consiliului Judeţean privind concesionarea unui teren către o persoană fizică

 Dreptul obiectiv este ansamblul tuturor normelor juridice cuprinse în acte

normative care reglementează raporturile sociale și care pot să fie sau să
nu mai fie în vigoare. Orice lege dată pentru a reglementa conduita umană
face parte din dreptul obiectiv. Dreptul obiectiv (norma agendi) este
alcătuit din: dreptul pozitiv (totalitatea normelor juridice aflate în vigoare
pe teritoriul unui stat și nu numai - a se vedea în cest sens dreptul Uniunii
Europene, un drept pozitiv sui generis) și din dreptul negativ (totalitatea
normelor juridice ieșite din vigore).
 Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea, facultatea, prerogativele unui
subiect de drept de a avea de a-și valorifica și apăra împotriva altuia un
anumit interes legalmente protejat. Orice drept subiectiv există numai în
baza și în conformitate cu un drept obiectiv care îl prescrie.
 Puterea de stat desemnează existenţa unei autorităţi publice care exercită
puterea asupra unei populaţii aflate pe un teritoriu determinat.
 Pe planul dreptului constituţional puterea de stat exprimă dintre
guvernanţi şi guvernaţi ,dintre cei ce exercită puterea şi cei asupra cărora
se exercită.
 a)puterea de stat este forma oficială a puterii politice,se oficializeată
printr-un set de norme juridice .
 b)ea se exprimă prin diverse autorităţi care sunt înzestrate cu prerogative
,cu puterea de a decide obligatoriu în spaţiul competenţei lor.
 c)este un factor de comandă ,ea impune o conduită obligatorie tuturor
membrilor societăţii .
 d)se înfăţişează ca puterea întregii societăţi.
 e)puterea de stat are un caracter organizat ,prin care forma de organizare o
reprezintă statul ca ansamblul de instituţii de organe de stat.
 f)puterea de stat este unică ,ceea ce înseamnă că în acelaşi timp şi spaţiu
nu pot exercita puterea doi sau mai mulţi titulari.

 Puterea de stat este suverană ,suveranitatea se realizează sub două
aspecte :
 1)supremaţia puterii de stat –exprimă faptul că puterea de stat în
interiorul statului ,nu poate fi concurată de nici o altă putere. Se exprimă
printr-un singur tip de autorităţi care nu pot fi multiplicate.
 2)independenţa puterii de stat în relaţiile internaţionale , ea nu se
subordonează nici unei alte puteri externe.
 Puterea de stat este o putere de constrîngere – aceasta are o metodă
proprie de a se realiza ,şi anume constrîngerea juridică sau constrîngerea
statală,care poate fi disciplinară, administrativă , penală , civilă , etc.
 Se porneşte de la faptul că încălcarea dreptului este o conduită contrară
celei stabilite prin normele juridice ,iar încălcarea lor declanşează
constrîngerea puterii de stat .
 Principiul separaţiei puterilor în stat. Separaţia puterilor poate fi un
principiu expres stabilit de constituţie sau poate să rezulte implicit din
prevederile constituţionale. În actuala schemă a separaţiei puterilor de stat
se porneşte de la ideea că unii fac legea îndeplinind o funcţie legislativă în
stat , exercitată de parlament ,alţii o pun în aplicare exercitînd funcţia
executivă exercitate de guvern şi şeful de stat, iar alţii rezolvă conflictele
în cazul aplicării şi nerespectării legii exercitate de instanţele judecătoreşti
îndeplinind funcţia judecătorească,aceste trei părţi a puterii de stat trebuie
să fie independente una de cealaltă ,să se afle în echilibru şi să se
controleze reciproc.
 Astăzi forma democratică de guvernămînt este strîns legată de principiul
separaţiei puterilor în stat . Îm constituţia R.M acest principiu este
prevăzut expres în art.6 ,iar potrivit art. 2 deţinătorul suveranităţii
naţionale este poporul şi el exercită această suveranitate ,direct şi prin
organele sale reprezentative.
 Acestor organe reprezentative li se încredinţează doar exerciţiul puterii,
anumite împuterniciri şi nu puterea ca atare. Li se transmite , li se deleagă
anumite funcţii ale puterii statului ,titularul puterii de stat este şi rămîne
poporul.

 Forma de guvernămînt – doctrina vorbeşte despre mai multe forme de
guvernămînt. Art 1. alin (2) Forma de guvernămînt a R.M este Republica.
În dreptul constituţional ,prin formă de guvernămînt înţelegem modul în
care sînt constituite şi funcţionează organele supreme . Ea este raportată în
 principiu la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi ale raporturilor sale
cu puterea legislativă şi cealaltă parte a puterii executive.
 -Monarhia –se caracterizează prin aceea că şeful de stat este un monarh
(rege,împărat) care ocupă
 această funcţie , fie prin succesiune ,fie prin alegere pe viaţă din rîndul
unei familii moştenitoare a tronului.
 Monarhia absolută – puterea absolută fiind exercitată de monarh .
 Monarhia limitată – printr-un act normativ ,dar avînd atribuţii foarte largi
,iar parlamentul un rol redus.
 Monarhia parlamentară dualistă – în care monarhul şi parlamentul se
află pe poziţie egală din punct de vedere legal.
 Monarhia parlamentară contemporană fiind o expresie a tradiţiei şi
istoriei are mai mult un caracter simbolic. Monarhul doar aparent
limitîndu-se în actul decizional statal.
 -Republica – este acea formă de guvernămînt în care cetăţenii se
autoguvernează ,desemnînd sau alegînd direct sau indirect un şef de stat
numit de regulă preşedinte cu atribuţii mai largi sau mai restrînse.
 Republica prezidenţială – se caracterizează prin alegerea directă de popor
a şefului de stat sau prin intermediul colegiilor electorale . Acest mod de
alegere a şefului de stat,îl situează din punct de vedere legal pe o poziţie
egală cu parlamentul. O altă caracteristică este :
 -lipsa funcţiei de prim-ministru (excepţie în Russia).
 -o separaţie strictă a puterilor în stat
 -şeful de stat dispune de atribuţii foarte largi,fără însă să poată interveni în
activitatea celorlalte puteri ale statului.
 Republica parlamentară – se caracterizează prin alegerea indirectă a
şefului de stat ,de regulă de către parlament. Datorită acestui lucru poziţia
legală a şefului de stat este inferioară parlamentului.
 —separaţia puterilor se caracterizează printr-o strînsă colaborare .
 —şeful de stat dispunde de atribuţii foarte restrînse
 —figura politică cea mai importantă în stat , este cea a primului-ministru.
 Republica mixtă (semiprezidenţială sau semiparlamentară ) – în
dependenţă de ce mai mult s-a împrumutat din presidenţialism sau
parlamentarism .
 În literatura de specialitate ,forma de guvernămînt mai este cercetată
şi dintr-o altă perspectivă, şi anume din perspectiva raporturilor ce se
stabilesc între organele reprezentative ale statului.
 O primă astfel de formă este:
 Democraţia— considerată cea mai perfectă formă de guvernare, în care
guvernarea se face de către popor pentru popor .
 Monocraţia – puterele personalizată,singura voinţă valabilă ,fiind cea a
conducătorului. Duce în mod obişnuit la tiranie, totalitarism , dictatură.
(Germania hitleristă,Stalin în URSS).
  Oligarhia – puterea aparţine unui grup restrîns de persoane sau unor
familii . Aceştia nu deţin autoritatea politică în baza unei împuterniciri
directe sau indirecte a poporului ,uneori chiar în prezenţa unor autorităţi
alese, dar în baza unei alte criterii cum ar fi averea, aparteneţa la o familie
autoritară.
 Sistemele mixte – printr-o combinare a sistemelor de mai sus .

 Structura de stat – modul în care se distribuie şi organizează puterea de
stat în teritoriul statului. Statul împărţindu-se sub aspectul organizării lor
în unitare sau federale, sau simple şi compuse.
 Astfel statele se împart în două mari categorii :
 — Stat Simplu (unitar)
 a) un singur subiect de drept intern şi internaţional
 b) o singură constituţie
 c) o singură legislaţie naţională
 d) un singur rînd de organe de vîrf
 e)teritoriile nu au dreptul să-şi formeze proprii organe executive,
legislative şi judecătoreşti.
 f)cetăţenii au o singură cetăţenie, cea a statului .
 g)unităţile administrativ-teritoriale create pe teritoriul său au scopul de o
administrare mai bună a statului şi nu sunt înzestrate cu exercitarea puterii
de stat,ele fiind subordonate organelor centrale, desfăşurîndu-şi activitatea
în limitele stabilite de autorităţile centrale.
 -Stat Compus (federal)
 a) format din două sau mai multe state federate care se exprimă mai mult
sau mai puţin ca subiecte distincte de drept pe plan intern şi pe plan
internaţional.
 b) o constituţie comună la nivel federal şi cîte o constituţie proprie la nivel
de state federate ori există o legislaţie comună la nivel federal şi cîte o
legislaţie proprie la nivel de state federate.
 c) există două rînduri de organe de vîrf ,unul la nivel federal ,altul la nivel
de subiecte ale federaţiei.
 d)două cetăţenii (una a statului federal , alta a subiectului federaţiei(stat
federat),dar care reprezintă un corp unitar). (excepţie Russia) (Dispun de
două cetăţenii Mexica,Brazilia).
 e)parlamentele federale ca regulă sunt bicamerale.în una din camere se
întrunesc reprezentanţi ,fie egal fie proporţional desemnaţi, ce vor
reprezenta interesele statelor federate.

Prin drept în sens obiectiv se înţelege un ansamblu de norme juridice, ordinea

juridică, iar prin drept în sens subiectiv se trimite la prerogativele persoanei în
ordinea obiectivă dată1. Termenul drept subiectivciviltrimite aşadar, la
prerogativele persoanei în spaţiul juridic organizat prin normele dreptului civil.
Dreptul subiectiv civil este definit, în general, ca posibilitate recunoscută de
legea civilă subiectului activ –persoană fizică sau juridică –în virtutea căreia
aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să
pretindă o anumită conduită corespunzătoare –să dea, să facă ori să nu facă ceva
–de la subiectul pasiv şi să ceară, la nevoie, concursul forţei coercitive statale2.
S-a spus că „dreptul subiectiv civil este puterea ce o are fiecare individ de a
pretinde ca facultăţile, aptitudinile şi puterile sale care sunt îngrădite, sau mai
exact în limitele în care ele nu sunt îngrădite prin lege, să fie nu numai
respectate, adică nesupărate de alţii sau de societate prin organele sale, ci să fie,
atunci când ele s-au tradus în actele devoinţă creatoare de raporturi cu alţii,
sprijinite de societate prin organele sale spre a fi aduse la îndeplinire efectele
raporturilor create”3. De asemenea, s-a spus că dreptul subiectiv civil este
prerogativa recunoscută şi garantată de normele dreptului obiectiv (civil) în
temeiul căreia titularul său poate trage dintr-o situaţie juridică determinată un
anumit avantaj sau folos material ori moral

Analiza elementelor cuprinse în structura dreptului subiectiv este dificilă

dacă avem în vedere că afost pusă sub semnul întrebării chiar existenţa acestuia.
Fără a intra într-o dispută doctrinară, vom încerca o succintă prezentare a
elementelor dreptului subiectiv civil5. S-ar putea spune că, în general, analiza
structuriidreptului subiectiv civil trebuie să surprindă alcătuirea internăa
acestuia, săidentificeelementele sale componente, precum ]i legăturile şi
interacţiunile acestor elemente. Se va accepta ab initiocă „identificarea” acestor
elemente poate fi supusă unor modificări ori că unul sau mai multe dintre
acestea, într-o altă abordare, pot fi definite diferit. Pe de altă parte, credem că în
identificarea acestor elemente şi în determinarea conţinutului lor se poate pleca
de la clasificare drepturilor subiective civile, aşa încât se poate afirma că
anumite elemente vor avea un anumit conţinut pentru o anumită categorie de
drepturi. Vom observa, mai întâi, că în doctrina noastră este analizată, de regulă,
structura raportului juridic civil şi a obligaţiei civile, structura dreptului
subiectivcivil fiind mai rar pusă în discuţie. Astfel, se arată, exempli gratia, că
prin structura obligaţiei se înţelege „elementele esenţiale, intrinseci ale
raportului de obligaţii”6. În realitate este analizată structura raportului de
obligaţii, considerându-se că obligaţia este un raport de drept civilşi se arată că
elementele componente sunt: subiectele, conţinut, obiect şi sancţiune.

După cum s-a arătat7analiza dreptului subiectiv şi obligaţiei în cadrul

raportului juridic ţine de o anumită concepţiecare acordă prioritate relaţiei
asupra persoanei, de vreme ce subiectul de drept devine o premisă a raportului.
Fără a respinge ideea că dreptul obiectiv se ocupă de relaţii, se poate susţine că
finalitatea sa nu o constituie însă raporturile juridice, nici măcar drepturile sau
obligaţiile, ci împlinirea individuală8. Aşadar în centrul analizei ar trebui să se
afle subiectul şi conduita sa delimitată prin drepturi subiective şi obligaţii, relaţia
devenind astfel un element al dreptului subiectiv (şi al obligaţiei). În acest cadru,
mai întâi, se va vorbi de structura dreptului subiectiv civil, iar nu de cea a
raportului juridic civil. Pe de altă parte, se poate spune că dreptul subiectiv civil
şi obligaţia civilă au, în structură, aceleaşielemente, cu menţiunea că, pentru
fiecare, conţinutul acestor elemente este diferit. Aşadar, elementele componente
ale dreptului subiectiv civil sunt şi elementele obligaţiei civile corespunzătoare,
specifice, iar conţinutul şi specificitatea elementelor dreptului subiectivcivil vor
determina conţinutul elementelor obligaţiei civile. Altfel zis, ceea ce
pretindedreptul (persoana în virtutea dreptului) trebuie să ofereobligaţia (cel
ţinut de obligaţie).

.Prin conţinutuldreptului subiectiv civil se trimite la prerogativele juridice

ale acestuia. Se arată ce poate să facă ori să pretindă titularul dreptului. Uneori
legea civilă arată expres care este conţinutul (întindere, limite) dreptului
subiectiv civil, alteori acesta este stabilit, în limitele legii, de cel care a hotărât
ori de cei care au convenit ca un astfel de drept să existe. Spre exemplu, art. 480
C.civ. stabileşte conţinutul dreptului de proprietate şi dispune că prerogativele
juridice ale acestuia sunt: posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unui lucru. Or,
dreptul la nume îi acordă titularului, potrivit legii, mai multe prerogative:
posibilitatea de a purta numele, posibilitatea de a cere îndreptarea oricăror
gre]eli privind numele din orice act, posibilitatea de a se opune, în limitele legii,
folosirii acelui nume de o altă persoană. În situaţia în care dreptul subiectiv civil
rezultă din voinţa expresă a unei/unor persoane (cuprinsă într-un act juridic)
conţinutul său juridic va fi, de principiu, acela pe care cei interesaţi l-au urmărit.
Lucrurile se pot complica în cazul unui litigiu, când cei implicaţi au, prin
ipoteză, interese contrare, situaţie în care judecătorul poate să intervină pentru a
tranşa întinderea şi limitele dreptului respectiv prin interpretareaactului (sursei
dreptului).6. Pe de altă parte, obiectuldreptului subiectiv civil trimite la
valoareasocialăcare formează mizadreptului10. Uneori se arată că obiectul
trebuie să fie determinat (sau, cel puţin, determinabil) şi poate fi un lucru sau o
persoană asupra căreia titularul dreptului exercită prerogativele care alcătuiesc
conţinutul juridic11. Dacă pentru drepturile reale se admite uşor că au ca obiect
un lucru (un bun), există drepturi subiective civile care nu au ca obiect o valoare
de ordin material, ci una intelectuală sau morală, aşa cum sunt, spre exemplu,
drepturile subiective civile nepatrimoniale (dreptul la nume, dreptul la domiciliu
ori reşedinţă, dreptul la stare civilă). Chiar dacă nu întotdeauna obiectul ori
conţinutul unui drept subiectv civil pot fi delimitate uşor, o menţiune se impune:
persoana fizică nupoate fi obiect al vreunui drept subiectiv civil, ea poate fi însă
ţinută, obligată, să respecte un anumit drept. Spre exemplu, titularul unui drept
de creanţă este îndreptăţit să pretindă o anumită conduită unei persoane
(debitorului), însă obiectul dreptului nu este persoana, ci cuprinsul acelei
conduite. Dacă prerogativele dreptului subiectiv civil (conţinutul) vizează
obiectul acestuia, ele nu pot să privească direct persoana, ci (numai)
acţiunile(conduita) acesteia. În altă ordine de idei, ţine de esenţa raporturilor de
drept civil căpersoana implicată nu riscăpierderea libertăţii sale dacă încalcă un
drept subiectiv civil, ci îşi riscă doar bunurile (patrimoniul) care pot fi atinse
pentru impunerea dreptului respectiv.
În structura dreptului subiectiv civil un loc aparte îl ocupă protecţia
juridicăa acestuia. Se spune că dreptul subiectiv este protejat de ordinea juridică,
iar titularului său i se asigură posibilitate să îl impună şi să îl realizeze. Ideea
ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile constituie un principiu
fundamental al dreptului civil, iar unele drepturi subiective civile sunt mai întâi
protejate prin norme constituţionale ca drepturi fundamentale (cum este dreptul
de proprietate). Când se afirmă că protecţia juridică a dreptului subiectiv civil
ţinede esenţa acestuia se are în vedere şi faptul că sancţiunea specifică dreptului
civil (ca ramură) este restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat, care constă în
repararea prejudiciului cauzat sau în încetarea acţiunii prin care se atinge
dreptul, iar această restabilire se obţine, de cele mai multe ori, prin intermediul
procesului civil12. Cu menţiunea că protecţia juridică înseamnă mai mult decât
acţiunea civilă (mai mult decât constrângerea, în general) se poate spune că
acţiunea în justiţie este unmijloc important de protecţie a dreptului subiectiv
civil. Ca regulă generală, orice atingere a unui drept subiectiv civil poate fi
adusă în faţa judecătorului printr-o acţiune civilă specifică. Se impune a se
preciza că din raţiuni care ţin de ideea înlăturării incertitudinii din raporturile
juridice civile se admite că dreptul material la acţiune neexercitat în termenul
stabilit de lege se stinge prin prescripţie extinctivă. Prescripţia nu înlătură însă în
întregime protecţia juridică a dreptului subiectiv. 8. În fine, se arată că relaţia
juridicăeste un element al dreptului subiectiv, de vreme ce dreptul se manifestă
numai în raport13. Mai întâi, din perspectiva obiectului dreptului, dreptul
subiectiv apare ca o legătură exclusivă de apartenenţă şi destăpânire, sugerând
dispoziţia exclusivă a titularului asupra valorii care formează obiectul dreptului.
Pe de altă parte, din perspectiva celorlalte subiecte de drept, dreptul subiectiv
civil stabileşte o legătură juridicăîntre titular şi cel(cei) ţinut(i) să-l respecte. În
acest cadru se afirmă că nu există drept subiectiv civil fără obligaţie civilă
corelativă, după cum nu există obligaţie civilă fără un drept subiectiv civil. Într-
o altă abordare, se consideră că dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă ce-i
corespunde alcătuiesc (împreună) conţinutul raportului juridic civil în cadrul
căruia au apărut. Dreptul subiectiv civil este privit astfel ca o parte a unui
element al raportului juridic civil. Fără a nega importanţa teoretică şi practică a
unei astfel de analize, care s-a impus de multă vreme, se poate afirma că relaţia
juridicăprivită în cadrul (în structura) dreptului subiectiv civil nu trebuie
confundată cu raportul juridic civil (pe care îl numim aici clasic)14.
În acest sens, relaţia juridică exprimă, mai întâi, legătura dintre celelalte
elemente ale dreptului subiectiv civil: titularulare anumite prerogative(conţinut)
cu privire la o anumită valoaresocială (obiect) într-un anumit cadru. Pe de altă
partea, ea arată cum dreptul subiectivcivil este pus în legătură cu obligaţia civilă
specifică şi face posibilă şi vizibilă impunerea dreptului subiectiv şi protecţia
acestuia. Dreptul subiectiv civil (ca orice drept subiectiv) cuprinde şi presupune
o anumită relaţie (juridică) a titularului său cu ceilalţi subiecţi şi are sens, după
cum s-a spus, numai prin proiectarea lui în societate.
Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul
său poate avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru
a şi-l exercita.
în categoria drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât
drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.

Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:

- numai titularul său este determinat, ca subiect activ al raportului juridic în al
cărui conţinut intră, titularul obligaţiei corelative fiind format din toate celelalte
persoane, ca subiect pasiv nedeterminat;

- îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;

- obligaţia de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil (sau,

cum se spune în doctrină, dreptul absolut este opozabil erga om nes).

Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să
pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate
realiza.

Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de

creanţă.

Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:

- este cunoscut nu numai subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;

- îi corespunde o obligaţie corelativă ce nu are întotdeauna acelaşi conţinut, în

sensul că aceasta poate consta fie într-o acţiune (a da sau a face), fie într-o
abţinere (a nu face);

- obligaţia corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, aşa cum se spune în
doctrină, este opozabil numai subiectului pasiv).

2. Drepturi subiective civile nepatrimoniale şi drepturi subiective civile

patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanţă)

Criteriul după care se face această clasificare este natura conţinutului drepturilor
subiective civile.
Dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal nepatrimonial) este acel drept
subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.

Drepturile nepatrimoniale pot fi împărţite în trei categorii:

- drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale persoanei
(dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputaţie, dreptul la
demnitate etc.);

- drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la

pseudonim, dreptul la domiciliu, dreptul la reşedinţă, dreptul la stare civilă -
pentru persoana fizică; dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la
naţionalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru persoana juridică);

- drepturi decurgând din creaţia intelectuală (în măsura în care nu sunt

patrimoniale).
Precizăm că, în concepţia potrivit căreia dreptul familiei nu este o ramură de
drept distinctă de dreptul civil, ci doar o parte a acestuia, urmează a se reţine şi o
a patra categorie de drepturi subiective civile nepatrimoniale, anume: drepturile
(neevaluabile pecuniar) ce formează conţinutul raporturilor de familie.

Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare
pecuniară.

La rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale

şi drepturi de creanţă. (Fără a intra în amănunte, menţionăm că sunt şi autori
care folosesc o clasificare tripartită a drepturilor patrimoniale, anume: drepturi
reale, drepturi de creanţă şi drepturi intelectuale (această din urmă categorie ar
include, pe de o parte, drepturile patrimoniale ce izvorăsc din creaţia
intelectuală, fiind vorba, deci, despre dreptul de folosinţă exclusivă a unei creaţii
intelectuale, iar, pe de altă parte, drepturile referitoare la clientelă). Se subliniază
că aceste drepturi nu ar putea fi încadrate în categoria drepturilor reale, deoarece
nu privesc un obiect material (bun corporal), dar nici în categoria drepturilor de
creanţă, deoarece nu se exercită împotriva unor persoane determinate. Dacă am
admite, însă, că dreptul real poate avea ca obiect nu numai un lucru, ci şi idei
sau activităţi (desigur cu valoare pecuniară), atunci ar urma să includem aceste
drepturi în categoria drepturilor reale. A se vedea şi G. Boroi, Les attributes de
la personnephysique, în A.U.B., 1996, p. 86-87.)

Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia
titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi
nemijlocit, fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în
temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv,
numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii de
către stat.

Aşadar, creditorul nu îşi poate exercita dreptul său fără concursul altei persoane
(debitorul), concurs care, dacă este cazul, va fi obţinut prin intermediul forţei
coercitive a statului. Tocmai de aceea, dreptul de creanţă mai este denumit şi
drept personal. De altfel, în ceea ce priveşte acţiunile în justiţie referitoare la
drepturile subiective patrimoniale, dacă acţiunile prin care se urmăreşte
recunoaşterea sau realizarea unui drept real sunt denumite acţiuni reale, în
schimb, acţiunile prin care se urmăreşte recunoaşterea sau realizarea unui drept
de creanţă sunt denumite acţiuni personale. Totuşi, utilizarea sintagmei de drept
personal pentru desemnarea unui drept de creanţă nu este recomandabilă,
deoarece ea poate genera unele confuzii, putându-se crede că nu ar fi vorba de
un drept subiectiv patrimonial, ci de un drept nepatrimonial (care mai este numit
şi drept personal nepatrimonial) ori de un drept subiectiv intransmisibil (drept cu
caracter strict personal).

Drepturile de creanţă izvorăsc din acte juridice (contracte sau acte juridice
unilaterale), precum şi din fapte juridice în sens restrâns (fapta ilicită cauzatoare
de prejudicii, gestiunea de afaceri (Gestiunea de afaceri, denumită şi gestiunea
intereselor altuia (reglementată de art. 1330 - art. 1340 C. civ.), este operaţia
care există atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant,
gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat,
care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură
să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
Aşadar, în cazul gestiunii de afaceri, o persoană intervine, prin fapta sa
voluntară şi unilaterală, săvârşind acte materiale sau juridice în interesul altei
persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă.), plata nedatorată
(Plata nedatorată (art. 1341 - art. 1344 C. civ.) constă în executarea de către o
persoană a unei obligaţii de care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de
a plăti datoria altei persoane.) şi îmbogăţirea fără justă cauză) (îmbogăţirea fără
justă cauză (art. 1345 - art. 1348 C.civ.) reprezintă fapta juridică prin care
patrimoniul unei persoane este mărit pe seama micşorării patrimoniului altei
persoane, fără a exista un temei juridic pentru aceasta).

Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanţă

(ambele sunt drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte
active), între ele există importante deosebiri-,

- în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul

dreptului de creanţă este cunoscut cel căruia îi revine obligaţia corelativă
(debitorul);
- dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce
atingere, în timp ce dreptului de creanţă îi corespunde fie o obligaţie de a da, fie
o obligaţie de a face, fie o obligaţie de a nu face, care însă înseamnă obligaţia
debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la
abstenţiune;

- drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt

nelimitate;

- numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi ( în sensul că dreptul de

urmărire este de esenţa dreptului real, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
1973/1973, în C.D. 1973, p. 217.) şi de prerogativa preferinţei, nu şi dreptul de
creanţă. Prerogativa urmăririi constă în posibilitatea titularului dreptului real de
a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deţine Spre exemplu:
proprietarul îşi poate revendica imobilul de la orice persoană care îl deţine;
uzufructuarul poate cere lucrul spre a-l folosi şi a-i culege fructele de la orice
proprietar al acestuia, inclusiv de la persoana care a dobândit lucrul de la nudul
proprietar; titularul unei servituţi îşi poate exercita dreptul chiar dacă fondul
aservit a fost înstrăinat de proprietarul originar; în cazul dreptului real de
ipotecă, dacă debitorul care a garantat restituirea unei sume de bani împrumutate
printr-o ipotecă ar înstrăina bunul ipotecat şi nu şi-ar executa de bunăvoie
obligaţia de restituire a sumei împrumutate, atunci creditorul ipotecar poate
urmări bunul'afectat garanţiei şi în mâinile noului proprietar, solicitând scoaterea
bunului în vânzare silită, pentru ca din preţul obţinut la licitaţie să îşi satisfacă
dreptul său de creanţă faţă de debitor.)

.Prerogativa preferinţei constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi

realiza dreptul respectiv cu prioritate faţă de titularii altor drepturi (De exemplu,
din preţul bunului ipotecat, scos la vânzare silită prin licitaţie, mai întâi îşi va
satisface creanţa creditorul ipotecar, ca titular al dreptului real de ipotecă, iar
numai eventualul rest va fi distribuit creditorilor chirografari ai debitorului
urmărit).

3. Drepturi subiective civile principale şi drepturi subiective civile accesorii

Această clasificare se face în funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective

civile.

Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine
stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.

Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine
stătătoare, în sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta
din urmă având rolul de drept principal.
Clasificarea prezintă importanţă, deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu
depinde (este determinată) de cea a dreptului principal - acce-sorium sequitur
principale.

întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele

sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuţie vizează drepturile
patrimoniale.

Atragem atenţia că sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi

accesorii nu trebuie redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi
drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor
născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc
nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul juridic
obligaţional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă
(obligaţia, datoria debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanţă al
creditorului de a cere debitorului îndeplinirea acelei obligaţii).

în categoria drepturilor de creanţă accesorii includem: dreptul creditorului de a

pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din
convenţia accesorie numită clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte din
fidejusiune, dreptul de a pretinde arvuna.

Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte, totuşi, în materia

drepturilor reale, deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale
accesorii.

Drepturile reale principale sunt următoarele:

- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate
publică (titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile
administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai
dreptului de proprietate privată: persoanele fizice, persoanele juridice, inclusiv
statul şi unităţile administrativ-teritoriale);

- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată

(dezmembrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale
principale asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de
servitute;

- dreptul de administrare (de folosinţă) al regiilor autonome sau, după caz,

autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de
interes naţional, judeţean ori local, ca drept real corespunzător dreptului de
proprietate publică [reglementat de art. 867-art. 870 C.civ.];
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosinţă ce izvorăşte din
concesiune [reglementat de art. 136 alin. (4) din Constituţie, de O.U.G. nr.
54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri publice, precum şi
de art. 871-art. 873 C.civ. etc.];

- dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică a statului sau a

unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, instituţiilor de
utilitate publică [reglementat de art. 874 şi art. 875 C.civ. etc];

- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităţilor

administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice;

- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea privată a statului ori a unităţilor

administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice,
conferit de acestea persoanelor juridice anexă.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele:

- dreptul de ipotecă, reglementat de art. 2343 - art. 2479 C.civ.;

- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480 - art. 2494 C.civ.;

- privilegiile, reglementate de art. 2333 - art. 2342 C.civ.;

- dreptul de retenţie, reglementat de art. 2495 - art. 2499 C.civ.

Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un
drept de creanţă.

4. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate

de modalităţi

Criteriul în raport de care se face această clasificare a drepturilor subiective

civile îl reprezintă gradul de certitudine conferit titularilor.

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine
titularului său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo
împrejurare viitoare. Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a
născut, necondiţionat.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă deplină
siguranţă titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o
împrejurare viitoare, certă sau incertă. Termenul, condiţia şi sarcina sunt
modalităţile actului juridic, deci este afectat de modalitate acel drept subiectiv
civil care este însoţit de un termen, o condiţie sau o sarcină.
Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranţă, de dreptul
pur şi simplu, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă într-un
eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului
subiectiv, ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune
capăt exerciţiului dreptului subiectiv respectiv.

Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este nesigur în ceea ce priveşte

existenţa sa, întrucât condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa
încât există nesiguranţă în privinţa naşterii sau, după caz, a stingerii dreptului
subiectiv.

Menţionăm că, în doctrină, uneori, se vorbeşte şi despre existenţa altor categorii

de drepturi, respectiv drepturile eventuale şi drepturile viitoare, existând şi
dispoziţii legale care fac referire la acestea, spre exemplu, art. 956 C.civ., care
vorbeşte despre „drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise”, art. 2370
C.civ.

În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de

a transmite un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu,
obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului
vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie
confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din
urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face. De asemenea, tot
o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o
sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a
împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din urmă.

Subliniem că, în principiu, transmiterea dreptului real prin contract se realizează

în chiar momentul încheierii contractului, aşa încât se întâlnesc mai rar obligaţii
de a da persistente în timp, după încheierea actului juridic. Totuşi, există
obligaţii de a da ce se menţin şi după încheierea contractului, cum ar fi: ipoteza
în care părţile convin ca transferul proprietăţii asupra unui bun individual
determinat (nefungibil) să opereze la un moment ulterior celui realizării
acordului de voinţă; cazul vânzării unor bunuri de gen (fungibile) etc.

Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta

un serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în
afara celor care se încadrează în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia
locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a
preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul contractului de
întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la

o acţiune sau de la anumite acţiuni.
Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept
absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept
absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce
atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă unui drept relativ este
îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar
fi obligat la abţinere.

Ca exemple de obligaţii de a nu face corelative unui drept absolut, cităm:

obligaţia ce revine oricărei persoane de a nu stânjeni exerciţiul dreptului de
proprietate al titularului unui asemenea drept; obligaţia proprietarului fondului
aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau îngreuna exerciţiul servituţii;
obligaţia asumată printr-o convenţie de constituire a unei servituţi, de către
proprietarul unui teren faţă de vecinul său de a nu construi la o distanţă mai mică
de un număr oarecare de metri de linia despărţitoare etc.

Ca obligaţie de a nu face corelativă unui drept relativ (de creanţă), menţionăm:

obligaţia pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun
până când nu va efectua piaţa către împrumutător, obligaţia depozitarului de a
nu se folosi de lucrul depozitat, obligaţia asumată de un comerciant fată de un
alt comerciant de a nu exercita un comerţ concurent etc.

Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte calificarea unor acte

juridice, precum şi posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.

2. Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative

Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.

Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în
această categorie obligaţia de a da şi obligaţia de a face.

Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în

această categorie obligaţia de a nu face.

Interesul acestei împărţiri a obligaţiilor civile se manifestă, spre exemplu, în

ceea ce priveşte una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea
acorda daune-interese creditorului ca urmare a neexecutării obligaţiei ori a
executării cu întârziere sau necorespunzătoare, anume punerea în întârziere a
debitorului. în regulă generală, în cazul încălcării unei obligaţii de a nu face,
debitorul este de drept în întârziere [art. 1523 alin. (2) lit. b) teza finală C.civ.],
pe când, în cazul încălcării unei obligaţii pozitive, în principiu, este necesară
punerea în întârziere a debitorului [art. 1528 alin. (2) C. civ.].

3. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace

Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care
constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci
caracteristic acestora este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul
obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând
o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. Aşa cum spune art. 1481
alin. (1) C.civ., „în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure
creditorului rezultatul promis”.

Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă

şi diligenţă) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a
depune toată stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la
însuşi rezultatul preconizat. Art. 1481 alin. (2) C.civ. precizează că „în cazul
obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele
necesare pentru atingerea rezultatului promis”.

Ca exemplu, se citează frecvent îndatorirea ce revine medicului de a acţiona cu

toată prudenţa şi toată diligenţă cerute de ştiinţa şi etica medicală, în vederea
vindecării pacientului de o anumită maladie, neatin-gerea rezultatului urmărit
neînsemnând în mod automat neîndeplinirea obligaţiei.

De asemenea, în principiu, obligaţia asumată de avocat faţă de clientul său este o

obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat.

Potrivit art. 1481 alin. (3) C.civ., pentru a se stabili dacă o obligaţie este de
mijloace sau de rezultat, se va ţine seama îndeosebi de: a) modul în care
obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi natura contra-prestaţiei şi
celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune
atingerea rezultatului; d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării
obligaţiei.

Clasificarea în discuţie prezintă interes sub aspect probatoriu, în sensul că, în

cazul obligaţiei de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea
însăşi, o prezumţie de vinovăţie a debitorului, în vreme ce, în cazul unei obligaţii
de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea
prezumţie, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că
debitorul nu a depus toată stăruinţa pentru îndeplinirea obligaţiei asumate.

4. Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem

Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a
născut; în alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este
opozabilă) „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile
este formată din asemenea obligaţii.
Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) se
caracterizează prin aceea că este strâns legată de un lucru, astfel încât creditorul
îşi poate realiza dreptul său numai dacă titularul actual al dreptului real asupra
lucrului respectiv va fi obligat să îi respecte acest drept, deşi nu a participat
direct şi personal la formarea raportului obligaţional. Aşadar, obligaţia scriptae
in rem este acea obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce
efectele şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real
asupra lucrului respectiv, chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel
la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie.

Un exemplu de o asemenea obligaţie ne este oferit de art. 1811 C.civ. care,

pentru ipoteza în care, în contractul de locaţiune nu s-a stipulat încetarea
acesteia în cazul înstrăinării bunului [art. 1812 alin. (1) şi (2) C.civ.], prevede că,
dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil
dobânditorului, după cum urmează: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea
funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară; b) în cazul imobilelor
neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei
certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate,
dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile,
dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.

Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie rea/ă) (Atragem însă atenţia că

denumirea de obligaţie reală nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba de
obligaţia corelativă unui drept real (printre altele, şi datorită împrejurării că
îndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai deţinătorilor lucrurilor
respective).) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii sau chiar al convenţiei
părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor lucruri de
importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale
unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca
exemple de obligaţii propter rem, menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui
teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului (art. 74 din Legea nr.
18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare); obligaţia de
grăni-ţuire (art. 560 C.civ.); obligaţia proprietarului de conservare a clădirii
constând în asigurarea întreţinerii spaţiului care constituie bunul principal, astfel
încât clădirea să se păstreze în stare bună (art. 655 C.civ.) etc.

5. Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea
juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei
coercitive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în
această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot
juridică, iar nu morală) a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în
măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu
are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei. în acest sens, art. 1342 alin. (1)
C.civ. prevede că „restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel
care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie
ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile
creanţei”.

Un exemplu de obligaţie civilă imperfectă îl găsim înscris în art. 2506 alin. (3)
C.civ., potrivit căruia „cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce
termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei,
chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”.

De asemenea, în cazul contractului de joc sau prinsoare, potrivit art. 2264 alin.
(1) C.civ., „pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu
nu există drept la acţiune”, iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că cel care
pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie, cu excepţia fraudei
sau a cazului în care acela care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori
avea capacitate de exerciţiu restrânsă.

Aşadar, protecţia juridică a obligaţiei civile imperfecte nu poate fi obţinută pe

calea ofensivă a acţiunii, ci pe calea pasivă a excepţiei (a apărării), în sensul că,
dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu putea fi constrâns prin
intermediul forţei coercitive a statului să execute acea obligaţie, a executat-o
totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acţioneze în judecată pe fostul
său creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei executate de bunăvoie.

6. Alte clasificări

După izvorul lor, se deosebesc obligaţiile civile născute din acte juridice
unilaterale, obligaţiile civile născute din contracte, obligaţiile civile născute din
fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, obligaţiile civile izvorâte din gestiunea de
afaceri, obligaţiile civile născute din plata nedatorată, obligaţiile civile născute
din îmbogăţirea fără justă cauză.

într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile

complexe. Această din urmă categorie ar include obligaţiile afectate de
modalităţi (obligaţii afectate de termen şi obligaţii afectate de condiţie, acestea
din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale), obligaţiile cu pluralitate de părţi
(obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi obligaţiile cu
pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative). (Obligaţia
alternativă, reglementată de art. 1461-1467 C. civ., presupune că obiectul ei
constă în două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia dintre părţi
(debitorul, afară de situaţia în care s-a prevăzut în mod expres că alegerea va
aparţine creditorului şi de situaţia când, la scadenţă, debitorul nu optează),
executarea unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei - duo sunt in
obiigatione, una vero in solutione. De exemplu, debitorul se obligă să predea
creditorului un computer sau o tabletă pc; fie că va preda computerul, fie că va
preda tableta pc, el va fi liberat prin executarea uneia dintre aceste două
prestaţii. Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o singură
prestaţie (iar creditorul poate solicita numai executarea acesteia), cu facultatea
pentru el de a se libera executând o altă prestaţie determinată (art. 1468 C.civ.) -
non sunt duo in obiigatione, sed una. Spre exemplu, debitorul se obligă să
predea creditorului un computer, convenindu-se însă că se va putea libera
plătind suma de 2.000 de lei.)

Omul considerat in mod individual, ca membru al societatii, avand calitatea de

subiect de drept. Calitatea de subiect de drept este recunoscuta si garantata
tuturor persoanelor fizice fara nici o discriminare pe motiv de rasa, nationalitate,
sex, religie sau grad de cultura.

Persoanele fizice sunt oamenii, membri ai societatii, care apar in raporturile

juridice ca entitati proprii si distincte, indiferent ca au calitatea de cetateni sau
straini (persoane cu alta cetatenie sau fara cetatenie).

Persoana fizica are, in conditiile legii, capacitate de folosinta si capacitate de

exercitiu.

Persoana juridică, definiție - este un subiect colectiv de drept civil care

participă de sine stătător la raporturile juridice, având o răspundere civilă
proprie; o colectivitate umană formată direct din persoane fizice sau din
asocierea altor persoane juridice ca subiect de drept, având o organizare de sine
stătătoare şi un patrimoniu distinct, afectat realizării unui scop determinat în
acord cu interesul obştesc.

persoană juridică, conform art. 188 din Noul Cod Civil, sunt persoane juridice
entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care,
deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile
prevăzute la art. 187 - (...) trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un
patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu
interesul general. De plano, distingem între persoanele juridice de drept privat şi
persoanele juridice de drept public.

Între persoanele juridice de drept privat, distingem persoanele juridice cu scop

lucrativ (societăţi) şi persoanele juridice fără scop lucrativ (asociaţii, fundaţii,
partide politice).
În plan fiscal, Codul fiscal realizează o delimitare în funcţie de legea care
guvernează respectiva entitate.

Persoana juridică de naţionalitate română este orice persoană juridică care a fost
înfiinţată în conformitate cu legislaţia României conform art. 7 pct. 24 C. fisc.
Veniturile persoanei juridice române sunt impozabile în România indiferent de
locul realizării acestora.

Persoana juridică înfiinţată potrivit legislaţiei europene este orice persoană

juridică constituită în condiţiile şi prin mecanismele prevăzute de reglementările
europene conform art. 7 pct. 241 C. fisc.

Persoana juridică străină este orice persoană juridică care nu este persoană
juridică română şi orice persoană juridică înfiinţată potrivit legislaţiei europene
care nu are sediul social în România, conform art. 7 pct. 25 C. fisc. Distincţia
priveşte exclusiv regimul fiscal de urmat, în materie de impozit pe profit,
impozit pe dividende şi TVA. Venitul persoanelor juridice europene şi străine
este impozabil în România numai pentru profitul aferent sediului permanent din
România. Prin sediu permanent, se înţelege un loc prin care se desfăşoară
integral sau parţial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent
dependent: un loc de conducere, sucursală, birou, fabrică, magazin, atelier,
precum şi o mină, un puţ de ţiţei sau gaze, o carieră sau alte locuri de extractie a
resurselor naturale.

În funcţie de forma de organizare a activităţii, distingem mai multe ipoteze.

Societăţi (comerciale). Subiectul predilect al impozitului pe profit sunt

societăţile comerciale, indiferent dacă sunt societăţi de persoane sau societăţi de
capitaluri. Sunt contribuabili şi grupurile de societăţi: grupurile de interes
economic şi grupurile europene de interes economic, definite în sensul Legii nr.
161/20031'1.

Sunt subiect al impozitului pe profit societăţile române, societăţile străine,

societăţile europene constituite conform Regulamentului (CE) nr. 2157/2001
privitor la statutul societăţii europene (SE) şi societăţile cooperative europene
constituite conform Regulamentului (CE) nr. 1435/2003 privitor la statutul
societăţii cooperative europene (SCE).

Sunt irelevante din perspectiva dreptului fiscal chestiunile privind: sursa

capitalului (român sau străin); natura asociaţilor (persoane fizice ori persoane
juridice); domeniul de activitate (orice domeniu conform CAEN); forma de
organizare a societăţii (societate în nume colectiv, societate în comandită simplă,
societate în comandită pe acţiuni, societate pe acţiuni sau societate cu
răspundere limitată în sensul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990).
Asociaţii şi fundaţii. Sunt în egală măsură subiect de drept fiscal pentru
impozitul pe profit, persoanele juridice fără scop lucrativ. Datorează impozit pe
profit pentru veniturile din activităţi cu natură economică: (i) persoanele juridice
constituite conform legislaţiei generale O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi
fundaţii şi (ii) persoanele juridice cu statut special. în aceeaşi categorie,
amintim: organizaţiile sindicale, organizaţiile patronale1'1, asociaţiile de
proprietari, asociaţiile sportive, composesoratele, obştile şi alte forme de
asociere conform Legii nr. 1/2000.

Asociaţiile şi fundaţiile, ca persoane juridice de drept privat, fără scop

patrimonial, datorează impozit pe profit pentru toate veniturile economice, care
nu sunt exceptate expres de lege: cotizaţii, contribuţii, donaţii etc. Conform art.
15 alin. (3) C. fisc., veniturile din activităţi economice sunt impozabile dincolo
de limita echivalentului în lei a 15.000 euro într-un an fiscal, dar nu mai mult de
10% din veniturile totale scutite de la plata impozitului pe profit.

Societăţi agricole. Sunt supuse regimului de impunere al impozitului pe profit şi

societăţile agricole, definite ca o societate de tip privat, cu capital variabil şi un
număr nelimitat şi variabil de asociaţi, având ca obiect exploatarea agricolă a
pământului, uneltelor, animalelor şi altor mijloace aduse în societate, precum şi
realizarea de investiţii de interes agricol. Regimul contabil şi fiscal al acestei
forme de asociere este similar societăţilor comerciale.

Alte tipuri de persoane juridice. Pentru activităţile economice desfăşurate de

instituţiile publice, legea a stabilit forme distincte de organizare: regii autonome
şi societăţi comerciale, companii naţionale, societăţi naţionale. Aceste persoane
juridice intră în sfera de aplicare a impozitului pe profit.

Excepţii. Pentru impozitul pe profit, nu sunt contribuabili persoanele juridice

indicate la art. 15 C. fisc., şi anume: a) trezoreria statului; b) instituţiile publice,
pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii şi disponibilităţile
realizate şi utilizate potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice şi Legii
nr. 273/2006 privind finanţele publice locale; b1) persoanele juridice române
care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor; d) fundaţiile române
constituite ca urmare a unui legat; f) cultele religioase, pentru: venituri obţinute
din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activitătii de
cult, venituri obtinute din chirii, alte venituri obţinute din activităţi economice,
venituri din despăgubiri în formă bănească, obţinute ca urmare a măsurilor
reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate
condiţionat; g) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele
autorizate, pentru veniturile utilizate în scop academic; h) asociaţiile de
proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de locatari pentru
veniturile care sunt sau urmează a fi utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţilor şi a
eficienţei clădirii, întreţinerea proprietăţii comune; i) Fondul de garantare a
depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii; j) Fondul de compensare
a investitorilor; k) Banca Naţională a României'; I) Fondul de garantare a
pensiilor private.

Capacitatea de folosinta reprezinta, conform art. 34 Cod civil, aptitudinea

persoanei de a avea drepturi si obligatii civile.
Capacitatea de folosinta incepe la nasterea persoanei si inceteaza odata cu
moartea acesteia. In cadrul procedurii civile lipsa capacitatii de folosinta, adica
faptul ca persoana a decedat, atrage inadmisibilitatea cererii in justitie. Lipsa
acestei capacitati va fi invocata pe cale de exceptie, exceptia lipsei capacitatii de
exercitiu putand fi pusa in discutie atat de instanta, din oficiu, cat si de parat prin
intampinare. Desigur exista si posibilitatea ca o persoana sa decedeze in timpul
procesului, caz in care, pe temeiul art. 243, Cod procedura civila, judecata se
suspenda pentru introducerea in cauza a mostenitorilor sau poate continua cu
mostenitorii persoanei decedate.

Ţinand cont de situatiile particulare cu care orice practician in drept se

intalneste, se pune intrebarea : ce se intampla daca se constata ca persoana era
decedata la momentul introducerii cererii, iar acest fapt nu putea fi cunoscut de
reclamant deoarece nu are acces la informatii in lipsa existentei unei cereri de
chemare in judecata? Teoretic, in temeiul art. 132, Cod.proc.civ., partea poate sa
solicite un termen pentru modificarea cererii, in sensul introducerii in cauza a
mostenitorilor pe baza informatiilor obtinute, insa in realitate aceasta cerere nu
este admisa de catre instantele de judecata, lipsa capacitatii de exercitiu existand
inainte de introducerea cererii de chemare in judecata.

Capacitatea de exercitiu – reprezinta, conform art. 37 Cod civil, aptitudinea

persoanei de a incheia singura acte juridice civile. Conform art.41 alin. 2 si 3
Cod civil, Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercitiu restransa se
incheie de catre acesta, cu incuviintarea parintilor sau, dupa caz, a tutorelui, iar
in cazurile prevazute de lege, si cu autorizarea instantei de tutela. Cu toate
acestea, minorul cu capacitate de exercitiu restransa poate face singur acte de
conservare, acte de administrare care nu il prejudiciaza, precum si acte de
dispozitie de mica valoare, cu caracter curent si care se executa la data incheierii
lor.

De asemenea, conform art. 43 alin. 2 Cod civil, pentru cei care nu au capacitate
de exercitiu, actele juridice se incheie, in numele acestora, de reprezentantii lor
legali, in conditiile prevazute de lege. Aliniatul 3 al aceluiasi articol arata ca,
persoana lipsita de capacitatea de exercitiu poate totusi incheia singura actele
anume prevazute de lege (art. 42 Cod civil), actele de conservare, precum si
actele de dispozitie de mica valoare, cu caracter curent si care se executa la
momentul incheierii lor.
Sanctiunea prevazuta la art. 44 Cod civil este aceea ca orice acte facute de
persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu
restransa, altele decat cele prevazute la art. 41 alin. (3) si la art. 43 alin. (3),
precum si actele facute de tutore fara autorizarea instantei de tutela, atunci cand
aceasta autorizare este ceruta de lege, sunt anulabile, chiar fara dovedirea unui
prejudiciu.

Iar cel lipsit de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu rest ransa
poate invoca si singur, in aparare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa
rezultata din minoritate ori din punerea sub interdictie judecatoreasca. Prin
urmare, in functie de obiectul cererii de chemare in judecata, in cazul in care una
dintre parti este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de
exercitiu restransa aceasta va sta in proces prin reprezentant legal, tutore sau
curator. Cu toate acestea, conform art. 46 alin.2 Cod civil, actiunea in anulare
poate fi exercitata de reprezentantul legal, de minorul care a implinit varsta de
14 ani, precum si de ocrotitorul legal.

