Teoria generală a statului şi dreptului

4.1 Conceptul de izvor de drept

Pentru a deveni obligatorie pentru fiecare individ, cât şi pentru întreaga colectivitate
umană, voinţa socială generală trebuie exprimată prin norme obligatorii care vor îmbrăca o
anumită formă, denumită izvor de drept, motiv pentru care în literatura juridică se consideră, în
general, că noţiunea de izvor şi cea de formă de exprimare a dreptului sunt sinonime.
Izvorul (formal) de drept poate fi definit ca forma specifică care o îmbracă la un moment
dat voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare
a raporturilor sociale, determinată de modul de exprimare (exteriorizare) a regulilor juridice.
Noţiunea de izvor de drept este folosită cu mai multe sensuri:
a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă distingem între izvorul material şi
izvorul formal (juridic) al dreptului. Primul reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi
spirituale care determină apariţia unei reglementări sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă
care determină conţinutul voinţei sociale generale (condiţii economice, sociale, politice, culturale,
internaţionale etc.). Cel de-al doilea reprezintă forma pe care o îmbracă sau prin care se
exteriorizează voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie pentru individ şi colectivitate. La
rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică
şi externă, adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (lege, decret, hotărâre etc.).
b. După caracterul sursei normative distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului, adică
forma de exprimare nemijlocită din care derivă norma (aşa cum sunt, de exemplu, actele
normative) şi izvoare indirecte sau mediate, necuprinse în acte normative, dar la care acestea din
urmă fac trimitere, incluzându-le într-o formă mijlocită în conţinutul lor (aşa cum sunt, de
exemplu, obiceiul juridic, principiile generale ale dreptului, uzurile profesionale etc.).
c. După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise
(documente, inscripţii etc.) şi izvoare nescrise, precum sunt datele arheologice, diferite tradiţii orale
etc.

4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc

Existenţa mai multor forme de exprimare a dreptului se întâlneşte în toate societăţile
organizate statal, ca rezultat al varietăţii şi complexităţii relaţiilor sociale, a existenţei diferitelor
categorii de organe ale statului constituite în sisteme ierarhice şi având diferite atribuţii de
reglementare, cât şi a particularităţilor specifice fiecărui sistem de drept. În evoluţia lor istorică,
tipurile de drept au adoptat diferite forme de exprimare a normelor, acordând o importanţă
diferită izvoarelor de drept.
Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan poate fi caracterizat sintetic din
perspectiva izvoarelor astfel:

44
 Teoria generală a statului şi dreptului

 constituie izvor principal de drept actele normative ale autorităţilor statului (ale puterii
legislative şi ale celei executive), în cadrul cărora distingem pe de o parte legea, iar pe de altă parte
actele normative subordonate legii;
 pot fi izvoare mediate de drept actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii,
persoane juridice, cu caracter nestatal, privat;
 acţionează şi alte categorii de izvoare, atunci când legea face trimitere expresă la ele,
cum este cazul cutumei (uzanţelor şi uzurilor profesionale), principiilor generale de drept,
contractului normativ (în mod excepţional);
 nu se recunoaşte doctrinei juridice caracterul de izvor de drept.
Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan se constituie ca un sistem unitar în
care se cuprind o varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie şi având mai multe
trăsături. Astfel, în sistemul izvoarelor dreptului românesc există mai multe forme de exprimare
ale dreptului, în cadrul cărora dreptul scris reprezintă forma principală şi determinată, a cărui
unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ cu multiplele sale avantaje:
 oferă posibilitatea exprimării precise şi concise a voinţei legiuitorului şi a regulilor de
conduită pe care le conţine, comparativ cu alte forme, ca, de exemplu, obiceiul juridic sau practica
judiciară;
 facilitează subiectului de drept interesat cunoaşterea conţinutului reglementării,
uşurând conformarea corespunzătoare a acestuia în respectarea şi executarea normei,
concomitent cu diminuarea posibilităţilor de arbitrar în interpretarea şi aplicarea legii;
 înlesneşte adaptarea rapidă a dreptului la nevoile de moment şi de perspectivă ale
societăţii, concomitent cu abrogarea actelor devenite necorespunzătoare, creându-se astfel un
sistem de drept unitar, stabil şi omogen, în care se îmbină necesităţile permanente cu nevoi de
moment, iar stabilitatea juridică cu dinamica legislativă;
 permite utilizarea celor mai variate forme şi tehnici moderne de elaborare,
sistematizare, interpretare şi aplicare a dreptului, bazate pe o metodologie unitară de tehnică
legislativă;
 facilitează apărarea şi promovarea legalităţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 se creează un sistem ordonat al izvoarelor de drept în funcţie de forţa juridică a
acestora, determinat în principal de categoria organelor emitente şi de poziţia lor ierarhică, sistem
în care legea ocupă locul central, iar toate celelalte acte normative trebuie să i se conformeze;
 impune rolul hotărâtor al actelor normative ale statului în ierarhia izvoarelor
dreptului.
În cele ce urmează vom face câteva aprecieri cu privire la izvoarele formale ale dreptului
românesc.

45
 Teoria generală a statului şi dreptului

În ce priveşte actele normative, noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două

