TGD PDF

Conf.dr.
Viorel Daghie, Florin Coman-Kund
ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A

STATULUI SI DREPTULUI
Note de curs
- 2000 -
CAPITOLUL I: SISTEMUL STIINTELOR JURIDICE

Sectiunea 1: Locul stiintelor juridice n sistemul
stiintelor sociale.
n general, stiinta este un ansamblu sistematic de cunostinte
despre natura, societate si gndire, cunostinte obtinute prin metode
corespunzatoare si exprimate n concepte, categorii, principii si notiuni1.
Fiind un fenomen social aparte, dar si o forma specifica de
activitate umana, stiinta nu poate fi primita doar ca un sistem de idei,
reprezentari, teorii (imagine statica), ci si ca un sistem care se dezvolta,
produce continuu noi cunostinte, noi valori spirituale (imagine dinamica) 2.
n mod traditional, sistemul stiintelor se caracterizeaza printr-o
structura trihotomica; distingem astfel, stiinte despre natura, stiinte despre
societate, stiinte despre gndire.
Obiectul de cercetare al stiintelor despre societate l constituie
legile generale ale existentei si dezvoltarii societatii, formele istorice de
organizare sociala si modalitatile specifice de manifestare a diverselor
componente ale realitatii social-umane. Legile generale ale societatii au
anumite trasaturi care le deosebesc de legile naturii, n primul rnd prin
aceea ca legile dezvoltarii sociale se manifesta n nsasi activitatea
oamenilor dotati cu constiinta si ratiune 3.
Studiind diferitele domenii ale vietii sociale, stiintele sociale se
ramifica, n functie de obiectul lor, n mai multe discipline stiintifice:
sociologie, stiintele politice, stiintele economice, stiintele istorice, stiintele
juridice etc. 4
Stiintele juridice ocupa un loc aparte n sistemul stiintelor sociale,
datorita obiectului de cercetare specific: realitatea juridica parte
componenta a realitatii sociale.
Stiintele juridice studiaza legile existentei si dezvoltarii statului si
dreptului, institutiile politice si juridice, formele lor concret-istorice, corelatia
cu celelalte componente ale sistemului social, modul n care institutiile
politico-juridice influenteaza societatea si suporta la rndul lor, influenta
sociala.
Ca stiinta cu statut si pozitie specifice, stiinta dreptului analizeaza
un anumit domeniu al relatiilor si structurilor sociale si anume, domeniul
participarii oamenilor la circuitul juridic, ca purtatori de drepturi si obligatii.
Acest aspect al realitatii sociale face imperios necesara interventia
dreptului, n scopul conducerii si dirijarii conduitei oamenilor, impunndu-le
1
Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. Actami, Bucuresti, 1994, p.5.
N. Labiel, Sociologie si stiinta, Bucuresti, 1984, p.49, apud Nicolae Popa, op.cit., p.5.
3
Nicolae Popa, op.cit., p.6.
4
Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici Teoria generala a statului si dreptului, Ed. Tipografia
Universitatii din Bucuresti, 1983, p. 3 4.
2
anumite reguli, modele, programndu-le ntr-un anumit fel actiunile si

limitndu-le n acelasi timp, n temeiul unor ratiuni ce tin de coexistenta
drepturilor si libertatilor 1.
Stiintele juridice nu se limiteaza nsa, la studiul normei juridice sau
al jurisprudentei, ci supun unui amplu proces explicativ contextul socialcultural n care apar si evolueaza normele si institutiile juridice, colabornd
n acest sens, cu celelalte stiinte sociale (economia politica, istorie,
sociologie, statistica etc.) 2.
Sectiunea 2: Sistemul stiintelor juridice

Complexitatea fenomenului social juridic determina o structurare
a eforturilor de cercetare a acestuia, o mpartire a rolurilor n raport cu
necesitatea punerii n valoare a laturilor corelate ale acestui fenomen3.
Dezvoltarea relatiilor sociale a determinat o largire a sferei de
actiune a dreptului, acesta dobndind o si mai mare importanta n
ansamblul stiintelor sociale.
Dreptul, fiind un fenomen complex al societatii, poate fi cercetat din
mai multe perspective:
1) dintr-o perspectiva teoretica globala (dreptul apare ca un
sistem nchegat, cu regularitati caracteristice);
2) dintr-o perspectiva istorica (dreptul este un fenomen ce si
conserva anumite permanente de-a lungul dezvoltarii sociale,
dar care se transforma, totodata, pe parcursul evolutiei
societatii);
3) dintr-o perspectiva structurala (dreptul apare ca un fenomen
cu multiple determinari calitative, cu elemente componente
aflate la rndul lor ntr-o stare de acuta interferenta 4.
Corespunzator celor mentionate anterior, ansamblul disciplinelor
juridice se constituie ntr-un sistem al stiintelor juridice 5, n cadrul caruia
se pot distinge trei grupe si anume:
1. stiinte juridice teoretice;
2. stiinte juridice istorice;
3. stiinte juridice de ramura.
n prima grupa, includem Teoria generala a dreptului, aceasta
avnd ca obiect abordarea teoretica, generala a dreptului n ntregul sau.
Stiintele juridice istorice, cerceteaza istoria dreptului dintr-o anumita
tara (ex. istoria dreptului romnesc) sau dezvoltarea generala a
fenomenului juridic (ex. istoria generala a dreptului). Cercetarea din
perspectiva istorica a dreptului prezinta importanta deoarece se face astfel
dovada progresului juridic si a existentei unor legi ale aparitiei, devenirii