Cap. I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND REALIZAREA ȘI

APLICAREA DREPTULUIPrimul capitol al lucrării detaliază o serie de noţiuni
introductive privind procesul de aplicare a dreptului, relaţia dintre realizarea şi
aplicarea dreptului, formele de realizare a dreptului, etapele activității de
aplicare a legilor, realizarea funcţiilor dreptului prin intermediul actelor de
aplicare, raportul dintre actele de aplicare a dreptului şi actele normative.Pentru
a defini conceptul de „aplicare a dreptului”, strâns legat de procesul de elaborare
a normelor juridice, punctul de plecare de la care am pornit a fost scopul
acestora în societate –menţinerea ordinii sociale, precum și factorii macrosociali
(spre exemplu, forma de guvernnământ, structura statului, tipul relaţiilor
economice, gradul de cultură şi civilizaţie, contextul politic, etc.) şi factorii
dependenţi de natura umană (personalitatea, educaţia şi conştiinţa fiecărui
individ) implicați în activitatea de realizare a dreptului.Pornind de la aspectele
mai sus-menţionate, am încercat să elaborăm o definiție a realizării dreptului,
considerând că aceasta este procesul complex al implementării prevederilor
normelor juridice în viaţa socială, proces în cadrul căruia, pe de o parte, membrii
societății le acceptă, le respectă şi le execută, iar organele de stat competente le
aplică.Definiția elaborată ne ajută să identificăm cele mai întâlnite forme de
realizare a dreptului, constând în respectarea normelor juridice prohibitive și
realizarea normelor juridice permisive de către cetățeni, respectiv în aplicarea
normelor de către autorităţile statului.Realizarea dreptului de bună-voie
presupune fie faptul că cetățenii respectă prevederile unei norme prohibitive,
abținându-se de la săvârșirea faptei/ faptelor interzise, fie faptul că aceștia aleg
să beneficieze de avantajele normei permisive exercitându-și drepturile
recunoscute de lege.Aplicarea normelor de către autoritățile statului se traduce
în practică prin intervenția organelor de stat fie în caz de încălcare a normei
prohibitive, fie în caz de apel la norma permisivă, deoarece orice normă este
însoțită de un set de elemente metodologice care vin în ajutorul celor care o
aplică.Cele două căi prin care se înfăptuiește realizarea dreptului (aplicarea
individuală, de bună-voie, şi punerea în aplicare a dreptului de către organele
statale) se află într-un raport de complementaritate, chiar dacă prima îmbracă o
haină „nejuridică” —adică nu implică intervenţia forței coercitive a statului —
iar cealaltă are prin excelenţă o natură juridică —respectiv, este înfăptuită prin
intermediul organelor de stat, conform competenţelor care le revin acestora prin
lege. Realizarea de bună-voie a dreptului de către subiecţii de drept poate fi
asigurată şi prin alte instrumente şi metode nejuridice: activitățile culturale şi
sportive, educaţia în cadrul familiei, voluntariatul, instruirea şcolară, mass-
media etc.Între realizarea şi aplicarea dreptului se stabilește o relaţie întreg-parte
întrucât prima noţiune –realizarea –implică două forme:realizarea dreptului prin
intermediul actelor de executare şi de respectare a prevederilor actelor
normative, de bună voie, de către subiecţii de drept (persoane fizice şi juridice,
publice sau private, organe şi instituţii de stat, organisme nestatale, organizaţii şi
asociaţii ale societăţii civile etc.) şi realizarea dreptului prin intermediul actelor
de aplicare a legii (sub toate formele sale) de către organele statului şi celelalte
organisme sociale, formă care apare ca un corolar al apanajului prerogativei
statale de reglementare a relațiilor sociale.Ca formă de realizare a dreptului,
aplicarea dreptului constă într-un proces complex de înfăptuire a prevederilor
normelor juridice înpractica relațiilor sociale care implică intervenţia unui organ
de stat competent care elaborează, după o procedură prestabilită, un act juridic în
anumite forme specifice –actul de aplicare.Etapele aplicării normelor de drept
sunt: stabilirea stării de fapt, alegerea normei de drept aplicabile situaţiei
concrete (fază în care se pune și problema interpretării normei juridice),
elaborarea și emiterea actului de aplicare, executarea acestuia, controlul
activităţii de aplicare a dreptului.Prin stabilirea stării de fapt, organul însărcinat
cu aplicarea dreptului constată în ce parte a spectrului legislativ se încadrează o
acţiune efectuată (încălcarea normei prohibitive ori solicitarea de a beneficia de
avantajul normei permisive). Odată stabilită starea de fapt, se trece la selectarea
normei juridice aplicabile. După ce s-a stabilit ce normă se aplică, autoritatea
care aplică dreptul emite un act de aplicare după un model deja constituit (ex.
proces verbal de constatare, comunicare, somaţie, sentinţă) saureglementează
unul nou, pe care îl și execută. Ultima etapă a aplicării normelor juridice este
reprezentată de control întrucât actele de aplicare a dreptului sunt supuse
controlului. Oricare persoană care îşi consideră prejudiciate interesele ca urmare
a unei acţiuni de aplicare a dreptului se poate adresa unei instanţe de judecată
sau, dacă este vorba de un act juridic de natură administrativă, îl poate ataca în
contencios administrativ.O problematică tratată în cuprinsul primului capitol
este și aceeaa realizării funcţiilor dreptului prin intermediul actelor de aplicare,
luând în calcul faptul că atingerea finalității dreptului se poate înfăptui atât prin
aplicarea benevolă a acestuia de către subiecţii de drept, cât și prin aplicarea
normelor juridice de către organele statului. În principal, activitatea de aplicare a
dreptului cade în sarcina persoanelor/ organelor special abilitate în acest sens. În
acest scop, legiuitorul a stabilit norme care reglementează expres calitatea şi
atribuţiile celor înmăsură să aplice dreptul, precum și limitele acestor atribuții și
răspunderea celor care le depășesc. Organele administrației publice și instanţele
judecătorești sunt, în principal, autorităţile care pot emite şi interpreta acte de
aplicare ale dreptului,însă orice subiect de drept poate alege să respecte de bună-
voie rigorile normei prohibitive sau să beneficieze de avantajele normei
permisive așa cum poate, în egală măsură (singur sau sub îndrumarea unui
specialist), să creeze şi să înainteze acte de aplicare a dreptului către organele
competente, precum, de exemplu, o acțiune în justiție, o contestaţie, o plângere,
o cerere de suspendare, o cerere de rejudecare, de executare silită, de stabilire a
succesiunii, de recuperare a unui debit, de solicitare aunei despăgubiri, de
contestare a unui proces-verbal de contravenţie, de eliberare condiţionată, de
suspendare a executării pedepsei etc.În ceea ce privește raportul actelor de
aplicare a dreptului cu actele normative, trebuie subliniat că există deosebiri
fundamentale între crearea normelor juridice şi înfăptuirea acestora. Prima şi cea
mai importantă este aceea că actele normative au un caracter general, impersonal
și atipic, în timp ce actele de aplicare a dreptului sunt acte individuale concrete
și strict determinate, scopul lor fiind acela de a traduce în realitate prevederile
concrete ale normelor juridice. O altă deosebire este aceea că actele normative se
elaborează conform unor principii și reguli metodologice de tehnică legislativă,
în timp ce procedura de elaborare a actelor de aplicare a dreptului diferă de la o
ramură de drept la alta și chiar în cadrul aceleiași ramuri de drept, de la o
instituție la alta. Sub aspectul efectelor pe care le produc, remarcăm că actul
normativ acționează în modcontinuu, până la ieșirea sa din vigoare, în timp ce
orice act de aplicare își epuizează efectele în momentul adoptării sale de către
organul abilitat. În ceea ce privește procedura controlului, trebuie subliniat că
actele normative sunt supuse controlului parlamentar și judecătoresc, pe când
controlul asupra legalității actelor de aplicare a dreptului se exercită pe cale
ierarhică (control ierarhic) sau pe cale judecătorească (control
judecătoresc).Aplicarea dreptului nu constă numai în elaborarea actelor de
punere în executare a legilor de către autoritățile administrației publice și în
soluţionarea litigiilor de către instanţe, ci şi în aplicarea dreptului de către alte
organe sau instituţii ale statului, precum şi de autorităţi administrative
autonomeori de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale (spre exemplu, colegiile şi
comisiile de disciplină, comisiile de arbitraj etc.).Toate aceste subiecte vor fi
tratate pe larg în Capitolele III și IV ale prezentei lucrări. Trebuie subliniat că
activitatea organelor din ultima categorie menționată mai sus se transpune, în
principal, în sancţionarea conduitelor deviante prin angajarea răspunderii
juridice. Sancţiunile au, în toate situaţiile, un rol deosebit de important în
ansamblul de garanţii juridice ce sunt destinate să asigure o bună administrare a
justiţiei. Consacrarea unor drepturi şi obligaţii ar rămâne doar formală dacă n-ar
exista măsuri de constrângere sau de restabilire a situaţiilor juridice încălcate.

Cap. II. DELIMITAREA DOMENIULUI DE APLICARE A

DREPTULUIÎn al doilea capitol al tezei am supus analizei, în raport de
dispoziţiile legale incidente, de doctrină şi jurisprudenţă, aspectele care vizează
delimitarea domeniului de aplicare a dreptului, structura acestui capitol
cuprinzând patru secțiuni care tratează: aplicarea dreptului în timp, aplicarea
legii în spațiu, aplicarea normelor asupra persoanelor și aplicarea dreptului în
ordinea sistemică.Domeniul de aplicare a dreptului depinde de momentul
codificării, timpul, spaţiul şi persoanele asupra cărora se aplică normele de
drept.O mare importanţă în aplicarea dreptului o are factorul timp astfel că, în
prima secțiune a celui de-al doilea capitol, am pus un accent deosebit pe
problemele rezultate din succesiunea legilor în timp.Într-o primă situaţie,
schimbarea unui sistem politic, a unui tip de relaţii sociale sau, pur și simplu,
schimbarea viziunii legiuitorului asupra unui aspect al relațiilor sociale deja
reglementat atrag după sine schimbarea normei juridice şi, implicit, a modalităţii
de aplicare a acesteia, punându-se problema ieșirii din vigoare a legii vechi și
intrării în vigoare a noii legi, proobleme care sunt strâns legate de conceptul de
temporalitate a legii. Spre exemplu, în primul caz –schimbarea sistemului politic
–poate interveni atât abrogarea expresă, cât și abrogarea tacită a unei legi și, în
egalămăsură, putem vorbi chiar de căderea în desuetudine.Din punctul de vedere
al temporalității, o normă juridică este condiţionată de un moment iniţial –
intrarea în vigoare –şi de unul final –ieşirea din vigoare.În privinţa momentului
iniţial, regula aplicabilă în România este aceea că norma juridică intră în vigoare
la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul ei(art. 78 din Constituție). Practic, unele norme juridice
prevăd în mod expres în textul lor faptul că vor intra în vigoare într-un termen
bine definit de la publicarea lor, fie după trecerea unei perioade determinate
7expres (spre exemplu, o lună, 6 luni, un an), fie la o dată fixă, menționată
expres în text. De regulă, legea trebuie să beneficieze şi de existenţa unor norme
metodologice de aplicare, acestea fiind elaborate ulterior publicării normei în
„Monitorul Oficial”, timpul necesar elaborării acestor norme de aplicare
explicând, într-o anumită măsură, de ce momentul publicării legii nu coincide cu
cel al intrării sale în acțiune.Practic, în Codul Civil, la articolul 6 este prevăzut
faptul că legea se adresează situaţiilor apărute cât timp este în vigoare, neavând
putere de acţiune retroactivă. De la această regulă fac excepție situaţiile în care
norma juridică produce efecte în perioada anterioară intrării sale efective în
vigoare –excepţia retroactivităţii.În privinţa momentului final de aplicare a unei
legi, acesta se produce prin abrogare (expresă sau tacită), ajungere la termen ori
cădere în desuetudine.Abrogarea expresă intervine atunci când în noua lege este
indicat în mod explicit faptul că o parte din lege sau toată legea încetează să mai
producă efecte (este abrogată) după intrarea în vigoare a noii legi.Abrogarea
tacită apare atunci când rezultă din aplicarea unei noi legi intrate în vigoare că
vechile norme nu mai sunt de actualitate, deşi noua lege nu menționează în mod
explicit că vechea lege a fost abrogată.Ajungerea la termen este o modalitate
prin care ies din vigoarelegile temporare, respectiv acele legi care prevăd în
chiar textul lor că acțiunea lor încetează la împlinirea unui termen determinat.
Ieşirea din vigoare operează de drept prin ajungerea la termen. Putem
exemplifica prin legile de abilitare a Guvernului în sensul emiterii de ordonanţe
sunt prin natura lor temporare căci durata abilitării și durata de aplicare a
ordonanței se numără printre condiţiile delegării legislative prevăzute de art. 115
din Constituție.Ieşirea din vigoare a unei legi se poate produce şi prin forţa
împrejurărilor, atunci când un act normativ, aflat formal în vigoare, este total
depăsit de realitatea socio-economică și politică. Astfel, în situaţia unei
schimbări de regim (spre exemplu, căderea regimului comunist în decembrie
1989), o serie de legi încetează de factosă mai producă efecte deoarece tipul de
relaţii sociale din perioada adoptării lor nu mai există.

8O altă situaţie întâlnită în practică este aceea a caducității, pe care doar anumiți
autori de specialitate o admit ca un mod de încetare a efectelor unei legi, în timp
ce alți autori vorbesc despre “dispariția obiectului reglementării”1ori despre
“decădere”2ca modalități de ieșire din vigoare a normei juridice. Îmbrățișând
opinia reputaților profesori craioveni Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănișor și
Gheorghe Dănișor3, am definit caducitatea legii ca fiind modalitatea de încetare
a acțiunii unui act normativ, aflat formal în vigoare, ca urmare a dispariţiei unor
circumstanțe de fapt esenţiale pentru aplicarea acestuia, ca urmare a unui
eveniment imprevizibil, străin de voinţa legiuitorului.Problema succesiunii
legilor în timp pare a fi soluționată de principiile care guvernează intrarea şi
ieşirea din vigoare a legilor: din momentul intrării sale în vigoare legea nouă
înlătură aplicarea legii vechi, care îşi încetează aplicarea. Totuşi, lucrurile nu
sunt atât de simple în cazul unor situaţii juridice care îşi încep formarea sub
imperiul unei legi, pentru a se definitiva sub imperiul alteia. Apare astfel
problema de a şti care aspecte ale unei astfel de situaţii sunt reglementate de
vechea lege şi care de legea nouă.Perioada de interferenţă a prevederilor legii
vechi cu dispozițiile legii noi este numită perioadă tranzitorie. Această perioadă
poate să fie uneori destul de lungă însă dificultăţile pe care le ridică această
perioadă de trecere de la vechea la noua normă pot fi preîntâmpinate dacă
legiuitorul prevede în chiar textul legii modul în care trebuie rezolvate
problemele tranzitorii. Este vorba de dispoziţiile tranzitorii inserate în cadrul
dispoziţiilor finale ale anumitor legi.Soluționarea conflictului care rezultă din
schimbarea inevitabilă a reglementărilor, din introducerea unor reglementări
succesive, este dată de dispoziţiile constituționale (art. 15 alin. 2 din legea
fundamentală) și de cele ale noului Cod civil (art. 6) și, respectiv, penal (art.4)
care instituie, pe lângă principiul neretroactivității, un alt principiu de
soluţionare a conflictului de legi în timp: principiul efectului imediat al legii
noi.Din corelarea celor două principii rezultă ideea că, pe de o parte, legea nouă
reglementează toate situaţiile juridice născute sub imperiul ei, adică din
momentul intrării ei învigoare, fără a se aplica unor situaţii juridice pe de-a-
ntregul consumate sub imperiul legii anterioare, în timp ce, pe de altă parte,
legea veche nu ultraactivează, adică nu mai produce efecte juridice după ieşirea
ei din vigoare.Excepția retroactivitățiipoate fi prevăzută chiar în textul unei legi.
Potrivit Constituției, principiul neretroactivităţii legii cunoaște două excepții:
legea penală și legea contravențională mai favorabilă. Aceste excepții sunt
prevăzute de art. 15 alin. 2 din Constituție, decurgând din voința exprimată în
mod direct de către leguitorul constitutional, în temeiul dreptului său de
legiferare. Codul penal consacră, la rândul său, două excepţii de la principiul
neretroactivităţii legii: 1. legea penală mai favorabilă, care se vaaplica unor fapte
săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare din considerente de echitate și
tratament umanitar; 2. legea penală temporară, care se aplicăcu privire la
infracţiunea săvârşită în timpul aflării ei în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost
urmărită sau judecată în acel interval de timp.O altă excepţie se referă la
caracterul imperativ al unor legi, care au caracter de explicare a prevederilor din
legi anterioare –legile interpretative, care produc efecte de la data intrării în
vigoare a legii interpretate, cu care face corp comun, deși o opinie care a prins
tot mai mult contur în literatura de specialitate este aceea că legea interpretativă
reprezintă o lege nouă, distinctă, care ar trebui să-şi producă efectele doar pentru
viitor.Legile de competenţă şi de procedură sunt o altă aparentă excepţie de la
principiul neretroactivităţii legii, stabilind reguli aplicabile nu numai cauzelor
viitoare, ci şi cauzelor deja aflate în curs de judecată înaintea intrării lor în
vigoare. Cazul acestor legi nu constituie o excepţie veritabilă de la principiul
neretroactivităţii legii deoarece legea nouă nu se aplică substanţei cauzei, deci
faptelor şi actelor produse înainte de intrarea ei în vigoare, ci doar actelor
procesuale viitoare, fără a afecta, în principiu, actele de procedură deja
îndeplinite sub imperiul vechii legi.

Cu privire la principiul aplicării imediate a legii noi se ridică problema de

a ști în ce măsură legea nouă poate afecta situații juridice preliminare ori
drepturi în curs de formareori acte juridice încheiate conform reglementării
vechi ale căror efecte nu s-au încheiat în condițiile în care noua lege modifică
consecințele acestora. Principiul neretroactivităţii legii noi exclude intervenția
acesteia asupra efectelor deja produse. În ceea ce privește efectele viitoare ale
actelor şi faptelor produse sub imperiul vechii reglementări, pentru a justifica
supraviețuirea legii vechi după propria abrogare (sau din contră) în doctrină și
jurisprudență s-au conturat, de-a lungul timpului, două teorii: teoria clasică și
teoria modernă, pe care le-am înfățișat în partea finală a Secțiunii I a acestui
capitol.Sub aspectul aplicării dreptului în spaţiutrebuie subliniat că legea este
teritorială, fapt care se traduce prin exercitarea acţiunii pe întreg teritoriul
naţional al unui stat emitent, cu excluderea normelor altor state (principiul
teritorialității). În practică apar însă situații de conflicte între legislaţii atunci
când este vorba de raporturi juridice care se ataşează, printr-un element sau altul,
mai multor sisteme juridice –raporturile juridice cu un element de extraneitate.
Aceste conflicte se soluționează ca urmare a principiului teritorialității. În statele
federale, fiind vorba de două sisteme juridice juxtapuse –dreptul federal,
aplicabil pe teritoriul întregii federaţii, şi dreptul statelor federate –în situația
existenței mai multor acte normative cu incidență asupra aceluiași domeniu în
același cadru teritorial statului, în caz de contradicţie se va aplica actul normativ
cu forță juridică superioară (legea federală), iar dacă este vorba despre norme
juridice situate pe același nivel în ierarhie, se aplică cea care este adoptată mai
recent.Determinarea legii aplicabile raporturilor cu element de extraneitate este
realizată cu ajutorul normelor conflictuale, respectiv acele norme juridice care
nu reglementează substanţa cauzei, ci doar determină legea aplicabilă raportului
juridic cu un element de extraneitate.Există şi excepţii de la aplicarea pe
teritoriul național a normei de drept. Extrateritorialitatea normei juridice se
poate produce fie ca efect al autonomiei de voinţă a părţilor unui act juridic, fie
independent de voinţa acestora. În dreptul

11internaţional privat, principiul autonomiei de voinţă a părţilor dă

acestoraposibilitatea să determine legea aplicabilă raporturilor lor sub rezerva
respectării dispoziţiilor imperative ale legii, fapt care îl va obliga pe judecător
ca, în caz de litigiu, să aplice legea aleasă de părți chiar în afara teritoriului
statului care aedictat-o. Situațiile în care extrateritorialitatealegii naționale se
poate produce şi în mod independent de voinţa părţilor sunt cele prevăzute
expres de lege, precum clădirile ambasadelor, personalul diplomatic care
beneficiază de imunitate, bunurile acestora. Excepţia de teritorialitate se aplică
în toate sistemele de drept pe principiul reciprocităţii.Cât privește acțiunea
normelor juridice asupra persoanelor, modalitate strâns împletită cu aplicarea
dreptului în spațiu, menționăm că aceasta este organic legată de principiul
suveranității puterii de stat, manifestat în special sub aspectul suveranității
teritoriale și al legăturii ce se formează între stat și persoane prin intermediul
cetățeniei.În temeiul principiul suveranității statului, legile șicelelalte acte
normative sunt obligatorii pentru cetățenii statului respectiv și pentru
toateorganismele,organizațiileprofesionale, instituțiile și celelalte persoane
juridice care se află pe teritoriul său. În mod firesc, această regulă implică
excluderea acțiunii asupra persoanelor aflate pe acest teritoriu, a legilor altor
state străine.De la această regulă există, însă, cum este și firesc, anumite
excepții: persoanele fizice care, în virtutea funcției îndeplinite, se bucură de
imunitate, străinii și persoanele fără cetățenie, cetățenii români aflați în
străinătate.Cetățenii străini și persoanele fără cetățenie aflați pe teritoriul unui
stat au un regim juridic diferit de cel al cetățenilor statului respectiv, regim care
poate îmbrăca trei forme: regimul național, în care străinii au aceleași drepturi
civile ca și cetățenii statului de reședință; regimul special, potrivit căruia
drepturile străinilor sunt stabilite în mod special prin legi sau tratate
internaționale; regimul clauzei națiunii celei mai favorizate, conform căruia
statul de reședință acordă cetățenilor unui alt stat aflați pe teritoriul său anumite
drepturi, care nu pot fi mai restrânse decât drepturile acordate cetățenilor
oricărui stat terț.

12În România, cetățenii străini și apatrizii au drepturile fundamentale ale

cetățenilor români –cu excepția drepturilor politice, drepturile civile și orice alte
drepturi recunoscute prin lege sau prin acorduri internaționale la care România
este parte.Cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului
român și sunt ținuți să-și îndeplinească datoriile, cu excepția celor incompatibile
cu absența lor din țară.În perioada șederii în străinătate, cetățenii români trebuie
să se supnă și legilor statului respectiv. Așa cum prevede Codul civil, legile
referitoare la starea civilă și la capacitatea persoanelor îi urmăresc pe cetățenii
români, chiar dacă aceștia își au reședința în străinătate. De asemenea,
prevederile Codului penal român se aplică și infracțiunilor săvârșite în afara
teritoriului țării de către un cetățean român.Un aspect care trebuie subliniat în
ceea ce privește domeniul de acţiune al normei de drept asupra persoanelor este
faptul că acesta este guvernat de principiul egalităţii în faţa legii, fără deosebire
de sex,naţionalitate, credinţă religioasă, limbă, avere, origine socială,
apartenență politică etc. Devine evident, însă, că nu toate legile și celelalte acte
normative privesc în mod automat pe toți cetățenii în ansamblul lor. În acest caz,
excepţia este dată de acele acte normative care, prin natura conținutului lor, se
adresează unor categorii distincte de persoane, bine determinate, cum ar fi, spre
exemplu, magistrații, cadrele didactice, demnitarii, funcționarii publici, medicii
etc.Un ultim aspect tratat în cuprinsul Capitolului II este aplicarea dreptului în
ordinea sistemică, ocazie cu care am înfățișat principiul aplicabil–principiul
ierarhizării normelor (potrivit căruia orice normă juridică ce contrazice norma
aflată pe o poziţie superioară îşi pierde fundamentul legal, ducând la excluderea
sa din ordinea juridică), precum și combinarea acestui principiu cu regulile
aplicării dreptului în timp.

Un ultim aspect la care am făcut referire în cuprinsul Capitolului III este

controlul exercitat asupra administrației publice de către Avocatul Poporului.
Atenția deosebită acordată acestei forme de control se justifică, pe de o parte,
prin faptul că anumite aspecte sunt insuficient tratate în literatura de specialitate
și, pe de altă parte, prin rolul acestei instituții în a apăra drepturileşi libertăţile
persoanei fizice în raport cu autorităţile publice. De subliniat că sfera activitătii
desfășurate de Avocatul Poporului este destul de extinsă, deoarece privește toate
petiţiile formulate ca efect al încălcării drepturilor şi libertătilor persoanelor prin
intermediul actelor emise sau faptelor săvârsite de autorităţi ale administraţiei
publice, incluzând aici autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate
şi locale, instituţiile publice, serviciile publice care se află sub autoritatea
autorităţilor administrativee şi regiile autonome. Avocatul Poporului poate
demara cercetărilefie din oficiu, fie la cererea formulată de persoane fizice,
societăţi dintre cele reglementate de Legea societăților comerciale nr. 31/1990,
asociaţii, organizații sau alte persoane juridice, fie inopinat, prin vizite efectuate
în locurile de detenţie, conform competențelor stabilite de lege. În acest context
am formulat o propunere de lege ferendape care o considerăm extrem de
importantă, în sensul căar trebui reglementată posibilitatea Avocatului Poporului
de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor în raport cu justiţia, posibilitate prin
intermediul căreia ar fi preîntâmpinate și sancționate abuzurile și încălcările de
către judecători ale normelor pe care trebuie să le aplice.*Cap. IV. APLICAREA
DREPTULUI DE CĂTRE INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTIÎn cuprinsul celui
de-al patrulea capitol, consacrat activității de aplicare a dreptului de către
instanțele judecătorești, am tratat realizarea actului dejustiţie din perspectiva
judecăţii în fond, dar și activitatea de control a instanţelor judecătoreşti –
procedura în apel şi în căile extraordinare de atac, din perspectiva legislaţiei
aplicabile, a doctrinei, dar, analizând și activitatea de control a Curții
Constituţionale
20am pus accent mai ales pe examinarea soluţiilor pronunțate de această instanță
în practica judiciară.În prima parte a acestui capitol am pus în discuţie aspectele
terminologice pe care le ridică noţiunile de justiție, judecată, proces, litigiu,
subliniind scopul activităţii de judecată și etapele acesteia.Funcționarea justiției
și organizarea instituțiilor sale, abordate în debutul acestui capitol, se regăsesc în
texte constituționale, în legile speciale ce reglementează activitateajudecătorilor
și într-o serie de principii care guvernează justiția și organizarea instituțiilor
autorității judecătorești.Activitatea jurisdicțională are un conținut specific care o
diferențiază de activitatea puterii executive și legislative, dar o șiintegrează în
ansamblul activităților statului. Ca parte componentă a organizării statale,
însărcinată cu un obiectiv de prim rang –înfăptuirea justiției –puterea
judecătorească trebuie să beneficieze de o serie de garanții. În primul rând, s-au
avut învedere: autonomia instanțelor, motiv pentru care acestea au structuri
organizatorice proprii și buget distinct; independența judecătorilor în activitatea
de aplicare a legilor; inamovibilitatea judecătorilor, care asigură stabilitatea
acestora în funcție,ei neputând fi revocați, transferați sau suspendați din funcție
decât în condiții excepționale; principiul nemijlocirii şi cel al continuității care
exprimă cerinţa ca judecarea pricinii să se facă în mod direct și nemediat, de
către un complet de judecată care nu trebuie să se schimbe de la început şi până
la sfârşit, într-o singură şedinţă care se încheie prin deliberarea judecătorilor şi
pronunţarea hotărârii. Toate aceste principii de organizare şi funcţionare a
activităţii jurisdicţionale au fost analizate în secțiunea de debut a Capitolului IV,
insistându-se asupra independenței judecătorului, înțeleasă nu ca un concept
absolut, nelimitat, ci ca o garanție care exprimă faptul că judecătorul
soluționează cauza dedusă judecății și pronunță soluția pe care o consideră
adecvată în mod liber, fără imixtiuni din exterior și fără a fi supus oricăror altor
forme de influență, constrângere, condiționare sau limitare a prerogativelor
sale.Întrucât pronunțarea unei hotărâri de către instanţa judecătorească face parte
integrantă din „proces”, în prima secțiune a acestui capitol am abordat actul
21jurisdicțional –hotărârea judecătorească –sub aspectul trăsăturilor sale
caracteristice și al structurii sale.Actul de justiție se realizează prin instanțele
judecătorești oganizate pe grade de jurisdicție, începând cu judecătoriile
constituite pe raza fiecărui oraș și a municipiului București și continuând cu
tribunalele –următorul grad de jurisdicție, care funcționează la nivelul fiecărui
județ, curțile de apel –organizate pe grupe de județe și Înalta Curte de Casație și
Justiție –instanța supremă la nivel național.Toate aceste instanțe alcătuiesc
puterea judecătorească, una dintre cele trei puteri ale statului, alături de
legislativ și executiv.Există însă șiinstituții cu atribuții jurisdicționale în afara
sistemului organelor judecătorești. Printre acestea se numără Curtea
Constituțională, garantul supremației Constituției României, care asigură
controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a reglementărilor
Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.Astfel, în a doua secțiune a
Capitolului IV, intitulată ”Activitatea de control a instanţelor judecătoreşti”,
după ce am tratat problema înfăptuirii controlului judiciar prin intermediul căilor
de atac, am supus unei analize detaliate controlul înfăptuit de către instanța
constituțională. În demersul științific întreprins ne-am dorit să realizăm oscurtă
incursiune în istoria controlului de constituţionalitate în România, autorii de
specialitate arătând că în perioada anterioară anului 1912 în România a existat o
formă incipientă și accidentală de control de constituționalitate, exercitat de
Curtea de Casație. Între anii 1912 şi 1923 acesta a fost exercitat de către
judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, indiferent de grad, în timp ce
Constituţiile din 1923 şi 1938 au prevăzut că numai Curtea de Casaţie şi Justiţie,
în secţii unite, avea competența de a judeca constituţionalitatea legilor.
Constituţiile socialiste au prevăzut un control politic asupra constituţionalităţii
legilor exercitat de către Marea Adunare Naţională, iar din 1991 legiuitorul
constituant român a implementat, pentru prima oară în România, instituţia
controlului de constituţionalitate a legilor exercitat de un organism jurisdicţional
independent și specializat numit Curtea Constituţională. De menționat că,
studiind evoluția reglementărilor juridice postdecembriste în materie se pot
observa trei etape de evoluție în activitatea Curții Constituționale a României, în
22funcție de competențele care i‐au revenitprin legeşi de jurisprudența
dezvoltată, precum și două forme de control: un control a priori de
constituționalitate și un control a posteriori de constituționalitate (abstract și
concret).Atunci când ne referim la aplicarea dreptului avem în vedere cu
precădere ansamblul structurilor cu atribuții jurisdicționale, care conlucrează la
înfăptuirea actului de justiție. În principal, acest sistem încorporează instanțele
de judecată. Dar când vorbim de înfăptuirea justiției nu putem face abstracție de
alte organisme cu atribuții jurisdicționale precum Colegiul Național al
Medicilor, Colegiul Național al Farmaciștilor, Consiliul Superior al
Magistraturii, Comisiile de disciplină din cadrul unităților de învățământ,
autorităților și instituțiilor publice.Prin intermediul colegiilor și comisiilor de
disciplină constituite la nivelul acestor instituții, sunt sancționate abaterile
disciplinare săvârșite de salariaţii dintr-o anumită ramură sau domeniu, care
lucrează în specialităţile (funcţiile) din domeniul lor de activitate (medici,
farmacişti, magistrați, cadre didactice). Pentru personalul de conducere, de
îndrumare și de control, legile speciale și statutele disciplinare pot stabili o
competenţă generală sau exclusivă a conducătorilor unor ministere în exercitarea
acțiunii disciplinare ori în aplicarea oricărei sancţiuni disciplinare. Soluţionarea
plângerilor sau a contestaţiilor împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate celor
care profesează în anumite domenii de activitate, revine, de asemenea, tot
comisiilor disciplinare şi colegiilor de disciplină. Aceste structuri conlucrează la
înfăptuirea concretă a actului de justiție, având un rol bine definit în procesul de
aplicare a dreptului.*Cap. V. DEZVOLTAREA DREPTULUI PRIN
INTERMEDIUL ACTELORDE APLICAREÎn elaborarea acestui capitol s-a
avut în vedere faptul că jurisprudenţa, care reprezintă o mare operă colectivă, a
permis ca, în timp, sistemul legislativ să cunoască o evoluţie importantă
permițând perfecţionarea cadrului legal al diverselor instituții juridice pe mai
multe căi, respectiv prin mijloacele de acoperire a lacunelor
23actelor normative, prin intermediul precedentului judiciar, recursul în
interesul legii, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justițieîn vederea pronunțării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, jurisprudența
supletivă și interpretativă a Curții Constituționale, prezumţiile judiciare și
ficțiunile, ca procedee creatoare de drept.Rolul specific al judecătorului în
ansamblul activităților statale trebuie să se reflecte într-o poziție de
independență față de stat, față de societatea civilă sau politică, față de opinia
public și mass-media. Însă modul în care judecătorul acționează pentru
îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin în procesul de aplicare a dreptului nu poate fi
unul simplest, redus la o manieră generală și impersonală de a aplica legea,
aproape un automatism.Realitatea socială și practica juridică au arătat că a
judeca înseamnă ceva mai mult decât un simplu silogism, înseamnă ”a rosti
dreptul”5. În timpul soluționării unei cause, judecătorul alege norma aplicabilă,
fapt care de multe ori nu este de natură să resolve problema întrucât poate fi
vorba nu de un text unic și clar, ci de o multitudine de texte juridice care trebuie
correlate și interpretate, sarcină care revine judecătorului. În afara situațiilor în
care norma este neclară sau lacunară, se pot ivi și situații în care norma necesară
pentru dezlegarea conflictului concret nu este formulată expres într-un text de
lege, motiv pentru care judecătorul este dator să interpreteze dreptul și să deducă
norma din noțiunile, instituțiile și principiile generale ale dreptului pozitiv. În
primul rând, interpretarea unei legi trebuie să se facă pornind de la aplicarea
principiului general la cazul particular, având totodată în vedere și raportul
existent între principiul respectiv și concepțiile fundamentale ale
dreptului.Având în vedere rolul judecătorului în aplicarea dreptului, în prima
secțiune a acestui capitol am abordat problematica dezvoltării dreptului prin
acoperirea lacunelor actelor normative. Astfel, am pornit de la noțiunea de
”lacună”, de la clasificarea în lacune veritabile și false ori în lacune voluntare
sau, dimpotrivă, 5M.Albici, Despre drept şi ştiinţa dreptului, ediţia a II-a,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 202.
24involuntare, de lacauzele apariţiei unei lacune în sistemul legislativ, precumși
de la obligația judecătorului, consacrată expres de lege, de a judeca chiar dacă
legea tace, este neclară sau incompletă.Așa cum statuează articolul 5 alineatul 3
NCPC, absența unei prevederi legale exprese sau a unei cutume care să
reglementeze o situaţie de fapt poate fi suplinită prin aplicarea a cel puţin unui
principiu general de drept pentru a obţine o soluţie corectă. Textul legal nu
acordă judecătorului capacitatea de a crea dreptul, ci doar de a constata
tăcerea/insuficiența/neclaritatea legii. Făcând această constatare, judecătorul
trebuie să descopere implicațiile conținute în spiritul întregului sistem de reguli
juridice în vigoare și de a exprima ca regulă generală ”ceva” ce există deja, dar
nu a fost enunțat anterior în mod explicit. Toate acestea îl transformă pe
judecător într-un creator al dreptului, chiar și atunci când, cel puțin la nivel
teoretic, el este chemat doar să interpreteze legile.Nu trebuie să uităm însă că
judecătorul are puterea creatoare numai în speța pe care o judecă. În ceea ce
privește metodele prin care judecătorul acoperă lacunele și imperfecțiunile
legilor, am supus analizei aplicarea dreptului prin analogie, recurgerea la uzanțe
și apelul la principiilede drept, în legătură cu acest ultim aspect încercând să
răspundem la întrebarea dacă judecătorul are posibilitatea de a determina și
formula principii de drept și despre raportul acestora cu legea.În abordarea celei
de-a doua secțiuni a acestui capitol,intitulată ”Dezvoltarea pe cale
jurisprudenţială a dreptului pozitiv”, dorindu-neca cercetarea întreprinsă în
scopul elaborării acestei lucrări să fie cât mai complexă şi aprofundată, am
căutat, pe baza reglementărilor juridice în vigoare, a doctrinei șia unui examen al
practicii, să evidențiem rolul creator de drept al jurisprudenței. Au fost, astfel,
supuse unei analize detaliate teme precum: crearea dreptului prin intermediul
precedentului judiciar, recursul în interesul legii, sesizarea Înaltei Curțide
Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, deciziile Curții Constituționale, prezumţiile
judiciare –creaţie a instanţelor judecătoreşti în procesul de aplicare a dreptului și
ficţiunile, procedeu creator de drept.
25Practica judiciară a Curţii Constituţionale este deosebit de importantă din
punctul de vedere al aplicării şi dezvoltării dreptului. Această jurisprudenţă
poate fi de două feluri: jurisprudenţă interpretativă şi jurisprudenţă supletivă.
Atunci când anumitenorme constituţionale sau legale sunt susceptibile de mai
multe interpretări, instanţa de control al constituţionalităţii încearcă să ofere o
interpretare unitară şi justă acestor texte, caz în care modul de interpretare
devine parte integrantă a normei (jurisprudenţă interpretativă). Astfel, Curtea
Constituţională a României și-a adus aportul la precizarea înțelesului unor
termeni (avut obştesc, libertate contractuală, nediscriminare, autonomie etc.),
precum și la explicarea și dezvoltarea unor principii de drept. Pe de altă parte, în
cazul în care textul constituţional este incomplet sau ignoră anumite instituţii
absolut necesare, acesta este completat pe cale jurisprudenţială (jurisprudenţă
supletivă). Spre exemplu, pe această cale, în România, chiar înainte de a exista o
reglementare a controlului de constituţionalitate, hotărârea pronunțată de
Tribunalul Ilfov în celebra “afacere a tramvaielor” din 1912 s-a soldat, ulterior,
cu completarea, pe cale jurisprudenţială, aConstituţiei din 1866 cu regulile
privind controlul constituţionalităţii legilor. O altă problemă tratată în acest
articol se referă la jurisprudența Curții Constituționale în ceea ce privește relația
drept național -drept comunitar/ european. În anumite cauze, Curtea
Constituțională s-a considerat competentă să analizeze conformitatea dreptului
național cu cel comunitar; în altele însă, Curtea a interpretat dreptul comunitar
pentru a putea exercita acest control de conformitate. Ca metodologie, în
elaborarea acestei secțiuniamutilizat metoda comparativă şi metoda
interpretativă, urmărind realizarea unei priviride ansamblu asupra jurisprudenţei
Curţii Constituţionale a României.*Cap. VI. CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE
LEGE FERENDAeste cel care încheie lucrarea, prezentând o sinteză a cercetării
întreprinse, a observațiilor personale referitoare la tema abordată –
MODALITĂȚI DE APLICARE A DREPTULUI, precum și a propunerilor de
lege ferendaînaintate în conținutul tezei.
26Astfel, aflându-ne chiar în contextul temei și apreciind că normelede drept fie
ridică probleme de interpretare, fie nu ausuficientă acurateţe, fie necesită
corelare cu alte dispoziții legale ori anumite completări/ modificări, am formulat
următoarele propuneri de lege ferenda: 1)În legătură cu atribuția Președintelui
României de a înainta Parlamentului propunerile de numire a directorilor
serviciilor de informaţii, având în vedere necorelarea dintre dispozițiile
articolului 65, litera h, din Constituția revizuită în 2003 și prevederile Legii nr.
1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe
(SIE) care încalcă dispoziţiile legii fundamentale, de lege ferendaam considerat
că se impune modificarea dispoziţiilor acestei legi care dispun că numirea
directorului SIE se face de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării ca urmare
a propunerii înaintate de Preşedintele României, în conformitate cu prevederile
constituționale potrivit cărora ca numirea directorilor serviciilor de informaţii
intră în atribuțiile camerelor reunite ale Parlamentului, la propunerea
Preşedintelui României.2)O altă propunere de lege ferendaprivește textul
articolului 123 alineatul 5 din Constituție care ar putea induce ideea inexistenței
unei obligații din partea prefectului de a sesiza instanţade contencios
administrativ, chiar şi atunci când constată starea de nelegalitate a actului
controlat, şi că, în lipsa unei atare obligații, acesta ar putea să opteze pentru
neintroducerea unei acţiuni în justiţie. Pentru motive pe care le considerăm
temeinic justificate, de lege ferendaapreciem canecesară modificarea articolului
123 alineatul 5 din legea fundamentală şi a articolului 20 al Legii nr. 304/2004
în sensul menționării exprese a obligaţiei prefectului de a sesiza instanţa de
contencios administrativ în cazul constatării nelegalităţii actului administrativ
provenit de la autoritatea publică locală.3)Pornind de la reglementarea instituţiei
Avocatul Poporului și având în vedere scopul acesteia, menționăm că în sfera sa
de competenţă nu intră toateraporturile cetăţenilor cu autorităţile publice. Astfel,
prin articolul 15 alineatele 2 şi 4 din aceeași lege, se limitează aria competenței
ombudsmanului,
27excluzându-se plângerile anonime sau care au ca obiect lezări ale drepturilor
cetăţeneşti cu o vechime mai mare de un an din momentul în care persoana a
luat la cunoştinţă de faptele care constituie obiect al plângerii, ca şi petiţiile care
auca obiect anumite autorităţi publice. Dacă restrângerea apare ca justificată în
cazul plângerilor anonime, în privinţa petiţiilor care au ca obiect încălcări ale
drepturilor cetăţeneşti având o vechime mai mare de un an,măsura adoptată de
legiuitor apare ca fiind prea severă. De lege ferendaconsiderăm că textul
articolului 15 alineatul 2 al Legii Avocatului Poporului nr. 35/1997 ar trebui
modificat, dând cetăţenilor dreptul de a înainta către ombudsman plângeri care
privesc încălcări ale drepturilor cetăţeneşti într-un termen de 3 ani calculat din
momentul luării la cunoştinţă de către persoana în cauză a faptelorcare constituie
obiect al plângerii. 4)În cazul instanțelor judecătoreşti, de asemenea, sunt
exceptate din sfera de competență a Avocatului Poporului doar actele care sunt
emise în calitatea lor de autorități publice cu atribuții jurisdicționale. Deşi,
dindispoziţiile legale, nu rezultă că ar exista vreun raport între Avocatul
Poporului şi justiţie și nici că acesta ar fi competent să exercite controlul asupra
modului de aplicare a legii de către puterea judecătorească, ca în alte state
europene, considerăm că, de lege ferenda, ar trebui prevăzută expres
posibilitatea Avocatului Poporului de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor
în raport cu justiţia, posibilitate prin intermediul căreia ar fi preîntâmpinate și
sancționate încălcările de către judecători ale articolului 6 din Convenţia
Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
conform căruia orice persoană are dreptul de a obține examinarea cauzei sale
într-o manieră echitabilă, publică, de către o instanță independentă şi imparţială
și într-un termen rezonabil, fixat de lege. 5)O altă propunere de lege
ferendavizează reglementarea unui mecanism de verificare a hotărârilor
judecătoreşti sub aspectul respectării de către acestea a Constituției şi a
deciziilor Curții Constituționale, așa cum există, în dreptul altor state, plângerea
de neconstituționalitate (constitutional complaint). Astfel,

28din motivele arătate pe larg în lucrare, de lege ferendaconsiderăm că

legiuitorul român ar trebui să atribuie în mod expres o atare competență Curții
Constituționale.