accepţiuni. În sens strict juridic, restrâns, legea desemnează actul normativ al puterii legislative
(Parlamentului) care reglementează cele mai importante raporturi sociale, se elaborează după o
procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se
întemeiază pe ea (hotărâri, ordonanţe etc.).
În terminologia politico-juridică, noţiunea este folosită într-un sens mult mai larg,
desemnând în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, juridic,
provenind de la un organ de stat (acest sens include atât legile ca acte ale Parlamentului, cât şi alte
acte normative subordonate acestora: hotărâri, ordonanţe, decrete, ordine, decizii etc.).
Pornind de la aceste accepţiuni date legii, putem evidenţia şi principalele trăsături ale
acesteia, îmbinând criteriile de ordin formal cu cele de ordin material.
Legea emană, de regulă, de la puterea legislativă. Aceasta este reprezentată în ţara noastră,
potrivit Constituţiei, de Parlament, ca unică autoritate legiuitoare. Parlamentul este compus din
două camere, Senatul şi Camera Deputaţilor şi adoptă, potrivit art. 73 din Constituţie, legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Constituţia reprezintă cel mai important act normativ al unui stat sau legea fundamentală a
acestuia, având caracter suprem, toate celelalte legi trebuind să fie conforme cu aceasta. Legile
constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. Prin actele constituţionale sunt reglementate
relaţiile sociale considerate fundamentale (de putere) pentru o societate, fixându-se atât bazele,
cât şi reperele principale pentru diferitele domenii de activitate (regimul politic, structura de stat,
forma de guvernământ, drepturile şi libertăţile fundamentale, economia, finanţele publice etc.).
Întrucât o constituţie trebuie să aibă prin natura sa un caracter concis, dezvoltarea normelor
fundamentale, în sensul reglementării mai detaliate a relaţiilor sociale avute în vedere, se face prin
acte normative subsecvente celui fundamental, în prim plan prin legi organice şi ordinare.
În primul caz, vorbim despre o categorie de acte normative a legislativului particularizată
prin rezervarea domeniului de reglementare şi procedura de adoptare (sub aspectul majorităţii
necesare) chiar prin textul actului fundamental, utilizabilă în normarea relaţiilor sociale din sfere
de activitate considerate foarte importante, impunându-se astfel o atenţie sporită în dezbaterea şi
votarea sa. În sine însă, doar criteriul rezervării domeniului de normare prin textul constituţional
nu este îndestulător pentru a deosebi o lege organică de una ordinară (obişnuită), ci este nevoie
de precizarea expresă în acest sens, întrucât este posibilă şi întâlnită în practică şi situaţia
rezervării unor materii normării „prin lege” (lege obişnuită, aşadar). În acest sens, de exemplu,
art. 30. alin. 8 din Constituţie, reglementând libertatea de exprimare, prevede că „Delictele de presă
se stabilesc prin lege”.
În România, portivit reglementării actuale, prin lege organică se reglementează domenii
cum sunt:
 sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
 organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;

46
 Teoria generală a statului şi dreptului

 statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale

acestora;
 organizarea şi desfăşurarea referendumului;
 organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
 regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;
 regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
 infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
 acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
 statutul funcţionarilor publici;
 contenciosul administrativ;
 organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
 regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
 organizarea generală a învăţământului;
 organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general
privind autonomia locală;
 regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia
socială;
 statutul minorităţilor naţionale din România;
 regimul general al cultelor;
 celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice
(cum ar fi, de exemplu, domeniul stabilirii frontierelor ţării, al organizării serviciilor de radio şi
televiziune şi controlului parlamentar asupra lor, al îndatoririlor militare etc.).
Aşa cum deja a rezultat din afirmaţiile anterioare, legea ordinară reglementează în
domeniile nerezervate expres legilor organice, precum şi unele domenii pentru care Constituţia
prevede explicit reglementarea „prin lege”, în sensul că relaţiile sociale din acele domenii nu pot fi
reglementate prin acte normative cu forţă juridică inferioară. Chiar dacă Guvernul, organ de vârf
al puterii executive, poate emite ordonanţe în temeiul delegării legislative (art. 115 din Constituţie)
în domenii rezervate legii, acestea trebuie supuse spre ratificare (aprobare) Parlamentului, ceea ce
demonstrează că respectivele acte nu pot depăşi ca forţa juridică legea. De asemenea, Preşedintele
României emite decrete, inclusiv cu caracter normativ, în realizarea atribuţiilor sale, dar aceste
acte au o forţă juridică inferioară legii, faţă de care trebuie să se conformeze.
Sub aspectul autorului reglementării legislative, în statele unitare există, de regulă, un
singur organ legislativ, unicameral sau bicameral, pe când statele federale sau federative există,
alături de organul legislativ federal sau unional, şi organe legiuitoare ale statelor componente, ale
căror acte normative trebuie să fie conforme cu legile federale (federative). În unele sisteme de

47
 Teoria generală a statului şi dreptului

drept, referendumul este considerat ca formă populară de adoptare a legilor ori de modificare a
Constituţiei.
Consacrarea şi recunoaşterea provenienţei legii de la unicul organ legiuitor, având forţă
juridică supremă, este expresia organizării democratice şi exercitării în acelaşi mod a puterii
publice în stat, a faptului că întreaga activitate normativă trebuie să se fondeze numai pe actele
celui mai reprezentativ organ din stat şi care exprimă în modul cel mai fidel, cel puţin teoretic,
voinţa întregii naţiuni.
Legea reglementează în mod primar, originar cele mai importante relaţii sociale, ceea ce explică şi
rolul ei în cadrul izvoarelor de drept. Într-adevăr, prin lege se consacră juridic sistemul politic al
unei societăţi, modul de exercitare a puterii publice, forma şi structura statului, drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti, proprietatea, organizarea autorităţilor statului, infracţiunile şi pedepsele etc.
Normele generale pentru toate domeniile vieţii social-economice sunt stabilite prin lege şi
nu prin acte subordonate şi derivate legii, precum hotărârile sau instrucţiunile. Reglementarea
primară prin lege a relaţiilor sociale se explică prin faptul că legea poate configura juridic orice
raport social şi în orice modalitate, fără nici o îngrădire sau autorizare, Parlamentul fiind limitat în
materia atribuţiilor legislative doar de prevederile constituţionale şi de actele internaţionale la care
statul nostru este parte. Toate celelalte acte normative întemeiate pe lege sunt de natură
secundară, derivată, având ca menire aplicarea normativă a domeniilor de reglementare rezervate
legii sau intervenind în domenii nerezervate acesteia ori în care nu s-a recurs la o reglementare
primară legislativă, existând doar un cadru juridic mult prea general. Marea varietate de raporturi
sociale şi diversitatea reglementărilor existente din acest motiv determină un conţinut diferit al
legilor, ele putând fi clasificate după mai multe criterii.
Legea se adoptă cu o anumită procedură, ceea ce face ca ea să se deosebească de toate actele
normative, inclusiv ale organului legiuitor, ca de exemplu, hotărârile. De fapt şi de drept, sub
aspect formal, procedura de adoptare este cea care poate diferenţia cel mai bine - mai ales din
punct de vedere al forţei juridice - actele aceluiaşi organ, iar în cazul dat, procedura legislativă
asigură legii, comparativ cu alte acte ale Parlamentului sau ale camerelor sale, forţă juridică
superioară. Această procedură se compune din mai multe etape.
O primă etapă o constituie procedura de adoptare a legii care cuprinde la rândul său mai
multe faze în cadrul fiecărei camere a Parlamentului, şi anume: iniţiativa legislativă, avizarea
proiectului legii, dezbaterea proiectului, votarea, trimiterea actului spre dezbatere şi votare
celeilalte camere şi eventuala mediere a divergenţelor dacă acestea există în urma necorelării
textelor normative (procedura mai este valabilă în sistemul nostru actual numai pentru proiectele
de revizuire a legii constituţionale).
O a doua etapă vizează îndeplinirea unor forme posterioare adoptării, şi anume semnarea
actului de către preşedinţii celor două camere, respectiv al Senatului şi al Camerei Deputaţilor,
promulgarea legii de către Preşedintele Republicii şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al
României, Partea întâi. În această etapă, Preşedintele poate cere o singură dată legislativului

