UNIVERSITATEA AGORA ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

PROGRAM DE STUDII DE LICENȚĂ
CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

DISCIPLINA : DREPT

TEMA PROIECTULUI : IZVOARELE DREPTULU

STUDENT : FLORE DENISA

 Structura

1. Conceptul de stiinta a dreptului

2. Izvoarele dreptului
2.1. Notiunea de izvor de drept
2.2. Izvoarele de drept sunt clasificate dupa diferite criterii
2.2.1. Dupa modul de transmitere
2.2.2. Dupa caracterul oficial sau neoficial
2.2.3. Din punct de vedere ale modului de impunere
2.2.4. Dupa modul de creare a normei
2.2.5. Enumerativ
3. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului
3.1. Obiceiul juridic (cutuma)
3.2. Doctrina
3.3. Practica judiciara si precedentul judiciar
 1.Conceptul de ştiinţă a dreptului

Ştiinţele juridice aparţin, ca subsistem, sistemului ştiinţelor socio-umane, dar aceasta

trebuie
înţeles într-un mod, subsistemul ştiinţelor juridice are ca referent, ca domeniu de
cercetare
modalitatea de fiinţare a socio-umanului numită drept.
Ştiinţele juridice cercetează forma juridică a existenţei sociale, aşa cum ştiinţele
economice
investighează forma economică a existenţei-societale. De aici rezultă că toate
componentele
existenţei sociale cu formă juridică, dar deoarece forma juridică este inevitabilă
societăţii
urmează ca şi componentele acesteia care nu o au încă, o pot primi.
Forma juridică a societăţii noi poartă denumirea de drept; dreptul reprezintă o formă
normativă de ordonare a raporturilor sociale, în vederea promovării valorilor necesare
societăţii:
proprietatea, persoana, comunitatea, etc.
În literatura de specialitate s-a arătat că sistemul ştiinţelor juridice este alcătuit din
următoarele
părţi:
- Teoria generală a dreptului
- Ştiinţele juridice de ramură
- Ştiinţele juridice istorice
- Ştiinţele ajutătoare (auxiliare)

În existenţa sa dreptul a primit numeroase definiţii. Romanii au început prin a defini

dreptul
prin referire la categorii ale moralei:”jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui şi
a
echităţii). În literatura de specialitate definiţiile date dreptului au fost împărţite în două
clase:
substanţialiste şi formaliste. Definiţiile de tip formalist suntr la rândul lor, clasificate în
etaliste
şi nonetaliste.

1 Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Ed. ALL BECK, Bucureşti,

2003 , pagina 12
2 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Ed. Actami, Bucureşti,
1996,pagina 10
1 Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Ed. ALL BECK, Bucureşti,
2003 , pagina 12
2 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Ed. Actami, Bucureşti,
1996,pagina 10
1 Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Ed. ALL BECK, Bucureşti,
2003 , pagina 12
2 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Ed. Actami, Bucureşti,
1996,pagina 10
1 Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Ed. ALL BECK, Bucureşti,
2003 , pagina 12
2 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Ed. Actami, Bucureşti,
1996,pagina 10
1 Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Ed. ALL BECK, Bucureşti,
2003 , pagina 12
2 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Ed. Actami, Bucureşti,
1996,pagina 10
1 Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Ed. ALL BECK, Bucureşti,
2003 , pagina 12
2 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Ed. Actami, Bucureşti,
1996,pagina 10
1 Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Ed. ALL BECK, Bucureşti,
2003 , pagina 12
2 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Ed. Actami, Bucureşti,
1996,pagina

2.IZVOARELE DREPTULUI

2.1.Noţiunea de izvor de drept :

Izvoarele materiale ale dreptului denumite şi izvoare reale sunt realităţi

exterioare acestuia şi
care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte
din necesităţile
prectice. Sunt socotite, astfel izvoare ale dreptului, factorii de configurare ai
dreptului, dreptul
natural şi raţiunea umană, conştiinţa juridică.
 Cealaltă accepţiune a noţiunii de izvor de drept ne interesează în acest
moment în mod
deosebit, având în vedere faptul că normele juridice nu se prezintă în formă
nudă. Lor le este
caracteristică o anumită formă exterioară. Această formă exterioară, poartă
şi denumirea de
izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept.
Izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea
de instituire sau
recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de
creare a dreptului.
Este necesar a se face distinctie între izvoarele materiale si izvoarele
formale ale dreptului.
Izvoarele materiale, denumite si reale, sunt reprezentate de realitatea
exterioara, care determina
actiunea legiuitorului. In consecinta, prin izvor de drept, în sens material,
întelegem viata sociala,
economica si culturala în complexitatea ei, progresul social care determina
nasterea unor reguli
de drept si institutii.
Din punct de vedere juridic, ne intereseaza în special izvoarele formale
sau formele de
exprimare a normelor de drept.