Sediul materiei cu privire la aplicarea normei juridice în timp este în

primul rând art. 78 din Constituţia României1, potrivit căruia legea, în sens larg,
intră în vigoare la 3 zile de la data pu-blicării în Monitorul Oficial al României
sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. În acest sens sunt şi dispoziţiile art.
12 alin. (1) din Legea nr. 24/20002 privind normele de tehnică legis-lativă
pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare. În acord cu normele de ordine constituţională, art. 6 alin. (1) din
Legea nr. 287/20093 pri-vind Codul civil, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, stabileşte că legea civilăse aplică în intervalul de timp
cuprins între data intrării în vigoare şi data ieşirii sale din vigoare. Aceasta nu
are putere retroactivă. În acest cadru de reglementare este necesar a se avea în
vedere succesiunea legilor în timp; ca urmare a modificării continue a relaţiilor
sociale apar cazuri când o situaţie juridică se naşte, se modificăşi se stinge, sub
imperiul legii în care au luat fiinţă, dar pot apărea şi cazuri când o situaţie
juridică se naşte sub imperiul unei legi şi se află în curs de desfăşurare la mo-
mentul intrării în vigoare a unei legi noi. Această din urmă situaţie implică o
analiză a succesiunii legilor în timp, întrucât creeazăun conflict de lege în timp,
conflict care se soluţionează de aşa-numitul drept tranzitoriu sau in-
tertemporal4. Literatura juridică reţine faptul că, în atare situaţie, trebuie să se
ţină seama de: a. principiul neretroactivităţii legii civile noi; b. principiul
aplicării imediate a legii civile noi, acesta din urmă cunoscând însă excepţia
ultraactivităţii (supravieţuirii) legii vechi. a. Cu privire la neretroactivitatea legii
civile noi, arătăm faptul că, anterior, acest princi-piu a fost consacrat de art. 1
din Codul civil de la 1864 iar, ulterior, preluat în cuprinsul art. 6 alin. (1) din
noul Cod civil, potrivit căruia “(...) Aceasta nu are putere retroactivă.”. Totodată,
trebuie reţinut faptul că principiul neretroactivităţii a devenit, prin inserarea în
Constituţia României din 1991 a art. 15 alin. (2), potrivit căruia “Legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile”, un principiu constituţional. Astfel, neretroactivitatea legii, ca
principiu constituţional, este obligatorie, pentru toate ra-murile de drept, fără
excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. În afara excepţiei
stabilite prin Constituţie, care priveşte legea penală sau contravenţională mai
favorabilă, nicio altă excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu
constituţional, iar acele prevederi contrarii trebuie a fi considerate
neconstituţionale şi atacate pe căile controlului de neconstituţionalitate. Acest
principiu se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale,
îndeo-sebi a libertăţii şi siguranţei persoanei. Aşa cum se reţine în literatura
juridică, principiul neretroactivităţii legii civile constă în aceea că legea civilă se
aplică numai situaţiilor juridice care iau naştere după intrarea ei în vi-goare,
aplicându-se doar pentru viitor, nu şi pentru trecut. Cu privire la
neconstituţionalitatea unor legi, pot fi subliniate ca relevante şi desigur cu titlu
de exemplu Decizia nr. 22/19936şi Decizia nr. 6/19937 pronunţate de Curtea
Constituţională, cu precizarea că deciziile Curţii Constituţionale sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din
Constituţia României şi a art. 31 din Legea nr. 47/19928 pri-vind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare. Prin
Decizia nr. 22/1993, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea
preve-derilor art. V din Legea nr. 49/19929 pentru modificarea şi completarea
unor reglementări din le-gislaţia de asigurări sociale, potrivit cărora “Dispoziţiile
prezentei legi se aplică de la data de 1 aprilie 1992“. Aşa cum se reţine în
cuprinsul deciziei, această lege a fost adoptată de către Camera De-putaţilor şi
de către Senat, în şedinţe separate, la 21 mai 1992, a fost promulgată de Preşe-
dintele României la data de 22 mai 1992 şi publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 107 din 26 mai 1992. Pentru a se pronunţa astfel, Curtea
Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că “Din coroborarea celor două
texte constituţionale rezultă că legea, cu excepţia legii penale mai favo-rabile,
intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României sau la data
prevăzutăexpres în textul acesteia. Data prevăzută în textul legii nu poate fi
decât posterioară datei publi-cării în Monitorul Oficial al României şi nicidecum
anterioară acesteia, ca în speţă, deoarece po-trivit principiului neretroactivităţii
legii, care a dobândit o valoare constituţională prin art. 15 alin. (2), legiuitorul
este obligat să nu emită legi cu caracter retroactiv. Singura excepţie de la
principiul neretroactivităţii este prevăzută în mod expres de legea
fundamentalăşi ea priveşte numai legile penale mai favorabile. Legea nr.
49/1992 nu este lege penalăşi, ca atare, intră sub incidenţa prevederilor art. 15
alin. (2) din Constituţie. În consecinţă, art. V din Legea nr. 49/1992 care dispune
că aceasta se aplică de la data de 1 aprilie 1992 este neconstituţional, deoarece
încalcă principiul neretroactivităţii legii.”. Păstrând ordinea ideilor, în ceea ce
priveşte Decizia nr. 6/1993, Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 9
februarie 1993, de către 52 deputaţi, asupra neconstituţionalităţii Legii pentru
modificarea Legii nr. 58/199210, adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din
17 de-cembrie 1992 şi de Senat în şedinţa din 4 februarie 1993. Aşa cum se
reţine în cuprinsul deciziei mai sus menţionate, luarea unei decizii a impus
Curţii Constituţionale examinarea cel puţin a trei probleme, şi anume: dacă art. 1
din legea ata-cată este constituţional; dacă art. 2 din legea atacată este
constituţional; dacă poate constata neconstituţionalitatea art. 3 alin. (2) din
Legea nr. 58/1992. Cât priveşte art. 2 din Legea pentru modificarea Legii nr.
58/1992, acesta stabilea că “Dis-poziţiile prezentei legi se aplică de la data de 1
ianuarie 1993“. Tot în textul legii se arată că ea a fost adoptată de Camera
Deputaţilor la 17 decembrie 1992 şi de către Senat la 4 februarie 1993. În
motivarea deciziei prin care a fost declarată neconstituţională Legea pentru
modificarea Legii nr. 58/1999, Curtea a reţinut că “..., legea stabileşte că intră în
vigoare la o dată anterioarăvotării sale şi, bineînţeles, eventualei sale promulgări
şi publicări în Monitorul Oficial al Româ-niei. Or, potrivit art. 15 alin. (2) din
Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia le-gii penale mai
favorabile, iar potrivit art. 78 din Constituţie, legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în
textul ei. Este evident, în pofida oricărei alte interpretări, că data prevăzută în
textul unei legi nu poate fi decât posteri-oară publicării sale în Monitorul Oficial
al României, în afara excepţiei prevăzute de către art. 15 alin. (2) din
Constituţie. De aceea, art. 2 din legea în discuţie este în vădită contradicţie, cu
dis-poziţiile constituţionale.”. b. Aplicarea imediată a legii noi şi ultraactivitatea
legii vechi În Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu
modificările şi completările ulteri-oare, principiul aplicării imediate a legii noi
îşi are sediul la art. 6 alin. (5) şi (6), potrivit căruia ”(5) Dispoziţiile legii noi se
aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite
după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa
în vigoare. (6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor
viitoare ale situaţiilor juridi-ce născute anterior intrării în vigoare a acesteia,
derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi
obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, in-clusiv regimul
general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice
subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”. Este de semnalat aici că, în ceea
ce priveşte sintagma “situaţiilor juridice” prevăzută la art. 6 alin. (5) din Legea
nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, literatura de specialitate11 reţine că, aceasta însumează raporturile
juridice genera-toare de drepturi şi obligaţii, stările care caracterizează o
persoană (capacitate, căsătorie, filiaţie etc.) şi însuşirile juridice ale unui bun
(fungibil, nefungibil, divizibil sau indivizibil, aflat sau scos din circuitul civil
etc.). După natura lor, situaţiile juridice pot fi obiective (legale), atunci când
con-ţinutul şi efectele pe care le produc derivă imperativ din lege, şi subiective
(individuale) dacăsunt stabilite, liber voit, de părţi sau parte, prin contract ori act
juridic unilateral. Temporal, situaţiile juridice se pot consuma uno ictu dacă se
nasc, se modifică, se sting ori îşi produc efectele într-un singur moment, ori
permanentdacă sunt de durată, evolueazăşi pro-duc efecte succesive. Astfel, în
raport cu data intrării în vigoare a noii legi, o situaţie juridicăpoate aparţine
trecutului, prezentului sau viitorului. Relevantă pentru acest cadru de prezentare
este şi distincţia care diferenţiază noţiunile de fapt şi act juridic. În acest context,
se reţine că prin fapt juridic se înţelege orice eveniment natural sau social şi
orice faptă săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice determinate, spre
deosebire de actul juridic care cuprinde trei elemente esenţiale: manifestarea de
voinţă, tendinţa către efecte-le juridice şi legătura necesară între acestea, cel mai
energic element care distinge actul juridic de faptul juridic fiind tendinţa de a
produce efecte juridice.12Revenind la dispoziţiile legale mai sus citate arătăm că
în sensul acestor norme este şi Decizia nr. 4/201313 referitoare la efectele
divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, prin care
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a de-cis că
prevederile art. 396-404 din noul Cod civil sunt aplicabile şi cererilor de divorţ
formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi aflate pe rolul
instanţelor de judecată în căile de atac. Principiul aplicării imediate a legii civile
noi este regula de drept potrivit căreia, de îndatăce legea a fost adoptată, legea
nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea sa în vigoare, excluzând
aplicarea legii vechi.14 Acest principiu nu este consacrat expresias verbis, este o
con-secinţă firească a principiului neretroactivităţii, pe care îl completează, cum
se reţine spre exemplu în Decizia nr. 2.449/201315 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. De la acest principiu există o excepţie, anume ultraactivitatea
(supravieţuirea) legii vechi. Această excepţie poate fi prevăzută de legiuitor, în
mod expres, în cuprinsul legii noi sau poate fi dedusă din redactarea legii.
Inserarea unei astfel de prevederi îşi găseşte justificarea în necesitatea aplicării
legii vechi, pentru acele situaţii juridice în curs de desfăşurare şi până la
momentul consumării lor. Conform art. 54 din Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elabo-rarea actelor normative, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, “(1) Dispoziţiile tranzitorii cuprind
măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în
temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ.
(2) Dispoziţiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată,
corelarea celor do-uă reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act
normativ să decurgă firesc şi săevite retroactivitatea acestuia sau conflictul între
norme succesive.”. Prin urmare, dispoziţiile tranzitorii sunt necesare ori de câte
ori noua reglementare antre-nează consecinţe asupra vechilor reglementări,
determinând o situaţie tranzitorie. În atare situaţie, menţionăm faptul că, atunci
când legiuitorul doreşte ca noile reglementări să nu se aplice raporturilor juridice
născute sub imperiul vechii legi, care sunt în curs de soluţio-nare, dispune
expres acest lucru. Spre exemplu, legiuitorul a ales ca noile dispoziţii de
procedu-ră civilă să se aplice numai proceselor şi executărilor silite începute
după intrarea acestuia în vi-goare. În acest sens se evidenţiază dispoziţiile art. 3
alin. (2) din Legea nr. 76/201216 pentru pu-nerea în aplicare a Legii nr.
134/201017 privind Codul de procedură civilă, care prevăd că “Pro-cesele
începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri
de deţi-nere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă
rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această
dată.”. Mai mult, alin. (1) al aceluiaşi articol statuează că “Dispoziţiile Codului
de procedură civilăse aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după
intrarea acestuia în vigoare.”. Totodată, aşa cum se menţionează, cu titlu de
exemplu, în cuprinsul Deciziei nr. 447/201318a Curţii Constituţionale, Legea nr.
85/200619 privind procedura insolvenţei nu conţine o normăde ultraactivitate a
legii vechi, legea nouă aplicându-se şi proceselor în curs de derulare la mo-
mentul edictării ei. Adăugăm în acelaşi sens faptul că prin Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 50/201320privind reglementarea unor măsuri fiscale, prin care
a fost modificat art. 1201 referitor la penalitatile de întârziere, din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/200321 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, la art. II alin. (2) s-a prevăzut că ”Pentru
obligaţiile de plată cu scadenţa până la data de 1 iulie 2013 care se sting după
această dată, se aplică nivelul de penalitate de întârziere potrivit legislaţiei în
vigoare până la data de 1 iulie 2013.”. Mai considerăm necesar de punctat că din
economia art. 6 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, înţelegând să coroborăm, de această dată,
alin. (2) cu alin. (5) ale acestui articol, potrivit cărora: “(2) Actele şi faptele
juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de in-trarea în
vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de
legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
(...) (5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau,
după caz, produ-se ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor
juridice născute după intrarea sa în vigoare.” rezultă că actele şi faptele juridice
încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a
legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în
vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. Astfel,
dispoziţiile legii noi urmează a se aplica tuturor actelor şi faptelor încheiate sau,
după caz, produse sau săvârşi-te după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor
juridice născute după intrarea sa în vigoare. Prin urmare, în ceea ce priveşte
regulile de soluţionare a conflictului de legi intertemporal, literatura juridică22
reţine următoarele: a) dacă situaţia juridică s-a constituit (format), modificat sau
încheiat (stins) şi, imediat du-pă aceea, a intrat în vigoare o lege nouă, care
schimbă condiţiile de constituire, modificare sau stingere, situaţia juridică nu
este afectată, aceasta se apreciază după legea în vigoare la data constituirii,
modificării sau stingerii; b) dacă o situaţie juridicăşi-a produs o parte dintre
efecte până la intrarea în vigoare a legii noi, legea nouă nu le modifică sau
desfiinţează, legea nouă se aplică doar efectelor care urmează să se producă în
viitor; c) dacă situaţia juridică priveşte un act juridic lovit de nulitate potrivit
legii vechi, chiar dacălegea nouă l-ar considera valabil, el rămâne supus legii
vechi, pentru că valabilitatea actului se apreciază în funcţie de condiţiile
prevăzute de legea în vigoare la data constituirii lui. Legile de drept public şi
cele care interesează ordinea publică sunt de imediată aplicare. Astfel, potrivit
literaturii de specialitate23, caracterul activ (neretroactiv) al normei juridice ri-
dică interesante aspecte practice în domeniul dreptului privat. În domeniul
dreptului public, este de principiu că aplicarea imediată a normei noi este de
strictă necesitate. Aici, problema con-flictului în timp de norme se pune în alţi
termeni. Normele de drept public (de drept constituţio-nal, normele care
organizează puterile şi autorităţile publice, normele care privesc exerciţiul
drepturilor cetăţeneşti, normele de competenţă, normele de procedură) se aplică
imediat, înlătu-rând normele vechi. Tot astfel se prezintăşi cazul dispoziţiilor
imperative din domeniul dreptului privat (care interesează ordinea publică). În
ceea ce priveşte aplicarea dreptului civil, în calitatea sa de drept comun, în
doctrină24 se consideră că atunci când o altă ramură de drept nu conţine norme
proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic, se apelează
la norma corespunzătoare din Codul civil sau, într-o exprimare plastică, se poate
spune că dreptul civil “împrumută” normele sale altor ra-muri de drept, când
acestea nu au norme proprii pentru o anumită situaţie juridică. În ceea ce
priveşte dreptul public, care este caracterizat de aceea că una dintre părţi (sta-tul)
are o poziţie supraordonată în relaţia sa cu alte subiecte de drept, normele
acestuia urmea-ză a se aplica imediat. În sensul celor de mai sus, este şi practica
instanţelor de judecată. Arătăm cu titlu de exemplu că Decizia nr. 2.122/200125
pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, statuează: “Prin art. 1 din Codul civil
se arată că «legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retro-activă» iar
art. 15 alin. (2) din Constituţie, consacrând principiul neretroactivităţii, stabileşte
că«legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile»
dar consacră în acelaşi timp principiul aplicării imediate a legii noi. Potrivit
acestui principiu, legea nouă nu poate fi aplicată asupra unor fapte petrecute
înainte de intrarea ei în vigoare, ea trebuie să respecte situaţiile juridice
definitive constituite şi efectele acestora consemnate anterior, deoarece în acest
mod se asigură stabilitatea raportu-rilor juridice. Dar legea nouă se va aplica de
la intrarea ei în vigoare fără a fi retroactivă, nu numai si-tuaţiilor juridice care se
vor naşte, se vor modifica ori stinge după această dată, ci, de regulă, şi situaţiilor
juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare,
pre-cum şi efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute. Pe
de altă parte, pot exista fapte sau situaţii de fapt care durează în timp şi astfel
cad sub imperiul mai multor legi succesive sau care capătă o reglementare abia
prin legea nouă care le atribuie puterea de a constitui, modifica sau stinge o
situaţie juridică. (...)”. Totodată, cu privire la acest principiu constituţional,
Curtea Constituţională a statuat con-stant în jurisprudenţa sa (de exemplu, prin
Decizia nr. 291/200426) că "o lege nu este retroactivăatunci când modifică
pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când
suprimăproducerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub
imperiul legii vechi, pentru căîn aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât
să refuze supravieţuirea legii vechi şi să re-glementeze modul de acţiune în
timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.".
În acest registru de discuţie, devin interesante aplicaţiile practice ale principiilor
mai sus amintite, motiv pentru care ne putem imagina ipoteza de mai jos. Să
presupunem că un raport juridic s-a constituit, şi-a produs în întregime efectele
şi s-a stins sub imperiul unei singure legi; acest raport juridic rămâne guvernat
de legea sub imperiul căreia s-a format, fără a fi afectat de legea nouă. Dacă însă
situaţia juridicăşi-a produs o parte din efecte până la data intrării în vigoare a
legii noi, legea nouă nu le modificăşi nici nu le desfiinţează, ea urmând să se
aplice doar efec-telor care urmează să se producă în viitor. Astfel, pentru a
rămâne în actualitate, o normă relativ de dată recentă ar putea sta la baza
montajului nostru teoretic. Prin Legea nr. 270/201327 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 500/200228 privind finanţele publice, cu modificările şi
completările ulterioare, la pct. 81 a fost introdus art. 731, cu următorul cuprins
“Recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publi-
ce, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi
şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru
veniturile bugetare, calcula-te pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a
efectuat plata şi până s-au recuperat su-mele.". Într-un atare cadru de
reglementare încercăm să plasăm următoarea situaţie de fapt: Să presupunem
spre exemplu că, în cadrul unei acţiuni de verificare a modului de utilizare a
fondurilor publice, organele abilitate de lege au stabilit şi constatat prin act
administrativ, în-tocmit (finalizat) înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.
270/2013, încălcarea unor reguli de cheltuire a fondurilor publice. În atare
împrejurare, se poate observa că la momentul intrării în vigoare a Legii nr.
270/2013, situaţia juridică descrisă era constituităşi stinsă, fapt pentru care
aceasta se analizează în funcţie de legea în vigoare la momentul constituirii,
respectiv stingerii. Însă, în cazul în care acţiunea de verificare a modului de
utilizare a fondurilor publice s-a demarat sub imperiul vechii legi, dar actul
administrativ s-a încheiat (finalizat) după intrarea în vigoare a legii noi,
respectiv a Legii nr. 270/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
500/2002, întrucât această din urmă lege nu cuprinde norme tranzitorii în ceea
ce priveşte situ-aţiile născute anterior intrării în vigoare a noii legi, ar rezulta că
prevederile legii noi se aplică, de la data intrării în vigoare, tuturor actelor şi
faptelor încheiate sau, după caz, produse sau săvârşite după intrarea sa în
vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Practic
legea nouă dispune calculul de accesorii pentru perioada de când s-a produs pre-
judiciul ori s-a efectuat plata nelegală din fondurile publice şi până la
recuperarea sumelor. Dacă data producerii prejudiciului este anterioară intrării în
vigoare a legii noi, lege care a stabilit calculul de accesorii, ulterior producerii
prejudiciului, se pune întrebarea cu privire la data de la care curg accesoriile.
Reiterând ideea că actul este finalizat sub imperiul legii noi şi prin urmare
începe să produ-că efecte juridice guvernat de această lege, s-ar putea acredita
ideea că, în consideraţia princi-piului neretroactivităţii legii, ar fi marcant pentru
calculul accesoriilor, momentul intrării în vigoare a legii noi.Se poate pune însă
întrebarea, pornind de la prezumţia că actul juridic este încheiat/gu-vernat de
legea nouă, iar recuperarea este o operaţiune care se realizează tot sub imperiul
legii noi, dacă nu cumva momentul relevant ar fi data producerii prejudiciului.
S-ar afecta în acest caz principiul neretroactivităţii, precum şi cel al aplicării
imediate a legii noi, cu particularitatea că legiuitorul nu a înţeles să
reglementeze o normă tranzitorie? Spaţiul dedicat discuţiilor pe această temă
este unul deschis şi rămâne discutabil în ce măsură nu ar primi şi abordarea
potrivit căreia norma vizată s-ar aplica numai prejudiciilor produse şi constatate
după intrarea în vigoare a legii noi. În orice caz, aplicarea legii este un act ce
trebuie realizat cu mare acurateţe, valorificând deopotrivă litera şi spiritul legii,
fără a ignora principiile mai sus invocate, precum şi aspecte ca-re concură în
egală măsură la înfăptuirea unui act profesionist. Tangenţial la cele de mai sus
sunt şi reţinerile surprinse de Înalta Curte de Casaţie şi Jus-tiţie care a hotărât că,
în cazul contractelor cu executare succesivă, aplicarea principiului “tem-pus
regit actum”, pentru succesiunea legilor civile în timp, are ca efect faptul că
fiecare dintre prestaţiile succesive executate şi fiecare dintre obligaţiile asumate
în cadrul contractului sunt guvernate de reglementările în vigoare la momentul
executării, obligaţiile reciproce executându-se succesiv (în timp). Prin urmare,
chiar dacă un contract cu executare succesivă este guvernat de o lege, efectele,
respectiv executarea prestaţiilor succesive pot fi guvernate de o altă lege, în
funcţie de legea în vigoare la fiecare dintre aceste momente. În speţă, în cazul
unui contract de închiriere, s-a pus problema dacă totalul penalităţilor de
întârziere izvorâte după luna iulie 2009, moment la care a intrat în vigoare Legea
nr. 246/200929, pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, în
condiţiile în care acest act normativ a abrogat dispoziţiile Legii nr. 469/2002
privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, care limitau
dreptul la penalizări de întârziere nestipulate expres. Înalta Curte a statuat că
“drepturile şi obligaţiile năs-cute după luna iulie 2009 nu pot fi guvernate de
legea abrogată, în speţă, de prevederile Legii nr. 469/2002 (cum în mod greşit au
reţinut ambele instanţe), care limitau dreptul la penalizări de întârziere
nestipulate expres, fiind lipsit de orice temei juridic a se acredita ideea că
efectelor ul-terioare ale unui contract cu executare succesivă li se vor aplica
prevederile unei legi abrogate” (Decizia nr. 2.449 din 19 iunie 2013 pronunţată
în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca
obiect pretenţii).De asemenea, sunt orientative în acest registru de discuţie şi
reţinerile din Decizia Curţii Constituţionale nr. 447/2013 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordo-nanţei de urgenţă a Guvernului nr.
91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, din care
le surprindem pe cele relevante: “Principiul securităţii juridice, enunţat în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este, de fapt, principiul
încrederii juridice. Actul juridic trebuie să fie clar şi previzibil, or, prin dis-
poziţiile legale criticate, se creează prejudicii materiale agenţilor economici. (...)
Principiul previzibilităţii impune ca autorităţile publice să reglementeze relaţiile
sociale prin adoptarea de acte normative care să intre în vigoare, în cazuri
justificate, după trecerea unei perioade rezonabile de timp, astfel încât să
permită oricărei persoane să poată recurge la con-sultanţă de specialitate în
vederea adoptării unei atitudini potrivite. Lipsa unei asemenea exi-genţe a
normelor juridice determină o nesiguranţă a raporturilor juridice, care poate avea
ca efect vătămarea drepturilor subiecţilor de drept vizaţi de ipoteza normei
legale. (...) Se consideră că la stabilirea sferei de acţiune în timp a legii trebuie
să se ţină cont atât de prioritatea noii legi faţă de cea veche, dar şi de siguranţa
raporturilor juridice, care presupune ca acestea să nu fie desfiinţate sau
modificate, fără un motiv de ordine publică. A da o interpretare diferită
principiului neretroactivităţii înseamnă, pe de o parte, a-i solicita subiectului de
drept, încă de la data introducerii cererii, o anumită conduită care nu era
prevăzu-tă de lege, iar, pe de altă parte, a admite faptul că soluţionarea cererii
acestuia este supusăunor factori aleatori, interveniţi în perioada de observaţie
specifică procedurii insolvenţei. (...) Guvernul mai semnalează că în dreptul
procesual civil există mai multe precedente legis-lative care prevăd soluţia
aplicării imediate a normei (deci, inclusiv proceselor în derulare). Se
menţionează, cu titlu de exemplu, art. 81 din Legea nr. 503/2004 privind
redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea
de asigurări. De asemenea, se mai arată că vechea reglementare, Legea nr.
85/2006, nu conţinea o normă de ultraactivitate a legii vechi, legea nouă
aplicându-se şi proceselor în curs de derulare la momentul edictării ei, iar
această soluţie nu a fost declarată neconstituţională. (...) În acest sens, Curtea
Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11
ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23
ianua-rie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească
anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce
presupune că acesta trebuie să fie sufi-cient de precis şi clar pentru a putea fi
aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a ac-tului normativ permite
persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să
prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot
rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi
de o precizie totalăşi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit,
supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest
sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia
Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu,
Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţatăîn Cauza Cantoni împotriva
Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţatăîn Cauza
Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000,
pronun-ţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9
noiembrie 2006, pro-nunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue
împotriva Belgiei, paragraful 59).”

Aplicarea dreptului in spatiu:

Art.7 alin.1 actele normative adoptate de autoritatile si institutiile publice

centrale se aplica pe intreg teritoriu tarii, afara de cazul in care se prevede altfel.

Art. 7 alin.2 actele normative adoptate, in conditiile legii, de autoritatile si

institutiile administratiei publice locale se aplica numai in raza lor de
competenta teritoriala.

Art. 8 Extrateritorialitatea legii civile. In cazul raporturilor juridice cu element

extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face tinandu-se seama de
normele de drept international privat cuprinse in cartea a VII- a din prezentul
cod civil.

Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci persoanele fizice şi
persoanele juridice. Am arătat că unul dintre principiile generale ale dreptului
civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă egalitatea (şi generalitatea)
acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate
normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi măsură şi uniform, tuturor
subiectelor de drept civil.

Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în

legile civile pot fi împărţite în trei categorii:

- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât

persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice (de exemplu, art. 1357 C.civ., care
reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie);

- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice

(spre exemplu, normele înscrise în O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, cu modificările
şi completările ulterioare);

- norme de drept civil care au vocaţia de a se apiica numai persoanelor juridice

(de exemplu, art. 200 C.civ., care reglementează înregistrarea persoanei
juridice).

Cele mai importante metode de interpretare folosite sunt urmatoarele*:

a) Interpretarea gramaticala sau literala; ea se bazeaza pe procedeele de

analiza morfologica si sintactica a textului, pornind de la sensul gramatical al
cuvintelor folosite. Aceasta presupune clarificarea in prealabil a problemei
terminologiei juridice, intelesul unor termeni si expresii utilizate intr-un text
juridic poate fi acelasi cu cel din limbajul obisnuit sau poate fi diferit. Uneori
legiuitorul insusi explica in text sensul unor termeni pentru a asigura intelegerea
lor corecta si uniforma. În lipsa unei astfel de explicatii organele de aplicare a
dreptului se folosesc de interpretarea data de practica sau de doctrina, pornind de
la intelesul curent al acelor termeni.

b) Interpretarea sistemica/ sistematica. Ea se bazeaza in stabilirea intelesului

unor norme pe coroborarea lor cu alte norme, fie apartinand aceleiasi institutii
juridice sau ramuri de drept, fie apartinand unor institutii sau ramuri diferite.
Necesitatea aplicarii metodei sistemice decurge din caracterul de sistem al
dreptului dintr-un stat, el constituind nu o simpla insumare de norme, ci o
unitate alcatuita din parti interdependente. Astfel, normele din partea speciala a
unui cod nu pot fi intelese daca sunt rupte de normele din partea generala a
aceluiasi cod, normele obisnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept,
normele tuturor ramurilor de normele dreptului constitutional. Utilitatea acestei
metode este mai evidenta in cazul normelor incomplete (norme de trimitere, de
referire si in alb), care isi intregesc continutul cu ajutorul interpretarii
sistematice.

c) Interpretarea istorica. Ea se bazeaza pe cercetarea conditiilor istorice,

social-politice etc. care au determinat adoptarea unui act normativ (occasio
legis) si in functie de aceste conditii pe determinarea scopurilor urmarite de
legiuitor (ratio legis). Aceasta presupune studiul izvoarelor de documentare, al
materialelor pregatitoare ale adoptarii actului, al expunerii de motive, al
discutiilor care s-au purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act in parlament,
presa, lucrari de specialitate. Daca actul normativ are un preambul si o
introducere, acestea ofera ele insele informatiile necesare pentru stabilirea
cauzelor si scopurilor elaborarii actului.

d) Interpretarea logica. Se bazeaza pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu

poate fi separata de celelalte metode de interpretare, deoarece chiar interpretarea
istorica sau sistemica se sprijina pe utilizarea de rationamente si judecati. Vom
exemplifica cu cateva dintre aceste rationamente logice:

-rationamentul “a pari” permite deducerea unor consecinte in urma analogiei

care se face intre doua situatii asemanatoare, in absenta unei reguli exprese care
s-o reglementeze pe una dintre ele.

-rationamentul “per a contrario” permite deducerea din opozitia unei ipoteze a

opozitiei unor consecinte: daca o regula este subordonata intrunirii unor conditii,
regula inversa trebuie sa se aplice daca aceste conditii nu sunt reunite.

-rationamentul “a fortiori” are la baza postulatul ca cine poate mai mult poate si
mai putin.

-rationamentul “ad absurdum” porneste de la demonstrarea imposibilitatii

logice a unei situatii, consecinta fiind ca numai o alta solutie este posibila

e) Interpretarea teleologica sau dupa scop se bazeaza pe finalitatea actului

normativ interpretat. Aceasta solicita creativitatea interpretului. Prin natura ei,
metoda teleologica reclama utilizarea ei in paralel cu celelalte, caci intentia
legiuitorului poate fi gasita si din coroborarea normei in cauza cu alte norme, si
cercetandu-se contextul adoptarii ei si raportandu-ne la litera ei.
Necesitatea interpretarii normei juridice rezida in imprejurarea ca, in procesul
aplicarii legii, judecatorul trebuie sa stabileasca continutul exact al normei puse
in fata sa, prin clarificarea si lamurirea sensului normei legale, pentru a fi mulata
pe situatia de fapt prezentata, intrucat normele legale au intotdeauna un caracter
general si impersonal, din care trebuie sa se extraga esenta aplicabila la cazul
concret, care nu-si gaseste de fiecare data reflectia in cadrul normei legale
generale edictate de legiuitor, iar judecatorul este chemat sa observe sensul
normei de drept, prin analiza textului acesteia.

Statul este organizația care deține monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu
delimitat de frontiere. Statul este titular al suveranității și personifică din punct
de vedere juridic națiunea. Din punct de vedere social, statul nu trebuie
confundat cu societatea, el fiind o instituție separată care poate să reflecte mai
mult sau mai puțin interesele societății. O teorie pe deplin satisfăcătoare despre
stat nu există nici în acest moment, dezbateri despre natura, formele, funcțiile
statului existând și astăzi în cercurile specialiștilor din variatele domenii
(politologie, drept, sociologie, filozofie) care cercetează și analizează viața
socială

Stat – sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei

societăţi (a unui popor stabilit pe un anumit teritoriu), deţinând în acest scop atât
monopolul creării, cât şi monopolul aplicării dreptului. Statul este:

– o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează

conducerea societăţii;

– o organizaţie care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;

– o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei

comunităţi umane;

– o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate,

poate obliga executarea voinţei generale, aplicând, în caz de necesitate, forţa de
constrângere.

Statul este definit prin referire la trei elemente componente: naţiunea (popor),
teritoriul şi puterea publică.[1]

2. Naţiunea ca element constitutiv al statului

a) Naţiunea. Dimensiunea demografică şi psihologică a statului.

Noţiunea de populaţie

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a

statului. Este comunitatea indivizilor care se află pe un teritoriu strict determinat
al statului şi asupra căreia se exercită puterea de stat. Un teritoriu fără populaţie
nu poate constitui un stat. Din populaţia ţării fac parte cetăţenii săi, cetăţenii
străini şi apatrizii. Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se
bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de
stat. Ceea ce-i asigură populaţiei distinctibilitatea şi permanenţa este naţiunea. În
unele cazuri populaţia este identificată cu naţiunea. Naţiunea nu trebuie
confundată nici cu populaţia, nici cu statul.

Naţiunea este o comunitate umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct de

care ea îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi viitorul.[2] Comunitatea este
caracterizată prin unitate etnică, limbă comună, cultură, obiceiuri, tradiţii,
spiritualitatea de neam, factura psihică. Naţiunea este mai restrânsă ca populaţia.
Naţiunea este produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază comunitatea
de origine etnică. Sentimentul naţional este cel mai puternic ferment de coeziune
a statului şi permanenţei lui. Elementele naţiunii sânt: rasa, limba, religia, tradiţii
istorice, interesele materiale şi culturale comune, situaţia demografică. Datorită
unor circumstanţe, aceste elemente nu pot fi întrunite întotdeauna.

Naţionalitatea reprezintă atât legătura individuală cu statul cât şi leagă în acelaşi

timp indivizii între ei. Ea reprezintă apartenenţa individului la o naţiune. La
început această legătură apare în virtutea relaţiilor de vasalitate, supuşenie faţă
de monarh. În prezent această legătură abstractă poate apărea odată cu naşterea
(relaţiile de rudenie) sau pe parcursul vieţii (reintegrarea, naturalizarea etc.)[3]

Deseori, colectivitatea umană care stă la baza statului este întâlnită sub
denumirea de popor sau naţiune. În dreptul intern, în marea majoritate a
constituţiilor, este utilizată noţiunea de popor. Astfel, în art.2 din Constituţia
Republicii Moldova se consacră că suveranitatea naţională aparţine poporului
Republicii Moldova. Articolul 10 din Constituţie stabileşte că statul are drept
fundament unitatea poporului Republicii Moldova.[4]

Din punct de vedere al coraportului stat-naţiune, statele se pot împărţi în state

naţionale şi state multinaţionale.

Statele naţionale sânt cele în care populaţia majoritară formează o singură

naţiune, denumirea căreia ele şi o poartă. De exemplu Franţa are la bază
naţiunea franceză. Majoritatea statelor europene sânt state naţionale.
Există cazuri când una şi aceeaşi naţiune stă la baza mai multor state. De
exemplu naţiunea arabă este organizată în mai multe state arabe, naţiunea
coreeană – în două state coreene.

Statele multinaţionale sânt statele a căror populaţie este formată din mai multe
naţionalităţi, vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferit. De
exemplu în Federaţia Rusă pe lângă naţiunea rusă se încadrează tătarii, ciuvaşii,
başkirii etc. În asemenea state coeziunea naţională este greu de realizat.

b) Problema minorităţilor

O atenţie deosebită merită problema minorităţilor naţionale. Termenul

„minoritate” desemnează un grup etnic, numeric inferior restului populaţie, ai
cărui membri au caracteristici etnice, religioase, lingvistice, culturale comune.
Este important ca aceste calităţi să se formeze un timp îndelungat şi ca grupului
dat să-i aparţină un teritoriu al său distinct unde aceste calităţi au apărut.
Caracteristic e şi faptul că grupului dat să-i revină aceleaşi atribuţii ca şi naţiunii.
Deosebirea dintre ei constă în aceea că grupul dat, în virtutea unor împrejurări
cum ar fi colonizarea teritorială, prigonirea, strămutarea forţată etc. s-au pomenit
a fi minoritate pe propriul lor teritoriu. Astfel ca minorităţi naţionale pot fi
priviţi românii din Ucraina, maghiarii din România[5].

Sentimentul naţional presupune ocrotirea minorităţilor, înlăturarea oricăror

discriminări, afirmarea şi garantarea egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor,
coeziunea şi solidaritatea celor ce alcătuiesc poporul Republicii Moldova. Iată
de ce art.10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „Statul are ca
fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este
patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi (art. 16), fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă politică, avere
sau origine socială”. Persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale tatul nostru
recunoaşte şi garantează dreptul la identitate. Ignorarea minorităţilor naţionale
ca realitate istorică poate avea consecinţe păgubitoare. Art. 10, aliniatul 2 din
Constituţia Republicii Moldova proclamă „Statul recunoaşte şi garantează
dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii
lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”.

Istoria contemporană cunoaşte cazuri de existenţă a unor numeroase popoare

care nu formează nici o entitate etnică, unele naţiuni continuând să aspire la
formarea propriului său stat (ex.: Basici, Corsicani, Scoţieni, Kurzi etc.).[6]

c) Garanţiile dreptului la identitate

Dimensiunile politice şi juridice sânt detaliate într-un sistem de garanţii

constituţionale care le asigură eficacitatea[7]:
– consacrarea egalităţii cetăţenilor fără nici o dimensionare a
egalităţii lor în faţa legii şi autorităţilor publice (art.16, alin.2);

– statuarea principiului autonomiei locale şi principiului

descentralizării serviciilor publice (art.109);

– recunoaşterea dreptului la cultivarea limbii materne cât şi a altor

limbi vorbite pe teritoriul ţării (art.13, alin.2);

– garantarea drepturilor de asociere, inclusiv în partide politice,

fără nici un fel de restricţii de factură etnică (art.41, alin.1);

– consacrarea ca drept fundamental al libertăţii constituţiei,

autonomii cultelor religioase faţă de stat (art.31, alin. 4);

– obligativitatea de a interpreta şi de a aplica dispoziţiile

constituţionale privitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care
Republica Moldova este parte. Postularea preeminenţei reglementărilor
internaţionale faţă de cele interne, dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele la care Republica moldova este parte şi legile interne (art.4, art.8).

Întregul sistem al drepturilor şi libertăţilor fundamentale este el însuşi o garanţie

dreptului de identitate a tuturor în ambianţa democraţiei constituţionale a
Republicii Moldova.[8]

3. Teritoriul ca element constitutiv al statului

a) Noţiunea teritoriului

Natura juridică a teritoriului şi raporturile dintre stat şi teritoriu

Teritoriul este dimensiunea materială a statului. el nu este doar o noţiune

geografică, ci şi un concept politic şi juridic.

Teritoriul statului – partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul,

apele şi coloana de aer de deasupra solului şi apelor asupra cărora statul îşi
exercită puterea sa suverană. Unii autori atribuie la teritoriul statului navele
maritime, navele aeriene, rachetele cosmice, precum şi terenul pe care este
situată reprezentanţa diplomatică dintr-un stat străin.[9]

Funcţiile teritoriului sânt:

– teritoriul este factorul care permite situarea statului în spaţiu,
localizând în aşa mod statul şi delimitându-l de alte state;

– prin intermediul teritoriului statul stabileşte legătura cu cei

ce-l locuiesc, definindu-le calitatea specială de apartenenţă la statul respectiv
(calitate de supuşenie sau cetăţenie);

– determină întinderea geografică a puterii de stat;

– teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii

naţionale.[10]

În legătură cu natura juridică a teritoriului este cunoscută o diversitate de

concepţii. Totodată aceste teorii explică relaţia stat-teritoriu:

„Teoria patrimonială” este specifică epocii feudale. Potrivit acesteia, puterea

statului asupra teritoriului izvorâte din proprietatea exclusivă a monarhului
asupra pământului, implicit asupra teritoriului. Monarhul era în drept să
modifice întinderile teritoriale prin vindere, schimbare, dăruire etc.
Suveranitatea teritorială era confundată cu proprietatea feudală asupra
pământului.[11]

„Teoria teritoriului-subiect” porneşte de la ideea nu este obiect asupra căruia

statul îşi exercită anumite drepturi reale, ci un element constitutiv al
personalităţii juridice a statului. Statutul fără teritoriu n-şi poate exprima voinţa
sa. Ceea ce caracterizează voinţa statului, indiferent de forma prin care ea se
exprimă este suveranitatea. Această suveranitate se poate manifesta doar în
cadrul unui teritoriu, care devine un element al voinţei şi al personalităţii
statului. Teritoriul trebuie privit ca un element indisolubil legat de puterea
publică.[12]

„Teoria teritoriului-obiect” susţine că teritoriul este un obiect al dominaţiei

statului. Dominaţia nu se confundă cu dreptul de proprietate. În esenţa acestei
teorii se susţinea că asupra teritoriului se exercită concomitent două drepturi: a)
al proprietarului care poate poseda, folosi sau dispune de obiectul proprietăţii
sale în corespundere cu legea; b) al statului care în virtutea dreptului îşi exercită
suveranitatea asupra acestuia. Dominaţia statului se caracterizează prin dreptul
de a asigura ordinea şi de a percepe impozite de la cei ce locuiesc pe acest
teritoriu.

„Teoria teritoriului-limită” apare în secolul XX. Consideră teritoriul unui stat

limitele exercitării puterii, suprafaţa înăuntrul căreia legile statului se aplică
persoanelor şi bunurilor ce se găsesc pe teritoriul dat.[13]
„Teoria competenţei”. O concepţie apropiată de teoria teritoriului-limită. Pleacă
de la ideea superiorităţii ordinii internaţionale de drept asupra celei statale.
Conform acestei teorii teritoriul statului este doar cadrul spaţial determinat de
ordinea juridică internaţională. Un stat poate să exercite în afara teritoriului său
cel mult o competenţă fără a putea să-şi extindă suveranitatea.

Potrivit doctrinei actuale, teritoriul este privit ca un element constitutiv al

statului care reprezintă spaţiul în care se exercită competenţa statului şi în care
se realizează organizarea lui politică şi juridică. Teritoriul este condiţia
indespensabilă a independenţei puterii publice.

Teoriile examinate nu sânt în măsură să dea raporturilor dintre stat şi teritoriu o

explicaţie adoptată stadiului actual de dezvoltare a realităţilor naţionale şi
internaţionale. Nici o teorie nu poate fi socotită compatibilă cu mentalitatea
actuală a comunităţii internaţionale dacă nu porneşte de la ideea că puterea
statului asupra teritoriului este o manifestare a suveranităţii poporului. Teritoriul
dea lungul istoriei are un rol hotărâtor în dezvoltarea popoarelor şi a statelor.[14]

b) Elementele constitutive ale teritoriului

Teritoriul statului – partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul,

apele şi coloana de aer de deasupra solului şi apelor asupra cărora statul îşi
exercită puterea sa suverană.

Solul – principalul element al teritoriului. Este alcătuit din uscatul aflat sub
suveranitatea statului, indiferent de locul unde este situat geografic. Subsolul
intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică
internaţională. Subsolul este alcătuit din stratul care se află imediat dedesubtul
solului sau spaţiului acvatic a unui stat. Statul are dreptul deplin de a dispune de
subsol. [15]

Spaţiul acvatic – alcătuit din apele interioare şi marea teritorială. Apele

interioare pot fi: râuri, lacuri şi canale, apele porturilor, ale băilor maritime.
Marea teritorială (apele teritoriale) cuprinde fâşia maritimă de o anumită lăţime
situată de-a lungul litoralului unui stat şi supusă suveranităţii lui. În dreptul
internaţional nu s-a ajuns încă la un acord asupra distanţei până la care se întinde
marea teritorială în raport cu solul unui stat (în România: 12 mile marine).[16]

„Platoul continental” – prelungire a teritoriului statului. Reprezintă solul şi

subsolul mării adiacente coastelor situate dincolo de marea teritorială (până la o
adâncime de 200 m). Lângă platoul continental este zonă maritimă cu regim
special numită „ zona cantiguă sau adiacentă”. Zona cantiguă este spaţiu
maritim aflat dincolo de marea teritorială. Ea se extinde la o anumită distanţă, de
obicei nu mai mult de 12 mile de la linia de bază a mării teritoriale. În acest
spaţiu statul poate exercita anumite drepturi suverane (protejarea intereselor sale
economice, vamale, fiscale etc.).[17]

Spaţiul aerian este alcătuit din coloana aeriană aflată deasupra solului şi
spaţiului acvatic al unui anumit stat, până la înălţimea unde începe spaţiul
cosmic.

c) Delimitarea teritoriului

Pentru a fixa în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului trebuie delimitat de

teritoriul altor state. Delimitarea se face prin frontiere.

Frontierele sânt liniile reale sau imaginare trasate între diferite puncte ale
globului pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sânt terestre,
fluviale, maritime, aeriene. Frontierele pot fi:

– „orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief;

– „geometrice” – cele trasate prin linii drepte între anumite puncte;

– „astronomice” – trasate cu ajutorul unor meridiane sau paralele

geografice.

Delimitarea mărilor teritoriale şi a zonelor maritime cu regim special se face

prin manifestarea de voinţă a statului respectiv sau prin convenţii internaţionale
încheiate între statele interesate. Frontierele fac parte din teritoriu. ele sânt
inviolabile.[18]

Constituţia Republicii Moldova în art.3, aliniatul 2, postulează inviolabilitatea

frontierelor:” frontierele ţării sânt consfinţite prin lege organică, respectându-se
principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”. Legea
privind frontiera de Stat a Republicii Moldova stabileşte că frontiera de Stat a
Republicii Moldova este linia ce desparte, pe uscat şi pe apă, teritoriul republicii
de teritoriile statelor vecine, iar pe planul vertical delimitează spaţiul aerian şi
subsolul statelor vecine. Totodată se stipulează că frontiera de stat stabileşte
limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a Republicii Moldova.
Frontiera de stat se stabileşte în tratatele încheiate de Republica Moldova cu
statele vecine în baza totalurilor activităţii comisiilor bilaterale de demarcare.
Frontiera se marchează pe teren cu semne de frontieră clar vizibile.

Ceea ce se găseşte în interiorul frontierelor trasate relevă suveranitatea statului.

Datorită acestui fapt frontierele sânt ocrotite de intervenţii ilegale. Trecerea
ilegală a frontierei de stat a Republicii Moldova atrage după sine răspundere
administrativă sau penală[19].
d) Inalienabilitatea şi indivizibilitatea teritoriului

Statul se bucură de suveranitate teritorială. Suveranitatea teritorială implică atât

drepturi cât şi obligaţii pentru state. Celorlalte state le este interzis să aducă
atingere suveranităţii teritoriale a statului.

Principiul integrităţii sau inviolabilităţii teritoriului statului exprimă obligaţia

existentă în sarcina celorlalte state de a respecta această suveranitate teritorială a
statului. Aplicarea principiului inalienabilităţii teritoriului presupune respectarea
anumitor condiţii (mai jos).

Constituţia Republicii Moldova, în art.3, alin. 1 consacră ”Teritoriul Republicii

Moldova este inalienabil” şi „frontierele ţării sânt consfinţite de lege organică”.
Această prevedere duce la anumite consecinţe pentru Republica Moldova:

– teritoriul său nu ar putea fi modificat fără să se aducă atingere

voinţei poporului care-l locuieşte;

– micile modificări ale frontierei de stat („rectificări de frontiere”),

cerute de anumite împrejurări, nu se pot efectua decât printr-o modificare a
Constituţiei;

– interzicerea de către constituţie a luării oricărei măsuri ce ar

implica recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune
a teritoriului statului nostru.

– acest principiu nu este incompatibil cu recunoaşterea de către

statul nostru a imunităţilor şi privilegiilor reprezentanţelor diplomatice pe
teritoriul său.

Inviolabilitatea reprezentanţelor diplomatice este o instituţie recunoscută prin

uzanţe diplomatice general acceptate între statele moderne.[20]

Constituţia Republicii Moldova, în art.1, alin.1, prevede: ”Republica Moldova

este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

e) Noţiunea şi importanţa organizării administrative ale

teritoriului

Funcţiile şi sarcinile statului sânt atât de complexe încât ele nu pot fi realizate pe
întreaga întindere a teritoriului său doar cu ajutorul organelor centrale. Numărul
mare al cetăţenilor, ale căror nevoi trebuie satisfăcute de aparatul de stat, face să
fie imposibilă ca organele centrale să îndeplinească singure, direct şi operativ
aceste activităţi. De acea este necesar să se creeze în cadrul statului, un număr de
unităţi teritoriale, înzestrate cu organe chemate să exercite administraţia publică
legată de viaţa locală.

Organizarea administrativă ateritoriuluieste delimitarea teritoriului în unităţi

administrative, făcută în scopul îndeplinirii pe teren a sarcinilor statului.[21]

În cadrul unităţii administrativ-teritoriale, alături de realizarea unitară a puterii

de stat în baza principiului descentralizării administrative, are loc şi
administrarea autonomă a unor interese publice locale.

Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova este reglementată de

constituţie şi legea din 07.12.1994 privind organizarea administrativ-teritorială.
Constituţia Republicii Moldova, în art.110, prevede: ”Teritoriul Republicii
Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în raioane, oraşe şi sate. În
condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii.”

Satul este unitatea administrativ-teritorială de bază. Un sat reprezintă populaţia

rurală unită prin teritoriu, relaţii economice, social-culturale, tradiţii şi obiceiuri.
Două sau mai multe sate se pot asocia pentru a constitui o singură administrativ-
teritorială numită comună.

Oraşul este o unitate administrativ-teritorială mai dezvoltată decât satul din

punct de vedere economic şi social-cultural. Oraşelor le revine un rol deosebit în
viaţa economică, social-culturală, ştiinţifică şi administrativă a ţării. În unele
cazuri oraşelor li se acordă statutul de municipiu. Potrivit art.7 din legea privind
administraţia publică locală, în republica Moldova există patru oraşe cu statut de
municipiu: Chişinău, Bălţi, Bender şi Tiraspol.

Potrivit legislaţiei în vigoare, unităţile administrativ-teritoriale se constituie

atunci când acestea reprezintă o populaţie care depăşeşte 1000 de locuitori şi
dispun de mijloace financiare suficiente pentru întreţinerea aparatului primăriei
şi a instituţiilor sferei sociale. formarea, desfiinţarea şi schimbarea statutului
unităţilor administrativ-teritoriale ţine exclusiv de competenţa Parlamentului, la
propunerile guvernului şi a autorităţilor administraţiei publice locale.

4. Autoritatea publică exclusivă sau suverană

a) Autoritatea publică – element al statului

Orice societate, oricât de primitivă ar fi, trebuie să depindă de o anumită

organizare şi distribuire a puterii. Puterea sprijină ordinea fundamentală a
societăţii şi organizarea socială în cadrul ei. Ea stă în spatele oricărei asociaţii şi
îi susţine structura. Fără putere nu există nici o organizaţie şi nici ordine.
Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea purtătorilor acesteia de a-şi
impune voinţa altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora. Puterea
se manifestă doar în cadrul relaţiilor sociale şi nu poate fi concepută în afara
societăţii. Distingem o diversitate de expresii ale puterii: putere economică,
militară, legislativă, judecătorească, putere publică etc.

Pentru existenţa juridică a unui stat nu este suficient ca acesta să posede un

teritoriu şi o populaţie. Pe lângă aceste două elemente este nevoie şi de o
guvernare efectivă, de o putere publică. [22] În literatura juridică şi politică,
pentru desemnarea acestui ultim element al statului se utilizează fie termenul de
„putere publică (de stat)”, fie cel de „autoritate publică”.

Autoritatea publică – instituţii care exercită funcţiile guvernării asupra unei

colectivităţi sau asupra unui teritoriu în virtutea deţinerii unei legitimităţi statale
şi a mijloacelor necesare de constrângere proprii puterii publice.

Puterea publică – ansamblul organelor de stat susceptibile de a lua decizii

politice. Instituţii politice superioare create prin constituţie, al căror statut este
fixat prin legi (Parlamentul, Guvernul etc.)[23]

Puterea politică se distinge de alte forme ale puterii prin aceea că ea se manifestă
numai în societăţile în care există diferenţiere socială între cei ce conduc şi cei
conduşi. Puterea publică are trăsăturile sale specifice:

– puterea publică este o putere juridică (are caracter normativ). Cei

care o exercită sânt impuşi să exercite puterea prin elaborarea şi aplicarea
normelor de drept;

– posedă calităţile de continuitate şi permanenţă. Prerogativele sale

aparţin autorităţilor publice şi nu guvernanţilor;

– pretinde să exprime interesul întregii societăţi, deşi uneori se află

în serviciul unei clase sociale sau unui grup social restrâns (dictatura);

– este o putere organizată în mecanismul de stat. Elementele

mecanismului de stat sânt bine structurate, sânt constituite dintr-un grup special
de persoane investite cu atribuţii deosebite şi posibilitatea de a recurge la forţa
de constrângere a statului. grupurile date sânt formate în modul prevăzut de
legislaţia statului respectiv.

În concluzie putem afirma că puterea publică este o formă a puterii sociale, cu

caracter normativ, de continuitate şi permanenţă, care are drept scop realizarea
intereselor întregii societăţi. Ea este organizată într-un mecanism special numit
mecanismul de stat.

Puterea publică sau puterea de stat este o putere politică a unui grup social,
prin intermediul căreia grupul expune în realitate voinţa poporului, asigură
realizarea acesteia prin mijloace specifice în exclusivitate statului. Ei deţin
monopolul elaborării şi aplicării dreptului şi a forţei de constrângere.[24].

Caracterele puterii de stat:

– puterea de stat este o putere politică;

– puterea de stat deţine monopolul constrângerii;

– puterea de stat este unică;

– are o sferă generală de aplicare;

– puterea de stat este suverană.

Uneori, pentru a desemna „puterea de stat” se utilizează termenul de

„suveranitate”. Numeroase constituţii şi documente internaţionale nu
echivalează noţiunea de „suveranitate” cu cea de „puterea e stat”, ci o consideră
un atribut al „poporului” sau al „naţiunii”. Deseori însă „suveranitatea” este
utilizată pentru a sublinia calitatea supremă a puterii de stat. [25]

Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi

cu alte state. În acest sens suveranitatea poate fi de două feluri:

Suveranitatea internă subliniază faptul că în interiorul statului nici o altă utere

socială nu este superioară puterii statului. acest aspect al suveranităţii este numit
şi supremaţia puterii de stat.[26]

Suveranitate externă – însuşirea autorităţilor publice de a reprezenta statul în

raporturile sal cu alte subiecte de drept internaţional în condiţii de egalitate şi
fără vreun amestec din afară. Se manifestă în dreptul de a încheia convenţii şi
tratate internaţionale, de a trimite şi a primi reprezentanţi diplomatici.[27]

Conceptul de suveranitate este corelativ cu conceptul de stat. Un stat nu există,

sau cel puţin nu este perfect dacă îi lipseşte suveranitatea. Aşa zisele state
semisuverane, state sub protectorat sau state vasale reprezintă figuri imperfecte
de stat.[28]

b) Legitimitatea teoretică a existenţei autorităţi publice în stat

Suveranitatea înţeleasă ca putere de comandă a statului pune o problemă
importantă de a şti dacă ea este legitimă sau nu. Pentru a răspunde acestei
întrebări, două teorii principale au fost formulate. Ele nu au fost încercate.

Teoriile teocratice. Potrivit acestei teorii, puterea politică este legitimă pentru
că este de provinenţă divină. Concepţiile teocratice se divizează în două forme:

Teoria dreptului divin supranatural. Ia amploare în Franţa în secolele XVI-

XVII. Conform acestei teorii, divinitatea care a creat autoritatea politică,
considerată ca putere supremă, învesteşte în acelaşi timp cu exerciţiul ei una sau
mai multe persoane. Dacă suveranul are dreptul de a comanda supuşilor săi se
datorează faptului că voinţa divină desemnează o anumită persoană sau dinastie
să exercite acest drept.

Teoria dreptului divin providenţial. După aceste teorii, divinitatea se mărgineşte

să creeze ca instituţie puterea politică, fără să încredinţeze însă exerciţiul ei
cuiva. Între divinitate şi titularul puterii politice nu se stabileşte o relaţie directă.
Cum însă toate evenimentele în lume se desfăşoară în conformitate cu voinţa
divină, faptele care duc la investirea unei persoane cu autoritate supremă în stat
sunt la fel manifestarea voinţei divine.

Ambele teorii teocratice fac apel la sentimentul religios. Ele nu pot fi acceptate
ca o explicaţie ştiinţifică a legitimităţii autorităţii publice.

Teoriile democratice. Conform acestor teorii, puterea de comandă a statului

este legitimă numai în măsura în care îşi are originea în voinţa poporului statului
dat. Teoriile date au fost influenţate mult de J.J.Rousseau în dreptul pozitiv
francez.

Doctrina democratică franceză clasică are ca bază teoria contractului social.

Concepţia „contractului social” presupune: indivizii, a căror libertate în stare de
natură nu suferă nici de o îngrădire, renunţă la această libertate absolută în
favoarea statului pentru a asigura traiul tuturor în societate. Renunţarea
indivizilor la libertate se înfăptuieşte prin contract social prin care ei consimt să
se supună voinţei generale. Această voinţă generală a naţiunii este titulara
suveranităţii, a puterii de comandă a statului. Voinţa generală este suprapusă
sumei voinţei indivizilor. Ea exprimă tot ceea ce le este comun.

Teoria suveranităţii naţionale. Dreptul pozitiv francez post revoluţionar a urmat

concepţia conform căreia: pentru că statul este o persoană juridică, el nu poate fi
conceput fără voinţa. Voinţa aceasta este voinţa generală a naţiunii. Statul este
doar expresia juridică a naţiunii. Articolul 3 din Declaraţia franceză a drepturilor
omului şi cetăţeanului din 1789 prevede: ”Principiul oricărei suveranităţi rezidă
în mod esenţial în naţiune. Nici un corp, nici un individ nu poate exercita vreo
autoritate care nu emană expres din aceasta”. În această concepţie:

Suveranitatea este o putere de voinţă care aparţine naţiunii constituite sub formă
de stat. Ea este dreptul subiectiv al statului al cărui suport este voinţa generală a
naţiunii. Această putere de voinţă este supremă, nu cunoaşte existenţa unei
voinţe superioare. Suveranitatea are următoarele caracteristici:

– Suveranitatea este una. Pe un teritoriu determinat se exercită doar

o singură autoritate (pentru state unitare);

– Este indivizibilă. Indivizii nu sânt fiecare titularii unei cote-părţi

din suveranitatea statului. Suveranitatea aparţine naţiunii ca entitate colectivă.
Cetăţenii nu au un drept propriu de vot politic, ci exercită numai în calitate de
reprezentanţi. Dreptul dat aparţine naţiunii. Dacă dreptul de vot este o funcţie pe
care individul o exercită în numele societăţii, atunci societatea are libertatea de a
refuza această funcţie tuturor indivizilor pe care nu-i consideră apţi să o exercite;

– Suveranitatea este inalienabilă. După cum un individ nu poate să

transmită altuia voinţa sa aşa şi naţiunea nu poate, printr-un contract social sau
pact de supunere, să-şi înstrăineze definitiv şi irevocabil suveranitatea în profitul
uneia sau al mai multor persoane;

– Suveranitatea este imprescriptibilă. Un uzurpator, oricât de

îndelungat ar exercita suveranitatea, nu devine titularul ei prin uzucapiune.

Teoria suveranităţii populare. Această concepţie consideră că fiecare individ

deţine o cotă-parte din suveranitate, proporţională cu numărul total al populaţiei.
Suveranitatea se fracţionează între membrii naţiunii şi astfel fiecare individ are
un adevărat drept propriu de a participa la sufragiu politic. Dreptul de vot nu
poate fi refuzat nici unui cetăţean.[29]

Teoria suveranităţii naţionale se deosebeşte mult de cea a suveranităţii populare.

Constituţia Republicii Moldova, în art. 2, alin.1, prevede: ”suveranitatea
naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi
prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie”. Din punct
de vedere al evoluţiei doctrinelor politice, această dispoziţie constituţională
apare contradictorie în măsura în care încearcă să combine două concepţii
opuse.[30]

Nici teoriile teocratice, nici cele democratice nu sânt în măsură să dovedească

ştiinţific că puterea publică are un drept de a comanda indivizilor şi
colectivităţilor de pe teritoriul statului său, că ea este legitimă. Puterea publică
nu are drept de comandă, dar ordinele ei pot deveni legitime întrucât sânt legale,
adică exercitate în limitele şi conform competenţei ce s-a stabilit prin
manifestarea liberă a voinţei poporului.

Conceptul de stat Statul reprezintă un fenomen social complex,cu o existenţă

seculară, dacă avem în vedere perioada cuprinsă între anul 1648 (Pacea
Westfalică),moment de la care putem vorbi de apariția statelor ca subiecte în
relațiile internaționale, și până în prezent, când statele europene cunosc un
proces de transformări substanțiale, odată cu integrarea în marea familie a ceea
ce numim, Uniunea Europeană. Acestă evoluție a generat, implicit, de la o
societate la alta, o diversitate de forme și manifestări etatice, care au făcut
obiectul mai multor preocupări de conceptualizare. Însăşi modalitatea diferită de
abordare a problematicii,privind statul, a generat o definire,pe măsură,a
organismului statal.De pildă, Hegel, dintr-o perspectivă filosofică,definea statul
ca o entitateabstractă, a cărei realitate concretă ţine de cetăţenii săi. Iată un prim
aspect al imposibilității existenţei statului în afara prezenței populaţiei,şi
implicit,a raporturilor de stat cu supuşii săi. Astfel, statul îşi determină existenţa
sa abstractă doar ca voinţă şi acţiune individuală și de grup.Statul apare pe o
anumită treaptă evolutivă a omului, când starea naturală, individuală sau
comunitară nu mai corespunde necesităţilor de hrană şi apărare.Hegelsurprinde
şi aspectul tentaţiei ̋impulsului neînfrânt ̋ spre fapte periculoase care trebuie
îngrădit de o colectivitate prin intermediul unei cârmuiri sau administraţii
statale. Statul a apărut şi rămâne, astfel, ca fenomen natural, rezultat din
diferenţierea naturală dintre indivizi şi prin impunerea de către un grup social,
astfel constituit, a forţei sale asupra celeilalte părţi a populaţiei, mai numeroasă
dar neorganizată şi supusă grupului. Se înţelege,astfel, că gradul de organizare şi
socializare a relaţiilor între indivizi a făcut posibilă o anumită diferenţiere între
membrii comunităţii, bazată pe forţă şi autoritate. O astfel de teorie nu poate fi
acceptată în întregul său pentru că statul se raportează evolutiv la acele societăţi
unde diferenţierea între indivizi se face pe criterii politice, este permanentă şi
presupune o guvernare bine consolidată. Ne apropiem în acest fel de conceptul
modern de stat care apare ca formă şi suport specific prin care se exercită şi se
manifestă puterea politică. Din această perspectivă, statuleste un fenomen istoric
legat implicit de gradul de dezvoltare a societăţii, atunci când puterea politică
devine putere publică instituţionalizată şi legitimă. Dar, odată cu apariția puterii
de stat, care presupune un organism de putere, se poate vorbi implicit de o
instituționalizare a constrângerii, instituțiile statului constituindu-se legitim și
asigurând dominația supușilorprin constrângere legitimă. Din acest punct de
vedere, renumitul sociolog germanMax Weberdefineşte statul ca fiind o asociere
umanăcare îşi arogă dreptul de a avea, în graniţele unui teritoriu, monopolul
constrângerii fizice legitime. Statul ar reprezenta astfel, prin rolul său, un raport
de dominare a oamenilor de către oameni, bazat pe instrumentul exercitării
legitime a constrângerii. Pentru ca statul să existe, susţine Weber, trebuie ca cei
dominaţi să se supună autorităţii celor ce se pretind a fi, la un moment dat,
dominatorii. Statul modern devine o unitate de dominaţie instituţionalizată. Dacă
ar fi să se amplifice acest aspect, atunci statul totalitarvăzut de Yves Ternoneste
un stat al ̋societăţilor genocidare ̋. Statulcriminal, ca model de stat al regimurilor
totalitare de tip tiranii, despotisme şi dictaturi, este un stat care dispune liber de
viaţa cetăţenilor săi. Totalitarismul „a inventat o metodă de dominare
permanentă a tuturor indivizilor în toate sferele vieţii. El a distrus legăturile
sociale dintre cetăţeni «în scopul de a reduce multiplul la unul». Individul este
pretextul atomizării socialeşi destructurării ordinii anterioare.” [1]Studiul
regimurilor politice permite o abordare pe măsură și a aspectului metodelor
specifice de dominare și corelativ a tipurilor de servitute caracteristice fiecărui
regim în parte. Notorietatea profesorului universitarde la Sorbona, Yves Ternon,
și susținerile sale, îmi permit să afirm, fără teama de a greși, că tentația de
dominare este prezentă în toate regimurile nedemocratice sau democratice.
„Societățile genocidare sunt societăți în care statul dispune liber de viața
cetățenilor săi(...) La fel, genocidul poate fi perpetuat de state non-totalitare, dar
totalitarismul reunește toate condițiile care permit exercitarea acestei crime,
darstudiul său permite înțelegerea mai corectă a amenințărilor genocidare.