48
 Teoria generală a statului şi dreptului

reexaminarea legii (parţial sau în ansamblu) ori poate declanşa un control de constituţionalitate
(acesta putând fi solicitat şi de către alte subiecte, de exemplu grupuri de deputaţi, senatori,
Avocatul poporului).
Legea are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, tocmai ca o consecinţă
firească a elementelor anterior indicate. În acest sens, legea deţine o poziţie deosebită în ierarhia
izvoarelor de drept, fiind emanaţia organului reprezentativ suprem. Datorită acestei poziţii, orice
alt act normativ se subordonează legii şi trebuie să fie conform cu ea, iar legalitatea lui se
apreciază numai în raport cu legea.
Supremaţia legii este „depăşită” doar de Constituţie, care este tot o lege, dar cu caracter
fundamental şi cu forţă juridică supremă. Superioritatea juridică a Constituţiei rezidă din faptul că
ea este produsul manifestării de voinţă a întregului Parlament, format ca Adunare Constituantă
pentru adoptarea sa şi validarea ei de către popor, prin referendum.
Clasificarea legilor se face după mai multe criterii :
 după însemnătatea şi forţa lor juridică, se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi
organice şi legi ordinare sau obişnuite.
 după conţinutul lor, legile pot fi materiale şi procedurale. Primele cuprind dispoziţii de
conţinut care trebuie respectate şi/sau aplicate subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice) în
activitatea curentă şi în raporturile dintre ele. Cea de a doua categorie cuprinde normele care
reglementează forma în care trebuie desfăşurată o anumită acţiune sau activitate, publică sau
privată, inclusiv cea de emitere sau întocmire a actelor juridice şi cea de tragere la răspundere a
celor care au încălcat legea sau normele materiale. În acest sens, distingem Codul civil şi Codul de
procedură civilă, Codul penal şi Codul de procedură penală, deşi aceste acte normative nu conţin
în totalitate numai norme juridice de o singură categorie.
 după ramura de drept pentru care constituie izvor de drept datorită obiectului
reglementării juridice - legile pot fi civile, penale, administrative, financiare etc. O asemenea clasificare
nu trebuie să conducă însă la ideea că absolut toate normele juridice incluse într-o lege de un
anumit fel (de exemplu, financiară) sunt de aceeaşi natură (asemenea legi, incluzând, de exemplu,
şi norme administrative sau penale).
 după sfera de cuprindere, legile pot fi generale, speciale şi excepţionale, cea de a doua
categorie derogând de la prima, iar ultima derogând de la primele două.
Activitatea normativă a puterii legislative nu poate însă cuprinde toate domeniile vieţii
social-politice şi economice, mai ales în toată complexitatea şi întinderea lor şi nici nu-şi propune
să reglementeze orice raport social în detaliu. De aceea, alături de activitatea legislativă se mai
dezvoltă şi o intensă activitate normativă (de reglementare) a celorlalte organe de stat (în special,
administraţia publică) întemeiată pe Constituţie şi legi şi desfăşurată potrivit competenţei
respectivelor autorităţi publice, având ca rezultat actele normative subordonate legii.
Actele acestor organe sunt, ca şi legea, obligatorii pentru toate subiectele care cad sub
incidenţa lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea, ultima aplicându-

