Noțiuni introductive de drept

1. Definiția dreptului
Dreptul este ansamblul reglementărilor cu caracter obligatoriu instituite sau recunoscute
de stat, a căror finalitate este ordonarea relațiilor sociale, care se îndeplinește pe baza conștiinței
juridice a membrilor societății, iar la nevoie prin intermediul forței de constrângere a statului.

În sistemul juridic conceptul de ,,drept” are următoarele accepțiuni:

 Dreptul obiectiv - reprezintă ansamblul normelor juridice (regulillor juridice de
conduită) adoptate de stat cu scopul de a reglementa relațiile dintre oameni în cadrul
societății;
 Dreptul pozitiv - reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv, respectiv totalitatea
normelor juridice aflate în vigoare la un moment dat pe un anumit teritoriu;
 Dreptul subiectiv – reprezintă posibilitatea unei persoane, recunoscută și ocrotită de dreptul
obiectiv (de lege), de a avea o anumită conduită și de a pretinde persoanei obligate să
aibă o comportare corespunzătoare dreptului său, comportare care poate fi impusă la nevoie
prin forța de constrângere a statului; (Exemple: dreptul de proprietate asupra unui bun, dreptul la
vot sau dreptul la salariu)
 2. Apariţia şi dezvoltarea dreptului
Statul și dreptul sunt strâns legate. Statul creează dreptul și dreptul statuează configurația și
acțiunile statului. Prin intermediul organelor politice statul elaborează normele juridice și este totodată
garantul respectării acestora prin aplicarea constrângerii în caz de necesitate.
Este cunoscut şi recunoscut că omul nu poate trăi decât în societate şi că orice societate ori
colectivitate umană, în general, are nevoie de organizare, ordine şi disciplină, în care scop apar anumite reguli
de conduită, norme menite a organiza convieţuirea, a armoniza şi orienta într-un anumit mod şi sens
interesele lor.
Dreptul nu este static, imuabil, dat odată pentru totdeauna. Dimpotrivă, ca fenomen social el este
în evoluţie istorică şi poartă amprenta epocilor istorice ca şi a particularităţilor spirituale ale popoarelor.
Pornind de la existenţa dinamică a dreptului, ştiinţa juridică încearcă să ordoneze şi să clasifice pe anumite
categorii – tipuri sau familii, dreptul existent de-a lungul istoriei.
 O primă familie este reprezentată de dreptul romano-germanic sau continental – caracterizat prin
descendenţa sa romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţa de codificare, cum este
dreptul francez, cel german, cel spaniol.
 O alta este familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia, S.U.A. şi alte ţări ce au urmat
exemplul englez) în care predomină forma necodificată, cutumiară şi juristprudenţială, alături bineînţeles
de legile scrise.
 Mai există o grupare, a sistemelor filozofice sau religioase de drept (sau tradiţionale) unde s-ar încadra
sistemul islamic, sistemul hindus, sistemul chinez tradiţional.
 3. Ramurile dreptului contemporan şi ale dreptului românesc actual
În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept, ramurile corespunzătoare diviziunii în
drept public şi drept privat. În dreptul public intră dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul penal, dreptul procesual (penal şi civil), dreptul internaţional public iar în dreptul privat, dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul comerţului internaţional, dreptul internaţional, privat etc. S-a conturat, aşa cum menţionam, existenţa
unui drept mixt (dreptul muncii, dreptul familiei, legislaţie socială, legislaţie rurală etc.).