Totalitarismul reprezintă „forma extremă a unei deviații criminale.”

[3]Urmărind cu rigurozitate orientarea tematică a tezei abordate, nu putem să nu
remarcăm faptul că în literatura de specialitate s-au conturat şi cristalizat două
sisteme doctrinare diferite: a) Concepţia potrivit căreia statul este un instrument
de constrângere,un fenomen al forţei acoperit culegitimitateaînvestiturii și b)
Concepţia preponderenţei caracterului voluntardat de libera manifestare a
cetăţenilor în alegerea şi susţinerea grupului care exercită legitim
constrângerea.Dacă dreptul este produsul solidarităţii socialeşi dacă această
solidaritate este o necesitate a vieţii sociale, atunci statul, răspunzând cerinţelor
de a menţine ordinea socială, este „rezultatul unui mod voluntar de opţiune
pentruforţa irezistibilă de constrângere”.Din logica juridică decurge validitatea
şi forţa obligatorie a normelor sau ̋normalitatea dreptului ̋. Persoana morală a
statului nu este decât un ansamblu de norme ierarhizate până la ̋forma
fundamentală ̋, realizarea acestora fiind asigurată prin forţa de constrângere. Ar
trebui ca, în sensul unui monism juridic, statul să fie singura expresie a ordinii
juridice, ultimo ratioa normelor juridice.”[4] După o îndelungă, intensă şi
controversată cercetare sociologică contemporană, grupul cercetătorilor în
domeniu conchide asupra paradigmei statuluica ̋instanţă ierarhizată de
dominaţie ̋.Statul, din perspectivă sociologică, semnifică „o dimensiune
specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea pe
un teritoriu determinant a unei colectivităţi umane, relativ omogene,
întruchipând naţiunea şi care este guvernată de o putere instituţionalizată, având
capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din
colectivitate ca voinţă generală. Această voinţă poate aparţine, în condiţii
concret istorice, unui grup restrâns sau unui grup majoritar.”
 Statul, altfel spus, fenomenul puterii politice, reprezintă un produs al
evoluţiei sociale a civilizaţiilor. Emile Durkheim, unul din fondatorii şcolii
sociologice franceze, este de părere că statul a apărut ca rezultat al diviziunii
sociale a muncii, idee, de altfel, enunţată şi de Karl Marx, care consideră statul
ca un fenomen istoric constituit odată cu apariţia proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie şi cu împărţirea societăţii în clase antagoniste. Se ştie
că, în cadrul fiecărui stat există un ansamblu de clase şi pături sociale, fiecare
dintre ele fiind purtătoarea unor interese specifice şi ale unui mod de viaţă
diferit, ale unei culturi şi conştiinţe sociale distincte. Fiecare dintre aceste clase
are o percepţie proprie a fenomenului puterii şi a actelor de guvernare. „Bazat pe
disocierea relaţiilor sociale cu caracter privat de cele având caracter public,
modelul sociologic de statpune tot mai mult accentul pe funcţionalitatea şi
eficienţa socială a aparatului birocratic de conducere, ca şi pe legitimitatea
actelor acestuia, decurgând din voinţa suverană a celor guvernaţi.”[6]Nuputem
să vorbim despre stat şi noţiunea de stat fără să amintim, cel puţin, două
concepţii clasice despre stat: liberalismulşi marxismul. În liberalism, concepţia
lui Adam Smithasupra statului are în vedere principiul ̋laissez-faire ,̋ statul
minimalsau minimalistavând rolul de ̋paznic de noapte ̋ în mecanismul pieţii
care ar asigura prin „domnia legii”, cel mai bun suport pentru creşterea
economică şi satisfacerea intereselor globale.Marxismulși marxism-
leninismulvădstatul de pe poziţii antagoniste. Desfiinţarea statului
burghezpresupune instaurarea statului proletar, care la rândul lui instaurează
puterea unei clase asupra celorlalţi constituiţi în clase diferite. Contrar acestor
concepţii clasice, care nu asigură în totalitate idealul unui stat egalitar, apare,
prin concepţia lui John Gray, noţiunea de stat limitat, ca răspuns la solicitările
lumii moderne.

Statul unitar sau simplu. Ca forma a structurii de stat, statul unitar se

caracterizeaza prin existenta unor formatiuni statale unice si prin existenta unui
singur rand de organe centrale de stat (un singur organ legiuitor, un singur
guvern, un singur organ judecatoresc suprem). Cetatenii statului unitar au o
singura cetatenie, iar organizarea administrativa a teritoriului este astfel facuta,
incat, de principiu, organele de stat din unitatile administrativ-teritoriale se
subordoneaza uniform fata de organele de stat centrale. O consecinta importanta
a acestor trasaturi o reprezinta si faptul ca, in principiu, dreptul este aplicat
uniform pe intreg teritoriul statului unitar. Sunt state unitare Romania, Bulgaria,
Suedia, Italia.

Statul federativ, compus sau regional. Spre deosebire de statul unitar,

statul federativ este format din doua sau mai multe state membre, prin unirea
carora apare un nou stat, federatia – ca subiect unitar de drept. El se
caracterizeaza prin existenta a doua randuri de organe centrale de stat, si
anume organele federatiei (Parlament, Guvern, organ suprem judecatoresc) si
organele statelor membre, in sensul ca fiecare stat membru are un Parlament,
un guvern si un organ judecatoresc suprem proprii. Rezultand din unirea
statelor membre, care-si mentin totusi o anumita independenta, federatia se
caracterizeaza si printr-o structura aparte a organelor de stat federative. Astfel,
parlamentul federal este un parlament bicameral, aici impunandu-se cu
necesitate existenta unei a doua Camere, care sa reprezinte statele membre
(Consiliul statelor in Elvetia, Senatul in S.U.A.). Desigur, sunt si state unitare in
care parlamentul are o structura bicamerala, dar aici bicameralismul este
justificat de „oportunitatea politica si ingeniozitatea constitutionala” sau de
nevoia realizarii unui democratism si a unui echilibru in legiferare. Pentru
statele federale insa, bicameralismul este o necesitate.

Raporturile dintre statele membre ale federatiei sunt raporturi de drept intern,
federatia formand o uniune de drept constitutional, spre deosebire de asociatiile
de state, care formeaza uniuni de drept international si in care raporturile
dintre state sunt raporturi de drept international. De aceea, daca aceste
raporturi sunt reglementate in primul caz prin constitutia federatiei, ele sunt
reglementate in al doilea caz prin tratatele internationale. Trebuie mentionata,
de asemenea, si o alta caracteristica a statului federal, si anume existenta a
doua cetatenii, care insa se implica reciproc. Cetatenii au cetatenia statului
membru, precum si cetatenia statului federal, afara de cazul in care statele
membre ale federatiei decid altfel. Aceasta situatie fireasca trebuie deosebita de
situatia dublei cetatenii, care se poate ivi datorita conflictelor intre legile
privitoare la cetatenie, sau ingaduirii sale prin legislatie.

Astazi, forma de stat federala este regasita in multe state. Pe continentul

american au structura federala Statele Unite, Canada, Mexicul, Brazilia,
Argentina, Venezuela. In Europa, sunt state federative Elvetia, Germania, iar in
Asia si Oceania, India, Australia.

Observand statele cu structura federala existente astazi in lume, vom constata o

diversitate de state, determinata de diversitatea de solutii care s-au impus in
timp. Cercetand statul federativ, ca forma a structurii de stat, se impune
identificarea subiectelor de federatie si a formelor de autonomie. Subiecte de
federatie sunt numai statele membre ale federatiei, numai statele prin unirea
carora a luat nastere federatia. Numai subiectele de federatie pastreaza o
anumita independenta sau suveranitate, numai ele au, de principiu, dreptul de a
se desprinde din federatie.

In afara subiectelor de federatie, mai pot fi identificate si unele forme de

autonomie, determinate de necesitatea rezolvarii unor probleme nationale
locale. Astfel, se pot intalni, ca forme de autonomie in federatie, republicile
autonome, regiunile autonome, districtele nationale, provinciile autonome.
O alta problema teoretica de mare generalitate priveste tendintele de dezvoltare
a statului federativ. Statul federativ este supus, in principiu, la doua tendinte
opuse, tendinte care nu sunt usor de identificat si care se manifesta diferit in
functie de diferitele federatii, de esenta statelor, de rezolvarea problemei
nationale, de ideologia ce sta la baza statului. Una din aceste tendinte este
aceea de centralizare, de trecere la statul unitar, iar cealalta, de
descentralizare, de mentinere a federatiei. Aceste tendinte sunt conditionate de
problemele economice, care nu pot fi de principiu rezolvate la nivelul statelor
membre, de distribuirea energiei si combustibilului, de realizarea unor
programe de radio si televiziune, de miscarea fortei de munca, de necesitatea
existentei unor servicii sociale, de asistenta. Complexitatea problemelor care
determina sau conditioneaza cele doua tendinte, varietatea lor impun implicit
solutii variate, corespunzatoare intereselor concrete ale statelor federative luate
individual. Aceste tendinte explica transformarile structurale produse in unele
federatii dupa anul 1990.

In fine, un interes teoretic aparte prezinta Belgia, ca stat federativ nou, aici
regulile generale pe care le-am expus aplicandu-se doar partial, motiv pentru
care vorbim de un federalism informal. Din anul 1993, Belgia este un stat
federal compus din trei comunitati (comunitatea franceza, comunitatea
flamanda si comunitatea germanofona) si din trei regiuni (Regiunea valona,
Regiunea flamanda si Regiunea Bruxelleza). De asemenea, exista patru regiuni
lingvistice (de limba franceza, de limba neerlandeza, regiunea bilingva
Bruxelles – Capitala, de limba germana).

Asociatiile de state

In cadrul asociatiilor de state sunt cercetate in mod obisnuit uniunea personala,

uniunea reala si confederatia. Unii autori adauga la acestea comunitatea de
natiuni (Commonwealth) si uniunea franceza, in timp ce altii, studiind uniunile
si confederatia sub notiunea mai larga de state compuse, in care se cuprinde si
federatia, includ in asociatia de state numai comunitatea de natiuni si uniunea
franceza. Asociatiile de state nu constituie forme ale structurii de stat, ele
nedand nastere la state noi si deci, implicit, la noi subiecte de drept. Ele sunt
forme ale vietii internationale, constituite si functionand pe baza tratatelor
internationale, statele membre pastrandu-si independenta (este adevarat,
formala uneori) si intrand intre ele nu in raporturi de drept constitutional (drept
intern), ci in raporturi de drept international.
a) Uniunea personala este o asociatie de doua sau mai multe state
independente, care au comun doar seful statului. Ea nu poate fi forma a
structurii de stat, deoarece nu este un stat nou. Uniunea personala a fost
consecinta legilor de succesiune la tron sau a alegerii unui sef de stat comun.
Uniuni personale cunoscute in istorie sunt: Anglia si Regatul Hanovrei intre
1714 (anul inscaunarii pe tronul Angliei a regelui George I din ramura familiei
domnitoare de Hanovra) si 1837 (anul urcarii pe tronul Angliei a Reginei
Victoria); Olanda si marele ducat de Luxemburg intre anii 1890-1915; Belgia si
Congo intre anii 1885-1908; cele trei republici de pe continentul ame-rican
unite sub presedintia lui Simon Bolivar, si anume Peru (1813), Columbia (1814)
si Venezuela (1816).

b) Uniunea reala este o asociatie de state in care, pe langa seful statului, exista
si alte organe de stat comune. De obicei, aceste organe de stat comune sunt in
domeniile afacerilor externe, armatei, finantelor. Asa cum se precizeaza in
literatura de specialitate, in cazul uniunilor reale s-a putut vorbi intr-adevar de
o forma a structurii de stat, nu numai pentru ca in general li s-a recunoscut
dreptul de a actiona in relatiile internationale ca un singur stat, dar si ca o
consecinta a faptului ca ele aveau si alte organe comune decat seful statului. Am
adauga la acesata si faptul ca, in unele cazuri, uniunea reala a fost o etapa spre
formarea statului unitar, ceea ce pune intr-o lumina specifica, proprie,
raporturile dintre statele membre ale uniunii reale (de exemplu, Principatele
Unite). Uniuni reale cunoscute in istorie sunt: Principatele Unite intre 24
ianuarie 1859 si 24 ianuarie 1862; Austria si Ungaria intre anii 1867-1918;
Norvegia si Suedia intre anii 1815-1905; Danemarca si Islanda intre anii 1918-
1944.

c) Confederatia de state este o asociatie de state independente determinata de

considerente economice si politice atat de ordin intern, cat si de ordin extern,
care nu da nastere unui stat nou, ca subiect individualizat de drept. Statele care
formeaza confederatia urmaresc realizarea unor scopuri comune economice,
financiare, politice, de aparare. In vederea discutarii si hotararii in probleme
comune, statele confederate isi aleg un organism comun, denumit dieta sau
congres, ale carui hotarari sunt aprobate ulterior de catre state. La baza
confederatiei sta tratatul international. Exemple de confederatii de state:
Confederatiile statelor americane intre anii 1778-1787; Confederatia
germanica intre 1815-1871; Confederatia elvetiana intre anii 1815-1848.

Statul de drept este o doctrină în gândirea juridică continentală

europeană, originară din jurisprudența germană. Poate fi tradus în limba engleză
ca „stat de drept”, alternativ „stat juridic”, „stat de drept”, „stare de justiție”,
„stare de drepturi” sau „stat bazat pe justiție și integritate”. [1]
Statul de drept este un „stat constituțional” în care exercitarea puterii
guvernamentale este constrânsă de lege[2] și este adesea legată de conceptul
anglo-american al statului de drept, dar diferă de acesta prin faptul că subliniază
și ceea ce este doar (adică, un concept al dreptății morale bazat pe etică,
raționalitate, drept, drept natural, religie sau echitate). Astfel este opusul lui
Obrigkeitsstaat sau Nichtrechtsstaat[3] (un stat bazat pe folosirea arbitrară a
puterii) și al lui Unrechtsstaat (un non-Rechtsstaat cu capacitatea de a deveni
unul după o perioadă de dezvoltare istorică).

tipuri de stat de drept

Tipologia sistemelor de drept.

Aspecte generale Un demers ştiinţific ce îşi propune să exploreze problematica

jurisprudenţei şi a precedentului judiciar vădeşte ca imposibil de ignorat
problema tipologiei sistemelor de drept1, iar preocuparea pentru determinarea
unor criterii în virtuteacărora se delimitează este punctul central al căutărilor
doctrinare. Ceea ce se doreşte este aducerea la lumină a trăsăturilor generale şi a
particularităţilor existente, atât în raport cu sistemele de organizare socială, cât şi
cu apartenenţa la un spaţiu sau altul de civilizaţie juridică, iar această operă de a
clasifica şi categorisi reclamă în egală măsură laturile conţinutului dreptului, dar
şi elementele specifice modului de exprimare a acestui conţinut.

Teoria izvoarelor dreptului arată că identificarea acestora este obligatorie, în

absenţa punerii lor în relaţie cu circumstanţele istorice, sociale din diverse ţări
care determină procesele de elaborare a dreptului. Astfel, este de înţeles de ce,
deşi în linii generale aceleaşi, izvoarele dreptului au cunoscut un parcurs evolutiv
şi se pretează indiscutabil la circumstanţieri, căci, aşa cum s-a arătat în doctrină3,
ele privesc sistemele de drept în timp şi în spaţiu, în diferite epoci şi ţări. Explicaţia
existenţei acestei „pluralităţi” a izvoarelor trebuie căutată, înainte de toate, în
multitudinea de relaţii sociale pe care le implică şi, mai apoi, în varietatea
modalităţilor de organizare şi guvernare a societăţii. Dintru început trebuie spus că
formarea marilor familii de drept nu este nici pe departe o apariţie spontană,
situată într-un moment istoric precis, determinat sau, cel puţin, determinabil; ea
este finalitatea atinsă de un proces evolutiv, centrat în jurul câtorva surse
fundamentale, denumite în doctrină, extrem de sugestiv, „procese de recepţie”4, a
căror menire a fost aceea de a pătrunde în diferite zone geografice şi de a modela,
după anumite reguli şi principii, diferitele sisteme juridice. Sub acest titlu, sunt de
semnalat: receptarea dreptului roman, aplicabil în formă pură în unele ţări sau
adaptat în altele, în multe dintre ele, cu aceeaşi forţă juridică şi astăzi; receptarea
dreptului francez (rodul elaborărilor napoleoniene), care avea să devină drept
aplicabil în majoritatea statelor ocupate, menţinut în vigoare în unele dintre ele,
chiar şi după dobândirea independenţei; receptarea dreptului britanic (common-
law), extins şi menţinut îndeosebi în fostele colonii, dar nu numai acolo.
Delimitarea tradiţională distinge între: familia de drept romano-germanic şi familia
de drept anglo-saxon. Se alătură acestora familiasistemelor de drept socialist şi
familia sistemelor de factură religioasă sau tradiţionale. Între acestea, interesul
cade asupra celor dintâi, geografia juridică a lumii fiind marcată şi astăzi de
compartimentarea în cele două mari familii de drept, romano-germanică şi anglo-
saxonă, având în conţinutul lor mari sisteme de drept reunite, de regulă, pe
criteriul istoric. Vădindu-şi însă insuficienţa, acesta avea să fie secondat de alte
criterii de delimitare, dintre care, analiza de faţă preferă să poposească asupra
aceluia care se integrează cel mai bine obiectivelor analizei, anume ierarhia
izvoarelor de drept.

Caracterele statului de drept

In sistemele de drept anglo-saxon – puterea creatoare de drept a

judecătorului este una din trăsăturile şi din caracteristicile esenţiale ale acestora. În
sistemele de drept romano-germanice, judecătorul nu se poate pronunţa pe cale de
dispoziţii generale. Totuşi, în unele sisteme moderne, judecătorului i se recunosc
împuterniciri normative. Practica judecătorească are importanţă pentru interpretarea
şi aplicarea legii, pentru completarea şi adaptarea ei. Se arată totodată că, în
prezent, raportul dintre jurisprudenţă şi calificarea ei ca izvor formal al dreptului
este astfel abordat, încât se evidenţiază faptul estompării contrastului dintre cele
două mari familii de drept: în sistemele de drept romano-germanic se recurge la
practica judecătorească, în calitate de izvor suplimentar al dreptului, pe câtă vreme
în sistemele de drept anglo-saxon, se recurge la lege, ca izvor suplimentar al
dreptului25. Influenţele reciproce din ultimii ani au făcut ca dreptul legislativ să
câştige cu fiecare zi o mai mare importanţă în regimul de common-law, iar
precedentele judiciare să fie reconsiderate, nu de puţine ori, în dreptul de tradiţie
romano-germanică

Dreptul statului de drpet trebuie sa fie drept.

O certitudine însă primează: puterea jurisprudenţei de a crea drept 66 este, astăzi,

mai mult ca până acum, o evidenţă, pe care, din conservatorism sau din exces de
rigoare, evităm a o încadra în tipare noi sau, deşi o acceptăm, o facem cu
dificultate.

Asupra problemei s-a oprit şi René David67, pentru care, jurisprudenţa nu

poate fi considerată creatoare de reguli de drept, în felul în care sunt regulile create
de legiuitor. Şi – afirmă autorul în continuare – „pentru a judeca importanţa pe care
o au, în elaborarea dreptului, hotărârile judecătoreşti, trebuie să ne îndoim de
formulele gata confecţionate care, în dorinţa de a sublinia exclusivismul legii,
refuză calitatea de sursă de drept a jurisprudenţei”. Concluzia la care ajunge autorul
este aceea că, „în familiile de drept romano-germanic, rolul jurisprudenţei nu poate
fi precizat, decât în relaţie cu cel al legii şi, în acest sens, rolul creator al
jurisprudenţei se disimulează întotdeauna, sau aproape întotdeauna, în spatele
aparenţei interpretării legii”

Dreptul statului de drept trebuie sa fie bazat pe anumite valori.

Problema autorităţii jurisprudenţei sau a valorii normative a acesteia este

aceea de a trata precedentul ca izvor de drept, atât din perspectiva sistemului
common-law20, pentru care constituie încă o trăsătură distinctă (chiar dacă, astăzi,
forţa acestuia nu mai este cea tradiţional consacrată21), cât şi din perspectiva
orientării noi a sistemelor de drept romano-germanic, unde se vorbeşte tot mai des
de puterea creatoarea de drept a judecătorului (deşi aici, prudenţa face ca doctrina
să uzeze de acest termen doar atunci când califică exclusiv practica instanţelor
supreme). De aceea, am considerat ca fiind necesar şi oportun în acest context, a
purcede la o abordare succintă, având ca obiect delimitarea aspectelor ce
particularizează problematica, în cele două mari familii de drept. Aşa cum am
arătat, indiferent de locul pe care îl ocupă într-un sistem sau altul de drept,
însemnătatea jurisprudenţei nu poate fi ignorată, iar un studiu comparativ al
acesteia poate fi extrem de util pentru a lămuri similitudinile de fond, ascunse
adesea în diversitatea de tehnici. Este cert însă, că jurisprudenţa exercită o funcţie
compensatorie în sistemul juridic (oricare ar fi specificul său), pentru bazinul de
factură continentală, rolul său fiind acela de a da elasticitate dreptului devenit prea
rigid prin legile scrise şi puţin flexibile, iar pentru cel anglo-saxon, funcţia sa
rămâne aceea de a limita libertatea judecătorului. Nu trebuie uitat niciun moment că
cele două mari sisteme de drept corespund celor două tipuri distincte de experienţă
culturală, rezultând din interacţiunea mai multor factori, în mare măsură – cum am
arătat mai sus – de natură istorică. În acest sens, Angel Latorre 22, referindu-se la
modul în care s-au cristalizat formele de manifestare a dreptului, surprinde foarte
bine această idee, afirmând că „un sistem de izvoare nu este fructul hazardului sau
al capriciului, ci consecinţa multiplilor factori politici, sociologici şi ideologici.
Dincolo de aceştia, transpare un ansamblu de idei şi fapte dominante în
comunitatea de care se vorbeşte. Ceea ce va predomina va fi forma de lege relevată
cu intensitate crescândă de puterea statală, în detrimentul formelor spontane de
creare a dreptului”. „Confruntarea” aceasta între sisteme nu trebuie privită cu
dezaprobare, deoarece ea s-a dovedit, în timp, extrem de fecundă23, aceasta
sprijinindu-se pe o constatare realistă: ceea ce a prevalat întotdeauna în a explica
primatul uneia sau altuia dintre izvoarele dreptului n-au fost raţiuni abstracte de
ordin logic, preţiozităţi ştiinţifice, ci, simplu, temeiuri de factură socio-istorică.
Tocmai de aceea, se spune cu tărie astăzi, că ar fi absurd a pretinde să se ştie care
dintre cele două sisteme îşi probează cel mai bine perfecţiunea, pentru că, doar
ignorând istoria fiecărui popor se poate vorbi de un drept ideal. Altfel, fiecare
dintre ele va veni cu argumentele pe care le va socoti suficiente: pe de o parte, în
favoarea fiecărei ţări de tradiţie continentală va motiva certitudinea legii, iar, pe de
altă parte, statele de common-law ar invoca marea fidelitate faţă de obiceiuri,
percepute ca răspunsuri la aspiraţiile imediate ale poporului. Referindu-se la
raportul dintre cele două mari familii de drept, Sofia Popescu24 reţine că în
sistemele de drept anglo-saxon – puterea creatoare de drept a judecătorului este una
din trăsăturile şi din caracteristicile esenţiale ale acestora. În sistemele de drept
romano-germanice, judecătorul nu se poate pronunţa pe cale de dispoziţii generale.
Totuşi, în unele sisteme moderne, judecătorului i se recunosc împuterniciri
normative. Practica judecătorească are importanţă pentru interpretarea şi aplicarea
legii, pentru completarea şi adaptarea ei. Se arată totodată că, în prezent, raportul
dintre jurisprudenţă şi calificarea ei ca izvor formal al dreptului este astfel abordat,
încât se evidenţiază faptul estompării contrastului dintre cele două mari familii de
drept: în sistemele de drept romano-germanic se recurge la practica judecătorească,
în calitate de izvor suplimentar al dreptului, pe câtă vreme în sistemele de drept
anglo-saxon, se recurge la lege, ca izvor suplimentar al dreptului25. Influenţele
reciproce din ultimii ani au făcut ca dreptul legislativ să câştige cu fiecare zi o mai
mare importanţă în regimul de common-law, iar precedentele judiciare să fie
reconsiderate, nu de puţine ori, în dreptul de tradiţie romano-germanică.
Teoreticieni ai dreptului, în scrieri recente, propun o abordare de natură să confirme
această apropiere a celor două mari familii de drept, sub raportul rolului pe care îl
joacă jurisprudenţa. Ceea ce se remarcă este o discuţie tranşantă despre două
elemente care caracterizează fenomenul jurisprudenţial, indiferent de sistemul din
care face parte. Acestea sunt precedentul şi autoritatea 26, iar distincţia nu o mai face
acum decât modul în care acestea sunt percepute. Astfel, în linii mari, dreptul
anglo-saxon conservă precedentul judiciar ca sursă de drept, autoritatea sa fiind
generală, aplicabilitatea sa fiind extinsă şi asupra altor instanţe şi asupra altor cauze
similare, judecătorul fiind chemat permanent să distingă între ratio decidendi şi
obiter dictum. Dreptul romano-germanic conferă jurisprudenţei valoare
interpretativă, de mijloc de complinire a lacunelor, de sursă de inspiraţie pentru
legiuitor, judecătorul fiind ţinut încă de obligaţia de a se pronunţa în toate cauzele
cu care este învestit, iar soluţia sa rămânând încă una la speţă. Parcursul istoric avea
să cristalizeze şi să aducă în tablou un sistem nou de drept 27, individualizat prin
trăsături specifice, corespunzătoare fenomenului de integrare din care s-a născut;
este vorba despre sistemul dreptului instituţional comunitar, sistem de drept de dată
recentă, structurat la rându-i în două mari subsisteme, în funcţie de natura
reglementărilor pe care le conţine: drept comunitar originar şi drept comunitar
derivat.Este esenţial de ştiut că, indiferent de sistemul de drept în care ne situăm
sau de etapa istorică parcursă, o idee constantă este aceea că dincolo de caracterul
raţional, dreptului nu i s-a recunoscut mereu şi pretutindeni natură experimentală.
Despre aceasta vorbea profesorul Mircea Djuvara28 când arăta că, în întregul ei,
„ştiinţa juridică are o origine experimentală; experienţa are o însemnătate capitală
pentru legiferare şi pentru interpretarea dreptului. [...] dreptul nu poate şi nu trebuie
să fie studiat şi creat prin deducţii raţionale, deoarece noţiunile şi instituţiile
juridice nu pot avea decât o origine experimentală”. Am expus rezumativ aspectele
care redau esenţa rolului practicii judiciare în marile familii de drept, încercând să
surprindem felul în care se particularizează acestea, în funcţie de un sistem sau altul
de drept şi de o etapă sau alta de evoluţie istorică.
 Mecanismele statului de drept.

De la aderarea țării la UE în 2007, Comisia a monitorizat reformele

realizate de România în domeniul justiției și al luptei anticorupție prin
intermediul mecanismului de cooperare și de verificare (MCV), un cadru
important de urmărire a progreselor realizate în vederea îndeplinirii obiectivelor
de referință stabilite.

Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind

progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de cooperare și
verificare COM(2017) 751 final.

https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52020SC0322&from=EN

Separatia puterilor in stat.

2. Înseamnă o distribuire cât mai largă a acesteia întrecât mai multe persoane
și instituții care să împiedice acumularea,deținerea sau exercitarea absolută a
puterii

3. Divizarea puterii politice între cât mai multe centre de Adoptarea și

aplicarea corectădecizie poate garanta: a legilor Respectarea drepturilor
fundamentale ale oamenilor

4. PUTEREA LEGISLATIVĂ PARLAMENTUL ADOPTĂ LEGILE

PUTEREA PUNE ÎN EXECUTIVĂ GUVERNUL APLICARE LEGILE
PUTEREA AUTORITĂȚILE VEGHEAZĂ LAJUDECĂTOREASCĂ
JUDECĂTOREȘTI RESPECTAREA CURTEA SUPREMĂ LEGILOR DE
JUSTIȚIE

5.  Parlamentul format din Camera Deputaților și Senat Fiecare cu birouri

permanente, comisii permanente, comisii speciale, comisii de anchetă, aparat
tehnic

6. Puterea executivă Este deținută de: ● Președintele României ●

GuvernPalatul Victoria ● Administrația publică

7. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ LOCALĂ Primari Alte

organe Municipii, JudețeMinistere de orașe, specialitate comune
Departamente, Consilii consilii, agenții, Prefecți Consilii locale comisii
județene
8. ● Instanțele judecătoreștiSiglă Ministerul Public ● Ministerul Public ●
Consiliul Superior al Magistraturii

9. Constituția României - Articolul 124: (1) Justiția se înfăptuiește în numele

legii (2) Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți (3) Judecătorii sunt
independenți și se supun numai legii

10. Separarea puterilor nu înseamnă izolarea lor, ci conlucrarea, asistența și

controlul reciproc. Spre exemplu, Guvernul este rezultatul majorității
parlamentare, iar unii parlamentari devin chiar Parlamentulmembri ai
Guvernului. adoptă legi, controlează Guvernul, dar cea care veghează ca
aceste legi să fie constituționale este Curtea Constituțională.

11.  Orice putere este oprită din tendințele sale tiranice prin faptul că legile
adoptate deParlament sunt obligatorii pentru toate puterile din stat, pentru toți
cetățenii și pentru străinii aflați pe teritoriul țării noastre. Când una dintre
puteri nu respectă legile, demiterea ei este iminentă. Puterea legislativă
trebuie să acționeze în cadrul legii fundamentale Fiecare putere are
organizare, funcții și(Constituția). Este limitată perioada de timp pentru
care seatribuții proprii. poate deține o funcție precum și numărul
mandatelor.

12. Separarea puterilor este o garanțiepentru cetățeni; ei nu riscă să intre

sub tirania statului. Principiul separării puterilor este principalul obstacol pe
care Constituția îl poate așeza în caleacelor care ar dori concentrarea puterii
în mâinile unui singur om sau a unui grup restrâns și, pe această cale,
instaurarea unor regimuri totalitare.

13. "Conducerea statului nu se reazemă pe cei puțini, ci pe cei mulți".Pericle,

om politic atenian (Pericle)

14. James Madison, al patrulea președinte al SUA "Acumularea tuturor

puterilor, legislative, executive și judecătorești în aceleași mâini... poate fi
considerată drept cea mai bună definiție a tiraniei". (James Madison)

15.  "Atunci când în mâinile aceleiași persoane sau același corp de dregători
se află întrunite puterea legiuitoare și puterea executivă, nu Nu există,
deexistă libertate... asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este
separată de puterea legislativă și de cea executivă.  Dacă ea ar fi îmbinată cu
puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor ar fi arbitrară,
 căci judecătorul ar fi și legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă,
judecătorul ar putea avea Totul ar fiforța unui opresor. pierdut dacă același
om... ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la
îndeplinire hotărârile judecătorești și pe cea de a judeca infracțiunile sau
litigiile dintre particulari". (Montesquieu, Despre spiritul legilor) Filozoful
iluminist Montesquieu.

Devolutiunea puterii in stat

Deși de multe ori acest lucru nu pare la fel de important, mai există un al doilea
principiu de organizare care are ca scop limitarea puterii statului. Acest principiu
se referă la devoluțiunea puterii între centru și comunitățile teritoriale, cu scopul
de a limita concentrarea puterii. El îmbracă forma federalismului(18), a
autonomiei locale sau descentralizării. Scopul acestei separații verticale a
puterilor este același: garantarea drepturilor și libertăților, prin limitarea
exercițiului puterii centrale și a tendințelor centrifuge ale comunităților
teritoriale(19). Contenciosul care garantează această devoluțiune a puterii în
vederea moderării exercițiului ei, cu scopul de a garanta libertatea, se numește
contencios constituțional al instituțiilor.

Justiția constituțională înglobează într-un sistem coerent toate formele de

contencios schițate mai sus, care în niciun sistem constituțional modern nu sunt
date practic în competența unui singur organ(20). Justiția constituțională nu se
reduce, așadar, la jurisdicția constituțională specializată. În România acest lucru
ar trebui să fie mai evident decât oriunde în altă parte în Europa, căci sistemul
românesc a cunoscut de foarte devreme mecanisme ale justiției constituționale
atribuite instanțelor ordinare. Cele care mă interesează preponderent acum sunt
cele legate de contenciosul separației puterii constituante de puterile constituite
și cele legate de devoluțiunea puterilor statului, adică cele care garantează
limitarea reciprocă a puterilor centrale ale statului în cadrul separației orizontale
a puterilor și cele care limitează centralizarea excesivă sau mișcările centrifuge
excesive în cadrul separației verticale a puterilor. Într-un cuvânt, mă interesează
mecanismele jurisdicționale de garantare a prezervării organizării constituționale
a statului în vederea garantării libertății. Dar, voi încerca să arăt și cum au
contribuit în istoria constituțională a României celelalte forme de contencios
constituțional la garantarea devoluțiunii puterii, făcând din instituțiile care au
exercitat funcția de justiție constituțională puteri neutre.

Ierarhizarea normelor juridice.

Ierarhia actelor normative se stabileşte în funcţie de importanţa relaţiilor sociale

reglementate (conţinutul normativ) şi în funcţie de locul autorităţii emitente în
rândul autorităţilor publice. Având aceste două elemente ca temei, ierarhia
actelor normative determină forţa juridică a acestora. Principiul de drept este că
actul normativ de nivel inferior trebuie să fie emis în limitele şi potrivit
normelor care le guvernează, de nivel superior. Astfel, art. 1 alin. (5) din
Constituţie stabileşte că „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei
sale şi a legilor este obligatorie”. Prin referirea, de o concizie specifică textului
constituţional, la „supremaţie” legiuitorul constituant nu face decât să încarce de
semnificaţii sensul juridic al dispoziţiei, una dintre semnificaţiile care
interesează tema acestui articol fiind consacrarea constituţională a ierarhiei
actelor normative, corelativ cu instituirea obligaţiei esenţiale pentru funcţionarea
statului, de respectare a acestei supremaţii – ierarhii a actelor normative ce şi-ar
putea găsi explicitarea în expresia „domnia legii” ca şi componentă a statului de
drept.

Controlul respectarii ierarhiei normative.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale este grăitoare în acest sens. Astfel, în

Decizia nr. 498/2006, Curtea a fost sesizată, în cadrul unei obiecţii de
neconstituţionalitate, de către Preşedintele României cu privire la
neconstituţionalitatea „dispoziţiilor Legii de respingere a Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 99/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000
privind organizarea şi desfăşurarea referendumului şi, implicit, a dispoziţiilor
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2005”, precum şi cu controlul de
constituţionalitate a art. 12 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului.Cu privire la acest aspect care priveşte controlul de
constituţionalitate a unei legi de respingere a ordonanţei şi a ordonanţei ca atare,
Curtea Constituţională constată29 Decizia nr. 166/2001.

130următoarele: „Obiectul de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 99/2005 îl constituie modificarea şi completarea art. 12 alin. (1)
lit. a şi b din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului. Această ordonanţăprevede, pe lângă domeniile existente, şi alte
probleme de interes naţional – „[...] reforma şi strategia de dezvoltare
economicăşi socială a ţării” şi „reforma justiţiei şi combaterea corupţiei” –
pentru care Preşedintele României, după consultarea Par-lamentului, poate cere
poporului să îşi exprime voinţa prin referendum, astfel cum prevăd dispoziţiile
art. 90 din Constituţie”.Conform prevederilor art. 115 alin. (7) din Constituţie,
ordonanţele, indiferent dacă sunt simple sau de urgenţă, se aprobă sau se resping
printr-o lege adoptată de Parlament. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
99/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea
şi desfăşurarea referendumului a fost respinsă printr-o lege adoptată de
Parlament, în condiţiile art. 77 alin. (2), cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale
art. 76 alin. (1) din Constituţie.Controlul de constituţionalitate a unei legi se
declanşează, în condiţiile art. 146 lit. a) din Constituţie, „[...] înainte de
promulgarea acesteia”. Întrucât textul constituţio-nal nu face nicio distincţie,
prin legi ca obiect al controlului de constituţionalitate se înţeleg şi legile de
aprobare sau de respingere a unor ordonanţe, indiferent de natura lor, legi
ordinare sau legi organice.Respingerea prin lege a unei ordonanţe reprezintă
infirmarea expresă de către Parlament a politicii legislative pe care ordonanţa o
exprimase, având drept conse-cinţă ca un asemenea act să îşi înceteze
aplicabilitatea, să nu se mai aplice în viitor. Odată ce Parlamentul a respins
ordonanţa prin care a fost modificatăşi completatăreglementarea cuprinsă în art.
12 din Legea nr. 3/2000, rămâne în vigoare art. 12 în redactarea anterioară, iar
constituţionalitatea acestuia nu poate fi controlată decât pe calea excepţiei, în
condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie. Ordonanţa respinsă printr-o lege nu
poate fi repusă în vigoare ca urmare a exercitării controlului de constituţi-
onalitate de către Curtea Constituţională, aceasta neavând competenţe de
legislator pozitiv. Într-o asemenea situaţie, controlul de constituţionalitate a
priori asupra unei legi de respingere a unei ordonanţe poate privi numai
constituţionalitatea extrinsecă a acesteia sub aspectul respectării procedurilor
constituţionale de dezbatere şi adoptare.Or, în ceea ce priveşte ordonanţa de
urgenţă a Guvernului ce face obiectul sesizării, Curtea Constituţională constată
că aceste proceduri au fost respectate şi, în consecinţă, Legea privind
respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2005 pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea re-
ferendumului este constituţională, urmând ca, în temeiul art. 77 alin. (1) şi (3)
din Constituţie, legea să fie trimisă spre promulgare Preşedintelui României.În
consecinţă, de la momentul intrării în vigoare a legii de respingere a unei ordo-
nanţe, ordonanţa încetează a mai produce efecte juridice, din acel moment
producând efecte legea de respingere, care înseamnă reînvierea textului dinainte
de adoptarea ordonanţei Guvernului.

Protectia juridica a drepturilor omului.

În doctrina juridică au fost lansate şi argumentate diferite denumiri ce pot

fiatribuite disciplinei referitoare la studiul drepturilor omului, şi anume:
Protecţia internaţională a drepturilor omului, Dreptul internaţional al drepturilor
omului, Protecţia juridică a drepturilor omului, Dreptul european al
drepturiloromului. În literatura de specialitate, au fost exprimate o serie de opinii
referitoare la definirea acesteidiscipline de studiu, sub diversele denumiri ce i-au
fost atribuite.

În scopul asigurării efectivităţiiaplicării prevederilor art. 1 pct. 3 al Cartei

Naţiunilor Unite, care stipulează „promovarea şi încurajarea respectării
drepturiloromului şi libertăţilor fundamentalepentru toţi, fără deosebire de rasă,
sex, limbă sau religie”, statale şi organizaţiile internaţionale, îndeosebi O.N.U,
au iniţiat şi dezvoltat o serie de mecanisme şi proceduri internaţionale specifice
cooperării internaţionale.

Întrucât Convenția europeană a drepturilor omului este principalul instrument de

protecție a drepturilor fundamentale în Europa, la care au aderat toate statele
membre, aderarea CE la aceasta a părut o soluție logică pentru necesitatea de a
lega CE de obligațiile privind drepturile fundamentale. Comisia Europeană a
propus în mod repetat (în 1979, 1990 și 1993) aderarea CE la convenție. Când i
s-a solicitat un aviz privind acest subiect, Curtea de Justiție a constatat în 1996,
în avizul său 2/94, că tratatul nu prevede nicio competență a CE de a adopta
norme privind drepturile omului sau de a încheia convenții internaționale în
acest domeniu, ceea ce făcea ca aderarea să fie imposibilă din punct de vedere
juridic. Tratatul de la Lisabona a remediat această situație prin introducerea
articolului 6 alineatul (2), prin care aderarea UE la Convenția europeană a
drepturilor omului devenea obligatorie. Prin urmare, în ceea ce privește
respectarea drepturilor fundamentale, UE, așa cum se întâmpla deja cu statele
sale membre, s-ar fi aflat sub controlul unei instanțe juridice externe, și anume
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Această aderare le-ar permite
cetățenilor UE, dar și resortisanților statelor terțe aflați pe teritoriul UE, să
conteste direct în fața CEDO, pe baza dispozițiilor convenției, actele juridice
adoptate de UE, în același mod în care puteau contesta actele juridice adoptate
de statele membre ale UE.

În 2010, imediat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, UE a

inițiat negocieri cu Consiliul Europei cu privire la un proiect de acord de
aderare, care a fost finalizat în aprilie 2013. În iulie 2013, Comisia a solicitat
CJUE să se pronunțe cu privire la compatibilitatea acestui acord cu tratatele. La
18 decembrie 2014, CJUE a emis un aviz negativ în care afirma că proiectul de
acord este susceptibil să afecteze negativ caracteristicile specifice și autonomia
dreptului UE (Avizul 2/13). După o perioadă de analize și discuții cu privire la
soluționarea problemelor ridicate de CJUE, UE și Consiliul Europei au reluat în
2019 negocierile, care sunt încă în desfășurare.

În paralel cu mecanismul de control „extern” prevăzut prin aderarea CE la

Convenția europeană a drepturilor omului pentru a asigura conformitatea
legislației și a politicilor cu drepturile fundamentale, era nevoie de un mecanism
de control „intern” la nivelul CE, pentru a permite un control judiciar preliminar
și autonom din partea CJUE. Pentru ca acest lucru să fie posibil, era necesară o
declarație a drepturilor specifică Uniunii Europene. Prin urmare, în cadrul
Consiliului European de la Köln din 1999, s-a decis convocarea unei convenții
pentru a se elabora o cartă a drepturilor fundamentale.

Carta a fost proclamată în mod solemn de Parlament, Consiliu și Comisie, în

anul 2000, la Nisa. După ce a fost modificată, a fost proclamată din nou în 2007.
Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din TUE, Carta a
început să aibă efecte directe numai după adoptarea Tratatului de la Lisabona la
1 decembrie 2009, devenind astfel un izvor de drept primar cu caracter
obligatoriu.

Deși se bazează pe Convenția europeană a drepturilor omului și pe alte

instrumente europene și internaționale, Carta este inovatoare în diverse moduri,
în special deoarece include, printre alte aspecte, dizabilitatea, vârsta și orientarea
sexuală printre motivele pe baza cărora este interzisă discriminarea și consacră
accesul la documente, protecția datelor și buna administrare printre drepturile
fundamentale pe care le afirmă.

Deși domeniul de aplicare al Cartei poate fi, pe de o parte, foarte larg, întrucât
majoritatea drepturilor pe care le recunoaște sunt acordate „tuturor”, indiferent
de naționalitate sau de statut, articolul 51 limitează, pe de altă parte, aplicarea sa
la instituțiile și organele UE și, atunci când acționează pentru punerea în aplicare
a dreptului UE, la statele membre.

Originea separatiei puterilor in stat

Separaţia puterilor în stat1reprezintă unul din principiile fundamentale ale

dreptului constituţional şi una din premisele statului de drept. Principiul este
strâns legat de ideea unui regim reprezentativ în care este eliminat pericolul
tiraniei şi al îngrădirii şi încălcării abuzive a drepturilor şi libertăţilor
individuale2. El s-a conturat în viaţa statului în măsura în care s-a simţit nevoia
instaurării regimului constituţional3. Acest conţinut al noţiunii de „separaţie a
puterilor” s-a conturat după un lung proces istoric şi doctrinar:

-principiul separaţiei puterilor în stat s-a prefigurat încă în antichitate, înspecial

în eforturile gânditorilor politici ai acelor vremuri, de aflare a „secretului unui
bun guvernământ”

-în perioada evului mediu, ideea separaţiei puterilor în stat a fost privită ca un
mijloc de limitare a puterii arbitrare a şefului statului, putere specifică regimului
absolutist.

-teoretizarea separaţiei puterilor în stat ca principiu fundamental în organizarea

statală modernăa fost făcută de John Locke, Montesquieu şi Rousseau.

În scrierile istoricilor şi juriştilor principiul separaţieiputerilor în stat nu a

constituit o temă predilectă, ci doar referinţă în analiza proceselor complexe din
ultimele două secole ale fixării societăţii româneşti în matca modernităţii, din
perspectivă interpretativă bazată pe dezvoltarea generală a structurilor statale
democratice.
Principiului separaţiei puterilor în stat i-au fost necesare mai multe decenii până
când, de la proiecte imperfecte a devenit principiu statornic al organizării de stat
moderne.Odată impus în istorie, el a devenit până în zilele noastre, garanţia
menţinerii democraţiei, după dobândirea şi exercitarea puterii populare prin
alegeri.

Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat nu şi-a găsit o exprimare

directă în constituţiile mai multor ţări, din diverse motive: fie că nu există o
separaţie netă a puterilor, fie că principiul separaţiei şi mecanismul de
echilibrare a puterilor în stat nu este exprimat direct, expresis verbis,
mecanismul de separare, echilibrare şi conlucrare a puterilor în stat reieşind din
dispoziţiile constituţionale privind reglementarea prerogativelor organismelor
împuternicite a înfăptui puterea în stat. Afirmarea acestui principiu, chiar şi în
statele moderne, cu democraţie dezvoltată, comportă anumite amendamente,
care reduc din valorile sale morale din perioada de început. Este şi motivul
pentru care unii teoreticieni cer înlăturarea lui ca fiind „perimat”, alţii pledează
pentru „modernizarea”, „adecvarea” lui în favoarea unei „puteri forte”, care se
vrea a fi executivul.35Separaţia puterilor statului presupune încredinţarea şi
exercitarea diferitelor funcţii ale statului unor organe distincte şi independente
unul faţă de altul36. Se poate astfel observa, că acest conţinut al noţiunii de
„separaţie a puterilor” s-a conturat după un lung proces istoric.

Consecintele constitutionalizarii principiului separatiei puterilor in stat.

Principiul separaţiei puterilor în stat este larg recunoscut ca fiind imanent

regimurilor politice democratice, indiferent de natura lor parlamentară,
prezidenţială sau diferite combinaţii ale acestora. Evoluţia pe care a cunoscut-o
acesta de-a lungul timpului, în doctrină şi practică, s-a concretizat în apariţia
unor elemente noi care, astfel cum s-a arătat3, pun într-o ecuaţie dacă nu total
nouă, în orice caz reevaluată, clasica teorie enunţată de Montesquieu.Astfel,
dificultăţile constatate în funcţionarea unui model pur, al separaţiei rigide a
puterilor, au orientat atenţia şi au deplasat centrul de greutate al teoriei clasice
către ideea deechilibru şi de colaborare între puterile statului, colaborare care
trebuie să fie guvernată de respect reciproc şi loialitate constituţională. Acesta
este, de altfel, unul dintre sensurile interpretării pe care Curtea Constituţională a
României a dat-o, în jurisprudenţa sa, principiului separaţiei puterilor în stat, în
special după anul 2003, când Constituţia a fost revizuită, cu consecinţa
consacrării unei atribuţii noi a Curţii Constituţionale, de soluţionare a
conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. Astfel,
potrivit art. 146 lit. e) din Constituţia României, Curtea Constituţională
„soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii”. Cu precădere pe calea sesizărilor de soluţionare a unor astfel de
conflicte, Curtea Constituţională a constatat conduite ale reprezentanţilorcelor
trei puteri care, deşi se încadrau formal în litera Constituţiei, erau totuşi de
natură să determine un dezechilibru sub aspectul regimului de separaţie a
puterilor în stat sau să creeze blocaje instituţionale, ceea ce a impus identificarea
unor remedii. În unele cazuri, aceste blocaje au fost determinate de lipsa unor
reglementări constituţionale exprese care să prevadă conduita de urmat în
diverse situaţii apărute în practică. Este de altfel evident că nicio Constituţie nu
poate să prevadă toate aceste situaţii; „Constituţia, în mod inevitabil utilizează
unele concepte sau principii care, prin conţinutul lor, constituie în realitate, o
adevărată delegare legislativă în favoarea interpretului. Sunt conceptecare
permit expansiunea dispoziţiilor constituţionale, al căror conţinut, nedefinit de
legiuitorul constituant, variază în funcţie de evoluţiile mediului social”4. Or, în
astfel de cazuri, interpretarea textelor constituţionale şi identificarea procedurii
şi conduitei de urmat presupune o anumită atitudine atât faţă de spiritul
Constituţiei cât şi faţă de instituţiile pe care aceasta le consacră, atitudine care
poate fi caracterizată, într-un sens larg, prin conceptul de loialitate
constituţională. Sesizată fiind cu soluţionarea unor conflictejuridice de natură
constituţională determinate de astfel de blocaje, Curtea Constituţională a
României a dat textelor constituţionale o interpretare corespunzătoare, a stabilit
conduita de urmat pentru autorităţile publice în conflict, subliniind, atunci când
a fost cazul, obligaţia de loialitate constituţională a acestora. Alteori,formularea
generală a prevederilor constituţionale a făcut posibil abuzul unei puteri în
detrimentul alteia, situaţie care ar fi fost evitată printr-o interpretare a
Constituţiei în spiritul acesteia şi în sensul obligaţiei de loialitate constituţională
al autorităţilor publice. Este de precizat însă că în România însă (ca de altfel în
majoritatea statelor), obligaţia de loialitate constituţională nu are o consacrare
expresă în Constituţie. Având în vedere situaţiile care i-au fost aduse spre
soluţionare, Curtea Constituţională a României a dedus această obligaţie pe
calea interpretării normelor Legii fundamentale.Jurisprudenţa Curţii a evoluat de
la o simplă enunţare a conceptelor de „loialitate” şi „comportament loial”, la
circumstanţierea unor „norme de loialitate constituţională”derivând dintr-un
principiu expres consacrat de Constituţie –cel al separaţiei şi echilibrului
puterilor în stat. O consacrare jurisprudenţială a unui principiu similar a fost
realizată de Curtea Constituţională Federală a Germaniei. Acest principiu5–care
impune colaborarea şi respectul reciproc între organele statului (Organtreue)m –
a fost pentru prima dată degajat în cadrul procedurii de soluţionare a unor
plângeri individuale, ai căror autori, motivându-şi critica de neconstituţionalitate
a legii contestate prin trimiterea la aşa-numitul principiu constituţional al
loialităţii federale (Bundestreue) (cunoscut şi ca principiul conduitei favorabile
în raport cu Federaţia (bundes-freundliches Verhalten), care obligă atât Federaţia
cât şi landurile să-şi acorde respect reciproc în cadrul acţiunilor lor, susţineau că,
prin analogie, există şi un principiu al loialităţii şi al respectului reciproc între
organele constituţionale ale Federaţiei. La acea dată, Curtea Constituţională
Federală nu a răspuns la întrebarea dacă există sau nu un atare principiu
constituţional şi dacă, în caz afirmativ, acesta ar putea fi invocat de autorul unei
plângeri individuale6. Cutoate acestea, principiul esterecunoscut în mod explicit
prin decizii pronunţate ulterior7.S-a exprimat opinia8că acest înţeles dat de
Curtea Federală Germană loialităţii federală a făcut o carieră ca „model de
export”9fiind adoptat şi de alte state federale10.Astfel cum se va demonstra în
ceea ce urmează prin prezentarea unor cauze în care Curtea Constituţională a
României a examinat raporturile de ordin constituţional dintre autorităţile
publice, stabilirea expresă a obligaţiei de loialitate constituţională reprezintă o
„îmbogăţire” semnificativă a principiului separaţiei puterilor în stat. Aceasta cu
atât mai mult cu cât „respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la
punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale
Constituţiei”11. Respectarea statului de drept implică, de asemenea,
comportament şi practici constituţionale, care să faciliteze conformitatea cu
regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între
acestea. În absenţa unui astfel de comportament, principiul separaţiei puterilor în
stat ar fi lipsit de conţinut, în sensul că sub oblăduirea literei Constituţiei s-ar
susţine conduite contrare ideii de stat de drept.

Putere executiva.

Puterea executivă din stat, reprezentată de guvern și administrația publică, este

una din cele trei puteri independente din statele democratice moderne, conform
principiului tripartit al separării puterilor în stat, promovat de către baronul de
Montesquieu. Celelalte două puteri ale trio-ului sunt judiciarul și legislativul.

Executivul se ocupă cu implementarea legilor și cu administrarea birocrației de

stat. În general, în fruntea guvernului se află prim-ministrul (în sisteme
parlamentare) sau președintele (în sisteme prezidențiale).

Executivele elaborează în primă fază mare parte din legislația statală, care
traversează apoi procesul legislativ. Executivele pot emite tipuri speciale de legi,
cum ar fi un decretele sau o hotărârile executive.

Într-un sistem prezidențial, liderul executivului este atât șeful statului, cât și
șeful guvernului. [1] Într-un sistem parlamentar, un ministru al cabinetului ce are
un vot de încredere al legislativului, este șeful guvernului, în timp ce șeful
statului este de obicei un monarh sau președinte în mare măsură ceremonial.

Putere legislativa.