49
 Teoria generală a statului şi dreptului

se întotdeauna în mod prioritar. Trebuie să reţinem că indiferent de forţa juridică a unui act
normativ, adică de puterea cu care produce efecte juridice comparativ cu un alt act normativ,
respectivul act este pentru subiectul de drept obligatoriu ca şi legea, atunci când se bazează pe
aceasta şi este în acord cu ea. În categoria actelor normative subordonate legii intră:
 decretele (prezidenţiale) cu caracter normativ. Acestea sunt emise de Preşedintele României
în cazurile prevăzute de Constituţie (cu ocazia declarării mobilizării, a instituirii stării de urgenţă,
declarării războiului etc.), sunt semnate de Preşedinte şi contrasemnate de primul ministru şi se
publică în Monitorul Oficial, sancţiunea nepublicării fiind inexistenţa actului. Sancţiunea
inexistenţei unui act juridic nu trebuie confundată cu cea a nulităţii acestuia, condiţiile de
producere a efectelor juridice şi asumare a lor de către subiecţii vizaţi fiind diferite.
 hotărârile Guvernului cu caracter normativ sunt emise de acesta în calitatea sa de organ de
vârf al administraţiei publice care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice19. Hotărârile Guvernului sunt întemeiate pe
Constituţie şi celelalte legi, cuprinzând măsuri de organizare a executării acestora din urmă şi pot
fi adoptate în cele mai diverse domenii cum ar fi, de exemplu, organizarea administrativă centrală
şi locală (structura ministerelor şi organelor executive în teritoriu, înfiinţarea unor organe de
importanţă centrală subordonate Guvernului etc.), modul de înfăptuire a unor activităţi
economice şi financiare, reglementarea unor contravenţii etc.
Hotărârile Guvernului sunt adoptate în exercitarea atribuţiilor proprii ale acestuia, aşa
cum sunt ele prevăzute în Constituţie şi în alte legi. Aşadar, ele ar trebui să reprezinte în condiţii
fireşti, de normalitate socio-politică şi economică, „regula” în activitatea guvernamentală
cotidiană, ceea ce s-ar traduce implicit într-o pondere superioară a acestei categorii de acte
normative faţă de celelalte permise (ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în cazul cărora se ajunge
uneori la „inflaţie”). Acest lucru nu se întâmplă însă, cu deosebire în sistemul nostru post-
decembrist, pe fundalul recunoaşterii constituţionale a posibilităţii ca în mod excepţional, în cazul
unei împuterniciri exprese şi pentru o durată limitată în timp, pe baza unei legi speciale de
abilitare, Guvernul să poată emite ordonanţe în domenii rezervate legii care vor trebui ulterior
supuse spre ratificare Parlamentului. De asemenea, Guvernul poate adopta, în situaţii justificate
(numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în
cuprinsul acestora - art. 115, alin. 4 din Constituţie), ordonanţe de urgenţă. În practica românească a
ultimilor ani, reglementarea de către Guvern, pe calea ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă, a
cunoscut o amploare deosebită, care deşi a fost uneori justificată a generat şi multe situaţii cel
puţin discutabile (ajungându-se la a se invoca uneori o substituire „de fapt” a Legislativului de
către Executiv).
Actele Guvernului sunt semnate de către Primul-ministru, se contrasemnează de către
miniştrii care au obligaţia punerii lor în practică şi se publică, sub sancţiunea inexistenţei, în
Monitorul Oficial. Hotărârile cu caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.

19 Art. 102 din Constituţia României

50
 Teoria generală a statului şi dreptului

 ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai

organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat se emit, de regulă, în temeiul unor
prevederi exprese cuprinse în legi, decrete, hotărâri şi regulamente ale Guvernului;
 actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind deciziile şi
dispoziţiile.
Deciziile normative ale structurilor administraţiei publice sunt obligatorii în unitatea
administrativ-teritorială în care acestea funcţionează (judeţ, municipiu, oraş şi comună) ca organe
locale ale administraţiei de stat, cu competenţă generală, atât pentru persoanele fizice şi juridice,
cât şi pentru organele de stat din subordinea ierarhică. Aceste acte se emit în exercitarea
atribuţiilor de interes local ale respectivelor autorităţi, pe baza şi în vederea executării legilor,
decretelor, hotărârilor şi reglementărilor, cu precizarea temeiului lor legal.
Dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor locale de specialitate (direcţii
financiare, sanitare, de muncă şi ocrotire socială, inspectorate pentru cultură, şcolare etc.) sunt
emise în temeiul actelor normative cu forţă juridică superioară emanând de la puterea legislativă,
preşedinţie, organe ale administraţiei publice ierarhic superioare, cu care trebuie să fie conforme.
 tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte constituie izvoare
externe ale dreptului care produc efecte pe plan intern, în urma ratificării lor, fie în mod direct, fie
indirect, atunci când legislaţia naţională trebuie modificată pentru a fi pusă în acord cu dreptul
internaţional. În reglementarea civilă actuală, normele de drept european au prioritate la aplicare
faţă de cele naţionale. În materia constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, se
impun de asemenea în interpretare reglementările internaţionale, cu excepţia cazurilor în care
reglementarea internă este una mai favorabilă (prevedere reluată şi de noul cod civil).
Actele normative prezentate nu epuizează toată gama izvoarelor dreptului, deoarece există
şi alte acte normative ale autorităţilor publice care intră în această categorie. Aşa este, de exemplu,
cazul hotărârilor normative ale camerelor parlamentului (Senatul şi Camera Deputaţilor) prin care
acestea îşi aprobă propriile regulamente. Deşi aceste acte sunt aplicabile numai ariei parlamentare
de activitate, caracterul general al prevederilor incluse obligă la considerarea lor ca acte
„normative” (a se vedea la cap. 5 discuţia despre caracterul general variabil al normelor juridice).
Modalitatea constituţională de precizare a acestora (art. 67: Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi,
hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor), conduce la concluzia că diferenţierea hotărârilor
legislativului de legi nu se face prin forţa lor juridică, ci prin obiectul distinct de reglementare.
Astfel, o eventuală reglementare prin lege a activităţii interne a Parlamentului (de exemplu,
privind desfăşurarea procedurii legislative) nu poate fi aplicabilă, pe considerente de
constituţionalitate.
În concluzie, poziţia ierarhică a unui organ în cadrul sistemului (central sau local) al
autorităţilor publice, precum şi categoria de organe din care face parte autorul reglementării
(legislative sau executive), caracterul general sau special al competenţei materiale determină, în
principal, forţa juridică a actelor normative şi locul lor în ierarhia izvoarelor de drept.

51
 Teoria generală a statului şi dreptului

Uzanţele (Obiceiul juridic/cutuma şi uzurile profesionale)