Ibidem.
3
Ibidem, p.9.
4
Nicolae Popa, op. cit., p.9 10.
5
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan , Introducere n teoria generala a dreptului, Ed. ALL,
Bucuresti, 1993, p.9.
2
sau disparitiei unor forme de drept, n strnsa legatura cu legile generale

ale dezvoltarii sociale 1.
Stiintele juridice de ramura studiaza fenomene particulare juridice
(ramurile dreptului) 2. Dreptul unui stat este alcatuit din numeroase norme
si institutii. Acestea formeaza sistemul unitar al dreptului unui anumit stat.
Acest sistem unitar exista n diversitatea ramurilor care-l compun. Fiecare
ramura a sistemului de drept este alcatuita dintr-un grup de norme juridice,
organic legate, ce reglementeaza un domeniu de relatii sociale, pe baza
unei metode specifice de reglementare si n temeiul unor principii
comune 3. n general, ramura de drept formeaza obiectul unei stiinte
juridice de ramura. Astfel, ramurii dreptului constitutional i corespunde
stiinta dreptului constitutional, ramurii dreptului civil stiinta dreptului civil
etc. Observam ca, n general, stiintele juridice de ramura se suprapun
sistemului de drept, criteriile dupa care se realizeaza departajarea
acestora fiind obiectul reglementarii juridice si metoda specifica de
reglementare.
La ora actuala, ca urmare a transformarilor sociale, stiintifice si
tehnologice se prefigureaza constituirea unor noi ramuri de drept. n acest
sens, se vorbeste deja de ramura dreptului comunitar, de dreptul afacerilor
sau de dreptul mediului nconjurator.
n strnsa legatura cu stiintele juridice se afla si un grup de
discipline ajutatoare sau participative, cum ar fi: criminalistica, medicina
legala, psihologia judiciara, logica juridica, statistica juridica, informatica
juridica etc. Desi nu fac parte din sistemul stiintelor juridice, aceste
discipline sunt adeseori indispensabile pentru cunoasterea fenomenelor
juridice sau pentru o buna aplicare a normelor juridice4. Utiliznd
mijloacele proprii altor stiinte (chimice, fizice, medicale etc.), aceste
discipline au un rol important n sprijinul organelor implicate n activitatea
juridica n diferitele ei ipostaze 5. (ex. criminalistica utilizeaza un ansamblu
de procedee fizico-chimice pentru prelevarea si conservarea unor probe,
n vederea identificarii persoanei care a savrsit o anumita infractiune.).
Sectiunea 3: Teoria generala a dreptului notiune si

importanta
Cercetarea fenomenului juridic nu se limiteaza la cunoasterea
formelor consecutive ale dreptului (tratare istorica) sau la nivelul
cunoasterii formelor dreptului pozitiv (a normelor juridice n vigoare) ntr-o
anumita tara. Orice stiinta aspira spre globalitate, spre cunoastere prin
ajungere la concept, prin regasirea fenomenelor particulare n categorii de
maxima generalitate 6.
1
2
3
4
5
6

Ibidem.
Nicolae Popa, op. cit., p.12.
Ibidem.
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit., p.12.
Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor si notiunilor de

baza ale dreptului este realizat de Teoria generala a dreptului1.
Teoria dreptului este, n primul rnd, o stiinta juridica cu caracter
general, avnd menirea sa nfatiseze o sinteza ct mai complexa si ct
mai ordonata a ntregii stiinte despre drept2.
n cadrul teoriei dreptului sunt elaborate instrumentele esentiale prin
care dreptul, n ansamblul sau, este gndit. n acest sens, teoria generala
a dreptului este strns legata de stiintele juridice de ramura. Aceste stiinte
ofera datele concrete necesare pentru argumentarea tezelor generale
cuprinse n sfera de analiza a teoriei generale a dreptului. La rndul ei,
teoria generala a dreptului stabileste si analizeaza n mod stiintific
notiunile, categoriile si institutiile cu care opereaza n mod necesar toate
stiintele de ramura (ex. norma juridica, raportul juridic, raspunderea
juridica etc.)3. Asadar, teoria generala a dreptului nu are n vedere
prezentarea cunostintelor partiale ale diferitelor stiinte juridice de ramura,
ci este chemata sa extraga din materialul bogat oferit de celelalte stiinte
juridice ceea ce este esential, aratnd si explicnd, pe aceasta cale, ce
este dreptul, care sunt originea si formele sale concrete de manifestare 4.
Teoria generala a dreptului cauta sa explice si sa surprinda
caracterele proprii si permanente ale fenomenului juridic, n scopul de a-l
defini si a-i contura spatiul n cadrul sistemului social-istoric din care face
parte.
Din acest punct de vedere, Teoria generala a dreptului este
considerata a fi att o stiinta (datorita faptului ca opereaza cu notiuni,
concepte, teorii, principii), ct si o arta (n masura n care ea solicita din
partea juristului, pe lnga cunostinte, si maiestrie n a sesiza si cerceta
fenomenul juridic, pentru a-i surprinde legitatile) 5. Aceasta disciplina nu
ramne nsa numai la nivelul abstractiunilor; are si o deosebita importanta
practica, servind procesului de elaborare si de aplicare a dreptului.
Sectiunea 4: Metodele cercetarii stiintifice juridice.