Legislativul (din latină: lex, legis (f.) = lege) este în teoria politică una dintre
cele trei puteri fundamentale independente din statul democratic modern,
conform principiului Separării puterilor în stat promovat de către Montesquieu.
Celelalte două puteri sunt Executivul (entitatea care guvernează) și Judiciarul
(entitatea care aplică și interpretează legile). Legislativul este însărcinat cu
dezbaterea și aprobarea legilor în sensul conținutului și formei acestora, precum
și cu controlul asupra executivului și judiciarului.

Legislativul dezbate și votează proiecte. Poate fi compus din mai multe adunări
separate, numite de diverse nume, inclusiv camere legislative, camere de
dezbateri și studii, care dezbat și votează separat și au puteri distincte.
Legislativul care funcționează ca o singură unitate este unicameral, unul împărțit
în două camere este bicameral.

Sistemul unicameral

Unicameral - sistem parlamentar în care parlamentul (organul legislativ al

statului) este constituit dintr-o singură adunare reprezentativă (Portugalia,
Moldova, Norvegia, Serbia)

Avantaje și dezavantaje ale sistemului unicameral

Avantaje:

 Parlamentul unicameral asigură rapiditate, fluiditate, cursivitate activității

legislative. Un asemenea parlament ar fi foarte util și eficient societăților
care trec de la un sistem politic totalitar de genul comunismului la unul
democratic, unde există o mare nevoie de reformare și restaurare
legislativă;
 Fiind redus numeric, parlamentul unicameral necesită mai puține
cheltuieli pentru întreținerea și funcționalitatea sa;
 Existența sistemului parlamentar unicameral ușurează relația dintre
Legislativ și Executiv, evitând eventualele tensiuni, opoziții ce s-ar putea
naște în cazul parlamentul bicameral, între camerele acestuia, între acesta
și Executiv sau instituția șefului statului.

Dezavantaje:

 Sub aspectul democrației, parlamentul unicameral nu ar constitui o

reprezentare prea fidelă a voinței poporului, întrucât prin numărul redus al
membrilor săi, acesta ar fi un element restrictiv, limitativ;
 Într-un parlament unicameral se creează o mult mai mare posibilitate de
subordonare sau de dominare a sa de către forța politică, care deține
majoritatea sau de executiv, fapt ce ar putea crea premisele instaurării
despotismului sau chiar a dictaturii. O asemenea posibilitate se poate crea
 și pentru șeful statului sau cel puțin acesta și-ar putea impune mai ușor
propria strategie politică;
 Ușurința, rapiditatea, fluiditatea în adoptarea legilor, care ar fi
caracteristică parlamentului unicameral, ar fi în detrimentul calității și
consistenței actului legislativ.

Sistemul bicameral

Bicameral - sistem parlamentar alcătuit din două adunări reprezentative,

denumite, în unele state, camere (Marea Britanie: Camera Comunelor și Camera
Lorzilor; în România: Adunarea Deputaților și Senatul; Rusia: Consiliul
Federației și Duma de Stat).

În sistemul bicameral, o cameră este considerată, de obicei, superioară, în timp

ce cealaltă este considerată inferioară. Cele două tipuri nu sunt rigid diferite.
Membrii camerei superioare tind să fie aleși sau numiți în mod indirect și pe
perioade mai îndelugate, nu aleși direct de populație asemenea ca membrii
camerei inferioare. În unele sisteme, în special în sistemele parlamentare, partea
superioară are mai puțină putere și tinde să aibă un rol mai consultativ, dar în
altele, în special în sistemele prezidențiale, camera superioară are putere egală
sau chiar mai mare.

Avantaje și dezavantaje ale sistemului bicameral

Avantaje:

 Prin prezența a două camere și implicit a unui număr mai mare de

membri, parlamentul bicameral va realiza o reprezentare mai largă, mai
fidelă a voinței poporului, a tuturor claselor și grupărilor sociale, a forțelor
politice din societate, fapt cu consecințe pozitive pentru democratismul
său politic;
 Sfera mult mai largă și mai variată a forțelor politice reprezentate în
parlamentul bicameral ar înlătura posibilitatea subordonării sale fie de
forța social-politică majoritară, fie de executiv sau de șeful statului. În
felul acesta, s-ar diminua considerabil posibilitatea instaurării dictaturii
sau a unui regim totalitar;
 Sistemul bicameral ar permite o dezbatere mai amplă, mai profundă a
proiectelor legislative, ar aduce în planul dezbaterilor opțiuni, soluții
multiple și diverse, fapt cu efecte pozitive asupra calității, consistenței,
profunzimii actului legislativ.

Dezavantaje:
  Mulți politicieni și juriști contestă plusul de democrație pe care l-ar
conferi sistemul bicameral, făcând trimitere la faptul că în multe sisteme
membrii uneia din camere, de regulă Senatul, sunt parțial numiți de șeful
statului;
 Sistemul bicameral, prin prezența a două camere, ar genera tensiuni,
opoziții atât între cele două Camere componente cât și între acestea și
executiv, fapt ce ar agita, tensiona, viața social-politică;
 Numărul mult mai mare al membrilor parlamentului bicameral ar genera o
creștere considerabilă a efortului financiar pentru întreținerea și
funcționarea sa, fapt ce ar agrava și în unele cazuri, ar întrece posibilitățile
economice ale societăților mici și mijlocii. Acest fapt ar împiedica însăși
politica de dezvoltare a acestor societăți;
 Parlamentul bicameral, prin mecanismul său mult mai greoi de adoptare a
legilor, cu posibilitate mărită de respingere de către cameră a unui proiect
legislativ sau a imposibilității realizării medierii între cele două camere,
constituie motive pentru rezerve sau critici la adresa acestui sistem [1].

Funcțiile și atribuțiile Legislativului

În statele în care există o separare a puterilor, puterea legislativă aparține unui

organ de stat separat implicat în elaborarea legislației. Funcțiile legiuitorului pot
include: aprobarea programului guvernului; adoptarea de modificări fiscale;
adoptarea bugetului național; ratificarea acordurilor și tratatelor internaționale;
declararea stării de război; declararea mobilizării generale sau parțiale;
reglementarea alegerilor; reglementarea organizării și desfășurării
referendumului; organizarea si funcționarea organelor de stat precum și a
partidelor politice; organizarea forțelor armate și a apărării naționale; stabilirea
regimului juridic al stării de asediu și a celei de urgență; stabilirea infracțiunilor
și pedepselor; acordarea amnistiei; reglementarea cetățeniei; stabilirea regulilor
privind statutul și capacitatea persoanelor fizice și juridice; stabilirea sistemului
general al impozitelor și taxelor; emisiunea de monedă; stabilirea regimului
proprietății și al moștenirii; stabilirea regulilor generale privind raporturile de
muncă, sindicatele și securitatea socială; organizarea învatamântului;
organizarea administrativă a teritoriului; stabilirea statutului funcționarilor
publici; stabilirea procedurilor jurisdicționale, etc [2].

Organizarea internă

Fiecare cameră a Legislativului este alcătuită dintr-un număr de legislatori, care

folosesc o formă de procedură parlamentară pentru a dezbate chestiuni politice
și pentru a vota legislația propusă. Obligatoriu, trebuie să fie un anumit număr
de legislatori prezenți pentru a desfășura aceste activități. Acest lucru se numește
cvorum.
Unele dintre responsabilitățile unei legislaturi, cum ar fi acordarea primei atenții
legislației nou propuse, sunt, de obicei, delegate comisiilor formate din câțiva
membri ai camerei (camerelor).

Membrii unei legislaturi reprezintă de obicei diferite partide politice; membrii

fiecărui partid se întâlnesc, în general, ca un caucus pentru a-și organiza
afacerile interne.

Putere

Legislațiile variază foarte mult în ceea ce privește puterea politică pe care o

exercită în comparație cu alți actori politici, cum ar fi sistemul judiciar, militar și
executiv. În 2009, oamenii de știință, M. Steven Fish și Matthew Kroenig, au
elaborat un indice al puterii parlamentare în încercarea de a cuantifica diferitele
grade de putere în cadrul legislației naționale. Bundestagul german, Parlamentul
italian și Marele Khural al statului mongol, sunt cu cel mai înalt grad, în timp ce
Camera Reprezentanților din Myanmar și Adunarea Federală de Tranziție a
Somaliei (înlocuită de Parlamentul Federal din Somalia), indecele indică cel mai
jos nivel al puterii [3] Unele sisteme politice urmează principiul supremației
legislative, care consideră că legislativul este ramura supremă a guvernării și nu
poate fi legat de alte instituții. Un astfel de sistem sporește puterea legiuitorului.

Ca formă parlamentară de guvernare, Legislativul este autoritatea supremă. Una

dintre funcțiile sale este numirea (alegerile) Președintelui, care îndeplinește
funcții principale, dar nu are o putere reală. În forma prezidențială de guvernare,
Președintele și Parlamentul sunt aleși independent unul de celălalt. Proiectele
înaintate de Parlament sunt aprobate de șeful statului - Președintele, care are
dreptul să dizolve Parlamentul.

Putere jurisdictionala.

Puterea judiciară sau judiciarul este una din cele trei puteri fundamentale
dintr-un stat democratic modern, conform principiului lui Montesquieu numit
Separarea puterilor în stat, celelalte două puteri fiind executivul și legislativul.

În multe jurisdicții, ramura judiciară are puterea de a schimba legile prin

procesul de revizuire judiciară. Instanțele judecătorești cu putere de control
judecătoresc pot anula legile și regulile statului atunci când le consideră
incompatibile cu o normă superioară, cum ar fi legislația primară, dispozițiile
constituției sau dreptul internațional. Judecătorii constituie o forță critică pentru
interpretarea și implementarea constituției, deci de facto în țările cu drept
comun, creează corpul dreptului constituțional. Pentru ca un popor să stabilească
și să mențină "statul de drept" ca normă operativă în construcțiile sociale, trebuie
să se acorde o mare atenție alegerii sau numirii unor cercetători legali și atenți, a
căror loialitate față de un jurământ de mandat nu este reproșată. Dacă legea
trebuie să guverneze și să găsească acceptarea, în general, instanțele trebuie să
exercite fidelitatea față de justiție, ceea ce înseamnă că îi acordă celor supuși
domeniului său jurisdicțional cea mai mare prezumție de relevanță culturală
inerentă în acest cadru.[1]

Rolul judiciarului este de a interpreta și aplica legile în numele statului. Această

putere se concretizează printr-o ierarhie de curți de justiție. În România curtea
supremă este Înalta Curte de Casație și Justiție.

Funcțiile sistemului judiciar în diferite sisteme de drept

În jurisdicțiile de drept comun, instanțele judecătorești interpretează legea;

aceasta include constituțiile, statutele și regulamentele. De asemenea, legea (însă
într-un sens limitat, limitată la faptele anumitor cazuri) se bazează pe o
jurisprudență anterioară în domenii în care legiuitorul nu a făcut legea. De
exemplu, delictul de neglijență nu este derivat din legea statutului în majoritatea
jurisdicțiilor de drept comun. Termenul drept comun se referă la acest tip de
lege. Deciziile de drept comun au stabilit un precedent pentru ca toate instanțele
să le urmeze. Acest lucru este denumit uneori stare decisivă.

În jurisdicțiile din domeniul dreptului civil, instanțele judecătorești interpretează

legea, dar le este interzis să creeze legea și, prin urmare, să nu emită hotărâri mai
generale decât cazul real care trebuie judecat. Cu alte cuvinte, ei nu stabilesc
precedent. Jurisprudența nu joacă neapărat un rol similar cu jurisprudența.
Instanțele judecătorești pot decide dacă urmăresc jurisprudența într-un caz dat
sau nu.

Mijlace de actiune a executivului asupra legislativului.

Dreptul de dizolvare sau dizolvarea este acel mijloc constituĠional pus la

dispoziĠia Executivului, fie a úefului statului, fie a úefului Guvernului, prin care
acesta poate pune capăt unei legislaturi, înainte de termen, provocând o
nouăconsultare a electoratului pentru desemnarea reprezentanĠilor. Acestui
drept i s-au adus multe elogii, arătându-se în esenĠă că el este arma esenĠială
ce face din Executiv egalul Legislativului, nu atât prin folosire, cât prin
ameninĠarea pe care o constituie folosirea lui. În opinia doctrinei clasice,
dreptul de dizolvare asigură deci, pe de o parte, egalitatea puterilor úi, pe de altă
parte, separaĠia lor suplă, colaborarea lor. În acest sens, A. Esmein spunea că
„el este pur úi simplu garanĠia unei suficiente separări a puterilor” (1927, T. I,
p. 175). Totodată el este mijlocul prin care un eventual conflict între puteri poate
fi rezolvat, prin faptul că el provoacă medierea corpului electoral. Astfel J.
Laferriére afirma: „Dizolvarea este un mijloc de a supune arbitrajului corpului
electoral conflictele grave între Executiv úi adunări” (1974, p. 802). În fond
însă, dreptul de dizolvare nu realizează prin el însuúi aceste efecte. Decizia
asupra conflictului nu aparĠine organului ce pronunĠă dizolvarea, ci corpului
electoral. „Acesta singur, prin răspunsul său electoral, determină soluĠia
diferendului úi decizia ultimă.” (R.C. de Malberg, 1962, T. II, p. 408). Or,
situaĠia partidelor, a alianĠelor lor, depind de mulĠi factori, cum ar fi de tipul
de scrutin, cultura politică,

Mijloacele de interacĠiune a puterilor449nivelul dezvoltării media etc. Astfel,

în sistemul de tip britanic, cu partidele cu structură puternică, cu bipolarizarea
vieĠii politice úi o majoritate netă de partea Primului ministru, dizolvarea nu
mai are funcĠia de a rezolva conflictele dintre puteri, ci de a determina
momentul alegerilor, în funcĠie de interesele majorităĠii. Dimpo-trivă, într-un
sistem multipartit cu reprezentare proporĠională, dizolvarea poate să nu aducă
nicio soluĠie conflictului, căci electoratul, prea divizat, nu este capabil
săformeze o majoritate coerentă. Aúadar, funcĠia úi finalitatea dizolvării, ca úi
utilitatea ei, trebuie judecate nu doar în funcĠie de datele fixe ale sistemului
constituĠional, adică de amenajarea constitu-Ġională a instituĠiilor, ci úi în
funcĠie de climatul politic concret (G. Albertini, 1977, p. 226 úi urm.). Trebuie
evitat să prezentăm dreptul de dizolvare într-o manierăidilică, care „a corespuns
întotdeauna unui tip ideal, unui fel de parlamentarism integral, pe care nu-l
găseúti nicăieri” (M. Duverger, 1961, p. 43). Dizolvarea este o armă cu două
tăiúuri. Este adevărat că ea este actul prin care guvernul-creatură distruge
parlamentul-creator úi este astfel un mijloc de control foarte sever, un control
prin eliminare, dar, în acelaúi timp, nefiind un control prin substituĠie (G.
Bergeron, 1965, p. 303), dizolvarea se întoarce de multe ori împotriva celui care
a utilizat-o. Astfel, s-a arătat că în FranĠa, „din 1833 dizolvarea s-a soldat de 27
de ori din 31 cu eliminarea Primului ministru care o pronunĠase. Începând cu
aceeaúi dată, doar de patru ori s-a întâmplat ca Primul ministru să-úi
întăreascăpoziĠia prin dizolvare, în timp ce patru parlamentari din cinci
reprezentând majori-tatea úi-au reluat locurile după dizolvare” (W.G. Andew,
1961, p. 43-44). Dizolvarea îmbracă mai multe forme. Ea poate fi, în primul
rând, totală sau parĠială. Dizolvarea este totală atunci când Executivul are
dreptul să pună capăt mandatului Legislativului în ansamblul său. Ea este
parĠială când acest drept nu poate fi exercitat decât cu privire la Camera
inferioară. Vom trece aici peste dizolvarea ca prerogativă regală, căci ea este
aproape de neconceput astăzi. IniĠiativa nu vine, de regulă, de la Rege, ci de la
guvern. Astfel, pentru a găsi o dizolvare pornită din iniĠia-tiva Regelui trebuie
să ne întoarcem în Marea Britanie la 1834; în Belgia nu există un asemenea
precedent; în ğările de Jos, ultima s-a petrecut în 1953; iar în Danemarca în 1920
(J. Velu, 1966, p. 286). Rămâne să studiem deci pe scurt formele de dizolvare în
republicile parlamentare. Acestea sunt: – sisteme în care puterea de a decide
dizolvarea este exercitată în mod colectiv de Preúedintele Republicii úi de
miniútri; – sisteme în care puterea de a decide dizolvarea este exercitată exclusiv
de miniútri; – sisteme în care puterea de a decide dizolvarea este exercitată
exclusiv de Preúe-dintele Republicii; – sisteme mixte, în care puterea de a
decide dizolvarea este exercitată de o autoritate diferită în funcĠie de motivele
dizolvării; – sisteme în care dizolvarea capătă un caracter automat.B. Sistemul în
care puterea de a decide dizolvarea este exercitată în mod colectiv de
Preúedintele Republicii úi de miniútri. Acest sistem este gândit mai mult pentru
a atenua riscurile folosirii dizolvării, decât pentru a întări Executivul. El
ExerciĠiul puterii 450 tinde să asigure o stabilitate guvernamentală fără a risca
un uzaj prea frecvent al dizolvării úi fără a risca instaurarea unei puteri
personale. Dar sistemul nu dărezultate practice prea îmbucurătoare. A treia
Republică în FranĠa úi Republica de la Weimar în Germania au dovedit-o
îndeajuns. Tehnic vorbind, puterea de a dizolva Legislativul este exercitată
colectiv de Preúedinte úi de miniútri. Acest drept este discreĠionar. Practic,
sistemul este utilizat în trei republici europene: Italia, Irlanda úi Islanda. În
Italia, art. 88 din ConstituĠia din 1948 arată că „Preúedintele Republicii poate,
după avizul PreúedinĠilor lor, sădizolve Camerele sau chiar una singură dintre
ele. El nu poate exercita aceastăfacultate în ultimele úase luni ale mandatului
său”. Dar, potrivit art. 89 al aceleaúi ConstituĠii, actul de dizolvare un este
valabil decât dacă este contrasemnat de miniútri. Preúedintele Republicii poate
să refuze o cerere ministerială de a dizolva Legislativul. „În eventualitatea unui
conflict între Adunări úi Guvern, scrie F. Monrhooff, Preúedintele poate adera la
propunerea guvernului privind dizolvarea uneia sau ambelor Adunări, dar el
poate, de asemenea, urmând propria apreciere a situaĠiei politice, să nu adere la
aceasta, obligând prin aceasta guvernul chiar să-úi dea demisia” (1953, p. 149).
Dar, în principiu, Preúedintele nu poate să iniĠieze de unul singur, fără acordul
guvernului, dizolvarea Legislativului. În Irlanda, art. 13, 2, 1 din ConstituĠia
din 29 decembrie 1937, dispune că „Dàil Eiréann (deci Camera secundă) va fi
(...) dizolvată de Preúedinte conform avizului Taoiseach (adică al Primului
ministru). Dacă Primul ministru refuză dizolvarea, Preúedintele nu-l poate
demite úi numi un altul dispus să dea curs procedurii. Aúadar, el nu poate avea
singur iniĠiativa. Dar el poate refuza disoluĠia propusă de primul ministru dacă
acesta nu mai posedă majoritatea în Camera secundă (Dàil Eiréann)”. Dar dacă
Primul ministru posedă această majoritate, Preúedintele este obligat să-i urmeze
propunerea. În Islanda, art. 17 din ConstituĠia din 17 iunie 1944 este clar:
„Preúedintele poate dizolva Althing-ul. O nouă alegere va trebui să aibă loc, în
cele două luni care vor urma acestei dizolvări.” Iar art. 19 adaugă că dizolvarea
nu este valabilă decât dacăea este contrasemnată de un ministru responsabil. C.
Sistemul în care puterea de a decide dizolvarea este exercitată exclusiv de către
miniútri. În acest sistem, Preúedintele nu păstrează decât dreptul de a emite actul
de dizolvare. IniĠiativa úi decizia aparĠin guvernului. Dacă guvernul decide
dizolvarea, Preúedintele este obligat să-i dea curs. Această modalitate a fost
întâlnităîn FranĠa sub a IV-a Republică (pentru o opinie diferită, M. Duverger,
1959, p. 37). D. Sistemul în care puterea de a decide dizolvarea este exercitată
exclusiv de Preúedintele Republicii. În acest sistem, Preúedintele poate decide în
mod liber în caz de conflict între parlament úi guvern sau chiar în afara oricărui
conflict dizolvarea Legislativului. Aúadar, iniĠiativa îi aparĠine: el nu mai este
obligat să aútepte cererea guvernului. Decizia îi aparĠine de asemenea: el nu
mai este obligat să ceară acordul guvernului. Desigur, el consultă pe Primul
ministru úi pe preúedinĠii Adunărilor, dar această consultare nu-l angajează cu
nimic. Mai multe constituĠii au adoptat aceastămodalitate: FranĠa (1958),
Camerun (1960), Senegal (Legea de revizuire din 1961), Gabon (1961), Africa
de Sud (1961) etc. Acest sistem a fost criticat, pentru că,
Mijloacele de interacĠiune a puterilor451mergând împotriva principiilor
regimului parlamentar, dă o prea mare autoritate Preúedintelui. E. Sisteme mixte
în care puterea de a decide dizolvarea este exercitată de o autoritate diferită în
funcĠie de motivele dizolvării. Aceasta este sistemul Consti-tuĠiei germane din
23 mai 1949. Ea prevede doar două cazuri de dizolvare: primul caz este prevăzut
de art. 68: „dacă o moĠiune de cenzură propusă de Cancelarul federal nu
obĠine aprobarea majorităĠii membrilor Bundestagului, preúedintele federal
poate, la propunerea Cancelarului federal, să dizolve Bundestagul în douăzeci úi
unu de zile. Dreptul de dizolvare se stinge din momentul în care Bundestagul a
ales un alt Cancelar federal cu majoritatea membrilor săi”. Aúadar, dizolvarea
poate interveni în cazul unui conflict între guvern úi Bundestag, provocat de
aceasta prin refuzul de a acorda încrederea la cererea Cancelarului federal.
IniĠiativa trebuie să aparĠină Cance-larului. Preúedintele nu poate iniĠia
dizolvarea. Mai mult, decretul de dizolvare trebuie contrasemnat de Cancelar.
Este vorba aúadar de un drept exercitat colectiv. Dacă însăPreúedintele a fost
sesizat cu propunerea de dizolvare, el poate s-o urmeze sau sărefuze. Această
schemă nu corespunde celei clasice, căci Bundestagul poate împie-dica
dizolvarea dacă alege un nou Cancelar (G. Burdeau, Traité, T. VII, p. 346). În al
doilea caz, dizolvarea intervine în cadrul procedurii de desemnare a Cancela-
rului federal. Acesta este reglementată de art. 63 din ConstituĠie în următorii
termeni: 1. Cancelarul federal este ales fără dezbateri de către Bundestag la
propunerea Preúedintelui federal. 2. Candidatul propus este ales dacă întruneúte
votul majorităĠii membrilor Bundestagului. Preúedintele trebuie să îl numească
pe candidatul ales. 3. Dacă nu este ales candidatul propus, Bundestagul poate, în
cele 15 zile care urmează scrutinului, să aleagă un cancelar cu majoritatea
absolută a membrilor săi. 4. În lipsa alegerii în acest termen, se procedează
imediat la un nou tur de scrutin în urma căruia cel care obĠine cel mai mare
număr de voturi este ales. Dacă alesul primeúte majoritatea voturilor membrilor
Bundestagului, Preúedintele trebuie să-l numească în cele opt zile care urmează
scrutinului. Dacă alesul nu a obĠinut majoritatea voturilor membrilor
Bundestagului, Preúedin-tele federal trebuie, în acelaúi termen, fie să-l
numească, fie să pronunĠe dizolvarea. De data aceasta dizolvarea este o
facultate exclusivă a Preúedintelui. Ea intervine în afara oricărui conflict între
Guvern úi Bundestag úi sancĠionează imposibilitatea acestuia de a forma o
majoritate care să sprijine Guvernul úi destul de puternicăpentru a-i asigura
acestuia stabilitatea. Finalitatea dizolvării este deci cu totul alta decât în
parlamentarismul clasic. F. Sisteme în care dizolvarea este pronunĠată de
Preúedinte, dar în condiĠii foarte restrictive. Acest sistem este cel adoptat de
Constituanta română din 1991. Art. 89 al ConstituĠiei din 8 decembrie 1991
dispune: „(1) După consultarea preúedinĠilor celor două Camere úi a liderilor
grupurilor parlamentare, Preúedintele României poate sa dizolve Parlamentul,
dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în
termen de 60 zile de la prima solicitare úi numai după respingerea a cel puĠin
două solicitări de învestitură. (2) În cursul unui an, Parlamentul nu poate fi
dizolvat decât o singură dată.
ExerciĠiul puterii 452 (3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele úase luni
ale mandatului Preúedinte-lui României úi nici în timpul stării de mobilizare, de
război, de asediu sau de urgenĠă.” Aúadar, decizia de dizolvare aparĠine
Preúedintelui, fără ca acesta să fie nevoit săobĠină vreun acord. Consultarea
preúedinĠilor Camerelor úi a liderilor grupurilor parlamentare nu-l angajează cu
nimic. Dar exercitarea acestui drept este extrem de îngrădită. În primul rând,
dizolvarea nu poate interveni în cazul unui conflict între guvern úi parlament,
căci încă nu există un guvern, ci doar în cadrul procedurii de acordare a votului
de încredere asupra listei úi programului guvernului viitor. Mai mult încă, după
analizarea úi respingerea a cel puĠin două solicitări úi după ce s-au scurs 60 zile
de la prima solicitare. În al doilea rând, în cursul unui an parlamentul nu poate fi
dizolvat decât odată. ùi în al treilea rând, el nu poate fi dizolvat în ultimele úase
luni ale mandatului Preúedintelui úi nici în cursul stărilor speciale enumerate de
ConstituĠie. Ca toată ConstituĠia, úi acest mijloc de interacĠiune între puteri
este o „tentativăavortată de echilibru între instituĠii”, potrivit expresiei lui F.J.
Laferière (1993, p. 1217-1242). În primul rând, instituĠia este văduvită de
funcĠia sa principală: rezol-varea conflictelor între guvern úi parlament în
cazuri de blocaj prin supunerea chestiunii deliberării populare. În condiĠiile în
care acest drept nu poate fi folosit de Executiv decât în cadrul procedurii de
învestire, se produce un dezechilibru funcĠio-nal: parlamentul poate răsturna
guvernul fără ca Executivul, prin intermediul úefului statului, să poată
reacĠiona de vreo manieră. Ne-am putea trezi într-o bună zi într-un regim de
Adunare. În al doilea rând, alineatul doi este în contradicĠie cu orice principiu
úi-l lipseúte de eficacitate pe primul. Dizolvarea nu poate interveni decât cu
prilejul desemnării guvernului; dacă guvernul este răsturnat de două ori într-un
an, a doua oară nu există nicio posibilitate de a dizolva parlamentul, chiar dacă
acesta refuză să acorde la nesfârúit încrederea guvernului. În al treilea rând,
alineatul trei cuprinde o dispoziĠie inutilă: cea referitoare la imposibilitatea
dizolvării Legislati-vului în ultimele úase luni ale mandatului Preúedintelui.
Această dispoziĠie are în sistemul clasic rolul de a împiedica abuzurile
Preúedintelui. Or aici nu poate fi vorba de o asemenea finalitate, căci dizolvarea
nu este la bunul plac al acestuia. Mai mult, ea dă naútere unui alt blocaj:
parlamentul poate refuza încrederea guvernului în ultimele úase luni de mandat
prezidenĠial fără a risca dizolvarea. Aceste carenĠe ale textului sunt agravate
de faptul că sistemul reprezentării proporĠionale face foarte grea realizarea unei
majorităĠi parlamentare nete. Regula va fi o majoritate fluctuantă. Tot acest
amalgam trădează, ca toată ConstituĠia, copierea fără o viziune critică a unor
instituĠii reprezentând elemente ale unor sisteme de organizare a exerciĠiului
puterilor în stat deosebite, ireconciliabile câteodată. G. Sisteme în care
dizolvarea capătă un caracter automat. Acest sistem presu-pune că deciderea
dizolvării nu mai este lăsată la latitudinea Executivului, ci Legisla-tivul va fi
dizolvat de drept dacă anumite condiĠii sunt îndeplinite. Scopul acestei
modalităĠi de dizolvare este asigurarea unui guvern de legislatură. Dacă
Legislativul retrage încrederea acordată guvernului (moĠiune de cenzură,
refuzul de a acorda încrederea la cererea guvernului), el se dizolvă de drept.
AmeninĠarea aceasta face ca dizolvarea să intervină în condiĠii excepĠionale
úi întăreúte guvernul, care are aceeaúi durată ca legislatura.

Mijloacele de interacĠiune a puterilor453Acest sistem comportă însă mai multe

variante: – Adunarea se dizolvă automat dacă refuză încrederea guvernului.
Aceasta este varianta clasică. Ea se bazează pe faptul că Adunarea úi guvernul
sunt solidari. Odatăce a acordat încrederea guvernului, Legislativul nu o mai
poate retrage decât pierzându-úi propria legitimitate úi deci provocând alegeri
anticipate (C. Roig, 1964, p. 459-479). – Adunarea este dizolvată automat dacă
răstoarnă guvernul de un anumit număr de ori. Acest tip de dizolvare automată a
fost preconizat la un moment dat în FranĠa. Propunerea prezentată arăta în art.
58 că „în cursul unei legislaturi, guvernul nu poate fi răsturnat sau se retrage
voluntar în urma unui dezacord cu Adunarea decât o singură dată. O a doua
criză guvernamentală, survenită în aceleaúi condiĠii, antre-nează în acelaúi timp
demisia guvernului úi dizolvarea automată a Adunării” (Propo-sition de loi,L.
Philip, Zakas, Mollet et les membres du groupe S.F.I.O., A.N.C., nr. 44). Au
existat însăúi propuneri care estimau dizolvarea automată la a treia
crizăministerială (B. Lavergne, 1956, p. 131). – Adunarea este dizolvată automat
dacă răstoarnă guvernul într-un anumit termen. Acest termen poate fi mai scurt
sau mai lung. Au existat propuneri pentru termene de 18 luni úi de 2 ani. Acest
sistem nu este însă lipsit, potrivit unor autori, de dezavantaje: – în primul rând,
unii autori apreciază că orice automatism la nivelul instituĠional nu este de dorit
(P. Coste-Floret, 1958, p. 182); – alĠii consideră că dizolvarea automată
conduce la alegeri anticipate inoportune, căci ele găsesc majoritatea slăbităúi
opoziĠia încă neformată (M. Debré, 1961); – în fine, alĠii găsesc că acest
automatism neagă principiul de bază al regimului parlamentar, care este
răspunderea ministerială. O modalitate aparte de a vedea problema a fost cea
care combină alegerea prin vot universal direct a úefului statului cu dizolvarea
automată a Adunării naĠionale, sistem care a fost numit neoparlamentar. În
acest sistem, úeful statului, deúi ales direct, ar fi păstrat responsabil în faĠa
Legislativului. Alegerea lui ar fi trebuit să aibăloc odată cu alegerea
Legislativului, legând astfel indisolubil cele două instituĠii. Votul de
neîncredere ar fi angajat automat dizolvarea. În optica lui M. Duverger, acest
sistem ar fi atenuat alienarea politică a corpului electoral.

Vetoul legislativ, refuzul sancĠiunii úi dreptul de a cere o nouă deli-

berare Dreptul de veto legislativ, refuzul sancĠiunii úi dreptul de a cere o nouă
deliberare sunt în fond gândite pentru a avea ca finalitate un oarecare control sau
cel puĠin o oarecare posibilitate de a interveni puse la dispoziĠia Executivului
cu privire la procesul de legiferare. Formele dreptului de veto sunt: refuzul
sancĠiunii sau vetoul absolut, vetoul calificat, vetoul suspensiv, vetoul translativ
úi o formă atipică de veto – dreptul de a cere o nouă deliberare (pentru o privire
comparativă asupra dreptului úefului statului de a se opune legilor, J. Tabet,
2001).
ExerciĠiul puterii 454 A. Vetoul absolut. Vetoul absolut este acel mijloc juridic
constituĠional pus la dispoziĠia úefului statului prin care acesta poate opri total
úi definitiv legile votate de organul legislativ. Suntem deci în prezenĠa unui
veto absolut atunci când Legislativul nu are niciun mijloc de a trece peste
refuzul opus de úeful statului. Desigur, organul legislativ poate vota încă odată
legea, dar ea nu-úi va produce efectele decât dacăúeful statului va consimĠi la
aceasta. Acest tip de veto face din organul executiv care-l deĠine un participant
de fapt, chiar dacă el nu face parte de drept din puterea legislativă, la actul de
legiferare. În acest sens, distincĠia între refuzul sancĠiunii, care ar interveni
doar atunci când úeful statului face parte integrantă din puterea legislativă, care
este exercitată colectiv de el úi de parlament úi vetoul absolut, care ar interveni
atunci când organul executiv care are acest drept este separat úi independent de
puterea legislativă, nu are nicio substanĠă. În fond, cele două instituĠii au
acelaúi efect, chiar dacă în cazul refuzului sancĠiunii este vorba de inexistenĠa
legii, iar în cazul vetoului absolut de imposibi-litatea acesteia de a produce
efecte. În fond, o lege care este în imposibilitate absolutăde a-úi produce efectele
nu există. Vetoul absolut este o armă foarte puternică în mâinile úefului statului.
El poate împiedica, prin exerciĠiul acestui drept, de o manieră nelimitată
exprimarea voinĠei Adunării reprezentative. De aceea, constituĠiile moderne
ezită să-l instituie, preferând alte tipuri de veto, cum ar fi cel suspensiv sau
calificat. B. Vetoul calificat. Vetoul calificat reprezintă mijlocul juridic
constituĠional pus la dispoziĠia úefului statului prin care el se poate opune unei
legi, lege care nu poate intra în vigoare decât dacă este revotată de organul
legislativ cu o majoritate califi-cată. Aúadar, avem de data aceasta două faze ale
procesului: – prima fază constă în opoziĠia úefului statului faĠă de o lege
votată de organul legislativ. Acest refuz are ca efect împiedicarea legii de a
produce efecte; – a doua fază constă în reîntoarcerea legii la parlament. Acesta
poate să ia în con-sideraĠie obiecĠia úefului statului úi să renunĠe la legea în
cauză sau poate să considere că opoziĠia Executivului nu este întemeiată. În
această a doua situaĠie, Legislativul poate înfrânge opoziĠia Executivului dacă
votează legea din nou, de data aceasta cu o majoritate calificată (în general, 2/3
sau 3/5). Dacă legea întruneúte o astfel de majoritate, promulgarea devine
obligatorie. De data aceasta intervenĠia Executivului în actul de legiferare este
limitată. Siste-mul reprezintă o ameliorare a celui anterior, în sensul că
superioritatea Legislativului în materia legiferării este păstrată. Acest sistem este
consacrat de ConstituĠia Statelor Unite în art. 1 parag. 2 úi 3 ale secĠiunii a
úaptea. C. Vetoul suspensiv. Numim veto suspensiv dreptul acordat puterii
executive de a refuza temporar un proiect de lege, în aúa fel încât dacă două sau
trei legislaturi succesive persistă în a-i prezenta acelaúi proiect de lege, proiectul
de lege devine lege fără sancĠiunea puterii executive. Aúadar, dacă există
posibilitatea rezervată Execu-tivului de o se opune legislaĠiei, această
posibilitate nu este absolută. De data aceasta, efectul vetoului nu mai este
mărirea cvorumului necesar pentru votarea legii, ci suspendarea acesteia. Dacă
două sau trei legislaturi viitoare, adică reieúite din pro-cesul electiv (este vorba
de legislaturi, nu de sesiuni) persistă în a prezenta aceeaúi
Mijloacele de interacĠiune a puterilor455lege, prezumĠia că aceasta
corespunde voinĠei electorale devine adevăr úi proiectul de lege devine lege. În
fond, conflictul este purtat în faĠa naĠiunii; aceasta judecă în ultimă instanĠă
dacă legea trebuie să existe sau nu. Slăbiciunea sistemului rezultă din durata
excesivă a rezolvării acestui conflict. În condiĠiile statului modern, în care
legislaĠia trebuie să se adapteze unei societăĠi în perpetuă schimbare, această
«lungire» a problemei poate fi fatală (F. Constant, Cours.., T. I, p. 28). Aceasta a
fost de altfel úi cauza ineficienĠei sale în FranĠa, unde a fost prevăzut de
ConstituĠia din 3 septembrie 1791. Cu toate acestea, el a fost reconsacrat de
ConstituĠia norvegiană, dând bune rezultate. Schema de aplicare a acestui veto
ar putea fi (M. Maier, 1948, p. 186-187): Prima Adunare: Un proiect de lege este
votat: 1. Regele îl acceptă: proiectul devine lege; 2. Regele se opune: proiectul
va putea fi reluat de Adunarea următoare după pri-mele alegeri. A II-a Adunare:
1. Proiectul nu este reluat: opinia Regelui triumfă; 2. Proiectul este votat din nou
de Adunare: a. Regele îl acceptă; b. Regele se opune din nou: proiectul nu poate
trece; el va trebui să fie votat încăodată de noua Adunare (patru exemple în
istoria norvegiană). A III-a Adunare: 1. Adunarea renunĠă să mai reia proiectul
(caz neîntâlnit); 2. Ansamblul reia proiectul: a. Regele îl sancĠionează înaintea
votării (caz neîntâlnit); b. Votul intervine. Proiectul capătă forĠă de lege fără
asentimentul Regelui. D. Dreptul de a cere o nouă deliberare. Dreptul de a cere o
nouă deliberare constă în posibilitatea rezervatăúefului statului de a retrimite
legea organului legis-lativ pentru ca acesta să o revadăúi să delibereze încă odată
asupra ei. Organul legislativ nu va putea refuza această a doua deliberare. Dacă
însă legea va fi votată a doua oară, cu aceeaúi majoritate, promulgarea devine
obligatorie. Acest sistem este o variantă foarte atenuată a vetoului legislativ.
Spre deosebire de vetoul suspensiv, a doua deliberare nu trebuie făcută de o
Adunare reieúită din noi alegeri, ci de chiar Adunarea care a votat legea prima
oară. Spre deosebire de vetoul calificat, a doua votare a legii nu se face cu
majoritate întărită, ci cu aceeaúi majoritate ca la prima votare (unele constituĠii
cer totuúi o majoritate absolută la a doua deliberare). Acest veto prezidenĠial
foarte slab este, potrivit expresiei lui Carré de Malberg, „mai puĠin o piedică în
calea voinĠei Camerelor actuale, ci mai mult o simplă facultate de a le atrage
atenĠia asupra anumitor inconveniente pe care Executivul crede a le găsi
măsurii legislative votate de ele” (1920-1922, T. I, p. 401). Totuúi, el poate fi
impor-tant, dacă Preúedintele are o influenĠă decisivă asupra majorităĠii
parlamentare. E. Vetoul translativ. Propriu-zis nu este vorba aici de un veto, căci
autoritatea care-l pronunĠă nu opune voinĠa sa celei a legiuitorului. Este vorba
de o transferare a deciziei către corpul electoral provocată de úeful statului. Dar
doar corpul electoral poate împiedica legea să aibă efecte. Aúadar, vetoul
translativ semnifică dreptul

ExerciĠiul puterii 456 acordat úefului statului de a provoca un referendum pe

marginea unei măsuri adop-tate de parlament. A nu se confunda însă cu
posibilitatea de a consulta naĠiunea prin referendum (art. 90 din ConstituĠia
României din 8 decembrie 1991). De data aceasta referendumul poartă asupra
unei legi deja adoptate de parlament. Acestea sunt variantele pe care dreptul de
veto legislativ le poate îmbrăca. A alege varianta preferabilă nu înseamnă cu
toate acestea a vedea pur úi simplu amenajarea constituĠională a instituĠiei.
Acest drept capătă valoare úi îúi găseúte funcĠia practicădoar în legătură cu
întregul sistem politic în care funcĠionează. Astfel, eficacitatea lui depinde de
structura úi numărul partidelor, de existenĠa sau inexistenĠa unei majorităĠi
parlamentare, de poziĠia Preúedintelui în raport cu această majoritate úi legat de
aceasta de momentul alegerii sale în raport cu alegerea membrilor
Legislativului. ùi acestea nu sunt decât câteva din condiĠii. Să luăm ca exemplu
diferenĠa dintre un sistem cu scrutin majoritar la un tur úi cu reprezentare
proporĠională. În primul (a se vedea Marea Britanie), dreptul de veto legislativ
îúi pierde sensul. Majoritatea fiind întotdeauna de partea Cabinetului úi acesta
orientând legiferarea prin dreptul de iniĠiativă, este cu totul imposibil ca úeful
statului să nu sancĠioneze o lege. În schimb, dreptul de veto va fi în principiu
util într-un sistem cu reprezentare proporĠională unde majorităĠile sunt slabe úi
fluctuante úi unde Executivul este supus unor presiuni mult mai mari.

Executivul poate interveni în compunerea Legislativului prin numirea membrilor

acestuia. Numirea poate fi temporară, cum a fost în România sub Statutul
dezvol-tător, ceea ce asigură Executivul de o docilitate a Camerei numite sau
viageră, chiar ereditară, ceea ce schimbă aspectul problemei, Camera numită
putând fi mult mai inde-pendentă. O astfel de Cameră este Camera Lorzilor în
Marea Britanie. Dar aceastăproblemă a fost deja tratată când ne-am referit la
modul formării parlamentului.

Mijloace de interventie a Legislativului în activitatea Executivului.

Un astfel de subiect poate constitui el singur un studiu separat. Nu trebuie deci

săsurprindă modul succint de tratare a problemelor în această lucrare. Am ales o
modalitate de exprimare generală, în care referirile la un sistem concret sau altul
sunt întâmplătoare, deoarece soluĠiile practice ale problemei pot fi în general
subsumate unor principii. Trei sunt problemele care ne interesează aici:
intervenĠia Legislativu-lui în compunerea Executivului, intervenĠia
Legislativului în desfăúurarea activităĠii Executivului úi responsabilitatea
politică a Executivului în faĠa parlamentului. §1. IntervenĠia în compunerea
Executivului Această problemă nu se pune în principiu decât în regimurile
parlamentare úi semiprezidenĠiale. În regimul prezidenĠial, membrii
Executivului sunt numiĠi liber de
Mijloacele de interacĠiune a puterilor457Preúedinte (a se vedea sistemul
argentinian, brazilian etc.). IntervenĠia poate avea însă intensităĠi diferite. Ea
poate privi atât numirea membrilor guvernului, cât úi numirea úefului statului
sau poate privi doar partea colegială a Executivului, úeful statului fiind ales
direct. Ea se poate întinde úi asupra remanierilor sau nu, poate cuprinde votarea
listei úi programului guvernului etc. Executivul ales de parlament.Unele sisteme
prevăd alegerea úefului statului prin vot indirect, mai precis alegerea sa de către
parlament. Altele lasă poporului rolul de a alege úeful statului úi reduc rolul
parlamentului la alegerea membrilor guvernului. Dacă modul de numire a
úefului statului nu îl subordonează total pe acesta faĠă de parlament, căci el
rămâne iresponsabil din punct de vedere politic, în cazul guver-nului,
responsabil în faĠa parlamentului din punct de vedere politic, dependenĠa este
cvasitotală. Desigur, ea depinde úi de alĠi factori, cum ar fi durata numirii,
poziĠia úefului statului în raport cu guvernul úi majoritatea parlamentarăúi
întinderea puterilor acestuia faĠă de cel din urmă etc. Executivul numit cu
acordul parlamentului sau uneia din Camere. În sistemul prezidenĠial american,
desemnarea membrilor guvernului trebuie făcută de Preúedinte cu avizul úi
consimĠământul Senatului (Les Parlements..., 1977, p. 717). În unele sisteme
parlamentare, numirea membrilor guvernului revine úefului statului, dar
compunerea echipei revine Primului ministru. Parlamentul intervine prin votarea
listei guvernului, prezentată de Primul ministru împreună cu programul de
guvernare. Sistemul este diferit după cum există un partid majoritar, caz în care
Primul ministru, care este în general úi úeful majorităĠii parlamentare, are
cuvântul esenĠial sau nu există un partid majoritar, caz în care alegerea
guvernului devine o chestiune de alianĠăúi negocieri între partide (Les
Parlements..., 1977, p. 713-729). A. Desemnarea Primului ministru în regimurile
parlamentare. Cum regimul parlamentar evoluează spre o preponderenĠă a
Primului ministru în cadrul guver-nului, el transformându-se din primus inter
pares în primus inter partes, credem căprezintă interes să ne oprim ceva mai
mult asupra problemei desemnării acestuia. Accesul la puterea Executivă în
regimul parlamentar actual este departe de a fi o chestiune pur instituĠională.
Modul organizării constituĠionale a numirii Primului ministru úi miniútrilor are
importanĠa sa, dar conĠinutul concret al acestor forme constituĠionale este dat
de raportul de forĠe între partide úi de raportul de forĠe în cadrul partidelor
însele. Se poate vorbi mult despre rolul úefului statului úi respectiv
parlamentului în această numire, dar până nu se recurge la analiza sistemului de
partide expunerea rămâne vidă de conĠinut. De altfel încă A. Esmein arăta
că„titularul puterii executive are desigur puterea formalăúi aparentă de a numi
miniútrii, dar... puterea sa efectivă este restrânsă de o serie de reguli úi
condiĠii” mai ales prin faptul „căúeful statului nu poate constitui un cabinet
viabil decât chemând să ocupe funcĠiile ministeriale pe úefii majorităĠii”
(1899, p. 93 úi 95). a. SoluĠiile instituĠionale. Pe plan instituĠional putem
distinge trei modalităĠi de desemnare a Primului ministru: numirea de către
úeful statului fără intervenĠia altui organ (Ġările anglo-saxone úi scandinave),
desemnarea de către úeful statului, urmatăde învestitură, făcută de parlament
(Belgia, Italia, Germania, România) sau înves-titura directă făcută de parlament
fără intervenĠia úefului statului (Irlanda, Japonia). Dar importanĠa reală a
acestor distincĠii este discutabilă. În fond, în toate cazurile va
ExerciĠiul puterii 458 fi ales unul dintre liderii majorităĠii úi, în consecinĠă,
decizia instituĠională nu este decât o confirmare a unei decizii luate înainte în
mediul partizan. b. Rolul determinant al partidelor. Potrivit calculelor lui J.-C.
Colliard, din 300 de guverne, formate în 20 de regimuri parlamentare după
1945, în trei sferturi úeful guvernului a fost desemnat în acest post pentru că el
era úeful unui partid în situaĠia de a forma guvernul (1972, p. 471). Desigur,
această constatare, nu trebuie absolu-tizată. În unele regimuri parlamentare de
tip orleanist (calificate uneori semipre-zidenĠiale), úeful guvernului poate fi
doar un instrument al úefului statului, căci acesta din urmă este, de data aceasta,
úeful partidului majoritar. Totuúi, constatarea numericăne arată ca decizia se ia
în fond în sânul partidului sau coaliĠiei de partide ce câútigămajoritatea
parlamentară. În cazul bipartidismului perfect sau a sistemului cu douăpartide úi
jumătate (J. Blondel, 1971, p. 229-238) úi în cele caracterizate prin existenĠa
unui partid dominant, faptul acesta este mai mult decât evident. El apare mai
puĠin pregnant în sistemele în care multipartidismul este accentuat. Alegerea
liderilor partidului depinde de modul de organizare internă a acestora, care
trădează în mare măsurăúi modul în care aceútia vor exercita puterea dacă o vor
câútiga (J. Charlot, 1987, p. 271-275). Ea depinde mai ales de raporturile
existente între conducerea partidului úi grupul parlamentar al acestuia (M.
Duverger, 1964, p. 2-16 úi 84-92). Dacăluăm în consideraĠie aceste criterii,
putem degaja două sisteme: alegerea de către organele partidului stabilite prin
regulamentul acestuia úi alegerea de către grupul parlamentar al partidului sau
de un organ asimilat (J.-C. Colliard, 1977, p. 85-114). b.1. Alegerea de către
organele statutare ale partidului.Această formulă, destul de des utilizată,
presupune alegerea liderului de către ConvenĠia sau Congresul partidului, de
către conducerea partidului sau de către «cercul interior» al acestuia. Congres
sau convenĠie. Acest sistem presupune că liderul este ales, prin interme-diul
structurilor partizane, de către militanĠii acestora. Regula este că el va deveni
Prim ministru. Se întâmplă astfel în Ġările scandinave (Suedia úi Norvegia), în
Canada, în Japonia. Alegerea de către conducerea partidului. Acest sistem este
mai întâlnit în cazul în care alegerea ca lider al partidului a unei persoane nu
implică în mod automat úi alegerea ei ca Prim ministru. El este utilizat de
asemenea când urgenĠa desemnării Primului ministru nu recomandă procedura
lungă a întrunirii Congresului sau Con-venĠiei partidului. Sistemul este utilizat
de partidul dominant în Israel; de asemenea, partidul liberal-democrat japonez l-
a utilizat în mai multe rânduri. El este utilizat de asemenea în ğările de Jos úi în
Finlanda. Alegerea de către «cercul interior» al partidului. Acest mod de
desemnare a Primului ministru prin desemnarea liderului partidului majoritar a
fost utilizat până în 1965 de conservatori în Marea Britanie. Sistemul prezintă un
grad mare de ambi-guitate, căci este imposibil de definit exact acest «cerc
interior» al partidului. Totuúi, câteva reguli se desprind. În primul rând, revine
suveranului competenĠa numirii. În al doilea rând, primul ministru aflat încă în
funcĠie are un cuvânt determinant în alegerea succesorului. În al treilea rând, în
general sunt consultaĠi membrii cabi-netului úi parlamentarii partidului. b.2.
Alegerea de către grupul parlamentar al partidului.Acest sistem presu-pune o
oarecare preponderenĠă a grupului parlamentar asupra conducerii statutare a
partidului. El este utilizat în Marea Britanie de către laburiúti, iar din 1965, úi de
către
Mijloacele de interacĠiune a puterilor459conservatori. În primul caz, corpul
electoral este format din parlamentarii partidului din Camera Comunelor.
Scrutinul este majoritar (cere, pentru a fi ales, majoritatea absolută) úi la două
tururi (ultimul clasat la primul tur este eliminat pentru al doilea). În cazul
conservatorilor, ca să fie ales la primul tur, candidatul trebuie să
obĠinămajoritatea absolută a voturilor úi un avans de cel puĠin 15% asupra
celorlalĠi candi-daĠi. Dacă niciunul dintre candidaĠi nu reuúeúte acest lucru,
se organizează un al doilea tur la care este declarat ales cel care întruneúte
majoritatea absolută. Dacă nici de data aceasta ea nu este atinsă, se organizează
un al treilea tur în care votul presupune indicarea unei ordini de preferinĠă în
raport cu primii trei candidaĠi de la turul al doilea. Candidatul care are cele mai
puĠine preferinĠe este eliminat úi voturile sale sunt împărĠite între ceilalĠi doi
în ordinea preferinĠelor secunde. Dar dacă se ajunge la al treilea tur, rezultatele
trebuie ratificate de ConvenĠia partidului. Sistemul este utilizat, cu unele
modificări, úi de Ġările influenĠate de Marea Britanie, cum ar fi Australia úi
Noua Zeelandă. c. Rolul subsidiar al úefului statului. Puterile úefului statului în
această materie pot avea întinderi deosebite. În funcĠie de caracteristicile
sistemului de partide úi de poziĠia úefului statului faĠă de acesta, el poate avea
un rol minor, subsidiar, în sens accentuat, reflectat de aúa-numita competenĠă
legată sau un rol relativ important atunci când sistemul de partide prezintă
anumite carenĠe. c.1. CompetenĠa legată.ùeful statului are competenĠa numirii
Primului ministru. Cum am arătat însă, el este constrâns în alegerea sa de
existenĠa unui partid majoritar sau chiar a unei alianĠe de partide în care unul
are o poziĠie dominantă. Atunci când úefului statului nu este membru al
majorităĠii sau este, dar nu-i este úef, el este Ġinut să numească ca prim
ministru pe úeful majorităĠii sau al partidului cel mai important în cadrul
alianĠei partizane majoritare. Când el este însăúeful majorităĠii, numirea
Primului ministru este aproape la discreĠia sa. În primul caz, doar numirea care
confirmă decizia partizană poate avea úanse să se impună, căci, dacă
parlamentul are competenĠa învestirii guvernului, el nu va accepta decât o
propunere care este în acord cu opinia majorităĠii, iar dacăúeful statului
numeúte miniútrii fără acordul parlamentului, atunci o guvernare viabilă
presupune o anume corespondenĠă politicăîntre parlament úi guvern, care să
împiedice blocajele, de care úefului statului este obligat săĠină cont. c.2.
CarenĠa sistemului de partide.ùeful statului dobândeúte o putere mai mare în
cazul în care sistemul de partide funcĠionează prost. Putem întâlni mai multe
situaĠii: – un prim caz priveúte situaĠia în care o coaliĠie majoritară se
destramăúi partidele nu ajung în timp util la o alianĠă care să asigure
majoritatea. ùeful statului poate avea atunci un rol important, mai ales dacă el
poate uza úi de dizolvarea Adunării. El poate cel puĠin sugera o soluĠie, dar
această sugestie devine extrem de eficientă dacă el poate ameninĠa în paralel cu
dizolvarea parlamentului; – un al doilea caz îl întâlnim atunci când partidele sunt
insuficient structurate pentru a degaja existenĠa unui lider. ùefului statului îúi
întăreúte atunci substanĠial poziĠia, căci el poate influenĠa formula
guvernamentală. Astfel de cazuri au fost întâlnite în FranĠa sub a III-a úi a IV-a
Republică. În România de astăzi, lăsând la o parte celelalte cauze, úi aceasta este
o cauză care întăreúte poziĠia Preúedintelui.
ExerciĠiul puterii 460 c.3. ùefului statului este úeful majorităĠii. Când úeful
statului este úeful majori-tăĠii, atunci numirea Primului ministru îi aparĠine în
mod aproape discreĠionar. Parla-mentul poate interveni prin procedura
învestirii, dar aceasta este doar o ratificare. Această situaĠie este întâlnită în
regimurile semiprezidenĠiale, în care rolul úefului statului este foarte important
din punct de vedere constituĠional. Trebuie deci ca funcĠia de Preúedinte să
pară partidului cu vocaĠie majoritară mai importantă decât cea de Prim
ministru, datorită atribuĠiilor mai largi sau a reprezentativităĠii mai accentuate,
dată de exemplu de alegerea prin vot universal direct. B. Învestirea guvernului.
Învestirea guvernului este procedura prin care parlamen-tul, cu ocazia formării
guvernului, acordă acestuia încrederea sa. Nu trebuie confundatăaceastă
procedură cu votul de încredere solicitat de guvern în timpul guvernării. Trei
soluĠii sunt posibile pentru amenajarea instituĠiei învestirii în funcĠie a
guvernului: a. guvernul nu are nevoie de încrederea Legislativului; b. încrederea
este prezumată; c. încrederea trebuie exprimată printr-un vot de învestire. a.
Guvernul nu are nevoie de încrederea Legislativului pentru a guverna.Această
soluĠie este întâlnită în cazul regimurilor de separaĠie strictă a puterilor.
Fiecare organ este cantonat în funcĠia sa; nu există mijloace de acĠiune
reciprocă sau acestea sunt foarte slabe. ùeful statului conduce Executivul,
membrii acestuia fiind responsabili doar în faĠa sa, nu úi în faĠa Legislativului.
De aceea, Executivul, având legitimitate proprie, nu are nevoie de încrederea
parlamentului. Sistemul american este caracteristic în această privinĠă. b.
Încrederea prezumată.Această a doua soluĠie este regula regimului parla-
mentar. Ea rezidă în faptul că guvernele sunt constituite úi intră în funcĠie fără
a trebui să solicite un vot de încredere prealabil. Este motivul pentru care acest
parlamentarism a fost calificat drept «negativ» (R. Fusilier, 1960, p. 227).
Guvernele se formează pe baza unei prezumĠii de încredere. Ele rămân, spre
deosebire de siste-mul anterior, responsabile în faĠa parlamentului. Deci ele
trebuie să aibă încrederea acestuia pentru a guverna, doar că această încredere nu
se manifestă expres, prin vot, la începutul guvernării. Ea se poate însă manifesta
pe parcursul acesteia (Ph. Lavaux, 1988, p. 103-137). Acest sistem permite
existenĠa unor guverne minoritare, căci guvernele nu sunt judecate in abstracto,
în funcĠie de tendinĠa lor politică, ci in concreto, în funcĠie de rezultatele
aplicării acestei politici. Totuúi, aceasta depinde mult de cultura politicăúi de
sistemul partizan. c. Încrederea expresă. A treia formă, întâlnită în regimul
parlamentar, este expri-marea prin vot a încrederii parlamentului în Executiv.
Acest vot este necesar pentru intrarea în funcĠie a guvernului. Există însă mai
multe posibilităĠi: fie Legislativul se pronunĠă în cazul învestirii doar asupra
componenĠei guvernului, fie el se pronunĠădoar asupra programului, fie, în
fine, se pronunĠă asupra ambelor aspecte. Votul se face cu majoritate absolută,
în principiu. C. Remanierea guvernamentală. Remanierea guvernamentală
reprezintă insti-tuĠia prin care unul sau mai mulĠi membri ai guvernului sunt
înlocuiĠi. Trebuie făcutăaici o distincĠie după cum remanierea este un act care
se desfăúoară doar în interiorul Executivului sau implică intervenĠia
parlamentului. Când remanierea intervine dato-rită demisiei voluntare a unui
ministru sau neînĠelegerilor de ordin politic cu Primul

Mijloacele de interacĠiune a puterilor461ministru sau, în fine, neconcordanĠei

între politica sa úi cea prezidenĠială în regimu-rile prezidenĠiale sau
semiprezidenĠiale, în anumite condiĠii, ea nu presupune inter-venĠia
parlamentului. ùefului statului îl revocă, dacă nu este vorba de demisie, pe
ministru úi numeúte un altul. Dar atunci când demisia ministrului intervine în
urma unui vot de neîncredere al Legislativului, angajând răspunderea
ministerială indivi-duală, parlamentul trebuie să intervină, dacă pentru intrarea
în funcĠie a guvernului este necesară învestirea de către Legislativ. Altfel s-ar
crea o diferenĠă de natură între responsabilitatea colectivăúi cea individuală,
când în fapt diferenĠa este doar de grad. Deci instituĠia remanierii nu poate fi
judecată decât în legătură cu procedura învestirii guvernului úi cu trăsăturile
generale ale relaĠiilor dintre Executiv úi Legislativ în cadrul separaĠiei
puterilor în stat.