Noţiunea de cutumă este utilizată într-un sens larg pentru a desemna ansamblul normelor
(juridice) care se degajă din practica socială în afara intervenţiei legiuitorului, incluzând aici atât
obiceiul juridic, cât şi jurisprudenţa. În afară de acest sens larg, noţiunea este folosită cel mai
adesea în sens restrâns, de practică socială uniformă şi constantă care este percepută de
colectivitate ca având un caracter obligatoriu (numai obiceiul juridic). Noul Cod civil foloseşte
pentru desemnarea izvoarelor indirecte de drept termenul de uzanţe, desemnând cutuma şi
uzurile profesionale, şi precizează că „în materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în
măsura în care legea trimite în mod expres la acestea”. În continuare, se prevede că numai uzanţele
conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept, iar partea
interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în
culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există,
până la proba contrară.
Ca izvor de drept, cutuma este anterioară ca apariţie dreptului formal adoptat de către
stat, fiind rezultanta unor evoluţii chiar primitive ale societăţii, care necesita o anume ordonare, o
regularizare a relaţiilor dintre membrii săi. Ulterior apariţiei statului, o serie de obiceiuri, de
cutume au îmbrăcat forma dreptului, fiind învestite de către autorităţi cu formă scrisă.
Orice colectivitate umană, în mod obiectiv, îşi creează reguli de convieţuire, reguli ce au
menirea de a conserva însăşi colectivitatea, contracarând instabilitatea socială sau juridică ori
turbulenţele, haosul. Deşi obiceiul juridic îşi are punctul de plecare şi de referinţă anterior apariţiei
dreptului formal, aceasta nu înseamnă că, după apariţia dreptului, nu s-au mai format alte
obiceiuri. Acest lucru se explică prin existenţa unor neconcordanţe manifestate fie în timp, fie în
plan conceptual între cerinţele societăţii la un moment dat şi prescripţiile normelor juridice.
Practic, obiceiul se formează ca rezultat al modului de gândire şi acţiune permanentă într-un
anumit gen de relaţii sociale, reprezentând o experienţă acumulată pe acelaşi tipic de
comportament. Această experienţă face ca indivizii să ajungă în timp să creadă, să respecte şi să
repete practica socială în cauză într-un mod similar celorlalte norme juridice, ca şi cum aceasta ar
fi impusă din afară. În plan juridic, obiceiul poate fi preluat de stat şi consacrat în forma
tradiţională (scrisă) a dreptului sau legea poate face trimitere la acesta, fără a menţiona expres
cerinţa de comportament presupusă de obiceiul juridic, conferindu-i valoare juridică şi
obligativitate. Astfel, de exemplu, Constituţia noastră revizuită în anul 2003 prevede în materia
proprietăţii reglementată în art. 44 (alin. 7) că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.
Obiceiul juridic, numit şi obicei de drept sau dreptul obişnuielnic a constituit prima formă
a dreptului pozitiv. Romanii numeau obiceiul "mores majorum", adică moravurile bătrânilor20.

20 Nicolae Popa, op. cit., p. 199

52
 Teoria generală a statului şi dreptului

Obiceiul mai poate fi considerat şi un "uz repetat" al unor reguli, raportat la situaţii
asemănătoare, adică la precedente. Anumite obiceiuri pot fi excluse în baza unei legi, dar ele pot
să reapară, cu unele modificări sau nu, acest fenomen fiind rezultatul tendinţei de conservatorism
specific uman, care nu este întotdeauna util colectivităţii umane prin rezistenţa acesteia la dreptul
reglementar.
Pe baza celor expuse anterior, observăm că elementele constitutive ale cutumei sunt
reprezentate în mod necesar de uzaj şi convingere juridică. Uzajul (practica socială constantă şi
uniformă) trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a fi considerat cutumă:
 repetiţia practicii sociale reprezintă elementul fundamental al cutumei, servind totodată la
deosebirea acesteia de precedentul judiciar, care are numai o apariţie izolată. Cutuma se manifestă
multiplicat, dar repetiţia în sine nu este (singură) în măsură să determine apariţia obiceiului juridic,
fiind necesare şi celelalte elemente pe care le vom expune;
 durata manifestării practicii sociale, ca un al doilea element al uzajului, nu poate fi
determinată cu precizie, dar apreciem că reperul trebuie să fie reprezentat de căpătarea de către
practica socială în cauză a unei anumite consistenţe în conştiinţa indivizilor. Cu alte cuvinte,
cutuma este formată atunci când prin durata şi frecvenţa apariţiei sale devine similară altor norme
respectate în mod curent în relaţiile sociale. Durata şi frecvenţa practicii sociale este diferit
valorizată în dreptul internaţional, în cadrul căruia sunt recunoscute aşa-numitele obiceiuri
spontane, semnificând acceptarea unei practici ca normă obligatorie în relaţiile dintre state fără a
se aştepta validarea ei în timp;
 constanţa practicii sociale, ca un alt element care stă la baza uzajului, presupune ca
desfăşurarea raportului social să se producă mereu în acelaşi sens. Producerea într-un sens
contrar ar infirma cutuma sau chiar ar distruge-o21;
 claritatea impune repetarea precedentului într-un sens clar, fără posibilităţi de interpretare,
existând altfel susceptibilitatea modificării normei.
Convingerea juridică presupune un element de natură psihologică care se adaugă uzajului şi
semnifică perceperea de către membrii colectivităţii a practicii sociale în cauză ca având caracter
obligatoriu, imperativ, similar dreptului, determinând astfel respectarea acesteia în raporturile
sociale ca şi cum ar avea valoare juridică. Convingerea juridică este cea care diferenţiază cutuma
de uzajul de fapt, ca practică pe care indivizii o urmează în mod constant, fără a se simţi însă
obligaţi la aceasta
Multitudinea normelor de conduită formate cutumiar, cu deosebire în perioadele de
început ale societăţii, au determinat cuprinderea lor în diferite culegeri sau acte scrise, cu scopul
facilitării cunoaşterii de către membrii colectivităţii. Astfel, în special în Evul Mediu au apărut
diferite culegeri scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial, fie ca opere ale
unor jurişti, având un caracter privat. Exemplele mai cunoscute de astfel de culegeri sunt

53
 Teoria generală a statului şi dreptului

reprezentate de “Oglinda saxonă” (Sachsenspiegel) din 1230 şi “Oglinda şvabă”

