TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI, ANUL I -CONF. UNIV. DR.

CORINA CRISTINA BUZDUGAN

INTRODUCERE
Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei
juridice. Asemenea categorii sunt: normă juridică , izvor de drept, sistem de drept, instituţia juridică ,
raport juridic, ră spundere juridică ş.a. Fă ră cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea, mai
mult sau mai puţin aprofundată , a celorlalte discipline juridice, istorico juridice sau de ramură .
Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă , a normelor şi instituţiilor
juridice, ci ca. o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. Această explorare are, desigur, şi
ea o tentă filosofică . Tocmai prin această notă filosofică , prin felul în care o concepem, ea se
deosebeşte de “Teoria pură a dreptului'', formulată de Hans Kelsen. Aşa cum subliniază Jean Dabin,
dacă Kelsen a avut meritul de a dezvă lui specificitatea regulei de drept, el a avut scă derea de a nu
reţine, pentru ştiinţa juridică , decâ t elementul formal, normativ, abandonâ nd altor discipline extra
sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. O teorie generală a dreptului, vă zută
sub unghi filosofic, trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi
de conţinut al dreptului, întrucâ t conţinutul şi forma se influenţează reciproc.
Noţiunea dreptului
Introducere
Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate, face obiectul ştiinţei
dreptului. Privită în contextul general al activită ţii umane, ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Ea
face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevă r şi
fals.
Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept”
Termenul “drept” poate fi înţeles în două sensuri, care acoperă două realită ţi distincte. În limbajul
filosofic care s-a conturat treptat, pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Thoma d'Aquino,
dreptul este conceput în sensul de justeţe, echitate. În acest sens, prin drept înţelegem îndatorirea
de a da sau a recunoaşte fiecă ruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine. Sensul acesta este prezentat şi
în operele jurisconsulţilor romani, în lucră -rile lor de bază dintre care amintim: “Instituţiile'',
“Digestele”, “Questiones”, “Response”, “Definiţiile''.
Câ t priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să facem o distincţie şi să deosebim dreptul
obiectiv de dreptul subiectiv.
Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivită ţilor în
cadrul vieţii sociale, în anumite cazuri chiar prin forţa de constrâ ngere a statului.
Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor participanţi la un raport juridic concret, respectiv ceea
ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic.
În situaţiile de mai sus, cuvintele “obiectiv” şi “subiectiv” nu sunt utilizate în sens filosofic, după
care obiectiv este ceea ce există independent de voinţa noastră , iar subiectiv este ceea ce depinde
de voinţă . Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente
de subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.
În limba engleză există doi termeni diferiţi pentru a desemna cele două sensuri ale termenului
“drept”. Astfel sunt: LAW pentru dreptul obiectiv şi RIGHT pentru dreptul subiectiv.
Sensul cel mai ră spâ ndit al termenului “drept'' este cel de drept obiectiv. Din această cauză , ori de
câ te ori se foloseşte expresia “drept” fă ră un alt atribut se înţelege dreptul în sensul lui obiectiv.
Dreptul obiectiv, privit ca un ansamblu de reguli de conduită , este menit să reglementeze viaţa
oamenilor grupaţi în societate. Şi dreptul obiectiv, la râ ndul lui, poate fi privit sub un dublu aspect:
ca un ansamblu de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică judiciară ), care reprezintă aspectul
static al dreptului şi care presupune cercetarea, descrierea, sistematizarea formelor sub care se
prezintă regulile de drept – pe de o parte, iar, pe de altă parte, formele prin care se realizează
dreptul precum şi autorită ţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme şi
care reprezintă aspectul dinamic al dreptului.
Există unii autori care înţeleg prin “drept” nu numai o totalitate de norme, ci şi o totalitate de
concepte care permit transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. Ei arată : “În
acelaşi timp cu substanţa (şi pentru a-i da satisfacţie) dreptul ar apă rea deci, prin intermediul
tehnicii, nu numai ca un ansamblu de norme, ci şi ca un ansamblu de concepte. Prin semnificaţia pe
care conceptele o au (sau prin procedeele potrivit că rora se ajunge la organizarea lor în sistem),
dreptul, privit nu în scopurile care îl comandă , ci în mijloacele prin care se exprimă s-ar înfă ţişa, cu
alte cuvinte, într-un fel specific ca o construcţie logică ''.
În sfâ rşit, mai amintim că pentru a denumi totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un
moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară se utilizează expresia de “drept pozitiv”.
Distincţia dintre sensul filosofic al termenului “drept'' şi sensurile juridice ale lui constă în faptul că ,
pe câ tă vreme sensul filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce este just sau injust în sfera
afectivă a indivizilor, sensurile juridice nu cer din partea subiecţilor că rora li se adresează decâ t
supunerea la perceptele lor (a normelor) fă ră a pretinde o adeziune internă , de conştiinţă . Sensurile
juridice ale termenului “drept” lasă individului o liberta-te de critică a dreptului în vigoare şi de
eventuale propuneri pentru schimbarea normelor existente sau modificarea lor.
Dreptul ca ştiinţă
Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate, face obiectul ştiinţei
dreptului.
Privită în contextul general al activită ţii umane, ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Ea face
abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevă r şi fals.
Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură , societate şi gâ ndire, format în mod istoric
şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale
naturii (astronomia, fizica, chimia, biologia etc.), ştiinţe particulare ale omului şi ale societă ţii
(antropologia, etnografia, psihologia, sociologia, politologia, ştiinţa dreptului, istoria ş.a.), ştiinţe
generale (logica, matematica, cibernetica etc.), ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice, medicale,
educaţionale, organizatorice etc.).
Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. Adâ ncirea specializă rii şi necesitatea integră rii rezultatelor
cercetă rii au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia, astrofizica, biofizica).
Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de
norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil, a dreptului penal, administrativ ş.
a.). Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional, dreptul
administrativ). În normele de drept îşi gă sesc expresie şi elemente ale activită ţii statale: elaborarea
dreptului, aplicarea normelor de drept, interpretarea lor, aplicarea constrâ ngerii. Aceste activită ţi
legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite, de regulă , cu un termen mai
general, acela de “juridic”. Astfel se spune despre un raport social, reglementat de norme de drept,
că este “raport juridic''. Despre un act, care produce consecinţe pe planul dreptului, că este “un act
juridic'', sau despre acele evenimente şi acţiuni care, potrivit normelor de drept, dau naştere,
modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. Din această cauză şi diferitele
subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. Într-un anumit fel şi ştiinţele
juridice pot fi privite ca, ştiinţe de graniţă . Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor
fă cută mai sus, unele dintre ştiinţele juridice se integrează atâ t în categoria ştiinţelor particulare ale
omului şi societă ţii, câ t şi în categoria ştiinţelor acţiunii, unele ramuri ale ştiinţelor juridice putâ nd
fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. De asemenea, unele dintre ştiinţele auxiliare, după
cum se va vedea, au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă . De exemplu: medicina legală ,
statistica judiciară etc.
Specificul ştiinţelor juridice, în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate, constă în faptul că
ele studiază atâ t aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă , executivă şi
judecă torească , câ t şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare.
Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor, fie în evoluţia lor istorică
concretă , fie pe anumite pă rţi care grupează normele, instituţiile şi ramurile de drept care au
anumite tră să turi specifice. Ştiinţele juridice se pot împă rţi în trei categorii: a) cele care studiază
dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului, filosofia dreptului, sociologia juridică .); b)
ştiinţele juridice istorice, al că ror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică ,
concretă ; c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept,
grupate pe baza obiectului lor comun.
În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi ştiinţele auxiliare ale dreptului.

Sistemul ştiinţelor juridice

O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în mă sura în care reuşeşte să facă abstracţie de
particularită ţile fiecă rei ramuri de drept, pe de o parte, câ t şi de particularită ţile naţionale ale
dreptului din fiecare ţară .
Această ştiinţă despre drept, în ansamblul ei, s-a dezvoltat sub diferite denumiri, acoperind realită ţi
care uneori difereau unele de altele, fie şi numai prin anumite nuanţe dar nu prin tră să turi
fundamentale. Aceşti termeni au fost, în special, patru: enciclopedia juridică , teoria generală a
dreptului, filosofia dreptului şi introducere în studiul dreptului. În ţara noastră , în primele decenii
ale secolului nostru, problemele generale despre drept au fost studiate sub denumirea de
enciclopedia dreptului.
Termenul enciclopedie este de origine elenă şi însemnează “învă ţă mâ ntul în cerc'', avâ nd deci
înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu, sfera de probleme, prin care se delimitează de
alte ştiinţe.
Enciclopedia dreptului a mai fost denumită şi “enciclopedia formală ”, subliniindu-se că se extrage
din toate elementele dreptului ceea ce este esenţial, ceea ce constituie articulaţia însă şi a gâ ndirii
juridice şi fă câ nd conştient procesul logic al ei definind astfel ce este dreptul.
În sensul ară tat mai sus, enciclopedia formală nu avea ca obiect prezentarea cunoştinţelor parţiale
ale diferitelor ramuri ale dreptului, ea reţinâ nd ceea ce este esenţial în ele şi ară tâ nd în final ce este
dreptul. În felul acesta rezultă şi subdiviziunea dreptului precum şi legă tura dintre drept şi celelalte
ştiinţe.
Această disciplină ştiinţifică s-a studiat şi sub denumirea de: introducere în drept (în Germania:
“Einfü hrung in die Rechtwissenschaft”, în Franţa “Introduction au Droit”).
În ultimii ani se vorbeşte mai frecvent de teoria generală a dreptului şi de filosofia dreptului.
Termenul de filosofia dreptului este utilizat mai mult de autorii germani, în timp ce expresia “teoria
generală ” este folosită mai ales în Franţa, Belgia, Anglia şi Statele Unite ale Americii.
Trebuie precizat însă că între termenul de “teorie generală ” şi cel de “filosofia dreptului'' nu este
numai o diferenţă de denumire. Există între ei şi o oarecare deosebire în ce priveşte materia la care
se referă .
Încercarea de a pă trunde în esenţa dreptului este în primul râ nd un demers filosofic întrucâ t “a
filosofa'' înseamnă încercarea de a pă trunde în realitate. Cu toate acestea, nu se poate spune că
filosofia dreptului ar fi acea ramură a filosofiei care se ocupă cu dreptul, întrucâ t în acest caz
numă rul ramurilor filosofiei ar trebui să fie egal cu cel al obiectelor care se pretează la o reflecţie
filosofică , adică practic nelimitate.
Dacă cercetă m tratatele referitoare la drept în general şi cele de filosofie a dreptului, se poate
observa că în ele se gă seşte mai multă filosofie decâ t drept. Dacă despă rţim dreptul de aparatul să u
tehnic, sub pretextul de a-i dezvă lui mai bine esenţa, dreptul ră mâ ne un concept pur filosofic bazat
pe termeni mai largi cum sunt: intersubiectivitatea, existenţa, viaţa în comun, teme elaborate ele
însele în dependenţă de o filosofie şi mai generală .
În aceste condiţii putem fi destul de sceptici cu privire la ajutorul pe care îl poate da studentului în
drept sau juristului format, filosoful care probabil nu a deschis în viata lui un cod, o culegere de
practică judiciară sau o carte de literatură juridică . Dacă sistemele filosofice ale lui Kant, Hegel,
Marx, Sartre şi a multor altora, mai vechi sau mai moderni, i-au putut influenţa pe jurişti, trebuie să
admitem că dreptul reprezintă , în raport cu premizele sale filosofice, un element nou de
suprastructură care are propria sa filosofie particulară , distinctă formal de filosofia socială şi
politică şi de filosofia generală .
Toată gâ ndirea sistematică asupra teoriei dreptului se realizează , pe de o parte, prin referiri la
filosofie, iar, pe de altă parte, la teoriile politice. Uneori punctul de plecare poate fi filosofia şi
ideologia politică ; acestea nu joacă decâ t un rol secundar, ca în cazul teoriei metafizicienilor
germani clasici sau a neokantienilor. “Anumiţi filosofi ai dreptului au fost înainte de toate filosofi şi
nu au fost jurişti decâ t pentru a-şi perfecţiona sistemul lor filosofic. Alţi autori au fost înainte de
toate politicieni şi nu au fost jurişti decâ t pentru că au simţit nevoia să exprime gâ ndirea lor politică
într-o formă juridică . Un al treilea grup a fost condus recent de ideea de a considera scopul ultim al
dreptului prin prisma unui studiu profesional şi al politicii judiciare”.
Pâ nă în secolul XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei, a religiei, a eticii sau a
politicii. Marii gâ nditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi, oameni ai bisericii sau
politicieni. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată
relativ recentă . Această tranziţie a urmat unei perioade de transformă ri importante în cercetare,
tehnică juridică , şi în învă ţă mâ ntul juridic universitar. Noua eră a filosofiei dreptului îşi are izvorul
principal în confruntarea juristului profesionist, în cursul activită ţii sale juridice, cu problemele
justiţiei sociale.
Pentru considerentele ară tate mai sus ne ală tură m şi noi acelor autori care, în încercarea lor de a da
o explicaţie dreptului în ansamblul să u, folosesc termenul de “teorie generală a dreptului”.
Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă , a normelor şi instituţiilor
juridice, ci ca o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. Această explorare are, desigur, şi
ea o tentă filosofică . Tocmai prin această notă filosofică , prin felul în care o concepem, ea se
deosebeşte de “Teoria pură a dreptului'', formulată de Hans Kelsen. Aşa cum subliniază Jean Dabin,
dacă Kelsen a avut meritul de a dezvă lui specificitatea regulei de drept, el a avut scă derea de a nu
reţine, pentru ştiinţa juridică , decâ t elementul formal, normativ, abandonâ nd altor discipline extra
sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. O teorie generală a dreptului, vă zută
sub unghi filosofic, trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi
de conţinut al dreptului, întrucâ t conţinutul şi forma se influenţează reciproc.
Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei
juridice. Asemenea categorii sunt: normă juridică , izvor de drept, sistem de drept, instituţia juridică ,
raport juridic, ră spundere juridică ş.a. Fă ră cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea, mai
mult sau mai puţin aprofundată , a celorlalte discipline juridice, istorico juridice sau de ramură .
Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică , concretă , în mod cronologic.
Din punct de vedere istoric, dreptul poate fi studiat fie în general, fie pe anumite ramuri sau
instituţii. În ipoteza, în care dreptul este cercetat în dezvoltarea lui istorică generală , incluzâ nd
majoritatea ţă rilor care au lă sat o urmă în organizarea lor juridică şi statală vorbim de istoria
generală a dreptului.
Există o disciplină , ştiinţifică , cu caracter istoric, care studiază dreptul numai în cadrul naţional al
unei ţă ri, purtâ nd, în mod firesc, denumirea, ţă rii respective; istoria dreptului româ nesc, istoria
dreptului bulgar, istoria dreptului italian etc.
Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează
obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-
juridice.
Ştiinţele juridice de ramură . Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în
forme specifice. Aceste forme specifice, determinate de particularită ţile relaţiilor sociale pe care le
reglementează , constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri, pe baza
că rora se formează ştiinţele juridice de ramură .
Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline juridice aparte,
astfel încâ t fiecă reia dintre ele îi corespunde o ramură a ştiinţei juridice.
În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi, în general, urmă toarele:
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul civil, dreptul familiei,
dreptul muncii, dreptul penal, dreptul agrar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil ş.a. Un
loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.
Ceea ce dă o fizionomie proprie unei ramuri de drept, fă câ nd-o recunoscută în doctrina juridică ,
sunt, în general: o legislaţie cu o problematică unitară , de cele mai multe ori sistematizată sub
formă de cod, lucră ri ştiinţifice de profil care să -i teoretizeze obiectul reglementă rii şi o disciplină
didactică , inclusă în planul de învă ţă mâ nt al facultă ţilor de drept.
Între aceste trei aspecte: ramură de drept, ramură a ştiinţei dreptului şi disciplină didactică , există o
strâ nsă legă tură , dar nu corespondenţă perfectă . Ramura de drept cuprinde un grup de norme
juridice care au acelaşi obiect de reglementare, deosebite de alte grupuri de norme, dar cu un
anumit grad de relativitate. Lucră rile ştiinţifice, monografiile, tratatele, manualele, studiile de
legă tură şi despre normele de drept ce formează o anume ramură , constituie ramura ştiinţei
respective, pe plan mondial sau într-o anumită ţară . Astfel întâ lnim dreptul constituţional, ca
ramură universală (existentă în toate ţă rile) format din totalitatea constituţiilor şi dispoziţiilor
constituţionale, sau dreptul constituţional naţional al fiecă rei ţă ri, format din constituţia ţă rii
respective şi a dispoziţiilor normative din domeniul dreptului constituţional din ţara respectivă . În
acelaşi timp întâ lnim ştiinţa dreptului civil sau penal, pe plan mondial formată din totalitatea
studiilor, monografiilor, articolelor ştiinţifice, tratatelor, în materie civilă sau penală , sau ştiinţa
dreptului penal sau civil etc.
Desigur ramurile ştiinţei dreptului sunt mai multe decâ t ramurile dreptului. Nu fiecă rei ramuri a
ştiinţei dreptului îi corespunde o ramură a dreptului material. De exemplu: Teoria generală a
dreptului studiază dreptul în ansamblul să u, iar nu pe ramuri. Există apoi, după cum s-a vă zut –
disciplinele juridice cu caracter istoric.
Ramurile dreptului şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi deci observate pe două niveluri: pe plan
mondial şi pe plan naţional.
În cele mai multe cazuri, ramurile naţionale de drept şi ramura ştiinţei dreptului dintr-o anumită
ţară au un corespondent în învă ţă mâ ntul juridic universitar sub forma unor discipline didactice.
Acestea din urmă nu coincid perfect, ca sferă , ca problematică , cu ramura respectivă sau cu ştiinţa
ramurii respective. Aşa de pildă dreptul civil româ n, ca ramură a dreptului este o ramură unitară ,
formată din totalitatea normelor de drept civil în vigoare. La fel, ca ramură a ştiinţei dreptului ea
este o ramură unitară . . Ca disciplină didactică însă , dreptul civil nu coincide cu ramura dreptului
civil, nici cu ştiinţa dreptului civil. Dreptul civil se predă , în învă ţă mâ ntul juridic universitar, în
cadrul mai multor discipline didactice. El este divizat pe probleme: teoria generală a obligaţiilor,
persoanele fizice şi juridice, contractele speciale, succesiuni ş.a. Dreptul penal se predă şi el în
cadrul a două discipline de studiu: drept penal general şi drept penal special. Există însă şi
discipline didactice al că ror obiect de studiu nu este divizat. De exemplu: dreptul financiar, dreptul
familiei, dreptul procesual civil, dreptul procesual penal ş.a.
Întotdeauna ramura ştiinţei dreptului este mai largă , ca sferă , decâ t disciplina didactică . Aceasta din
urmă cuprinde numai anumite probleme din cadrul ştiinţei respective. În acelaşi timp, cursurile,
manualele, tratatele universitare fac parte din ramura ştiinţei respective, ele fiind şi lucră ri
ştiinţifice nu numai didactice. În general tratatele, cursurile, manualele universitare au jucat şi joacă
un mare rol în dezvoltarea ştiinţei dreptului. O disciplină didactică constituie o sinteză care
cuprinde atâ t o parte a dreptului pozitiv, deci a unei ramuri de drept, cele mai importante
reglementă ri cu caracter normativ, câ t şi o parte a ştiinţei din ramura respectivă , problemele
teoretice de bază din cadrul unei ramuri a ştiinţei dreptului.
Ştiinţele juridice auxiliare. Dezvoltarea tot mai impetuoasă a ştiinţelor a fă cut să crească numă rul
ştiinţelor speciale de care se serveşte practica judiciară şi ştiinţa juridică . Unele din acestea au o
importanţă atâ t de mare încâ t viaţa juridică , nu se poate lipsi de aportul lor, ele aducâ nd o
contribuţie valoroasă la rezolvarea unor cazuri. Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică
desfă şurată de unele organe jurisdicţionale. Asemenea ştiinţe juridice auxiliare sunt: medicina
legală , criminalistica, psihologia judiciară , contabilitatea, statistica judiciară .
Ştiinţele juridice se dezvoltă în strâ nsă legă tură cu practica judiciară şi cu celelalte ştiinţe, ele
contribuind la o generalizare a practicii judiciare. În acelaşi timp şi ştiinţele juridice contribuie la
dezvoltarea practicilor juridice, pornesc de la practică , ajung la generaliză ri teoretice, pentru ca
apoi, cu ajutorul lor, să contribuie la perfecţionarea practicii judiciare. Prin practică înţelegem aici
activitatea organelor de stat competente atâ t în cadrul procesului de elaborare a dreptului câ t şi a
aplică rii lui.
Enciclopedia şi filozofia dreptului
Studiul dreptului ca disciplină de ansamblu şi ca ştiinţă de sinteză a cunoscut în timp diverse
denumiri ca enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului, teoria generală a dreptului,
introducere în drept, drept general sau elemente de drept, sub care s-a configurat treptat disciplina
numită astă zi Teoria generală a dreptului. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului
datează din 1275 şi aparţine lui Wiliam Duvantis, care publica lucrarea Speculum Juris dar corpusul
teoretic numit Enciclopedie juridică apare mult mai tâ rziu, în secolul al XVII-lea.
În Româ nia, enciclopedia dreptului a fost studiată de la începutul secolului XX de că tre mai mulţi
teoreticieni, doctrinari şi jurişti precum: Constantin C. Dissescu, George Plastara, Al. Vallimă rescu,
Mircea Djuvara, Eugeniu Sperantia şi alţii. Preecuparea pentru acest domeniu al ştiinţei juridice au
avut-o alţi cercetă tori ai fenomenului juridic, precum Andrei Ră dulescu (“Tratat de istoria dreptului
româ n”), S. Longinescu, G. Mironescu şi alţii.

Mircea Djuvara, eminent jurist româ n cu recunoaştere europeană în anii ’30 ai secolului XX,
specialist cu o solidă formaţie filozofică neo-kantiană , admitea că enciclopedia studiază
permanenţele juridice, adică ceea ce este constant în orice relaţie juridică , obiectivâ nd specificul
disciplinei prin “articulaţiunea însă şi a gâ ndirii juridice, că utâ nd să determine în felul acesta ce este
esenţial dreptului şi se regă seşte în toate ramurile şi manifestaţiunile lui, ea distinge astfel drumul
de celelalte discipline ştiinţifice”. După pă rerea sa, “enciclopedia juridică este înainte de toate un
studiu preliminar, de orientare, înfă ţişâ nd o sinteză câ t mai strâ nsă şi pe câ t posibil mai ordonată a
întregii ştiinţe a dreptului” şi se ocupă cu studiul elementelor constante care apar în orice relaţie
juridică (idea de obligaţie, de subiect de drept, de sancţiune juridică ).
Mai tâ rziu şi-au adus importante contribuţii la dezvoltarea Teoriei generale a dreptului autori
precum: Ioan Ceterchi, Nicolae Popa, Gheorghe Boboş, Sofia Popescu, Ioan Craiovean, Dan Ciobanu
şi alţii.
Cuvâ ntul enciclopedie are o origine elenă . El are înţelesul unei cunoaşteri în cerc, a unei ştiinţe care
arată tot ce se cuprinde într-o sferă largă de abordare a problemelor comprehensive din ştiinţă .
O enciclopedie ştiinţifică poate fi de două feluri, materială sau formală . Cea materială expune
totalitatea cunoştinţelor pe care le reprezintă o materie de studiu. Încă din secolul al XVIII lea s-a
formulat proiectul pentru Marea Enciclopedie, strâ ngâ ndu-se rezumativ toate cunoştinţele
omeneşti. Astă zi există enciclopedii sub forma de dicţionare voluminoase, care cuprind toate
cunoştinţele dintr-o anumită ramură , de exemplu din ramura juridică .
În 1275, Wilhem Durantis publica lucrarea Speculum Iuris, considerată ca prima încercare de
analiză enciclopedică a dreptului. Enciclopedia juridică apare în secolul al XVII-lea, însă preocupă ri
despre definirea dreptului şi a relaţiei dintre drept-stat societate au existat încă din Antichitate.
Aceste preocupă ri fac obiectul istoriei gâ ndirii juridice, în general, a filosofiei juridice.
TGD îşi propune să înlocuiască disciplina Filosofia dreptului sau dreptul natural care orientaseră
gâ ndirea juridică de pâ nă atunci pe o cale pur speculativă . În Ţara Româ nească , în 1816 Ion Voda
Caragea numeşte ca profesor de drept pe Logofă tul Nestor. Denumirea de Enciclopedie a dreptului
apare în secolul XX, în cursurile prof. Eugeniu Sperantia, M. Djuvara, C. Dissescu, Al. Vallimă rescu.
La Iaşi, primul curs a fost intitulat Introducere în studiul dreptului şi ţinut de prof. Traian Ionaşcu în
anii 1920-1930. Acesta considera cursul să u ca o enciclopedie complementară şi ară ta că "ceea ce
nu învă ţă m la alte spercialită ţi învă ţă m la acest curs, umplem lacunele altor cursuri şi completă m
insuficienţa lor."
Filosofia dreptului are o veche şi bogată istorie. Sub aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice,
începuturile teoretiză rii dreptului s-au realizat încă din antichitate în cadrul filosofiei. Astfel, în
accepţiunea filosofică termenul „drept” a fost utilizat încă de Platon, Aristotel şi alţi filosofi antici
pentru a exprima ideea de echitate, dreptate în înţeles preponderent etic. În antichitatea romană şi
în epoca medievală problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte componentă a unei
tematici mai generale. Abia în secolul al XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o
ramură relativ distinctă a acesteia – filosofia dreptului – avâ nd ca obiect şi scop studiul filosofic al
dreptului.
Termenul „filosofia dreptului” apare la început în ştiinţa juridică . Astfel, încă cunoscutul jurist
german Gustav Hugo (1764-1844), precursorul Şcolii istorice a dreptului1, s-a folosit de acest
termen pentru o descriere mai succintă a filosofiei dreptului pozitiv, pe care el tindea să o elaboreze
ca „parte filosofică a învă ţă turii despre drept”.
G.W.F. Hegel în „Principiile filosofiei dreptului”(1812) de „drept” conceptualizează filosofia
dreptului plecâ nd de la decelarea semnificaţiilor noţiunii de drept. Hegel distinge astfel câ teva
semnificaţii privind: 1) dreptul ca idee (ideea de drept); 2) dreptul ca treaptă şi formă a libertă ţii
(drept natural); 3) dreptul ca lege (drept pozitiv).
Determinarea caracterului disciplinar al filosofiei dreptului în calitate de ştiinţă juridică sau
filosofică , cu ascendente în concepţiile lui Hugo şi Hegel, a că pă tat o dezvoltare ulterioară în
cercetă rile filosofico-juridice din secolele XIX şi XX.
Filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală , spre deosebire de ştiinţele juridice
speciale care studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare.
În faimoasa sa lucrare „Lecţii de filosofie juridică ”, juristul italian Giorgio del Vecchio evidenţia trei
aspecte fundamentale ale obiectului de studiu al filosofiei dreptului, şi anume:
1. Definirea dreptului din punct de vedere logic în universalitatea sa, oferind ră spuns la
întrebarea ce este dreptul dincolo de formele concrete istorice sau regionale în care s-a mai
manifestat. Este o abordare metateoretică , dincolo de cea realizată de ştiinţele juridice speciale.
2. Abordarea fenomenologică şi istorică a dreptului ce vizează originea, geneza şi evoluţia sa
în ansamblu, a normelor şi valorilor juridice în dependenţă de contextele social-culturale. Este o
abordare metaistorică pentru că se referă la ce uneşte, ce este comun, în spaţiul dreptului, in
momentele istorice diferite.
3. Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică , adică din punct de vedere al idealului de
dreptate şi al reglementă rii raporturilor individuale. Stiinţele juridice speciale, prin natura lor, se
mă rginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este), ce ţine strict de el, fă ră a-i pune în
discuţie temeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea
ce ar trebui să fie”în drept. în opoziţie cu „ceea ce este”, opunâ nd astfel un ideal de drept unei
realită ţi juridice date. Filosofia dreptului nu se mă rgineşte să expună ceea ce constată , cum
procedează ştiinţele dreptului, pe baza jurisprudenţei, ci prin opera de sinteză pe care o face, ea
joacă un rol extrem de important în formularea idealului de justiţie în conformitate cu principiile
superioare care trebuie să domine orice organism social.
Încă din momentul dobâ ndirii autonomiei sale, filosofia dreptului deseori a fost confundată , la
început cu teoria dreptului natural,iar ceva mai tâ rziu cu Teoria generală a dreptului.
Confuzia dintre filosofia dreptului şi Teoria dreptului natural a fost eliminată mai întâ i de Şcoala
istorică a dreptului şi apoi de Şcoala pozitivistă a dreptului care a redus ştiinţa dreptului la o ştiinţă
pozitivă preocupată numai de cercetarea faptelor juridice.
În ceea ce priveşte raportul dintre filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului au fost stabilite
unele delimită ri dintre aceste discipline, şi anume:
1. În cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent
filosofică în timp ce în Teoria generală a dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă
preponderent juridică .