Ca si celelalte stiinte, si cercetarea stiintifica juridica se bazeaza pe
folosirea unei metodologii, adica a unui ansamblu de metode si procedee
cu ajutorul carora are loc studierea dreptului n toata complexitatea sa 6.
Din punct de vedere etimologic, termenul metoda provine din
limba greaca (methodos cale, drum, mod de expunere). Prin metoda se
ntelege, n general, un ansamblu de procedee si mijloace utilizate pentru
atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoasterea unui
fenomen7.
Studiul metodelor de cercetare n domeniul stiintelor juridice revine
n principal disciplinei
Teoria generala a dreptului. Metodele de
1
Ibidem.
Dumitru Mazilu, Teoria generala a dreptului, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 1999, p.10.
3
Ibidem., p.11.
4
Ibidem.
5
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.11.
6
7
Ibidem.
2
cercetare n domeniul stiintelor juridice s-au dezvoltat si s-au perfectionat

n contextul general al impulsului dat cunoasterii stiintifice de noua
revolutie stiintifica contemporana, evidentiat mai ales prin folosirea noilor
cuceriri ale informaticii si tehnicii de calcul n cadrul stiintelor socioumane 1.
n prezent, cele mai importante metode ale cercetarii stiintifice
juridice sunt urmatoarele: metoda logica; metoda istorica; metoda
comparativa; metoda sociologica; metodele cantitative.
A. Metoda logica
Metoda logica este folosita n orice activitate ce presupune
cercetare stiintifica, deci, cu att mai mult, este folosita ntr-o activitate att
de complexa cum este cercetarea fenomenului juridic.
Dreptul este o stiinta prin excelenta deductiva(att n constructiile
sale teoretice, ct si n practica juridica), necesitatea argumentarii
reprezentnd o cerinta sine qua non2.
Din punct de vedere al stiintei juridice, metoda logica se prezinta
ca un ansamblu de procedee si operatiuni metodologice si gnoseologice
specifice, prin care se creeaza posibilitatea surprinderii structurii si
dinamicii raporturilor necesare ntre diferitele componente ale sistemului
juridic al unei societati3. Astfel, prin intermediul unor procedee specifice
(analiza si sinteza; inductie si deductie etc.) se determina esenta
rationamentului juridic.
Importanta acestei metode n cadrul cercetarii stiintifice juridice este
subliniata de aparitia unei discipline specifice logica juridica. Logica
juridica are ca obiect de studiu gndirea juridica n toata ntinderea sa,
adica n toate operatiile intelectuale pe care le efectueaza n elaborarea,
interpretarea si aplicarea dreptului 4.
B. Metoda istorica
Stiintele juridice cerceteaza fenomenul juridic si din perspectiva
evolutiei sale istorice, de-a lungul diverselor ornduiri sociale, pentru a
desprinde esenta, forma si functiile dreptului, raportate la etapa istorica pe
care o strabate 5.
n general, dreptul urmeaza firul evolutiei sociale, n el reflectnduse nivelul dezvoltarii culturale al societatii. Pentru o buna cunoastere a
sistemului de drept, juristului i sunt necesare concluziile istoricului, tot asa
cum si istoricul trebuie sa foloseasca si sa studieze documente juridice
pentru a afla adevarul despre faptele oamenilor dintr-o anumita etapa
istorica.
Pe de alta parte, plecnd de la datele oferite de istorie n cercetarea
marilor institutii juridice, stiinta dreptului le urmareste evolutia si functiile.
1
2
3
4
5
Ibidem.
Ibidem.
G.Kalimowski, De la specificite de la logique, apud Nicolae Popa, op.cit., p.25.
Astfel, originea si aparitia statului si a dreptului nu pot fi studiate fara sa se

porneasca de la punctele de vedere exprimate de istorie 1.
C. Metoda comparativa
n general, comparatia este definita ca o operatie ce urmareste
constatarea unor elemente identice sau divergente ntre doua sau mai
multe fenomene.
Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trasaturilor,
ramurilor, institutiilor si normelor acestora s-a dovedit extrem de
fructuoasa n procesul de studiere a fenomenului juridic. Aceasta a
determinat recunoasterea existentei unei noi stiinte: stiinta dreptului
comparat2.
Metoda comparativa este tot mai utilizata n prezent, datorita
extinderii legaturilor dintre statele lumii, amplificarii contactelor economice,
sociale si culturale, aceste mprejurari determinnd necesitatea cunoasterii
diverselor sisteme de drept3.
Finalitatea dreptului comparat nu o constituie preluarea mecanica a
unor institutii si reglementari juridice de la o tara la alta sau considerarea
unor sisteme nationale de drept, ca modele de urmat n alte state 4.
Prin studiul comparat al diferitelor institutii juridice de la o tara la
alta, prin compararea sistemelor juridice nationale se desprind factorii ce
determina att trasaturile comune ale acestora, ct si pe cele specifice. n
acest sens, metoda comparativa reprezinta un important instrument de
mbogatire reciproca a sistemelor juridice din diferite tari. Este de
notorietate faptul ca, orice reglementare juridica trebuie sa corespunda n
primul rnd nevoilor nationale, specificului si particularitatilor statului
respectiv; aceasta nu exclude nsa, luarea n considerare a experientei
altor sisteme de drept pentru gasirea solutiilor optime la problemele cu
care se confrunta legiuitorul dintr-un anumit stat5.
De altfel, stiinta dreptului comparat a stabilit deja anumite reguli de
utilizare a metodei comparative n drept.
O prima regula impune a se compara numai ceea ce este
comparabil. Aceasta deoarece trebuie stabilit mai nti daca sistemele
supuse comparatiei apartin aceluiasi tip istoric de drept sau unor sisteme
istorice de drept diferite. Daca sistemele de drept din care fac parte
institutiile comparate sunt diferite (antagoniste), procedeul comparatiei
este relevant numai sub aspectul stabilirii diferentelor6. n caz contrar, se
pot stabili att asemanari, ct si deosebiri ale unor institutii de drept, n
scopul mbunatatirii reciproce a sistemelor juridice din diverse tari.
O alta regula a metodei comparative stabileste ca, termenii supusi
comparatiei trebuie priviti n functie de contextul social, politic, economic si
cultural din care provin. Apare astfel necesitatea cunoasterii principiilor de
drept si a regularitatii care comanda sistemele de drept comparate. Luarea
1
2
3
4
5
6
Nicolae Popa, op.cit., p.33-34.