(Schwabenspiegel) din 1273-1282 denumită şi “Kaiserrecht”, “Aşezămintele lui Ludovic cel
sfânt” din 1270, “Pravila rusă” din secolele IX-XIII ş.a. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea
au fost adunate în Franţa cutumele locale. Pentru recunoaşterea prevederilor cutumelor, în
Elveţia s-a statornicit tradiţia ca acestea să fie citite anual în adunările ţinuturilor
(Landesgemeinde) sau ale parohiilor22.
Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac, care s-a
menţinut în anumite limite şi după cucerirea romană (cutuma, suos majorum). Un rol deosebit de
important l-a avut cutuma în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului. Este cunoscut
sub acest aspect jus valachicum sau obiceiul jus valachorum, adică dreptul românesc (valah) sau dreptul
românilor (valahilor) ca reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei româneşti
atât în Ţările române, cât şi la românii din statele din jur (Polonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria).
Odată cu formarea statelor româneşti feudale, jus valachicum este recunoscut drept lex terrae,
consuetudo terrae (legea sau obiceiul pământului), ceea ce consfinţeşte legătura acestui drept cutumiar cu
populaţia românească şi cu teritoriul pe care era ea aşezată23. Într-un document din vremea lui
Ştefan al II-lea din Moldova (1445) se arată că un rob tătar va urma să trăiască după legea valahă.
Primele legiuiri autohtone le întâlnim în secolul XVII, la Vasile Lupu şi Matei Basarab, făcându-se
referire cu pondere mare la forţa juridică a cutumei. Obiceiul pământului a devenit apoi una din
sursele de inspiraţie pentru “Pravilniceasca condică” (1780), pentru “Codul Calimachi” (1817) şi
pentru “Legiuirea lui Caragea” (1818). Deşi o reglementare pro-modernă codificată o întâlnim
abia odată cu Codul Calimachi (1817) şi Codul Caragea (1818), aceste acte lasă destul loc pentru o
largă aplicaţie a obiceiurilor, în materiile sau sub aspectele sub care codurile nu dispun.
Un salt esenţial în evoluţia dreptului pozitiv românesc îl regăsim după unirea
Principatelor, cu precădere în legile lui Cuza, precum Codul civil de la 1864, care au redus
aplicabilitatea dreptului obişnuielnic, lăsând totuşi un loc restrâns obiceiului, în acele domenii în
care eliminarea sa bruscă ar fi determinat confuzii şi neregularităţi în raporturile sociale. Se făcea
astfel referire la cutumă în câteva articole, precum art. 548, 600, 607, 970 etc. din Codul civil24.
Similar procesului apariţiei sale, încetarea aplicării unei cutume se produce invers, prin
non-uzajul ei treptat, ceea ce în limbaj juridic se numeşte cădere în desuetudine. În general, cutuma ca
izvor de drept este inferioară dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă,
nesigură, mai greu de constatat şi cunoscut. Ea are prin natura sa un caracter conservator,
deoarece consfinţeşte comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată şi care şi-au dovedit
astfel eficienţa socială. Cutumele consacră valori morale şi spirituale, dar uneori rămân în urma

21 De exemplu, cazul cutumei americane care impunea realegerea Preşedintelui o singură dată şi a fost infirmată de
realegerea Preşedintelui Roosvelt de două ori, fiind nevoie de o normă constituţională pentru a reconsacra această
regulă.
22 Nicolae Popa, op. cit., p. 202
23 Idem. p. 203
24 De exemplu, art. 600 C. civ. prevedea că “înălţimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare sau după

obiceiul obştesc…”.

54
 Teoria generală a statului şi dreptului

concepţiilor sociale exprimate prin dreptul scris, având caracter retrograd, consfinţind inegalitatea
dintre sexe, intoleranţa religioasă, discriminările naţionale şi/sau rasiale.
În măsura în care este recunoscută, cutuma se aplică şi în vremurile noastre, cu deosebire
în dreptul internaţional, în dreptul privat (civil25, comercial) şi, în unele state, în dreptul
constituţional. Spre exemplu, în dreptul civil actual, în acord cu Constituţia actuală, în art. 603
sunt reglemntate regulile privind protecţia mediului şi buna vecinătate, precizându-se că „dreptul
de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului”. Similar, art. 613 reglementează distanţa minimă pentru arbori, prevăzând că în
lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii
trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2
metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii. În art. 662, referitor la obligaţia de construire a
despărţiturilor comune, se prevede că oricare dintre vecini îi poate obliga pe proprietarii
fondurilor învecinate să contribuie la construirea unei despărţituri comune, iar în lipsa unor
dispoziţii legale, a regulilor de urbanism sau a obiceiului locului, înălţimea zidului comun se
stabileşte de părţi, dar fără a depăşi 2 metri, socotindu-se şi coama zidului. În fine, art. 1349
referitor la răspunderea delictuală, prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile
de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori
inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Cutuma este însă lipsită de aplicabilitate în materia dreptului penal, în care gravitatea
încălcărilor dreptului este corelată cu gravitatea pedepselor (afectării drepturilor şi libertăţilor), iar
datorită dificultăţilor specifice de cunoaştere şi constatare în această ramură s-a impus principiul
legalităţii incriminării şi al pedepsei (nu există faptă penală sau pedeapsă penală decât dacă ea este
prevăzută de lege). În prezent, obiceiul ca izvor de drept îşi găseşte o vastă aplicaţie în dreptul
internaţional public, deşi în acest domeniu se manifestă o puternică tendinţă de reglementare
scrisă şi de codificare26. Astfel, în expunerea de motive la Convenţia de la Viena cu privire la
dreptul tratatelor, se menţionează: "Părţile […] afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar
vor continua să cârmuiască chestiunile nereglementate de dispoziţiile prezentei Convenţii".
Doctrina ca izvor de drept
Într-o accepţiune generală, doctrina poate fi caracterizată ca un ansamblu de concepţii,
idei, principii, precepte sau interpretări care stau la baza sistem politic, economic, juridic, religios
etc. (de exemplu, doctrina liberală, doctrina marxistă, doctrina franceză etc). Termenul de
doctrină poate fi folosit şi cu un sens mai restrâns, de opinie exprimată de un autor cu privire la o
problemă particularizată (doctrina hegeliană a dreptului, doctrina lui Duguit privind suveranitatea

25 În legislaţia noastră, obiceiul ca izvor de drept, după adoptarea Codului civil, priveşte îndeosebi relaţiile juridice
comerciale şi cele privitoare la imobile şi la drepturile de vecinătate. Şi Constituţia actuală a României face trimitere la
obicei, în art. 44, pct. 7: "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului".
26 Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie citează cutuma ca izvor de drept internaţional pe poziţia

secundă, după tratatul internaţional.