2. Există diferenţieri izvorâ te gradul de generalizare şi de abstractizare a obiectului de studiu

al celor două discipline: din perspectiva filosofică reflectarea, abstractizarea şi generalizarea se
realizează la nivelul maxim al acestora formâ ndu-se principiile şi conceptele de maximă
generalitate, cu valoare de universalitate; din perspectiva Teoriei generale a dreptului, reflectarea,
abstractizarea şi generalizarea se înscrie în sfera de existenţă a domeniului juridic, iar noţiunile sau
categoriile au o valoare cognitivă mai scă zută , adică la nivelul acestei existenţe determinate a
dreptului.

3. O altă distincţie poate fi observată şi desprinsă din natura şi distincţia concluziilor pe care le
oferă cele două discipline. Astfel, filosofia dreptului oferă în mod direct, nemijlocit concluzii,
concepte, definiţii pentru a fi utilizate în jurisprudenţă , acestea avâ nd pentru drept o valoare
preponderent metodologică ; Teoria generală a dreptului îşi oferă concluziile în mod nemijlocit
dreptului, ele avâ nd nu atâ t valoare euristică (metodologică ), câ t mai ales cognitivă asupra
fenomenului juridic, oferind dreptului aparatul noţional de bază .

Aşadar, între Filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului există atâ t elemente de identitate, câ t
şi de diferenţiere, ceea ce face ca între ele să existe incontestabile legă turi şi interferenţe ce nu
trebuie nici neglijate, dar nici extrapolate.
Acelaşi lucru poate fi menţionat şi despre corelaţia dintre Filosofia dreptului şi alte discipline socio-
umane ca Etica, Sociologia juridica, Psihologia juridica etc.
Dreptul, împreună cu alte tipuri de norme sociale (etice, morale,religioase etc.) reprezintă
modalitati, forme şi mijloace cu ajutorul că rora are loc reglementarea comportamentului şi a
relaţiilor sociale dintre oameni.
Permanenţele juridice
Mircea Djuvara defineşte dreptul, privit ca element unitar şi de ansamblu fixâ nd obiectul
enciclopediei juridice. Astfel obiectul enciclopediei juridice este de a expune şi a studia
permanenţele juridice. Acest termen a fost întrebuinţat întâ i de un cunoscut jurisconsult belgian,
Edmond Picard, profesor la Universitatea din Bruxelles.
Noţiunea de drept are patru sensuri fundamentale:
1.în sens filosofic, dreptul reprezintă ideea de just, corect,echitabil
2. dreptul ca ansamblu de norme de conduită care guvernează , într-o societate organizată ,
raporturile sociale şi a că ror respectare este asigurată , dacă este necesar, de constrâ ngerea publică
– drept obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului
3. dreptul ca ştiinţa care are ca obiect ansamblul de norme juridice – ştiinţa dreptului
4. dreptul în accepţiunea de prerogativă , facultate, putere a individului de a avea o anume
conduită şi de a pretinde celorlalţi o anume conduită , conform cu normele sociale şi putâ nd apela la
nevoie, la forţa de coerciţie etatica – drept subiectiv.

Dreptul, considera Djuvara este o ştiinţă socială ; dispoziţiile juridice stabilind într-un mod exact
realitatea socială că reia i se aplică . De aici rezultă că nu poate exista o legislaţie care să fie în mod
necesar comună tuturor societă ţilor. Însă există în relaţia juridică ceva, care subzistă în mod
necesar oriunde. Astfel elementele care caracterizează relaţia juridică alcă tuiesc ceea ce numim
permanenţele juridice.
Un element formal al relaţiei juridice de ex “ideea de obligaţie” se gă seşte pretutindeni unde avem o
relaţie juridică . Dar aceasta presupune şi prezenţa subiectelor de drept. Mai trebuie să existe şi un
obiect al relaţiei juridice pentru că dacă ea nu se aplică la nimic, nu are nici un sens. Întrucâ t se
recunoaşte existenţa unei obligaţii ea implică şi tendinţele ideale spre sancţiuni juridice.
Aceste elemente nu pot lipsi din nici o relaţie juridică , determinâ nd în mod constant realitatea
juridică în esenţa ei. Enciclopedia juridică are ca obiect tocmai analiza acestor permanenţe care au
fost numite de Edmond Picard “constantele dreptului”.
Permanenţele juridice au un caracter numai formal şi de aceea putem spune că enciclopedia, aşa
cum o studiem, este enciclopedie formală .
Prin elementele sale formale şi permanente, fenomenul dreptului se distinge de celelalte fenomene.
Unii autori numesc şi faptele care le studiază dreptul - fenomene. Aceste fenomene au ceva
caracteristic întocmai cum este fenomenul chimic fizic biologic etc, trebuind să se descopere aşadar,
care este elementar acesta caracteristic. El poate fi gă sit în permanenţele juridice.
Acesta este obiectul specific enciclopediei juridice; astfel enciclopedia juridică nu se confundă cu
celelalte materii pe care le studiază dreptul.

Însemnă tatea enciclopediei juridice

Enciclopedia dreptului susţine M. Djuvara ne face să înţelegem că exista o asemenea realitate
juridică distinctă de celelalte realită ţi. Dacă această realitate nu ar exista, atunci ceea ce numim noi
dreptate, justiţie, este un simplu cuvâ nt fă ră înţeles şi deci fă ră niciun substract ştiinţific.

Pentru idea de dreptate oamenii se sacrifică ; pentru interesele nejustificate nu..

Această idee de dreptate, este adâ nc ancorată în sufletele noastre încâ t noi îi subordonă m totul;
Este ideea care stă ca un fundament şi ca un ideal la baza orică rei activită ţi omeneşti. Dacă dreptul
nu ar avea ceva specific, dacă nu ar exista un obiect distinct al enciclopediei juridice, nu ar putea să
existe această idee a justiţiei. Astfel este foarte important ca oameni de ştiinţă , îndeosebi la
universitate, să caute să vadă în ce constă ea, care sunt elementele sale componente şi anume de ce
în felul acesta, fenomenul juridic se distinge de celelalte fenomene.

Noţiuni generale despre stat

Cu timpul, cuvâ ntul Status, fă ră alte adă ugiri şi scris cu majuscule, a dobâ ndit valoarea unei expresii
de sine stă tă toare. Acest lucru s-a petrecut, în special, în Italia secolului al XVI-lea, o dată cu apariţia
lucră rii lui Machiavelli, Il principe (Principele) în care se spune: “Toate dominaţiile care au fost
autorită ţi asupra oamenilor sunt state şi sunt Republici sau Principate” (“...tutti sono stati e sono o
Republiche o Principati”). În acest fel termenul a intrat în limbaj, începâ nd să însemne de acum
înainte o instituţie politică în sine, deosebită oarecum de regimurile particulare.
Din limba italiană , termenul a fost transpus curâ nd în germană “Staat”, în engleză “state”. În limba
engleză îl întâ lnim la Shakespeare care în “Hamlet” spune: “e ceva putred în statul Danemarca''.
În limba franceză abia în secolul al XVIII-lea devine frecvent cuvâ ntul “L'É tat”. Pâ nă în această
perioadă a fost utilizat, mai ales, termenul de “Republică ”. (De exemplu, Jean Bodin şi-a intitulat una
din lucră rile sale: “Les six livres de la République”, apă rută în 1576). A mai circulat, de asemenea,
termenul de “signeurerie”.
În perioada actuală , în limbajul cotidian, cuvâ ntul “stat” circulă , mai ales, cu două sensuri. Într-un
prim sens, pe care l-am putea denumi sensul istorico-geografic, prin “stat” înţelegem populaţia
organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional,
relaţiile economice, politice, culturale ş.a. În acest sens noţiunea de “stat” este sinonimă cu cea de
“ţară ”. De pildă , câ nd spunem: “Româ nia este un stat unitar, democratic, locuit în majoritate de
româ ni, cu un relief variat, aşezat în sud-estul Europei”, în această frază termenul de “stat” este
utilizat în sensul de “ţară ”.
În cadrul acestui sens trebuie să distingem două laturi ale lui:
a) Organizaţia politică de pe un anumit teritoriu, desemnată , mai ales, prin cele două atribute
adă ugate termenului “stat”, din fraza de mai sus, respectiv “democratic” şi “unitar”. Aceste atribute
se referă la faptul că organizarea politică din ţara noastră , formată din diverse organe, în care îşi
desfă şoară activitatea reprezentanţii populaţiei: deputaţii, senatorii, funcţionarii publici, organe
cum sunt: Parlamentul, Guvernul, ministerele, este construită pe principii democratice şi că
Româ nia nu este un stat federativ sau o confederaţie de state, ci este un stat cu un singur sistem de
organe care acţionează pe întreg teritoriul ţă rii
b) O a doua latură a acestui prim sens ar fi teritoriul, cu relieful lui, locuit în majoritate de
populaţie româ nească , ce şi-a construit un sistem de relaţii economice, politice, culturale, delimitat
prin frontiere ce-l plasează în sud-estul Europei. Evident că aceste două laturi ale noţiunii de “stat”,
în sensul ei istorico-geografic, se împletesc foarte strâ ns.
Organizaţia politică a ţă rii îşi exercită guvernarea asupra populaţiei de pe teritoriul respectiv.
Un al doilea sens al termenului “stat” ar fi cel “politico-juridic”. Acest sens este mai restrâ ns ca sferă ,
dar mai profund, mai esenţial ca şi conţinut. În acest sens, prin “stat” înţelegem numai prima latură
din sensul istorico-geografic, respectiv numai organi-zaţia politică de pe un anumit teritoriu,
formată din totalitatea organelor de stat, sau, cu alte cuvinte, ceea ce în ştiinţa dreptului se numeşte
“puterea publică ”. De exemplu, câ nd spunem: “Statul româ n a încheiat o serie de tratate'', în aceste
expresii este vorba de organizaţia politică , denumită “stat”, deci de organele de stat, de “puterea
publică ”, de sensul politico-juridic al termenului. În ştiinţa dreptului se întâ lnesc frecvent expresii
cum sunt: stat, putere de stat, aparat de stat. De aceea este cazul să stabilim sensul acestor termeni.
Între noţiunea de “stat”, “putere de stat'', “aparat de stat” (mecanism sau sistem de organe al
statului) nu există o deosebire de sferă , în sensul că noţiunea de stat ar fi o sferă mai largă care să le
cuprindă pe celelalte două . Deosebirea dintre aceşti trei termeni constă numai în gradul lor de
abstractizare şi în faptul că se utilizează în împrejură ri diferite. Ar fi vorba, deci, numai de o
deosebire de nuanţă , de accentul care se pune, în procesul de abstractizare, pe unul sau altul din
aspectele acestui fenomen social complex.
Noţiunea de “stat” este cea mai abstractă şi se poate utiliza în toate împrejură rile, atâ t câ nd este
vorba de puterea publică , privită ca o categorie specială de oameni învestiţi cu atribuţii de putere,
câ t şi atunci câ nd este vorba de structura, de modul de organizare al puterii publice.
Termenul de “aparat de stat” (sau “mecanism de stat”) este un termen care acoperă acelaşi conţinut
ca şi cel de “stat” în sensul lui politico-juridic, dar privit numai în mod structural, din punct de
vedere al organiză rii sale, avâ nd un aspect mai concret. În acest sens unii autori afirmă că statul se
înfă ţişează ca o diversitate extremă de organe, o diversitate extremă de forme organizatorice.
În sfâ rşit, expresia “putere de stat'' se utilizează în dinamismul ei, în împrejură ri revoluţionare câ nd
nu se poate preciza încă , cu claritate, structura, toate formele organizatorice pe care forţele
revoluţionare victorioase în revoluţie le vor folosi în interesul lor.
Faptul că , între aceste trei noţiuni nu există deosebiri de conţinut (de sferă ) rezultă şi din aceea că
ele pot fi utilizate una în locul celeilalte fă ră ca sensul unei propoziţiuni sau fraze să se schimbe.
Aşa, de exemplu, dacă spunem: “statul elaborează norme de drept”, termenul “statul” putem să -l
înlocuim cu “aparatul de stat” sau “puterea de stat” fă ră ca înţelesul propoziţiei să se schimbe.
Este adevă rat că atunci câ nd abordă m problema statului trebuie să avem în vedere cele două
sensuri ale noţiunii amintite mai sus: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic. În mod
ştiinţific însă s-a impus mai ales sensul politico-juridic al noţiunii, de aceea o posibilă definiţie a
statului în acest sens ar fi: “o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un
anume teritoriu, care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua
decizii obligatorii, în numele întregii populaţii, decizii concretizate în norme de drept sau în acte de
aplicare a dreptului, care, dacă nu sunt respectate de bună voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa
de constrâ ngere.”
Din această definiţie rezultă legă tura strâ nsă dintre stat şi drept, că ci majoritatea “deciziilor
obligatorii'' sunt de fapt consemnate în normele de drept, cuprinse şi ele în diverse acte normative,
sau în acte de aplicare pe care le elaborează organele de stat competente. Pentru motivele ară tate
mai sus, dreptul, la râ ndul lui, ar putea fi definit ca: “un ansamblu de norme de conduită , instituite
sau sancţionate de stat, a că ror respectare este obligatorie, încă lcarea lor atră gâ nd după sine
aplicarea forţei de constrâ ngere a statului”.
Ce trebuie să înţelegem prin afirmaţia că normele juridice “sunt instituite sau sancţionate de stat”?
În marea lor majoritate, în statele contemporane, normele de drept sunt instituite de stat, adică
sunt o creaţie a statului. Dar există şi norme care nu sunt opera unor organe de stat, ci au apă rut pe
altă cale (cazul cel mai tipic este al obiceiului juridic), dar că rora statul le recunoaşte o valoare
juridică , respectiv ele sunt “sancţionate'' de stat.
Formă de stat
Noţiunea de formă a statului este privită , în literatura de specialitate ca fiind formată din anumite
elemente componente cum ar fi: forma de guvernă mâ nt, structura de stat şi regimul politic. De
aceea, la început, se impune clarificarea acestor elemente componente.
Prin formă de guvernă mâ nt se înţelege organizarea puterii supreme de stat, modul de formare şi
competenţa organelor supreme ale statului.
Cea mai generală clasificare a formelor de guvernă mâ nt este: republică şi monarhie. Republica este
acea formă de guvernă mâ nt în care puterea supremă o deţine un organ colegial ales pe timp limitat.
Monarhia este forma de guvernă mâ nt în care puterea supremă o deţine o singură persoană ce
ocupă tronul, uneori prin succesiune, alteori fiind aleasă pe viaţă . Uneori, forma de guvernă mâ nt
figurează în denumirea oficială a ţă rilor, în cadrul relaţiilor internaţionale. De ex.: Republica
Columbia, Regatul Danemarcei etc.
Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat, în funcţie de împă rţirea administrativ-
teritorială . Din punct de vedere al structurii de stat întâ lnim state unitare şi state compuse. Statele
unitare sunt cele care au un singur organ suprem al puterii de stat şi un singur guvern. De exemplu:
Româ nia, Franţa, Polonia etc. Statele compuse sunt cele care au luat naştere ca rezultat al unirii în
comun a mai multor state unitare. În trecut au existat, ca state compuse: uniunile reale, uniunile
personale, confederaţiile de state şi federaţiile. În prezent, cele mai multe dintre statele compuse
sunt federaţiile. Uneori şi structura de stat este oglindită în denumirea oficială a ţă rilor. De ex.:
Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă ş.a.
În cazul federaţiei se susţine că aceasta ar fi formată din mai multe state membre. Statul format din
unirea a mai multe state membre se numeşte stat federal, însă expresia “stat'' se foloseşte mai mult
în mod tradiţional, întrucâ t ele nu sunt state în adevă ratul sens al cuvâ ntului. Prin intrarea lor în
federaţie ele au devenit, mai curâ nd, un fel de unită ţi administrativ-teritoriale, decâ t state propriu-
zise. Astfel, statele federale nu au armată proprie, nu apar ca subiecte în relaţiile internaţionale, nu
au monedă proprie, etc.
Aristotel, studiind multitudinea formelor de stat existente în antichitate, a că utat să gă sească
factorii determinanţi ai apariţiei, menţinerii şi dispariţiei formelor de stat. După pă rerea lui,
apariţia uneia sau alteia dintre formele de stat se datorează predomină rii uneia sau alteia dintre
clasele sociale şi ele ar putea fi reduse la două forme fundamentale, care reflectă relaţiile dintre
bogaţi şi să raci. Acestea ar fi: democraţia şi oligarhia, subliniind că ceea ce deosebeşte democraţia
de oligarhie este bogă ţia şi să ră cia. În democraţie poporul este suveran, iar în oligarhie, dimpotrivă ,
suveranul este minoritatea formată din cei avuţi. El consideră că existenţa averii excesive este
incompatibilă cu democraţia şi că ea generează oligarhia sau tirania. Aristotel considera că , acolo
unde există un mare numă r de pă stori şi agricultori, forma cea mai potrivită este democraţia.
Factorii care determină transformarea formelor de stat, respec-tiv înlocuirea unora cu altele, ar fi
revoluţiile, generate şi ele de inegalitatea unora şi bogă ţia fă ră mă sură a altora.
Montesquieu, referindu-se la formele de stat, vorbeşte, de fapt, despre regimul politic din diverse
ţă ri susţinâ nd că ele ar fi dependente de anumite condiţii naturale cum ar fi: natura, solul, clima ş.a.
El arată că fertilitatea solului duce, în mod necesar, la instituirea unui regim autoritar. În ţă rile care
au un sol nefertil, în special în cele din regiunile muntoase, se instituie, mai ales, guvernă mâ ntul
aristocratic, care în concepţia lui apare totuşi ca un guvernă mâ nt în care populaţia se bucură de
libertate.
Georges Burdeau defineşte forma de guvernă mâ nt ca, “mod de desemnare a agenţilor care exercită
puterea ei, în acelaşi timp, ca însuşi modul de exercitare a acestei puteri''.
Fă câ nd o deosebire între analiza formelor de stat din punct de vedere politic şi analiza lor din punct
de vedere juridic, el grupează formele de stat după criteriul juridic care constă fie în existenţa unui
titular unic al puterii de stat, fie a unor centre de putere multiple.
Pornind de la criteriul deţinerii puterii de că tre o singură persoană sau de că tre totalitatea
cetă ţenilor, Marcel Prelot grupează statele în monocraţii şi democraţii. Pe primele le subdivide în
monarhii şi tiranii, iar pe cele din urmă în antice şi moderne.
Gruparea tradiţională a formelor de guvernă mâ nt, însă , mai ales în secolul nostru, este cea în:
monarhii şi republici. Există şi autori din acest secol care preconizează o altă împă rţire a statelor
din punct de vedere al formei lor de guvernă mâ nt, decâ t cea tradiţională . Astfel, Hans Kelsen
consideră că raportul în care se află supuşii faţă de crearea ordinii, mă sura în care ei iau parte la
elaborarea ordinii juridice, prin norme de drept, trebuie să fie criteriul decisiv în detaşarea
formelor de guvernă mâ nt, care, după pă rerea lui, pot să fie democrate sau autocrate.
În viziunea lui, însă , democraţia şi autocraţia sunt două tipuri ideale, dar diametral opuse. Statele
existente în comunitatea internaţională nu pot fi încadrate, cu precizie, spune el, în una sau alta din
aceste tipuri. Proporţia în care ele conţin elemente din unul sau altul dintre tipuri nu face posibilă
împă rţirea lor în republici sau monarhii.
Referindu-se la regimul politic, G. Burdeau arată că “ceea ce importă , în orice caz, în clasificarea
regimurilor politice, este, pe de o parte, stratificarea socială care reclamă diferenţa între clase şi, în
consecinţă , rivalită ţile lor, pe de altă parte, situaţia, locul pe care regimul îl acordă claselor fie
favorizâ ndu-le , fie defavorizâ ndu-le”.
M. Duverger, abordâ nd problema regimului politic împarte dictaturile după rolul pe care îl au în
conflictul dintre două sisteme (unul vechi şi altul nou) în două categorii: dictaturi revoluţionare,
care accelerează instaurarea noilor structuri, şi reacţionare, destinate să frâ neze evoluţia lor, să le
menţină pe cele vechi. Ele au în comun numai extinderea sau restrâ ngerea libertă ţii publice. În
categoria regimurilor autoritare el include statele autoritare comuniste şi cele fasciste, ele avâ nd ca
elemente comune: tendinţa spre monopolism, existenţa unui partid unic, suprimarea sau reducerea
opoziţiei. În acelaşi sens, referitor la existenţa unui partid unic, se pronunţă şi A. Haoriou.
Caracterul democratic al unui regim politic rezultă şi din existenţa mai multor partide politice
dintr-o anumită ţară . G. Burdeau, de pildă , arată că multitudinea partidelor este cea care garantează
constituirea guvernelor conform voinţei generale a majorită ţii guvernanţilor şi face deosebirea
dintre “statul partide-lor'' şi “statul partizan”. El arată că există două forme de democra-ţie:
democraţia pluralistă şi monocraţia populară .
Evident că nu numă rul mai mare sau mai mic de partide politice existente într-o ţară fac ca regimul
politic să fie mai democratic sau mai puţin democratic, ci însuşi pluripartidismul, natura partidelor
de guvernă mâ nt, metodele generale de guvernare.
Legă tura dintre drept şi stat
Atunci câ nd abordă m problema fenomenului desemnat prin noţiunea “stat” trebuie să avem în
vedere cele două sensuri ale noţiunii: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic În legă tură
cu orice noţiune ştiinţifică , trebuie ţinut seama de faptul că nu există o terminologie ferm stabilită şi
că fapte sau aspecte identice pot fi definite cu termeni diferiţi şi, dimpotrivă , termeni asemă nă tori
se pot referi la fenomene distincte. Acest lucru s-a întâ mplat şi cu noţiunea dreptului şi a statului.
Au existat discuţii terminologice, în cadrul că rora cei care au participat la ele nu şi-au dat seama,
întotdeauna, că este vorba de o discuţie terminologică , crezâ nd că se află în prezenţa unor probleme
de fond. Termenilor “drept” şi “stat”, diferiţi autori le dau sensuri diferite şi nu ţin seama de faptul
că , atunci câ nd discută , ei substituie discuţiilor de fond discuţiile terminologice. De pildă , unii autori
nu pot concepe statul decâ t în forma sa contemporană , de tip european, apă rut, aproximativ, la
începutul sec. XVI, în timp ce alţii extind acest concept şi asupra unor state mai vechi. Atunci câ nd
primii spun că statul se naşte în sec. XVI, iar secunzii contestă se pare că între ei există un dezacord.
În realitate însă îi separă numai o diferenţă de terminologie, pentru că , dacă din punct de vedere al
limbajului lor aceste două concepţii sunt contradictorii, în realitate ele nu sunt. Unii autori
denumesc “drept” normele sancţionate de stat, în timp ce alţii înţeleg şi normele sancţionate de o
organizaţie socială oarecare şi nu numai de că tre stat. Dacă primii spun că dreptul este inseparabil
de stat, secunzii contestă , spunâ nd că dreptul este inseparabil de organizaţiile sociale. Astfel, cele
două concepţii nu se opun decâ t pe plan terminologic, întrucâ t uzează de termeni care nu se opun,
ci sunt diferiţi, în realitate, însă , nu este vorba de un dezacord.
Fixarea cu claritate a terminologiei cu care operă m este de mare însemnă tate în domeniul ştiinţelor
juridice. Noi am precizat semnificaţia pe care înţelegem să o dă m termenului “drept” şi “stat”.
Datorită faptului că prin drept desemnă m numai normele instituite sau sancţionate de stat speră m
să evită m criticile că legă m prea strâ ns dreptul de stat şi că pot exista şi normele de drept fă ră
sancţiuni statale.
Termenilor de “drept” şi “stat'' le-am atribuit sensurile cele mai specifice şi mai ră spâ ndite. De
aceea am subliniat că prin “stat” trebuie să înţelegem o organizaţie bazată pe constrâ ngere, iar prin
“drept” numai sistemul de norme că rora statul le asigură forţa sa coercitivă . În acest fel organizaţia
care dispune de monopolul forţei de constrâ ngere se deosebeşte, prin aceasta, de toate celelalte
organizaţii, după cum sistemul de norme pe care îl sancţionează , se disting prin acest fapt de toate
celelalte norme.