Aspecte referitoare la obiectul unor ramuri de drept

Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice ce stabilesc principiile fundamentale ale
structurii social-economice şi ale organizării de stat, sistemul, principiile de organizare şi de funcţionare ale
organelor statului, precum şi drepturile şi, îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce
formează obiectul administraţiei de stat. El se referă la organizarea organelor administraţiei de stat, la raporturile
lor reciproce şi cu alte organe de stat precum şi la modalităţile de exercitare a competenţei cu care sunt înzestrate
organele administraţiei de stat.
Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea financiară a
organelor de stat, întocmirea bugetului, perceperea impozitelor stabilite, modul de cheltuire a mijloacelor băneşti
ale statului, creditul, asigurările.
 Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale
în care părţile se află pe poziţii de egalitate juridică. De asemenea dreptul civil include şi norme juridice
care reglementează relaţiile sociale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei cum ar fi
numele, dreptul de autor, domiciliul, starea civilă.
Dreptul muncii cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale de
muncă. Relaţiile din acest domeniu apar în legătură cu folosirea dreptului la muncă, condiţiile muncii, ale
salarizării, ale angajării, concedierii, în legătură cu drepturile salariaţilor.
Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc în conformitate cu interesele
societăţii, ce fapte sunt considerate infracţiuni şi care este măsura pedepsei pe care trebuie să o aplice
justiţia, celor care s-au făcut vinovaţi de săvârşirea acestor fapte socialmente periculoase prevăzute de legea
penală.
Dreptul internaţional are o situaţie specială el neintrând în sistemul intern de drept al vreunui
stat. Aceasta nu reprezintă în condiţiile actuale, voinţa unui singur stat, ci a mai multor state. Dreptul
internaţional contemporan este definit ca totalitatea normelor care se creează prin acordul dintre state,
suverane şi egale în drepturi, care exprimă voinţele concordante ale acestor state, reglementează relaţiile
dintre ele, aceste norme fiind asigurate în caz de necesitate prin constrângere exercitată de către state
individual sau colectiv.
 4. Conceptul de izvor al dreptului
În teoria dreptului, precum şi în general, în ştiinţele juridice conceptul de izvor al dreptului este
folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice
– actele normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciară etc.

 Izvoarele materiale indică condițiile materiale ale societății la un anumit moment în timp (faptele
sociale), forţele creatoare sau factorii care configurează dreptul, geneza dreptului.
 Izvoarele formale au în vedere mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorul material, forma pe care o
îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale. Pe acestea le avem, de regulă, în vedere atunci când vorbim
de izvoare ale dreptului.