Regimurile de confuziune a puterilor.

Sunt regimuri de confuziune a puterilor acele regimuri în care fie un organ sau
sistem de organe cumulează toate sau cea mai mare parte a atribuĠiilor statului,
fie un organ sau sistem de organe are o astfel de preponderenĠă încât, deúi
teoretic funcĠiile statului sunt îndeplinite de organe distincte, în fapt doar
voinĠa organului sau orga-nelor preponderente contează cu adevărat. §1.
Confuziunea puterilor în favoarea Executivului Această modalitate de
organizare a regimului politic presupune ca organul executiv fie să absoarbă
funcĠiunea legislativă, fie să aibă o asemenea putere asupra organului care
exercită de drept această funcĠiune, încât în fapt el să fie cel care furnizează
voinĠa ce stă la baza legislaĠiei. Fundamentele acestor regimuri au fost úi sunt
diverse: religioase, ideologice, considerente de ordin practic, chiar violenĠa.
Toate au însă ca punct comun dezin-teresul practic pentru fiinĠa umană, care
este totuúi centrul teoretic al edificiului, abrogarea libertăĠii cetăĠeanului. De
aceea, ele pot fi numite generic dictaturi, cu toate că multe alte aspecte le separă,
aúa cum vom vedea. S-ar putea discuta mult pe marginea acestor probleme. Aici
însă ne vom rezuma la chestiunile de principiu, raĠiunile preponderent didactice
ale acestei lucrări împiedicându-ne să facem o abor-dare mai largă. A. Formele
vechi de confuziune a puterilor în favoarea Executivului. Aceste forme pot fi
clasificate în mai multe feluri. Astfel, M. Prélot le numeúte generic monocraĠii
clasice úi identifică în această categorie monarhia absolută, tirania úi dictaturile
(1961, p. 112-118). Ch. Debbasch úi colaboratorii săi găsesc că mono-craĠia
este doar o formă, căreia i se adaugă monarhia absolutăúi teocraĠia (2001, p.
151-152). Noi preferăm o combinare a celor două modalităĠi, considerând, pe
de o parte, că expresia „forme vechi de confuziune a puterilor în favoarea
Executivului” este preferabilă celei de monocraĠie, dar găsind, în acelaúi timp,
că tirania trebuie adăugată formelor arătate de Ch. Debbasch, căci ea are
trăsături distinctive clare. Aúadar, considerăm că formele vechi de confuziune a
puterilor în stat în favoarea Executivului sunt: monocraĠia, monarhia absolută,
teocraĠia úi tirania. a. MonocraĠia. Termenul monocraĠie este mult mai recent
decât cel de demo-craĠie. El este construit pornind de la termenii greceúti
monos – singur úi cratos – putere, pentru a sublinia opoziĠia sa faĠă de
democraĠie. El este însă o construcĠie a
ExerciĠiul puterii 478 teoreticienilor moderni. MonocraĠia semnifică puterea
unuia singur; un singur om deĠine úi exercită puterea. Ea este o formă primitivă
de putere, pe care unii autori o califică drept preetatică. Puterea este în acest caz
proprietatea conducătorului. Nu există propriu-zis stat în cazul monocraĠiei, ci
doar voinĠa arbitrară a unei persoane, neîngrădită de nicio limită, transformată
în voinĠă publică, absorbind deci statul. Această formă reprezintă ceva mai
mult decât o simplă confuziune a puterilor în stat; ea semnifică aproape
inexistenĠa mai multor puteri în stat. b. Monarhia absolută(a se vedea supra, p.
534-541, pentru dezvoltări úi pentru celelalte forme de monarhie).Absolutismul
monarhic este o formă de personalizare a puterii. Este vorba, ca úi în cazul
monocraĠiei, de o confuziune a puterilor în persoana Regelui, dar, spre
deosebire de monocraĠie, monarhia nu este tiranică, în principiu. Ea este un
regim personal, dar puterea Regelui nu este nelimitată. Există câteva legi
fundamentale ale regatului pe care el trebuie să le respecte. Astfel, monarhia,
chiar în forma sa absolută, cunoaúte o succesiune reglementată la tron:
principiul legitimităĠii, care exclude bastarzii; principiul primului-născut;
principiul masculinităĠii, de exem-plu. Această caracteristică, ce distinge
monarhia de alte forme de putere personală, a fost amplu fundamentată teoretic.
Montesquieu defineúte monarhia ca „guvernă-mântul unde unul singur
guvernează prin legi fundamentale” (L’Esprit des lois, Cartea II-a, Cap. IV), iar
L. Bonald precizează că puterea absolută este o putere inde-pendentă de oamenii
asupra cărora ea se exercită; o putere arbitrară este o putere independentă de
legile în virtutea cărora ea se exercită. În monarhia absolută, monarhul nu
exercită materialmente toate puterile, dar toate puterile emană de la el. Organele
statale ce exercită în mod efectiv anumite funcĠiuni statale sunt lipsite de
voinĠă proprie, cel puĠin în teorie. c. Tirania. Dacă monarhia nu este arbitrară
în principiul său, tirania este ilus-trarea cea mai pregnantă a arbitrarului: –
tiranul deĠine puterea în mod ilegitim, încălcând legea fundamentală de succe-
siune la putere. El capătă puterea prin forĠă, prin uzurpare. Astfel tirania neagă
func-Ġionarea normală a instituĠiilor, este arbitrară în originea sa; – rareori
succesiunea unui tiran este regulată. În general, puterea este preluată din nou
prin forĠă. Transmiterea puterii este arbitrară; – tirania este arbitrară în
exerciĠiul său. Nici o limită nu se impune voinĠei tira-nului (M. Prélot, J.
Boulouis, 1990, p. 126-127). Totuúi acest aspect de ilegitimitate nu a fost
întotdeauna prezent. Uneori termenul este utilizat, cum am văzut, pentru a
desemna doar o magistratură excepĠională. d. TeocraĠia. TeocraĠia este o
formă de regim politic bazat pe confuziunea puterilor în stat. De data aceasta nu
numai că puterea legislativăúi puterea executivăsunt concentrate în mâna unui
singur om, dar puterea politică se confundă cu puterea religioasă. Suveranul este
trimisul lui Dumnezeu sau Dumnezeu însuúi. El poate justifica, în virtutea
acestei calităĠi, orice acĠiune. Puterile lui sunt nelimitate. Aceastăformă mai
este întâlnită încă în Iran úi în Nepal. Istoric vorbind, ea a fost forma Imperiului
roman. În Evul Mediu, această tendinĠă a fost frânată în Europa de Biserică:
aceasta a împiedicat tendinĠele unor monarhi de a institui state teocratice, căci
acest lucru ar fi fost un atentat la supremaĠia sa spirituală.
Clasificarea regimurilor politice479B. Formele contemporane de confuziune a
puterilor în stat în favoarea Executivului. Aceste forme pot fi numite generic
dictaturi. „La origini, noĠiunea de dictatură corespunde unui regim tranzitoriu,
bazat pe forĠă, neconform sistemului de legitimitate admis în general de
societatea în care funcĠionează, al cărui scop este de a asigura ordinea în faĠa
unor circumstanĠe excepĠionale” (M. Duverger, 1973, p. 482). Nu întotdeauna
dictaturile sunt instaurate cu nesocotirea normelor ce regle-mentează instaurarea
úi exerciĠiul puterii. În contemporaneitate pot exista situaĠii în care
constituĠia însăúi prevede instaurarea unei dictaturi. Acesta era cazul regimului
instaurat prin art. 38 din ConstituĠia de la Weimar, de exemplu (M. Prélot, J.
Boulouis, 1990, p. 129). Dar acest sens nu mai corespunde întru-totul realităĠii.
În primul rând, dictaturile tind să devină permanente prin natura însăúi a
sistemului. Dictatorul încearcă săstabilească chiar o succesiune la putere a
descendenĠilor săi (a se vedea în acest sens ceauúismul úi regimul nord-
corean). În al doilea rând, dictaturile moderne de tip marxist au fost instaurate în
scopul de a bulversa ordinea úi nu de a o asigura în circumstanĠe excepĠionale.
Anumite dictaturi se declară permanente de la început, precum cea hitleristă. ùi
deviaĠiile naĠionale ar putea continua. Aceasta arată că nicio definiĠie úi nicio
clarificare a dictaturilor nu ar fi suficientă. Ele sunt atât de diverse, încât nu se
mulează în niciun cadru schematic. Putem desprinde totuúi câteva caractere
generale: – Confuziunea puterilor nu este niciodată totală. Chiar dacă suntem în
prezenĠa unei puternice concentrări a puterii în mâna unui om sau a unei
structuri, o anumităseparaĠie funcĠională între organe există, chiar dacă ea este
mai mult aparentă; – În toate cazurile, puterea ce absoarbe în fapt competenĠele
este puterea execu-tivă. Legiferarea trece în mâinile acesteia cel puĠin în fapt,
dacă nu chiar în drept. ReprezentanĠa naĠională păstrează totuúi un drept
teoretic de control; – Toate dictaturile aduc atingere libertăĠilor publice.
Indivizii rămân fără protecĠie în faĠa puterilor statului, care sunt subordonate
voinĠei dictatorului; – Toate se bazează pe fragilitatea ordinii existente, pe
insuficienĠa regimului politic stabilit. a. Dictaturile de tip clasic. „Dictaturile de
tip clasic sunt regimurile în care un om, care a venit la putere în general prin
forĠă, concentrează cea mai mare parte sau totalitatea puterilor úi pretinde că
urmăreúte interesul public, acest interes public fiind definit de el. Aceste
dictaturi sunt permanente, adică durează până la moartea dictatorului sau până la
răsturnarea lui” (Ch. Debbasch, J-M. Pontier, J. Bourdon, J.-C. Ricci, 2001, p.
174). b. Dictaturile militare. Acest tip de dictaturi apare în general în Ġările în
curs de dezvoltare sau subdezvoltate. Mecanismul lor este simplu. Un úef militar
ia puterea prin forĠă, bazându-se pe armatăúi pe o parte din civili, cărora le
serveúte în general de paravan politic. Parlamentul este suprimat sau suspendat.
Nu mai au loc alegeri. Cel mult alegeri prezidenĠiale, menite să «legitimeze»
puterea dictatorului úi referen-dumuri bine dirijate. Aceste regimuri se pretind
temporare, având în fapt o puternică tendinĠă de permanentizare, úi, de
asemenea, se pretind a fi soluĠia la o criză socială sau politică, chiar economică.
ExerciĠiul puterii 480 Adesea ele au caracter colegial, antrenând la putere un
grup de ofiĠeri superiori care au participat la lovitura de stat militară. În
general, dictaturile militare sunt conservatoare, căci structura militarăúi edu-
caĠia ofiĠerilor, obiúnuiĠi cu disciplina úi obedienĠa, tolerează greu
schimbările, agita-Ġia politică, aventurile sociale. Totuúi, faptele o
demonstrează, aceste dictaturi pot fi tentate să introducă schimbări sociale
profunde; explicaĠia ar fi recrutarea ofiĠerilor, într-o proporĠie din ce în ce
mai mare, din rândul claselor sărace. O altă tendinĠă generală este
naĠionalismul úefilor militari, care se repercuteazăasupra organizării regimului.
c. Dictaturile totalitare. Termenul este desigur puĠin forĠat, iar acest lucru
rezultăclar din distincĠia totalitarism úi dictatură, deja analizată de noi. Dar el
subliniază în mod adecvat specificul acestor regimuri. Ne referim aici la
dictaturile de tip fascist úi la dictaturile marxiste. Aceste ultime dictaturi mai
sunt numite úi «populare» (M. Prélot, 1972, p. 119), dar terminologia nu trebuie
să înúele: nu este vorba de o dictatură a poporului úi trebuie făcută bine
distincĠia între recurgerea ideologicăúi propagandistică la mase úi mobilizarea
lor efectivă. Astfel, dictaturile fasciste sau marxiste au făcut tot timpul referiri la
popor; în fapt însă, acesta n-a avut nimic de a face cu dictatura; clasa muncitoare
(proletariatul) nu a instaurat el însuúi niciodată o dictatură în regimurile
marxiste; ea a fost pur úi simplu maltratată, dominată, înrolatăde o structură de
partid, reprezentată de câĠiva indivizi, ei înúiúi lipsiĠi de orice iniĠiativă
personală, reproducând automat niúte dogme marxiste sau pseudo-marxiste úi
ordinele unei mâini de indivizi, care concentrau puterea statului úi partidului; în
regimurile fasciste este doar demagogie „personalitatea esenĠialmente
comunitară” a Führer-ului sau puterea sa care „Ġine de participarea la Spiritul
Poporului” (Hitler, discursul din 7 martie 1936). c.1. Dictaturile
fasciste.Dictatura de tip fascist se caracterizează prin mai multe trăsături
esenĠiale: – în primul rând, aceste dictaturi au apărut în Ġările industriale, spre
deosebire de cele militare, care sunt specifice Ġărilor slab dezvoltate; – în al
doilea rând, aceste dictaturi se bazează pe un partid unic, cu structurărigidă,
având ca element de bază miliĠiile. Indivizii sunt încadraĠi de o manieră mili-
tară; elementele ierarhice sunt organizate de asemenea după modelul militar,
formând o piramidă în care disciplina funcĠionează de aceeaúi manieră. Acest
gen de partid formează o armată privată, care tinde să asigure o contrapondere a
armatei naĠionale. Acest partid devine închis, odată puterea câútigată, formând
un fel de castă, o pseudo-aristocraĠie; – în al treilea rând, fascismul tinde să
facă din organizaĠiile profesionale organe publice sau semipublice, care să
încadreze úi prin aceasta să disciplineze úi săcontroleze masele; – în al patrulea
rând, în regimurile fasciste propaganda este foarte modernăúi foarte dezvoltată.
Ea acĠionează asupra inconútientului, prin repetiĠie obsesivă, de aceeaúi
manieră ca propaganda comercială modernă. Fascismul aduce pentru prima dată
în politică tehnicile marketingului; – în al cincilea rând, úi aceasta ne interesează
cel mai mult aici, regimurile fasciste prezintă un monism organic. Un singur
organ, cel dictatorial, are în fapt puterea de
Clasificarea regimurilor politice481decizie. Puterile statului sunt concentrate de
facto în mâinile dictatorului. Chiar dacăîn drept existăúi alte organe
constituĠionale, acestea sunt lipsite de puterea de decizie, fie prin norme abile,
fie prin uzanĠe. Astfel, în Italia fascistă, Camera Fasciilor úi CorporaĠiilor nu
joacă decât un rol úters în opera de confecĠionare a legilor, Senatul este ca úi
inexistent, iar Marele Consiliu este organizat de o asemenea manieră încât
opoziĠia este exclusă. În Germania nazistă, Reichstag-ul păstrează doar teoretic
facultatea legiferării. Legea este în fapt opera Führer-ului; – în al úaselea rând,
regimurile fasciste se caracterizează prin duritatea úi amploa-rea represiunii.
Dictatura mussoliniană. Termenul fascism este utilizat mai sus de o
manierălargă. În fond însă, la origine el desemnează doar regimul italian dintre
1922-1945. Acest regim are câteva trăsături distinctive. În primul rând,
monismul organic nu este prefect, cel puĠin de iure. Este menĠinută instituĠia
regalăúi Senatul. În al doilea rând, pe plan ideologic, prezenĠa papalităĠii pe
teritoriul Italiei înfrânge oarecum monismul regimului. De facto însă, toate
puterile sunt concentrate în mâna dictatorului încă din momentul în care, în
câteva luni, începând din ianuarie 1925, Mussolini suprimă cea mai mare parte a
libertăĠilor publice, elimină partidele adversare úi regimul parla-mentar. Apoi
aceste puteri încep să-i revinăúi în drept. Astfel, Ducele este úeful guvernului,
Prim ministru, secretar de stat, dispunând deci de plenitudinea puterii
guvernamentale (Legea din 24 decembrie 1925) úi poate stabili reguli juridice,
adicădispune de puterea legislativă (Legea din 31 ianuarie 1926). Suntem,
aúadar, într-un regim de confuziune a puterilor în cel mai autentic sens al
termenului. Dictatura hitleristă. Această a doua dictatură fascistă diferă mult de
prima. În regimul hitlerist, ideologia joacă un rol mult mai mare decât în cel
musolinian. RevoluĠia naĠional-socialistă este esenĠialmente ideologică. Ea
este o reformă în aceeaúi măsură religioasăúi politică. Hitler este profetul unei
filosofii noi înainte de a fi úeful unui puternic stat (...). Cel de-al treilea Reich
este dominat de propria ideo-logie. Organizarea, ca úi politica sa, decurge din
acest fapt (...) (R. Capitant, 1935, p. 177). Tinzând la o depăúire a organizării
statale, căci statul este inferior Poporului úi Spiritului său úi făcând din Führer
reprezentantul acestui spirit, hitlerismul lasăstatul în mod complet în mâinile
acestuia din urmă. Führerul concentrează puterea executivăúi pe cea legislativă:
ordinele sale sunt suficiente pentru orice. c.2. Dictaturile de tip marxist. Acest
subiect este imposibil de epuizat în câteva rânduri. El este prea complex atât din
punctul de vedere al datelor ideologice pe care se bazează regimurile
«marxiste», cât úi din punctul de vedere al regimurilor în care acestea s-au
concretizat de maniere extrem de diverse. Am încercat însă să extragem din
această multitudine câteva trăsături care să servească înĠelegerii abordării
acestui subiect în cadrul problematicii exerciĠiului puterii în stat. Monismul
ideologic este prima trăsătură generală a dictaturilor marxiste, trăsăturădin care
decurg toate celelalte. Marxismul, teoretic, iar practic o formă de filosofie
politică construită de teoreticieni ca Lenin, Stalin, Ceauúescu etc., care avea
destul de puĠine în comun cu marxismul, care-i denaturase complet spiritul deúi
se revendica de la el, această formă deci, era singura ideologie posibilă, singura
filosofie posibilă, singurul mod de gândire posibil. Din punctul de vedere al
practicii politice, acest monism ideologic atrage în mod firesc după sine
existenĠa unui singur partid.
ExerciĠiul puterii 482 ExistenĠa unui singur partid politic este a doua trăsătură
definitorie a acestor regimuri. Partidul are o structură rigidă, având ca element
de bază celula, organizatăpe baza criteriului locului de muncă. Datorită acestei
organizări partidul capătă la bază un aspect de sindicat muncitoresc. Elementele
componente sunt organizate într-o structură de tip militar în care ordinele venite
de la úeful ierarhic nu se discută. Disciplina este asigurată nu atât prin
convingere, cât prin constrângere, sancĠiunea de partid repercutându-se asupra
posibilităĠii de a promova în funcĠie, de a ocupa anumite posturi, chiar de a
profesa o anumită meserie. Încadrarea în partid devine forĠată, doar membrii de
partid au anumite drepturi, deci toată lumea «vrea» să facăparte din partid.
Oprimarea proletariatului de către partid úi stat este o altă trăsătură a acestor
regimuri. Declarat în mod teoretic partid al clasei muncitoare, partidul comunist
devine instrument de oprimare a acesteia. Dominat de o nomenclatură, un fel de
aristocraĠie bazată pe gradul ocupat în partid, partidul, bazându-se pe organele
repre-sive ale statului pe care le controlează în mod strict, oprimă orice
opoziĠie. ğinta opresiunii sunt în fond atât membrii cât úi nemembrii de partid.
PreponderenĠa partidului asupra statului este definitorie pentru structura acestui
tip de regim de confuziune a puterilor. AtribuĠiile statului sunt absorbite de
partid. ReacĠia este firească. Statul, oricât ar fi de tiranic, păstrează anumite
proceduri de decizie, cel puĠin aparente, reglementate legal, care devin greoaie
pentru o nomen-clatură care vrea să poată totul. Cu totul altfel se întâmplă cu
organele de decizie partizane, care sunt puĠin sau deloc reglementate. Ca
urmare a acestui fapt, partidul va domina net statul. În unele state comuniste, în
România de exemplu, această ten-dinĠă începuse să se instituĠionalizeze prin
crearea unor organe de decizie cu naturămixtă «de partid úi de stat», care sunt
dominate de partid úi care tind să înlocuiascăcentrele de decizie statale sau să le
absoarbă în fapt atribuĠiile. Unitatea puterii în stat era postulată de aceste
regimuri ca bază teoretică a organizării statului socialist. Doctrina separaĠiei
puterilor în stat este incriminată în mod oficial. Puterea, arată liderii comuniúti,
este una singură – puterea poporului. FuncĠiile statului rămân teoretic distincte.
Există organe legiuitoare, organe executive úi judecătoreúti. Dar între acestea nu
există o separaĠie funcĠională. Puterile tind să fie cumulate de factoúi de iure
de Executiv. Astfel, organul legiuitor se întruneúte rar, lăsând legislaĠia „pe
timpul cât nu este în sesiune” unor organe ale puterii executive. Teoretic, opera
acestora trebuie ulterior ratificată; practic, nimeni nu îndrăzneúte săvoteze
împotrivă (votul este în principiu deschis). Puterea judecătorească este absorbită
de asemenea de Executiv. Judecătorii îúi pierd inamovibilitatea; atribuĠiile
instanĠelor sunt transferate în parte unor organe cu natură incertă, cum au fost
în România comisiile de judecată etc. Aceste regimuri de confuziune a puterilor
au creat toate dictaturi personale. Un astfel de sistem nu putea să conducă decât
la dictaturăúi la concentrarea întregii puteri în mâna unui singur om. Toate
statele socialiste au evoluat în aceeaúi direcĠie. Astfel se realizează confuziunea
deplină a puterilor în stat. Există o singură putere, dar nu a poporului, ci a unui
individ, care se sprijină pe organele de represiune ale statului, controlate de o
poliĠie personală puternic dezvoltată.

Clasificarea regimurilor politice483§2. Confuziunea puterilor în favoarea

Legislativului Regimurile de confuziune a puterilor în favoarea Legislativului
sunt acele regimuri în care, de drept sau de fapt, toate deciziile importante
aparĠin acestuia din urmă, puterea executivă fiind redusă la rolul de executant
în sensul autentic al acestui termen. Acest regim implică deci două variante:
regimul de confuziune a puterilor în favoarea Legislativului numit deintenĠie úi
regimul de confuziune a puterilor în favoarea Legislativului de fapt.Termenul
generic de desemnare a acestor regimuri este cel de guvernământ de Adunare
sau guvernământ convenĠional. Cel de-al doilea mod de desemnare vine de la
faptul că forma tipică a acestui guvernământ a fost ConvenĠia în FranĠa. Unii
autori neagă acest gen de regim, considerând că el nu este descris decât din
dorinĠa unei clasificări simetrice. A. Regimul de Adunare de intenĠie. Regimul
de Adunare de intenĠie este acela în care puterea executivă este juridic
absorbită de puterea legislativă. Aúadar, confu-ziunea în favoarea Legislativului
opereazăde iure, nu de facto. Executivul este inte-gral subordonat Adunării din
punct de vedere juridic, nedispunând de nicio iniĠiativă. El se rezumă la a
executa ordinele Legislativului. PreponderenĠa juridică a Legislati-vului este
asigurată prin faptul că el numeúte în mod liber miniútrii. El poate răsturna
guvernul fără nicio restricĠie úi fără a exista pentru acesta din urmă nicio
posibilitate de a presa asupra puterii legislative. Astfel, regimul nu cunoaúte nici
procedura dizolvării Legislativului, nici procedura votului de încredere cerut de
guvern. Mijloa-cele de acĠiune între cele două puteri funcĠionează într-un
singur sens. B. Regimul de Adunare de fapt. Acest tip de regim este forma
degenerată a regimului parlamentar, neconsacrată juridic. Această degenerare îúi
are originea în nefolosirea mijloacelor pe care Executivul le are la îndemână
pentru a face presiuni asupra Legislativului, neutilizare care merge până la a face
aceste mijloace de neuti-lizat. Este vorba de procedura prin care guvernul pune
parlamentului problema încre-derii, dar mai ales de procedura dizolvării
Legislativulu.

Exercitiul puterii actiune asupra celorlalte puteri

Această modalitate reprezintă o exagerare a doctrinei clasice a sepa-raĠiei

puterilor. Montesquieu nu concepuse separaĠia de o manieră atât de tranúantă.
Pentru el interacĠiunea, controlul reciproc al puterilor, trebuia să existe; puterile
trebuiau să «meargă în concert». Trăsăturile caracteristice regimului de izolare a
puterilor pot fi privite sub trei aspecte: În ce priveúte statutul titularilor puterilor
statului: – există incompatibilitate între funcĠia de ministru úi cea de membru al
Adunării sau Adunărilor reprezentative; –úeful statului nu depinde de parlament.
El nu este desemnat de acesta, fiind fie ereditar, fie ales de popor; – miniútrii úi
úeful puterii executive nu au acces în Camere; ei nu pot lua cuvântul în
úedinĠele acestora în nicio circumstanĠă.În ce priveúte colaborarea
funcĠională a puterilor: – Executivul nu are dreptul de iniĠiativă legislativă.
Legile sunt opera exclusivă a Camerelor.În ce priveúte mijloacele de acĠiune a
puterilor una asupra alteia. Aceste mijloace lipsesc cu desăvârúire: – Executivul
nu poate cere o a doua deliberare asupra legislaĠiei; – Executivul nu poate
aprecia utilitatea promulgării; –úeful puterii executive nu poate opune un drept
de veto actului legislativ; – nu există instituĠia dizolvării; – miniútrii nu depind
în niciun fel de Camere, care nu-i numesc úi nu-i pot demite. Acest gen de
regim, ca orice exagerare de altfel, generează în mod necesar dis-
funcĠionalităĠi. Regimul este foarte uúor blocat, nereuúind să facă faĠă unei
situaĠii de criză, datorită lipsei de supleĠe a instituĠiilor.B. Regimurile de
independenĠă a puterilor în stat. Acest regim constă în a asigura maximum de
independenĠă puterilor statului, fără a le izola complet, ca în cazul precedent,
dar reducând la minimum întrepătrunderea lor. Există două tipuri ale acestui
regim: regimul prezidenĠial úi prezidenĠialismul. a. Regimul prezidenĠial.
Acest tip de regim constituĠional este cel mai bine ilustrat de Statele Unite ale
Americii. Trăsăturile sale esenĠiale pot fi considerate următoarele: 1) Alegerea
úefului statului de către naĠiune. Aceasta asigură Preúedintelui o
reprezentativitate identică cu cea a parlamentului. 2) AbsenĠa mijloacelor de
presiune reciprocă a puterilor. Această trăsătură este fundamentală. Ea distinge
net regimul prezidenĠial de regimurile parlamentare în care úeful statului poate
fi de asemenea desemnat prin alegeri bazate pe votul universal direct. Ea se
concretizează în faptul că: a) Parlamentul nu poate răsturna Executivul. Acesta
din urmă, avându-l ca úef pe Preúedinte, îúi sprijină legitimitatea direct pe
popor, fără intermedierea reprezentanĠei naĠionale. b) Nu există instituĠia
răspunderii ministeriale. Membrii Executivului sunt numiĠi úi demiúi în mod
liber de Preúedinte, fără niciun amestec din partea Congresului.

Clasificarea regimurilor politice485Miniútrii (Secretarii de stat) sunt

responsabili doar în faĠa Preúedintelui, care exercităasupra lor o adevărată
putere ierarhică. Executivul este aúadar monist, presupunând un singur centru de
decizie, Preúedintele, colaboratorii săi fiind doar executanĠi ai politicii
Preúedintelui. c) Executivul nu poate dizolva Legislativul. Această caracteristică
este comple-tarea firească a celorlalte. Lipsa responsabilităĠii ministeriale ar
asigura o supremaĠie a Executivului dacă el ar putea dizolva Congresul. 3)
Stricta repartizare a competenĠelor. Fiecare organ este cantonat în principiu în
exerciĠiul unei funcĠiuni. Legislativul exercită în principiu singur funcĠia
legislativă, iar Executivul, pe cea executivă. Aceasta se traduce, pe de o parte, în
faptul că Exe-cutivul nu are competenĠa de a propune legi, deci este lipsit de
dreptul de iniĠiativălegislativă, care l-ar face coautor al legislaĠiei, cum vom
arăta mai departe, iar, în al doilea rând, în faptul că Preúedintele úi colaboratorii
săi nu au dreptul să intre în úedinĠele Congresului úi să ia cuvântul. Pe de altă
parte, din această trăsătură rezultăincompatibilitatea între funcĠia de ministru úi
cea de membru al Congresului. 4) Egalitatea puterilor. Această trăsătură rezultă
din două instituĠii: a) Alegerea prin vot universal direct a Preúedintelui. Potrivit
textelor constituĠio-nale Preúedintele este ales prin vot indirect. Fiecare stat
membru al Uniunii îúi desemnează alegătorii prezidenĠiali, care îl aleg pe
Preúedinte. Practic însă, votul a devenit direct, căci mandatul electorilor este
imperativ (regula este însă cutumiară). Acest mod de desemnare îl pune pe
Preúedinte pe picior de egalitate cu Congresul, el, ca úi acesta din urmă, fiind
reprezentantul direct al naĠiunii. b) Iresponsabilitatea Preúedintelui.
Preúedintele, în sistemul regimului preziden-Ġial, este iresponsabil din punct de
vedere politic. El răspunde în faĠa Congresului doar penal. Procedura aceasta
este denumită «impeachement». 5) Dar regimul cunoaúte úi excepĠii de la
principiul separaĠiei puterilor în stat: a) Senatul are unele atribuĠii ce Ġin în
mod normal de sfera de competenĠă a Executivului: – în materie de politică
externă, Senatul ratifică tratatele încheiate de úeful statului; – Senatul îúi dă
acordul la numirea unor înalĠi funcĠionari federali de către Preúe-dinte, mai
ales a judecătorilor CurĠii Supreme, fapt ce încalcă principiul separaĠiei stricte
a puterilor. b) Congresul votează bugetul. Acest lucru îi dă o anume autoritate
asupra Execu-tivului. c) Dreptul de veto legislativ al Preúedintelui. Preúedintele
participă la opera de legiferare, teoretic rezervată Congresului, prin exercitarea
dreptului de veto în mate-rie legislativă. Este vorba de un veto calificat, care are
ca efect mărirea majorităĠii cu care legea poate fi votată. d) Mesajele
prezidenĠiale. ConstituĠia cere Preúedintelui să dea Congresului infor-maĠii
asupra «stării Uniunii» úi să recomande examenului său măsurile pe care le
crede necesare úi urgente. Nu se fac precizări nici asupra conĠinutului, nici
asupra amplorii, nici asupra periodicităĠii acestor mesaje. Practica a stabilit,
prin intermediul acestui drept, un drept indirect de iniĠiativă legislativă.
Desigur, Congresul poate sănu dea curs propunerii. Nimic nu-l obligă să o facă.
Dar acest lucru nu înseamnă cădreptul de iniĠiativă nu există.
ExerciĠiul puterii 486 e) Posibilitatea de a reuni Congresul în sesiune
extraordinară. Această facultate a Preúedintelui, nu prea utilizată de altfel, este o
altă încălcare a principiului separaĠiei stricte a puterilor în stat. b.
PrezidenĠialismul. Acest regim este sau a fost practicat în unele Ġări din
America latină. El este rodul copierii sistemului existent în Statele Unite de Ġări
care nu aveau nici tradiĠia, nici situaĠia economicăúi politică a acestora. Acest
transplant de instituĠii a fost în general un eúec. Aúadar, prezidenĠialismul
reprezintă o defor-mare a regimului prezidenĠial nu din punctul de vedere al
tehnicii constituĠionale, care poate rămâne neschimbată, ci din punctul de
vedere al practicii instituĠionale, deformată de aplicarea sa unei culturi net
diferită de cea de origine. §2 Regimurile de separare suplă sau de colaborare a
puterilor în stat A. Regimul parlamentar. Regimurile de separaĠie suplă sau de
colaborare a puterilor în stat mai sunt numite úi regimuri parlamentare, mai ales
prin opoziĠie faĠăde regimurile prezidenĠiale. Nu este vorba însă de o
neapărată preponderenĠă institu-Ġională a parlamentului, ci de un alt tip de
relaĠie între puteri. Spre deosebire de regi-murile de separaĠie strictă sau rigidă
a puterilor, care caută să stabilească o egalitate a puterilor pornind de la
independenĠa lor, regimurile de colaborare a puterilor în stat tind spre acelaúi
scop prin realizarea unei dependenĠe a puterilor una faĠă de alta. Dacă regimul
de separaĠie strictă a puterilor în stat caută să reducă la minimul necesar
funcĠionării fără blocaje relaĠiile dintre Legislativ úi Executiv, regimurile de
colaborare a puterilor multiplică aceste raporturi, căutând să le facă atât de
complexe încât niciuna dintre puteri sa nu poată prevala asupra celeilalte úi
astfel ele să nu poată acĠiona decât împreună, controlându-se úi deci limitându-
se reciproc. Regimu-rile de separaĠie suplă a puterilor în stat sunt denumite
generic regimuri parlamentare. Ele sunt însă foarte diverse ca formăúi conĠinut.
De aceea, orice clasificare este aproximativăúi este de asemenea foarte dificil să
fixăm trăsăturile generale ale regimului. Cu toate acestea, câteva trăsături s-au
impus teoriei: 1) Egalitatea între Legislativ úi Executiv este prima trăsătură a
regimului parla-mentar. Această egalitate rezultă din modul de organizare a
instituĠiilor. Ea comportădouă aspecte: pe de o parte, dualismul Executivului,
pe de altă parte, împărĠirea Legislativului în două Camere (bicamerismul). a)
Dualismul Executivului presupune existenĠa a două elemente componente
distincte úi de naturi diferite în cadrul Executivului: úeful statului, pe de o parte
úi guvernul propriu-zis, pe de altă parte. a.1. ùeful statului este iresponsabil din
punct de vedere politic. Acest element, ce are caracterul unei dogme a regimului
parlamentar, este asigurat prin regula contrasemnării actelor úefului statului de
către miniútri. Iresponsabilitatea priveúte toate actele Sefului statului, dar ea nu
este absolută. El este astfel responsabil din punct de vedere penal.
Contrasemnarea actelor úefului statului de către miniútri are ca efect transferul
răspunderii către aceútia. Astfel, parlamentul va putea sancĠiona ministrul, dar
nu va putea ajunge la autorul real al actului, úeful statului. Dar aceastăregulă are
úi un alt corolar. ùeful statului nu guvernează, el arbitrează. Acesta este sensul
clasic al parlamentarismului. Această regulă a iresponsabilităĠii politice a
úefului statului face din el elementul fix al Executivului.
Clasificarea regimurilor politice487a.2. Responsabilitatea ministerială. Această
regulă, pe care am explicat-o deja, face din guvern, în sensul autentic al
termenului, care nu se confundă cu noĠiunea de Executiv, elementul mobil al
Executivului. În regimul parlamentar, miniútrii sunt responsabili în faĠa
parlamentului din punct de vedere politic. Această respon-sabilitate este în
acelaúi timp individualăúi colectivă. Guvernul sau Cabinetul este în regimul
parlamentar elementul cheia jocului insti-tuĠional. El asigură colaborarea între
cele două puteri, fiind intermediarul între parla-ment úi úeful statului. El este
numit de úeful statului, dar fixează el însuúi politica pentru care este responsabil
în faĠa parlamentului. Miniútrii nu mai sunt simpli executanĠi ai politicii
úefului statului, ca în regimul prezidenĠial. Cabinetul este un centru de impuls
politic. El trebuie să aibă o unitate sub comanda Primului ministru, chiar dacă
teoretic acesta nu este propriu-zis superiorul ierarhic al colegilor săi.
Responsabilitatea în faĠa parlamentului poate fi angajată fie la iniĠiativa
acestuia úi atunci poartă numele de interpelare (a III-a Republică franceză),
moĠiune de cenzură (Anglia), moĠiune de neîncredere (Italia) etc., fie la
iniĠiativa Executivului însuúi úi atunci procedura se numeúte vot de încredere
sau angajarea răspunderii guvernului. În oricare dintre variante, un vot care arată
neîncrederea în guvern atrage după sine obligativitatea demisiei, dacăúeful
statului nu dizolvă Legislativul când nu atrage chiar demiterea. b) Bicamerismul
presupune divizarea intrafuncĠională a puterii la nivelul parla-mentului.
Aceasta face ca Executivul să poată să se sprijine pe una dintre Camere pentru a
contracara sau contrabalansa acĠiunile celeilalte. 2) Colaborarea între puteri
este a doua trăsătură caracteristică a regimului parla-mentar. Ea presupune, pe
de o parte, că Executivul intervine în procesul de legiferare úi, pe de altă parte,
că Legislativul intervine în exerciĠiul puterii executive. a) Executivul intervine
în procesul de legiferare: a.1. Prin dreptul de iniĠiativă legislativă. Este
neîndoielnic că acest drept asigură o participare a Executivului la procesul de
legiferare. VoinĠa politică se manifestă mai întâi prin propunerea legilor, a
anumitor domenii de reglementare în detrimentul altora. Or, în regimurile
parlamentare actuale, guvernul are cvasitotalitatea iniĠiati-velor legislative.
Camera sau Camerele sunt prea lente pentru a avea cu adevărat un rol decisiv în
propunerea legilor. Prin aceasta guvernul orientează legiferarea. El participă deci
de o manieră decisivă la exerciĠiul puterii legislative. a.2. Miniútrii au dreptul
de a intra úi de a lua cuvântul în parlament. Este vorba de posibilitatea de a lua
parte la lucrările parlamentului úi de a lua cuvântul în cadrul acestora, nu de
obligaĠia de a răspunde când sunt solicitaĠi. a.3. Prin mijloacele de care
dispune pentru a presa asupra parlamentului, silindu-l să adopte de urgenĠă o
măsură legislativă. Aceste procedee sunt: – procedeul votului blocat úi –
angajarea răspunderii guvernului. a.4. Prin promulgarea legilor. AtribuĠiei
úefului statului de o promulga legile îi este ataúat un drept care-l face părtaú la
procesul de legiferare. Este vorba fie de un veto legislativ, fie de posibilitatea de
a cere reexaminarea legii. Uzarea de acest drept are efecte asupra existenĠei
legii, a majorităĠii necesare pentru a fi adoptată sau con-duce la o simplă
reluare a procedurii, cum am văzut.
ExerciĠiul puterii 488 a.5. Prin intermediul delegării legislative. În anumite
condiĠii úi cu anumite limite, Legislativul poate delega puterea de a legifera
Executivului. Sunt cunoscute douăsisteme: Executivul legiuitor în timp de
crizăúi Executivul legiuitor în timp de pace. Această procedură conduce la
neconcordanĠa cu realitatea schemei separaĠiei puterilor în stat care se bazează
pe distincĠia funcĠiilor pornind de le organe. De data aceasta este evident că
funcĠia legislativă este exercitată de drept de către Executiv. b) Legislativul
intervine în executarea legilor: b.1. Prin existenĠa parlamentarilor-miniútri.
Regula regimului parlamentar este posibilitatea cumulării funcĠiilor de ministru
úi parlamentar. Aceúti parlamen-tari-miniútri realizează o întrepătrundere a
celor două organe. b.2. Prin existenĠa comisiilor permanente úi temporare, care
permit Legislativului să aibă o vedere de ansamblu asupra activităĠii
Executivului úi AdministraĠiei úi săexercite un anumit control asupra acestora.
b.3. Prin puterea de a vota bugetul. Aceasta reprezintă cel mai puternic mijloc de
ingerinĠă la dispoziĠia parlamentului. El este ilustrarea principiului
consimĠământului popular la impozitare. Dar acesta nu este un mijloc infailibil
úi practica o demonstrează din plin. 3) ExistenĠa mijloacelor de acĠiune
reciprocă a puterilor una asupra alteia. Aceste mijloace sunt răspunderea
ministerialăúi dreptul de a dizolva în parte sau în totalitate Legislativul. B.
Formele regimului parlamentar a. Regimuri parlamentare moniste úi dualiste.
Regimurile parlamentare pot fi clasificate, mai întâi, pornind de la criteriul
rolului úefului statului în cadrul Execu-tivului în regimuri parlamentare moniste
úi regimuri parlamentare dualiste úi, apoi, pornind de la centrul real de putere
politică, în regimuri parlamentare cu prepon-derenĠa Executivului úi regimuri
parlamentare cu preponderenĠa Legislativului. a.1. Regimul parlamentar
dualist, numit úi regim orleanist de la numele dinas-tiei de Orléans, sub domnia
căreia acest regim s-a dezvoltat (1830-1848), se caracte-rizează prin intervenĠia
activă a úefului statului în viaĠa politică. ùeful statului exercită dreptul de a
dizolva Legislativul în mod liber, discreĠionar, fără a fi obligat să ceară acordul
miniútrilor săi úi fără să trebuiască ca propunerea să vină de la aceútia, adică din
proprie iniĠiativă. Mai mult, miniútrii sunt aleúi liber de către úeful statului fapt
din care rezultă o dublă responsabilitate pentru aceútia. Pe de o parte, ei, răspund
politic în faĠa Legislativului úi, pe de altă parte, în faĠa úefului statului. a.2.
Regimul parlamentar monist este acela în care úeful statului joacă în raport cu
guvernul un rol úters. El se supune, în principiu, voinĠei politice a Cabinetului,
care este singura voinĠă ce contează în cadrul Executivului. Deci nu de o
dispariĠie juridică a instituĠiei úefului statului este vorba, ci de o lipsire de
consistenĠă a acesteia. El nu mai are decât un rol onorific, de reprezentare a
Statului úi de prezidare a unor organisme. În acest tip de regim nu mai există o
dublă responsabilitate a guvernului. El răspunde doar în faĠa parlamentului.
Această slăbire a puterilor úefului statului, care face ca jocul politic să se
desfăúoare în trei, între popor, parlament úi guvern, după expresia lui Ch.
Debbasch, J-M. Pontier, J. Bourdon, J.-C. Ricci (2001, p. 185), poate avea două
consecinĠe. În cazul unei fragmentări politice, poate degenera în regim de
Adunare. În cazul în care se poate degaja o majoritate netă, cum
Clasificarea regimurilor politice489este cazul în sistemele bipartite cu scrutin
majoritar, cum este cel britanic, sistemul are ca efect trecerea puterilor în
mâinile Primului ministru. Un deputat englez ilustra foarte bine acest fapt:
„Puterea – spunea el – a trecut de la Rege la Comune; ea a trecut în mare parte
de la Comune la Cabinet úi de la Cabinet la Primul ministru”. În acest sistem,
dreptul de dizolvare, rămas teoretic în mâinile úefului statului, este exercitat în
fapt de către Primul ministru. Dar acest drept de dizolvare are un înĠeles
deosebit în acest regim. El nu mai rezolvă un conflict între Adunare úi Executiv,
ci stabileúte data alegerilor în favoarea Puterii. b. Regimuri parlamentare cu
preponderenĠa Executivului úi cu preponde-renĠa Legislativului. Regimul
parlamentar monist poate evolua, cum am arătat, în două sensuri: fie Executivul
va domina Legislativul, fie invers. b.1. Regimul parlamentar cu preponderenĠa
Executivului este cel descris deja anterior, când ne-am referit la Marea Britanie.
Mai trebuie adăugat că mecanismele esenĠiale ale regimului parlamentar sunt
păstrate, dar capătă o altă semnificaĠie sau sunt neutilizate. Astfel, dreptul de a
dizolva Legislativul se păstrează. Dar nu numai că el trece din mâinile úefului
statului în cele ale Primului ministru, cum am arătat, dar utilizarea lui are o altă
semnificaĠie decât înainte. Dacă în regimul parlamentar clasic el reprezintă o
contrapondere a responsabilităĠii guvernamentale, acum el nu mai este utilizat
în acest sens, căci guvernul dispune de o majoritate netă în Camere úi deci de o
stabilitate care-l face să fie numit «de legislatură». Camera secundă este
dizolvată, fiind foarte rare legislaturile care ajung la capăt, din considerente
electorale. Primul ministru alege momentul care este cel mai prielnic partidului
său úi, uzând de dizolvare, provoacă alegeri anticipate. Pe de altă parte,
responsabilitatea guvernamentală este doar teoretică, de vreme ce majoritatea
este întotdeauna de partea guvernului, pe care-l sprijină aproape necondiĠionat.
În aceste condiĠii este clară preponderenĠa Executivului asupra Camerelor.
Există în fond un singur centru de putere: Cabinetul. b.2. Regimul parlamentar
cu preponderenĠa Legislativuluipresupune aceeaúi organizare constituĠională
dar un climat politic cu totul diferit. Incapacitatea degajării unei majorităĠi nete
face ca Executivul să fie instabil, lipsit de fermitate. Centrul de putere se
deplasează spre parlament úi regimul capătă patru aspecte generale: Execu-tivul
este pe de-a-ntregul subordonat; úeful statului devine responsabil; responsa-
bilitatea ministerială se agravează; dreptul de dizolvare este abrogat prin
neuzare. §3. Regimul semiprezidenĠial A. NoĠiunea de regim
semiprezidenĠial. Acest tip de regim vrea să fie un regim situat între cel
parlamentar úi cel prezidenĠial. Modelul a fost degajat, mai întâi, de M.
Duverger, pornind de la analiza a úapte regimuri concrete, care par sa aibă
aceeaúi structură: Republica de la Weimar (1919-1933), Finlanda începând cu
1919, Austria începând cu 1929, Irlanda din 1937, Islanda din 1945, FranĠa din
1962 úi Portugalia din 1976 (1973, p. 227-282; 1986, p. 7-17). Acest regim are
două trăsături distinc-tive: un preúedinte ales prin vot universal, un prim
ministru úi un guvern responsabili în faĠa parlamentului.
ExerciĠiul puterii 490 Aúadar, spre deosebire de regimul parlamentar, care se
bazează pe o singurăexpresie a voinĠei populare, concretizată instituĠional în
parlament, regimul semipre-zidenĠial se bazează pe o dublă expresie a voinĠei
poporului, concretizată instituĠional în parlament úi în instituĠia Preúedintelui.
Alegerea prin vot universal a Preúedintelui apropie acest regim de regimul
prezidenĠial. Dar dacă în regimul prezidenĠial Primul ministru úi miniútrii nu
răspund în faĠa Legislativului, în regimul semiprezidenĠial, o astfel de
răspundere este instituită. Acestea sunt constantele regimului. El este însă, aúa
cum arăta profesorul A. Amor, judecat „mai degrabă în funcĠie de variabile
decât de constante” (apud M. Duverger, 1986, p. 99). Aceste variabile, care
permit analiza sistemului sunt: 1. puterile pe care ConstituĠia i le dă
Preúedintelui; 2. prezenĠa sau absenĠa majorităĠii parlamentare; 3. poziĠia
Preúedintelui faĠă de această majoritate. În general, acest regim presupune
atribuĠii destul de întinse ale Preúedintelui. El este dotat constituĠional cu o
putere remarcabilă pe care o exercită fără imixtiuni din partea parlamentului,
căci el este în principiu iresponsabil úi nici din partea guver-nului. Dar
exerciĠiul acestor prerogative depinde mult de climatul politic al Ġării, de
tradiĠiile politice úi culturale úi de celelalte două variabile, adânc marcate de
sistemul partizan úi de modalitatea de scrutin. Există două variante posibile:
existenĠa unei majorităĠi nete impusă de un sistem de scrutin majoritar, care
încurajează bipartidismul sau alianĠele polarizate la stânga úi la dreapta sau
existenĠa unei majorităĠi variabile, creată de reprezentarea propor-Ġională,
care încurajează multipartidismul úi alianĠele puĠin stabile. Aceste
douăvariabile nu spun însă nimic prin ele însele despre regimul
semiprezidenĠial. Ele sunt la fel de bine întâlnite úi în alte tipuri de regimuri.
Ceea ce dă consistenĠă acestui regim este poziĠia úefului statului faĠă de
această majoritate. În ceea ce priveúte poziĠia Preúedintelui în raport cu
majoritatea parlamentarăexistă trei variante. a) Majoritatea este de aceeaúi parte
cu Preúedintele úi-l recunoaúte drept úef. ùeful statului va exercita cu autoritate
úi va interpreta de o manieră largăprerogativele ce-i sunt oferite de ConstituĠie.
Se produce o modificare de echilibru între puterea Primului ministru úi puterea
Preúedintelui. În principiu, Primul ministru este responsabil doar în faĠa
parlamentului. În fapt însă, dacă un conflict intervine între Primul ministru úi
Preúedinte, acesta din urmă va reuúi să-úi impună punctul de vedere, căci are de
partea sa majoritatea parlamentară căreia îi este úef. Pe de alta parte, deúi,
teoretic, Preúedintele nu poate revoca pe unul sau altul dintre miniútri, în fapt,
această atribuĠie este larg exercitată. Preúedintele se va găsi într-o situaĠie
privi-legiată, căci el va reuni, potrivit expresiei lui M. Duverger, puterea reală a
Doamnei Thatcher úi puterea simbolică a Reginei Elisabeta. El domină autoritar
parlamentul, fiind úeful majorităĠii, úi, prin intermediul acesteia, guvernul úi
este, în acelaúi timp, datorită modului de alegere úi atribuĠiilor constituĠionale,
încarnarea suveranităĠii naĠionale. Rolul său, care ar trebui să fie de mediator
între puteri, este în mod evident acela de direcĠie a politicii naĠionale.
b)Preúedintele este membru al majorităĠii, dar nu-i este úef. În această situaĠie,
atribuĠiile sale sunt ineficiente în principiu în faĠa Primului ministru, care este
úeful majorităĠii. Rolul Preúedintelui scade proporĠional cu creúterea rolului
Primului ministru, care este în acelaúi timp liderul de drept al guvernului úi
liderul de fapt al

Clasificarea regimurilor politice491parlamentului úi care va domina net politica

statului. Cu toate acestea, el va fi mai puĠin puternic decât Preúedintele în
situaĠia anterioară. c) Majoritatea parlamentară este opusă Preúedintelui. Ca úi
în situaĠia anterioară, Primul ministru, úef al majorităĠii parlamentare,
paralizează atribuĠiile Preúedintelui de o manieră mai accentuată sau mai vagă.
Dar, spre deosebire de situaĠia anterioară, Preúedintele, care conservă toate
prerogativele constituĠionale, este úeful opoziĠiei parlamentare, cel puĠin în
principiu, ceea ce-i conferă o oarecare soliditate. d) Atunci când nu există o
majoritate parlamentară, Preúedintele este el însuúi pus într-o situaĠia dificilă.
Acest fapt este întâlnit când sistemul se bazează pe repre-zentarea
proporĠională. În general, în acest sistem majoritatea este realizată prin alianĠe,
care nu pot fi decât fragile. Majoritatea este ca úi inexistentă prin ipoteză. ùeful
statului nu poate uza de dreptul de dizolvare, principala sa armă, decât foarte
greu, căci alegerile vor da naútere, cu siguranĠă aproape, unei Adunări la fel de
divi-zate. În aceste regimuri, instabilitatea ministerială este aproape patologică.
Astfel, în Finlanda, în Germania în timpul Republicii weimariene, în Portugalia,
durata medie a guvernelor nu depăúeúte un an. B. Critica noĠiunii de regim
semiprezidenĠial. Acest concept, lansat de M. Duverger úi preluat de mulĠi
teoreticieni úi oameni politici, nu este totuúi agreat de toĠi teoreticienii. Astfel,
G. Burdeau preferă expresia «parlamentarism prezidenĠial» úi nu-i consacră în
cursul său din 1984 o analiză de principiu (1966, p. 185-186). AlĠii merg însă
până la a nega existenĠa conceptului sau a-i da o cu totul altăconotaĠie. Astfel,
profesorul B. Chantebout, cu ocazia dezbaterilor colocviului asupra regimului
semiprezidenĠial deja amintit, arăta: „Mă întreb asupra validităĠii concep-tului
de regim semiprezidenĠial. În 1958 s-a dorit să se revină la un veritabil regim
parlamentar. Regimul parlamentar tindea să concilieze două tipuri de
legitimitate: una monarhicăúi una democratică. Prin urmare, regimul
parlamentar clasic s-a transformat în regim parlamentar monist. Dreapta îl
respingea, căci i se părea prea democratic úi a reclamat reîntoarcerea la
veritabilul regim parlamentar cu un Exe-cutiv dotat cu o legitimitate proprie,
care nu putea fi realizată decât graĠie alegerii prin sufragiu universal. Pe de altă
parte, am putea spune că este un regim ultrapre-zidenĠial. În Statele Unite,
Preúedintele are drepturi limitate, el nu poate dizolva Congresul, contrar
FranĠei, care a putut servi de model Ġărilor francofone, care sunt
prezidenĠialiste” (apud M. Duverger, Les régimes..., 1986, p. 99). Profesorul
Amor arată la rândul lui: „Până aici exista un anume număr de mari categorii de
regimuri care se definesc de manieră foarte simplă: regimul prezidenĠial, regim
de echilibru, pe care îl putem concretiza în mod negativ ca fiind cel în care
lipseúte dizolvarea, lipseúte responsabilitatea Executivului în faĠa
Legislativului, regimul parlamentar fiind cel în care există în acelaúi timp
responsabilitate úi dizolvare. Toate celelalte regimuri sunt regimuri care pot, de
o manieră sau alta, săfie ataúate acestor două categorii úi eu cred că a vorbi de
regim semiprezidenĠial înseamnă a Ġine cont în mod necesar de o conjunctură
variabila.