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI, ANUL I -CONF. UNIV. DR. CORINA CRISTINA BUZDUGAN
CURS 4
Constantele statului în sens istorico-geografic

a) Constantele statului în sensul istorico-geografic

Statul, în sensul lui istorico-geografic (în sens de ţară ) este de neconceput fă ră existenţa unui
teritoriu asupra că ruia îşi exercită suveranitatea La râ ndul lui, şi teritoriul îşi spune cuvâ ntul
asupra organiză rii statale, într-o anumită mă sură .
În domeniul ştiinţelor sociale, noţiunii de teritoriu i s-a atribuit, uneori, şi un înţeles etnic, socio-
economic, politic şi spiritual. Consideră m că este nepotrivită includerea în cadrul noţiunii de
teritoriu a unor aspecte etnice, socio-economice, politice şi spirituale. El nu este decâ t un cadru
fizic, pe raza că ruia un anumit grup social îşi conservă şi dezvoltă anumite tră să turi de ordin socio-
economic, politic şi spiritual Este adevă rat că pe un anumit teritoriu se gă sesc şi elemente etnice
materiale, vestigii ale trecutului, monumente istorice, clă diri care atestă un stil arhitectonic propriu,
obiecte de artă , unelte de muncă , costume ale unei comunită ţi umane ş.a. Pe teritoriul respectiv
există , de asemenea, o serie de bunuri materiale: pă duri, ape, ză că minte minerale, culturi agricole,
construcţii industriale. Teritoriul cuprinde, deci, şi anumite elemente etnice şi economice. Alte
elemente însă , cum ar fi: specificul socio-economic, politic şi spiritual, aparţin populaţiei de pe un
anumit teritoriu, iar nu teritoriului însuşi. Teritoriul este doar cadrul în care apar şi se desfă şoară
specificul socio-economic, politic şi spiritual. Încercarea de a lă rgi noţiunea de teritoriu, atribuindu-
i şi elementele enunţate mai sus poate avea cel mult un sens figurativ. Altfel ar însemna să
identifică m unul din elementele statului - teritoriul - cu statul în ansamblul lui. Afirmaţia potrivit
că reia: “teritoriul naţional înţeles ca spaţiu de relaţii sociale şi interumane este un dat viu, care
suscită reacţii şi acţiuni,” poate avea valoarea unei expresii figurative, stilistice, dar nu ştiinţifice.
Teritoriul reprezintă cadrul natural, spaţiul geografic propriu statului, atâ t în sensul lui politico
juridic, câ t şi istorico-geografic. Totuşi, prezenţa teritoriului se face mai simţită în cel din urmă caz.

În domeniul ştiinţelor juridice, prin teritoriu se înţelege spaţiul terestru, întinderile de apă , inclusiv
apele teritoriale, subsolul şi spaţiul aerian asupra că ruia statul îşi exercită suveranitatea Teritoriul
constituie o condiţie naturală a existenţei populaţiei. Din punct de vedere economic, el furnizează
oamenilor cele necesare traiului. Dacă la începutul societă ţii umane omul s-a mulţumit cu fructe,
plante, ră dă cini, pe care le gă sea în natură , cu timpul, mai ales după descoperirea metalelor, a
început să cultive solul şi să -şi confecţioneze unelte de muncă tot mai perfecţionate, cu care să
acţioneze asupra naturii. În acelaşi timp, munca depusă de om 1-a stimulat în procesul de continuă
perfecţionare a uneltelor de muncă . Necesitatea dobâ ndirii metalelor pentru confecţionarea
uneltelor de muncă a stimulat spiritul inventiv al omului, fă câ ndu-l să investigheze tot mai mult
subsolul bogat în ză că minte de minerale. În felul acesta, diverse populaţii, care nu erau legate încă
de un anumit teritoriu, au început să caute asemenea terenuri care să fie favorabile dezvoltă rii
agriculturii, dar care să fie bogate şi în ză că minte minerale. Mediul geografic, calitatea solului şi a
subsolului, au jucat, fă ră îndoială , un rol important în legarea populaţiei de un anumit teritoriu şi în
renunţarea la migrarea permanentă , la situaţia de nomad.

Grupele stabile de oameni s-au dezvoltat în limitele unui cadru natural, ocupâ nd un loc precis pe
glob şi avâ nd nevoie, pentru a exista, a se hră ni şi a creşte de un anumit spaţiu.

.Constantele statului în sens politico-juridic

Dat fiind faptul că statul, în sensul politico-juridic, se înfă ţişează ca o totalitate de organe, se impune
definirea noţiunii de organ de stat. Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie
anume de persoane, investite cu atribuţii pe care nu le au ceilalţi cetă ţeni, atribuţii care le conferă
posibilitate de a lua hotă râ ri generale obligatorii pentru cei că rora li se adresează , hotă râ ri care,
dacă nu sunt respectate de bună , voie, pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrâ ngere
Atribuţiile ce le sunt conferite acelor persoane care compun un organ de stat fac ca aceste persoane
să aibă un statut juridic aparte, exprimat şi prin denumirea pe care persoanele respective o poartă :
Preşedintele Republicii, deputaţi, senatori, funcţionari, judecă tori, procurori, ofiţeri etc.
Unii dintre deputaţi, mai ales cei care lucrează în anumite instituţii sau întreprinderi de stat, îşi
pă strează calitatea de angajaţi ai acestor unită ţi pe perioada câ t îşi exercită mandatul de deputat.
Mai există , apoi, politicienii de profesie, care sunt subvenţionaţi de partidele ai că ror membrii sunt.
Trebuie menţionat faptul că , pentru perioada în care îşi desfă şoară activitatea, deputaţii şi senatorii
sunt remuneraţi de că tre organele în cadrul că rora îşi desfă şoară activitatea.
Acest aspect poate da naştere la o întrebare: prin ce se deosebesc deputaţii şi senatorii de
funcţionarii de stat, sau cu un alt termen, de funcţionarii publici?
Deputaţii aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret îşi desfă şoară activitatea nu ca pe o
funcţie profesională , de bază , specializată , pentru care se cer anumite cunoştinţe profesionale
deosebite. Activitatea lor, în cadrul organelor în care au fost aleşi, are un caracter politic şi un
caracter reprezentativ.
Atribuţiile cu care au fost investiţi deputaţii sunt o consecinţă a calită ţii lor de reprezentanţi ai
poporului, ai faptului că ei au fost investiţi de popor să le exercite, iar nu o consecinţă a faptului că
fac parte dintr-un organ de stat. Ei primesc această calitate nu din partea organelor în care au fost
aleşi (parlament, prefectură , primă rie), ci din partea poporului, prin intermediul alegă torilor.
Organele reprezentative sunt rezultatul constituirii deputaţilor într-o formă de lucru, într-o formă
organizatorică , cu o structură proprie.
Reprezentarea populaţiei de pe un anumit teritoriu în cadrul statului, în sensul politico-juridic,
îmbracă două aspecte: aspectul central şi cel local. Populaţia, în acest caz, trebuie privită nu ca o
simplă sumă aritmetică a cetă ţenilor, ci ca o entitate de cetă ţeni organizaţi, care îşi aleg organele
care să -i reprezinte.
Nivelul central de organizare a statului în sens politico-juridic, presupune mai multe momente:
a) Primul moment îl constituie organizarea alegerilor pe baza sistemului electoral, în cadrul
că rora partidele politice din statele cu sisteme în care există mai multe partide cu diverse orientă ri,
îşi propun candidaţii ce urmează să fie aleşi.
b) Alegerea preşedintelui: în unele ţă ri, direct de că tre alegă tori, în altele de că tre parlament.
Aceasta are loc în ţă rile cu formă de guvernă mâ nt republicană .

c) Un al treilea moment îl constituie organizarea celor aleşi, a deputaţilor, sau a deputaţilor şi

senatorilor, în sistemele bicamerale, în organe reprezentative, pe baza principiului separaţiei
puterilor în stat. Deputaţii şi senatorii se constituie în organul legislativ, parlamentul, format, în ţara
noastră , din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul.
d) Numirea guvernului, ca organ suprem executiv, de că tre parlament, la propunerea primului
ministru.
e) Numirea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalţi judecă tori ai Curţii Supreme
de Justiţie, ca organ judecă toresc suprem. O asemenea structură a puterii centrale, de regulă , în
statele contemporane, se alege o dată la 4 sau 5 ani.
Pe plan local, în funcţie de împă rţirea administrativ-teritorială a fiecă rei ţă ri în judeţe, regiuni,
arondismente, landuri, oraşe, comune etc., populaţia din aceste unită ţi îşi alege organele de
conducere: prefecturi, primă rii etc. Candidaturile pentru funcţiile din aceste organe sunt propuse,
de asemenea, de că tre partidele politice.

Permanenţele juridice
În încercarea sa de a defini obiectul de studiu al Teoriei Generale a Dreptului, Mircea Djuvara
preciza că acesta 1-ar constitui “Dreptul în ce are el esenţial ca element unitar şi de ansamblu''. În
continuare se sublinia: “Obiectul Enciclopediei Juridice (a Teoriei Generale a Dreptului), în sensul
acesta, este de a expune şi studia “permanenţele juridice”. După cum precizează Djuvara, cuvâ ntul a
fost folosit, mai întâ i, de un cunoscut jurist belgian, Edmond Picard, care le-a mai numit şi
“constantele dreptului” Termenul de “permanenţe juridice” sau “constante ale dreptu-lui” – arată
Djuvara – exprimă ceea ce este persistent în orice relaţie juridică . Dreptul este o ştiinţă socială ;
dispoziţiile juridice investesc, într-un mod exact, realitatea socială că reia i se aplică . Dar aşa cum nu
pot exista două societă ţi identice, nu poate exista o normă juridică la fel în toate societă ţile şi nici o
legislaţie comună tuturor societă ţilor. “Dar există în relaţiunea juridică ceva ce subzistă , în mod
necesar, oriunde, şi ne face să o recunoaştem ca atare. Iar elementele care în felul acesta
caracterizează relaţiunea juridică constituie ceea ce numim permanenţele juridice”. Pentru a-şi
ilustra afirmaţiile, Djuvara recurge la un exemplu“Nu ucide pe aproapele tă u” este o regulă care
poate fi o normă de drept universală şi absolută , care se aplică în orice împrejurare, în orice
societate şi în orice timp şi, totuşi, nu este aşa. În timpul ră zboiului soldaţii au obligaţia de a ucide.
În concepţia noastră , uciderea pă rintelui este crima cea mai josnică . Dar în societă ţile primitive
paricidul este reglementat ca o obligaţie. La o anumită vâ rstă a pă rintelui, copilul este obligat a-1
ucide. Ce are comun legislaţia noastră cu cea primitivă ? - se întreabă autorul citat. Este faptul că ne
gă sim în prezenţa unui raport juridic, deşi rezultatele sunt diferite. Constantele dreptului, în
concepţia lui Djuvara, ar fi, în principal, raportul juridic cu elementele sale componente, subiec-ţii
raportului juridic, drepturile şi obligaţiile lor, obiectul raportu-lui juridic la care el adaugă “tendinţa
ideală spre sancţiunea juridică ”, deşi - spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de
autoritatea publică , nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică ”.
O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. Ea porneşte de
la faptul că legiuitorul, urmă rind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală , nu creează
dreptul în mod arbitrar, ci trebuie să ţină seama de anumite realită ţi materiale şi spirituale, care în
filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”.

. „Dat”-ul în drept
Factorii care alcă tuiesc ceea ce numim “dat”-ul în drept sunt, în special, trei.
a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă
determinată . Acestea sunt relaţii economice, culturale, familiale, fiecare apă râ nd, la râ ndul lor, sub
diferite înfă ţişă ri. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului, întrucâ t ele oferă legiuitorului
obiectul asupra că ruia el trebuie să acţioneze prin reglementă rile sale. Relaţiile sociale orientează ,
în acelaşi timp, soluţiile cuprinse în aceste reglementă ri. Această orientare este posibilă prin
influenţa pe care o exercită asupra gâ ndirii, sentimentelor, voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze
aceste soluţii. b) În al doilea râ nd, întrucâ t relaţiile sociale, care oferă obiect reglementă rii juridice,
sunt relaţii între oameni, consecinţa este că omul, ca subiect al relaţiilor sociale supuse
reglementă rii juridice, omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială ,
produs al relaţiilor sociale, ale epocii în care tră ieşte, este, de asemenea, un “dat” fundamental al
reglementă rii juridice
Dezvoltarea dreptului este determinată de interesele omului, de anumite finalită ţi şi adoptarea
unor soluţii corespunză toare anumitor interese umane, susceptibile de a dobâ ndi înţelegerea şi, în
acelaşi timp, acordul celor chemaţi să le traducă în viaţă . Nici un legiuitor nu poate face abstracţie,
în opera de reglementare juridică , de natura complexă a omuluic) În al treilea râ nd, un “dat”
fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii,
ci şi a societă ţii şi gâ ndirii. După cum se ştie, asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori, dar
cu toate acestea, printr-o mulţime de întâ mplă ri, legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă
se impun cu necesitate. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltă rii vieţii sociale nu
exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa
socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâ mplă în natură ), ci
prin intermediul acţiunilor umane conştienteÎn cadrul unei asemenea concepţii generale, locul şi
rolul social al dreptului apare bine determinat. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente
instrumente cu ajutorul că rora oamenii acţionează asupra orientă rii vieţii sociale într-o anumită
direcţie. Dreptul îşi poate realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective În
mă sura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile gă site pentru fixarea acestor scopuri ţin
seama de legile dezvoltă rii naturii şi societă ţii, reglementă rile juridice joacă un rol social pozitiv,
influenţâ nd şi, uneori, accelerâ nd evoluţia societă ţii în direcţia tendinţelor sale obiective de
dezvoltare. Natura specifică a relaţiilor sociale din cadrul fiecă rui tip de civilizaţie şi cultură , a
legilor care guvernează dezvoltarea acestorrelaţii, a ideilor şi instituţiilor în care ele îşi gă sesc
reflectarea, influenţează şi dreptul civilizaţiilor respective, în aşa fel încâ t, cu toate deosebirile ce se
întâ lnesc în diferite sisteme de drept din diferite perioade istorice, anumite tră să turi esenţiale
comune tuturor acestor sisteme permite încadrarea lor în tipuri de drept determinate.
Existenţa unui dat al dreptului nu duce, neapă rat, la concluzia admiterii unor criterii
neschimbă toare, valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. “Dat”-ul în drept este el însuşi
variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de
civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei Cu toate deosebirile esenţiale, care din
punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept, există şi o serie de elemente de
continuitate pe care le întâ lnim în reglementă rile juridice aparţinâ nd diferitelor tipuri de civilizaţie
şi cultură .

Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului, explicaţia elementelor de continuitate trebuie
că utată în sfera acestui “dat”. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului?
a) Cercetâ nd “dat”-ul în drept, observă m că , elementele de continuitate pot fi întâ lnite, în
primul râ nd, în domeniul relaţiilor sociale. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale, duce la anumite
transformă ri, care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea
la o nouă formă de civilizaţie şi cultură . Dar, ală turi de tră să turile care despart relaţiile sociale ale
diferitelor epoci istorice, întâ lnim şi anumite elemente care stabilesc o legă tură de continuitate.
Elementele de legă tură le întâ lnim, mai ales, pe planul structurii acestor relaţii. Dacă urmă rim
relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite tră să turi comune, anumite tipare,
care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. Pe linia aceasta putem desluşi, în toate
epocile istorice, relaţii între vâ nză tori şi cumpă ră tori, relaţii între soţi, relaţii între puterea de stat şi
cetă ţeni. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică , mai ales în două direcţii: în
direcţiadetermină rii obiectului reglementă rii juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o
regă sim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice), câ t şi în direcţia unei continuită ţi în
aparatul logic- conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. În acest sens, întâ lnim
anumite concepte cum sunt: raport juridic, proprietate, contract. Deşi în conţinut acestea sunt
diferite, în ce priveşte expresia lor logică -conceptuală o întâ lnim în diferite epoci istorice formulată
la fel, sau aproape la fel, în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură .
b) În domeniul legilor sociale observă m că , dacă fiecare epocă istorică , fiecare tip de civilizaţie
şi cultură , are anumite tră să turi proprii de dezvoltare, există anumite tră să turi de mai lungă durată ,
ce se întâ lnesc în mai multe epoci istorice. De exemplu: legea valorii, a că rei acţiune este strâ ns
legată de producţia de mă rfuri. Din această cauză o întâ lnim - cu tră să turi şi efecte diferite - în toate
epocile istorice în care există producţie de mă rfuriExistenţa legită ţilor obiective, de lungă durată ,
este şi ea unul dintre factorii care explică existenţa elementelor de continuitate în drept. În acest
domeniu, spre deosebire de relaţiile sociale, asistă m la o continuitate nu numai pe planul obiectului
sau a unor aspecte de formă (aparatul logic-conceptual) ci, uneori, chiar în ce priveşte anumite
probleme de fond.

c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul, cu natura sa complexă , produs al relaţiilor

sociale în mijlocul că rora tră ieşte. Modul lui de gâ ndire, idealurile sale, sunt determinate de
împrejură rile în care tră ieşte. Omul este un produs al epocii sale. Dreptul, în fiecare epocă istorică ,
nu face decâ t să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. Cu toate acestea, întâ lnim
anumite însuşiri fizice, biologice, fiziologice, comune tuturor oamenilor. În acelaşi timp, întâ lnim şi
anumite concepţii, idealuri comune. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în
domeniul dreptului. Nici un sistem de drept nu poate face abstracţie de faptul că dobâ ndirea
discernă mâ ntului – de pildă - este legată de un anumit grad de dezvoltare fizică şi spirituală De aici,
în mod necesar obligaţia de a ţine seama, pe planul reglementă rii juridice, de acest aspect. De
asemenea, împă rţirea oamenilor pe sexe, cu toate consecinţele ce decurg de aici, trebuie să -şi
gă sească , şi îşi gă seşte reflectarea în toate sistemele de drept. În ce privesc concepţiile,
sentimentele, convingerile, idealurile, în acest domeniu întâ lnim un grad mai mare de mobilitate şi
relativitate. Şi în acest domeniu, însă , putem distinge anumite elemente cu caracter de constanţă , ce
exprimă anumite interese sociale comune ale oamenilor. De exemplu, interesul de a asigura condiţii
normale desfă şură rii raporturilor sociale. Tot pe acest plan, putem distinge anumite idealuri, cum
au fost: lupta pentru idealurile de dreptate socială şi libertate dusă de forţele sociale înaintate şi de
personalită ţile progresiste din diferite epoci istorice. Pe planul dreptului acestea s-au reflectat în
ocrotirea unor valori general-umane, cum sunt ocrotirea vieţii, a să nă tă ţii persoanei, a libertă ţii,
obligaţia de a respecta sarcinile asumate etc

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI, ANUL I -CONF. UNIV. DR. CORINA CRISTINA BUZDUGAN
CURS 5
Dreptul în sistemul normelor sociale

Sistemul de drept s-a format în mod istoric, avâ nd o anumită structură în cadrul fiecă rui tip istoric
de stat, structură determinată de forma de proprietate dominantă într-o societate. Trebuie să
menţionă m, în acelaşi timp, că asupra formă rii sistemului de drept dintr-o anumită ţară
influenţează şi tradiţiile legislative şi nivelul tehnicii legislative din ţara respectivă .
După cum se ştie, ştiinţa dreptului roman a fost cea care a elaborat o serie de concepte de bază ale
dreptului, dintre care unele s-au transmis pâ nă în zilele noastre. O mare importanţă au avut-o
operele jurisconsulţilor Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a.
Prima încercare de grupare a dreptului aparţine tocmai jurisconsulţilor amintiţi. Ulpian a fost
primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus publicum şi jus privatum. În
domeniul lui jus publicum a inclus acele norme de drept care priveau interesele generale ale
statului. Jus privatum a fost divizat, la râ ndul lui, în dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul
pretorian. Această diviziune însă nu a avut la bază un criteriu unitar. Primele două subdiviziuni
(dreptul civil şi dreptul ginţilor) porneau de la subiecţii că rora li se aplicau normele juridice
respective (dreptul civil era cel care se aplica cetă ţenilor romani, iar dreptul ginţilor se aplica
stră inilor), iar cea de-a treia subdiviziune, dreptul pretorian - avea la bază organul emitent -
pretorul. Într-o definiţie datorată , probabil, compilatorilor lui Justinian, se vorbeşte despre un
“drept natural” (jus naturale) - care în concepţia autorilor ar fi fost un drept comun tuturor
vieţuitoarelor, să dit de natură în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare.
O altă grupare a dreptului o întâ lnim la jurisconsultul Paul, care distinge dreptul de excepţie (jus
singulare) şi dreptul comun (jus comune).
În sfâ rşit, mai amintim o distincţie fă cută de juriştii romani, distincţie ce se referă la izvoarele
dreptului, în: drept scris şi drept nescris.
Observă m că toate aceste grupă ri nu au avut la bază un criteriu unitar, iar, pe de altă parte, nu au
folosit drept criteriu al grupă rii lor natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele
norme. Nici codificarea fă cută de Justinian nu poate fi socotită o grupare sistematică pe probleme
sau instituţii juridice.
Feudalismul a dus la o fă râ miţare excesivă teritorial-economică şi juridică . Cutumele locale erau
principalul izvor al dreptului în perioada de început a feudalismului. Începâ nd cu secolele XII-XIV,
apar premisele lichidă rii fă râ miţă rii feudale. Se dezvoltă oraşele şi raporturile marfă -bani. Începe să
apară proprietatea burgheză . Noul tip de proprietate şi noile raporturi de proprietate în devenire
necesitau reglementă ri juridice corespunză toare. Ele au fost gă site în dreptul roman, care
reglementase foarte minuţios proprietatea privată . Dreptul roman este în asemenea mă sură
expresia juridică clasică a raporturilor de viaţă , a ciocnirilor din sâ nul unei societă ţi în care
domneşte proprietatea particulară pură încâ t nici una din legislaţiile urmă toare n-a reuşit să mai
aducă îmbună tă ţiri simţitoare în acest domeniu.
În secolul al XIV-lea, codificarea lui Justinian a continuat să ră mâ nă baza teoriei şi, în mare mă sură ,
a practicii dreptului. Receptarea legislaţiei lui Justinian s-a realizat treptat pe cale cutumiară . Ea a
avut loc în Germania, în Ţ ă rile de Jos şi, în proporţii mai reduse, în Italia, Franţa şi Anglia.

O mare importanţă în procesul de receptare au avut-o studiile de drept roman, glosele, care cu
timpul au devenit ultimul cuvâ nt al ştiinţei. Ş colile juridice şi Universită ţile au avut şi ele un rol
important în receptarea şi în studiul dreptului roman.
În orâ nduirea feudală , cercetă rile ştiinţifice legate de studiul dreptului au dus la conturarea unei
ştiinţe a dreptului care a tins să se autonomizeze tot mai mult de filozofie şi religie, o ştiinţă a
dreptului în ansamblul lui, fă ră să se contureze încă anumite ramuri ale ei. Lucră rile lui
Montesquieu, Hugo Grotius, Spinoza, John Locke, Jean Jacques Rousseau ş.a. sunt o mă rturie în acest
sens.
Dreptul roman a ră mas vreme îndelungată principalul izvor de drept în multe ţă ri. De exemplu, în
Olanda sau în Germania el s-a aplicat chiar pâ nă la punerea în funcţiune a Codului civil german din
1900. “Chiar şi codurile burgheze din secolul trecut sau dintr-o epocă mai apropiată poartă
amprenta formală a dreptului roman, atâ t în structura instituţiilor, câ t şi în prezentarea lor”.
Dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale în orâ nduirea burgheză a fă cut necesară elaborarea unei
legislaţii corespunză toare intereselor burgheziei. A început o sistematizare a legislaţiei sub forma
unor coduri pe materii. O importanţă deosebită în reglementarea relaţiilor economice ale ţă rilor
burgheze din Europa Apuseană a avut Codul civil francez din 1804. El a influenţat puternic şi
legislaţia din ţara noastră . Au apă rut o serie de alte coduri: penal, comercial, industrial, în ţă ri ca:
Franţa, Italia, Germania ş.a. Apariţia codurilor a fost cauza care a dus la împă rţirea dreptului în
ramuri, în sensul în care le cunoaştem astă zi.
Apariţia codurilor pe materii a impulsionat şi cercetarea ştiinţifică după cum aceasta, la râ ndul ei, a
influenţat apoi mai buna grupare a legislaţiei pe materii.
În universită ţi, predarea dreptului tinde şi ea la specializare, dreptul nemaifiind predat în
ansamblul lui, ci pe materii. Se profilează şi anumite discipline didactice. La început se conturează
două mari ramuri: civil şi penal.
Ş tiinţa juridică burgheză nu a renunţat la tradiţionala grupare din dreptul roman, în drept public şi
privat. Cu timpul, dreptul public, în orâ nduirea burgheză , a început să se divizeze şi el în drept
constituţional, administrativ, financiar, penal şi altele, iar cel privat în drept civil, comercial agrar
ş.a. Începe să ia amploare cercetarea ştiinţifică , ce se dezvoltă , şi ea, în general în jurul şi pe profilul
codurilor, câ t şi al disciplinelor didactice predate în facultă ţile de drept: drept constituţional, drept
administrativ, civil şi altele.
Se poate constata că dezvoltarea dreptului a îmbinat strâ ns disciplinele didactice universitare cu
dreptul expus în diverse coduri şi cu comentarea în lucră ri ştiinţifice a diferitelor aspecte juridice.
Astfel, începe să se contureze treptat noţiunea de ramură a dreptului şi, strâ ns legată de aceasta, cea
de ramură a ştiinţei dreptului, precum şi cea de disciplină juridică în sens didactic.
În ştiinţa dreptului, însă , nu s-au purtat prea multe discuţii pe tema sistemului de drept conceput ca
o totalitate de ramuri. Nu s-a pus cu acuitate problema delimită rii unor ramuri de drept de altele
sau a gă sirii criteriilor care să stea la baza unei asemenea grupă ri. S-a vorbit doar despre
tradiţionala grupare în drept public şi drept privat. Cercetă torii din domeniul dreptului s-au
mulţumit doar să scrie lucră ri aprofundâ nd una sau alta dintre problemele juridice, rezolvâ nd în
felul acesta diferite aspecte teoretice sau practice ale dreptului, fă ră să insiste prea mult asupra
faptului că prin lucră rile lor au contribuit la conturarea sau la îmbogă ţirea obiectului de studiu al
uneia sau alteia dintre ramurile ştiinţei dreptului. Cel mult profesorii universitari, în cursurile lor,
abordau problema obiectului de studiu a disciplinei lor, urmă rind să o circumscrie faţă de alte
discipline didactice.
Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele sociale
Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite
comportamente, în forme şi modalită ţi diferite. Astfel, relaţiile sociale sunt extreme de complexe,
iar în acest context de structuri, figura centrală este omul, care îşi ghidează propriile acţiuni în
funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă , ceea ce conferă dinamica vieţii sociale.
Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor, să le impună o
variantă de conduită , pe care să o respecte. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei
că rora li se adresează normele juridice să facă ceva, să nu facă ceva, sau să se abţină de la a face
ceva.
Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societă ţii în
anumite condiţii determinate, pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv.
Normele sociale sunt necesare deoarece nici o societate nu se poate lipsi de ele, fiind de ne închipuit
o societate fă ră norme de comportare.
Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societă ţii, creşte şi se diversifică sistemul normelor sociale, rolul
acestora şi mai ales a celor juridice creşte deosebit de mult în societatea contemporană . Acţiunea
umană impune normarea, reglarea prin norme a conduitei, reglare ce asigură eficienţa acţiunii.
Normarea activită ţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie, la şcoală , la
serviciu, pe stradă , etc. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvâ ntul “norma”
provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea.
Nici o formă asociativă umană nu poate exista fă ră instituirea unui minim de reguli de conduită ,
putâ nd afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială .
Ordinea socială se referă la capacitatea societă ţii de a:
A) ţine sub control operativitatea indivizilor;
B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane;
C) asigură coordonarea întregii activită ţi sociale;
D) facilitează continuitatea vieţii sociale.
Din punct de vedere sociologic, norma socială , este o regulă de comportament împă rtă şită de două
sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă .
Normele sociale sunt foarte variate. Cu toate acestea se pot desprinde anumite tră să turi comune:
A) În primul râ nd, normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite
acţiuni obligatorii, altele care sunt permise, iar altele interzise. Ele fixează , în cadrul acestor acţiuni,
o serie de drepturi şi libertă ţi ce revin participanţilor la realizarea lor.