Puterea de stat fie că formulează direct, nemijlocit normele în diferite acte normative – legi, decrete,
hotărâri etc., fie că recunoaşte valoarea juridică a unor reguli formulate pe alte căi, având alte forme – obiceiuri,
precedentul judiciar, actele unor organisme nestatale etc. Din această împrejurare s-a ajuns şi la diferenţierea
izvoarelor dreptului în directe şi indirecte (mediate sau complexe). Sunt considerate izvoare directe actele
normative – legea, decretul, hotărârea etc. – deoarece acestea sunt elaborate nemijlocit de organele de stat, câtă
vreme obiceiul sau actele organizaţiilor nestatale pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept au
nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către autoritatea publică.
 Legea şi celelalte acte juridice normative
Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria foarte importantă a izvoarelor dreptului în
toate sistemele de drept căpătând un caracter predominant, cu deosebire în epoca modernă şi contemporană.
Este potrivit să facem unele precizări terminologice privind categoria generică de act juridic
normativ şi cea de lege. Primul concept defineşte toate formele sub care apar normele juridice edictate de
organele statului – lege, decret, hotărâre, ş. a.
Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al dreptului,
adoptat de Parlament, ca organ suprem al puterii de stat şi exponent al puterii suverane a poporului. Legea se
distinge de celelalte acte normative atât prin poziţia ei superioară în sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictată
de organul suprem reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei proceduri anume stabilite, cât şi prin conţinutul
normativ al reglementărilor instituite de ea.
Din punct de vedere al forţei juridice se disting următoarele categorii de legi:
- constituţionale sau fundamentale;
- organice (adoptate cu majoritate de voturi);
- ordinare – celelalte legi (adoptate cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenți).
Constituţia are o poziţie deosebită în ierarhia legilor şi a celorlalte acte normative, a tuturor izvoarelor
dreptului, întrucât dispune de forţa juridică superioară faţă de toate acestea; conţinutul acestora trebuie să fie
totodată, conform prevederilor Constituţiei.
Respectarea Constituţiei şi a legilor date în temeiul ei devine un principiu fundamental al statului de
drept, obligatoriu pentru toţi, fără excepţie, inclusiv pentru organele supreme – parlament, şef de stat, guvern
şi celelalte organisme ale puterii politice. Desigur modificarea legii fundamentale poate avea loc, dar numai în
condiţiile stabilite de Constituţia însăşi
 În analiza legii, menţionăm că teoria dreptului şi practica unor ţări, inclusiv a ţării noastre, distinge
şi categoria legilor organice, adică acele legi care iniţial se refereau la organizarea, funcţionarea şi
structura diferitelor organe ale statului, dar care pot cuprinde şi alte domenii şi care au o poziţie distinctă în
ierarhia legislativă, ele situându-se între Constituţie şi legile ordinare.
Codurile ca o formă anume sistematizată într-un domeniu dat, sunt tot legi. De altfel, în practica
legislativă românească adoptarea codurilor s-a făcut prin legi. După ce am evidenţiat conţinutul normativ al
legii ca izvor de drept, este necesar să adăugăm, de asemenea, ca o caracteristică ce ţine de formă, dar foarte
importantă, faptul că legea se adoptă după o anumită procedură precis stabilită (de Constituţie,
Regulamentul Parlamentului) şi a cărei respectare este obligatorie, ca o condiţie a validităţii ei. Astfel
procedura de adoptare a legii cunoaşte ca momente distincte şi precis determinate, iniţiativa legislativă,
dezbaterea proiectului de lege, votarea şi adoptarea legii.
În caracterizarea legilor este cunoscută de asemenea, clasificarea lor în: generale, speciale şi
excepţionale. Distincţia între legea generală şi specială trebuie văzută în mod complex, în sensul că legea
specială intervine cu o reglementare aparte, deosebită, particulară faţă de reglementările legii generale ,
comune denumită şi dreptul comun.
Pe de altă parte, aceeaşi lege sau dispoziţie poate să aibă caracter general sau special după cum o
raportăm la o altă reglementare mai generală sau specială. Importanţa distincţiei în lege generală şi specială
priveşte procesul de interpretare şi aplicare. Legea specială se aplică materiei pe care o reglementează, iar
în caz de concurs, cu legea generală se aplică legea specială.
 Actele normative subordonate legii
Actele normative subordonate legii au denumiri şi forme diferite în sistemul de drept al fiecărui stat. Ele pot fi, totuşi,
clasificate ca: acte ale şefului statului, purtând denumirea de regulă, de decrete, acte ale organelor centrale executive (Guvern,
Consiliu de miniştri, ministere etc.) având denumirea de hotărâri, ordonanţe, regulamente, ordine, instrucţiuni, decizii, precum şi
acte ale organelor locale, (hotărâri, decizii, ordine).
Decretele – de regulă, acte ale şefului statului (la noi ale Preşedintelui), potrivit domeniilor în care sunt date, precum şi
practicii conducerii de stat – sunt în principiu acte concrete, individuale (denumiri sau rechemări în funcţie, de acordări şi
avansări în grade militare, graţieri etc.).
Guvernul, ca organ al puterii executive adoptă în îndeplinirea atribuţiilor sale, hotărâri, pe baza şi în vederea executării
legilor.
Ordonanţele se emit în temeiul unei legi temporare de abilitare, în condiţiile “delegării legislative”, în domenii ce ţin de
legile ordinare. Aceste ordonanţe sunt supuse aprobării ulterioare prin lege.
Ordonanțele de urgență sunt adoptate de guvern în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.
Acestea sunt emise atât în domeniul legilor ordinare, cât și organice. Ordonanțele de urgență nu pot fi însă emise în materia
legilor constituționale.
Sunt izvoare ale dreptului, de asemenea, instrucţiunile, ordinele şi alte asemenea acte (cu denumiri diferite) cu caracter
normativ ale miniştrilor şi celorlalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat.
Hotărârile organelor locale ale administraţiei de stat, în măsura în care au caracter normativ, sunt de asemenea, izvoare
de drept.