Ibidem. p.28.
Ibidem.
Ibidem.
10
n discutie a principiilor (pe lnga compararea institutiilor si a normelor) se

impune pentru a mari potentialul stiintific al cercetarii comparate 1.
n concluzie, metoda comparativa are un rol important n cadrul
procesului de legiferare, furniznd legiuitorului dintr-un anumit stat,
informatii n legaturile cu reglementarile altor sisteme de drept; aceasta
metoda serveste n egala masura la construirea tipologiilor juridice si a
clasificarilor.
D. Metoda sociologica
Dupa cum am aratat, stiintele juridice sunt cuprinse n ansamblul
stiintelor sociale, deoarece au ca obiect de studiu fenomenul juridic, el
nsusi un fenomen social. Asadar, dreptul nu poate fi privit dect n
strnsa legatura cu oamenii carora li se adreseaza, cu societatea
care l determina si pe care o conditioneaza.
Ca stiinta despre societate, sociologia si ntrepatrunde existenta cu
cea a dreptului, n mod clar, abia dupa aparitia, n 1804, a Codului civil
francez. Atunci s-a constatat o anumita ramnere n urma a legilor fata de
evolutia generala a societatii. Din acel moment, se apeleaza din ce n ce
mai des la sociologie, cercetarile sociologice juridice verificnd modul n
care societatea influenteaza dreptul si suporta, la rndul ei, influente din
partea acestuia.
Prin metode specifice (observatia, sondajul de opinie, ancheta
sociologica, chestionarul, interviul etc.), sociologia juridica acopera
urmatoarele aspecte ale fenomenului juridic: domeniul crearii dreptului,
domeniul cunoasterii legilor de catre cetateni si de catre organele de stat,
domeniul cauzelor concrete ale ncalcarii dreptului etc.
Avnd n vedere faptul ca, dreptul este o realitate sociala, iar
regulile de drept au consecinte importante asupra destinelor omenesti,
juristul nu trebuie sa se izoleze la adapostul tehnicii juridice, ci trebuie sa
acorde cea mai mare atentie aspectelor sociologice ale dreptului, n scopul
realizarii unei activitati juridice (att teoretice, ct si practice), ct mai utila
si mai apropiata de adevar, de viata sociala.
E. Metodele cantitative
Sporirea considerabila a informatiilor cu caracter juridic (cuprinse cu
precadere n acte normative si ho tarri judecatoresti), ca urmare a
diversificarii continue a raporturilor sociale reglementate prin normele de
drept, a determinat recurgerea la anumite metode cantitative, cum ar fi
statistica juridica si informatica juridica 2.
Aceste metode au un rol important n ceea ce priveste
sistematizarea legislatiei, evidenta deciziilor judecatoresti, realizarea
evidentelor criminologice etc.
Actualmente, calculatorul este din ce n ce mai utilizat att n
procesul de elaborare, ct si de aplicare a dreptului. Acesta a devenit deja
un important instrument de lucru n cadrul sistemului judiciar, punnd la
dispozitia judecatorilor si a altor persoane abilitate sau interesate, o
1
2
Ibidem, p.30.
Dumitru Mazilu, op.cit., p.23.
11
evidenta la zi a deciziilor judecatoresti 1. Calculatorul reprezinta n multe

state o adevarata enciclopedie a practicii judiciare; astfel, precedentele
sunt studiate mai usor, iar judecatorii au la ndemna solutii de referinta
ceea ce, evident, le usureaza munca 2.
Folosirea calculatorului n scopul pronuntarii unei solutii ntr-un caz
anume, nu nseamna nlocuirea judecatorului, ci sprijinirea acestuia pentru
a obtine n cel mai scurt timp, informatii de ordin legislativ sau de practica
judiciara, n scopul accelerarii rezultatului (stabilirea si motivarea solutiei) 3.
Este de notorietate faptul ca, pe rolul instantelor exista un numar
considerabil de cauze care si asteapta rezolvarea si a caror solutionare
rapida ar duce la decongestionarea activitatii organelor judecatoresti.
n plus, avnd acces la informatia necesara, judecatorul are
posibilitatea de a pronunta o hotarre temeinic fundamentata, motivata; n
aceste conditii, numarul hotarrilor judecatoresti mpotriva carora se
exercita, caile de atac ar scadea considerabil.
Metodele cantitative sunt, de asemenea, utile n activitatea
organelor legislative si executive care, pe baza datelor oferite de statistica
juridica si informatica juridica pot opta pentru: adoptarea unor solutii
legislative adecvate, modificarea unor reglementari juridice, adoptarea
unor masuri corespunzatoare n vederea aplicarii legii n anumite sectoare
si ramuri de activitate 4.
1
2
3
4
Ibidem.
Ibidem.
12
Teste de autoevaluare
1. Stiinta este:
a. un ansamblu abstract de cunostinte despre societate;
b. un atribut specific rasei umane;
c. un ansamblu sistematic despre natura, societate si gndire;
d. toate trei raspunsurile sunt corecte.
2. Sistemul stiintelor se caracterizeaza printr-o structura :
a. trihotomica;
b. dihotomica;
c. complexa;
d. variata.
3. n functie de structura sistemului stiintelor se pot distinge stiinte despre:
a. economie, industrie si agricultura;
b. societate si cultura;
c. natura, societate si gndire;
d. natura, societate si om.
4. Obiectul de cercetare al stiintelor despre societate l constituie:
a. actele normative dupa care se ghideaza mersul societatii;
b. legile generale ale existentei si dezvoltarii societatii, formele istorice
de organizare sociala si modalitatile specifice de manifestare a
diverselor componente ale realitatii social-umane;
c. legile generale ale existentei si dezvoltarii societatii si formele istorice
de organizare sociala;
e. legile generale ale existentei si dezvoltarii societatii si modalitatile
specifice de manifestare a diverselor componente ale realitatii socialumane.
5. Realitatea juridica este parte componenta a :
a. cadrului normativ;
b. realitatii sociale;
c. Constitutiei;
d. sistemului stiintelor.
6. Dreptul poate fi cercetat din mai multe perspective:
a. teoretica globala si teoretica speciala;
b. istorica si structurala;
c. generala, speciala si relativa;
d. teoretica globala, istorica si structurala.
7. n cadrul sistemului stiintelor juridice se pot distinge trei categorii de
stiinte:
a. teoretice, istorice si de ramura;
b. teoretice, practice si complementare;
c. istorice, contemporane si speciale;
d. principale, accesorii si ajutatoare.
13
8. n strnsa legatura cu stiintele juridice se afla un grup de discipline:

