Consideraţii generale cu privire la izvoarele dreptului.

În limbajul juridic termenul sau expresia de „izvor

de drept” are un înţeles oarecum diferit de cel pe care îl exprimă sensul etimologic al termenului de
„izvor”. Observăm deci, că şi în acest caz terminologia juridică nu coincide întrutotul cu sensul etimologic
al termenului. Etimologic, termenul de „izvor” sau „izvoare”, în asociere cu termenul drept sugerează
ideea de sursă sau de origine a dreptului, ideea de factori care determină originea şi existenţa dreptului,
ideea de condiţii şi factori din care decurge dreptul. Pentru a delimita acest înţeles de inspiraţie
etimologică de înţelesul termenului în limbaj juridic, în teoria dreptului se face distincţie între expresiile :
„izvoare materiale”, „sociale” sau „izvoare reale” şi expresia „izvoare formale” ale dreptului. Prin „izvoare
materiale” („sociale” sau „reale”) se exprimă un conţinut mai apropiat celui etimologic, în care sunt
cuprinşi, în mod generic, ansamblul factorilor şi condiţiilor de configurare, de determinare a dreptului:
social-politici, istorici, economici, materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile, relaţiile interumane etc.
În acest înţeles generic, izvorul material al dreptului- în sens larg îl constituie însăşi existenţa social-
istorică. În limbaj juridic şi într-o formulare mai directă, prin izvoare materiale se înţeleg faptele omeneşti
(acţiuni, inacţiuni) de care norma de drept leagă naşterea, modificarea şi stingerea unui raport juridic. Cu
alte cuvinte, în acest înţeles, nu orice fapt uman constituie prin el însuşi un izvor material (social sau real)
al dreptului, ci numai acele fapte care sunt cuprinse sau supuse unei reglementări a unei norme juridice.
În majoritatea sistemelor juridice contemporane - cu anumite diferenţieri în denumiri şi în ierarhia forţei
lor juridice - principalele izvoare ale dreptului îmbracă forma legilor, decretelor, hotărârilor, ordonanţelor,
ordinelor, deciziilor, dispoziţiilor etc. Noţiunea de „izvor de drept formal” este proprie limbajului juridic şi
exprimă un alt conţinut. Astfel, prin izvor formal al dreptului (sau, exprimat mai direct - „izvor de drept”)
se înţelege forma pe care o îmbracă norma juridică elaborată de un anumit factor competent al puterii,
respectiv, forma în care este exprimată norma juridică respectivă, ştiut fiind că în elaborarea lor normele
juridice nu apar ca acte normative sub o singură formă (uniforme) ci sub forme diferite (poliforme sau
multiforme), acestea fiind în funcţie de mai mulţi factori, ca de exemplu: organul de stat care o emite şi
competenţa acestuia, domeniul pe care îl reglementează, ierarhia forţei juridice a actului normativ
respectiv, procedura sau tehnica legislativă prin care este elaborată etc. Izvoarele formale ale dreptului
se diferenţiază în funcţie de caracterul sursei normative, după natura şi eficacitatea lor, în izvoare
principale, directe sau propriu-zise şi izvoare subsidiare sau indirecte. Izvoarele principale care sunt:
actul normativ (legea) şi cutuma, reprezintă forme de exprimare nemijlocită (imediată), independente şi
principale. Izvoarele subsidiare sau indirecte ori mediate, ca de exemplu, practica judiciară, doctrina sau
normele elaborate de organizaţii nestatale sunt cele care trebuie să fie „validate” de lege pentru a deveni
izvoare de drept. Ele sunt considerate, adesea, ca fiind mijloace de interpretare a dreptului şi servesc ca
un îndreptar pentru judecător şi legiuitor. Ele sunt izvoare ale dreptului numai când legea o spune în mod
expres. Izvoarele dreptului se deosebesc şi după criteriul sursei de cunoaştere a dreptului în: izvoare
scrise- legea, doctrina, practica judecătorească şi izvoare nescrise- cutuma, principiile generale de drept.