Alte izvoare de drept

Jurisprudenţa, (precedentul judiciar sau practica judiciară) ca izvor de drept, admite ca o hotărâre judecătorească, mai ales
când este dată de instanţele superioare să devină obligatorie în soluţionarea unor cauze similare viitoare.
Cutuma, spre deosebire de uzanţă sau practică, ca izvor de drept, este o regulă de conduită ce se formează ca urmare a
aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Se impune totodată existența unei condiții
subiective fiind necesară recunoașterea în cadrul sistemului legislativ prin norme de trimitere.
 5. Conceptul de normă juridică
Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, generală şi impersonală, cu
aplicare repetată, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta a cărei respectare este asigurată la nevoie
de forţa coercitivă a statului.
Scopul normei juridice sau regulii de drept corespunde finalităţii dreptului şi anume de a asigura
convieţuirea socială, orientând comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit
idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă.
Prin natura sa, norma juridică este o regulă cu caracter general şi impersonal. De aici decurge faptul că
regula de conduită prescrisă de normă este o regulă tipică, menită să se aplice la un număr nedefinit de cazuri şi de
persoane. Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor la viaţa juridică,
ale subiecţilor raporturilor juridice, în mod generic.
Norma juridică este de asemenea impersonală, aceasta subliniind faptul că norma juridică nu se adresează
unei sau unor persoane anume, prestabilite şi identificate ca atare. Caracterul impersonal nu înseamnă însă că fiecare
normă vizează absolut pe toată lumea. Unele norme pot viza toţi cetăţenii, altele vizează numai o anumită categorie de
persoane ca de exemplu cei care se încadrează într-un anumit statut social cum ar fi cel de alegători, funcţionari
publici, proprietari, chiriaşi, pensionari etc.
Norma juridică este obligatorie. Fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept, în mod
necesar regulile de drept trebuie să aibă un caracter obligatoriu, altfel n-am mai avea certitudinea că în societate se va
instaura ordinea socială dorită de legiuitor. Normele de drept, conţinând precepte de conduită nu sunt simple indicaţii
sau doleanţe, ci reprezintă o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie.
 Clasificarea normelor juridice

Există diferite clasificări ale normelor juridice, în funcţie de criteriul avut în vedere.
 După obiectul pe care-l reglementează, adică relaţiile sociale la care se referă normele juridice, se
constituie şi disting ramurile de drept şi instituţiile juridice (drept constituţional, drept penal, drept
civil, dreptul electoral, dreptul de proprietate etc.). Acesta poate fi şi un criteriu de clasificare a
normelor juridice, ca norme de drept constituţional, penal, civil, comercial etc.
 După forţa juridică pe care o au normele juridice, ţinând seama de ierarhia şi forma de exprimare ca
acte normative, distingem norme din legi, norme din decrete, din hotărâri ale guvernului, ş.a.m.d.
 După sfera de aplicare şi gradul de generalitate avem norme generale, norme speciale şi norme de
excepţie.
 După modul în care sunt redactate normele, distingem norme juridice complete, şi norme juridice
incomplete care se completează cu trimitere la alte norme.
 O clasificare de importanţă deosebită este făcută din punct de vedere al caracterului conduitei, a
naturii conduitei pe care o prescriu. În general, literatura juridică contemporană clasifică normele
juridice, având în vedere acest criteriu, în onerative, prohibitive şi permisive.
Normele juridice onerative (onus, oneris = sarcină) sunt acelea care prescriu în mod expres obligaţia de
a săvârşi o acţiune.
Normele prohibitive sunt acelea care interzic săvârşirea unei acţiuni, a unei fapte. Acestei
categorii de norme juridice îi aparţine marea majoritate a normelor de drept penal, numeroase
norme de drept administrativ, ş.a.
Normele juridice permisive sunt acelea care, fără a obliga sau interzice în mod categoric o
acţiune, o conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă singur o conduită, acţionând după
propria apreciere.