a. accesorii;
b. de interes public;
c. calitative;
d. ajutatoare.
9. Cele mai importante metode ale cercetarii stiintifice juridice sunt:
a. metoda logica si metoda istorica;
b. metoda comparativa;
c. metoda sociologica si metodele cantitative;
d. toate cele trei raspunsuri.
10. Comparatia este o operatie ce urmareste:
a. clasificarea institutiilor juridice de drept;
b. analizarea elementelor caracteristice subiectelor comparate;
c. constatarea unor elemente identice sau divergente ntre doua sau
mai multe fenomene;
d. stabilirea nivelului de dezvoltare al societati.
14
CAPITOLUL II: STATUL SI DREPTUL

Sectiunea 1: Originea statului si a dreptului.
Cauzele aparitiei si evolutiei statului si dreptului, structura si
functiile acestora nu pot fi cercetate dect prin raportare la conditiile
aparitiei si dezvoltarii societatii omenesti, n ansamblul sau1.
Conceptele de stat si de drept sunt cercetate mpreuna, ntruct
acestea au aparut concomitent si s-au dezvoltat n strnsa corelatie unul
cu celalalt, existenta lor fiind interconditionata.
Statul este organizat si functioneaza pe baza unor principii
structural-functionale consacrate prin norme juridice. La rndul sau,
dreptul este o expresie a formei statale, un instrument al statului n
realizarea functiei acestuia de guvernare a societatii, de organizare a
desfasurarii vietii sociale. Asadar, functiile dreptului nu pot fi explicate
dect tinndu-se seama de corelatia sa cu statul; dreptul si
ntemeiaza eficacitatea si propria existenta pe aparatul de stat2.
Conceptiile despre stat si drept sunt tot att de vechi ca statul si
dreptul nsesi. Chiar si cele mai primitive formatiuni statale, cele mai
neevoluate sisteme juridice nu puteau lua nastere si nu se puteau
dezvolta fara un sistem de idei si conceptii despre rolul dreptului n
societate, despre organizarea aparatului de stat, despre drepturile si
obligatiile consfintite prin normele juridice si aparate prin intermediul fortei
de constrngere a statului 3.
Cauzele aparitiei dreptului, ca si cele ala aparitiei statului trebuie
cautate n evolutia societatii primitive. Ca n orice organizare sociala,
si n cadrul ornduirii primitive s-a impus necesitatea instaurarii unei
anumite ordini asigurate prin intermediul unor reguli care sa se impuna
comportamentului indivizilor. Aceste reguli de conduita (de natura
obsteasca, morala, religioasa) exprimau necesitatile vitale ale comunitatii
respective si s-au format datorita unei experiente ndelungate, devenind o
deprindere, o necesitate pentru desfasurarea traiului n comun.
Ulterior au avut loc rapide modificari att economice, ct si sociale
n cadrul organizarii gentilico-tribale. Vechile norme ale comunitatii,
ntemeiate pe obiceiuri si traditii, erau nemijlocit integrate n viata gintii si,
chiar daca uneori acestea au cunoscut un proces de deformare, ele se
impuneau prin faptul ca reprezentau interesul general al comunitatii.
n societatea primitiva, puterea, autoritatea corespundeau fortei
fizice. A interve nit apoi constrngerea psihica prin intermediul religiei.
Urmatorul stadiu se caracterizeaza prin concentrarea celor doua
1
Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici, op.cit., p.32.