Se mai face distincţie între izvoare de drept oficiale şi izvoare neoficiale. De exemplu, legea şi
jurisprudenţa sunt considerate izvoare oficiale, spre deosebire de cutumă, doctrină care sunt considerate
izvoare neoficiale. Se mai vorbeşte de izvoare documentare, prin care se desemnează publicaţiile oficiale
care conţin textul autentic al actelor legislative. Izvor documentar oficial este Monitorul Oficial al
României.

Categoriile izvoarelor formale ale dreptului intern şi internaţional. În mod tradiţional, se deosebesc patru
izvoare formale ale dreptului intern şi anume: cutuma, legea, jurisprudenţa şi doctrina, dar, atunci când
sunt examinate izvoarele formale ale dreptului intern, trebuie avute în vedere şi ceea ce este denumit
„drept autonom” şi „actele norme” (contractul normativ), precum şi principiile generale ale dreptului.
Obiceiul juridic (cutuma). Este cel mai vechi izvor de drept. Încă de la apariţia sa, obiceiul juridic urmărea
apărarea valorilor comunităţii. Ginta, fratria, tribul îşi organizau şi desfăşurau viaţa şi munca în comun, pe
baza obiceiului, care conturase norme de conduită socotite utile şi necesare de către membrii acestor
comunităţi pentru ca ei să poată convieţui. Obiceiul juridic (cutuma), care s-a numit în trecutul ţării
noastre obiceiul pământului, este o regulă de conduită nescrisă, care s-a format prin repetarea unei
practici, pe o îndelungată perioadă de timp (longa diuturna inveterata consuetudo), în credinţa că se
respectă o regulă de drept (opinio iuris sive necessitatis). Autoritatea cutumei îşi află temei într-o
„practică imemorială considerată ca lege din strămoşi”. Astfel, condiţia cutumei este o constatare de fapt,
inveterata consuetudo, care dă conştiinţa ce este drept şi necesar, opinio necessitatis . Obiceiul juridic se
bazează pe cazuri concrete care s-au soluţionat anterior în mod repetat, a căror valoare trebuie să se
recunoască juridic „întocmai cum se recunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru". În
fiecare din aceste cazuri este analizat complexul de relaţii juridice care-l compun, constatându-se că
unele se repetă. Pe această cale, se desprinde ce este comun întro multitudine de cazuri concrete.
Obiceiul juridic se caracterizează prin mobilitate, dând, uneori, sentimentul de nesiguranţă, dar are şi
avantajul că regulile sale se adaptează cu uşurinţă „necesităţilor sociale”. În optica romano-canonică
trebuiau întrunite două condiţii pentru ca obiceiul să devină drept: 1. O condiţie obiectivă (materială),
ceea ce presupunea ca regula respectivă să fi cunoscut o practică îndelungată; 2. O condiţie subiectivă
(psihologică), potrivit căreia regula trebuia să aibă caracter obligatoriu, adică să fie sancţionată juridic .
Legiuitorul are posibilitatea să consacre obiceiul în norme sau poate face trimitere la obicei. În acelaşi
timp, legiuitorul poate - la elaborarea unei legi noi -să elimine unele obiceiuri, contestându-le în mod
expres valabilitatea, aşa cum s-a întâmplat cu prilejul adoptării Codului civil român. Pe de altă parte,
legiuitorul nu este în măsură să împiedice formarea unor noi cutume, uzuri etc.