B) Normele sociale urmă resc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu

ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. De aceea, normele sunt prevă zute cu anumite
stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru
comportamentul deviant de la regula prescrisă .
C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente, adică nu i se
poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o
acţiune irealizabilă .
D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică , morală ,
politică , juridică etc. reflectă condiţiile social-economice ale epocii, raporturile dintre clasele şi
grupurile sociale.
Ele nu sunt date odată pentru totdeauna, ci evoluează în funcţie de natura orâ nduirii sociale.
Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale, norme tehnice,
norme politice, norme sportive, norme juridice, norme religioase, etc.
Clasificarea normelor sociale
În teoria dreptului au fost fă cute de-a lungul timpului mai multe clasifică rii a normelor sociale,
pornind de la criterii diferite, cum ar fii obiectul, sfera de cuprindere, sancţiunea, autorul, etc. Au
fost distinse astfel:
- după domeniul de activitate: norme profesionale, tehnice economice, politice, ştiinţifice;
- după gradul de generalitate: norme generale, particulare (specifice unui grup mai restrâ ns
de relaţii sociale);
- după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie fă cut) şi proscriptive (care
stipulează ce este interzis de fă cut);
- după modul de manifestare: explicite şi implicite (sau tacite), intime sau colective, spontane
sau organizate.
În literatura juridică iugoslavă a fost fă cută o altă clasificare a normelor de că tre R.Lukic, care ar
cuprinde urmă toarele categorii:
- potrivit sferei de cuprindere: norme cu caracter general universal (norme care ar avea în
vedere întreaga comunitate socială : norme general umane, normele dreptului internaţional) şi
norme particulare (cu sferă mai strâ nsă de aplicabilitate, cum ar fii cele dintr-o societate cu caracter
economic, politic, etc.);
- după modul de apariţie: norme cu apariţie neorganizată , spontană (obiceiuri, norme
morale) şi norme elaborate în mod organizat de că tre un organism social (norme juridice, norme
ale unor organizaţii sociale etc.);

- după sancţiunea pe care o incumbă : norme care permit coerciţiuni fizice şi norme cu
sancţiuni de altă natură (nulitate, oprobiu public).
O altă clasificare a normelor sociale o datoră m francezului Jean Dabin care face distincţie între:
reguli morale, reguli de convieţuire socială , reguli deontologice şi reguli tehnice propriu zise.
Multitudinea acestor norme sociale nu presupune existenţa anarhică a acestora. Din potrivă , există
o strâ nsa legă tura între diferitele categorii de normelor sociale.
Fă ră a intra în detaliu şi avâ nd în vedere importantă şi ponderea lor în reglementarea conduitelor
umane vom analiza doar corelaţia normelor juridice cu normele morale, obişnuieşti, tehnice, de
convieţuire socială , deontologice şi cu normele organizaţiilor ne statale.

Unitatea şi diversitatea normelor de drept

Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între ele şi grupate într-
un sistem. Cauzele care fac ca dreptul să fie pă truns de o unitate în ansamblul normelor sale şi ca
între acestea să existe o concordanţă internă sunt determinate de structura economică şi socială a
societă ţii respective, ce condiţionează principiile de drept.
În cadrul acestei unită ţi a dreptului, normele juridice se repartizează , după diferite criterii, în grupe
distincte, cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept.
Nici o normă juridică nu-şi poate gă si o aplicabilitate practică dacă este privită în mod izolat, ruptă
de ansamblul celorlalte norme. Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupă ri de norme
complet separate. Toate normele juridice apar ca o unitate, iar principiile pe care fiecare din ele le
reflectă sunt în concordanţă şi, totodată , sunt subordonate principiilor generale care caracterizează
tipul de drept respectiv.
Pe baza celor ară tate mai sus, am putea spune că normele juridice dintr-un stat formează un sistem
în care se reflectă atâ t unitatea dintre ele, câ t şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii
juridice. Această structură internă a dreptului în literatura juridică este denumită sistem al
dreptului. Sistemul de drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite pă rţi
interdependente - ramuri de drept şi instituţii juridice.
Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă deosebită , întrucâ t el ajută celor care lucrează în
cadrul aparatului de stat să se orienteze în mod just în procesul de elaborare a normelor juridice, să
descopere şi să completeze anumite lacune, să elimine normele perimate şi să asigure armonia şi
concordanţa principială dintre normele dreptului în vigoare.
Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie, în acelaşi timp, la o justă aplicare a dreptului, atră gâ nd
atenţia asupra a ceea ce este esenţial în diferite prevederi ale normelor juridice, oferind o privire de
ansamblu asupra legă turilor dintre diferite norme şi instituţii juridice. Sistemul dreptului are
importanţă mare şi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice, privind buna organizare a predă rii
dreptului în învă ţă mâ ntul juridic universitar, câ t şi a muncii de cercetare ştiinţifică .

Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistematizarea legislaţiei sau cu sistematizarea actelor

normative. El apare odată cu tipul de drept respectiv, legă tura internă , concordanţa normelor
juridice şi diviziunea lor în ramuri şi instituţii fiind determinată în ultimă instanţă de relaţiile din
societatea respectivă . Acest lucru este independent de faptul că normele juridice sunt sistematizate
sau se gă sesc dispersate în diferite izvoare, independent de gradul de dezvoltare al codifică rii şi de
sistematizare a legislaţiei.
Ramurile dreptului
Problema cea mai dificilă din punct de vedere teoretic este cea a gă sirii unor criterii care să stea la
baza grupă rii normelor şi instituţiilor în anumite ramuri de drept. De ce anumitor norme de drept
le spunem că sunt norme de drept penal, altora de drept civil, de drept administrativ sau
constituţional etc.?
Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în anumite ramuri în cadrul
sistemului - aşa cum este el conceput în mod convenţional acum - este socotit, după cum s-a vă zut, a
fi obiectul reglementă rii juridice, înţelegâ nd prin acesta un grup de relaţii sociale “distincte” sau cu
particularită ţi proprii. Astfel, se spune că relaţiile patrimoniale şi cele nepatrimoniale, strâ ns legate
de acestea, constituie obiectul de reglementare a dreptului civil, relaţiile dintre organele
administrative de stat, precum şi cele dintre acestea şi alte organizaţii, sau cetă ţeni, constituie
obiectul de reglementare a dreptului administrativ ş.a.
juridice este un criteriu obiectiv - şi unii autori îl prezintă ca atare - în realitate el este un criteriu
subiectiv şi destul de labil. De pildă , se ştie că relaţiile patrimoniale - care se pretinde că ar forma
obiectul de reglementare al dreptului civil, există nu numai între cetă ţeni, organizaţii economice şi
cetă ţeni sau organizaţii între ele, ci şi între organele administraţiei de stat. În acest fel se pune
problema care anume relaţii patrimoniale trebuie să fie considerate ca aparţinâ nd sferei de
reglementare a dreptului civil şi care aparţin dreptului administrativ, recurgâ ndu-se pentru aceasta
la criterii complementare (metoda de reglementare, calitatea subiecţilor ş.a.)
Dar obiectul reglementă rii juridice - criteriu de bază al grupă rii normelor de drept în ramuri - nu
este elucidat nici din alt punct de vedere. Atunci câ nd se vorbeşte de un anumit grup de relaţii
sociale, “distincte”, care prin reglementarea de că tre normele juridice devin relaţii de drept, se
presupune că există o altă specificitate decâ t cea juridică , ce dă o notă specifică grupului de relaţii
sociale respective. Adică , există mai întâ i un grup de relaţii sociale determinat prin anumite
particularită ţi, de pildă , relaţiile dintre sexe, relaţii de muncă , relaţii între stat şi cetă ţeni ş.a., care
reclamă , din anumite considerente, şi în anumite împrejură ri, şi o reglementare juridică . Ş i totuşi,
lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Ceea ce noi socotim “relaţii sociale distincte”, acest “distincte” se
pare că nu întotdeauna este anterior reglementă rii juridice. Uneori tocmai dreptul este cel care
imprimă relaţiilor respective nota distinctivă care le deosebeşte de alt grup de relaţii sociale. Câ teva
exemple în acest sens consideră m că vor fi edificatoare.
Relaţile de familie sunt cele mai vechi relaţii sociale, cu un specific distinct, relaţii dintre sexe, relaţii
dintre pă rinţi şi copii. Cu toate acestea, deşi dreptul există de câ teva milenii (numai de la formarea
dreptului roman s-au scurs aproape două milenii), abia mai recent ele au primit o reglementare
distinctă din punct de vedere juridic, prin apariţia unor coduri. Evident, norme juridice care să se
refere la familie au existat din cele mai vechi timpuri. Ele sunt prezente încă în Codul lui
Hammurabi, în Codul legilor lui Manu etc. Cu toate acestea, ca. ramură de drept ea este cea mai
tâ nă ră . Specificul relaţiilor de familie nu a fost considerat de că tre jurişti ca fiind atâ t de important
încâ t să -1 considere o ramură de drept distinctă , decâ t foarte tâ rziu.
În cazul altor ramuri de drept, rezultă cu claritate că nu poate fi vorba de anumite relaţii sociale
preexistente, care ulterior au primit o reglementare juridică , ci relaţiile care formează obiectul
ramurii respective au apă rut concomitent (de la începutul lor) ca relaţii sociale şi juridice, în acelaşi
timp, iar altele au luat naştere ca rezultat al apariţiei unor norme juridice care le-au consacrat. Este
cazul ramurii dreptului constituţional şi al dreptului administrativ. Aici mai întâ i au apă rut diferite
constituţii şi acte normative şi apoi au apă rut relaţiile de drept constituţional şi administrativ sau
cel mult au apă rut concomitent.
Fă câ nd o apreciere asupra modului în care s-au conturat ceea ce noi numim “ramuri de drept”, se
poate observa că ele au apă rut mai întâ i în orâ nduirea burgheză , ca rezultat al unui proces de
sistema-tizare a dreptului, ca rezultat al apariţiei unor coduri. Pe baza lor au apă rut apoi ramurile
ştiinţei dreptului, precum şi disciplinele didactice care au început să fie predate în învă ţă mâ ntul
juridic universitar. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că sistematizarea este acelaşi lucru cu sistemul
dreptului. Sistematizarea este numai un proces care a facilitat apariţia sistemului, aşa cum îl
concepem noi astă zi.
Printr-un proces de abstractizare s-a ajuns la elaborarea unor concepte care exprimă sintetic
legă tura dintre ramura de drept, ramura ştiinţei dreptului şi disciplina didactică . Astfel, câ nd
spunem “drept civil”, sau “drept penal”, sau “drept constituţional”, fă ră să mai facem alte preciză ri,
ne gâ ndim, mai întâ i, la ramura de drept respectivă , concepută ca o totalitate de norme penale,
civile etc., la ramura ştiinţei dreptului, câ t şi la disciplinele didactice respective, aceste trei aspecte
formâ nd un tot unitar.
Dacă în feudalism, dreptul era studiat în ansamblul lui, tinzâ ndu-se la o fundamentare a ştiinţei
dreptului – pe baza normelor dreptului pozitiv – deosebită de religie, filozofie, morală , în
orâ nduirea burgheză asistă m 1a o specializare în interiorul dreptului şi a ştiinţei dreptului în sensul
apariţiei unor ramuri de drept, ramuri ale ştiinţei dreptului şi discipline didactice. La râ ndul lor,
ramurile ştiinţei dreptului şi disciplinele juridice didactice au influenţat şi ele legislaţia. Gruparea
normelor de drept în anumite ramuri se face cu un anumit grad de relativitate. Cu titlu
exemplificativ enumeră m câ teva dintre ramurile dreptului româ nesc.
a) Dreptul constituţional format din totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturi sociale ce iau naştere în procesul exercită rii puterii de stat. În general, normele dreptului
constituţional se referă la orâ nduirea socială şi de stat, cetă ţenie, drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetă ţenilor, categoriile de organe ale statului.
b) Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează raporturile sociale din
domeniul administraţiei de stat, activitate îndeplinită de organele administrative.
c) Dreptul financiar cuprinde acele norme juridice care se referă la formarea, repartizarea şi
întrebuinţarea fondurilor bă neşti ale statului. Normele dreptului financiar reglementează
urmă toarele probleme mai importante: bugetul de stat, finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor
economice, asigură rile sociale de stat, creditul.

d) Dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile
sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor, precum şi alte raporturi sociale derivate din
raporturile sociale de muncă . Ele se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă ,
disciplina muncii, timpul de lucru şi timpul de odihnă , asigură rile sociale, protecţia muncii şi
tehnica securită ţii ş.a.
e) Dreptul funciar cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale nă scute în
legă tură cu atribuirea terenurilor în administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea mă surilor pentru
folosirea efectivă , raţională şi completă a terenurilor, cu organizarea şi evidenţa funciară .

f) Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale ce se

nasc între organizaţiile economice, între organizaţiile economice, pe de o parte, şi persoanele fizice,
pe de altă parte, precum şi cele care iau naştere între persoanele fizice. Dreptul civil cuprinde şi
normele care se referă la relaţii personale nepatrimoniale, dar care sunt legate de cele patrimoniale.
Normele juridice ale dreptului civil reglementează relaţii privitoare la: proprietate, contracte,
succesiuni etc.

g) Dreptul procesual civil este format din acele norme juridice care reglementează ordinea
dezbaterii de că tre instanţe a cauzelor civile, precum şi îndeplinirea hotă râ rilor judecă toreşti în
aceste cauze. Normele de drept procesual reglementează raporturile care apar între organele de
înfă ptuire a justiţiei (judecă torii, tribunale) şi cetă ţeni, precum şi între cetă ţeni ca pă rţi în proces -
reclamant, pâ râ t.

h) Dreptul familiei. Din ramura dreptului familiei fac parte acele norme juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei, precum şi unele relaţii dintre aceştia
şi alte persoane. Normele dreptului familiei se referă la: încheierea şi desfacerea că să toriei, relaţiile
personale şi patrimoniale dintre soţi, relaţiile dintre pă rinţi şi copii, relaţiile nă scute din adopţie etc.

i) Dreptul penal cuprinde normele juridice prin care se stabilesc acele fapte care sunt
considerate infracţiuni, pedepsele şi condiţiile în care statul trage la ră spundere penală persoanele
care să vâ rşesc infracţiuni.
j) Dreptul procesual penal este alcă tuit din normele juridice care reglementează activitatea
organelor de urmă rire, a procuraturii şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale, pentru
descoperirea infracţiunilor.
k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) reglementează faptele de comerţ.
Corelaţia normelor juridice cu normele morale
Morala reprezintă un ansamblu de idei precepte, reguli privitoare la bine şi la ră u, la corect
incorect, just injust.

Preceptele morale au că lă uzit întotdeauna conduita oamenilor care îşi raportează astfel
comportarea la valorile morale de bine au ră u, din care decurge şi definirea acestui comportament
ca moral sau imoral. Astfel evoluţia dreptului a fost influenţată dealungul timpului, în mare mă sură ,
de morală .De altfel, în literatura de specialitate se apreciază că “morală a servit întotdeauna că o
protolegislatie socială ”.
Moralitatea poate fii considerată ca o însumare de virtuţi sociale: justiţie, altruism, milă , iubire,
calitate generozitate, sinceritate, devotament, respectul faţă de ceilalţi.
Opusul moralită ţii este imoralitatea privită ca sumă a viciilor sociale: ura, egoism, minciuna, orgoliu,
dispreţ, ră utate, perfidie, ipocrizie etc. Amoralitatea este o stare neutral şi intermediară , care există ,
la graniţe dintre moralitate şi imoralitate. Ea reprezintă treapta de jos a moralită ţii şic ea de sus a
realită ţii, însemnâ nd individualism, indiferenţă , izolare socială .
Normele morale sunt propoziţii sau enunţuri prescriptive, prin care se indică ce trebuie să facă sau
să nu facă , respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile, pentru
că manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune şi nu ca rele.
Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice personale „normele morale, se impun
conştiinţei ca absolut valabile şi implică excluderea orică rei contraziceri”. Morala se bazează pe
convingerea intimă şi conştiinţa personală a necesită ţii respectă rii preceptelor ei, mobilul normei
morale fiind în primul râ nd datoria faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membri ai colectivită ţii
umane.
Curentul utilitarist consideră că binele sporeşte fericirea şi micşorează suferinţa.
Bentham spune – “utilitatea este un termen abstract, el exprimă proprietatea sau tendinţa unui
lucru de a ne feri de ceva ră u şi de a ne procura un bine; binele înseamnă plă cere sau cauză de
plă cere...
Durerea şi plă cerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare, ţă ranul ca şi prinţul, ignorantul ca şi
filosoful”. Bentham nu ignoră ceea ce istoria eticii a consacrat ca ferment al însă şi supravieţuirii
comunită ţii umane: binele colectiv. El are în vedere un acord între interesele individului şi cele ale
societă ţii, postulâ nd „bună voinţa” ca „mobil capabil să conducă în modul cel mai sigur” la realizarea
acestui acord.
Kant critică acest punct de vedere, în „Critica raţiunii practice”, el combate, înainte de toate,
sistemele de morală bazate pe utilitate. El neagă că norma supremă de conduită este tendinţa de
fericire, acesta fiind un element variabil. Morala se distinge, în schimb, în mod radical de util şi de
plă cut. Dacă se lucrează pentru util, acţiunea pierde caracterul să u moral. Morala este
independentă , este superioară utilită ţii. Ea porunceşte în mod absolut; ea este ca o voce sublimă
care impune respect, care ne dojeneşte în mod inexorabil, chiar dacă voim a o face să tacă şi
încercă m să nu o ascultă m. Ea vrea ca acţiunile noastre să aibă un caracter universal. Kant, priveşte
norma morală că un „imperativ categoric” şi anume: „Lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale să
poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”. Acelaşi filosof consideră că „legea morală
nu poate influenţa activitatea noastră decâ t cu ajutorul virtuţii”, care în opinia sa este puterea de a
rezista la orice tentaţii care ne-ar împiedica să respectă m această lege. Cel care duce lupta
împotriva a tot ce-i poate abate voinţa de la legea morală , e un om virtuos. G.G. Antonescu spune că
această noţiune, pe care şi-o formează Kant despre virtute, îl duce la un purism moral excesiv.
Aceeaşi concepţie despre morală o întâ lnim şi la John Rawls: „a fi moral e analog cu a-ţi lua un
angajament ferm dinainte, deoarece principiile moralită ţii trebuie recunoscute chiar atunci câ nd
sunt în dezavantajul tă u”.

Literatura filosofică contemporană este preocupată de aşezarea normelor morale pe un fundament

explicativ, din care să rezulte nevoia de afirmare a personalită ţii autentice a indivizilor. Astă zi este
de neconceput fondarea unui sistem de norme morale care să anuleze libertatea de manifestare a
omului. Punâ nd în centrul preocupă rilor fiinţa umană , noile cercetă ri etice caută să stabilească cu
câ t mai mare acurateţe ştiinţifică graniţele dintre necesitatea cristalizată în norme şi libertatea
reclamată de o nouă viziune asupra omului. În planul cercetă rii sociale această viziune a fost
deschisă de J.J. Rousseau şi Montesquieu. Ea reface echilibrul dintre momentele descriptiv,
explicativ şi normativ ale eticii, producâ nd şi necesară ră sturnare: norme derivate din realitatea
morală şi nu o realitate morală impusă prin norme.
O problemă la care mulţi filosofi au încercat să dea un ră spuns este în ce mă sură se poate vorbi
despre o ştiinţă a normelor în legă tură cu morala.
În fiecare sistem moral, unei noi ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală , între ele
existâ nd o coerenţă necesară . Se poate susţine că un act social este obligatoriu numai dacă este
conform dreptului.
Determinarea legalului nu coincide însă totdeauna cu determinarea caracterului de datorie: “ceea
ce e drept nu este întotdeauna sigur drept sau datorie”. Dreptul delimitează o sferă în interiorul
că reia vă fi cuprinsă necesitatea etică , dar el nu precizează care dintre acţiunile juridice sunt moral
necesare. Datoria în sensul juridic arată doar limita posibilită ţilor fiecă ruia, care dacă este trecută
atrage împotrivirea legitimă a altora.
Relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strâ nse şi necesare, încâ t ambele au esenţial acelaşi grad
de adevă r şi aceeaşi valoare.
În mod logic, atâ t moralei, câ t şi dreptului, trebuie să li se atribuie acelaşi caracter de naturalitate şi
relaţii vitale.
Dacă morala este relativă , variabilă şi condiţionată istoric, deopotrivă cu dreptul, nu putem să nu
admitem că atâ t ea câ t şi dreptul au o coeziune inseparabilă , reprezentâ nd două valori paralele ale
aceleaşi acţiuni.
Sistemele arhaice de drept ne arată că noţiunea de dreptate a fost prezentă în conştiinţa oamenilor
încă în urmă cu 5.000 de ani şi ea a marcat procesul de trecere de la arhaism la cultură . Toate
comunită ţile vechi au fost dominate de dorinţa de ordine şi securitate construite în baza dreptă ţii.
Se poate trage concluzia că a existat un proces în care tendinţele de grup şi individuale au permis
trecerea conştiinţei la forme din ce în ce mai evoluate, pâ nă la conştiinţa de obligaţie, vinovă ţie şi
ră spundere, care sunt esenţiale judecă ţii juridice.
Atâ t normele juridice câ t cele morale au în vedere relaţiile dintre individ şi ceilalţi membrii ai
societă ţii şi ambele categorii de norme se deosebesc de legile naturii, prin ceea că pot fii inculcate.
Legă tura dreptului cu morala, apare, mai pregnant, prin prisma legă turii dintre conştiinţa juridică şi
conştiinţa morală .

După cum se ştie, conştiinţa socială , în general, are o structură tripartită formată din elemente de
natură raţională , afectivă şi volitivă . În raport de această structură au fost formulate şi funcţiile
conştiinţei sociale: o funcţie de cunoaştere, în cadrul că reia elementul raţional are rolul
preponderent, o funcţie de apreciere, de valorizare a unor fapte umane, în cadrul că reia
predominant este elementul afectiv, şi o funcţie normativă în cadrul că reia elementul volitiv are
rolul cel mai important. Aceste trei elemente se regă sesc şi în formele particulare ale conştiinţei
sociale: conştiinţa morală , conştiinţa juridică , conştiinţa politică , conştiinţa religioasă .
Legă tura cea mai strâ nsă dintre drept şi morală apare în sfera elementului afectiv, în cadrul funcţiei
de apreciere, de valorizare a comportamentului uman. Comună dreptului şi moralei, în activitatea
practică , latura axiologică a moralei, o precede, totuşi, pe cea a dreptului. Oamenii, în societate, se
conduc în activitatea lor, în marea majoritate a cazurilor, după regulile moralei încetă ţenite, prin
aplicarea lor practică timp de secole sau de milenii. Ei simt, sau apreciază justeţea sau injusteţea
unor fapte, în comportamentul lor zilnic, cu ajutorul simţului moral comun, chiar dacă faptele
respective sunt prevă zute şi sancţionate şi de că tre normele juridice. Furtul, tâ lhă ria, violul,
înşelă ciunea, vă tă marea integrită ţii corporale, omorul, ş.a. ne apar ca fapte reprobabile şi simţim
injusteţea lor mai întâ i în sfera moralei, potrivit regulilor morale şi numai apoi ne întrebă m cum
anume sunt ele prevă zute şi pedepsite de normele de drept.
Între normele morale şi juridice, pe lâ ngă asemă nă rile ară tate, pot fii sesizate şi unele deosebiri.
Astfel ele se deosebesc prin aceea că , în timp ce morală provine din comandamente religioase sau
impuse de comunitate (autoimpuse), dreptul îşi are originea în prescripţiile dictate de autorită ţile
publice cu atribuţii legislative. Aceste norme se mai deosebesc şi prin sancţiunile pe care le prevadă
(sancţiuni situate la nivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin sancţiuni garantate
etatic, în celă lalt caz).
În timp ce normele de drept pot fii asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au o
sancţiune specifică . Sancţiunile morale pot fii interioare sau exterioare celui care a încă lcat o regulă
morală . Sancţiunile morale interioare (din sfera conştiinţei subiectului) sunt cele mai puternice şi
eficiente. Ele pot îmbră ca forma regretelor, pă rerilor de ră u, a mustră rilor de cuget ori a scrupulelor
de conştiinţă . Sancţiunile morale exterioare sunt manifestă ri, reacţii ale mediului social faţă de
fapta imorală a individului. Ele pot lua forma oprobiului sau blamului public, a marginaliză rii, a
desconsideră rii, mergâ nd pâ nă la excluderea din colectivitate.
În orice formă , eficienţa sancţiunilor morale depinde de profilul moral al persoanei respective care
resimte mai profund sau mai puţin profund aceste sancţiuni. Legă tura strâ nsa între cele două
fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atâ t
o natură morală câ ţi şi juridică . Forţa dreptului se gă seşte atâ t în justificarea sa raţionala şi logică
câ t şi în aprobarea şi susţinerea sa morală .
Dealtfel o unealtă moralitate în societate contribuie la o ordine de drept să nă toasa, la statornicia
legalită ţii în societate. Orice injustiţie este implicit imorală într-un stat de drept.

Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului)

Obiceiurile (moravuri, datorii) reprezintă o categorie importantă de norme sociale care au apă rut
încă din formele primare de organizare socială . Astfel putem defini obiceiul ca o regulă de conduită
statornicită printr-un uz îndelungat. El apare în mod spontan ca urmare a repetă rii unei conduite
care la un moment dat devine obligatorie, oamenii respectâ nd obiceiul ca pe o deprindere din
obişnuinţă . Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei repetabilită ţi şi stabilită ţi sociale, a unor situaţii
de durată , care i-au conferit posibilitatea perpetuă rii relaţiilor create. Legă tura dintre drept şi
obiceiul ne juridic provine din faptul că membrii colectivită ţilor s-au obişnuit să se supună aceleiaşi
reguli, ori de câ te ori, se aflau într-o situaţie dată . Astfel sursa obiceiurilor pare să fie imitaţia,
instrumentul cristaliză rii lor - memoria comunitară , fundamental autorită ţii lor - tradiţia care a ales
şi a impus respectarea precedentului bun şi util.
Normele obisnuielnice reprezintă un ansamblu de moduri de a acţiona în situaţii cotidiene conform
cu sistemul de valori împă rtă şit de grupul social (familii, regimuri antice, asociaţii profesionale
etc.). Astfel obiceiul furnizează un ghid pentru orientarea comportamentelor fiecă rui membru
respectat de acesta în vitutea faptului că a înţeles valorile.
Regula obisnuielnica se învaţă şi individual ascultă de ea sub presiunea comunită ţii. Fă câ nd parte
din regulile sociale, obiceiurile sunt standarde de tehnică şi modalită ţi de acţiune şi comportament
social, sedimentate prin experienţa de viaţa comunitară şi utilă armoniei comunită ţii.
Obiceiul devine norma juridică sau cutuma în momentul în care a fost recunoscut de stat, de
puterea publică . Profesorul E.Sperantia spunea – în acel moment el devine ală turi de celelalte
norme juridice obligatoriu, iar încă lcarea să vă atrage după sine aplicarea de sancţiuni organizate
de stat. Obiceiul recunoscut ca normă juridical devine izvor de drept.
Prima apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obisnuielnic sau cutumiar, însă nu orice obicei a
devenit normă de drept cutumiar, decâ t dacă era practicat regulat constant ca şi o obişnuinţă şi
dacă era considerată obligatorie.
În analiza pe care o facem trebuie să facem o distincţie între obicei, obişnuinţă şi uz.
Spre deosebire de obiceiuri “obişnuinţele” apar ca deprinderi individuale (obişnuinţa de a face
sport, de a merge la spectacole) sau de “uzuri “care au caracter convenţional, de datini ori de”
mode”.
Din punct de vedere juridic, uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor de judecată pentru că au un
caracter convenţional, pe câ nd obiceiurile pot fi invocate direct în instantă , ca un drept pozitiv.
Aceste idei au fost foarte bine formulate de profesorul Dimitrie Gusti:” în mod general trei subiecte
sunt producă toare de legislaţii: individual, statul şi societatea. Individul îşi creează o legislaţie a lui
proprie, de conducere prin aşa-zisa obişnuinţă ; statul prin sistemul cunoscut, iar societatea prin
obiceiuri. Obiceiul e legislaţia proprie pe care societatea şi-o dă ei însă şi pentru ca să tră iască şiş a
se dezvolte... Obişnuinţa este întotdeauna repetarea unei voinţe individuale; metodă este o repetare
a unei voinţe sociale însă de origine individuală ; datina e repetarea regulate a unei voinţe sociale
particulare; obiceiul e repetarea unei voinţe sociale generale”.

Corelatia normelor juridice cu normele tehnice

Normele tehnice, în sensul lor larg, au fost sistematic incluse printre normele sociale. S-a ară tat că
normele sociale pot fi luate ca o subcategorie a normelor de convieţuire socială , elementar
distinctiv fiind specificul raporturilor sociale pe care le reglementează .
Normele tehnice reglementează relaţiile sociale cu privire la creaţia bunurilor cu destinaţie utilitară
sau estetică . Astfel prin norme tehnice se înţelege legă tura omului cu natura, exprimată de legile
naturale. Normele tehnice pot deveni norme juridice atunci câ nd nevoile sociale impun acest lucru.
Ele pot dobâ ndi şi caracter juridic prin implementarea lor în acte normative, a că ror respectare va
fii asigurată prin forţa coercitivă a statului. Astfel de norme sunt cele privind circulaţia pe
drumurile publice, normele de protecţia muncii etc.

Normele de folosire a unei maşini sau a unui utilaj trebuie să fie cunoscute sau aplicate corect, o
societate modernă fiind de neconceput în absenţa normelor tehnice.
În ceea ce priveşte obiectul specific de reglementare al normelor tehnice în raport cu alte norme
sociale, cei mai mulţi autori subliniază că ele se caracterizează prin faptul că stabilesc atitudinea
oamenilor privind folosirea obiectelor de muncă pentru a obţine, cu minimum de efort, maximum
de randament. Pentru ca o asemenea stabilire, expresie a unor legi obiective, să devină o normă
tehnică , este necesar ca ea să fie tradusă în viaţă prin voinţa oamenilor, iar, în activitatea lor
practică să se formeze convingerea unui colectiv care participă la producţie, că această regulă este
conformă cerinţelor tehnicii înaintate. Un procedeu tehnic devine normă tehnică abia din clipa în
care colectivul din una sau mai multe unită ţi economice s-a convins că el corespunde necesită ţilor
concrete şi îi generalizează aplicarea în activitatea productivă .
Normele tehnice se înmulţesc şi se diversifică ca urmare a dezvoltă rii cunoştinţelor tehnice şi a
dezvoltă rii ştiinţelor. Validitatea lor este dată de modul în care omul reuşeşte să surprindă legită ţile
obiective, să le cunoască şi să le valorifice, exprimâ ndu-le în reguli diriguitoare pentru propria sa
activitate. În ceea ce priveşte caracteristicile normelor tehnice, într-o prezentare sistematică , se
poate aprecia că :
A. Normele tehnice determină conduita oamenilor atâ t în ce priveşte utilizarea uneltelor de
producţie câ t şi a obiectului muncii. Normele de utilizare ale unei maşini (instrucţiuni de lucru,
setul de instrucţiuni pentru întreţinerea ei, protecţia muncii etc.) sunt norme care trebuiesc
cunoscute şi aplicate. În ipoteza că nu se respectă aceste norme tehnice, nici tehnologic nu se poate
obţine rezultatul dorit. Reguli de acelaşi gen se aplică şi pentru utilizarea obiectului muncii, acesta
fiind un element în procesul de obţinere al produsului muncii.
B. Formarea normelor tehnice presupune intervenţia unui act de voinţă a unui colectiv de
oameni. În general, o metodologie de lucru devine normă tehnică prin însuşirea lui de că tre un
colectiv de muncă pe baza standardului profesional. Convingerea colectivului de lucră tori că o
anumită regulă îi apropie de scopul dorit, o transformă pe aceasta în normă tehnică numai după ce
îi generalizează aplicaţia în activitatea productivă . Tocmai acest mod de apariţie a normei tehnice o
plasează în râ ndul normelor sociale.

C. Normele tehnice au un caracter obiectiv. Fiind orientate

înspre optimizarea activită ţii creatoare a omului, aceste norme sunt întemeiate pe legile naturii şi
nu depind de voinţa omului.
D. Norma tehnică nu este independentă de morală . Morala îşi manifestă acţiunea asupra
transformă rii unui procedeu de producţie într-o normă tehnică . Ea poate permite sau opri această
transformare. În optimizarea unui proces de producţie uneori sunt necesare operaţiuni cu o
conotaţie morală . Astfel, în procesul de concepţie ori perfecţionarea unor medicamente ori produse
cosmetice ar fi necesar să se efectueze teste pe animale ori indivizi umani. Multe companii nu
recurg la efectuarea acestor teste în procesul de cercetare, preferâ nd cheltuieli mai mari cu
aplicarea altor metode de testare, datorită faptului că ele sunt considerate imorale de un mare
numă r de consumatori. Unele metode de pescuit conduc, pe lâ ngă capturarea speciilor destinate
valorifică rii industriale, la omorâ rea unor specii care nu au această destinaţie. Deşi aceste tehnici
sunt mai productive, unii nu le aplică datorită considerentelor morale. Chiar şi modalitatea de
sacrificare a animalelor pe cale industrială a fost influenţată şi de considerente de ordin moral.

E. Normele tehnice încetează a-şi produce efectele odată cu îmbună tă ţirea lor, în timp ce, în
mod obişnuit, normele juridice pot fi pur şi simplu abrogate, fă ră să fie înlocuite cu altele. În mod
excepţional, în cazul în care activitatea productivă la care ele se referă încetează din motive
obiective, normele tehnice îşi pierd aplicabilitatea.
În general, normele tehnice conduc procesul productiv, nerespectarea lor determinâ nd în multe
cazuri şi consecinţe juridice.În societatea modernă , industrializată , tehnologizată şi computerizată ,
folosirea şi respectarea acestor norme este foarte importantă pentru ca activitatea să se poată
desfă şura normal.De aceea, multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare juridică (cele
din domeniul ecologic, al circulaţiei, al telecomunicaţiilor, al transportului, etc.).
Avâ nd în vedere că normele tehnice devin rapid şi norme juridice, aproape că ele nu mai pot fi
uneori despă rţite; astfel de exemple pot fi normele de tehnică contabilă , juridical, normele de
protecţie a bă ncilor, normele de protecţie a mediului.
Însă şi dreptul operează cu tehnologii proprii, cu norme de tehnică juridică : norme de procedură
civilă sau penală , contencioasă , norme de tehnica elaboră rii sau de tehnica interpretă rii dreptului,
etc. Normele tehnice sunt cuprinse şi în reglementă rile internaţionale, fiind inserate în tratate sau
convenţii internaţionale astfel ca ele devin obligatorii pt pă rţile semnatare.
Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială
În sens larg, noţiunea de norme de convieţuire socială este sinonimă cu cea de norme sociale. În
sens restrâ ns, regulile de convieţuire socială sunt reguli sociale elementare care reglementează
comportamentul oamenilor în societate. Intră în această categorie: normele de bună -cuviinţă , de
politeţe, de cortazie, norme protocolare, etc.

Profesorul E.Sperantia arată că distincţia acestor norme este dată de o anumită apreciere sau
preţuire reciprocă a persoanelor, exprimată prin “stimă ”, “consideraţie” sau “respect” între oameni.
Normele de convieţuire socială pot conduce la un “minim de convergenţă armonică ” necesară vieţii
sociale, însă dacă nu sunt dublate de puternice motivaţii morale, aportul lor este redus la
normalizarea relaţiilor sociale. Simplă politeţe nu apară şi nu asigură convieţuirea, pecand
convieţuirea odată asigurată , se poate cizela şi adâ nci prin politeţe.

O parte importantă a normelor de convieţuire socială este acela a normelor deontologice sau de
deontologie profesională . Aceste norme se formează treptat, spontan şi ele depind mai mult de
uzaje decâ t de morală sau de drept, putâ nd fii la un moment dat însuşite de o manieră activă printr-
o instrucţiune anume înscrise într-un statut.
Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice
Mai mulţi autori definesc deontologia ca „parte a eticii”. În sens restrâ ns, deontologia este privită ca
un ansamblu de norme (reguli, obligaţii) morale ale unei profesiuni. Conceptul a avut ecou în medii
intelectuale diverse, inclusiv în ţara noastră , unde este deja utilizat, adesea cu spirit de moralitate
justiţiară .
În ceea ce priveşte elementele esenţiale ale deontologie, putem face urmă toarea sistematizare:
A. Este neîndoios că suntem în prezenţa unor situaţii de tip normativ. Acest lucru reiese din
faptul că se face apel la deontologie din nevoia de a norma, a prescrie un comportament dezirabil în
cadrul unei profesii, de a sancţiona comportamentele indezirabile şi de a preveni asemenea
comportamente.
B. Ideea de moralitate are o prezenţă dominatoare. În toate situaţiile se face apel la instanţa
morală , fie direct, fie ca substitut pentru instanţe administrative sau juridice, fie împreună cu ele,
fă ră a exista însă o delimitare precisă .
C. Apelul la deontologie este prezent îndeosebi în mediile profesionale de o anumită înă lţime
intelectuală .
D. Deontologia este chemată să ră spundă la nevoi legate nemijlocit de relaţiile interumane,
omul fiind în acelaşi timp obiect şi agent al acţiunii umane.
E. Nerespectarea normelor prescrise poate produce un ră u de natură fizică , psihică , morală ,
socială , materială etc. Unor persoane sau grupuri de persoane fă ră ca acestea să se poată opune sau
să poată face apel la instanţe de protecţie, fie din neştiinţă , fie din ignoranţă fie din faptul că ajung în
incapacitate de a se proteja..
Există unele încercă ri reuşite de codificare care conţin şi norme specifice unor profesiuni, care au o
vechime impresionantă : „Perceptele lui Confucius”, adevă rat mentor de şcoală deontologică , „Codul
lui Hammurapi”, „Învă ţă turile lui Solomon”. „Jură mâ ntul lui Hypocrat”, bază ideologică a
deontologiei medicale moderne sau, în ţara noastră , „Învă ţă turile lui Neagoe Basarab că tre fiul să u,
Teodosie”.

În perioada actuală , deontologia medicală este cea mai consolidată deontologie explicită , prezenţa
ei în amfiteatrele universită ţilor medicale, dar mai ales pe masa de lucru a fiecă rui cadru medical,
fiind o constantă cu tradiţie. Ală turi de aceasta, s-au formulat coduri deontologice în domeniul
juridic, militar, al educaţiei, al informaţiei publice etc.
Astfel de coduri au fost elaborate şi în sfera cercetă rii ştiinţifice al că rei obiect are impact explicit
sau implicit asupra vieţii, psihicului să u personalită ţii omului. Remarcabilă în acest sens este
lucrarea lui Robert Page în care problema manipulă rii subiecţilor, precum şi a strategiilor de că tre
cercetă tori imuni la aspectele deontologice, este abordată sub aspecte variate, de la invocaţii asupra
moralită ţii individuale, la cele asupra finalită ţii civice a proiectelor, rezultatelor şi propunerilor de
schimbare.
Unele societă ţi de psihologie au elaborat coduri deontologice mai mult sau mai puţin riguroase,
pentru diferite ipostaze ale profesiei de psiholog (din învă ţă mâ nt, din cercetare, din asistenţa
psihologică etc.)

Astfel, în anul 1961 Societatea franceză de psihologie a elaborat un Cod deontologic şi Principii
generale de deontologie. Asociaţia americană de psihologie a elaborat, în 1953, Standardele etice
ale psihologului. Asociaţia poloneză de psihologie a elaborat în anul 1971 un Cod de etică a
psihologului iar în ţara noastră , în 1975, Asociaţia psihologilor a publicat în Revistă de psihologie
un proiect pentru Codul deontologic al psihologului practician. Tot în Româ nia, la a treia Conferinţă
Naţională a Sociologilor din Româ nia (21-22 mai 1993) a fost adoptat Codul deontologic al
sociologilor, cu scopul declarat de a asigura „probitate profesională şi morală în relaţiile cu
persoane, grupuri, organizaţii, comunită ţi, în activitatea de cercetare, învă ţă mâ nt sau aplicare a
cunoştinţelor sociologice”.

În domeniul juridic, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat la 17 decembrie 1979 „Codul de conduită
pentru responsabilii cu aplicarea legilor”, care prevede că aceste persoane îşi vor îndeplini datoria
stabilită de lege, servind comunitatea şi apă râ nd toate persoanele împotriva actelor ilegale, în
îndeplinirea datoriei lor, cei care ră spund de aplicarea legii trebuind să respecte şi să protejeze
demnitatea umană , să apere şi să protejeze drepturile fundamentale ale orică rei persoane.

În acest moment, din pă cate, deontologia este un concept folosit fă ră un suport foarte bine conturat.
Întâ lnim adesea exprimă ri orale sau scrise, etichete puse unor ziarişti, politicieni, medici, profesori
etc. de tipul: „a încă lcat codul deontologic al profesiei sale”. Asemenea etichete apar, de regulă ,
atunci câ nd atitudinea, fapta, hotă râ rea, comportamentul celor etichetaţi a deranjat pe autorul
etichetei, dar acesta nu are argumente pentru a cere satisfacţie pe cale administrativă sau juridică ,
sau, pur şi simplu este conştient că invocarea deontologiei este mai puternică în ochii opiniei
publice. Pe de altă parte, unele „coduri deontologice” elaborate în formă scrisă suferă printr-o lipsă
de delimitare a câ mpului de acţiune a deontologiei, sau identificarea falsă a acestui câ mp, pornind
de la o interpretare a obiectului deontologiei dincolo de cadrul să u firesc, ceea ce le dă o natură
eclectică . Acest eclectism este explicabil prin aceea că grupurile profesionale preocupate de
asemenea coduri tră iesc necesitatea

moralită ţii actelor lor de pe o platformă morală mai degrabă intuită decâ t cercetată şi explicitată cu
mijloacele eticii. Fă ră un instrument teoretic autentic, preocupă rile se centrează în primul râ nd pe
corectitudinea actelor profesionale privită prin prisma drepturilor general-umane ale persoanei,
aşa cum aceste drepturi s-au impus public, exigenţele strict de domeniul moralită ţii fiind mai mult
presupuse, decâ t explicit formulate. Uneori se au în vedere drepturi consacrate juridic, fă ră a se ţine
cont că morală nu se identifică cu dreptul, chiar dacă , unele valori morale capă tă şi o consacrare
juridică .
În literatura filosofică româ nească se remarcă preocuparea lui Vasile Popescu de sintetizare a unor
idei despre deontologie. El defineşte deontologia „ca un sistem al moralei profesionale, cod moral
specific unui anumit scop profesional”, considerâ nd că deontologia are realitate numai în
concretitudinea sa, organizată în structuri normative distincte „ce reglementează comportamentul
moral individual şi colectiv în zone ocupaţionale particulare”.
Se consideră că normele deontologice se impun în societate datorită existenţei unor relaţii de
autoritate. Literatura sociologică defineşte autoritatea ca o „relaţie prin care o persoană sau grup
acceptă ca legitim faptul că deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate de o instanţă superioară
(persoană , grup, organism)”.
Autoritatea este legată de ideea de ierarhie socială , fă ră a se identifica cu puterea. Orice autoritate
legitimă se bazează pe o investiţie de încredere fă cute în contul persoanei, grupului să u instituţiei
purtă toare a autorită ţii, bazată pe ideea că acestea ştiu, pot şi doresc binele în legă tură cu o anumită
profesie.
Importanţă unor astfel de norme pot face că în anumite condiţii şi pentru respectarea lor, să fie
incluse în acte normative şi atunci dobâ ndesc forţa juridică devenind norme juridice. Amintim
codul deontologic al poliţiştilor, procurorilor, statutul juridic al cadrelor didactice, militare, etc.
CURS 6

IZVOARELE DREPTULUI
Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestă ri ale relaţiilor sociale care generează norma
juridică , indiferent de natura ei (de drept public sau privat etc.).
Doctrina, abordâ nd acest subiect, menţionează totdeauna că izvoarele dreptului pozitiv
sunt de două feluri: materiale şi formale.
În orice caz, modul de apariţie a ideii de dreptate şi, în final, a dreptului, este strâ ns legat de
acele realită ţi sociale care produc situaţia juridică , adică forma de drept. În acest sens,
conştiinţa individuală şi conştiinţa socială sunt, în ultimă instanţă , responsa-bile pentru
apariţia dreptului, printr-un proces complex în care motivaţiile, decurgâ nd din interesele
individului, din interesele diverselor grupuri sociale şi, în final, din interesele obiective
generale ale societă ţii, se intercondiţionează reciproc, construind în dialectica evoluţiei lor
o unitate extrem de complexă pe care o denumim, generic, izvor al dreptului.
Noţiunea de izvor al dreptului identifică tocmai aceste surse complexe de natură obiectivă
şi subiectivă , individuală şi socială care, la un moment dat, într-o anumită conjunctură
istorică , duc la apariţia dreptului.

Cutuma ca izvor de drept

Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale cele mai importante
ale dreptului. Este foarte greu să se decanteze de că tre istoric nu numai caracterul real,
veridic al obiceiului invocat ca izvor de drept, dar şi să se fixeze caracteristicile lui şi, mai
ales, condiţiile care, însoţindu-l, l-au ajutat să devină un astfel de izvor. “Tradiţia care ne-a
parvenit, cu multitudinea ei de denumiri încâ lcite ale popoarelor şi de legende obscure, se
aseamă nă cu frunzele uscate, greu de conceput că au fost câ ndva verzi”, afirmă inspirat
Theodor Mommsen. Este deosebit de expresivă această afirmaţie, ea evidenţiind
problemele, unele aproape insurmontabile, cu care se confruntă istoricul atunci câ nd
încearcă să identifice adevă ratele obiceiuri care, cu timpul, s-au transformat în norme de
drept. Astfel, marele istoric mai înainte citat spune, pe bună dreptate, că în locul parcurgerii
acestui labirint şi încercă rii de clarificare a unor frâ nturi ale umanită ţii, ar fi mai potrivită
cercetarea vieţii reale a poporului şi a modului în care ea s-a exprimat în legislaţie şi în
cultură , în general. În acest sens pot fi justificate instituţii de drept care, apă rute la
începutul dreptului roman, sunt şi astă zi valabile Contractul referitor la împrumutul de
consumaţie (mutuum) de astă zi, îşi are originea juridică în contractul cu aceeaşi denumire
din dreptul roman, iar în dreptul roman izvorul material al acestui contract îl constituie o
practică ce constă în transferul unei sume de bani sau al anumitor bunuri mobile de la o
persoană la o altă persoană . Subiecţii acestei relaţii sociale – devenită ulterior raport juridic
– vor fi denumiţi, în drept, creditor şi debitor. Această practică , spune Mommsen, avea
iniţial drept obiect numai banii şi exista în relaţiile romanilor cu stră inii.
O apariţie în drept, relativ asemă nă toare o are şi nexum-ul, care a devenit un contract din
cumulul obiceiurilor referitoare la înstră inarea (vâ nzarea-cumpă rarea) de bunuri. El
definea şi alte realită ţi juridice (apă rute tot din obiceiuri) cum sunt cele referitoare la
proprietatea temporară . Pe teritoriul ţă rii noastre cutumele geto-dace au constituit un
izvor deosebit de bogat pentru dreptul pozitiv, atâ t în dreptul intern câ t şi în relaţiile
juridice externe. Reglementarea unor astfel de relaţii, apă rută în perioada democraţiei
militare sub forma unor obiceiuri nejuridice şi, deci, nesancţionate, a că pă tat, probabil, o
sancţiune juridică în perioada de formare a statului geto-dac.
Începâ nd cu secolul al VI-lea î.e.n., procesul transformă rii obiceiurilor în norme juridice,
sancţionate ca atare, a fost favorizat, şi poate chiar accelerat, de faptul că triburile geto-
dacice se uneau în uniuni tribale, care aveau un pronunţat caracter politico-juridic. În acest
sens ne vin informaţii de la istoricul Trogus Pompeius, care afirmă că regele scit Ateos are
confruntă ri militare în anul 339 î.e.n. cu un rege geto-dac conducă tor al unei uniuni de
triburi, iar Diodor din Sicilia aminteşte că în jurul anului 300 î.e.n. exista o uniune puternică
de triburi geto-dacice sub comanda lui Dromichete, rege legendar geto-dac. Consideră m că
formarea uniunilor tribale a condus la o decantare a obiceiurilor, care au beneficiat de un
cadru propice pentru a deveni, mai repede şi într-un mod mai sigur, norme de drept.
Existenţa formaţiunilor statale pe teritoriul ţă rii noastre mai înainte de influenţele greceşti
în Dobrogea şi anterior cuceririlor romane, a consolidat un drept geto-dacic format, în cea
mai mare parte a lui, prin ridicarea obiceiurilor la nivelul unor norme juridice. Istoricii
româ ni arată că aplicarea dreptului roman în Dacia avea în vedere dreptul roman clasic, ce
se aplica cetă ţenilor romani rezidenţi aici şi peregrinilor (locuitori liberi ai unei provincii
romane care nu deţineau cetă ţenie romană – civitas romana – şi nici statutul de latini).
Relaţiile dintre cetă ţenii romani şi peregrini erau reglementate de ius gentium care, în
esenţă , era tot drept roman. Deci, pe teritoriul ţă rii noastre sistemele juridice aveau un
dublu izvor de drept: a) cutuma pentru normele juridice ale statului geto-dac şi
b) dreptul roman pentru provinciile romane. Dar, dreptul autohton, format pe baza
cutumei, a existat în provinciile romane, în paralel cu dreptul roman, timp îndelungat. În
acest sens, în doctrina de specialitate se remarcă faptul că după cucerirea Daciei, dreptul
autohton geto-dac ră mâ ne în vigoare pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii
le mai îngă duiau să fie guvernate de dreptul local. Aceste norme erau cuprinse în
obiceiurile sau cutumele (consuetudo, mos maiorum) geto-dace tolerate de noii stă pâ nitori
şi, în continuare, cu privire la mă sura în care dreptul roman îngă duie aplicarea dreptului
local – în speţă cel geto-dac – o constituţie din Codul lui Justinian, al că rui text datează din
anul 224, vorbeşte de necesitatea de a se respecta în aşeză rile urbane provinciale
obiceiurile locale, probabil cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică
romane. Această situaţie juridică se conciliază (şi se coroborează ) cu un alt text, din Ulpian
– secolul al III-lea

e.n. – care există în Digeste, şi care prevede respectarea în orice loc a constutuţiilor
imperiale.
Jurisprudenţa ca izvor de drept
Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează activitatea de aplicare a
dreptului înfă ptuită de organele judiciare, indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o
ierarhie legală în conformitate cu competenţele lor. Sunt, în acest sens, creatoare de
jurisprudenţă instanţele judecă toreşti, organele de procuratură (prin soluţiile ră mase
definitive), hotă râ rile organelor jurisdicţionale.