Definitia sociologica a statului.

Viziunea sociologica asupra statului porneste de la elementele sale constitutive,

elemente faptice, ce se releva primei priviri, chiar daca intelegerea lor exacta
presupune, apoi, utilizarea unor concepte filozofice si juridice. Aceste elemente
sunt: 1. teritoriul, 2. populatia, o putere organizata ce dirijeaza grupul, 4. o
ordine sociala, economica, politica si juridica pe care puterea si-o propune ca
scop. Pornind de la aceste elemente, statul poate fi definit ca „un grup uman,
fixat pe un teritoriu determinat si in care ordinea sociala, politica si juridica,
orientata catre un bine comun, este stabilita si mentinuta de o autoritate
dotata cu putere de constrangere'. Statul exista, deci, doar cand cele patru
elemente mentionate sunt reunite. Lipsa unuia dintre ele duce, in principiu, la
inexistenta statului, desi au fost cazuri cand au fost recunoscute state care nu mai
aveau teritoriu. Ponderea pe care fiecare element o are in configurarea statului
poate diferi de la o epoca la alta sau de la o cultura la alta.

Elementele constitutive ale statului.

POPULAŢIA Fundamentul statului îl constituie naţiunea.Naţiunea–

reprezintă o formă de comunitate umană, istoriceşte determinată, caracterizată
prin faptul că între membrii săi există legături durabile şi identificabile,
fundamentate pe comunitatea de interese social-economice, pe religie şi pe
factura psihologică.De principiu populaţia unui stat cuprinde o singură naţiune.
Este posibil ca un stat să includă naţiuni şi naţionalităţi multiple. State
multinaţionale au fost:U.R.S.S., Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Britanic ş.a.În
realitatea social-politică există situaţii în care o naţiune este inclusă în mai multe
state. Ex: naţiunea este inclusă în mai multe state. Ex: naţiunea germană
cuprinsă în R.F.G., în fosta R.D.G şi în Austria; naţiunea arabă inclusă în statele
arabe din Asia şi din nordul Africii; naţiunea română cuprinsă majoritar în Statul
Român şi în Republica Moldova precum şi în Bulgaria, Serbia, Ucraina şi
Ungaria.Naţiunea fiind un concept istoric social şipolitic comportă un număr de
factori materiali: de origine, de rasă, de tradiţii, de unitate geografică şi mai ales
geopolitică. Dar acest concept deţine şi o serie de factori subiectivi concretizaţi
în elementele spiritual-morale ale comunităţii, elemente care determină, în
ultimă instanţă, factura psihologică a naţiunii.Afirmarea statului naţionals-a
realizat ca urmare a concretizării şi reliefării –m ai ales în Europa –a principiului
naţionalităţilor.Principiul naţionalităţilor corelat cu principiul autodeterminării
popoarelor subjugate a determinat hotărâtor înfăptuirea Unirii principatelor
Moldova şi Valahia 4)precum şi realizarea unităţii naţional –statale a Germaniei
şi a Italiei. Acelaşi principiu, puternic afirmat în timpul şi după primul război
mondial a produs consecinţa realizării depline a unităţii naţiunii române,
materializată prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul
României.Pe bună dreptate se poate afirma că principiul naţionalităţilor a
triumfat în privinţa românilor după Marea Unire din anul 1918 şi respectiv după
recunoaşterea internaţională a voinţei tuturor românilor de a trăi, într-un singur
stat: un stat naţional românesc.Datorită evenimentelor din vara anului 1940, care
nu au fost în mod integral reparate, o parte însemnată a naţiunii române trăieşte
în afara hotarelor României. Clasa noastră politică discută asupra oportunităţii
alipirii Basarabiei aducând argumente –mai mult contra decât pentru –de ordin
economic. Mai direct spus întrebarea centrală este: Cât ar costa reunirea
Basarabiei ?! Poate Statul Român să suporte o astfel de notă de plată ?!Din
punct de vedere a Dreptului Internaţional Public, unde preponderent subiecte
sunt statele însăşi, s-a dat o puternică garanţie drepturilor minorităţilor
naţionale.Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de O.N.U. în anul
1948, Pactul internaţional relativ la drepturile economice sociale şi culturale,
adoptat de Adunarea Generală a 4)A se vedea hotărârile Congresului de Pace de
la Paris din anul 1856.
O.N.U. la data de 19.12.1966. Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi
politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 16.12.1966; Actul final al
Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, încheiat la Helsinki în anul
1975; documentele internaţionale adoptate la Viena (1988 –1989) şi la Paris
(1990).Constituţia României prevede că statul român recunoaşte şi garantează
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea
şi la exprimarea identităţiilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.§ 2.
TERITORIULÎn mod firesc, statul nu poate fi conceput fără un
teritoriudeterminat.Teritoriul unui stat –reprezintă partea din globul pământesc
care cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra solului şi
apelor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea.Marea teritorială cuprinde
făşia maritimă de o lăţim determinată care este supusă suveranităţii statului
riveran. Întinderea mării teritoriale a României este de 12 mile marine.O
importanţă deosebită, mai ales din punct de vedere practic, este acordată, în
Dreptul Internaţional Public, apelor curgătoare de frontieră. De principiu,
delimitarea frontierei se face având în vedere linia mediană, care este stabilită la
mijlocul distanţei dintre maluri. O altă posibilă delimitare are în vedere talvegul
apei, adică linia obţinută prin unirea punctelor albiei unde apa este cea mai
adâncă.Pentru apele staţionare de frontieră linia de demarcaţie o constituie aceea
care uneşte punctele de frontieră opuse de la malurile celor două state
riverane.***De-a lungul istoriei s-au concretizat mai multe teorii referitoare la
natura raporturilor dintre stat şi teritoriul său.Sintetic aceste teorii sunt: teoria
teritoriului –obiect; teoria teritoriului –subiect; teoria teritoriului –limită şi teoria
competenţei.*. Doctrina teritoriului –obiect–specifică epocii medievale se
remarcă prin faptul că teritoriul era considerat proprietatea privată a monarhului.
La moartea suveranului teritoriul statului putea fi partajat între succesori.În
această concepţie se considera că raporturile stat-teritoriu constituie un
„dominium”şi nu un „imperium”, deci nu o putere de a comanda ci o putere (o
aptitudine) de a stăpâni. În consecinţă, dreptul statului asupra teritoriului ar
constitui un drept real, denumitde autori fie „drept real de drept public”, fie
„drept real instituţional”. Utilizarea acestor ultim noţiuni au menirea de a
diferenţia „dreptul real” al statului asupra teritoriului său de dreptul real
instituţionalizat în cadrul Teoriei generale a drepturilor rele din Dreptul Civil.*.
Doctrina teritoriului –subiect–porneşte de la ideea considerării teritoriului ca
fiind un element încadrat în personalitatea juridică a statului. În această
concepţie teritoriul apare ca fiind un element constitutival statului, aflat în
strânsă corelaţie cu puterea etatică.Această doctrină a fost susţinută de mai mulţi
autori printre care şi G. Jellinek.*. Doctrina teritoriului –limită. Susţine că
teritoriul reprezintă un cadru, în limitele căruia statul poate comanda asupra
subiectelor de drept. Adepţii acestei teorii neagă teoria considerării teritoriului
ca făcând obiectul
unui drept real al statului precum şi teoria considerării teritoriului ca fiind
element constitutiv al personalităţii statului.*. Doctrina competenţei.Consideră
că teritoriul statului reprezintă, un spaţiu determinat de ordinea juridică
internaţională. În acest cadru prestabilit urmează să se aplice ordinea juridică
naţională.Această teză a fost fundamentată de către creatorul teoriei pure a
dreptului, marele jurist Hans Kelsen.***Nici una dintre ţările enunţate şi sintetic
examinate nu oferă explicaţii ştiinţifice referitoare la corelaţia dinte stat şi
teritoriul său.Astfel, doctrina teritoriului –obiect ignoră principiul suveranităţii
naţionale, poporul fiind cu totul înlăturat de la luarea deciziilor de desprindere a
unor fragmente de teritoriu din respectivul stat. Noi am spune că teoria este
anacronică şi desuetă fiind specifică –aşa cum am mai remarcat –Evului
Mediu.Doctrina teritoriului –subiectbazată pe aptitudinea de a comanda
(imperium), nu face distincţie după cum puterea etatică este exercitată de popor,
de o clasă politică minoritară şi privilegiată ori de o singură persoană.Doctrina
teritoriului –limităelimină suveranitatea naţională asupra teritoriului pe care o
înlocuieşte cu sintagma de „competenţă”.În această teză ordinea juridică
internaţională reprezintă factorul hotărâtor în delimitarea competenţei statului,
fără consultarea poporului.După modesta noastră opinie statul reprezentat prin
puterea publică privită în unicitatea ei, dispune de suveranitate(supremaţie şi
independenţă) în timp de puterile constituite în stat (legislativă, executivă şi
judecătorească) au competenţe.Aşa fiind, trecerea dintr-un domeniu care
aparţine unei puteri constituite în stat în alt domeniu care aparţine altei puteri
constituite în stat înseamnă încălcarea COMPETENŢEIrespectivei puteri.La fel,
în cadrul unei puteri constituite în stat (ex.: puterea judecătorească) fiecare
organ/ ansamblu de organe dispune de propria sa competenţă. În temeiul
principiului ierarhiei normelor juridice şi respectiv a organelor publice
aparţinând unei puteri constituite în stat un organ ierarhic superior, de regulă nu
poate încălca competenţa organului ierarhic inferior. Mai mult, întotdeauna un
organ ierarhic inferior nu poate prelua competenţa acordată unui organ ierarhic
superior.Deci potrivit dreptului pozitiv român noţiunea de competenţăare o
accepţie tehnico-juridică clar determinată. Această noţiune se referă la
autorităţile statului şi nu la puterea etatică în ansamblul ei.Teritoriul de stat are
un caracter inalienabil şi indivizibilInalienabiliateateritoriului reprezintă o
consecinţă (un efect) al suveranităţii statului.Teritoriul unui stat este inalienabil
în sensul că există obligaţia negativă, generală şi universală a tuturor statelor (ca
subiecte de Drept Internaţional Public) de a se abţine de la faptul material al
încălcării teritoriului şi de a respecta suveranitatea teritorială a statului în cauză.
Particularizând, merită să precizăm că în legislaţia României de la unirea
Principatelor extracarpatice şi până la Constituţia din anul 1991, modificată în
anul 2003, a fost consacrată inalienabilitatea şi indivizibilitatea teritoriului. În
consecinţă, teritoriul Statului Român nu poate suferi modificări decât dacă se
aduce atingere voinţei naţiunii române de a trăi într-un stat liber şi
independent.Frontierele ţării noastre sunt consfinţite prin lege organică, cu
respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului
internaţional.Cedările teritoriale efectuate sub ameninţarea cu forţa în vara
anului 1940 au încălcat flagrant principiul juridic constituţional al
inalienabilităţii teritoriului Statului Român.Din punct de vedere juridic, aceste
transferuri forţate de teritorii sunt lovite de nulitate. Aceasta cu atât mai mult cu
cât potrivit convenţiilor şi cutumelor din Dreptul Internaţional Public, ocuparea,
anexarea sau încorporarea teritoriului sau a unei porţiuni din teritoriul unui stat
de către un alt stat constituie o gravă încălcare a relaţiilor
internaţionale.Indivizibilitateateritoriului constă în incapacitatea statului –ca
subiect de drept internaţional şi de drept intern –de a renunţa la o parte din
teritoriul statului în favoarea unei terţe puteri.Acest principiu a fost consacrat în
Constituţiile noastre din anii: 1866, 1923 şi 1938. În consecinţă acceptarea
arbitrajului germano-italian pentru rezolvarea diferendului teritorial româno-
ungar şi cedarea Transilvaniei de Nord, a Crişanei şi a Maramureşului apare ca
fiind neconstituţională. În mod identic acceptarea notelor ultimative sovietice
din 26-27 iunie 1940, urmată de cedarea Basarabiei, aBucovinei de Nord şi a
Ţinutului Herţa către U.R.S.S. a fost neconstituţională.Tratatele româno-bulgare
desfăşurate la Craiova şi finalizate prin cedarea Cadrilaterului (judeţele Durostor
şi Caliacra) aruncă o „lumină” şi mai nefavorabilă asupra modului în care
autorităţile noastre au respectat principiul indivizibilităţii teritoriului naţional.
Aceasta deoarece înainte de începerea tratativelor –e drept sub influenţa
Germaniei –România a acceptat retrocedarea către Bulgaria a sudului
Dobrogei.Era posibil acest fapt potrivit Constituţiei din anul 1938 ?!Remarcăm
şi următorul aspect: deşi au existat sugestii şi presiuni directe din partea lui A.
Hitler, cancelarul Germaniei, totuşi Bulgaria nu a solicitat un arbitraj al marilor
puteri şi nu a adresat note ultimative guvernului regal al României. În aceste
condiţii greu se pot invoca necesităţi politice de stat pentru a se „acoperi”
acceptarea de către România a cedării Cadrilaterului, cedare pentru care ţara
noastră a fost despăgubită de către partea contractantă (în speţă de Bulgaria) cu
o sumă de bani.§ 3. AUTORITĂŢILE STATULUI.
SUVERANITATEAETATICĂ.Elementul politico –juridic al statului îl
constituie puterea de stat. În mod firesc, puterea de stat se exercită prin
intermediul autorităţilor constituite în stat.Pentru a nu teoretiza excesiv vom
concluziona că aceste autorităţi publice se manifestă prin intermediul agenţilor
statului (persoane fizice care sunt investite cu funcţii publice de autoritate) şi că
ele sunt purtătoarele suveranităţii etatice.Fiecărei categorii de autorităţi de stat îi
corespunde o funcţie statală distinctă. Astfel: Parlamentului ca organ legislativ îi
corespunde funcţia legislativă; Guvernului ca autoritate executiv-administrativă
îi corespunde funcţia executivă şi Instanţelor judecătoreşti le corespunde funcţia
jurisdicţională.
Despre atribuţiile acestor categorii de organe şi despre rolul celor trei funcţii
etatice am făcut precizări sintetice în cap. I al lucrării.Este necesar să facem mai
multe precizări.Deşi autorităţile etatice „se clasifică” în raport de cele trei funcţii
principale ele trebuie privite ca subansambluri ale unui întreg.Nu este de
conceput o separaţie radicală, absolută a celor trei puteri în stat. Fragmentarea
efectivă a puterii de stat ar duce ladisoluţia autorităţii şi implicit la disoluţia
statului.Distincte în privinţa funcţiilor exercitate, cele trei categorii de organe
specializate ale statului –impropriu denumite „puteri” –constituie în unitatea lor
indestructibilă „puterea de stat”unică şi indivizibilă.Această unicăputere etatică
este purtătoare, titulară a suveranităţii de stat.Desigur, se mai impun unele
explicaţii.Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin
organele sale reprezentative şiprin referendum.Prin organele reprezentative
poporul exercită suveranitatea în mod mediat, indirect iar prin referendum
naţiunea exercită în mod direct şi nemijlocit suveranitatea.Aşa fiind deşi
naţiunea rămâne titulara suveranităţii; purtătoarele acesteia sunt organele de stat;
Parlament, Guvernşi Instanţele judecătoreşti.Nu achisăm la opinia potrivit căreia
doar unele puteri constituite în stat –puterea legiuitoare –în speţă, fiind organul
reprezentativ suprem al poporului român –sunt purtătoare ale suveranităţiide
stat.Fiecare categorie de autorităţi exercită atribute ale supremaţiei
(suveranitatea internă). Este adevărat faptul că unele autorităţi (ex.: instanţele
judecătoreşti) nu au atribuţii în privinţa exercitării independenţei de stat
(suveranitatea externă); în mod direct şi nemijlocitaceste atribuţii sunt conferite
puterii executive (Preşedintele –ca mediator între puterile statului; Guvernul,
Ministerul Afacerilor Externe) şi se află sub controlul puterii legiuitoare (prin
procedura ratificării tratatelor / convenţiilor internaţionale).Nici o autoritate nu
poate exercita suveranitatea în nume propriu. Acest deziderat, devenit o axiomă
în Statul de Drept, se realizează prin aplicarea principiului separaţiei puterilor în
stat. Puterea de stat, unică, sespecializează pe cele trei domenii (legislativ,
executiv şi judiciar) tocmai în scopul de a menţine echilibrul între autorităţile
statului.Fiind separate în raport de funcţiile pe care le exercită autorităţile
publice manifestă atributele suveranităţii, în mod plenar, doar atunci când
puterea de stat se realizează ca un tot unitar.Noul proiect de Constituţie a
Uniunii Europene menţionează clar intenţia de a realiza o asociaţie de state
suverane în scopul prosperităţii popoarelor. Deşi se deleagă o serie de atribute
din partea statului membru către Uniune se recunoaşte, pe mai departe, existenţa
inalienabilă a suveranităţii statelor membre.Altfel, cum s-ar explica posibilitatea
prevăzută de documentul menţionat ca un stat membru al Uniunii să-şi
manifesteintenţia de a părăsi Uniunea Europeană. Desigur, acest act juridic
complexe –ca ipoteză -nu sepoate realiza decât în contextul recunoaşterii şi
prezervării suveranităţii tuturor statelor membre.În legătură cu documentul ce
urmează a fi adoptat şi aşezat la temelia Uniunii Europene se observă că acestea
poartă titulatura de „Constituţie”.

Am precizat în cap. II al prezentei lucrări că la baza unui stat federal este o

constituţie în timp ce la temelia unei confederaţii de state, deci a unei asociaţii
de state, deci a unei asociaţii de state, se află un tratat internaţional.Deşi Uniunea
Europeană constituie în mod indubitabil, la momentul de faţă, o asociaţie de
state suverane proiectul ce urmează a fi adoptat nu este un tratat încheiat între
state ci un document intitulat constituţie.Fără îndoială, potenţiala adoptare a
Constituţiei, în una dintre variantele sale, nu transformă de jure Uniunea
Europeană într-un stat federal. Această structură organizaţională va continua să
rămână o „confederaţie” pentru multă vreme. Credem că alegerea denumirii de
Constituţieare darul de a indica voinţa statelor membre de a se integra tot mai
mult în aşa fel încât după o perioadă Confederaţia să capete caracteristicile
statului federal.Altfel nu vedem raţionamentul adoptării unei „constituţii” şi este
totodată de neînchipuit ca această noţiune să fie utilizată –la un asemenea nivel
–fără a se lua în calcul semnificaţia sa juridică pe planul Dreptului
Constituţional.

Autorităţile administraţiei publice locale.

Autorităţile administraţiei publice locale sunt: consiliile locale, primarii,

consiliile judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene.Art. 4. – Domeniul de
aplicare Prezentul Cod se aplică în activitatea autorităţilor şi instituţiilor
administraţiei publice, în raporturile dintre autorităţile şi instituţiile
administraţiei publice, precum şi în raporturile acestora cu alte subiecte de drept
public sau privat.TITLUL IIDefiniţii generale aplicabile administraţiei
publiceArt. 5. – Definiţii generaleÎn înţelesul prezentului Cod, termenii şi
expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:a) actul administrativ– actul
unilateral, cu caracter individual sau normativ, emis sau adoptat de o autoritate
sau instituţie publică, în regim de putere publică, în baza sau în vederea
executării legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;b) actul
administrativ normativ– actul administrativ care cuprinde reguli generale de
conduită, impersonale şi de aplicabilitate repetată, pentru un număr nedeterminat
de subiecţi;c) actul administrativ individual– actul administrativ care creează,
modifică sau stinge drepturi şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina unei/unor
persoane determinate;d) administraţia publică– totalitatea activităţilor
desfăşurate, în regim de putere publică, de organizare a executării şi executare în
concret a legii şi de prestare de servicii publice, în scopul satisfacerii interesului
public;e) administraţia publică centrală– totalitatea activităţilor desfăşurate, în
regim de putere publică, de organizare a executării şi de executare în concret a
legii şi de prestare de servicii publice, în scopul satisfacerii interesului public
naţional/general;f) administraţia publică locală– totalitatea activităţilor
desfăşurate, în regim de putere publică, de organizare a executării şi de
executare în concret a legii şi de prestare de servicii publice, în scopul
satisfacerii interesului public local;g) aparatul de specialitate al primarului,
respectiv al consiliului judeţean –totalitatea compartimentelor funcţionale, fără
personalitate
3juridică, de la nivelul unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, precum şi
secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale; primarul,
consilierii personali sau personalul din cadrul cabinetului acestuia, preşedintele
consiliului judeţean, consilierii personali sau personalul din cadrul cabinetului
acestuia, viceprimarul, vicepreşedintele consiliului judeţean, administratorul
public nu fac parte din aparatul de specialitate;h) asociaţiile de dezvoltare
intercomunitară– structurile de cooperare cu personalitate juridică, de drept
privat şi de utilitate publică, înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile
administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare
de interes zonal sau regional ori pentru furnizarea în comun a unor servicii
publice;i) autonomia locală– dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în
interesul colectivităţilor locale la nivelul cărora sunt alese, treburile publice, în
condiţiile legii;j) autoritatea publică –organ de stat sau al unităţii administrativ-
teritoriale care acţionează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui
interes public;k) autoritatea administraţiei publice –autoritate publică care
acţionează pentru organizarea executării sau executarea în concret a legii sau
pentru prestarea serviciilor publice;l) activităţile de administraţie social-
comunitară– acţiunile prin care se concretizează relaţia autorităţilor
administraţiei publice locale cu persoanele juridice de drept public sau de drept
privat care au atribuţii în sfera activităţilor social-comunitare pe raza
unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale;m) aglomerările urbane –
asociaţiile de dezvoltare intercomunitară constituite pe bază de parteneriat între
municipii, altele decât cele care sunt prevăzute la lit. aaa), pe de o parte, şi oraşe
împreună cu localităţile urbane şi rurale aflate în zona de influenţă, pe de altă
parte;n) aria geografică a beneficiarilor– aria geografică de domiciliu a
majorităţii beneficiarilor unui serviciu public descentralizat într-o perioadă de
timp dată;o) aleşii locali– primarul, viceprimarul, consilierii locali, preşedintele
consiliului judeţean, vicepreşedinţii consiliului judeţean şi consilierii judeţeni; în
exercitarea mandatului lor, aleşii locali îndeplinesc o funcţie de autoritate
publică;p) autorităţile deliberative la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale–
consiliile locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale municipiilor, Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, consiliile locale ale subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor şi consiliile judeţene;
4q) autorităţile executive la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale– primarii
comunelor, ai oraşelor, ai municipiilor, ai subdiviziunilor administrativ-
teritoriale ale municipiilor, primarul general al municipiului Bucureşti şi
preşedintele consiliului judeţean;r) capacitatea administrativă– ansamblul
resurselor materiale, financiare, instituţionale şi umane de care dispune o unitate
administrativ-teritorială, cadrul legal care reglementează domeniul de activitate,
precum şi modul în care acestea sunt valorificate în activitatea proprie potrivit
competenţei stabilite prin lege;s) competenţa– ansamblul atribuţiilor stabilite de
lege, care conferă autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice drepturi şi
obligaţii de a desfăşura, în regim de putere publică şi sub propria
responsabilitate, o activitate de natură administrativă;t) competenţa delegată–
atribuţiile stabilite prin lege şi transferate, împreună cu resursele financiare
corespunzătoare, autorităţilor administraţiei publice locale de către autorităţile
administraţiei publice centrale pentru a le exercita în numele şi în limitele
stabilite de către acestea din urmă;u) competenţa exclusivă– atribuţiile stabilite
prin lege în mod expres şi limitativ în sarcina autorităţilor administraţiei publice
locale, pentru realizarea cărora acestea au drept de decizie şi dispun de resursele
şi mijloacele necesare;v) competenţa partajată –atribuţiile exercitate potrivit
legii de autorităţi ale administraţiei publice locale, împreună cu alte autorităţi ale
administraţiei publice, stabilite în mod expres şi limitativ, cu stabilirea resurselor
financiare şi a limitelor dreptului de decizie pentru fiecare autoritate publică în
parte;x) cvorumul– numărul minim de membri prevăzut de lege pentru
întrunirea valabilă a unui organ colegial;y) compartimentul funcţional– structură
funcţională constituită în cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale,
instituţiilor publice de interes naţional cu sau fără personalitate juridică, în
cadrul aparatului de specialitate al primarului, respectiv al consiliului judeţean,
sau al unei instituţii publice de interes local sau judeţean, fără personalitate
juridică, formată din persoane cu atribuţii şi sarcini relativ stabile, subordonate
unei autorităţi unice; compartimentul de resort reprezintă un compartiment
funcţional;z) deconcentrarea– distribuirea de atribuţii administrative şi
financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale către structuri proprii de specialitate din unităţile administrativ-
teritoriale;
5aa) demnitarii– persoane care exercită funcţii de demnitate publică în temeiul
unui mandat, potrivit Constituţiei, prezentului Cod şi altor acte normative;bb)
descentralizarea– transferul de atribuţii administrative şi financiare de la nivelul
administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice din unităţile
administrativ-teritoriale, împreună cu resursele financiare necesare;cc) domeniul
public– este alcătuit exclusiv din bunuri care fac obiectul proprietăţii publice;
dd) domeniul privatal statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale– este
alcătuit exclusiv din bunuri care fac obiectul proprietăţii private a statului,
respectiv a unităţilor administrativ-teritoriale;ee) faptul administrativ– acţiunea
autorităţilor sau a instituţiilor administraţiei publice, împrejurarea sau
evenimentul care produce efecte juridice în temeiul legii sau al actului
administrativ şi care se constată prin operaţiuni administrative;ff) funcţia
publică– ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în
scopul realizării prerogativelor de putere publică de către autorităţile şi
instituţiile publice;gg) funcţia de demnitate publică– ansamblul de atribuţii şi
responsabilităţi stabilite prin Constituţie, legi şi/sau alte acte normative, după
caz, obţinute prin învestire, ca urmare a rezultatului procesului electoral, direct
sau indirect, ori prin numire;hh) instituţia publică– structură funcţională care
acţionează în regim de putere publică şi/sau prestează servicii publice şi care
este finanţată din venituri bugetare, în condiţiile legii finanţelor publice;ii)
instituţia de utilitate publică– persoana juridică de drept privat care, potrivit
legii, a obţinut statut de utilitate publică;jj) majoritatea– numărul de voturi
necesar a fi exprimate de membrii unui organ colegial pentru adoptarea unui act
administrativ, stabilit în condiţiile legii;kk) majoritatea absolută– primul număr
natural strict mai mare decât jumătate din totalul membrilor în funcţie ai
organului colegial;ll) majoritatea calificată –primul număr natural care este mai
mare decât valoarea numerică rezultată în urma aplicării fracţiei/ procentului
stabilit prin lege, la totalul membrilor organului colegial stabilit în condiţiile
legii;mm) majoritatea simplă– primul număr natural mai mare decât jumătate
din totalul membrilor prezenţi la o şedinţă a organului colegial, cu condiţia
îndeplinirii cvorum-ului;nn) organigrama– structură unitară, redată sub forma
unei diagrame logice, prin care se sistematizează şi se concentrează modul de
6organizare a tuturor resurselor umane de la nivelul unei autorităţi sau instituţii
publice, după caz, redând schematic detaliile cu privire la raporturile ierarhice
de subordonare/supraordonare, precum şi raporturile de colaborare;oo)
operaţiunea administrativă– fapt material, de regulă sub formă de înscris,
realizat de o autoritate sau instituţie a administraţiei publice, care nu produce
efecte juridice prin el însuşi şi intervine de regulă în procesul de emitere şi
executarea actelor administrative;pp) personalul din administraţia publică–
demnitarii, funcţionarii publici,personalul contractual şi alte categorii de
personal stabilite în condiţiile legii de la nivelul autorităţilor şi instituţiilor
administraţiei publice centrale şi locale;qq) primăria comunei, a oraşului, a
municipiului, a subdiviziunii administrativ-teritoriale –structură funcţională fără
personalitate juridică şi fără capacitate procesuală, cu activitate permanentă, care
duce la îndeplinire hotărârile autorităţii deliberative şi dispoziţiile autorităţii
executive, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale, constituită
din: primar, viceprimar, secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-
teritoriale, administratorul public, consilierii primarului sau persoanele încadrate
la cabinetul primarului şi aparatul de specialitate al primarului;rr) răspunderea
administrativă– acea formă a răspunderii juridice ce constă în ansamblul de
drepturi şi obligaţii conexe, de natură administrativă care, potrivit legii, se nasc
ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite prin care se încalcă, de regulă, norme ale
dreptului administrativ;ss) regimul de putere publică– ansamblul prerogativelor
şi constrângerilor prevăzute de lege în vederea realizării atribuţiilor autorităţilor
şi instituţiilor administraţiei publice, şi care le conferă posibilitatea de a se
impune cu forţă juridică obligatorie în raporturile lor cu persoane fizice sau
juridice, pentru apărarea interesului public;tt) serviciul public– activitatea sau
ansamblul de activităţi organizate de o autoritate a administraţiei publice ori de o
instituţie publică sau autorizată/autorizate ori delegată de aceasta, în scopul
satisfacerii unei nevoi cu caracter general sau a unui interes public, în mod
regulat şi continuu;uu) serviciile publice deconcentrate– structurile de
specialitate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate din unităţile
administrativ-teritoriale ale administraţiei publice centrale care răspund de
satisfacerea unor nevoi de interes public/general în concordanţă cu obiectivele
politicilor şi strategiilor sectoriale ale Guvernului;vv) subdiviziunile
administrativ-teritoriale ale municipiilor–sectoarele municipiului Bucureşti sau
alte subdiviziuni ale municipiilor, ale căror delimitare şi organizare se stabilesc
prin lege;

7xx) standardele de calitate –ansamblul normativelor de calitate în furnizarea

unui serviciu public şi/sau de utilitate publică, stabilite prin acte normative; yy)
standardele de cost– costurile normative utilizate pentru determinarea
cuantumului resurselor alocate bugetelor locale ale unităţilor administrativ-
teritoriale în vederea furnizării unui serviciu public şi/sau de utilitate publică la
standardul de calitate stabilit prin acte normative; zz) unităţile administrativ-
teritoriale– comune, oraşe, municipii şi judeţe;aaa) zona metropolitană–
asociaţia de dezvoltare intercomunitară constituită pe bază de parteneriat între
capitala României sau municipiile de rangul I ori municipiile reşedinţă de judeţ
şi unităţile administrativ-teritoriale aflate în zona limitrofă.

Principiile generale aplicabile administraţiei publice.

Principiile generale aplicabile administraţiei publiceArt. 6.
–Legalitatea Autorităţile şi instituţiile administraţiei
publice, precum şi personalul acestora au obligaţia de a
acţiona cu respectarea prevederilor legale în vigoare,
inclusiv tratatele şi convenţiile internaţionale la care
România este parte.Art. 7. –Egalitatea Beneficiarii
activităţii autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice
au dreptul de a fi trataţi în mod egal, într-o manieră
nediscriminatorie, corelativ cu obligaţia autorităţilor şi
instituţiiloradministraţiei publice de a trata în mod egal, pe
toţi beneficiarii, fără discriminare pe criteriile prevăzute de
lege.Art. 8. –Transparenţa (1) În procesul de elaborare a
actelor normative, autorităţile şi instituţiile publice au
obligaţia de a informa şi de a supune consultării şi
dezbaterii publice proiectele de acte normative, şi de a
permite accesul cetăţenilor la procesul de luare a deciziilor
administrative, precum şi la datele şi informaţiile de interes
public, în limitele legii.(2) Beneficiarii activităţilor
administraţiei publice au dreptul de a obţine informaţii de
la autorităţile şi instituţiile administraţiei publice, iar
acestea au obligaţia corelativă a acestora de a pune la
dispoziţia beneficiarilor informaţii din oficiu sau la cerere,
în limitele legii.
8Art. 9. – Proporţionalitatea Formele de activitate ale
autorităţilor administraţiei publice trebuie să fie
corespunzătoare satisfacerii unui interes public, precum şi
echilibrate din punctul de vedere al efectelor asupra
persoanelor. Reglementările sau măsurile autorităţilor şi
instituţiilor administraţiei publice sunt iniţiate, adoptate,
emise, după caz, numai în urma evaluării nevoilor de
interes public sau a problemelor, după caz, a riscurilor şi a
impactului soluţiilor propuse.Art. 10. –Punerea în aplicare
a programului de guvernareAutorităţile şi instituţiile
administraţiei publice centrale, precum şi personalul din
cadrul acestora, au obligaţia de a pune în aplicare
programul de guvernare aprobat de către Parlament.Art.
11. –Imparţialitatea Personalul din administraţia publică
are obligaţia de a-şi exercita atribuţiile legale, fără
subiectivism, indiferent de propriile convingeri sau
interese.Art. 12. –Continuitatea Activitatea administraţiei
publice se exercită fără întreruperi, cu respectarea
prevederilor legale.Art. 13. –Adaptabilitatea Autorităţile şi
instituţiile administraţiei publice au obligaţia de a răspunde
nevoilor societăţii
Art. 6. –Legalitatea Autorităţile şi instituţiile administraţiei publice,
precum şi personalul acestora au obligaţia de a acţiona cu respectarea
prevederilor legale în vigoare, inclusiv tratatele şi convenţiile internaţionale la
care România este parte.Art. 7. –Egalitatea Beneficiarii activităţii autorităţilor şi
instituţiilor administraţiei publice au dreptul de a fi trataţi în mod egal, într-o
manieră nediscriminatorie, corelativ cu obligaţia autorităţilor şi
instituţiiloradministraţiei publice de a trata în mod egal, pe toţi beneficiarii, fără
discriminare pe criteriile prevăzute de lege.Art. 8. –Transparenţa (1) În procesul
de elaborare a actelor normative, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de
a informa şi de a supune consultării şi dezbaterii publice proiectele de acte
normative, şi de a permite accesul cetăţenilor la procesul de luare a deciziilor
administrative, precum şi la datele şi informaţiile de interes public, în limitele
legii.(2) Beneficiarii activităţilor administraţiei publice au dreptul de a obţine
informaţii de la autorităţile şi instituţiile administraţiei publice, iar acestea au
obligaţia corelativă a acestora de a pune la dispoziţia beneficiarilor informaţii
din oficiu sau la cerere, în limitele legii.

8Art. 9. – Proporţionalitatea Formele de activitate ale autorităţilor administraţiei

publice trebuie să fie corespunzătoare satisfacerii unui interes public, precum şi
echilibrate din punctul de vedere al efectelor asupra persoanelor. Reglementările
sau măsurile autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice sunt iniţiate,
adoptate, emise, după caz, numai în urma evaluării nevoilor de interes public sau
a problemelor, după caz, a riscurilor şi a impactului soluţiilor propuse.Art. 10. –
Punerea în aplicare a programului de guvernareAutorităţile şi instituţiile
administraţiei publice centrale, precum şi personalul din cadrul acestora, au
obligaţia de a pune în aplicare programul de guvernare aprobat de către
Parlament.Art. 11. –Imparţialitatea Personalul din administraţia publică are
obligaţia de a-şi exercita atribuţiile legale, fără subiectivism, indiferent de
propriile convingeri sau interese.Art. 12. –Continuitatea Activitatea
administraţiei publice se exercită fără întreruperi, cu respectarea prevederilor
legale.Art. 13. –Adaptabilitatea Autorităţile şi instituţiile administraţiei publice
au obligaţia de a răspunde nevoilor societăţii

Noțiunea de act administrativ juridic.

Actul administrativ reprezintă una din formele prin care administraţia publică îşi
realizeazămisiunea , fiind cea mai importantă dintre acestea din punct de vedere
juridic.În perioada postbelică, actele juridice ale administraţiei erau analizate
sub denumirea „actele puterii executive’’, distingându-se actele administrative
de autoritate şi actele administrative de gestiune. Actul administrativ de
autoritate era definit de către Romulus Ionescu , ca fiind ,, o manifestare de
voinţă făcută de un organ administrativ competinte, prin care creiază o situaţiune
juridică generală sau individuală, guvernată de norme de drept public, în care
găsim ideia de dominaţiune şi comandament’’, iar actul administrativ de
gestiune reprezenta ,, tot o manifestare de voinţă făcutăde un organ competinte,
însă el tinde să creieze unui organism administrativ o situaţiune juridică de
caracter patrimonial, reglementată de dreptul privat’’. Interesant este faptul că în
sfera actelor puterii executive nu apare termenul de contract, deşi actul
administrativ de gestiune se aprecia că are, în realitate, caracter de act civil.Când
o autoritate publică-precizează prof. Paul Negulescu -încheie un contract de
vânzare-cumpărare cu un particular, privitor la un imobil, se creează o situaţie
juridică de cumpărător şi o alta de vânzător, ambele reglementate de dreptul
privat. Aceste situaţii juridice nu pot fi modificate prin acte unilaterale, ci numai
prin consimţământul ambelor părţi, prin acte bilaterale. Actul de vânzare-
cumpărare este, deci, un act administrativ de gestiune1.Noţiunea de act
administrativ era folosită într-un sens pur formal, spre a evoca actele juridice ale
autorităţilor administrative, nu şi regimul juridic de putere. Între actul
administrativ şi actul administrativ de gestiune nu exista o corespondenţă gen-
specie, sub aspectul regimului juridic aplicabil, primul era o specie a actelor de
autoritate, secundul era o specie a actelor de drept privat.1Paul Negulescu,
Tratat de drept administrativ, vol.I, Ediţia a IV-a, Editura Marvan, Bucureşti,
1934, p.304.

Teza actelor administrative de autoritate şi, respectiv, de gestiune era larg

răspândită în literatura juridică europeană a perioadei interbelice2.Unii autori,
precum Tudor Drăganu, Ilie Iovănaş, folosesc termenul de act de drept
administrativ, alţii pe cel de act administrativ. Sintagma ,,act de drept
administrativ’’ a fost fundamentată de Şcoala de la Cluj , prin reprezentantul
său, profesorul Tudor Drăganu prin lucrarea ,,Actele de drept administrativ’’,
din dorinţa de a releva regimul juridic care guvernează actele organelor
administraţiei de stat, care este unul de drept administrativ. Noţiunea de ,,act
administrativ’’ a fost fundamentată de reprezentanţii Şcolii de la Bucureşti, care
au apreciat că este cea mai potrivită pentru a evoca efectele juridice ale
organelor administraţiei de stat.3O altă definitie este dată în Tratatul
prof.univ.Antonie Iorgovan, care inţelege prin act administrativ ,,acea formă
juridică principală a activităţii organelor administraţiei publice, care constă în
ntr-o manifestare unilaterală expresă de voinţă de a da naştere, a modifica sau a
stinge drepturi şi obligaţii , în realizarea puterii publice , sub controlul principal
de legalitate al instanţelor judecătoreşti4.Într-o altă opinie, s-a apreciat că actele
de drept administrativ pot fi definite ca manifestări unilaterale şi exprese de
voinţă ale autorităţilor publice, în principal autorităţi ale administraţiei publice ,
în scopul de a produce efecte juridice , în temeiul puterii publice5, iar în altă
opinie , actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă juridică , pe
baza şi în executarea legii , a unei autorităţi administrative ,prin care se
formează o situaţie juridică referitoare la un drept recunoscut de lege, voinţa
juridică fiind supusă regimului juridic administrativ.6Valorificând elementele
folosite în definirea actuluiadministrativ, se poate aprecia că acesta reprezintă
forma juridică principală de activitate a administraţiei publice, care constă într-o
manifestare de voinţă expresă , unilateralăşi supusă unui regim de putere publică
precum şi controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti , care emană de la
autorităţi administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin
care se nasc, modifică sau sting drepturi şi obligaţii corelative.Termenul de act
administrativ este reglementat şi de noua Lege a contenciosului administrativ
care îl defineşte ca ,, actul unilateral cu caracter individual sau normativ , emis
de o autoritate publică în vederea executării sau organizării executării legii, dând
naştere, modificând sau stingând raporturi juridice”.7Actul
administrativreprezintă forma juridică principală de activitate a administraţiei
publice care constă într-o manifestare de voinţă expresă, unilateralăşi supusă
unui regim de putere publică precum şi controlul de legalitate al instanţelor
judecătoreşti, care emană de la autorităţi administrative sau de la persoane
private autorizate de acestea, prin care se nasc, modifică sau sting drepturi şi
obligaţii corelative.

Noţiunea de contract administrativ

Potrivit unui autor consacrat din perioada interbelică,administaţia acţionează

înunele cazuri şi prin acte contractuale pe care le încheie cu particularii.Astfel
suntcontractele de vânzare cumpărare,contractele de închiriere sau
arendarea,contractele delocaţiune de servicii,împrumuturile,donaţiile etc.Aceste
contracte sunt supuse în principiuCodului civil,dar unele din contractele
încheiate urmăresc satisfacerea unui interesgeneral sau buna şi regulata
funcţionare a serviciilor publice,motiv pentru care suntsupuse regimului
administrativ.1Etimologic,termenul de contract provine din latinescul
„contrahere”,şi reprezintă„acordul de voinţă dintre două sau mai multe părţi,care
determină naşterea,modificareasau stingerea unor drepturi şi obligaţii”.2
Conţinutul unui contract administrativ se stabileşte pe cale reglementară şi pe
caleconvenţională.Partea reglementară cuprinde clauzele cu caracter
obligatoriu,prevăzutede lege,iar partea convenţională ,clauze negociate de
părţi.Contractele încheiate de administraţie cu particularii în scopul de a
colabora în vedereasatisfacerii unui serviciu public sau a unui interes
general,supuse din această cauzăregimului administrativ sunt contracte de drept
public sau contracteadministrative.Contractul administrativ este un alt
mijloc,instrument juridic princare,alături de actul administrativ,unele
autorităţi,organe,instituţii din cadrul sistemuluide administraţie publică îşi
realizează atribuţiile,în executarea legii.Aceste acte degestiune ale administraţiei
sunt supuse unui regim juridic special.Spre deosebire deactele administrative
care sunt acte unilaterale,contractele sunt acte juridice bilaterale.

.1Teoria contractelor administrative în RomâniaÎn România,această teorie a

apărut şi s-a dezvoltat o dată cu dezvoltarea raporturilorjuridice dintre
administraţie şi întreprinzătorii particulari ce aveau ca obiect „concesiuneaunor
lucrări publice sau servicii publice.Marii specialişi din perioada interbelică
auîntâmpinat-o însă cu unele rezerve,calificând-o ca o „instituţie exogenă ce nu
putea evocaesenţa realităţilor endogene”3Inexistenţa unor instanţe de contencios
administrativ înRomânia perioadei interbelice a conferit particularităţi specifice
teoriei contracteloradministrative. Această teorie a contractelor este strâns legată
de domeniul public şi implicit deproprietatea publică,precum şi de serviciul
public,noţiuni de drept constituţional.Îndoctrina actuală,contractul administrativ
este definit ca reprezentând „un acord de voinţăîntre o autoritate publică,aflată
pe o poziţie de superioritate juridică pe de-o parte şi altesubiecte de drept pe de
altă parte,prin care se urmăreşte satisfacerea unui interesgeneral,prin prestarea
unui serviciu public,efectuarea unei lucrări publice sau punerea învaloare a unui
bun public,supus unui regim de putere publică.”4 I.2. Obiectul şi părţile în
contractul administrativ Obiectul contractului îl constituie punerea în valoare a
unor bunuri aparţinânddomeniului public sau prestarea unor servicii publice
.Spre exemplu,pot formaobiectul unor astfel de contracte:Concesionarea de
servicii publiceAchiziţii guvernamentaleExecutarea de lucrări de construcţii-
montaj publicPrestări de servicii etc. În ceea ce priveşte părţile în contractul
administrativ,întotdeauna o parte contractantăeste purtător al autorităţii
publice,care acţionează în temeiul competenţei cu care esteînvestită de lege în
vederea realizării unui interes public sau a utilizării
domeniuluipublic.Referindu-ne la partea din contract purtătoare a interesuli
public,aceasta poate fi Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publicecentrale,de persoanele împuternicite de
aceştia(pentru domeniul public al statului);Preşedinţii consiliilor
judeţene,pentru contractele administrative care privescdomeniul public al
judeţului;Primarii comunelor şi oraşelor ,pentru contractele administrative care
privescdomeniul public al comunelor,oraşelor respective;Conducătorii
instituţiilor publice pentru contractele încheiate potrivit sumelor alocatedin
bugetul propriu de venituri şi cheltuieli sau potrivit subvenţiilor alocate de la
bugetulde stat ori de la bugetele locale,potrivit normelor legale. Cealaltă parte a
contractului administrativ poate fi orice particular, persoană fizicăsau
juridică,română sau străină.I.3 Regimul juridic aplicabil contractelor
administrative şi deosebirilefaţă de contractul civilÎn ceea ce priveşte regimul
juridic,acesta împrumută unele caracteristici dindreptul privat,se mai susţine în
doctrină,cum ar fi condiţiile de validitate,dar se distingeprin două elemente
esenţiale şi anume:se bazează pe inegalitatea juridică a părţilor iarautoroitatea
publică parte în contract nu dispune de o libertate de voinţă identică cucea
reglementată de dreptul privat. Competenţa autorităţilor publice sau persoanelor
juridice de drept public estedeterminată de lege şi „circumscrisă realizării
interesului general şi din acest motiv eaeste expres determinată prin actul
constitutiv sau actul normativ de organizare şifuncţionare a autorităţii
respective”5. Fiind un contract cu ajutorul căruia administraţia îşi realizează
sarcinile,”regimuljuridic aplicabil este unul exorbitant,de drept public în
special,având şi clauzenegociate,ceea ce-i conferă un regim mixt de drept public
şi privat”6.Administraţia se aflăîntr-o situaţie privilegiată prin interesul pe care-l
urmăreşte şi poate impune clauze exorbitante în contract,poate controla modul
de executare a contractuli,putând şi dispuneunilateral rezilierea contractului. Se
face distincţie întra contractele administrative unde organele
administraţieipublice acţoinează ca autorităţi statale având întâietate şi
contractele civilela careorganele administrative participă în aceleaşi condiţii ca
orice persoană particulară.Caasemănare,ambele contracte cuprind un acord de
voinţă,generator de drepturi şi obligaţiipentru părţile contractante. Contractul
administrativ urmăreşte o mai bună funcţionare a serviciuluipublic.Neexistând
egalitatea părţilor contractante şi un echilibru perfect deinterese,autoritatea
administrativă contractantăurmăreşte interesulcolectivităţii.Elaborarea clauzelor
contractuale nu rezultă din negocierea dintre părţilecontractante „deoarece una
din părţi -administraţia- stabileşte în mod unilateralclauzele,iar cealaltă le poate
doar accepta sau refuza în bloc.”7II.Trăsăturile contractului administrativ Pot fi
identificate următoarele trăsături în ceea ce priveşte contractuladministrativ:-
Acord de voinţă prin care se naşte un raport juridic;-Întotdeauna,una din
părţile contractante este o componentă a sistemului deadministraţie publică (sau
un alt subiect de drept autorizat de o autoritate aadministraţiei publice),aceasta
are calitatea de parte în acest contract,urmare aprevederilor legale care o
autorizează să realizeze un interes public pentru utilizareadomeniului
public,încheind contracte administrative.Cealaltă parte poate fi o persoanăfizică
sau juridică,română sau străină,din afara sistemului de administraţie
publică.Deregulă, această parte este aleasă de organul de administraţie publică,în
urma organizăriilicitaţiei publice.-Aceste contracte au titlu oneros,în sensul că
particularul realizează animite activităţiîn schimbul unui „preţ”,a unei
plăţi.Cheltuielile trebuie prevăzute în bugetu autorităţii,serviciului de
administraţie publică ce organizează licitaţia şi încheiecontractul;-Contractul
administrativ este destinat să asigure funcţionarea aceluiaşi serviciupublic a
cărui organizare reprezintă tocmai obligaţia organului
administrativcontractant:organizarea unui serviciu public sau punere în valoare a
bunurilor respective;-Unele clauze din contract – pe care părţile trebuie să le
accepte – sunt stabilite prinlege sau în baza legii,prin hotărâre a
guvernului;particularul nu poate decât să le acceptesau nu.Aceste clauze nu pot
fi negociate,ele fiind făcute cunoscute printr-un caiet desarcini,dat publicităţii
sau pus la dispoziţia celor interesaţi o dată cu anunţarea licitaţieipublice,în urma
căreia se va încheia contractul;-Referitor la obligaţiile şi drepturile
contractuale,organul administraţiei publice nu lepoate ceda decât altui organ de
administraţie publică,în timp ce particularul le poateceda,transfera oricui,dar cu
aprobarea organului administraţiei.-În anumite circumstanţe – precizate de la
bun început – (neîndeplinirea,din culpă,decătre particular a obligaţiilor sau când
executarea devine împovărătoare pentru acesta)organul de administraţie publică
poate modifica sau rezilia contractul,fără a se recurgela justiţie;-Condiţiile de
executare a contractului administrativ sunt mai riguroase şi sancţiunilemai
energice decât în cazul contractelor civile;-Părţile au înţeles că se vor supune
unui regim de drept public ;-Soluţionarea litigiilor revine instanţelor de
contencios administrativ;-Capacitatea de a contracta – în toate situaţiile când
administraţie încheie un contract-ea nu face defapt decât să pună în valoare o
competenţă a sa.”Capacitatea de a contracta aorganelor administraţiei publice
este legată de personalitatea juridică acestora, pentru căatunci când un serviciu
public încheie diferite contracte,se angajează statul nu serviciulpublic.