Uzurile au un caracter convenţional, fiind rezultatul înţelegerii părţilor contractante cu prilejul încheierii
contractelor. Tocmai pentru că au caracter convenţional, uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor, spre
deosebire de obiceiuri, care pot fi invocate în faţa instanţei în mod direct. Atunci când cutuma se
constată din acţiunea repetată a unui organ de drept public „ea constituie o uzanţă”. Uzanţele sunt
întâlnite în dreptul constituţional, în dreptul internaţional, în dreptul comercial. Aşa, de pildă, în baza
uzanţelor parlamentare, prima sesiune de după alegeri este condusă de parlamentarul cel mai în vârstă
(decanul de vârstă). În afară de faptul că este nescrisă - şi, în mare măsură, tocmai de aceea - cutuma se
caracterizează prin mobilitate. Unii, însă, consideră mobilitatea cutumei ca un inconvenient mai degrabă
decât o virtute, deoarece această mobilitate împiedică constatarea ei. Această nevoie de a constata cu
precizie conţinutul normelor de drept cutumiar a fost argumentul major care a fost avansat de aceia care
au susţinut codificarea (adică adunarea, în formă scrisă, a cutumelor într-un cod). Pe de altă parte,
codificarea are efectul de a întrerupe evoluţia cutumei redusă la regula scrisă a codului. Este adevărat că
o nouă cutumă se poate forma ulterior adoptării codului, dar ea trebuie să fie propter legem (adică
bazată pe lege) şi nu contra legem (adică împotriva legii). Cu alte cuvinte, o cutumă ulterioară nu poate
contrazice o normă cuprinsă într-un cod ori în orice altă lege. În nici un caz nu ar putea o nouă cutumă să
abroge sau să desfiinţeze o lege în vigoare. În ce măsură — însă o cutumă propter legem poate modifica
legea însăşi este o problemă foarte dificilă, care trebuie rezolvată de la caz la caz. Desigur, cutuma nu
poate modifica o regulă imperativă (ori peremptorie), dar se pot concepe situaţii în care o cutumă ar
putea modifica o normă supletivă (ori facultativă). Este de remarcat faptul că Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie recunoaşte cutumei rolul de izvor de drept, definind-o drept „o practică
generală acceptată de drept”. Legea. Dreptul nescris, dreptul cutumiar, nu a putut, evident, să asigure
reglementarea, conservarea şi apărarea unor relaţii noi, care s-au format odată cu începuturile vieţii
statale şi care, prin ritmul evoluţiei lor şi cerinţelor noi, au reclamat formarea de norme juridice noi.
Astfel, primele acte normative în statele antice au cuprins, pe lângă reguli cutumiare, reglementări
referitoare la relaţiile de proprietate, la situaţia lipsită de drepturi a sclavilor, au consacrat împărţirea
populaţiei după criteriul averii, apartenenţei de castă. În toate statele există mai multe categorii de acte
normative, rolul cel mai important avându-1 legea. Denumirea de lege a fost folosită în doctrina şi
practica juridică pentru a desemna un act normativ adoptat de organul superior al puterii de stat, fie el
unipersonal, fie colegial, în funcţie de tipul istoric de drept şi de regimul politic al statului. Astfel, sunt
cunoscute legile edictate de monarhii din statele Orientului antic: Legea Bokoris în Egipt, Legea sau Codul
Hammurabi în Babilon, Legea Manu în India, Legea Mu în China. În statele antice de mai târziu — Grecia
şi Roma — denumirea de lege este întrebuinţată pentru actele normative cu forţă juridică supremă:
Legile lui Solon, Legea celor XII Table. Ulterior, importanţa dreptului scris şi necesitatea sa începe să se
simtă tot mai mult, pe măsura depăşirii economiei naturale. Paralel cu dreptul obişnuielnic şi receptarea
dreptului roman,sunt edictate legi şi coduri, cum au fost: Codicele dreptului civil (Corpus iuris civilis),
care cuprindea Digestele, Codul, Instituţiile şi Novelele, codificare a dreptului roman pus de acord cu
realităţile social - politice din epoca împăratului Justinian, Codul Penal Carolina din Germania secolului al
XVI-lea, Codul maritim din Franţa secolului al XVII-lea, sau Pravilniceasca Condică din România secolului