Într-un al doilea sens, prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului. Este, fă ră
îndoială , un sens foarte larg care – pă truns în lexicul nostru din limba veche – nu mai este
de mult uzitat, ca atare, nici în doctrină şi nici în practica judiciară .
Ne vom referi, fireşte, la primul sens, care include şi sensul mai specializat de totalitate a
hotă râ rilor pronunţate de un anume organ care aplică legea.
Jurisprudenţa este, incontestabil, un izvor de drept – un izvor de drept formal, desigur –
pentru că ea include experienţa practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi,
prin aceasta, îi probează şi îi legitimează valabilitatea. Dar, acest proces este extrem de
complex. În el voinţa legiuitorului care a redactat norma juridică este interpretată de jurist
– indiferent de organul judiciar din care face parte. În acest proces de interpretare, însoţit
de modalită ţile legale de aplicare a normei respective, are loc contactul unei concepţii – a
legiuitorului – care, prin generalizarea unor cazuri obiective a creat norma de drept, cu
cazuri concrete apreciate, de această dată , de o persoană fizică învestită cu atribuţii
specifice într-un organ judiciar. Nu numai că realitatea obiectivă oferă situaţii infinit de
particulare, de diverse şi de complexe (prin raporturile cauzale sociale care apar cu acest
prilej), dar mai intervine şi intelectul persoanei fizice care îşi exercită competenţele în
funcţie de pregă tirea sa de specialitate, de voinţa de a aplica într-un anume mod norma
juridică , de capacitatea intelectuală de interpretare a realită ţii, de cultura sa de specialitate
şi de cea generală , de posibilită ţile psihice de a percepe interdisciplinaritatea necesară
soluţionă rii cazului ş.a.m.d. Toate aceste veritabile criterii de aplicare în viaţă a unor
prescripţii teoretice, nasc un numă r extrem de mare de probleme că rora, de multe ori
practicienii le dau soluţii diferite. Or, în procesul de armonizare a normei juridice şi a
voinţei celui care a emis-o, pe de o parte, şi transpunerea acestei norme în practică , pe de
altă parte, intervine, ca o condiţie sine qua non, tocmai activitatea practicianului. Această
situaţie se complică (în sensul bun al cuvâ ntului), datorită faptului că membrii unor organe
care aplică legea sunt independenţi în ceea ce priveşte interpretarea subiectivă şi obiectivă
a acesteia (judecă torii sunt în această situaţie). De aici vine şi natura de izvor material de
drept al jurisprudenţei cumulate, soluţiile date de diverse organe care aplică legea pot
merge pâ nă acolo încâ t nu numai să producă modifică ri esenţiale în legislaţie, dar pot
schimba însă şi concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie
socială într-un raport juridic. Aşadar, constituie un foarte important raport subsidiar
(formal) al dreptului, practica organelor judiciare care prin competenţa lor materială se
detaşează dintre celelalte instituţii ale suprastructurii, avâ nd o importanţă capitală în
procesul rezolvă -rii multiplelor probleme social-economice şi politice cu ajutorul dreptului.
Importanţa sistemului judiciar este deosebită într-un stat de drept. În acest sens, dă m ca
exemplu activitatea de judecată a Curţii Constituţionale care, în sistemul statului nostru de
drept – ca şi în sistemul juridic al altor state democratice – poate impune chiar legiuitorului
respectarea Constituţiei, prin declararea ca neconstitu-ţională a orică rui act normativ emis
de acesta. În acest sens, ţinem să subliniem o mutaţie cu totul deosebită , care a apă rut, după
Revoluţie, în teoria dreptului nostru. Se ştie că modalită ţile de interpretare a normei
juridice (gramaticală , sistematică , istorică , logică ) tind să lă murească voinţa legiuitorului,
voinţă pe care organul de aplicare a legii o raportează la un caz concret. De aceea, pâ nă la
apariţia Constituţiei din 1991, nu se putea vorbi de un izvor de drept care prin practica sa
să desfiinţeze, legal, o normă juridică . Legea – ca să ne referim la actul normativ cu cea mai
mare putere de reglementare a raporturilor sociale – nu putea fi infirmată , în mod
nemijlocit, direct de practică , ci numai configurată sau, în cel mai bun caz, perfecţionată cu
ajutorul practicii; această perfecţio-nare fiind fă cută , desigur, în final, tot de legiuitor. Iată
însă că , prin competenţa sa, Curtea Constituţională instituie o jurisprudenţă cu totul
deosebită de cea de pâ nă acum, o jurisprudenţă care poate nesocoti voinţa legiuitorului şi
de care nu se poate trece decâ t cu riscul înfruntă rii bazelor legale şi morale ale statului de
drept. Judecă torii Curţii Constituţionale sunt şi ei independenţi în exercitarea mandatului
lor (v. art. 143 din Constituţie) şi, ca atare, judecă în conformitate nu numai cu dispoziţiile
Constituţiei, dar şi cu propria capacitate profesională , morală şi culturală de interpretare a
dispoziţiilor acesteia. Rezultă , din această practică , decizii deosebit de importante, care pot,
prin ele însele, nemijlocit deci, să confirme sau să infirme norme juridice adoptate de forul
legislativ, care este Parlamentul. Sistemul argumentativ pe baza că ruia se creează
jurisprudenţa este, prin el însuşi, extrem de valoros în configurarea acestui izvor material
de drept care este jurisprudenţa. Vom exemplifica acest lucru, folosind mai ales practica
instanţelor judecă toreşti şi începâ nd chiar cu Curtea Constituţională , în sensul la care ne-
am referit mai sus.
În art. 144 alin. 1 lit. c din Constituţie, se prevede, printre alte atribuţii ale Curţii
Constituţionale, că aceasta hotă ră şte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor
judecă toreşti privind neconsti-tuţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. O asemenea
dispoziţie constituţională lă rgeşte foarte mult câ mpul de incidenţă al jurispru-denţei ca
izvor material de drept. Aceasta deoarece, conform textului constituţional menţionat,
pă rţile în procesul judiciar sunt îndrituite ca să participe direct la formarea jurisprudenţei,
prin aceea că ele iniţiază procesul şi ele propun excepţia de neconsti-tuţionalitate,
argumentâ nd-o în mod corespunză tor. Pe baza acestei iniţiative, instanţa judecă torească ,
formâ ndu-şi propria opinie, poate trimite cauza la Curtea Constituţională . Sigur că cererea
exprimată de pă rţi în faţa instanţei nu constituie jurisprudenţă în sensul adecvat al
termenului dar, ceea ce dorim să subliniem este faptul că această cerere dă posibilitatea
formă rii opiniei judecă toreşti, care poate trimite dosarul la Curtea Constituţională . Opinia
pă rţilor devine, astfel, causa initialis pentru formarea jurisprudenţei. În acest sens,
Constituţia româ nă de la 1991 a deschis o cale, specifică statului de drept, dar extrem de
eficientă în planul înfă ptuirii justiţiei şi care este în acelaşi timp un izvor material de drept,
fiind o cale de formare a jurisprudenţei.

Legea ca izvor de drept

Analizâ nd problematica legii ca izvor de drept, trebuie să definim această noţiune. Există
un sens larg şi unul restrâ ns al conceptului de lege, după cum avem în vedere numai actul
pe care îl adoptă , pe baza unei proceduri specifice, parlamentul (sensul restrâ ns), sau este
vorba de orice act cu putere obligatorie, de orice act normativ (sensul larg al noţiunii).
Există , desigur, şi un sens lexical şi nu juridic al termenului de “lege”, în care ar intra orice
act care, investit cu o anume autoritate, pretinde a i se respecta dispoziţia. În acest sens, şi
obiceiul este lege. Dar nu la acest sens ne vom referi, desigur, în continuare. “Totalitatea
actelor normative alcă tuiesc dreptul scris (jus scriptum) şi, în acest sens, vor intra în
această noţiune toate actele ce cuprind norme general obligatorii şi sunt emise de organe
ale autorită ţii publice care au în competenţa lor emiterea unor asemenea acte. Autorii
consideră ca izvor normal al dreptului orice act normativ care este general obligatoriu, şi
nu numai legea ca atare, deşi, fă ră excepţie, se rezervă legii locul central în contextul actelor
normative, fiind considerată cea mai importantă dintre acestea.
Dintre legi, ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia, ca fiind cea mai
importantă lege în stat, denumită , în consecinţă , şi Legea fundamentală . Importanţa
deosebită a Constituţiei în raport cu toate celelalte legi, rezidă în faptul că ea fixează cadrul
general al ordinii de drept, ea concretizează , în cel mai înalt grad, ideea de justiţie şi de
dreptate în societatea umană organizată statal. Toate celelalte legi (denumite şi ordinare),
sunt elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei, conformâ ndu-se întocmai spiritului şi
literei acesteia. Una dintre caracteristicile legii ca izvor de drept îl constituie raţionalitatea
acesteia. În doctrină s-a stabilit faptul că izvoarele (deci şi legea) “sunt, prin natura lor,
afirmaţii raţionale. Pentru a se argumenta această natură (filosofică , în ultimă instanţă ), se
menţionează , cu predilecţie, faptul că procesul formă rii unei norme juridice (ridicarea de la
particular la general sau universal şi aplicabilitatea ei prin revenirea la concret) este, în
realitate, o operaţiune logică . Or, o operaţiune logică va consta, în prim râ nd, din afirmaţii
raţionale. Pe bună dreptate s-a ară tat în doctrină , în legă tură cu procesul de construire a
unei norme juridice, că “orice operaţiune de acest fel porneşte de la date care trebuie să fie,
prin definiţiune raţionale şi nu poate ajunge decâ t la date de aceeaşi natură . De aici se
ajunge la relevarea uneia dintre calită ţile de bază ale unei norme juridice, şi anume
coerenţa ei. Lipsa de contradicţie în enunţul care alcă tuieşte o normă juridică împietează ,
de fapt, interpretarea corectă a acesteia, fă câ nd imposibilă aplicarea ei. De altfel,
contradicţia existentă între termenii orică rei noţiuni (deci şi a unei norme juridice) este o
cerinţă esenţială a valabilită ţii acesteia. Mai mult decâ t atâ t, necontradictorialitatea în
conţinutul normei juridice se coroborează cu raţionalitatea acesteia, fiind imposibilă atâ t
formarea textului de lege, câ t şi interpretarea lui în limitele raţionalită ţii dacă apar
contradicţii în structura lui În doctrină s-a argumentat necesitatea lipsei de
contradicţii,coroborată cu raţionalitatea acesteia, prin necesitatea elaboră rii “aceleiaşi
soluţii de drept în împrejură ri de fapt identice”, aceasta fiind o tendinţă imanentă a orică rei
gâ ndiri juridice de unificare continuă a tuturor cunoştinţelor, fă ră excepţie şi în drept (s.n.).
Privim cu rezervă acest punct de vedere care este, credem, discutabil. În drept, încercă rii de
modificare a soluţiilor i se opune, parţial, desigur, tocmai raţionalitatea legii. Aceasta
deoarece, în procesul juridic, unificarea soluţiilor s-a dovedit a fi un proces extrem de
dificil, datorită interferenţelor particulare şi nerepetabile ale datelor specifice obiective şi,
mai ales, subiective, care alcă tuiesc “complexul cauzei judiciare”. Aceste date, cu totul
particulare, privesc, desigur, nu numai aspectul “in rem” al cauzei, ci, aşa după cum am
vă zut, şi aspectul “in personae”. Procesul judiciar implică latura subiectivă , care trebuie să
se ia în considerare nu numai în cauzele penale, ci în toate cauzele, indiferent de natura lor
juridică

Doctrina ca izvor de drept

În ştiinţa dreptului, problema doctrinei ca izvor de drept a gă sit prea puţină înţelegere.
Ră spunsul la întrebarea dacă este sau nu doctrina izvor de drept este dat de pe poziţiile
unor criterii foarte diferite. Doctrina însă şi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de
drept, alţii, cei mai multi îi neagă caracterul de izvor de drept şi foarte puţini îi recunosc
această funcţionalitate.
Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al că rei obiect este studiul
dreptului pozitiv. Oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului deţin ponderea esenţială în
doctrină , deşi nu sunt singurii creatori de doctrină . Ală turi de ei există opiniile exprimate în
diferite moduri (note sau studii publicate, conferinţe etc.), de că tre practicieni.
Doctrinei i se recunoaşte, însă , indubitabil, faptul că este o autoritate care are o misiune
foarte importantă . Deşi se recunoaşte că doctrina nu poate lua cunoştinţă – pentru a o
studia – de întreaga jurisprudenţă , dintr-un an calendaristic, spre exemplu, totuşi, ea poate
aborda principiile care domină sistemul juridic şi poate oferi chiar soluţii pentru
dificultă ţile prin care trece practica judecă torească .

Ală turi de rolul de informare, doctrina are şi menirea de a reflecta asupra dreptului pozitiv,
în general, şi, mai mult decâ t atâ t, de a pune în lumină imperfecţiunile şi contradicţiile
sistemului juridic.
Unul dintre autorii de teorie a dreptului remarca dificultatea în care este pusă doctrina,
datorită , pe de o parte, inflaţiei legislative, iar pe de altă parte, datorită numă rului mare de
hotă râ ri judecă to-reşti (în Franţa apar, în medie, 1300 de decrete pe an şi cca. 25.000 de
hotă râ ri judecă toreşti). Astfel, se pare că menirea doctrinei de a oferi soluţii diverselor
probleme practice şi de sistem juridic este mult îngreunată . Totuşi, în realitate lucrurile nu
stau chiar aşa.
Problema nu se poate pune în sensul existenţei sau inexistenţei forţei obligatorii a doctrinei
pentru legiuitor. Este limpede că o astfel de forţă nici nu trebuie să aibă doctrină . Nu ar mai
fi ceea ce este şi, în plus, i-ar scă dea forţa ştiinţifică , în locul că reia s-ar simţi, în acest caz –
mai pregnant argumentele politice. Ş tiinţa dreptului nu este un instrument orb “în mâ na”
politicianului, deoarece o politică , în orice domeniu – şi mai ales în societă ţile moderne în
care vorbim de statul de drept şi nu de atitudini arbitrare, stră ine orică rui spirit ştiinţific –
îl influenţează , la râ ndul ei, pe acesta din urmă .
Practica asiduă şi chiar competentă a dreptului aduce, uneori, întregul sistem juridic în
criză . Desigur, o criză socială care se reflectă şi asupra sistemului juridic va aduce, odată cu
întreaga societate, şi sistemul de drept în criză , şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de
important, prin aceea că edifică argumentat noul sistem de drept, folosind întreaga
experienţă juridică a timpului. Ş i în acest caz putem refuza, oare, doctrinei, rolul de izvor de
drept? În prima ipoteză , cu care am început, de altfel, nu este vorba de o criză socială (a
întregii societă ţi), ci de o criză numai a sistemului juridic, în limitele temporale ale aceleiaşi
societă ţi. Se poate ajunge la aşa ceva? Desigur că da, atunci câ nd legiuitorul nu urmă reşte
suficient devoluţiunea relaţiei sociale, pentru a ţine dreptul la curent cu aceasta. Lă sat
nemodificat un timp oarecare, sistemul juridic “pierde teren”, ră mâ ne în urmă şi atunci se
pune problema existenţei acelor mecanisme sociale care ajută sistemul juridic să devină
oportun. Un asemenea mecanism social este doctrina juridică . Inevitabil, ea înmagazinează
sistematic, şi nu numai la nivel principial, argumentat logic, raţional şi istoric, “cheile
necesare perfecţionă rii dreptului, deoarece bune sunt nu legile care dă inuie (zadarnică
încercare de opunere faţă de timp), ci legile care sunt perfecţionate la momentul oportun,
în acord cu realitatea.
De aceea, cel mai important lucru care defineşte doctrina (esenţa ei), îl reprezintă reflecţia,
meditaţia asupra problemelor de drept ale timpului, activitate care îl reprezintă atâ t pe
legislator, câ t şi pe practician. Aportul doctrinei la apariţia dreptului este o chestiune de
documentare şi cunoaştere a relaţiei juridice, pe baza unui efort propriu, pe care trebuie să -
l depună , în egală mă sură , atâ t legisla-torul, câ t şi practicianul.
Ră spunsul la problematica juridica nu stă întotdeauna în cercetarea aspectelor de drept ale
acesteia. Chiar elementele din care se compune problema respectivă se află difuzate în
aspecte de naturi diferite. Dar “ordinea juridică ”, în acest caz, cea mai eficientă , o instituie
tot omul de ştiinţă , creatorul doctrinei sau practicianul, dar după ce s-a documentat (adică
a învă ţat) doctrina şi a meditat suficient asupra acestei problematici.
În general, pregă tirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme de
drept, se face pe baza a două metode: metoda empirică şi metoda dogmatică (în sensul de
metodă documentată teoretic). Or, rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda
dogmatică , singura eficientă , deoarece ea nu se bazează numai pe experienţă , ci şi pe
vastitatea de informaţii şi legă turi interdisciplinare pe care le aduce doctrina.
Cercetâ nd sursele dreptului, doctrina devine, prin aceasta, ea însă şi o sursă de drept,
deoarece izvoarele depistate se vor confunda definitiv cu cercetarea însă şi, de la care a
împrumutat deja elemente specifice, ţinâ nd, în principal, de capacitatea cercetă torului de a
interpreta fenomenul studiat, de experienţa sa juridică şi socială , în general, de capacitatea
sa de sinteză , de pregă tirea profesională ş.a.m.d. În acest sens, M. Djuvara spunea: “Numai
prin lumina dată de el (de jurisconsult, adică de cercetă tor, n.n.) se poate face o
interpretare perfectă a izvoarelor formale”.
M. Djuvara nu a ezitat să afirme, categoric, caracterul de izvor formal al doctrinei. Creatorii
doctrinei – ai ştiinţei dreptului – sunt jurisconsulţi, spune autorul: “Jurisconsultul,
constatâ nd realită ţile juridice, le generalizează şi sistematizează , creâ nd principiile”.

CURS 7

Norma juridica si problema valorilor in drept

Normele – atâ t morale câ t şi cele juridice – exprimă aspiraţii valorice şi idealuri individuale în
mă sura în care acestea coincid cu cele colective, se detaşează de subiectivitate, dobâ ndind valenţe
axiologice cu caracter obiectiv. Ele integrează deci orizontul valoric al individului în orizontul
valoric colectiv, avâ nd rolul de a îmbina interesele individuale cu cele colective. Indivizii care
încalcă normele suportă consecinţele procesului de obiectivizare a acestora de că tre structurile
organizaţionale ale grupului din care fac parte (familie, clasă , naţiune, stat, organi-zaţie obştească ).
Pentru individ, normele au funcţie stimulativă (în cazul în care interesele şi idealurile individului
coincid cu cele ale grupului) sau coercitivă (în cazul în care interesele individului se opun celor ale
grupului).
Problema valorilor în domeniul dreptului este prezentă atâ t în activitatea de creare a dreptului, de
elaborare a normelor de drept, valorizarea socială urmă rind transpunerea, din domeniul economic
sau politic în domeniul juridic, a acelor aspecte ale relaţiilor sociale ce necesită a fi ocrotite cu
ajutorul puterii de stat, câ t şi în activitatea de realizare a dreptului, respectiv alegerea la nivel de
individ a conduitei comportamentale, conformă sau neconformă cu prevede-rile normelor de drept.
Relaţiile sociale din diferite domenii (economic, politic, de familie etc.) preexistă ca valoare faţă de
momentul transpunerii lor în drept. Legiuitorul le reglementează din punct de vedere juridic,
tocmai pentru că le consideră valori. La râ ndul ei, această transpunere în drept sporeşte valoarea
relaţiilor respective.
Reglementarea juridică are atâ t un obiect imediat: relaţiile sociale cu privire la anumite valori, câ t şi
un obiect mediat: valorile înseşi. “Dat”-ul în drept îl constituie deci nu numai relaţiile sociale
privitoare la o anumită valoare, ci şi valoarea însă şi, fă ră de care relaţiile sociale ar fi lipsite de
conţinut. În raport cu valoarea la care se referă şi care poate fi considerată valoare-scop, relaţiile
sociale constituie valori-mijloc. La râ ndul lor, normele juridice care reglementează relaţiile
respective sunt şi ele o valoare-mijloc, garantată de puterea de stat.
Abordâ nd fenomenul juridic din perspectiva axiologică , Ion Gorgă neanu şi Alexandru Olaru
consideră că momentele şi notele definitorii ce trebuie avute în vedere la stabilirea noţiunii de
valoare juridică ar fi urmă toarele:
a) Valorile juridice fiind o obiectivare a subiectivită ţii umane, ca urmare a cunoaşterii şi
aprecierii elementelor realită ţii obiec-tive, au o esenţă şi o determinare socială .
b) Sunt o formă de obiectizare a esenţei umane, a aspiraţiilor omului spre realizarea unui ideal
de societate care constituie ansamblul valorilor-scop, că tre care se tinde prin intermediul normelor
de drept ce pot fi considerate valori-mijloc.
c) Au un conţinut obiectiv. Suportul lor material îl constituie relaţiile sociale care există
indiferent de voinţa omului şi pe care acesta încearcă să le umanizeze continuu valorizâ ndu-le.

d) Se constituie ca urmare a unui proces de apreciere, selectare şi prescriere a unui anumit

model de comportament.
e) Au un caracter esenţialmente normativ întrucâ t se manifestă numai prin normele juridice.

Conceptul de norma juridica

Deşi există o diversitate de puncte de vedere, în definirea normei juridice (Gh. Boboş, I.Şantai,
N.Popa, I.C.Ceterchi, I.Craiovan) în esenţă exprimă aceleaşi caracteristici, respectiv:
- Sunt o specie a normelor sociale;
- Sunt reguli de conduită şi reprezintă un element constitutiv al dreptului;
- Sunt instituite de puterea publică sau recunoscute de aceasta;
- Respectarea lor este asigurată prin conştiinţa juridică , iar la nevoie, prin forţa de
constrâ ngere a statului.
Activitatea socială nu se poate derula în mod haotic, ci în baza unor reguli care să reglementeze cum
este mai eficient să se desfă şoare anumite relaţii sociale pentru ca acţiunile să fie apreciate ca
pozitive. Normele, nu sunt altceva decâ t reguli care prefigurează comportamente viitoare indiferent
de natura lor: morala, juridică , politică , artistică , etc. Normele juridice nu pot exista dacă sunt rupte
de condiţiile materiale ale vieţii sociale pe care le reflectă . Ele constituie structura internă a
dreptului, elementele sale constitutive.
Cuvâ ntul normă are acelaşi înţeles, în general, cu cel de regulă de conduită , în marea lor majoritate
normele conţinâ nd reguli prin care se fixează drepturi şi obligaţii corelative. Ele sunt defapt
mijlocul prin care se instaurează ordinea juridică în conformitate cu voinţă socială exprimată în
conţinutul prevederilor normative.În majoritatea definiţiilor, dreptul apare ca un sistem de norme
sociale, ca o totalitate de norme juridice organizate în sistem, fiecare normă juridică avâ nd tră să turi
comune, care o particularizează în raport cu orice alte categorii de norme şi mai ales de normele
morale.
O definiţie complexă şi unanim acceptată în literatura juridică ar fi aceea ca norma juridică este o
regulă de conduită generală şi impersonală , instituită de puterea publică sau recunoscută de
aceasta, acarei aplicare şi respectare obligatorie în raporturile dintre subiectele de drept este
asigurată prin conştiinţa juridică , iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Pentru a putea înţelege structura şi tră să turile normei juridic, trebuie plecat de la premise ca o
normă de drept conţine defapt ceea ce trebuie să realizeze, să înfă ptuiască destinatarii lor, respectiv
ceea ce aceştia sunt îndreptă ţiţi să facă , sau ceea ce l-i se recomandă sau sunt stimulaţi să
îndeplinească . Astfel Modestinus spunea “Legis virtus haec est: imperare, vetare, permitere, punire”
ceea ce înseamnă “Forţa legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi”
Scopul normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială în direcţia promovă rii şi
consolidă rii relaţiilor sociale, potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă .

Prin intermediul normelor juridice, statul impune o anumită conduită şi astfel se reglementează în
forme specifice dreptului, relaţiile interumane. Norma juridică este elementar constitutiv sau
“celulă de bază ” a dreptului.

Trasaturile normei juridice

Ulpian spunea că “jura non singulas personas, şed generaliter constituuntur” (dreptul se râ nduieşte
nu pentru fiecare om în parte, ci pentru toţi).

Norma juridică are un caracter general din care decurge şi conduita tipică . Conduita tipică prescrisă
de normă juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor la viaţa juridică , ale subiecţilor
raporturilor juridice, în mod generic. Norma juridică devine un criteriu general, menit să se aplice la
un numă r nedefinit de cazuri, un veritabil etalon sau standard în funcţie de care o anumită conduită
este definită ca fiind licită sau ilicită . Acest criteriu nu are un caracter abstract, ci el reprezintă o
unitate de mă sură stabilită în conformitate cu concepţiile despre justiţie, ordine, dreptate,
disciplină în societatea dată .
Dar cu toate că are un conţinut stabil şi peren, norma juridică cunoaşte o evoluţie, se poate schimba
de la o epocă la alta într-o legă tură organică cu procesul dezvoltă rii istorice a ţă rii respective.
Conduita prescrisă de normă juridică trebuie urmată şi respectată oridecâ te ori sunt prezente
condiţiile şi împrejură rile pe care le are în vedere, iar, dacă asemenea condiţii nu apar, ea nu se
aplică .
Norma juridică este impersonală ceea ce înseamnă că ea nu se adresează unor persoane anume, ci îi
vizează pe toţi oamenii sau o categorie de persoane, cum ar fii funcţionarii publici, chiriaşii,
pensionarii, etc. Dreptul, ca totalitatea normelor juridice, constă în aplicarea unor mă suri egale
pentru toţi. Egalitatea în tratament însă nu presupune egalitatea în fapt. Normele constituţionale
care privesc drepturile şi libertă ţile fundamentale ale omului se adresează tuturor persoanelor
fizice care tră iesc pe teritoriu unei ţă ri, atâ t autohtonilor câ t şi stră inilor sau apatrizilor. Există
norme juridice care se adresează unor categorii de cetă ţeni în funcţie de statutul lor civil.De
exemplu, Codul Familiei, Codul Muncii sau normele care reglementează situaţia pensionarilor. Prin
urmare, există grade diferite de generalitate a normelor juridice. Un caracter general şi impersonal
îl au de exemplu normele juridice care reglementează activitatea şi structura organelor statului şi
prevă d anumite competenţe pentru preşedintele ţă rii, pentru parlament şi guvern sau pentru
primul ministru. Parlamentul, preşedintele Româ niei, guvernul sunt reglementate de constituţie ca
instituţii, indiferent de alcă tuirea lor nominală .
Normele juridice au caracter volitiv. Ele se deosebesc prin aceasta de legi
Care constată ceea ce există indiferent de voinţa oamenilor. Normele juridice se pot realiza în viaţa
practică numai trecâ nd prin conştiinţa oamenilor, conduita lor find subordonată voinţei. Legiuitorul
ţine însă seama în elaborarea normelor juridice de cerinţele legilor obiective.

