INTRODUCERE ÎN ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

CURS nr. 1

Sistemul dreptului
Evoluţia societăţii a confirmat dictonul latin conform căruia „Ubi societas ibi ius”
(Unde este societate este şi drept). Omul, însuși este o fiinţă politică (gr.: zoon politikon1),
cum l-a caracterizat Aristotel, întrucât trăieşte în societate şi participă la viaţa acesteia,
existând astfel, o anumită legătură între societate şi politică sau drept şi viaţa politică a unei
entităţi umane.
Dreptul, ca fenomen normativ reprezintă încercarea de disciplinare şi coordonare a
raporturilor sociale. Dreptul nu acţionează în mod arbitrar, în afara intenţiilor manifestate de
activitatea umană, ci în mod subordonat scopului de a promova valori larg receptate (de
exemplu: proprietatea, protecţia drepturilor și libertăților individuale, protecţia societăţii
civile). În acest mod știinţa dreptului formează principii generale în baza cărora dreptul îşi
structurează un mecanism adecvat de influenţare a comportamentului uman pe temeiul unor
necesităţi valorice. (cf. https://www.studocu.com/row/document/universitatea-de-studii-
europene-din-moldova/problemele-teoriei-generale-a-statului-si-dreptului/lecture-notes/
introducere-in-drept-curs/4649673/view, accesat la data de 10.10 2019).
Societatea omenească este construită și funcționează potrivit unor principii și norme -
izvorâte din necesitatea existenței sociale – acestea orientând comportamentul oamenilor și
adaptarea lor la progresul social, în general.
Normele sociale, ca standard comportamental, privesc raporturile dintre oameni și sunt
o creație a acestora, o expresie a voinței lor. Normele sociale prescriu comportamentele
acceptate de o colectivitate sau de către o instituție și reglementează, uniformizează, înlătură

1
cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Politica_(Aristotel), Politica, prima dintre științe în concepția lui Aristotel,
studiază omul ca zoon politikon - animal social (politikon provine din cuvântul greces polis /cetate – în limba
greacă). Omul este destinat prin natura sa nu numai pentru a trăi o existență biologică, ci și pentru bine și pentru
fericire. Fericirea presupune o independență maximă față de constrângerile materiale pe care individul este incapabil
să o obțină singur și care nu este pe deplin realizată decât în comunitatea politică, accesat la data de 20 oct. 2019

1
conflictele existenței în comun a grupurilor umane, putând avea caracter de obligativitate sau
numai de constrângere socială (Bălan, p. 2). Normele sociale stabilesc conduita oamenilor în
diferitele domenii ale vieții sociale, varietatea lor fiind condiționată atât de varietatea relațiilor
sociale pe care le reglementează – economice, politice, de familie etc., - cât și de voința și
interesele exprimate în ele. Sistemul normelor sociale, a cărui existență este obiectiv necesară
în oricare societate dată, crește și se diversifică pe măsura evoluției și dezvoltării societății.
Rolul normelor sociale în general și al celor juridice în special crește în societatea
contemporană în care intervenția tot mai amplă în dirijarea și conducerea proceselor sociale
necesită reglementări corespunzătoare.
Oricât de deosebite ar fi prin conținut, normele juridice sunt foarte strâns legate între
ele, alcătuind un tot unitar, un sistem. Noțiunea de sistem al dreptului evocă unitatea în
diversitate a normelor juridice existente într-o societate. Deși reglementează domenii distincte
ale vieții sociale, normele juridice interacționează și formează un tot care nu se reduce la părțile
sale componente.
Dreptul unui stat nu reprezintă o simplă însumare de norme juridice, ci un ansamblu
organizat, structurat într-un sistem pe baza unor principii, având o coerență internă și urmărind
o anumită finalitate.
În teoria dreptului este utilizată analiza sistemică atât în ceea ce privește legislația
(sistemul legislației) dar și în privința organizării dreptului, ca fenomen normativ, pe ramuri și
instituții (sistemul dreptului).
Noțiunea de sistem al dreptului evocă unitatea în diversitate a normelor juridice
existente într-o societate. Deși reglementează domenii distinct ale vieții sociale, normele
juridice interacționează și formează un tot care nu se reduce la părțile sale componente.
Pentru a analiza sistemul dreptului este fundamental a se stabili criteriile în raport cu
care se configurează diversele componente ale acestuia. Principalele criterii utilizate în doctrină
sunt obiectul reglementării și metoda de reglementare.
Obiectul reprezintă relațiile sociale dintr-un anumit domeniu supus reglementării iar
metoda reprezintă modul în care statul acționează asupra relațiilor sociale.
Astfel, se poate distinge între metoda egalității juridice a părților, specifică dreptului
privat și cea a inegalității, specifică dreptului public.
Se consideră, în general, că obiectul reglementării reprezintă criteriul obiectiv de