55
 Teoria generală a statului şi dreptului

etc.). În ambele cazuri este vorba de analiza sistematică sau critică şi prezentarea unor probleme
specifice domeniului dreptului de către avizate în domeniul dreptului (profesori, magistraţi etc.).
În ştiinţa juridică, doctrina este apreciată ca reprezentând ansamblul interpretărilor,
convingerilor, concepţiilor şi ideilor formulate şi argumentate de către specialiştii în drept, în
contextul studierii trecutului, prezentului şi perspectivei reglementărilor juridice. Pe baza analizei
ştiinţifice, specialiştii în drept identifică neajunsurile sistemului de drept existent, necorelările sau
lacunele acestuia, evidenţiind nevoile de reglementare pe viitor prin propuneri de lege ferenda sau
identifică modul în care unele norme juridice trebuie interpretate pentru ca eficienţa socială a
dreptului să fie atinsă. În anumite situaţii, însăşi legiuitorul solicită punctul de vedere al unor
specialişti în drept înainte de adoptarea unor acte normative sau în contextul modificării acestora,
tocmai pornind de la autoritatea argumentaţiei ştiinţifice realizată de „doctrinarii” dreptului. Într-
un plan mai larg, fenomenul juridic de ansamblu include în mod esenţial pe lângă practica
legislativă, jurisdicţională, administrativă, şi teoria (doctrina) juridică materializată în cursuri
universitare, monografii, studii, recenzii, note critice asupra unor soluţii a instanţelor judecătoreşti
etc. Doctrina se manifestă în forme diverse, apărând în publicaţiile de specialitate, de la manuale,
tratate, comentarii, studii, monografii juridice la revistele doctrinare.
Cu excepţia sistemului musulman de drept, în dreptul actual romano-germanic şi anglo-
saxon, doctrina nu este recunoscută ca un izvor de drept. Deşi nu este un izvor direct al dreptului,
doctrina joacă însă un rol important în formarea acestuia, sistematizând jurisprudenţa, obiceiurile,
normele materiale sau procedurale etc., propunerile de lege ferenda făcute în literatura de specialitate
în urma analizelor critice fiind luate în seamă de legiuitor. Totodată, doctrina este în măsură să
influenţeze şi jurisprudenţa, întrucât judecătorii recurg adesea la autoritatea ştiinţifică a
teoreticienilor pentru a fundamenta soluţiile date în diversele cauze.
Practica judiciară şi precedentul judiciar
Practica judiciară, denumită şi jurisprudenţă, reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele, soluţiile juridice la care au ajuns aceste
instanţe, în cazuri concrete (speţe). Judecătorul sesizat de partea interesată sau de procuror şi
învestit astfel în judecarea cauzei, trebuie să judece speţa şi să pronunţe hotărârea care îmbracă
mai multe denumiri: sentinţă, decizie etc. În cazul dedus judecăţii, judecătorul interpretează şi
aplică legea, norma juridică ce reglementează raportul social. Soluţia pronunţată de judecător
devine, atunci când jurisprudenţa are valoare de izvor de drept, obligatorie pentru toate instanţele
de acelaşi grad sau de grad inferior în cauze similare. Trebuie reţinut că ceea ce se impune
instanţelor de acelaşi grad sau inferioare nu este soluţia pronunţată în sine, ci raţionamentul,
interpretarea normei juridice, modul în care judecătorul care a soluţionat anterior speţa similară a
ajuns la pronunţarea acelei soluţii. În aceste condiţii, specifice îndeosebi sistemului common-law,
dacă judecătorul de la instanţa inferioară sau de acelaşi grad este ţinut să respecte „regula” creată
de judecătorul care a soluţionat anterior o speţă similară, practic judecătorul este cel care face
legea („judge made law”). În sistemul de drept anglo-saxon, jurisprudenţa este foarte importantă ca

56
 Teoria generală a statului şi dreptului

izvor de drept, dacă într-o anumită materie legea nu există sau este insuficientă, precedentul
judiciar are o autoritate generală, asemănătoare legii, fiind aplicabilă erga omnes. Deşi se creează
astfel aparenţa unei încălcări a separaţiei puterilor în stat, aceasta nu poate fi invocată, întrucât
judecătorul nu creează o regulă de drept, ci un mod de interpretare (unitară) a regulilor de drept.
De altfel, unitatea de interpretare a normelor juridice şi aplicarea lor în mod coerent reprezintă
unul dintre argumentele pentru care se manifestă tot mai des în sistemul nostru actual unele
opinii care susţin recunoaşterea jurisprudenţei ca având valoare de izvor de drept.
În baza principiului separaţiei puterilor în stat, actele administrative, cu excepţiile
prevăzute de lege, sunt supuse controlului judecătoresc prin instanţele de contencios
administrativ care funcţionează pe lângă tribunale, Curţi de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cât priveşte controlul constituţionalităţii legilor, acesta se realizează printr-un sistem special,
respectiv Curtea Constituţională. Instanţa supremă în ierarhia autorităţii judecătoreşti, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, poate soluţiona anumite conflicte privitoare la competenţa materială sau
teritorială ce apar între instanţele de grad inferior ori poate interveni atunci când se impune o
interpretare unitară a unor dispoziţii legale prin schimbarea practicii existente până la un moment
dat. Aceste soluţii pronunţate într-o speţă, într-o cauză viitoare asemănătoare, pot fi invocate ca
un precedent judiciar, ca o soluţie bună, la care instanţa să se poată raporta sau chiar opri.
Autorităţile administrative aplică şi ele (şi interpretează, aşadar) legea cazual, iar astfel actele lor
pot constitui, alături de precedentul judiciar, un punct de plecare în viziunea legiuitorului, care
atunci când adoptă un act normativ nou poate să ia în calcul această practică.
În sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu a fost considerată expres izvor de drept, art.
4 din Codul civil anterior interzicând chiar judecătorului "de a se pronunţa în hotărârile ce dă pe cale de
dispoziţii generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse"27. Deciziile Curţii Constituţionale
pronunţate când este sesizată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate au valoare de precedent
obligatoriu atunci când prin ele se constată caracterul neconstituţional al unei norme juridice.
Aceste decizii trebuie publicate în Monitorul Oficial al României.
Contractul normativ
Contractul normativ constituie la rândul său, în anumite condiţii, un izvor de drept. În
principiu, contractul, înţeles ca un acord de voinţă, încheiat între două sau mai multe părţi pe
baza unor norme juridice cu scopul de a produce efecte juridice, nu poate avea valoare de izvor
de drept, deşi este caracterizat ca „legea părţilor”, întrucât acesta nu conţine dispoziţii cu caracter
general obligatoriu, aplicabile erga omnes, ci se referă numai la părţile din acel contract. Pe cale de
consecinţă, contractul poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi
obligaţii pentru părţi identificate, nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte pe baza
manifestării de voinţă a părţilor reguli generale şi impersonale. Contractele cu caracter normativ
s-au folosit în special în perioada solidarismului, având rolul de reglementare a raporturilor dintre
diferite stări sociale ori dintre acestea şi monarhi. Cel mai renumit astfel de contract îl reprezintă

