- Tema Nr.

1 –
- Teoria generală a dreptului –
Student: Lupu Andrei-Florian, Anul I, Drept, I.F.
Subiect ales spre analiză şi rezolvare:
I. Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5 rânduri),
în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele intercondiţionări:

1. relaţia dintre Teoria generală a dreptului şi disciplinele juridice de ramură;

2. relația dintre drept și morală;

3. compară interpretarea oficială a dreptului cu interpretarea oficioasă.

Rezolvare și analiză:
Începem prin a spune că, Teoria generală a dreptului este o ştiinţă socială, mai bine zis,
despre societate, deoarece în aria sa de analiză, intră studiul statului și dreptului, făcând din această
disciplină, o disciplină complexă.
Științele sociale, indiferent de compartimentul vieții sociale studiat de către acestea, urmăresc
descoperirea şi cercetarea legăturilor de cauzalitate între fenomenele sociale şi desfăşurarea
proceselor sociale prin intermediul legilor care definesc esenţa acestei legături.
Sarcina de bază a ştiinţelor sociale ( de altfel ca şi a altor ştiinţe abstracte) poate fi
realizată numai prin studiul concret al faptelor, în diversitatea şi interacţiunea lor, prin extinderea
într-o sferă mai largă de analiză teoretică a lor – cu ajutorul gândirii abstracte – urmată de
verificarea în practică a concluziilor teoretice.
CE ESTE GÂNDIREA ABSTRACTĂ?
Pentru a înţelege ce înseamnă gândirea abstractă, trebuie să vedem ce înseamnă mai
întâi gândirea concretă. Gândirea concretă se referă pe scurt spus, la “AICI ŞI ACUM”. Mai
exact se referă la procesul de gândire, unde individul, cu ajutorul simţurilor percepe ceva ce este
prezent din punct de vedere fizic în preajma sa. Este tipul gândirii practice, prezente. ”Gânditorii
abstracţi” înţeleg ceea ce îi înconjoară, într-un alt mod. Ei caută înţelesuri, mesaje şi interpretări la
nivel profund, unde simţurile şi observaţiile personale, le stimulează sentimentele, făcând totodată
şi analogii pentru a putea înţelege tiparul unui anumit proces.
Întorcându-ne la analiza de mai sus, juridicul, fiind definit de elemente ideologice, este
considerat a fi obiect al ştiinţei juridice. Ştiinţa juridică studiază juridicul în întreaga sa varietate: ca
fenomen social, originea acestuia, evoluţia în istorie, structura şi funcţiile sale, etc., latura
ideologică a juridicului cuprinzând astfel ideile, reprezentările juridice, mai exact spus, conştiinţa
juridică. Aceasta (ştiinţa juridică) se împarte în 3 categorii:
a) studierea dreptului şi statului în întregul lor, dar şi în general, aceasta formând obiectul Teoriei
generale a dreptului; b) studierea statului şi dreptului precum şi a ideilor juridice şi politice în
evoluţia lor istorică ( reprezentând astfel obiectul ştiinţelor juridice istorice); c) studierea legilor şi a
raporturilor juridice corespunzătoare, pe ramuri şi instituţii de drept (ştiinţele juridice de ramura).
Astfel, ştiinţele juridice de ramură (ramura de drept pe care o studiază precum ştiinţa
dreptului constituţional, civil administrativ, penal, familial, etc.), cercetează prin ele însele
anumite ramuri, grupe şi categorii de norme, în timp ce Teoria generală a dreptului faţă de celelalte
ştiinţe juridice, istorice şi de ramură joacă rolul teoriei lor generale, a analizei abstracte mai bine
spus, a noţiunilor generale ale ştiinţei juridice (anume izvoarele de drept, normele juridice,
răspunderea juridică, etc.).
În continuare, pe aceeaşi filieră, putem afirma tot într-un sens analitic că, MORALA,
defineşte un ansamblu de reguli, convingeri şi idei despre ceea ce este bun sau rău, corect sau
incorect cu trimitere directă către dreptate sau nedreptate. Defineşte un set de valori, promovate şi
apărate de către DREPT. Normele morale au ca “sancţiuni”, factori exteriori subiectului
(individului), precum oprobriul public. Însă pot exista şi “sancţiuni” interioare cum ar fi mustrări de
cuget, păreri de rău, scrupule de conştiinţă, etc.
Dreptul, se află în strânsă relaţionare cu morala deoarece, acesta, reprezintă un amalgam de reguli şi
conduite sociale, cu caracter obligatoriu pentru toţi indivizii societăţii, şi de care, la nevoie prin
tehnici de coerciţie, statul se poate folosi pentru a aduce pe calea dreaptă (morală), pe indivizii care
au luat decizia să trăiască înafara regulilor societăţii. Atât drepul, cât şi morala privesc
comportamentul oamenilor, stabilind reguli sociale, cu toate că una este palpabilă, „fizică” şi poate
aduce chiar şi atingere fizică (prin mijloace punitive), în timp ce singura pedeapsă în ceea ce
priveşte morala este, sau ar trebui să fie, simplă părere de rău.
Al treilea subiect, ce doreşte a fi supus analizei este DIFERENŢA DINTRE
INTERPRETAREA OFICIALĂ ŞI CEA OFICIOASĂ A DREPTULUI .
Astfel, avem interpretarea oficială (sau obligatorie), ca fiind acea formă de interpretare adusă la
îndeplinire de către un organ sau autoritate de stat, conform competenţei sale, fiind folosită în
aplicarea normei (legii). Provenind de la un organ de stat ce are o împuternicire decurgând direct
sau indirect din propria lege de organizare, această formă de interpretare mai poartă şi numele
de autentică sau legală.
Ultima, dar nu cea din urmă, dintre cele două, analizăm interpretarea neoficială
(oficioasă). Aceasta neavând un caracter obligatoriu, faţă de cea mai sus-descrisă, este rezultată
totuşi, din opiniile conducătorilor organelor de autoritate publică, având ca prilej dezbaterea
proiectelor de acte normative. Ea poate să rezulte şi din opiniile unor jurişti (precum avocaţi,
procurori), în cursul procesului judiciar din care fac parte integrantă.
AMINTIM: Actul normativ, este izvorul de drept, creat de către organe ale autorităţii publice,
investite cu competenţe normative (ex: parlament, guvern, organe administrative locale, ș.a.)
Interpretările provenind de la factorii amintiţi, prezintă o anumită valoare pentru
organele care elaborează sau aplică dreptul, deoarece ele evidenţiază şi clarifică diferite sensuri ale
reglementărilor în vigoare şi semnificaţia lor pentru cazul concret. Organul de stat şi le poate însuşi,
în funcţie de prerogativele sale, pe cale normativă sau prin acte individuale, asigurând astfel şi
recunoaşterea juridică a interpretării oficioase.