3 Lect.univ. dr. Trandafirescu Bogdan Elemente de teoria generalã a

dreptului , pag.18-19
(Ioan Craiovean,Ion Ceterchi, pag. 271

2.2.Izvoarele de drept sunt clasificate diferite criterii:

2.2.1. Dupa modul de transmitere deosebim izvoarele scrise de izvoarele

nescrise:

-obiceiul - izvor nescris

 -norma juridica - norma scrisa

2.2.2.Dupa caracterul oficial sau neoficial al izvorului de drept:

-legea - izvor official

-obiceiul, doctrina - izvoare neoficiale.

2.2.3.Din punct de vedere ale modului de impunere:

-izvoare directe - actele normative

-izvoare indirecte - obiceiul sau normele elaborate de organizatiile
nestatale care pentru a deveni obligatorii trebuie sa fie validate de o
autoritate statala.

2.2.4.Dupa modul de creare a normei:

-izvoare creatoare: legea si cutuma, deoarece creaza legi noi

-izvoare interpretative:jurisprudenta si doctrina care interpreteaza
legile existente.

2.2.5.Enumerativ, izvoarele formale ale dreptului sunt:

-obiceiul juridic - cutuma;

-practica juridica – jurisprudenta
-precedentul juridic
-doctrina
-contractul normative
-actul normativ.

Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte izvoarele scrise

de izvoarele nescrise,
izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele
indirecte.

3.CLASIFICAREA IZVOARELOR FORMALE ALE DREPTULUI

Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de până acum a

dreptului obiceiul juridic,
practica judecătorească şi precedentul judiciar, doctrina, contractul
normativ şi actul normativ.
3.1. Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială, obiceiul
precede dreptului. El
apare în treapta primitivă de dezvoltare a societăţii, fiind expresia unor
necesităţi pe care orice
societate le resimte, necesităţi legate de conservarea valorilor comunităţii.
Obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, al
repetării unei practici.
Oamenii aplică, în procesul interacţiunilor, în mod inconştient, de multe ori,
unele reguli. Pe cale
de repetiţie, ei ajung la convingerea că regula respectivă este utilă şi
necesar a fi urmată în viaţa
de toate zilele. Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al
normelor sociale în
sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante: a)
fie că, statul, prin
organele sale legislative, sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-l
încorporează într-o normă
oficială; b) fie că, obiceiul este invocat de părţi, ca normă de conduită, în
faţa unei instanţe de
judecată şi aceasta îl validează ca regulă juridică.

3.2.Doctrina

Doctrina, ca izvor de drept. Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile,

interpretările pe care
oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. În general rolul ştiinţei
este teoreticexplicativ,
interpretările ştiinţifice făcute materialului normativ ajutând, pe legiuitor sau
pe judecător, în
procesul de creare şi respectiv, de aplicare a dreptului. Doctrina nu este
izvor direct de drept.

3.3. Practica judiciară şi precedentul judiciar

 Practica judecătorească, denumită şijurisprudenţă, este alcătuită din
totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţe, de toate gradele. Sesizat
judecătorul trebuie să judece
cauza şi să pronunţe sentinţa. El face acest lucru interpretând şi aplicând o
normă juridică.
În această lumină jurisprudenţa nu poate avea rol creator, nu poate fi
izvor de drept. Totuşi, în
practică se constată de multe ori faptul că instanţele de judecată ajung la
soluţii unitare în
interpretarea şi aplicarea unui text de lege.

Atitudinea de rezervă faţă de recunoaşterea caracterului de izvor de drept

jurisprudenţei este
fundamentată şi pe principiul separaţiei puterilor.
Întradevăr, într-un stat de drept crearea legilor revine organelor
legiuitoare, organelor
judecătoreşti revenindu-le sarcina aplicării legilor la cazuri concrete. A
recunoaşte tribunalelor
dreptul de elaborare normativă ar însemna a se forţa uşa creaţiei
legislative, perturbându-se
echilibrul puterilor.
În sistemele juridice conectate la bazinul de civilizaţie anglosaxon,
jurisprudenţei continuă să
I se recunoască rol de izvor de drept.Dreptul comun (Common Law) este
alcătuit de hotărâri
judecătoreşti şi obiceiuri juridice.
 BIBLIOGRAFIE
5 Lect.univ. dr. Trandafirescu Bogdan Elemente de teoria generalã a
dreptului , pag. 19-22
9

- Lect.univ. dr. Trandafirescu Bogdan Elemente de teoria generalã a

dreptului

- http://cis01.central.ucv.ro/csv/curs/tgd/c4.html

- Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Ed. ALL BECK, Bucureşti,

2003

- Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Ed. Actami, Bucureşti, 1996