Gheorghe Bobos, Teoria generala a statului si dreptului, Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1983, p.35-36.
3
Momcilo Luburici, Teoria generala a dreptului, Univ. Crestina Dimitrie Cantemir,
Facultatea de Stiinte Juridice si Administrative, Bucuresti, 1996, p.16.
2
15
elemente, seful politic fiind si sef religios; astfel, autoritatea politica ajunge
sa dobndeasca un caracter sacru. La un anumit nive l al dezvoltarii
sociale, autoritatea politica nceteaza sa fie exercitata prin fapt si
dobndeste reglementarea prin drept. Acesta este momentul n care
autoritatea se institutionalizeaza; sunt create institutii politice distincte de
indivizii care le reprezinta.
Asadar, pornind de la forta materiala si constrngerea morala, pe o
anumita treapta a dezvoltarii sociale apare constrngerea juridica
(ntemeiata pe faptul ca deciziile politice luate de guvernanti au caracter
obligatoriu, respectarea acestora fiind impusa la nevoie, prin aplicarea
unor sanctiuni de catre forta de constrngere a statului).
Aparitia dreptului a reprezentat o necesitate istorica, un progres
social real, pentru ca mentinerea ordinii sociale nu se mai putea asigura
prin sistemul regulilor din comunitatea gentilico-tribala. Se impunea,
asadar, adoptarea unui nou tip de norme care sa consfinteasca relatiile
sociale si care sa asigure transformarea vointei sociale n vointa de stat
vointa general obligatorie.
Formarea dreptului, ca sistem de reguli ce exprima vointa de stat a
caror respectare e asigurata de puterea statului, a constituit un proces de
durata si de mare complexitate, proces ce prezinta particularitati de la un
popor la altul.
Ca moment istoric, statul s-a constituit n momentul
destramarii ornduirii comunei primitive, pe temelia aparitiei
proprietatii private si a scindarii societatii n clase sociale.
Asa cum am aratat, constituirea statului a impus si crearea
dreptului, ca mijloc de aparare a vointei de stat si de impunere a acesteia
n cadrul societatii1.
Sectiunea 2: Conceptul de stat.

2.1. Notiune
Aparitia statului a fost determinata de schimbarile petrecute n
ornduirea primitiva, schimbari ce au facut ca vechile forme de organizare
si conducere (ginta, tribul) sa nu mai fie suficiente, impunndu-se o noua
forma - cea politico-statala.
Statul reprezinta principala forma de organizare politica a societatii,
constituita pe un teritoriu delimitat, cu o populatie proprie si o putere
institutionalizata, avnd menirea sa promoveze si sa garanteze interesele
generale ale societatii respective2.
Din definitia enuntata anterior pot fi deduse cu usurinta elementele
constitutive ale statului, si anume: 1) teritoriul, 2) populatia, 3) forta
publica.
Spre deosebire de organizarea sociala pre-statala n care domina
criteriul legaturilor de snge, statul adopta un alt criteriu cel teritorial.
Exercitarea puterii de stat este de neconceput fara luarea n considerare a
unor coordonate spatiale; n legatura cu un anumit teritoriu, statul si
1
2

16
stabileste legaturile
cu cetatenii, si structureaza mecanismul de
functionare, si dimensioneaza suveranitatea 1.
Un alt element constitutiv al statului l constituie populatia , care se
raporteaza la stat prin cetatenie (o legatura juridica ce stabileste drepturi si
obligatii reciproce) 2.
Un al treilea element l constituie forta publica, denumita si putere
de stat. Aceasta sintagma desemneaza ansamblul structurilor, institutiilor,
autoritatilor care asigura realizarea functiilor statului, prin consacrarea de
norme juridice si garantarea aplicarii acestora.
Avnd n vedere cele trei elemente definitorii ale statului, subliniem
nca o data legatura indisolubila dintre stat si drept. Dreptul are rolul de a
ncadra puterea de stat ntre anumite limite, iar statul garanteaza
realizarea dreptului.
2.2. Forma de stat
Un aspect caracteristic al fenomenului statal, aspect ce ilustreaza,
totodata, corelatia statului cu dreptul, l constituie forma de stat.
Forma de stat exprima modul de organizare a continutului puterii
de stat, structura interna si externa a acestui continut3.
Referitor la forma statului, trebuie avute n vedere trei aspecte si
anume: 1) forma de guvernamnt; 2) structura de stat; 3) regimul politic.
Forma de guvernamnt reprezinta modul de exercitare a puterii de
stat prin intermediul institutiilor statului4.
Cea mai generala clasificare a statelor din punct de vedere al
formei de guvernamnt este n republici si monarhii. Elementul distinctiv
dintre republica si monarhie este modul n care conducatorul statului
ajunge la putere; ntr-o republica, conducatorul (denumit, de regula,
presedinte) este ales direct de catre cetatenii statului respectiv sau este
desemnat de catre parlament, pe cnd ntr-o monarhie, seful statului este
monarhul (rege, mparat), care preia si exercita puterea n temeiul
ascendentei sale 5.
Un alt element important al formei statului l reprezinta structura de
stat. Prin sintagma structura de stat se desemneaza organizarea de
ansamblu a puterii n raport cu teritoriul6.
Din punctul de vedere al structurii de stat adica al mpartirii interne
a statului n unitati administrativ-teritoriale sau n parti politice autonome,
precum si n functie de raporturile dintre stat considerat ca ntreg, si
partile sale componente, distingem ntre statele unitare (simple) si
statele federative (compuse). n statele unitare exista un singur
parlament, un singur guvern, un singur rnd de organe judecatoresti, o
singura constitutie si o singura cetatenie, iar mpartirea interna a statului

Ibidem.
3
4
Ibidem, p.102-104.
5
Ioan Muraru, Drept constitutional si institutii politice, vol.I, Ed. Proarcadia, Bucuresti,
1993, p.147-148.
6
Ibidem, op.cit., p.150.
2
17
se face n unitati administrativ-teritoriale 1. Statul federativ este format din

doua sau mai multe state membre, din unirea carora apare un nou stat
federatia, ca subiect unitar de drept. Statul federativ se caracterizeaza prin
existenta a doua rnduri de organe centrale de stat, si anume: organele
federatiei (parlament, guvern, organe judecatoresti) si organele statelor
membre (fiecare stat membru are un parlament, un guvern si un sistem de
organe judecatoresti proprii)2.
Al treilea element al formei de stat, l constituie regimul politic,
adica totalitatea metodelor si mijloacelor de conducere a societatii, modul
concret n care un stat asigura si garanteaza drepturile cetatenilor sai. Din
aceasta perspectiva, statele pot fi mpartite n doua categorii: state cu
regimuri democratice si state cu regimuri autocratice (absolutiste,
tiranice).
Sectiunea 3: Conceptul de Drept