al XVIII-lea. Tendinţa constantă spre un drept scris a cunoscut o puternică afirmare în epoca modernă,
mai ales după victoria revoluţiilor burgheze, când apar primele constituţii ca legi fundamentale şi iau o
mare amploare codificările mai ales pe baza exemplelor napoleoniene din Franţa, în special în domeniul
dreptului civil, comercial şi penal. Conceptul de lege are două accepţiuni. Prin lege lato sensu se înţelege
orice act normativ emis de un organ de stat, care este împuternicit să emită acel act conform unei
proceduri prestabilite (deci nu numai legea). Stricto sensu, prin lege se înţelege numai acel act normativ
care este adoptat de către parlament. În sensul comun al termenului, legea cuprinde orice regulă de
drept obligatorie. În scopul de a se evita orice confuzie şi a se înţelege mai lesne sensul noţiunii de lege,
în ultima perioadă de timp doctrina utilizează pentru sensul larg şi comun al noţiunii de lege, denumirea
de act normativ. În această noţiune sunt cuprinse diferite acte normative ce se găsesc întro ierarhie
determinată de natura şi rangul autorităţii publice care le adoptă şi anume: Constituţia, legile, tratatele
ratificate prin lege, decretele emise de Preşedintele României, Ordonanţele şi hotărârile adoptate de
Guvern, Regulamente şi statute aprobate prin hotărâri ale Guvernului, ordinele emise de ministere,
hotărâri emise de autorităţile locale, ordinele emise de prefect, dispoziţiile emise de primari. În principiu,
normele juridice cuprinse într-un act normativ dintr-o categorie inferioară nu pot deroga de la normele
dintr-o categorie superioară, căreia îi sunt subordonate. Constituţia este legea fundamentală a ţării, este
norma juridică supremă, căreia trebuie să i se subordoneze toate celelalte acte normative ale statului
(celelalte legi votate de către puterea legislativă se numesc ordinare). Ea ocupă locul principal în ierarhia
izvoarelor dreptului. Spre deosebire de cutumă, legea este un act conştient de voinţă care este făcut
pentru atingerea unor scopuri şi realizarea unor idealuri sociale. De obicei, se spune că legea este
generală, obligatorie şi permanentă. Legea este generală, în sensul că se adresează tuturor membrilor
societăţii care cad sub incidenţa ipotezelor normelor pe care le cuprinde. (Singura excepţie constă în
legile individuale, adică acelea care sunt adoptate pentru anumite acte specifice. Se pot cita, ca exemple,
decorarea unui cetăţean, exproprierea unui anumit imobil pentru cauză de utilitate publică sau
aprobarea unui fond financiar pentru un anumit eveniment). Legea este obligatorie, în sensul că
respectarea ei nu depinde de opţiunea celor chemaţi să se conformeze dispoziţiilor ei. Vorbind la
propriu, această caracterizare este evident prea largă, deoarece toate normele supletive (şi ele
reprezintă marea majoritate în dreptul privat) nu sunt obligatorii pentru autorii actelor juridice
respective. Cu alte cuvinte, datorită principiului autonomiei de voinţă, ei pot substitui voinţa lor pentru
prevederile conţinute în normele supletive. (Aceste prevederi devin însă obligatorii, în lipsa unei
asemenea înlocuiri, şi numai în acest sens se poate spune că legea este obligatorie în ce priveşte normele
supletive). În fine, legea este, de regulă, permanentă, în sensul că ea rămâne în vigoare atâta vreme cât
nu este abrogată. (Singura excepţie o reprezintă legile temporare, care rămân în vigoare până la
împlinirea unei date calendaristice sau întâmplarea unui eveniment prevăzut în legea însăşi). Aceasta
înseamnă că legea nu poate ieşi din vigoare ca urmare a unei desuetudo (lipsă de uz) sau consuetudo
abrogatio (cutumă abrogatorie). Spre deosebire de cutumă, legea este fixă şi conţinutul ei poate fi
determinat, în majoritatea cazurilor, relativ uşor şi cu un înalt grad de certitudine. Legea este izvor formal
de drept principal, izvor de drept scris şi oficial. Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar.
Ca izvoare de drept acestea au cunoscut o puternică dezvoltare în unele etape ale evoluţiei istorice a
dreptului.