Clasificarea contractelor administrative

Clasificarea contractelor administrative se poate face după mai multe criterii şi

avândîn vedere mai multe opinii.Asfel, contractele sunt clasificate după mai
multe criterii:9a)Subiecte;b)Natură(obiect);c)Modalitîţi de
încheiere.Raportându-ne la subiecte,se disting două mari categorii: 1.Contracte
încheiate între două autorităţi de administraţie publică (în general întredouă
persoane de drept public); 2.Contracte încheiate între o persoană de drept public
şi un particular (persoană fizicăsau juridică,de drept privat).După natură se pot
disting cel puţin două mari categorii:1.Contracte care sunt încheiate pentru
realizarea serviciilor publice destinate puneriiîn valoare a bunurilor domeniului
public (de dare înadministrare,concesionare,închiriere);2.Contracte care sunt
încheiate pentru realizarea altor servicii publice –învăţământ,sănătate,menţinerea
ordinii publice etc. O altă clasificare10 se face după:1.Modul de perfectare:-
Contracte administrative perfectate pe bază de licitaţie publică;-Contracte
administrative perfectate pe bază de învoială.2.Domeniul public ce se
contractează:-Contracte privind domeniul public al statului-Contracte privind
domeniul public al judeţului-Contracte încheiate pentru domeniul public al
municipiilor,oraşelor,comunelor. Sunt contracte administrative următoarele
tipuri de contract:1.Contractul de concesiune2.Contractul de achiziţii publice,
reglementat iniţial prin O.G.nr.12/1993,în prezentsediul materiei îl constituie
O.G. nr.60 din 25 aprilie 2001 aprobată cu modificări prinLegea
241/2002.Potrivit art.3,lit.b) din ordonanţă,contractul de achiziţii publice esteum
contract cu titlu oneros,încheiat în formă scrisă între o autoritate contractantă şi
un contractant.Sunt incluse aici : contractul de furnizare,contractul de
servicii,contractulde lucrări etc.Art.5 prevede că are calitatea de autoritate
contractantă şi anume:oriceautoritate publică,inclusiv autoritatea
judecătorească,orice instituţie publică de interesgeneral sau local,autonomă ori
aflată în subordinea sau sub controlul unei autorităţipublice.III.1 Contractul de
concesiune În perioada interbelică problema concesiunii a fost abordată de doi
mari autori îndomeniul dreptului public:Prof. Paul Negulescu şi E.D. Trangul.
Primul autor definea concesiunea ca fiind „ modul de organizare a
serviciilorpublice,în care administraţia încredinţează un serviciu public unui
particular.Acestase angajează să gireze serviciul public pe socoteala şi pe riscul
său,în conformitate curegulile stabilite de administraţie,remunerându-se de
taxele pe care le percepe de laparticulari,care se servesc de serviciul public
concesionat. Al doilea autor defineşte concesiunea ca fiind „o formă de
exploatare a unuiserviciu public în care particularul ia asupra sa riscurile
exploatării şi conducereaactivităţii serviciului ,în schimbul dreptului de a
percepe taxele pentru serviciileprestate. În legislaţia română actuală,o definiţie a
concesiunii întâlnim în art.1,alin 2 dinLegea 219/1998,legea cadru privind
concesiunea.Potrivit legiuitorului român,concesiunea se face pe baza unui
contract,între o persoană numită concedent caretransmite pentru o perioadă
determinată de cel mult 49 de ani ,unei alte persoanenumită concesionar,care
acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa ,dreptul şi obligaţiade exploatare a unui
bun,a unei activităţi sau a unui serviciu public în schimbul uneiredevenţe. Acest
contract este unul administrativ pentru că:1.Una din părţi este o autoritate
administrativă;2.Contractul de concesiune cuprinde clauze prevăzute în caietul
de sarcini,stabilite decătre autoritatea administrativă concedentă şi care sunt
obligatorii pentru concesionare. Concesiunea este un act de gestiune a
patrimoniului propriu şi nu un act deautoritate deoarece esenţa concesiunii
constă în administrarea de către privat apatrimoniului public,în vederea
eficientizării economice a acestuia11.Indiferent deiniţiatorul concesiunii,aceasta
se bazează pe un studiu de oportunitate şi se aprobă pebaza unui caiet de sarcini.
Contractul cuprinde elemente de identificare a părţilor respectiv
nume,prenumedomiciliu,denumire,sediu,cetăţenie,naţionalitate,reprezentanţii
legali.Potrivit art.28,Legea 219/1998,contractul de concesiune se încheie în
termen de30 de zile de la data la care concedentul a informat ofertantul despre
acceptareaofertei sale,dacă prin caietul de sarcini nu s-a stabilit altfel.Contractul
se încheie înconformitate cu legea română,indiferent de cetăţenia sau
naţionalitateaconcesionarului.Durata pentru care se încheie acest contract nu
poate depăşi 49 de ani începând dela data semnării lui,potrivit art.30,alin.1 din
legea cadru. Conţinutul contractului de concesiune este formar pe de o parte din
clauzereglementare,fiind cuprinse în caietul de sarcini.Aceste clauze sunt
prestabilite şireprezintă unul din elementele specifice contractelor
administrative. Potrivit art.28 alin 5 din Legea 219/1998,la încheierea
contractului de concesiunepărţile vor conveni asupra cazurilor de încetare a
contractului .În toatecazurile,contractul de concesiune va menţiona interdicţia
pentru concesionar de asubconcesiona în tot sau în parte unei alte persoane
obiectul contractului(art.28,alin6,legea 219/1998). Textul art.31 reflectă o altă
trăsătură specifică contractului.Astfel,se prevededreptul concedentului de a
modifica unilateral partea reglementată a contractului deconcesiune cu
notoficarea prealabilă a concesionarului,din motive excepţionale,legatede
interesul naţional sau local,după caz. Pentru protejarea concesionarului,care a
suferit un prejudiciu prin modificareaunilaterală a contractului, art.31 alin 2
stabileşte că acesta are dreptul să primească înmod prompt o despăgubire
adecvată şi efectivă. Un alt element care atestă natura administrativă a
contractului de concesiune seîntâlneşte în art.32 –legea 219/1998 – relaţiile
contractuale dintre concedent şiconcesionar se bazează pe principiul echilibrului
financiar al concesiunii.Aceastădispoziţie este o aplicare directă a principiului
previziunii care caracterizeazăcontractele administrative.12Constituţia prin
art.136 alin 4 conţine dispoziţii cu privire la concesiune:„Bunurile proprietate
publică sunt inalienabile.În condiţiile legii organice,ele pot fidate în administrare
regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionateori
închiriate”.Dispoziţii cu privire şla concesiune se regăsesc şi în alte
actenormative: -Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat în regii
autonome şi societăţicomerciale (cât a rămas în vigoare din acest act normativ);-
Legea 18/1991 privind fondul funciar,republicată cu modificările şi
completărileulterioare;-O.G. nr.30/1995 privind regimul de concesionare a
construirii şi exploatării unortronsoane de căi de comunicaţii terestre,autostrăzi
şi căi ferate,aprobată şi modificatăprin Legea 136/1996;Calitatea de concesionar
o poate avea orice persoană fizica/juridică,română/străină.În ceea ce priveşte
iniţiativa concesionării,legea 219/1998 pune pe acelaşiplan iniţiativa publică cu
cea privată cu precizarea că aceasta revine concedentuluisau oricărui investitor
interesat.13 Concesionarul are obligaţia ca la expirarea termenului de
concesiune să restituieîn deplină proprietate,liber de orice sarcină,bunul
concesionat,inclusiv investiţiilerealizate.Prin încheierea contractului de
concesiune nu are loc o transmitere de la concedentcătre concesionar a
proprietăţii asupra bunului,lucrării publice,sau a exclusivităţiiputerii de
organizare a serviciului public.Contractele de concesiune pot fi clasificate după
mai multe criterii:1. După criteriul obiectului lor.Această grupare este făcută de
legiuitor în art.1 dinlegea 219/1998 care prevede că obiect al concesiunilor îl pot
constitui bunurile proprietate publică sau privată a statului,judeţului,
oraşului,comunei sau activităţile şiserviciile de interes naţonal.2.Clasificarea
după modul de încheiere a lor.Prin modul de încheiere se
desemneazămodalitatea efectivă de selecţionare a concesionarului de către
concedent,procedurăobligatorie şi prealabilă momentului naşterii drepturilor şi
obligaţiilor de naturăcontractuală a părţilor.În funcţie de acest criteriu,contractul
de concesiune poate fi clasificat astfel:a)Contract de concesiune încheiat prin
negociere directă;b)Contracte încheiate în urma unei licitaţii publice a
concesiunii;c)Contract de concesiune încheiat direct şi obligatoriu.3.În funcţie
de natura concedentului,putem distinge două mari grupe de contracte
deconcesiune în care concedent este un minister sau alt organ de specialitate
aadministraţieie publice centrale sau dimpotrivă,contracte în care această calitate
o areconsiliul judeţean sau local sau o instituţie de interes public local.Încheierea
contractului de concesiune este reglementată în art.35.Situaţiile în careacest
contrct încetează sunt următoarele:La expirarea duratei stabilite în contractul
de concesiuneÎn cazul în care interesul naţional/local o impune,prin denunţarea
unilaterală decătre concedent,cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile în
sarcina concedentului;În cazul nerespectării obligaţiilor de către concesionar
prin rezilierea unilateralăde către concedent cu plata unei despăgubiri în sarcina
concesionarului.IV.Încheierea şi executarea contractului administrativÎncheierea
contractelor este posibilă datorită faptului căstatul,judeţul,oraşul,comuna au
patrimoniu(bunuri mobile şi imobile) de care potdispune,ceea ce constituie
domeniul public al statului sau autotităţilor locale.Normastabilită în actele
normative în materie prevede că încheierea contractelor administrativese face în
urma organizării licitaţiei publice,încredinţarea directă fiind o situaţie
deexcepţie.După condiţiile de participare stabilite de autoritatea de administraţie
ceorganizează licitaţia,aceasta poate fi:a) Licitaţie publică deschisă,fără
precalificare; b) Licitaţie deschisă cu precalificare;c) Licitaţie publică restrânsă
(selectivă). Fazele licitaţiei publice:1. Lansarea caietului de sacini şi publicitatea
licitaţiei (în M.O. sau alte mijloace de mass-media);2. Depunerea ofertelor
(angajamentul ofertantului);3. Examinarea,compararea ofertelor;4.
Adjudecarea,de către comisia de licitaţie a ofertei convenabile;5. Încheierea
contractului.Executarea obligaţiilor care decurg din contractul administrativ sunt
supuse unuiregim mai riguros.Autorităţile administraţiei publice îşi rezervă
dreptul de a controla oride câte ori consideră necesar modul în care sunt
respectate clauzele contractuale,urmărindtotodată felul în care aste respectat
interesul public.Executarea obligaţiilor ce decurg dincontractul administrativ nu
sunt deosebite în asenţă de cele care decurg din contractulcivil.Cele mai multe
obligaţii revin contractantului care odată ce a aderat la condiţiileimpuse prin
caietul de sarcini,trebuie să execute obligaţiile,aşa cum şi le-a asumat.Litigiile
ivite în legătură cu modul de executare a obligaţiilor ce decurg dincontractul
administrativ nu sunt de competenţa instanţelor de drept comun,ci a
instanţelorde contencios administrativ.V.Controlul contractelor administrative
Controlul este una din componentele activităţii de administrare sau conducere şi
estenelipsit în sistemele administrative din toate timpurile.Exercitarea
controlului seintegrează în activitatea de administraţie şi reprezintă „activitatea
de verificare aconformităţii acţiunilor autorităţilor şi instituţiilor publice,ale
organizaţiilor nestatale,alepersoanelor fizice şi juridice cu reglementările
juridice în vigoare”14. Asupra contractelor administrative se exercita una din
formele de control,şi anumecontrolul judiciar prin intermediul instanţelor de
contencios administrativ. Contenciosul administrativ este „activitatea de
soluţionare,de către instanţele decontencios administrativ competente potrivit
legii,a litigiilor în care cel puţin una dintrepărţi este o autoritate publică,iar
conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,dupăcaz,a unui act
administrativ,fie din nesoluţionarea în termen legal ori din refuzulnejustificat de
a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.”15 Şi
Constituţia prin art.52 recunoaşte dreptul persoanei vătămate de o
autoritatepublică de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului
legitim,anulareaactului şi repararea pagubei,în urma acţiunii în contencios
administrativ. Contractul administrativ poate fi atacat in faţa instanţelor de
contencios prin faptul căemană de la o autoritate administrativă.Acest control
judiciar asupra legalităţii (nu şioportunităţii) constituie o garanţie suplimentară a
exercitării depline de către cetăţeni adreptului lor.În urma controlului,dacă se
constată nelegalităţi,actul poate fi anulat cu plataunei despăgubiri. Această
formă de control judiciar este probabil cea mai eficientă,fiind realizată
deinstanţele de judecată. În anumite condiţii,precum îndeplinirea defectuoasă a
obligaţiilor asumate sau cândîndeplinirea acestora devine prea împovărătoare
pentru particulari,autoritatea deadministraţie publică poate să rezilieze
contractul,fără să apeleze la instanţă. Controlul se impune nu numai pentru
protecţia drepturilor cetăţenilor,a drepturiloromului în general dar şi pentru
îmbunătăţire activităţii organelor administraţieipublice,a sarcinilor generale ale
statului. Activitatea de administraţie publică se realizează parţial şi prin
încheierea de contracteadministrative de către unele componente ale sistemului
de administreţie publică,astfelpentru a eficientiza activitatea,se impune existenţa
unui control.

Functionarul public.

Art. 7. – (1) Funcţiile publice se clasifică după cum urmează:

a) funcţii publice generale şi funcţii publice specifice;
b) funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a II-a, funcţii publice din
clasa a III-a;
c) funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii publice locale.
(2) Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi
instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor generale.
(3) Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice,
stabilite în vederea realizării competenţelor lor specifice, sau care necesită
competenţe şi responsabilităţi specifice.
(4) Echivalarea funcţiilor publice specifice cu funcţiile publice generale, în
condiţiile legii, se face prin statutele speciale prevăzute la art. 5 alin. (1) sau, la
propunerea autorităţilor şi instituţiilor publice, de Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici.
Art. 8. – (1) Funcţiile publice de stat sunt funcţiile publice stabilite şi avizate,
potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei
publice centrale, precum şi în cadrul autorităţilor administrative autonome.
(2) Funcţiile publice teritoriale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit
legii, în cadrul instituţiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din
unităţile administrativ-teritoriale.
(3) Funcţiile publice locale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit
legii, în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi
al instituţiilor publice subordonate acestora.
Art. 9. – Funcţiile publice se împart în 3 clase, definite în raport cu nivelul
studiilor necesare ocupării funcţiei publice, după cum urmează:
a) clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă
durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
b) clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;
c) clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat.
Art. 10. – (1) După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile
publice se împart în trei categorii după cum urmează:
a) funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;
b) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de
conducere;
c) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
(2) Funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din clasele a II-a şi a III-a pot
ocupa numai funcţii publice de execuţie.
Art. 11. – (1) Funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi.
(2) Pot fi numite funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat
concursul pentru ocuparea unei funcţii publice de grad profesional debutant.
(3) Pot fi numiţi funcţionari publici definitivi:
a) funcţionarii publici debutanţi care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de
lege şi au obţinut rezultat corespunzător la evaluare;
b) persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au
vechimea în specialitatea studiilor necesare ocupării funcţiei publice de
minimum 12 luni, 8 luni şi, respectiv, 6 luni, în funcţie de nivelul studiilor
absolvite.
Art. 12. – Categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt
numite în una dintre următoarele funcţii publice:
a) secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;
b) secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale;
c) prefect;
d) secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale;
e) subprefect;
f) inspector guvernamental.
Art. 13. – (1) Categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele
numite în una dintre următoarele funcţii publice:
a) director general şi director general adjunct din aparatul autorităţilor
administrative autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale, precum şi în funcţiile publice specifice
asimilate acestora;
b) director şi director adjunct din aparatul autorităţilor administrative autonome,
al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora;
c) secretar al unităţii administrativ-teritoriale;
d) director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, în cadrul
instituţiei prefectului, în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei
publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora, precum şi în
funcţiile publice specifice asimilate acestora;
___________
Litera d) a fost modificată prin alineatul din Lege nr. 41/2010 începând cu
19.03.2010.

e) şef serviciu, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia;

f) şef birou, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia.
(2) În cadrul autorităţilor administrative autonome pot fi stabilite şi funcţiile
publice prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f), precum şi alte funcţii publice prevăzute
în reglementările specifice.
(3) Funcţiile publice prevăzute la alin. (1) lit. a) se pot stabili şi în cadrul
autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică locală care au un
număr de minimum 150 de posturi.
Art. 14. – (1) Sunt funcţionari publici de execuţie din clasa I persoanele numite
în următoarele funcţii publice generale: consilier, consilier juridic, auditor,
expert, inspector, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora.
(2) Sunt funcţionari publici de execuţie din clasa a II-a persoanele numite în
funcţia publică generală de referent de specialitate, precum şi în funcţiile publice
specifice asimilate acesteia.
(3) Sunt funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a persoanele numite în
funcţia publică generală de referent, precum şi în funcţiile publice specifice
asimilate acesteia.
Art. 15. – Funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale,
după cum urmează:
a) superior, ca nivel maxim;
b) principal;
c) asistent;
d) debutant.

Drepturile funtionarului public:

Art. 27. – (1) Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat.

(2) Este interzisă orice discriminare între funcţionarii publici pe criterii politice,
de apartenenţă sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală,
stare materială, origine socială sau de orice altă asemenea natură.
Art. 28. – Funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile
care se iau în aplicarea prezentului statut şi care îl vizează în mod direct.
Art. 29. – (1) Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici.
(2) Funcţionarii publici pot, în mod liber, să înfiinţeze organizaţii sindicale, să
adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora.
(3) În situaţia în care înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici care au
calitatea de ordonatori de credite sunt aleşi în organele de conducere a
organizaţiilor sindicale, aceştia au obligaţia ca în termen de 15 zile de la
alegerea în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale să opteze pentru
una dintre cele două funcţii. În cazul în care funcţionarul public optează pentru
desfăşurarea activităţii în funcţia de conducere în organizaţiile sindicale,
raporturile de serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a
mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală.
___________
Alineatul (3) a fost modificat prin punctul 1. din Ordonanţă de urgenţă nr.
125/2008 începând cu 13.10.2008.

(31) Funcţionarii publici, alţii decât cei prevăzuţi la alin. (3), pot deţine simultan
funcţia publică şi funcţia în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale,
cu obligaţia respectării regimului incompatibilităţilor şi al conflictelor de
interese care le este aplicabil.
___________
Alineatul (31) a fost introdus prin punctul 2. din Ordonanţă de urgenţă nr.
125/2008 începând cu 13.10.2008.

(4) Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte

organizaţii având ca scop protejarea intereselor profesionale.
Art. 30. – (1) Funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă, în
condiţiile legii.
(2) Funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte
drepturi salariale pe durata grevei.
Art. 31. – (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un
salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) Abrogată prin punctul 14. din Lege nr. 330/2009 începând cu 12.11.2009.
d) Abrogată prin punctul 14. din Lege nr. 330/2009 începând cu 12.11.2009.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în
condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii
privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.
___________
*) Abrogată prin punctul 14. din Lege nr. 330/2009 începând cu 12.11.2009.
Art. 32. – Funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi să poarte
uniformă în timpul serviciului o primesc gratuit.
Art. 33. – (1) Durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este,
de regulă, de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână.
(2) Pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale
ori declarate zile nelucrătoare funcţionarii publici de execuţie au dreptul la
recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază.
Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăşi 360 într-un an.*)
___________
*) Până la data de 31 decembrie 2005, prevederile referitoare la acordarea orelor
suplimentare au fost suspendate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale
funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 76/2005.

Art. 34. – (1) Funcţionarii publici pot fi aleşi sau numiţi într-o funcţie de
demnitate publică, în condiţiile legii.
(2) Înalţii funcţionari publici şi funcţionarii publici de conducere pot fi numiţi în
funcţii de demnitate publică numai după încetarea, în condiţiile legii, a
raporturilor de serviciu.
(3) Înalţii funcţionari publici şi funcţionarii publici de conducere pot candida
pentru funcţii de demnitate publică numai după încetarea, în condiţiile legii, a
raporturilor de serviciu.
Art. 35. – (1) Funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de
odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii.
(2) Abrogat prin litera d) din Lege nr. 284/2010 începând cu 01.01.2011.
Art. 36. – În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a
celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta
şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză.
Art. 37. – Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor
publici condiţii normale de muncă şi igienă, de natură să le ocrotească sănătatea
şi integritatea fizică şi psihică.
Art. 38. – Funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală, proteze şi
medicamente, în condiţiile legii.
Art. 39. – Funcţionarii publici beneficiază de pensii, precum şi de celelalte
drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii.
Art. 40. – (1) În caz de deces al funcţionarului public, membrii familiei, care au,
potrivit legii, dreptul la pensie de urmaş, primesc pe o perioadă de 3 luni
echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcţionarului
public decedat.
(2) În cazul în care decizia pentru pensia de urmaş nu a fost emisă din vina
autorităţii sau a instituţiei publice în termen de 3 luni de la data decesului,
aceasta va achita în continuare drepturile prevăzute la alin. (1) până la emiterea
deciziei pentru pensia de urmaş.
Art. 41. – (1) Funcţionarii publici beneficiază în exercitarea atribuţiilor lor de
protecţia legii.
(2) Autoritatea sau instituţia publică este obligată să asigure protecţia
funcţionarului public împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj
cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu
aceasta. Pentru garantarea acestui drept, autoritatea sau instituţia publică va
solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii.
(3) Măsurile speciale de protecţie pentru funcţionarii publici cu atribuţii de
control şi inspecţie, executare silită a creanţelor bugetare, precum şi pentru alte
categorii de funcţionari publici care desfăşoară activităţi cu grad ridicat de risc
profesional se stabilesc prin acte normative, la propunerea Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici sau de către autorităţi şi instituţii publice, cu avizul
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Art. 42. – Autoritatea sau instituţia publică este obligată să îl despăgubească pe
funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit, din culpa autorităţii sau
instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de
serviciu.

Îndatoririle funcţionarilor publici

Art. 43. – (1) Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu

profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu
şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice
sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici.
(2) Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi
iniţiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii
activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea,
precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor.
(3) Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită
profesională şi civică prevăzute de lege.
Art. 44. – (1) Funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere
în structurile sau organele de conducere, alese sau numite, ale partidelor politice,
definite conform statutului acestora, ale organizaţiilor cărora le este aplicabil
acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor
care funcţionează pe lângă partidele politice.
(2) Înalţilor funcţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice,
organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice
sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă partidele politice.
(3) Funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, să
se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi
preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo
organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice.
Art. 45. – (1) Funcţionarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea
atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor
ce le sunt delegate.
(2) Funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor primite de la
superiorii ierarhici.
(3) Funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea
dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Dacă cel
care a emis dispoziţia o formulează în scris, funcţionarul public este obligat să o
execute, cu excepţia cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcţionarul
public are îndatorirea să aducă la cunoştinţă superiorului ierarhic al persoanei
care a emis dispoziţia astfel de situaţii.
Art. 46. – Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat, secretul
de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau
documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în condiţiile
legii, cu excepţia informaţiilor de interes public.
Art. 47. – (1) Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte,
direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice,
daruri sau alte avantaje.
(2) La numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raportului de
serviciu, funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii,
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere. Declaraţia
de avere se actualizează anual, potrivit legii.
Art. 48. – (1) Funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva, în termenele stabilite
de către superiorii ierarhici, lucrările repartizate.
(2) Funcţionarilor publici le este interzis să primească direct cereri a căror
rezolvare intră în competenţa lor sau să discute direct cu petenţii, cu excepţia
celor cărora le sunt stabilite asemenea atribuţii, precum şi să intervină pentru
soluţionarea acestor cereri.
Art. 49. – Funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic
al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor, stabilite potrivit legii.

Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici

Art. 75. – Încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de

serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală,
după caz.
Art. 76. – (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau
într-un interes legitim se poate adresa instanţei judecătoreşti, în condiţiile legii,
împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul sau care a refuzat să
rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim.
(2) În cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovăţia funcţionarului
public, persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor, solidar cu autoritatea
sau instituţia publică.
(3) Răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a
respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii
sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
Art. 77. – (1) Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor
corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită
profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage
răspunderea disciplinară a acestora.
(2) Constituie abateri disciplinare următoarele fapte:
a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
c) absenţe nemotivate de la serviciu;
d) nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
e) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului
legal;
f) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest
caracter;
g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în
care îşi desfăşoară activitatea;
h) desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter
politic;
i) refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;
j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi,
conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;
k) alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul
funcţiei publice şi funcţionarilor publici.
(3) Sancţiunile disciplinare sunt:
a) mustrare scrisă;
b) diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;
c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de
promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;
d) retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an.
___________
Litera d) a fost modificată prin punctul 5. din Lege nr. 284/2010 începând cu
01.01.2011.

e) destituirea din funcţia publică.

(4) La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi
gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită,
gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, comportarea generală în timpul
serviciului a funcţionarului public, precum şi de existenţa în antecedentele
acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile
prezentei legi.
(5) Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data
sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare, dar
nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare.
(6) În cazul în care fapta funcţionarului public a fost sesizată ca abatere
disciplinară şi ca infracţiune, procedura angajării răspunderii disciplinare se
suspendă până la dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub
urmărire penală ori încetării urmăririi penale sau până la data la care instanţa
judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal.
(7) Pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul public
care a săvârşit o abatere disciplinară poate influenţa cercetarea administrativă,
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice are obligaţia de a interzice accesul
acestuia la documentele care pot influenţa cercetarea sau, după caz, de a dispune
mutarea temporară a funcţionarului public în cadrul altui compartiment sau altei
structuri a autorităţii ori instituţiei publice.
Art. 78. – (1) Sancţiunea disciplinară prevăzută la art. 77 alin. (3) lit. a) se poate
aplica direct de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia
publică.
(2) Sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 77 alin. (3) lit. b)-e) se aplică de
persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică, la propunerea
comisiei de disciplină.
(3) Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a
faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului
public trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii. Refuzul
funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie
privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un
proces-verbal.
Art. 79. – (1) Pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare şi
propunerea sancţiunii disciplinare aplicabile funcţionarilor publici din
autorităţile sau instituţiile publice se constituie comisii de disciplină.
(2) Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei
sindicale reprezentative sau, după caz, un reprezentant desemnat prin votul
majorităţii funcţionarilor publici pentru care este organizată comisia de
disciplină, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii
publici nu sunt organizaţi în sindicat.
(3) Comisia de disciplină poate desemna unul sau mai mulţi membri şi, după
caz, poate solicita compartimentelor de control din cadrul autorităţilor sau
instituţiilor publice să cerceteze faptele sesizate şi să prezinte rezultatele
activităţii de cercetare.
(4) Comisia de disciplină pentru înalţii funcţionari publici este compusă din 5
înalţi funcţionari publici, numiţi prin decizia primului-ministru, la propunerea
ministrului internelor şi reformei administrative.
(5) Modul de constituire, organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină,
precum şi componenţa, atribuţiile, modul de sesizare şi procedura de lucru ale
acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Art. 80. – Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa
instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după
caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.
Art. 81. – (1) Pentru evidenţierea situaţiei disciplinare a funcţionarului public,
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va elibera un cazier administrativ,
conform bazei de date pe care o administrează.
(2) Cazierul administrativ este un act care cuprinde sancţiunile disciplinare
aplicate funcţionarului public şi care nu au fost radiate în condiţiile legii.
(3) Cazierul administrativ este necesar în următoarele cazuri:
a) desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia de concurs pentru
recrutarea funcţionarilor publici;
b) desemnarea unui funcţionar public în calitate de preşedinte şi membru în
comisia de disciplină;
c) desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia paritară;
d) ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari
publici sau categoriei funcţionarilor publici de conducere;
e) în orice alte situaţii prevăzute de lege.
(4) Cazierul administrativ este eliberat la solicitarea:
a) funcţionarului public interesat;
b) conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea;
c) preşedintelui comisiei de disciplină;
d) altor persoane prevăzute de lege.
Art. 82. – (1) Sancţiunile disciplinare se radiază de drept, după cum urmează:
a) în termen de 6 luni de la aplicare, sancţiunea disciplinară prevăzută la art. 77
alin. (3) lit. a);
b) în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate,
sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 77 alin. (3) lit. b)-d);
c) în termen de 7 ani de la aplicare, sancţiunea prevăzută la art. 77 alin. (3) lit.
e).
(2) Radierea sancţiunilor disciplinare prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se constată
prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice.
Art. 83. – (1) Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează
în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu
sarcinile de serviciu.
(2) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a
sancţiunii funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a
cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este
numit funcţionarul public sancţionat.
Art. 84. – Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează:
a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei
publice în care funcţionează;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de
comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile.
Art. 85. – (1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în
situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii
de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz,
prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a
aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
(2) Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză
se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
(3) Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul
sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii
pagubei.
Art. 86. – (1) Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în
timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă
se angajează potrivit legii penale.
(2) În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea
unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h), persoana care are
competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea
funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine.
(3) Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului
penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public
respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi
achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.
(4) În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii
penale, iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară,
va fi sesizată comisia de disciplină competentă.
(5) De la momentul începerii urmăririi penale, în situaţia în care funcţionarul
public poate influenţa cercetarea, persoana care are competenţa numirii în
funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea temporară a funcţionarului
public în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică
a autorităţii ori instituţiei publice.

Domeniul public.

La rândul său Legea nr. 213/1998 în articolul 4 defineşte domeniul privat al

statului sau al unitătilor administartiv-teritoriale arătând că el este alcătuit din
bunuri aflate în proprietatea statului sau în proprietatea unităţilor administrativ –
teritoriale şi carenu fac parte din domeniul public, asupra acestor bunuri statul
sau unităţile administrativ -teritoriale având drept de proprietate privată. Dreptul
de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra
bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă
legea nu dispune altfel. Leguitorul a considerat necesar să se facă următoarea
precizare (articolul 6, Legea 213/1998): fac parte din domeniul public sau privat
al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi lucrurile dobândite de stat
în perioada 6 martie 1945 –22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea
statului în temeiul unui titlu valabil, respectându-se Constituţia, tratatele
internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării lor
de către stat.Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele deţinute
prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de
succesorii acestora, dacă fac obiectul unor legi speciale de repartiţie.
Valabilitatea titlului este apreciată de instanţele judecătoreşti abilitate cu această
competenţă prin lege.În conformitate cu prevederile articolului 26 din Legea nr.
213/1998 a fost elaborată Legea nr. 10/2001 –Lege privind regimul juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 –22 decembrie
1989, care stabileşte24“Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile
cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie1945 –22
decembrie 1989, precum şi cele preluate în baza Legii nr. 139/1940 asupra
rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei
legi. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri
-reparatorii prin echivalent (...)”.Legea precizează tipurile de măsuri reparatorii
şi sensul expresiei “imobile preluate abuziv”. Astfel măsurile reparatorii prin
echivalent trebuie să constea în compensarea cu alte bunuri ori servicii oferite în
echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, în acordare de acţiunui
la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare
nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti.
Pot fi combinate măsurile reparatorii prin echivalent:În categoria imobilelor
preluate în mod abuziv intră: imobilele naţionalizateprin legea nr.119/1948
pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere
şi de transporturi, precum şi cele naţionalizate fără titlu valabil; imobilele
preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de
condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală,
săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist; imobilele
donate statului sau altor persoane juridicepe baza unor acte normative speciale
adoptate în perioada 6 martie 1945 –22 decembrie 1989, precum şi alte imobile
donate statului, dacă s-a admis acţiunea în anulareasau în constatarea nulitătii
donaţiei printr-o hotăre judecătorească definitivă şi irevocabilă; imobilele
preluate de stat pentru neplata impozitelordin motive independente de voinţa
proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii
Revista de Ştiinţe Juridice91administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti în
perioada 6 martie 1945 –22 decembrie 1989; imobilele preluate de stat în baza
unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul
Oficial sau în Buletinul Oficial; imobilele preluate de stat în baza Legii nr.
139/1940asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite ori pentru care
proprietarii nu au primit compensaţii echitabile; orice alte imobile preluate de
stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la articolul 6 aliniatul 1 din Legea nr.
213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia; orice alte
imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în
vigoare la data preluării,precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de
dispoziţie ale puterii sau ale administraţiei de stat. Acest act normativ prezintă o
deosebită importanţă pentru dreptul administrativ datorită implicării directe a
unor autorităţi ale administraţiei publice în procedurile de restituire.

Contencios administrativ.

(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un
interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de
contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost
cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public. (2) Se poate adresa
instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său
sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual,
adresat altui subiect de drept. (3) Avocatul Poporului, ca urmare a controlului
realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări a unei persoane fizice,
dacă apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorităţii
administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa
competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiţionarul
dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
(4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de
legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative
unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere,
sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice
sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiţionarul dobândeşte, de drept,
calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. (5) Când Ministerul
Public apreciază că, prin excesul de putere, concretizat în emiterea unui act
administrativ normativ, se vatămă un interes public, va sesiza instanţa de
contencios administrativ competentă de la sediul autorităţii publice emitente. (6)
Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite
instanţei constatarea nulităţii acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi
revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul
admiterii acţiunii, instanţa se va pronunţa, la cerere, şi asupra legalităţii actelor
civile încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor
civile produse. (7) Persoana vătămată în drepturile sale sau în interesele sale
legitime, prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe ale Guvernului
neconstituţionale, se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în
condiţiile prezentei legi. (8) În condiţiile prezentei legi, acţiunile în contencios
administrativ pot fi introduse de prefect şi de Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici, precum şi de orice persoană de drept public vătămată într-un drept sau,
după caz, când s-a vătămat un interes legitim. (9) Participarea în instanţă a
reprezentantului Ministerului Public este obligatorie. Pentru situaţia prevăzută la
alin. (5), instanţa, din oficiu sau la cerere, poate introduce în cauză organismele
sociale cu personalitate juridică interesate.Articolul 2Semnificaţia unor termeni
(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele
semnificaţii: a) persoana vătămată - orice persoană fizică sau juridică ori grup de
persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private
vătămate prin acte administrative; în sensul prezentei legi, sunt asimilate
persoanei vătămate şi organismele sociale care invocă vătămarea unui interes
public prin actul administrativ atacat; b) autoritatea publică - orice organ de stat
sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere
publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor
publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit
legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un
serviciu public; c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau
normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării
executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt
asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate
de autorităţile publice care au ca obiect:- punerea în valoare a bunurilor
proprietate publică;- executarea lucrărilor de interes public;- prestarea serviciilor
publice;- achiziţiile publice; d) act administrativ-jurisdicţional - actul juridic
emis de o autoritate administrativă cu atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea
unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate şi cu asigurarea
dreptului la apărare; e) contenciosul administrativ - activitatea de soluţionare, de
către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor
în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a
născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în
sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul
nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;
f) instanţa de contencios administrativ, denumită în continuare instanţă - Secţia
de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile
de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel şi tribunalele
administrativ-fiscale; g) nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri - faptul de
a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii,
dacă prin lege nu se prevede alt termen; h) refuzul nejustificat de a soluţiona o
cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva
cererea; i) plângere prealabilă - plângerea prin care se solicită autorităţii publice
emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act
administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării acestuia; j)
act de comandament cu caracter militar - actul administrativ referitor la
problemele strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice
organizării militare, care presupun dreptul comandanţilor de a da ordine
subordonaţilor în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau
război, sau, după caz, la îndeplinirea serviciului militar; k) serviciu public -
activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică, în scopul
satisfacerii, după caz, a unui interes public; l) interes public - interesul care
vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor
comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice; m) exces de putere -
exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice,
prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute
de Constituţie sau de lege; n) drept vătămat - orice drept fundamental prevăzut
de Constituţie sau de lege, căruia i se aduce o atingere printr-un act
administrativ; o) interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumită
conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil,
prefigurat; p) interes legitim public - posibilitatea de a pretinde o anumită
conduită, în considerarea realizării unui drept fundamental care se exercită în
colectiv ori, după caz, în considerarea apărării unui interes public; r) organisme
sociale interesate - structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi
altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor
categorii de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice
administrative; s) pagubă iminentă - prejudiciu material viitor, dar previzibil cu
evidenţă sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei
autorităţi publice ori a unui serviciu public;ş) instanţă de executare - instanţă
care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ. (2) Se asimilează
actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu
răspunde solicitantului în termenul legal.Articolul 3Tutela administrativă (1)
Prefectul poate ataca, în termenele prevăzute la art. 11, în faţa instanţei de
contencios administrativ, actele emise de autorităţile administraţiei publice
locale, dacă le consideră nelegale. (2) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici
poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele autorităţilor
publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică, în
condiţiile prezentei legi şi ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor
publici, republicată. (3) Până la soluţionarea cauzei, actul atacat potrivit alin. (1)
şi (2) este suspendat de drept.Articolul 4Excepţia de nelegalitate (1) Legalitatea
unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces,
pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz,
instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe
fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ
competentă, suspendând cauza. (2) Instanţa de contencios administrativ se
pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. (3)
Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se
declară în 48 de ore de la pronunţare ori de la comunicare şi se judecă în 3 zile
de la înregistrare, cu citarea părţilor prin publicitate. (4) În cazul în care instanţa
de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa în faţa
căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui
nelegalitate a fost constatată.Articolul 5Actele nesupuse controlului şi limitele
controlului (1) Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ: a) actele
administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul; b) actele de comandament cu caracter militar. (2) Nu pot fi atacate
pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea
sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
(3) Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al
stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea
naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru
înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi
atacate numai pentru exces de putere. (4) În litigiile prevăzute la alin. (3) nu sunt
aplicabile prevederile art. 14 şi 21.Articolul 6Actele administrativ-
jurisdicţionale (1) Jurisdicţiile administrative speciale sunt facultative şi gratuite.
(2) Actele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate direct la instanţa de
contencios administrativ competentă potrivit art. 10, în termen de 15 zile de la
comunicare, dacă partea nu exercită căile administrativ-jurisdicţionale de atac.
(3) Dacă partea care a optat pentru jurisdicţia administrativă specială înţelege să
nu utilizeze calea administrativ-jurisdicţională de atac, va notifica aceasta
organului administrativ-jurisdicţional competent. Termenul prevăzut la alin. (2)
începe să curgă de la data notificării. (4) Dacă partea care a optat pentru
jurisdicţia administrativă specială înţelege să renunţe la calea administrativ-
jurisdicţională în timpul soluţionării acestui litigiu, va notifica intenţia sa
organului administrativ-jurisdicţional sesizat, care emite o decizie ce atestă
renunţarea la jurisdicţia administrativă specială. Termenul prevăzut la alin. (2)
începe să curgă de la data comunicării acestei decizii.Capitolul II Procedura de
soluţionare a cererilor în contenciosul administrativArticolul 7Procedura
prealabilă (1) Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ
competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un
interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite
autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării
actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în
egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există. (2) Prevederile alin.
(1) sunt aplicabile şi în ipoteza în care legea specială prevede o procedură
administrativ-jurisdicţională, iar partea nu a optat pentru aceasta. (3) Este
îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al
său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual,
adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice
cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).
(4) Plângerea prealabilă, formulată potrivit prevederilor alin. (1), se soluţionează
în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. g). (5) În cazul acţiunilor introduse de
prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin
ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul prevăzut la art. 4 alin.
(2), nu este obligatorie procedura prealabilă. (6) Plângerea prealabilă în cazul
acţiunilor care au ca obiect contractele administrative are semnificaţia concilierii
în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură civilă fiind
aplicabile în mod corespunzător. (7) Plângerea prealabilă în cazul actelor
administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste
termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii
actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie.Articolul 8Obiectul
acţiunii judiciare (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau
într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de
răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice emitente sau
dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate
sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita
anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual,
reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de
contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său,
recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de
soluţionare a cererii. (2) Instanţa de contencios administrativ este competentă să
soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract
administrativ, precum şi orice litigii legate de aplicarea şi executarea
contractului administrativ. (3) La soluţionarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se
va avea în vedere regula după care principiul libertăţii contractuale este
subordonat principiului priorităţii interesului public.Articolul 9Acţiunile
împotriva ordonanţelor Guvernului (1) Persoana vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe introduce
acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de
neconstituţionalitate. (2) Instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că
excepţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată,
sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională şi suspendă
soluţionarea cauzei pe fond. (3) Instanţa de contencios administrativ, după
pronunţarea Curţii Constituţionale, repune cauza pe rol şi va da termen, cu
citarea părţilor, numai dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată
neconstituţională. În caz contrar, respinge acţiunea ca inadmisibilă pe fond. (4)
În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei
excepţii ridicate în altă cauză, sesizarea instanţei de contencios administrativ se
va face în condiţiile art. 7 alin. (5) şi ale art. 11 alin. (1) şi (2), cu precizarea că
termenele încep să curgă de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în
Monitorul Oficial al României, Partea I.Articolul 10Instanţa competentă (1)
Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice
locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii,
datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei, se soluţionează,
în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi
cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale
acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu
se prevede altfel. (2) Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele
administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal
ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin
lege specială nu se prevede altfel. (3) Reclamantul se poate adresa instanţei de la
domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat
pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia
necompetenţei teritoriale.Articolul 11Termenul de introducere a acţiunii (1)
Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în
termen de 6 luni de la: a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau,
după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a
cererii; b) data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, fără a depăşi
termenul prevăzut la alin. (2); c) data încheierii procesului-verbal de finalizare a
procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative. (2) Pentru motive
temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi
peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii
actului. (3) În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului,
Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge
de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, fiind aplicabile în mod
corespunzător prevederile alin. (2). (4) Ordonanţele sau dispoziţiile din
ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele
administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate
oricând. (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar
termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere.Articolul 12Documentele
necesareReclamantul va anexa la acţiune copia actului administrativ pe care îl
atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul
rezolvării cererii sale. În situaţia în care reclamantul nu a primit nici un răspuns
la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data
înregistrării la autoritatea publică, precum şi orice înscris care face dovada
îndeplinirii procedurii prealabile.Articolul 13Citarea părţilor, relaţii (1) La
primirea cererii, instanţa va dispune citarea părţilor şi va putea cere autorităţii al
cărei act este atacat să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga
documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare
pentru soluţionarea cauzei. (2) În situaţia în care reclamant este un terţ în sensul
art. 1 alin. (2) sau când acţiunea este introdusă de Avocatul Poporului ori de
Ministerul Public, instanţa va cere autorităţii publice emitente să îi comunice de
urgenţă actul atacat împreună cu documentaţia care a stat la baza emiterii lui,
precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei. (3) În mod
corespunzător situaţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2), după caz, se va proceda şi
în cazul acţiunilor care au ca obiect refuzul de rezolvare a cererii privind un
drept recunoscut de lege sau un interes legitim. (4) Dacă autoritatea publică nu
trimite în termenul stabilit de instanţă lucrările cerute, conducătorul acesteia va
fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să plătească statului, cu titlu de amendă
judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de
întârziere nejustificată.Articolul 14Suspendarea executării actului (1) În cazuri
bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în
condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate
să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului
administrativ până la pronunţarea instanţei de fond. (2) Instanţa va rezolva
cererea de suspendare, de urgenţă, cu citarea părţilor. (3) Când în cauză este un
interes public major, de natură a perturba grav funcţionarea unui serviciu public
administrativ de importanţă naţională, cererea de suspendare a actului
administrativ normativ poate fi introdusă şi de Ministerul Public, din oficiu sau
la sesizare, prevederile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător. (4)
Încheierea sau, după caz, sentinţa prin care se pronunţă suspendarea este
executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare.Articolul 15Solicitarea suspendării prin acţiunea principală (1)
Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de
reclamant şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot
sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa va putea dispune suspendarea
actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a
cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acţiunea principală sau
printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond. (2) Dispoziţiile
alin. (2) şi (4) ale art. 14 se aplică în mod corespunzător. (3) Hotărârea dată
cererii de suspendare este executorie de drept, iar introducerea recursului,
potrivit art. 14 alin. (4), nu suspendă executarea.Articolul 16Introducerea în
cauză a funcţionarului (1) Cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege vor
putea fi formulate şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis
sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva
cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită
plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în
care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata
despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică respectivă. (2) Persoana acţionată
astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic, de la care a
primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.Articolul 17Judecarea
cererilor (1) Cererile adresate instanţei se judecă de urgenţă şi cu precădere în
şedinţă publică, în completul stabilit de lege. (2) Pentru cererile formulate în
baza prezentei legi se percep taxele de timbru prevăzute de Legea nr. 146/1997
privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare,
pentru cauzele neevaluabile în bani, cu excepţia celor care au ca obiect
contractele administrative, care se vor taxa la valoare. (3) Hotărârile vor fi
redactate şi motivate de urgenţă, în cel mult 10 zile de la pronunţare.Articolul
18Soluţiile pe care le poate da instanţa (1) Instanţa, soluţionând cererea la care
se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul
administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să
elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. (2) Instanţa este
competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (8), şi
asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza
emiterii actului supus judecăţii. (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va
hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă
reclamantul a solicitat acest lucru. (4) Atunci când obiectul acţiunii în
contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcţie de
starea de fapt, instanţa poate: a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte; b)
obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;
c) impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii; d) suplini
consimţământul unei părţi, când interesul public o cere; e) obliga la plata unor
despăgubiri pentru daunele materiale şi morale. (5) Soluţiile prevăzute la alin.
(1) şi la alin. (4) lit. b) şi c) pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi pentru
fiecare zi de întârziere.Articolul 19Termenul de prescripţie pentru despăgubiri
(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în
acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de
despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască
întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios
administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). (3)
Cererile prevăzute la alin. (2) se supun normelor prezentei legi în ceea ce
priveşte procedura de judecată şi taxele de timbru.Articolul 20Recursul (1)
Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15
zile de la pronunţare ori de la comunicare. (2) Recursul suspendă executarea şi
se judecă de urgenţă. (3) În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând
sentinţa, va rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere.
Când hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare
la competenţa materială din prezenta lege, cauza se va trimite la instanţa
competentă. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca
fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă.Articolul
21Judecarea recursului în situaţii deosebite (1) Recurentul, în situaţii deosebite,
cum ar fi împlinirea termenului până la care îşi poate valorifica dreptul pretins,
va putea solicita preşedintelui instanţei competente să soluţioneze recursul şi
stabilirea termenului de judecată a recursului chiar înainte de primirea dosarului.
(2) Cererea de fixare a unui termen de urgenţă, însoţită de dovada înregistrării
recursului la instanţa de fond, se soluţionează în termen de 24 de ore de la
prezentarea acesteia preşedintelui instanţei de recurs. (3) Soluţia de admitere a
cererii se comunică de îndată instanţei de fond, care are obligaţia redactării
hotărârii atacate, a comunicării acesteia părţilor, precum şi a expedierii
dosarului, într-un termen de 5 zile. (4) Motivarea recursului se poate face, sub
sancţiunea nulităţii pentru tardivitate, în termen de două zile de la comunicare.
(5) Procedura de citare a părţilor şi de comunicare a motivelor de recurs se va
efectua cu prescurtarea termenului la 48 de ore, prin agent procedural sau prin
orice mijloc rapid de comunicare a informaţiilor scrise.Capitolul III Procedura
de executareArticolul 22Titlul executoriuHotărârile judecătoreşti definitive şi
irevocabile, prin care s-au admis acţiunile formulate potrivit dispoziţiilor
prezentei legi, constituie titluri executorii.Articolul 23Obligaţia
publicăriiHotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-au anulat
acte administrative cu caracter normativ, sunt general obligatorii şi au putere
numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I,
sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti,
la cererea instanţei de executare ori a reclamantului, fiind scutite de plată taxelor
de publicitate.Articolul 24Obligaţia executării (1) Dacă în urma admiterii
acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să
modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt
înscris, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se va face în termenul
prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile
de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. (2) În cazul în care termenul nu este
respectat, se va aplica conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei
obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de
întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere. (3)
Neexecutarea sau nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile
pronunţate de instanţa de contencios administrativ şi după aplicarea amenzii
prevăzute la alin. (2) constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 25.000.000 lei la 100.000.000 lei.Articolul
25Instanţa de executare (1) Sancţiunea şi despăgubirile prevăzute la art. 24 alin.
(2) se aplică, respectiv se acordă, de instanţa de executare, la cererea
reclamantului. Hotărârea se ia în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea
părţilor. (2) Cererea prevăzută la alin. (1) este scutită de taxa de timbru. (3)
Hotărârea pronunţată de instanţa de executare poate fi atacată cu recurs în
termen de 5 zile de la pronunţare. (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică, în mod
corespunzător, şi pentru punerea în executare a hotărârilor instanţelor de
contencios administrativ date pentru soluţionarea litigiilor ce au avut ca obiect
contracte administrative.Articolul 26Acţiunea în regresConducătorul autorităţii
publice se poate îndrepta cu acţiune împotriva celor vinovaţi de neexecutarea
hotărârii, potrivit dreptului comun. În cazul în care cei vinovaţi sunt funcţionari
publici, se vor aplica reglementările speciale.Capitolul IV Dispoziţii tranzitorii
şi finaleArticolul 27Judecarea cauzelor aflate pe rolCauzele aflate pe rolul
instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece
potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei.Articolul 28Completarea
cu dreptul comun (1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile
Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu
specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi
persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte,
precum şi cu procedura reglementată de prezenta lege. Compatibilitatea aplicării
unor norme ale Codului de procedură civilă se stabileşte de instanţă, cu prilejul
soluţionării excepţiilor. (2) Acţiunile introduse de Avocatul Poporului, de
Ministerul Public, de prefect şi de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici,
precum şi cele introduse împotriva actelor administrative normative nu mai pot
fi retrase.Articolul 29Corelarea terminologicăOri de câte ori într-o lege specială
anterioară prezentei legi se face trimitere la Legea contenciosului administrativ
nr. 29/1990 sau generic la instanţa de contencios administrativ, trimiterea se va
socoti făcută la dispoziţiile corespunzătoare din prezenta lege.Articolul
30Dispoziţii tranzitoriiPână la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale,
litigiile se soluţionează de secţiile de contencios administrativ ale
tribunalelor.Articolul 31Intrarea în vigoare (1) Prezenta lege intră în vigoare la
30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. (2) Pe
aceeaşi dată se abrogă Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 8 noiembrie 1990, cu
modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.