Normele juridice sunt obligatorii, adică ele nu sunt simple indicaţii, ci reprezintă o poruncă , un
ordin, o dispoziţie obligatorie. Ele sunt un comandament impus de puterea publică a că rui putere
devine obligatorie, ele fiind prescriptive şi nu descriptive. Normele juridice se aplică la nevoie prin
constrâ ngerea statului. Ele asigură trecerea de la indicativ la imperativ, adică de la ceea ce este la
ceea ce trebuie să fie. Astfel că fă ră caracterul general obligatoriu norma juridică şi-ar pierde chiar
sensul existenţei sale ca normă socială distinctă , în varietatea şi multitudinea normelor sociale.
Profesorul G. del Vecchio scrie “modul indicativ nu există în drept şi câ nd este folosit în coduri sau
legi, el are în realitate un sens imperativ”.

Din acest caracter obligatoriu al normei juridice nu trebuie să se concluzioneze că norma ar

cuprinde numa obligaţii de conduită .În cazul în care subiectelor le este permisă o anumită libertate
de a acţiona, odată încheiate raporturile juridice şi opţiunea juridică find exprimată , obligativitatea
normelor este de necontestat şi ea nu-şi pierde valabilitatea. Spre deosebire de celelalte norme
sociale, normele juridice sunt exigibile adică beneficiază de garanţii exterioare, oferite de stat
pentru aducerea lor la îndeplinire prin mijloace de constrâ ngere. Obligativitatea normei juridice se
referă şi la faptul că aceasta se aplică conţinu, de la intrarea la ieşirea sa din vigoare, în mod
necondiţionat şi imediat. Din acest punct de vedere putem spune că toate normele juridice sunt al
fel de obligatorii, fie că sunt cuprinse în legi, hotă râ ri de guvern, dispoziţii ale primarilor sau ordine
ale prefectilor şi indiferent de frecvenţă cu care sunt aplicate.
Astfel profesorul N.Popa, preciza că norma juridică implică un raport intersubiectiv.Se are în vedere
schimbul just dintre indivizi aflaţi în permanente relaţii sociale, astfel că normele pot avea un
caracter bilateral sau multilateral, aşezâ nd oameniii în raporturi complexe, fie cu semenii să i, fie cu
statul să u instituţiile acestuia. Caracterul bilateral al normei are în vedere defapt ideea de
reciprocitate: participarea la circuitul juridic al unui individ, presupune raportarea la ceilalţi,
favorizâ nd în acelaşi timp libertatea fiecă ruia în colectivitate. Fă ră caracterul să u intersubiectiv,
norma şi-ar pierde semnificaţia în viaţa socială şi deosebirea faţă de normele morale, care pot privi
relaţiile individului cu sine însuşi sau cu divinitatea.

CURS 8

Acţiunea normelor juridice în timp. Intrarea în vigoare a normei juridice

Cu privire la aplicarea normei juridice în timp (perioada de timp câ t ea este activă , în vigoare) sunt
trei momente care ne interesează : intrarea în vigoare, perioada de activitate a normei şi ieşirea din
vigoare.
Normele de drept produc efecte juridice în perioada în care sunt în vigoare.De momentul intră rii în
vigoare a normei juridice se leagă producerea de efecte juridice a acesteia, adică este momentul
câ nd norma juridică reglementează în mod efectiv relaţiile sociale care au determinat apariţia ei.
Data intră rii în vigoare are o importanţă deosebită datorită faptului că actul normativ, înainte de a
produce efecte juridice trebuie să fie cunoscut de că tre destinatarii să i.
În drept este cunoscută prezumţia de cunoaştere a legii: nemo censetur ignorare legem – nimeni nu
poate invoca recunoaşterea legii. Aceasta se explică prin aceea că autoritatea normei juridice,
obligativitatea ei, ar fi puse sub semnul îndoielii dacă s-ar admite scuza ignoranţei. Potrivit acestei
reguli se instituie o prezumţie că , toţi destinatarii normei juridice trebuie să cunoască legea;
necunoaşterea dreptului vată mă , ceea ce înseamnă că dovada contrară nu poate ră sturna
prezumţia.
Se admit totuşi două excepţii de la această regulă :
A) atunci câ nd o parte din teritoriul ţă rii ră mâ ne izolat de restul teritoriului datorită unei
cauze de forţă majoră şi nu datorită unei cauze subiective, particulare;
B) în materia convenţiilor atunci câ nd o persoană încheie un contract necunoscâ nd
consecinţele pe care legea le face să decurgă din acesta; persoana în cauză poate cere anularea
contractului pentru eroare de drept.
În sistemele moderne de drept, în general, norma juridică intră în vigoare prin una din urmă toarele
modalită ţi:
a) la data stabilită în însă şi actul normativ care o cuprinde, menţionâ ndu-se ziua, luna şi anul
intră rii în vigoare sau prin stabilirea unui termen (zile sau luni) de la data adoptă rii sau publică rii;
b) la o dată publicată în alt act normativ (în general înConstituţie);
c) la data publică rii în publicaţia oficială , specializată care este înfiinţată tocmai în scopul publică rii
actelor normative.
În Româ nia, actele normative intră în vigoare astfel:
a) legile intră în vigoare la trei zile de la data publică rii lor în Monitorul Oficial al Româ niei sau la o
dată ulterioară prevă zută în textul ei. Această modalitate de intrare în vigoare a fost consacrată
constituţional prin legea de revizuire a Constituţiei Româ niei în anul 2003;

b) ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare adoptată de Parlament intră
în vigoare tot potrivit legii în vigoare constituţional (art.78), adică la trei zile de la data publică rii în
Monitorul Oficial, sau la o dată ulterioară prevă zută în textul ordonanţei;
c) ordonanţele de urgenţă ale guvernului intră în vigoare la data publică rii în Monitorul Oficial,
sub condiţia depunerii lor prealabile la camera competentă să fie sesizată (art.115 din Constituţie),
dacă în cuprinsul lor nu este prevă zută o dată ulterioară ;
d) celelalte acte juridice (hotă râ rile Guvernului, hotă râ ri adoptate de Parlament, actele
normative ale autorită ţilor administrative autonome etc.) intră în vigoare la data publică rii, dacă în
cuprinsul lor nu este prevă zută o altă dată .
Referitor la prevederea constituţională potrivit că reia legea intră în vigoare la trei zile de la data
publică rii trebuie să preciză m faptul că termenul “lege” trebuie interpretat stricto sensu, adică
legea, ca produs al actului de legiferare al Parlamentului, deoarece dacă legiuitorul constituţional ar
fi avut intenţia de a extinde această regulă şi la celelalte acte normative, ar fi recurs la inserarea
unor trimiteri la acest articol în textele referitoare la intrarea în vigoare a actelor normative
respective.
e) tratatele intră în vigoare după alte reguli decâ t actele normative interne.Cu toate acestea ele
nu devin obligatorii în ordinea juridică decâ t după publicare.
Unii autori apreciază că actele normative retroactive (excepţii de la principiul neretroactivită ţii) nu
pot reprezenta o excepţie de la regula consacrată constituţional (art.78 din Constituţia Româ niei,
republicată ).

Perioada de activitate a normei juridice

După ce a intrat în vigoare o normă juridică , ea devine activă şi produce efecte juridice.
Caracterul activ al normei juridice este guvernat de două principii: principiul neretroactivită ţii şi
principiul neultraactivită ţii.

Principiul neretroactivită ţii

Potrivit acestui principiu, norma juridică se aplică din momentul intră rii în vigoare, pentru viitor.
Norma juridică nu este retroactivă adică nu produce efecte juridice asupra raporturilor juridice
nă scute înainte de intrarea sa în vigoare. Acest principiu îşi gă seşte explicaţia în faptul că oamenii,
pentru a-şi coordona conduita cu prevederile legii, trebuie să cunoască mai întâ i prevederile ei.
În legă tură cu principiul neretroactivită ţii trebuie explicate trei împrejură ri: legea penală sau
contravenţională mai favorabilă reprezintă o excepţie – consacrată constituţional – de la principiul
neretroactivită ţii; excepţii aparenţe sunt legile interpretative şi legile de competenţă şi de
procedură .
Aplicarea retroactivă a legii penale mai blâ nde se explică prin aceea că , odată ce legiuitorul a
considerat că o anumită faptă are o periculozitate socială mai redusă sau că ea nu mai prezintă nici
un fel de pericol social, este normal ca acei care au să vâ rşit o asemenea faptă , dar nu au fost încă
sancţionaţi printr-o hotă râ re definitivă , să fie sancţionaţi mai uşor sau respectiv deloc.

Uneori, aplicarea retroactivă este necesară pentru a înlă tura unele piedici care frâ nează procesul
transformă rilor sociale. În aceste cazuri, legiuitorul indică în mod expres caracterul retroactiv al
normelor juridice respective.
În ceea ce priveşte legile interpretative, ele se aplică de la data intră rii în vigoare a legii pe care o
interpretează , dat fiind faptul că nu aduc norme noi, ci explică doar sensul legii la care se referă , cu
care fac apoi corp comun.

Principiul neultraactivită ţii legii

Potrivit acestui principiu norma juridică nu supravieţuieşte, nu produce efecte juridice după ieşirea
sa din vigoare. Ea ultraactiveaza, adică nu se poate aplica după ce a ieşit din vigoare de la acest
principiu există două excepţii:
a) În materie contractuală , pă rţile contractuale sunt libere să dea forma şi conţinutul pe care îl
doresc contractelor, normele juridice specifice acestei materii nefiind de regulă norme
imperative.În acelaşi timp legea veche se impune în a fi aplicată contractelor în curs pentru că
pă rţile au înţeles să contracteze avâ nd în vedere o anumită stare a dreptului, aplicarea imediată a
legii noi însemnâ nd a da acordului de voinţă al pă rţilor un sens diferit de cel real, al lipsi chiar de
fundament în condiţiile noii legi.
b) Normele juridice cu caracter temporar sau excepţional constituie cea de-a doua excepţie de
la principiul neultraactivită ţii. Aceasta se referă la faptul că actul normativ ultraactiveaza,
supravieţuieşte şi după ieşirea lui din vigoare, producâ nd efecte juridice şi după acest moment.
Practic actul normativ se aplică după abrogarea lui, astfel potrivit art.16 din Codul Penal, “legea
penală temporară se aplică infracţiunii să vâ rşite în timpul câ t era în vigoare chiar dacă fapta nu a
fost să vâ rşită sau judecată în acel interval de timp”. Legile temporare se emit în timpul calamită ţilor
naturale, a stă rii de ră zboi, etc. Raţiunea ultraactivitatii o gă sim în necesitatea de a se asigura
eficacitatea legilor temporale. Dacă nu ar exista această excepţie de la regulă şi legea penală
temporală s-ar aplica numai faptelor să vâ rşite şi judecate sub imperiul ei, ar exista posibilitatea
ineficienţei ei, fă ptuitorii putâ ndu-se sustrage judecă ţii şi aşteptâ nd
împlinirea termenului stabilit, în scopul de a nu mai putea fi traşi la ră spundere.

Ieşirea din vigoare a normei juridice

În actele normative, de regulă , nu se stabileşte durata aplică rii lor, nu se indică momentul final al
încetă rii acţiunii lor. Este explicabil ca atunci câ nd s-a constatat necesitatea edictă rii unei legi să nu
se prevadă în mod exact durata câ t această lege va persista. Un act normativ ră mâ ne în vigoare
pâ nă câ nd acesta este abrogat printr-un nou act normativ de acelaşi grad sau superior lui.
Actul prin care încetează existenţa unor norme juridice se numeşte abrogare. Abrogarea poate fi
expresă -direct, câ nd într-un act normativ se arată în mod expres că un altul anterior sau anumite
articole ale lui se abrogă . Expresă -indirect, câ nd legea nouă se mă rgineşte să menţioneze că
dispoziţiile anterioare, contrare prevederilor ei, se abrogă , fă ră a menţiona în mod direct actul
normativ ce se abrogă sau articolele lui.

Abrogarea mai poate fi tacită , câ nd noul act normativ sau noile acte normative nu abrogă în mod
expres pe cele vechi, dar prin regulile pe care le prescriu se abat de la vechea reglementare.
Abrogarea tacită (sau implicită ) este şi ea o manifestare de voinţă a organelor care emit acte
normative, exprimată printr-un act normativ corespunză tor. Acest act normativ va fi considerat act
de abrogare, chiar dacă nu cuprinde nici o clauză expresă de abrogare, dat fiind că o lege
posterioară desfiinţează orice altă dispoziţie contrară , dacă aceasta este anterioară .
În toate legislaţiile gă sim şi legi a că ror acţiune în timp este dinainte stabilită . Acesta este cazul
legilor temporare. Atunci câ nd caracterul lor vremelnic este determinat de o dată fixă , acestea
poartă denumirea de legi cu termen.
Au un caracter temporar actele normative elaborate pentru anumite situaţii provizorii, cum ar fi:
starea de ră zboi, calamită ţi naturale etc. Odată cu încetarea acestor stă ri excepţionale, este firesc
să -şi piardă efectul şi actele normative respective. Actele normative cu termen se elaborează , de
regulă , atunci câ nd se poate prevedea cu precizie durata de timp necesară aplică rii actului normativ
respectiv.
O altă formă de încetare a acţiunii în timp a normelor juridice o constituie desuetudinea. Ea a
acţionat în mod excepţional faţă de acele norme juridice ce reglementau relaţii sociale, care,
datorită schimbă rilor social-economice intervenite, nu mai aveau teren de aplicare, fă ră ca ele să fie
abrogate nici expres, nici tacit. În dreptul nostru, putem considera că zut în desuetitudine arbitrajul
privat, reglementat în vechiul cod de procedură civilă (art. 340, 370), întrucâ t astă zi în ţara noastră
oamenii manifestă încredere în organele justiţiei şi nu mai recurg la judecata arbitrilor.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu

Timpul şi spaţiul sunt două dimensiuni ale existenţei umane şi sunt în acelaşi timp, două categorii
filozofice. Dacă timpul mă soară în general existenţa şi în special existenţa umană , spaţiul mă soară
întinderea existenţei în general şi a existenţei umane în special.
Principiul teritorialită ţii normei juridice
În spaţiu, normele juridice sunt aplicate potrivit principiului teritorialită ţii.
În legă tură cu aplicarea normelor juridice în spaţiu se ridică problema de a şti dacă ele se aplică
tuturor persoanelor ce se gă sesc pe un anumit teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu cetă ţeni ai ţă rii
respective şi dacă ele se aplică sau nu şi unor fapte să vâ rşite în afara teritoriului ţă rii. Astfel, o mare
importanţă o are stabilirea sensului exact al noţiunii de teritoriu.
Noţiunea de teritoriu are în domeniul dreptului o altă semnificaţie decâ t noţiunea geografică de
teritoriu. În sens juridic, prin teritoriu se înţelege, în afara întinderilor de uscat şi apă , şi spaţiul
înconjură tor (subsolul şi spaţiul aerian) asupra că ruia un stat îşi exercită suveranitatea. În unele
legislaţii se consideră că navele şi aeronavele ar face parte şi ele din teritoriul statului. De exemplu,
articolul 4 din Codul penal al R. P. Ungare sau articolul 5 din Codul penal grec. O astfel de
reglementare constituie, mai mult, un aspect al tehnicii legislative.

În literatura juridică româ nă navele şi aeronavele româ neşti nu intră în cadrul noţiunii juridice de
teritoriu. Faptele să vâ rşite pe o navă sau aeronavă româ nă sunt socotite ca fapte să vâ rşite pe
teritoriul ţă rii, ca urmare a extinderii efectului legii noastre naţionale, iar nu a extinderii noţiunii de
teritoriu. În noţiunea de teritoriu, în sens juridic, sunt cuprinse urmă toarele elemente: o suprafaţă
terestră , apele interioare, marea teritorială , precum şi subsolul şi spaţiul aerian corespunză tor
acestora.
Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontierele de stat. Frontiera terestră este delimitată
prin borne, movile de pă mâ nt, diverse semne naturale, şi desparte uscatul dintre două state.
În cazul în care frontiera o formează o apă curgă toare sau stă tă toare, statele stabilesc, prin
convenţii bilaterale, modul în care-şi vor exercita suveranitatea. În lipsa unor convenţii, care să
reglementeze această problemă , fiecă rui stat îi aparţine o porţiune care se determină , în cazul
apelor curgă toare după linia celei mai mari adâ ncimi, iar în cazul apelor stă tă toare după o linie
mediană .

În situaţia în care două state sunt legate între ele prin poduri, frontiera se stabileşte la mijlocul
podului.
În cazul mă rii teritoriale, frontiera o constituie linia exterioară a acesteia.
Frontierele aeriene sunt precizate cu ajutorul unor linii perpendiculare ce pornesc de pe frontierele
terestre sau acvatice în sus, pâ nă la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Frontierele de stat sunt inviolabile ca şi teritoriul statului, iar regimul lor juridic se stabileşte prin
acte interne sau prin convenţii internaţionale încheiate între ţă rile limitrofe.

.Excepţii de la principiul teritorialită ţii normelor juridice

Necesitatea menţinerii şi dezvoltă rii relaţiilor interstatale atrage în mod inevitabil anumite excepţii
de la regula generală că legea unei ţă ri se aplică asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul să u.
În condiţiile existenţei egalită ţii depline între state, aceste excepţii nu încalcă principiul
suveranită ţii, bazâ ndu-se pe liberul lor consimţă mâ nt.
Principalele cazuri de neaplicare a legii unei ţă ri asupra tuturor persoanelor de pe teritoriul să u
sunt: imunitatea diplomatică , statutul juridic al consulilor, regimul juridic al unor categorii de
stră ini.
A) Imunitatea diplomatică constă în exceptarea unor persoane care exercită anumite activită ţi
diplomatice de la jurisdicţia statului stră in pe teritoriul că ruia se gă sesc. Odată cu apariţia
reprezentanţelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea persoanelor s-a adă ugat
inviolabilitatea domiciliului persoanei şi a sediului reprezentanţei respective.
Acest caz excepţional de neaplicare a legii pe teritoriul unei ţă ri a fost justificat prin diverse teorii,
apă rute încă în secolul XVII.
Cea mai ră spâ ndită dintre acestea a fost teoria exteritorialită ţii, formulată de Hugo Grotius, şi care a
predominat pâ nă la începutul secolului XX, fiind susţinută şi în prezent de unii autori. Această teorie
susţine că localul (clă direa, dependinţele, terenul înconjură tor, în trecut şi casele vecine) misiunii
diplomatice se consideră ca fă câ nd parte din teritoriul statului că ruia aparţine misiunea. Agenţii
diplomatici – potrivit acestei teorii – sunt consideraţi că îşi pă strează domiciliul legal, pe teritoriul
statului pe care îl reprezintă .
Teoria exteritorialită ţii are însă anumite consecinţe, discutabile. Dacă localul misiunii diplomatice
ar face parte din teritoriul statului că ruia aparţine misiunea – aşa cum susţin reprezentanţii acestei
teorii – ar trebui să admitem că toate infracţiunile să vâ rşite acolo, chiar de cetă ţenii statului unde
este amplasat sediul, ar fi infracţiuni să vâ rşite în stră ină tate. Dacă un infractor s-ar refugia în localul
misiunii diplomatice, el nu ar mai putea fi arestat, ci ar trebui extră dat. Persoanele aparţinâ nd
misiunii diplomatice respective fiind pe teritoriul statului lor – potrivit acestei concepţii – nu ar fi
obligate să respecte legile statului de reşedinţă . O altă teorie referitoare la imunitatea diplomatică o
constituie teoria reprezentă rii, potrivit că reia diplomatul, fiind reprezentantul suveranului să u, iar
acesta, la râ ndul lui, personificâ nd statul, cum un stat sau un suveran nu poate fi supus unei
jurisdicţii stră ine, nici reprezentantul lor nu poate fi supus unei asemenea jurisdicţii. În trecut
această teorie a fost susţinută de Montesquieu, iar în epoca contemporană este susţinută de doi
cunoscuţi internaţionalişti: I. Oppenheim şi P. Fauchille.
Împotriva acestor două teorii – care constituie în fond ficţiuni – s-au ridicat mulţi autori care susţin
că inviolabilitatea localului ambasadelor şi a persoanelor ce fac parte din cadrul ei nu au nevoie de
aceste ficţiuni pentru a fi considerate legale.
Teoria exteritorialită ţii duce, după cum am vă zut, la consecinţe absurde, teoria reprezentă rii nu
explică de ce beneficiază de imunitate şi membrii familiei diplomatului sau personalul tehnic şi
administrativ, aici neputâ ndu-se aplica teoria mandatului din dreptul civil, misiunile diplomatice
fiind organe ale statului, iar nu reprezentanţi ai să i.
Pentru a justifica existenţa acestei instituţii de drept internaţional, trebuie pornit de la principiul
fundamental al egalită ţii suverane a statelor, potrivit că ruia reprezentantul unui stat trebuie să se
bucure, în ţara de reşedinţă , de anumite drepturi, pe bază de reciprocitate, care să -i asigure
îndeplinirea în bune condiţii a misiunii ce i-a fost încredinţată , fă ră ca prin aceasta suveranitatea
statului de reşedinţă să fie încă lcată .
Limită rile aplică rii legii în spaţiu se bazează pe reciprocitatea de interese a statelor care, în temeiul
suveranită ţii, îşi fac anumite concesii cu privire la dreptul lor de jurisdicţie şi pe nevoia de a asigura
libertatea de acţiune a diplomaţilor. Fiecare stat renunţă în acest fel la dreptul să u de jurisdicţie în
privinţa reprezentanţilor diplomatici şi se obligă să nu pă trundă fă ră permisiunea şefului misiunii
diplomatice în localul acesteia. Dacă agentul diplomatic nu s-ar bucura de aceste imunită ţi, şi ar
putea fi arestat, urmă rit, percheziţionat etc., el nu şi-ar putea îndeplini în bune condiţii misiunea
pentru care a fost trimis în stră ină tate.
Imunitatea diplomatică presupune inviolabilitatea personală a reprezentanţilor diplomatici şi
inviolabilitatea clă dirilor ocupate de reprezentanţa diplomatică . Inviolabilitatea se extinde – de
asemenea – asupra mijloacelor de transport (automobile, bă rci cu motor), aparţinâ nd
reprezentanţilor diplomatici. Agenţii diplomatici sunt exceptaţi de la jurisdicţia penală , civilă şi
administrativă a ţă rii de reşedinţă . Imunitatea diplomatică se extinde şi asupra corespondenţei
personalului diplomatic.
Toate acestea nu înseamnă că dacă reprezentantul diplomatic comite o infracţiune sau nesocoteşte
legile ţă rii de reşedinţă în care a fost acreditat, guvernul ţă rii de reşedinţă nu îl poate declara
“persona non grata”, lucru care atrage după sine rechemarea lui sau expulzarea.
Drepturile patrimoniale ale unui reprezentant diplomatic nu se consideră inviolabile câ nd ele nu
sunt legate de atribuţii de serviciu.
B) Reprezentanţii consulari ai statelor stră ine se bucură – pe bază de reciprocitate – de o serie
de drepturi şi privilegii, cum ar fi scutiri de impozite, de prestaţii, de jurisdicţia instanţelor
judecă toreşti a ţă rii de reşedinţă în cauzele privind infracţiunile de serviciu ş.a.
C) Referitor la situaţia stră inilor, în domeniul relaţiilor internaţionale se cunosc trei regimuri
juridice: regimul naţional, prin care se înţelege acordarea stră inilor a drepturilor civile de care se
bucură cetă ţenii statului respectiv; regimul special, respectiv acordarea pentru stră ini a unor
drepturi prevă zute în legi sau într-un tratat internaţional, şi regimul clauzei naţiunii celei mai
favorizate, prin care se înţelege acordarea stră inilor, cetă ţeni ai altui stat, a unor drepturi care să nu
fie mai restrâ nse decâ t drepturile acordate cetă ţenilor orică rui stat terţ.
De la principiul general al acţiunii legii statului pe teritoriul să u se admit unele excepţii şi în cazul în
care unele fapte se petrec pe teritoriul mai multor state. De exemplu, încheierea unei că să torii într-
o ţară şi convieţuirea sau desfacerea că să toriei în altă ţară . În asemenea situaţii se poate întâ mpla
ca între normele juridice ale acestor ţă ri să apară anumite conflicte (colizii), care se rezolvă prin
convenţii internaţionale, pe baza unor practici internaţionale sau potrivit prevederilor legale ale
statului respectiv. Aceste conflicte ridică probleme mai complexe, în special câ nd este vorba de ţă ri
în care aceeaşi relaţie socială a primit reglementă ri diferite.

Statul nostru admite aplicarea legii stră ine pe teritoriul să u, câ nd norma conflictuală a dreptului
nostru indică acest lucru. Aplicarea legii stră ine în ţara noastră este condiţionată de principiul
reciprocită ţii. Deşi suveranitatea unui stat se extinde numai în limitele graniţelor sale, există
anumite situaţii câ nd legea statului respectiv se aplică şi asupra unor fapte petrecute în afara
graniţelor sale. Acest lucru se explică prin nevoia de a apă ra anumite interese deosebit de
importante pentru statul respectiv sau pentru societate în general. Este firesc ca statul să aplice
legile sale asupra cetă ţenilor să i chiar dacă aceştia au să vâ rşit anumite fapte în stră ină tate, întrucâ t
ei sunt obligaţi să respecte legile ţă rii lor, care le apă ră interesele, oriunde s-ar gă si. Există însă
situaţii în care statul aplică legile sale şi faţă de stră inii care au să vâ rşit anumite fapte, atunci câ nd
sunt lezate interesele fundamentale ale statului nostru sau ale unui alt stat, în cazul în care statul
nostru s-a obligat la aceasta prin anumite convenţii internaţionale.