Practica judiciară, denumită în limbaj juridic şi jurisprudenţa, desemnează totalitatea hotărârilor

judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată, indiferent de gradul acestora,
componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat. Jurisprudenţa este creaţia unei
autorităţi judiciare, de aceea se apropie de lege şi se deosebeşte de obiceiul juridic. Potrivit rolului lor,
instanţele judecătoreşti rezolvă cauzele deduse în faţa lor şi pronunţă hotărâri pe baza legii. Activitatea
judecătorului este guvernată de două principii: el se pronunţă numai în cauza pe care o judecă şi nu are
dreptul să stabilească dispoziţii generale, în afara speţei deduse în faţa sa (art.9 Cod civil). Judecătorul,
potrivit normelor de organizare judecătorească, nu este, în general, legat de hotărârea altei instanţe şi
nici chiar, de propriile sale hotărâri anterioare. Fac excepţie hotărârile date desființate cu trimitere în
vederea rejudecării, care sunt obligatorii pentru cauza în care sunt pronunţate, fără însă să fie obligatorii
în cauze analoge. Instanţele de fond, ca şi cele de recurs, se pot pronunţa în mod liber, în orice cauză
nouă, fără să fie legate de hotărârile anterioare date în alte cauze similare. Totuşi, în practică, instanţele
judecătoreşti „se fixează", de multe ori, la soluţii unitare. Aceasta se datorează, în primul rând, Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, care soluţionează suveran conflictele în aplicarea legii dintre instanţele
inferioare şi impune soluţia, ori pentru dezlegarea unei probleme de drept. Pe de altă parte, formarea
unei practici constante, se datorează tendinţelor tribunalelor şi curţilor de apel de a-şi crea o practică
unitară, pronunţându-se în acelaşi sens. Rolul jurisprudenţei a fost diferit în evoluţia dreptului, aşa cum
se întâmplă şi în prezent în sistemele de drept contemporane. Începând cu sec al III-lea î.H., la Roma,
este constituită şi consolidată instituţia jurisconsulţilor, adică a celor care aveau ştiinţa dreptului şi-1
popularizau acordând consultaţii. Aceste consultaţii erau formulate în scris şi adresate judecătorilor, fie
expuse oral în prezenţa martorilor, ajungând să formeze practic un drept de sine stătător. Unii
jurisconsulţi şi-au redactat în scris opiniile, care au devenit apoi izvoare de drept. În Imperiul Bizantin
(Roman de Răsărit), care a preluat fondul culturii romane şi a grefat-o pe spiritualitatea de sorginte
greco-orientală, timp de 1000 de ani (până în anul 1453) se dezvoltă un sistem de drept aşezat pe
monumentala operă juridică cunoscută în istoria dreptului: Codul lui Justinian sau Corpus Juris Civilis,
redactat în anul 534. Odată cu elaborarea Codului Civil Francez (1804), cunoscut ca şi Codul Napoleon,
jurisprudenţa şi-a pierdut din însemnătate. Totuşi, deciziile Tribunalelor, ale Curţilor Constituţionale, ale
Curţilor Supreme etc, constituiau izvoare de drept. În România, practica judiciară este izvor subsidiar de
drept. În dreptul anglo-saxon însă, jurisprudenţa este considerată ca un important izvor de drept, situaţie
asemănătoare existând şi în dreptul islamic. În ţările de common law, concepţia generală este că înţelesul
dreptului este acela pe care i-1 dau instanţele judecătoreşti. Cu alte cuvinte, conţinutul oricărei norme
juridice este acela determinat în precedentul judiciar (adică într-o hotărâre judecătorească anterioară).
Aceasta nu înseamnă însă că, în sistemul de common law, orice hotărâre judecătorească reprezintă un
izvor de drept. În Anglia, această funcţie o au, spre exemplu, deciziile date de Privy Council al Camerei
Lorzilor. În această ţară precedentul judiciar joacă un rol foarte important, iar judecătorul nu este
considerat un simplu interpret şi aplicator de lege, ci un creator de lege. Judecătorul trebuie să caute,
înainte de orice, dacă un caz similar nu a fost soluţionat anterior. Dacă există un precedent într-un caz
similar, el este obligat să-1 urmeze. Şi invers, dacă judecătorul soluţionează un caz nou, hotărârea sa
obligă pe viitor toţi judecătorii de rang inferior. Astfel, aplicarea regulii precedentului are ca rezultat
formarea unui drept jurisprudenţial, numit, aşa cum s-a mai arătat, "case law". În dreptul englez, norma
juridică rezultă din speţa cu ajutorul căreia a fost degajată şi constituie temeiul hotărârii judecătoreşti
dată în această speţă (ratio decidendi). Hotărârile judecătoreşti au deci în ţările de Common Law o
autoritate deosebită, trebuind să fie urmate, în mod obligatoriu, hotărârile instanţelor superioare
(Curtea Superioară şi Camera Lorzilor). Precedentul judecătoresc este format din acel gen de hotărâri
diferit de hotărârile „de speţă”, care prezintă interes doar pentru cazurile individuale soluţionate. În
România, precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de
îndrumare, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care au forţa obligatorie pentru cazurile
similare ce se vor judeca în viitor. Aceste hotărâri se numesc „decizii de principiu". O importanţă
deosebită au acele hotărâri judecătoreşti de principiu care soluţionează pentru prima dată o problemă
de drept principală. Deciziile de principiu apar când instanţele sunt confruntate cu probleme de drept
noi, când trebuie să fie clarificate dubiile legii, când aceasta este incertă şi incompletă, când este
necesară adoptarea unei poziţii într-o controversă juridică şi când este necesar să se umple lacunele legii.