57
 Teoria generală a statului şi dreptului

Magna Charta Libertatum, încheiată în Anglia între baroni, cavaleri, orăşenii răsculaţi şi regele Ioan
fără de Ţară, la 15 iunie 1215. Contractul normativ reprezintă un important izvor în dreptul
constituţional cu privire la formarea Confederaţiilor, a federaţiilor de state, acestea constituind
principiile generale de uniune. În dreptul intern românesc, contractul normativ îşi găseşte
aplicabilitatea în dreptul muncii (contractul colectiv de muncă) în general, în mişcarea sindicală
prin unirea unor federaţii, uniuni, confederaţii sindicale. În dreptul internaţional public, de
asemenea, sub forma unor tratate, regăsim o specie de contract normativ.
Principiile generale ale dreptului
Regulile fundamentale ale sistemului de drept sunt, de asemenea, izvoare indirecte de
drept, legea civilă făcând precizarea că „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în
lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea
dispoziţii, principiile generale ale dreptului”. Această precizare legală evidenţiază şi utilitatea analogiei
în drept, dar scoate în evidenţă totodată nevoia de prudenţă în interpretare, fiind de dorit ca
asemenea situaţii să fie cât mai rare, în dreptul scris existând condiţiile de a evita lacunele
legislative.

Rezumat

1. Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri: a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă,
distingem între izvorul material şi izvorul formal (juridic) al dreptului. La rândul ei, forma dreptului poate fi
internă, adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi externă, adică prin ce se exprimă
reglementarea juridică (lege, decret, hotărâre); b. După caracterul sursei normative, distingem izvoare directe
(imediate) ale dreptului şi izvoare indirecte sau mediate; c. După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens
istoric, distingem izvoare scrise şi izvoare nescrise.
2. Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan constituie un sistem unitar în care se cuprind o varietate
de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie având mai multe trăsături. Astfel, în sistemul izvoarelor
dreptului românesc există mai multe forme de exprimare ale dreptului, în cadrul cărora dreptul scris
reprezintă forma principală şi determinată şi a cărui unică modalitate de exprimare o constituie actul
normativ cu multiplele sale avantaje.
3. Actele normative ale organelor statului: legea. Noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două accepţiuni.
În sens strict juridic, legea desemnează actul normativ al puterii legislative care reglementează cele mai
importante raporturi sociale, care se elaborează după o procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă
de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe ea. În terminologia politico-juridică noţiunea este folosită
într-un sens deosebit de larg, desemnând în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter
obligatoriu, juridic, provenind de la un organ de stat.

27Şi actuala reglementare (Codul civil, art. 5 alin. 4), prevede că “este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii
general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii”.

58
 Teoria generală a statului şi dreptului

4. Principalele trăsături ale legii sunt: legea emană de la puterea legislativă; legea reglementează în mod primar,
originar cele mai importante relaţii sociale; legea se adoptă cu o anumită procedură; legea are o forţă juridică
superioară tuturor celorlalte acte normative.
5. După însemnătatea şi forţa lor juridică se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi organice şi legi
ordinare sau obişnuite. După conţinutul lor, legile pot fi materiale şi procedurale. După ramura de drept
pentru care constituie izvor de drept, legile pot fi civile, penale, administrative, financiare. După sfera lor de
cuprindere, legile pot fi generale, speciale şi excepţionale.
6. Actele normative ale organelor de stat subordonate legii sunt obligatorii pentru toate subiectele care cad sub
incidenţa lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea, ultima aplicându-se
întotdeauna în mod prioritar. În această categorie intră: decretele (prezidenţiale) cu caracter normativ;
hotărârile Guvernului cu caracter normativ; ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor; actele
normative ale organelor locale ale administraţiei publice care cuprind deciziile şi dispoziţiile; tratatele,
acordurile şi convenţiile internaţionale.
7. Obiceiul juridic (cutuma): noţiunea de cutumă este utilizată într-un sens larg pentru a desemna ansamblul
normelor juridice care se degajă din practica socială în afara intervenţiei legiuitorului, incluzând aici atât
obiceiul, cât şi jurisprudenţa. Noţiunea este folosită cel mai adesea în sens restrâns, de practică socială
uniformă şi constantă care este percepută de colectivitate ca având un caracter obligatoriu.
8. Elementele constitutive ale cutumei sunt uzajul şi convingerea juridică.
9. Doctrina reprezintă acele interpretări, convingeri la care ajung oamenii de ştiinţă, ce investighează fenomenul
juridic, atât din perspectiva viitoarelor reglementări, sesizând nevoile sociale ce trebuie să-şi găsească o
codificare juridică, cât şi din analiza reglementărilor existente, a dreptului pozitiv, îmbunătăţiri ce trebuie
aduse, modul de interpretare, raportarea în timp şi la dreptul comparat a normelor interne.
10. Practica judiciară mai este denumită şi jurisprudenţă şi reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele, soluţiile juridice la care au ajuns aceste instanţe, în
cazuri concrete (speţe).
11. Contractul normativ este un acord de voinţă, încheiat în baza unor norme juridice, care produc efecte juridice.
El poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi obligaţii pentru părţi, nu vizează
un raport juridic concret, ci stabileşte pe baza manifestării de voinţă a părţilor reguli generale şi impersonale.

59