Codul penal româ n, în art. 4, arată că legea penală se aplică infracţiunilor să vâ rşite în afara
teritoriului ţă rii, dacă fă ptuitorul este cetă ţean româ n sau dacă , neavâ nd nici o cetă ţenie,
domiciliază în ţara noastră . De asemenea, în articolul 5 al aceluiaşi cod se arată că legea penală se
aplică infracţiunilor să vâ rşite în afara teritoriului ţă rii, contra securită ţii statului româ n sau contra
vieţii unui cetă ţean româ n, ori prin care s-a adus o vă tă mare gravă integrită ţii corporale a unui
cetă ţean româ n, câ nd sunt să vâ rşite de că tre un cetă ţean stră in sau de o persoană fă ră cetă ţenie
care nu domiciliază pe teritoriul ţă rii.
Legile statului nostru, în materie penală , se aplică şi altor infracţiuni decâ t cele specificate cu titlu
exemplificativ, mai sus, câ nd sunt să vâ rşite de un cetă ţean stră in în afara teritoriului ţă rii sale sau
de o persoană fă ră cetă ţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţă rii, dacă fapta este prevă zută ca
infracţiune şi de legea penală a ţă rii unde a fost să vâ rşită şi dacă fă ptuitorul se află în ţara noastră .

Constituţia şi legile ţă rii noastre se aplică pe întreg teritoriul statului. Aceasta nu exclude însă
posibilitatea ca un organ central, deşi are competenţă asupra întregului teritoriu al ţă rii, să limiteze
aplicarea unui act normativ numai la o parte a acestui teritoriu. Aşa a fost cazul legii 203 din iunie
1947 cu privire la anularea vâ nză rilor de pă mâ nt fă cute în timpul secetei, care s-a aplicat numai în
Moldova.

CURS 9

Tehnica juridică şi tehnică legislativă

Tehnica juridică
Cei mai mulţi autori definesc tehnica juridică ca un ansamblu de metode, procedee, mijloace
utilizate de organele de stat cu competenţă normativă în procesul de elaborare şi de aplicare a
actelor normative.
În determinarea conceptului tehnicii juridice, o sarcină importantă constă în stabilirea corelaţiei ei
cu ştiinţa juridică .
Rudolf von Ihering, realizâ nd distincţia dintre elementul de spontaneitate în drept şi acel artificial
construit de jurişti, admite rolul tehnicii juridice pe care o considera un ansamblu de metode şi
artificii specifice, menite a asigura dreptului o realizabilitate formală .

Juristul francez Francois Geny, în lucrarea sa Science ettechnique juridique face o delimitare între
ştiinţă şi tehnică juridică pornind de la două concepte: “dat” şi “construit”. “Datul”, în concepţia
acestui autor, reprezintă realitatea existentă , faptul obiectiv pe care ştiinţacaută să -l descopere.
Astfel, ştiinţa juridică este reprezentată de legi obiective, ea caută să dezvă luie conţinutul
fenomenului dat de viaţă ,existent în viaţă . Tehnica juridică , spune el, este o creaţie artificială , este
rezultatul voinţei oamenilor care caută să transpună “datul” în forma juridică , adică să -l
construiască , să alcă tuiască norme juridice. De aceea,“construitul” reprezintă un rezultat al voinţei
acţiunii oamenilor, o creaţie artificială a lor. Autorul francez exagerează separarea ştiinţei de
tehnicajuridică , pentru că în realitate tehnică juridică foloseşte şi ea metodeştiinţifice şi se bazează
pe o analiză ştiinţifică a rarită ţilor sociale, învederea stabilirii regulilor, procedeelor, metodelor
necesare a fi folosite înprocesul de elaborare a dreptului.

Paul Roubier, dezvoltâ nd teoria lui Geny, considera că elaborarea dreptului “construit” pe baza
“dat-ului” real, istoric, raţional şi ideal nu reprezintă o simplă operă tehnică ci mult mai mult.
Autorul explica că legiferarea nu poate exista fă ră selectare. Din mulţimea regulilor ce pot fi
adoptate, trebuie selectate acelea care corespund cel mai bine valorilor sociale esenţiale dezvoltă rii
societă ţii: securitatea juridică , justiţia, echitatea, progresul social.
Jean Dabin, deosebeşte două tehnici juridice, o tehnică juridică materială , aplicabilă în faza de
elaborare a soluţiilor legislative şi o tehnică juridică formală , prin care se asigură , o câ t mai bună
percepţie a comandamentului juridic în ordinea socială .

B) Tehnică legislativă

Referitor la definirea conceptului de tehnică legislativă opiniile sunt diverse, în literatura de

specialitate.

Tehnica legislativă – afirmă profesorul Nicolae Popa – este alcă tuită dintr-un complex de metode şi
procedee, menite să asigure o formă corespunză toare conţinutului reglementă rilor juridice.

După alţi autori, noţiunea de tehnica legislativă desemnează acele procedee şi artificii prin care
soluţiile de fond dobâ ndesc practicabilitatea, capacitatea de inserare în viaţa socială .

Mircea Djuvara defineşte legiferarea ca drept, operaţia prin care o regulă , aşa cum este concepută la
un moment dat, faţă de o situaţie defapt dată în societate, se transformă în regulă de drept pozitiv.
În concepţia sa, legiferarea cunoaşte două momente esenţiale: constatarea existenţei situaţiilor
sociale ce reclamă reglementare juridică , şi cel de-al doilea moment, desprinderea idealului juridic
care trebuie să se aplice acestor situaţii în funcţie de conştiinţa juridică a societă ţii.

Nicolae Titulescu – unul din puţinii autori antebelici care au fost preocupaţi la noi de problematică
tehnicii legislative – consideră că “o tră să tură caracteristică tehnicii legislative constă în caracterul
şi rolul ei creator, find chemată să ofere legiuitorului soluţii de adaptare a regulilor reglementă rii şi
instituţiilor juridice la necesită ţi sociale, noi în vederea satisfacerii mai depline a intereselor sociale
practice şi a facilită rii procesului juridic.”
În concluzie, putem spune că , practica legislativă confirmă că în activitatea creatoare de drept sunt
necesare procedee şi metode de tehnica legislativă , nu numai în redactarea textelor, ci şi în faza de
desprindere a soluţiilor legii din realitatea socială potrivit cerinţelor acesteia.
În ţara noastră , activitatea de elaborare a normelor juridice, actelor normative este strict
reglementată . În acest sens cită m, “Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative şi Regulamentul privind procedurile pentru
supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului (H.G. nr. 555/2001).”
Potrivit Legii nr. 24/2000 activitatea de legiferare reprezintă principala modalitate de
implementare a politicilor publice, asigurâ nd instrumentele necesare pentru punerea în aplicare a
soluţiilor de dezvoltare economică şi socială , precum şi pentru exercitarea autorită ţii publice. Prin
respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului româ nesc, se realizează
reglementarea relaţiilor sociale prin lege şi prin celelalte categorii de acte normative. Potrivit Legii
nr. 24/2000, activitatea de legiferare are în vedere sensul generic al legii, avâ ndu-se în vedere toate
categoriile de acte normative (incluzâ nd legile, şi nelimitâ ndu-se doar la acestea), care se iniţiază ,
se elaborează , se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Româ niei, cu
dispoziţiile Legii nr. 24/2000 şi cu principiile ordinii de drept.

Legiuitorul româ n precizează că tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi

coordonarea legislaţiei, conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, prin
intermediul normelor de tehnică legislativă fiind definite: pă rţile constitutive, structură , forma ş
modul de sistematizare a conţinutului unui act normativ; procedeele tehnice privind modificarea,
completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, la care se adaugă şi limbajul
şi stilul actului normativ.
Principiile tehnicii de elaborare a actelor normative
Elaborarea dreptului, actelor normative este un proces de mare complexitate, în care trebuie luaţi
în calcul, factorii politici, economici, morali, sociali, istorici, naţionali şi internaţionali etc.
Cu toate că nu toţi autorii au în vedere aceleaşi principii, sau formularea lor diferă uneori, totuşi
majoritatea autorilor se opresc cu aproximaţie la urmă toarele principii a că ror respectare este
obligatorie în activitatea de elaborare a actelor normative:

A) Principiul fundamentă rii ştiinţifice a activită ţii de elaborare a normelor juridice – implică
din partea legiuitorului, surprinderea realită ţilor sociale care necesită elaborarea unor noi acte
normative, pe baza unui studiu aprofundat al realită ţii, corespondenţa necesară între fapt şi drept.
Toate acestea cer un demers ştiinţific de natură interdisciplinară la care participă datele oferite de
economie, sociologie, psihologie, informatică , etc.
Pentru documentarea legislativă informaţiile pot fi obţinute de la Consiliul Legislativ ori de la alte
autorită ţi ori instituţii cu atribuţii de informare în materia respectivă . În activitatea de documentare
pentru fundamentarea proiectelor de acte normative mai sunt avute în vedere atâ t jurisprudenţa –
practica Curţii Constituţionale în domeniul supus reglementă rii, practica instanţelor de judecată în
aplicarea reglementă rilor în vigoare –, câ t şi doctrina juridică în materie.
Ală turi de specialiştii jurişti, pentru o cunoaştere câ t mai fidelă a unui domeniu, supus
reglementă rii se apelează şi la alţi specialişti, la institute de cercetare, universită ţi, etc., în funcţie de
proiectul de act normativ ce urmează să fie elaborat.
Concluziile studiilor de cercetare şi referirile la sursele de informaţii suplimentare relevante pentru
dezbaterea proiectelor de acte normative trebuie să fie incluse în instrumentele de prezentare şi de
motivare ale proiectului de act normativ. Acesta include conţinutul evaluă rii impactului actului
normativ propus, cuprinzâ nd, printre altele: motivul emiterii actului normativ; principiile de bază şi
finalitatea reglementă rilor propuse; concluziile studiilor, lucră rilor de cercetare, evaluă rilor
statistice; referiri la documente de politici publice; impactul socio-economic; impactul financiar
asupra bugetului general consolidat pe termen scurt şi lung; impactul asupra sistemului juridic.
B) Principiul respectă rii unită ţii de sistem a dreptului - atrage atenţia asupra faptului că actul
normativ ce urmează să fie elaborat trebuie să se integreze organic în sistemul dreptului respectiv,
pentru a avea eficienţă şi finalitate.

Această integrare organică a actului normativ în sistemul legislaţiei se poate realiza numai
respectâ nd urmă toarele reguli: proiectul de act normativ să fie corelat cu prevederile actelor
normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune; proiectul de act
normativ, dacă este întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depă şi limitele
competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia;
proiectul de act normativ va fi corelat atâ t cu reglementă rile comunitare, câ t şi cu tratatele
internaţionale la care Româ nia este parte.

Astfel, proiectul de act normativ trebuie să aibă în vedere supremaţia constituţiei şi a celorlaltor
legi, corelarea cu alte acte normative, implicaţiile ce se vor produce în sistemul actelor normative,
soluţiile preconizate pentru evitarea contradicţiilor etc.
C) Principiul accesibilită ţii actelor în elaborarea normativă – se referă la faptul că normele
juridice trebuie să transmită cetă ţenilor un mesaj clar, concis, pe înţelesul celor că rora l-i se
adresează , astfel încâ t să evite pe câ t posibil confuziile, controversele, reacţiile sociale negative,
eludarea legii, datorate unui text normativ formulat fă ră să se ţină seamă de acesta regulă (a
accesibilită ţii).
De aceea, se acordă atenţie coerenţei, preciziei, logicii şi adecvă rii ideilor în funcţie de conexiunile şi
de raportul firesc dintre ele, ca şi utiliză rii unui anumit stil sau limbaj clar şi precis, ală turi de o
metodă de reglementare adecvată domeniului. Conduita prescrisă în norma juridică poate fi cel mai
bine exprimată în cuvinte simple, acestea putâ nd fi uneori mai eficiente decâ t o exprimare
pretenţioasă dar a că rei înţelegere să fie greu accesibilă destinatarilor.

Respectarea principiului accesibilită ţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă este

condiţionată de: alegerea formei exterioare a reglementă rii; alegerea modalită ţii reglementă rii
juridice; alegerea procedeelor de conceptualizare şi a limbajului normei.
1. Alegerea formei exterioare a reglementă rii se restrâ nge şi asupra valorii şi forţei juridice a
actului normativ.
Categoria juridică a actului normativ se elaborează în funcţie de importanţa relaţiilor sociale
reglementate; de natura relaţiilor supuse reglementă rii, de autoritatea care reglementează ; de
forma actului normativ din care face parte, care poate fi: lege, hotă râ re sau ordonanţă a guvernului,
ordin al unui ministrului, etc.

2. Alegerea modalită ţii reglementă rii juridice se referă la alegerea legiuitorului în legă tură cu modul
de impunere a conduitei prescrise în norma juridică (a dispoziţiei normei juridice).
Luâ nd în considerare specificul relaţiei sociale reglementate, calitatea subiecţilor participanţi,
natura intereselor ocrotite, legiuitorul optează pentru un gen de conduită sau altul, pentru o
metodă de reglementare sau alta.
Legiuitorul, prin modul de exprimare a actului normativ, trebuie să asigure dispoziţiilor sale un
caracter obligatoriu. În domeniul apă ră rii ordinelor sociale, legiuitorul foloseşte, de cele mai multe
ori, norme imperative (prohibitive); în materia civilă – norme permisive; se mai pot folosi norme de
recomandare, de stimulare, alternative, facultative, temporare.
3. Alegerea procedeelor de conceptualizare şi al limbajului normei priveşte: construcţia normei;
cuprinderea în normă a elementelor structurale; stilul şi limbajul juridic.
Norma juridică este rezultatul unui proces de abstractizare ce rezultă în urma unor operaţiuni
complexe de evaluare şi valorificare a relaţiilor sociale şi va fi astfel construită , încâ t elementele
sale de organizare internă (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) să reprezinte o însuşire logică de
elemente componente.
Pentru o corectă înţelegere şi respectare a actului normativ este de dorit că normele juridice să fie
construite în conformitate cu realitatea socială .

În legă tură cu limbajul actelor juridice normative, trebuie reţinut, ca acesta ca şi însă şi dreptul, nu
este în primul râ nd “o haină juridică ”, un ambalaj exterior pentru deciziile autorită ţilor, ci un limbaj
cu efect de structură , un mod de reglementare cu viaţa sa proprie şi dinamica sa internă , un
conţinut la fel ca şi o formă .
D) Principiul asigură rii unui raport între dinamica şi statică dreptului
Dreptul, prin normele sale trebuie să se raporteze meru la ceea ce este nou, de actualitate, trebuie
să fie conform realită ţii sociale. Astfel, normele de drept nu sunt imobile, ele pot fi modificate sau
înlocuite. Din acest punct de vedere putem vorbi despre dinamica dreptului.
Pe de altă parte, prof. Nicolae Popa afirmă – “dreptul caută să apere şi să asigure unitatea dintre
existenţa şi norma, dintre fapt şi valoare... Ca produs al activită ţii sociale a oamenilor, prin
elementele sale tehnice, dreptul poate atinge nu numai grade relativ mari de independentă , dar
poate circula de la o societate la alta, dâ nd naştere la difuziune şi tradiţie”.
Deci, în adoptarea actelor normative legiuitorul trebuie să ţină în echilibru raportul dintre partea
dinamică şi partea statică a dreptului. Astfel spus, trebuie să anticipeze efectele pe care le va avea
aplicarea acelui act şi să nu fie nevoit să îl modifice prea curâ nd doar pentru că nu au fost luate în
calcul toate aspectele sau evaluarea nu a fost completă .

Etapele procesului de adoptare a legii sunt în general urmă toarele:

a) iniţiativa legislativă ;

b) dezbaterea proiectului de lege; c) promulgarea legii;

d) publicarea legii.
A) Iniţierea legislativă

Potrivit Constituţiei, proiectele de legi se elaborează ca urmare a exercită rii dreptului de iniţiativă
legislativă . Acest drept de iniţiativă legislativă aparţine de regulă Guvernului şi membrilor
Parlamentului, dar el poate aparţine, în anumite condiţii şi altor persoane, însă aceasta trebuie
specificat fie în Constituţie, fie în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Parlamentului.
În ţara noastră , potrivit Constituţiei, au drept de iniţiativă legislativă : Guvernul, deputaţii, senatorii,
cetă ţenii (în numă r de cel puţin 100000 de cetă ţeni cu drept de vot care trebuie să provină din cel
puţin un sfert din judeţele ţă rii, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie
să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnă turi în sprijinul acestei iniţiative).
Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea de proiecte de legi că tre una din
Camere, în timp ce deputaţii, senatorii şi cetă ţenii prezintă propuneri legislative.
Înainte de a fi supuse Parlamentului spre dezbatere, proiectele de lege şi propunerile legislative,
trebuie să fie avizate, de catre Consiliul Legislativ, iar în unele situaţii, de că tre Consiliul Economic si
Social sau de Consiliul Suprem de Aparare a Ţă rii.
B) Dezbaterea proiectului de lege se realizează în plenul Camerelor
Parlamentului. În cazul legilor, dezbaterea propunerii legislative se realizează , pe râ nd, în cele două
camere, după ce, în prealabil, au fost examinate şi avizate de comisiile parlamentare care, la râ ndul
lor, au redactat rapoarte privind adoptarea, cu sau fă ră amendamente, sau respingerea proiectului.
Dezbaterea proiectelor de hotă râ ri ale Guvernului se realizează , pe articole, în cadrul şedinţelor de
Guvern, iar dezbaterea celorlaltor proiecte de acte normative se realizează în cadrul autorită ţilor
competente să le adopte, adică la nivelul factorilor de decizie implicaţi în elaborarea proiectului.
Dezbaterile proiectelor de lege începe cu o expunere de motive fă cute de iniţiatorul proiectelor de
lege şi cu raportul comisiei parlamentare care a analizat proiectul. După aceste expuneri, proiectul
este expus în continuare discuţiei generale şi apoi discuţiei pe articole. După dezbatere se trece la
votarea şi adoptarea proiectului de lege care are loc în mod diferit, după anumite proceduri, după
cum este vorba despre o lege, o hotă râ re de guvern sau o ordonanţă a guvernului.

C) Promulgarea – este specifică legii şi îi aparţine Preşedintelui

Româ niei.
Promulgarea nu este un act legislativ propriuzis, ci este actul prin care şeful statului autentifică
textul legii, adică , constată şi atestă regularitatea adoptă rii sale.
Înainte de promulgare şeful statului poate cere Parlamentului o singura dată , reexaminarea legii, iar
în cazul în care autentifică textele legii este obligat să promulge legea într-un anumit interval de
timp (la noi, în cel mult 20 de zile de la primire).
D) Publicarea legii este strâ ns legată de intrarea ei în vigoare. Aşa cum am mai ară tat, legea se
publică în Monitorul Oficial şi intră în vigoare la trei zile de la data publică rii sau la o dată ulterioară
prevă zută în textul ei.
Publicitatea actelor normative are un triplu efect: determină momentul intră rii în vigoare a legii;
face ca legea să fie opozabilă publicului; stabileşte de o manieră autentică conţinutul legii. Data la
care se realizează publicitatea actului normativ este foarte importantă întrucâ t în funcţie de aceasta
se stabileşte şi data intră rii în vigoare a actului normativ respectiv.

Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative

A) Titlul actului normativ este elementul de identificare a acestuia

şi cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea
emitentă , precum şi obiectul reglementă rii exprimat sintetic. De asemenea el trebuie să fie scurt şi
concis. Ca element de identificare, titlul se întregeşte, după adoptarea actului normativ, cu un
numă r de ordine şi anul în care a fost adoptat.

În situaţia în care, obiectul actului normativ, este acela de a aproba (ratifica) un statut, regulament,
convenţie internaţională , atunci, titlul actului normativ trebuie să cuprindă în mod explicit temeiul
de aprobare (ratificare) indicâ ndu-se denumirea şi numă rul reglementă rii aprobate (ratificate).

B) Preambulul reprezintă o introducere, ce prevede scopul şi după caz, motivaţia intervenţiei

legislative.
El este prezent numai în actele normative mai importante, includerea lui fiind apreciată de la caz la
caz. În cazul ordonanţelor de urgenţă este obligatoriu şi cuprinde prezentarea elementelor de fapt
şi de drept ale situaţiei extraordinare ce impune recurgerea la această cale de reglementare.

C) formula introductivă indică temeiul constituţional sau legal al reglementă rii în baza că ruia a
fost emis actul normativ şi arată competenţa organului emitent.
Ea reprezintă o garanţie, deoarece face să se arate, în textul actului normativ constituţionalitatea şi
legalitatea lui. Spre exemplu, la noi se folosesc urmă toarele formule introductive: în cazul legilor –
“Parlamentul Româ niei adoptă prezenta lege”; în cazul actelor Guvernului
– “În temeiul art. 108 din Constituţia Româ niei, republicată , Guvernul Româ niei adoptă prezenta
hotă râ re” sau, după caz, “ordonanţă ”, situaţie în care se va face referire şi la legea de abilitare; în
cazul ordonanţelor de urgenţă , formula introductivă este “În temeiul art. 115 alin. (4) din
Constituţia Româ niei, republicată , Guvernul Româ niei adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă ”.
Pentru celelalte categorii de acte normative, formula introductivă cuprinde autoritatea emitentă ,
denumirea generică a actului şi temeiurile juridice pe bază şi în executarea că rora a fost emis actul
normativ.
D) Partea dispozitiva a actului normativ reprezintă conţinutul propriu-zis al reglementă rii şi
cuprinde totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale supuse
reglementă rii.
În această parte sunt cuprinse:
- dispoziţii generale, reprezentâ nd prima parte din corpul propriu-zis al legii şi cuprind normele
juridice care orientează întreaga reglementare, care determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor ce se
reglementează , definirea unor noţiuni, etc.
- dispoziţii de fond, avâ nd cea mai mare întindere în corpul legii, se grupează în pă rţi, titluri,
secţiuni, etc. şi cuprind reglementarea propriu-zisă a relaţiilor sociale ce fac obiectul actului
normativ.
- dispoziţii tranzitorii fiind în realitate, dispoziţii care rezolvă conflictele legilor în timp, deoarece
ele conţin mă surile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice nă scute în temeiul
vechii reglementă ri care urmează să fie înlocuită de noul act normativ.
Aceste dispoziţii trebuie să asigure pe o perioadă determinată , corelarea celor două reglementă ri,
astfel încâ t ponderea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc şi să evite retroactivitatea
acestuia sau conflictul între norme succesive.
- dispoziţii finale reprezentâ nd ultima parte a actului normativ şi cuprind mă surile necesare pentru
punerea in aplicare a actului normativ, data intră rii în vigoare a acestuia, implicaţiile asupra altor
acte normative, precum: abrogă ri, modifică ri, completă ri, etc.

La actul normativ cu caracter temporar în cadrul dispoziţiilor finale se va prevedea şi perioada de

aplicare sau data încetă rii aplică rii sale.
E) Formula de atestare a autenticită ţii actului normativ este partea constitutivă a actului
normativ care se poate prezenta sub urmă toarele forme: “Această lege a fost adoptată de... în
şedinţa din..., cu respectarea prevederilor art. 74(1) sau, după caz, art. 74(2) din Constituţia
Româ niei”. Formula este urmată de semnă tura preşedintelui Camerei respective. Actul normativ se
datează şi se numerotează .
Data legii este aceea la care i se dă numă r după promulgare. Actele Guvernului poartă data şedinţei
Guvernului în care a fost aprobat actul respectiv.

Structura internă a actelor normative

A) Articolul este elementul structural de bază al pă rţii dispozitive şi cuprinde o singură

dispoziţie normativă aplicată unei situaţii date.
Articolul trebuie să prezinte un caracter unitar, exprimâ nd un singur comandament, sau mai multe,
dar subsumate toate uneia şi aceleiaşi idei. Astfel, un articol eterogen, care încalcă regula de mai sus
este o nereuşită tehnică , pentru că el va fi citat foarte greu, iar eventualele trimiteri ce s-ar face la el
în alte texte ar că dea în echivoc.
În textul legii, articolul este exprimat prin abrevierea “art.”. Articolele se numerotează de la
începutul pâ nă la sfâ rşitul actului normativ, în continuare cu cifre arabe. Câ nd actul normativ
cuprinde un singur articol, acesta se va definii prin “Articol unic”.
În cazul actelor normative care au ca obiect modificarea sau completarea altor acte normative,
articolele se numerotează cu cifre romane, cu cifre arabe numerotâ ndu-se textele modificate sau
completate.
În cadrul codurilor sau a legilor de mare întindere, articolele sunt prevă zute cu denumiri marginale,
exprimâ nd sintetic obiectul lor, fă ră a avea semnificaţie proprie în conţinutul reglementă rii.
B) Aliniatul este o subdiviziune a articolului deoarece în cazul în care din dispoziţia normativă
primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fii prezentate
în aliniate distincte, asigurâ ndu-se articolului o succesiune logică a ideilor şi o coerentă a
reglementă rii.
Aliniatul este constituit, de regulă , dintr-o singură propoziţie sau frază , prin care este reglementată
o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului. Se folosesc alineate distincte, asigurâ ndu-se
articolului o succesiune logică a ideilor şi o coerenţă a reglementă rii atunci câ nd din dispoziţia
normativă primară a unui articol decurg mai multe ipoteze juridice. Câ nd un articol are două sau
mai multe aliniate, acestea se numerotează cu cifre arabe cuprinse în paranteză .
Dacă un articol cuprinde enumeră ri prezentate distinct, acestea se identifică prin utilizarea literelor
alfabetului şi nu prin liniuţe sau alte semne grafice. Dacă ipoteza marcată cu o literă necesită o
dezvoltare sau o explicare separată aceasta se va face printr-un aliniat distinct care să urmeze
ultimei enumeră ri.
În situaţia în care o normă este complementară altei norme, pentru evitarea repetă rii în text a
acelei norme se va face trimitere la articolul care o conţine. De regulă , nu poate fii fă cută o trimitere
la o alta normă de trimitere.
În cazul în care norma la care se face trimitere este cuprinsă în alt act normativ, este obligatorie
indicarea titlului acesteia, a numă rului şi a celorlalte elemente de identificare.
Atunci câ nd într-un act normativ se introduc articole noi, pentru a nu se modifica numerotarea
veche a actului normativ, se foloseşte metoda introducerii unor indici (spre exemplu: art.
181indice).

C) Articolele se pot grupa în secţiuni, capitole, titluri, pentru o mai bună sistematizare a actului
normativ. Unele coduri (de exemplu Codul Penal) sunt organizate pe pă rţi.
Capitolele, secţiunile şi titlurile au denumiri care evocă conţinutul pe scurt a prevederilor pe care le
conţin