Dupa ce am prezentat cteva elemente generale despre continutul
si forma statului, putem trece la examinarea conceptului de drept.
Dreptul, ca si ntreaga componenta juridica a vietii sociale este un
fenomen deosebit de complex, a carui cunoastere presupune o cercetare
aprofundata a legitatilor obiective ale existentei sale, a dinamicii sale, a
factorilor care l configureaza si a valorilor pe care le promoveaza 3. n cele
ce urmeaza, vom analiza succint acceptiunile notiunii de drept, continutul
si forma dreptului, iar n final, vom prezenta si o definitie a dreptului.
3.1. Acceptiunile notiunii de drept
Cuvntul drept (precum si corespondentele sale n alte limbi
droit, diritto, dereche, dereito, recht), deriva din latinescul directus (care
evoca sensul de direct, rectiliniu) 4.
n limba romna, termenul drept comporta o dubla acceptiune 5:
1) ntr-o prima acceptiune, sunt desemnate regulile juridice de
conduita sau normele juridice din societate dreptul obiectiv;
2) ntr-o a doua acceptiune, se are n vedere facultatea,
prerogativa, ndrituirea (adica dreptul) ce apartine unei persoane
(fizice sau juridice) n temeiul normei juridice dreptul
subiectiv.
Calificarea dreptului n prima ipostaza ca obiectiv nu trebuie sa
conduca la ideea ca acesta (normele juridice care l compun), ar avea o
existenta independenta de vointa, interesul sau constiinta oamenilor,
precum fenomenele sau legile naturii; dimpotriva, dreptul exprima vointa si
interesele societatii sau ale unor grupuri sau categorii sociale, care sunt
n Romnia, de exemplu, unitatile administrativ-teritoriale sunt: comuna, orasul,

municipiul si judetul.
2
Ioan Muraru, op. cit., p.153.
3
4
Ibidem.
5
Ibidem.
18
nsa fixate sau obiectivate prin normele juridice cuprinse n legi sau n
alte izvoare formale de drept1.
Un aspect important al dreptului obiectiv l reprezinta dreptul pozitiv.
Prin drept pozitiv se ntelege totalitatea normelor juridice n vigoare
(active) la un moment dat n societate 2. Astfel, cnd se vorbeste de dreptul
romnesc se are n vedere ansamblul normelor juridice din Romnia,
indiferent de forma pe care au mbracat-o (legi, obiceiuri etc.) de-a lungul
istoriei sau ntr-o anumita perioada; restrngnd sfera doar la dreptul
actual, avem n vedere dreptul poziti v, care nu este altceva dect dreptul
obiectiv n vigoare 3.
n ce priveste drepturile (prerogativele) unei persoane (fie ca este o
persoana fizica, fie ca este vorba de o institutie, organizatie sau n genere
de o persoana juridica), cum ar fi dreptul de proprietate asupra unui teren
sau a casei de locuit, dreptul la vot, dreptul la salariu, dreptul de a ncheia
un contract etc., se are n vedere dreptul subiectiv pe care titularul
(persoana fizica sau juridica) si-l exercita direct, nemijlocit4.
Mentionam ca, drepturile subiective se afla n strnsa legatura
cu dreptul obiectiv, ntruct acestea nu pot exista fara sa fie prevazute
n normele juridice (n
dreptul obiectiv). Pe de alta parte, si existenta dreptului obiectiv ar ramne
fara sens daca prescriptiile, dispozitiile normelor sale nu s-ar concretiza
prin intermediul drepturilor subiective, n relatiile interumane 5.
n limba romna, domeniul dreptului este evocat si prin termenul
juridic, care deriva din latinescul jus (drept). Acest termen desemneaza
ipostaze ale existentei si manifestarii dreptului n viata sociala, cum ar fi:
actele juridice, raporturile juridice, vointa juridica etc. 6
Termenul drept este utilizat si pentru a desemna stiinta juridica
(ex. drept civil, drept penal etc.). n general, atunci cnd termenul drept
se foloseste fara nici o circumstantiere, se are n vedere dreptul obiectiv7.
3.2. Continutul si forma dreptului
Ca orice fenomen, dreptul se prezinta ca o unitate dintre continut si
forma.
n general, continutul exprima totalitatea elementelor si proceselor
care constituie un fenomen, temeiul existentei si dezvoltarii acestuia.
Astfel, continutul dreptului desemneaza totalitatea normelor juridice
dintr-un sistem de drept dat8.
Forma (determinata de continut), exprima modul de organizare a
continutului, structura interna si externa a fenomenelor, modalitatea
1
2
3
4
5
6
7
8