2
 constituire a ramurii de dept, iar metoda, criteriul subiectiv determinat de voința legiuitorului.
În mod tradițional, ramura de drept este definită ca un ansamblu distinct de norme
juridice, legate organic între ele, care reglementează relații sociale ce au același specific,
folosind aceeași metodă.
Ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituții legate strâns între ele prin
obiectul lor și prin anumite principii și metode comune.
Diviziunile generale ale dreptului
În funcție de modul de agregare în sistem a diferitelor componente ale sistemului
dreptului și în special a normelor juridice ca entități fundamentale se distinge conceptul de
diviziuni generale ale dreptului. Dintre diversele teorii în materie, cea mai răspândită este aceea
care împarte dreptul în drept public și drept privat.
Distincția dintre dreptul public (jus publicum) și dreptul privat (jus privatum) datează
din perioada clasică a dreptului roman. Jurisconsulții romani au sesizat că instituțiile juridice se
disting între ele în funcție de interesul public (general) sau cel privat pe care îl apără sau
promovează.
Celebrul adagio formulat de către Ulpian2 în „Digeste” Publicum jus quod ad statum rei
romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitate pertinent își menține și astăzi
actualitatea și se detașează prin claritatea criteriului de distincție între dreptul public și privat,
respective al interesului pe care îl protejează. Normele dreptului public sunt cele care
protejează interesul întregii societăți, pe când cele ale dreptului privat urmărsc protejarea
intereselor private ale persoanelor.
Ramurile dreptului românesc. Dreptul public și dreptul privat – deosebiri
În sistemul dreptului contemporan și al dreptului românesc actual se disting ramuri de
drept corespunzătoare diviziunii în drept public și drept privat.
În dreptul public se includ în mod tradițional ramuri de drept ca:
- dreptul constituțional
- dreptul administrativ
- dreptul financiar
- dreptul penal
- dreptul procesual (penal și civil)
2
n. 170 d.Hr., Tir, Liban – d. 228 d.Hr., Roma, Roma Antică, a fost un jurist roman. El a fost considerat unul dintre marile autorități juridice din timpul său și a fost
unul dintre cei cinci juriști pe care urmau să se bazeze deciziile, în conformitate cu legea citațiilor (Lex citationum) a lui Valentinian al III-lea.

3
 - dreptul internațional public
În dreptul privat se includ ramuri de drept precum:
- dreptul civil
- dreptul comercial
- dreptul familiei etc.
Precizăm că distincția dintre ramurile dreptului public și privat nu este rigidă, iar în prezent se
manifestă tendința de reașezare și de apariție a unor ramuri juridice noi, unele situate la granița
celor două diviziuni (drept ecologic, dreptul muncii etc.).
După obiect, principalele ramuri de drept se caracterizează prin:
- dreptul constituțional cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc structura
social-politică a societății, organizarea de stat, exercitarea puterii de stat, drepturile și
îndatoririle fundamentale ale cetățenilor;
- dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
fenomenul administrativ, organizarea instituțiilor publice, modul de exercitare a acțiunii
administrației publice, controlul și răspinderea juridică atrasă de exercitarea
prerogativelor de putere publică în asigurarea serviciilor publice, a ordinii publice;
- dreptul financiar cuprinde cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează
activitatea financiară a statului și colectivităților locale pe linia asigurării, administrării și
controlului resurselor financiare publice;
- dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc, în conformitate cu
interesele societății, care fapte sunt considerate infracțiuni și care este pedeapsa pe care
justiția trebuie să o aplice celor care se fac vinovați de săvârșirea acestor fapte
socialmente periculoase prevăzute de legea penală;
- dreptul procesual civil cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează ordinea
dezbaterii și soluționării de către justiție a cauzelor civile precum și îndeplinirea
hotărârilor judecătorești în aceste cauze, mijloacele puse la dispoziția persoanelorale
căror drepturi au fost încălcate să obțină realizarea lor în fapt, cu ajutorul puterii statului;
- dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
activitatea organelor de urmărire penală și a justiției în judecarea cauzelor penale, pentru
descoperirea infracțiunilor și a infractorilor și pedepsirea lor;
- dreptul internațional reprezintă totalitatea normelor care se creează prin acordul între