Doctrina. Doctrina a avut un însemnat rol ca izvor de drept, în special în antichitate şi epoca medievală.
Într-adevăr, în dreptul roman jurisconsulţii au desfăşurat o activitate complexă şi bogată privind aplicarea
şi interpretarea dreptului, aducându-şi o contribuţie substanţială în dezvoltarea şi adaptarea
reglementărilor juridice la realitățile vieţii sociale. Astfel, în sec. al III-lea e.n., operele lui Papinian, Paul,
Ulpian, alături de cele ale lui Modestin şi Gaius, au căpătat putere de lege. În continuare, de-a lungul
secolelor, doctrina şi-a adus o însemnată contribuţie la unificarea, dezvoltarea şi adaptarea dreptului în
diferite ţări la realităţile în continuă dezvoltare, dar rolul ei ca izvor principal de drept a încetat, practic, în
epoca modernă. În prezent, ea este considerată ca un izvor indirect al dreptului. Doctrina este calificată
ca dominantă, atunci când se caracterizează prin multitudinea, constanţa şi autoritatea opiniilor care o
formează.

Doctrina face cunoscută practica judecătorească. Ea îl inspiră pe judecător. Totodată, doctrina tinde să se
materializeze în soluţiile legislative. Ea poate inspira modificarea legislaţiei, prin propunerile ei numite
„de lege ferenda”. Doctrina exercită, aşadar, o influenţă incontestabilă asupra legislaţiei şi jurisprudenţei.
Doctrinei nu i se recunoaşte, însă, decât un rol secundar, fiind socotită chiar ca o simplă reflectare a
„adevăratelor izvoare de drept”, adică a legii şi practicii judecătoreşti. Funcţia doctrinei este de
neînlocuit, deoarece atât legislaţia, cât şi jurisprudenţa rămân inevitabil fragmentare, doctrinei
revenindu-i să sistematizeze şi să reunească aceste elemente separate, prin generalizări sistematice.
Doctrina este recunoscută ca izvor de drept şi prin Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga,
opiniile doctrinare fiind luate în considerare în efortul de soluţionare cât mai corectă a cazurilor supuse
înaltului for judiciar. Dreptul autonom şi contractul normativ. În legătură cu izvoarele formale ale
dreptului, trebuie să avem în vedere şi ceea ce în literatura de specialitate se numeşte „dreptul
autonom”. Spre deosebire de dreptul care emană de la stat, dreptul autonom provine de la formaţiuni
sociale, care au fie un caracter economic (de exemplu, cooperative, corporaţii economice), fie caracter
social (de ex.: sindicatele profesionale), fie un caracter ştiinţific, cultural-sportiv (de ex.: asociaţiile
ştiinţifice, federaţiile sportive). El îmbracă forma unor statute, regulamente, ca de exemplu,
regulamentele federaţiilor sportive, cutume, contracte colective între organizaţiile patronale şi
organizaţiile sindicale. Izvoarele „dreptului autonom” sunt subsidiare, în raport cu izvoarele dreptului de
provenienţă statală, cărora li se subordonează. În dezvoltarea istorică a izvoarelor de drept, contractul
normativ ocupă un loc secundar în comparaţie cu celelalte izvoare- obiceiuri juridice, acte normative
(legi). Contractul este, de regulă, un act individual, care stabileşte drepturile şi obligaţiile unor subiecte
precis determinate. În cazul în care contractul nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte, în urma
acordului între două sau mai multe părţi, o regulă generală după care se vor conduce aceste părţi, el
poate căpăta valoare de izvor de drept. În dreptul intern, contractul cu caracter normativ a jucat un rol
mai important în dreptul feudal. Se pot cita, ca exemple, Magna Charta Libertatum, încheiată în 1215
între feudali şi regele Angliei. Contractul normativ, ca izvor de drept, îşi găseşte o largă aplicabilitate în
dreptul internaţional. Subiectele principale ale dreptului internaţional, statele, îşi reglementează relaţiile
reciproce prin diferite acte, purtând denumirea de acord, cartă, pact, tratat, convenţie etc. Principiile
generale ale dreptului. Cuvântul „principiu” provine din grecescul „arhe”, pe care latinii l-au tradus cu
„principium”, și înseamnă: început, obârşie, având şi sensul de element fundamental. În domeniul
dreptului, prin principiu, înţelegem atât un fundament al sistemului de drept, cât şi o modalitate de
coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului în jurul unor idei călăuzitoare. Principiile dreptului,
elemente persistente, perene, structurale ale normativităţii juridice, adevăraţi „invarianţi ai dreptului”, se
dezvoltă şi evoluează într-o strânsă legătură cu principiile generale care guvernează activitatea umană,
fiind considerate nişte comandamente ale vieţii sociale, vizând garantarea ordinii şi securităţii sociale.
Filosofia şi doctrina juridică au încercat, de la primele lor începuturi, să surprindă liniile directoare ale
dreptului, principiile acestuia, care explică raţiunea de a fi şi specificul dreptului. Încă de la începuturile
istoriei dreptului se desprinde existenţa unor precepte care, prin însăşi vechimea lor milenară sunt
socotite eterne şi cărora li se atribuie valoarea unor idei forte, sortite să tuteleze legislaţiile. Din dreptul
roman pot fi reţinute numeroase principii a căror exprimare îmbracă forma unor figuri de stil, precum:
„nemo censetur ignorare legem”, potrivit căruia legea este cunoscută de toţi, nimeni neavând voie să nu
o cunoască; „nulla poena sine legem”- nu există pedeapsă fără lege; „pacta sunt servanda”, în
conformitate cu care înţelegerile (pactele) trebuie respectate; „nemo judex in causa sua”- nimeni nu
poate fi judecător în propriul său proces; „in dubio pro reo”, în virtutea căruia se înlătură „anticiparea”
vinovăţiei unei persoane. Maximele, aforismele, adagiile juridice nu ţin toate loc de principii de drept,
căci ele sintetizează experienţele juridice unilaterale şi joacă un rol limitat în interpretarea realităţii
juridice. Principiile generale ale dreptului îmbrăţişează un număr mare de cazuri concrete şi sunt
rezultatul unor observaţii continue şi necesare ale nevoilor societăţii. Existenţa principiilor dreptului este
astăzi recunoscută în ştiinţa juridică, făcându-se uneori referire la ele şi în practica legislativă. Aşa, de
exemplu, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie menţionează ca sursă a dreptului "principiile generale
ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate", iar Codul civil italian recomandă judecătorului de a
statua, în absenţa unor texte, în lumina principiilor generale ale dreptului. Totuşi în doctrină nu s-a ajuns
la un consens asupra criteriilor de delimitare, de clasificare a categoriilor de principii ale dreptului. Într-o
sumară şi aproximativă enunţare şi ordonare a principiilor dreptului, acestea s-ar încadra, în linii mari, în
două categorii: categoria principiilor generale sau fundamentale, acestea fiind cele cu sfera de
cuprindere la nivelul întregului sistem al dreptului, precum şi cele consacrate în Constituţie şi categoria
principiilor de ramură. Frontiera dintre aceste principii este elastică, penetrabilă, în sensul că ele se
întrepătrund, se completează şi se sprijină reciproc, unele dintre principii fiind, în acelaşi timp şi
fundamentale, dar şi de ramură, unele principii generale, precum cel al libertăţii, responsabilităţii fiind şi
principii ale altor sfere sau domenii ale existenţei (morală, etică, religie, economie), suprapunându-se, în
acelaşi timp, cu valorile sociale respective, iar alte principii sunt comune mai multor ramuri ale dreptului:
principiul egalităţii părţilor în faţa instanţei, al autorităţii de lucru judecat, al dreptului la apărare. Se
observă că principiile generale constituie fundamentul principiilor de ramură, căci plecând de la
principiile generale, ştiinţele juridice de ramură formulează o serie de principii specifice, cum ar fi:
principiul legalităţii incriminării - în dreptul penal, principiul reparării integrale a prejudiciului - în dreptul
civil, principiul respectării tratatelor - în dreptul internaţional public. Evoluţia dreptului a consacrat, însă,
o serie de principii de largă aplicaţie, principii care se regăsesc în concepţiile unor filosofi şi gânditori din
diferite epoci, printre care pot fi enumerate: principiul justiţiei, echităţii, egalităţii, libertăţii, legalităţii,
responsabilităţii.