4
 state suverane și egale în drepturi, care exprimă voințele concordante ale acelor state și
relațiile dintre ele;
- dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale în
care părțile se află pe poziții de egalitate juridică. De asemenea, dreptul civil include și
norme juridice care reglementează relațiile sociale nepatrimoniale în care se manifestă
individualizarea persoanei, cum ar fi numele, dreptul de autor (deși acesta aparține ca
reglementare specială, în prezent dreptului proprietății intelectuale), starea civilă,
moștenirea legală, contractele civile etc.
Dreptul public și dreptul privat: deosebiri și asemănări
După cum interesul normei privește un particular sau statul, după cum scopul urmărit de
o dispoziție legală este acela de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, va exista o
normă de drept privat sau o normă de drept public.
Organizarea puterilor publice sau a serviciilor publice ar interesa mai mult statul, pe când
normele referitoare la familie, la contracte și la responsabilitatea obișnuită între particulari ar fi
de drept privat. (Cu toate acestea, s-a afirmat3 că o asemenea concepție nu este cu desăvârșire
exactă, deoarece interesul individului este nemăsurat de mare în toate normele privitoare la stat.
Respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul rând întreaga societate căci
întreaga societate nu ar putea să existe dacă respectul dreptului nu ar exista. Ulterior însă,
datorită evoluției de ansamblu a societății, statul intervine în raporturile persoanelor și
organizațiilor, în scopul apărării intereselor generale ale societății. Ca urmare, se nasc o serie de
norme și instituții, care după concepția ulpiană aparțin dreptului privat, dar din punct de vedere
al scopului urmărit ele au un caracter public.)
Normele dreptului privat sunt mult mai stabile decât cele ale dreptului public. Sub acest
aspect s-ar putea observa că dreptul privat, în materia obligațiilor ori contractelor, spre exEmplu,
nu a înregistrat mari mutații din perioada romană încoace, pe când dreptul public este cel care
trebuie să reflecte raportul de forțe existent pe plan politic în fiecare epocă. Dreptul civil este
dreptul comun față de dreptul comercial sau față de orice ramură de drept privat.
Pe de altă parte dreptul privat la rândul său exercită o influență mare asupra dreptului
public, dar chiar în interiorul dreptului privat influențele reciproce se resimt între diferite ramuri.
Calitatea de subiect de drept public diferă de cea reglementată de dreptul privat. Pentru a

3
Mircea Djuvara

5
fi subiect al unui raport de drept public nu este neapărat necesar ca persoana respectivă să fi
dobândit capacitatea de exercițiu. Spre exemplu, exercitarea dreptului fundamental la învățătură
nu depinde de împlinirea vârstei majoratului de către persoana care invocă acest drept în fața
unei autorități publice, pe când încheierea unui contract de vânzare-cumpărare (specific
dreptului privat) solicită părților contractante deplina capacitate de exercițiu.
Uneori, exercitarea unor drepturi care compun sfera de cuprindere a dreptului public
(dreptul de a alege, de a fi ales) pretinde subiectului îndeplinirea unei condiții speciale care
exprimă atașamentul față de statul respectiv, față de tradițiile și cultura sa, în sensul că persoana
trebuie să aibă cetățenia statului în cauză. (În România, precizăm că operează Legea nr. 21/1991
a cetățeniei române, republicată în M. Of. al României, P. I, nr. 576 din 13.08.2010, cu
completările și modificările ulterioare).4

4
dvs. o puteți consulta / citi la link-ul următor, de exemplu, https://lege5.ro/Gratuit/geztmnrrge/legea-nr-21-1991-a-
cetateniei-romane