Izvoarele dreptului internaţional. În relaţiile internaţionale nu există un guvern mondial care să creeze
normele de drept şi apoi să le impună statelor. Statele sunt cele care făuresc aceste norme şi le exprimă
în formă juridică corespunzătoare. Principalele izvoare ale dreptului internaţional sunt: - cutuma
internaţională, definită ca o practică generală şi repetată în timp în raporturile dintre state, acceptată de
acestea ca regulă obligatorie este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional; - tratatul internaţional
definit ca acordul intervenit între două sau mai multe state, încheiat în scopul creării, modificării sau
încetării normelor existente; - principiile generale de drept fixate în Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie, sunt considerate principii generale comune diferitelor sisteme juridice naţionale; - jurisprudenţa
internaţională

Raporturile dintre izvoarele dreptului.

Izvoarele dreptului sunt cuprinse într-un sistem unitar, interdependenţa, corelaţia şi ierarhia dintre ele
fiind recunoscută. În cadrul acestor izvoare, locul central îl ocupă legile, la un nivel superior găsindu-se
întotdeauna Constituţia, căreia îi sunt subordonate celelalte acte normative. Izvoarele formale ale
dreptului se află într-o relaţie de continuitate, nu numai între ele, dar şi cu elemente de fapt, pe care le
domină. Dacă se reunesc şi se combină atât izvoarele dreptului pozitiv, cât şi diversele procedee şi
metode, care servesc la degajarea dreptului pozitiv, printr-o cercetare mai liberă, se constată o vastă
ierarhie a metodelor de interpretare, tocmai pentru a evidenţia unitatea procesului elaborării,
interpretării şi aplicării dreptului. Există, deci, o pluralitate şi diversitate de izvoare ale dreptului, cu forţă
şi valoare diferită, în cadrul cărora dreptul scris are un rol superior cutumei, dreptul care emană de la
stat primează faţă de izvoarele dreptului autonom- statute, regulamente, convenţii colective, iar tratatele
şi convenţiile internaţionale au o valoare egală cu a legilor şi, uneori, sunt chiar prioritare. Trebuie
menţionat şi faptul că izvoarele secundare nu pot modifica, în dreptul modern, în mod direct sau
indirect, izvoarele principale. De asemenea, raportul dintre izvoarele dreptului depinde de societatea
dată şi de perioada istorică la care ne referim. În încheierea analizei diferitelor izvoare ale dreptului se
cuvine să menţionăm faptul că în fiecare epocă istorică, de la o ţară la alta, locul şi ponderea diferitelor
izvoare au cunoscut aspecte şi nuanţe proprii, specifice. În acelaşi timp este de reţinut împrejurarea că în
cadrul aceluiaşi stat izvoarele de drept nu se manifestă izolat unul de altul, ci, dimpotrivă, ele se află într-
o legătură organică, sistemică, de complementaritate şi subordonare, toate laolaltă alcătuind un sistem
într-un stat, într-o anumită perioadă istorică. Cu toată diversitatea lor, ele au aceeaşi finalitate- crearea
unei organizări sociale bazate pe o ordine de drept corespunzătoare.