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Momcilo Luburici, op.cit., p.31.
19
existentei lor 1. Asadar, forma dreptului reprezinta aspectul exterior al

continutului dreptului, modul sau de exteriorizare 2.
Referitor la aceasta problema, unii autori 3 fac distinctie ntre forma
interna a dreptului si forma externa a acestuia. Forma interna a dreptului
reprezinta pe de o parte, gruparea normelor juridice n institutii si ramuri de
drept (ex. norme de drept civil, drept penal, drept administrati v etc.), iar pe
de alta parte, are n vedere gruparea ramurilor n cadrul sistemului de
drept (ex. dreptul civil, dreptul comercial sunt ramuri de drept privat;
dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul penal sunt (ramuri de
drept public). n ceea ce priveste forma externa a dreptului, aceasta
poate fi analizata din mai multe puncte de vedere:
1) din punctul de vedere al modalitatilor de exprimare a normelor
juridice, se poate vorbi de izvoarele dreptului (ex. actul normativ,
practica judecatoreasca etc.);
2) din punctul de vedere al modalitatilor de sistematizare a
legislatiei, se poate vorbi de codificari, ncorporari etc. (ex.
Codul civil, Codul familiei, Codul penal etc.).
n forma dreptului sunt continute si procedeele specifice tehnicii
juridice, cum ar fi: conceptele, clasificarile, tiparele logice ale normei
juridice4.
3.3. Definitia Dreptului
Cercetarea diferitelor aspecte ale dreptului scoate n evidenta
trasaturile esentiale ale acestuia si delimiteaza dreptul de celelalte
fenomene. Necesitatea formularii logice si concise a tuturor trasaturilor
definitorii ale dreptului impune elaborarea unei definitii a dreptului 5.
Trebuie mentionat ca, nu exista o definitie general acceptata a
dreptului. De-a lungul timpului, au fost formulate diverse definitii, n functie
de stadiul de dezvoltare a societatii sau de apartenenta autorilor la o
anumita scoala sau curent juridic.
n cadrul lucrarii de fata nu ne-am propus sa trecem n revista
definitiile dreptului formulate din antichitate pna n prezent, ci ne-am oprit
asupra definitiei propuse de prof. dr. Nicolae Popa. n opinia acestui
autor 6, dreptul este ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre
stat, care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman
n principalele relatii din societate, ntr-un climat specific manifestarii
coexistentei libertatilor, apararii drepturilor esentiale ale omului si justitiei
sociale.
1
2
3
4
5
6
Ibidem.
Nicolae Popa, op.cit., p.78..
20
1. Dreptul este o expresie a :
a. Parlamentului;
b. Guvernului;
c. formei statale;
d. societatii.
2. Dreptul si ntemeiaza eficacitatea si existenta pe:
a. aparatul de stat;
b. legi;
c. norme juridice;
d. institutiile administrative.
3. n societatea primitiva puterea si autoritatea corespundeau:
a. gintii;
b. tribului;
c. fortei fizice;
d. batrnilor.
4. Statul s-a constituit n momentul:
a. adoptarii primelor norme juridice;
b. destramarii ornduirii comunei primitive;
c. aparitiei erei medievale;
d. formarii constiintei comune.
5. Statul reprezinta:
a. totalitatea institutiilor din administratia publica;
b. principala forma de organizare politica a societatii;
c. principala forma de conducere a societatii;
d. principala modalitate de realizare a vointei societatii.
6. Elementele constitutive ale statului sunt:
a. Parlamentul, Guvernul si Presedintele;
b. teritoriul si populatia;
c. teritoriul si organele administratiei publice;
d. teritoriul, populatia si forta publica.
7. Criteriul dominant al statului contemporan este:
a. teritoriul;
b. populatia;
c. forta publica;
d. organizarea administrativa.
8. Populatia se raporteaza la stat prin:
a. teritoriu;
b. forta publica;
c. puterea de stat;
d. cetatenie.
21
9. Forma de stat exprima:

a. modul de organizare al continutului puterii de stat;
b. modul de exercitare al puterii de stat;
c. modul de constituire al puterii de stat;
d. modul de formare a fortei publice.
10. Forma de guvernamnt reprezinta:
a. modul de organizare al continutului puterii de stat;
b. modul de exercitare al puterii de stat;
c. modul de constituire al puterii de stat;
d. modul de formare a fortei publice.
11. Din punctul de vedere al formei de guvernamnt statele pot fi
clasificate n:
a. state unitare si state federative;
b. state democratice si state autocratice;
c. republici si monarhii;
d. republici parlamentare si republici presedintiale.
12. Structura de stat desemneaza:
a. totalitatea institutiilor statului;
b. modul de organizare al continutului puterii de stat;
c. organizarea de ansamblu a puterii n raport cu teritoriul;
d. totalitatea mijloacelor de conducere a societatii.
13. n limba romna, notiunea de drept comporta o dubla acceptie:
a. drept obiectiv si drept subiectiv;
b. drept pozitiv si drept negativ;
c. drept public si drept privat;
d. drept civil si drept penal.
14. Dreptul pozitiv reprezinta:
a. totalitatea normelor juridice;
b. totalitatea normelor juridice n vigoare la un moment dat n societate;
c. totalitatea normelor juridice de drept public;
d. totalitatea normelor juridice prevazute n Constitutie.
15. Dreptul are doua forme:
a. forma scrisa si forma nescrisa;
b. forma interna si forma externa;
c. forma obiectiva si forma subiectiva;
d. forma expresa si forma implicita.
22
CAPITOLUL III: PRINCIPIILE DREPTULUI

Sectiunea 1: Notiune si importanta.
Principiile dreptului sunt
acele idei generale, postulate
calauzitoare sau precepte directoare care stau la baza ntregului sistem de
drept dintr-o tara, orientnd reglementarile juridice si aplicarea dreptului1.
Principiile dreptului sunt determinate de relatiile sociale, fiind expresia
valorilor promovate si aparate prin drept.
Principiile dreptului au forta si semnificatia unor norme superioare,
generale ce pot fi formulate n textele actelor normative (de regula, n
constitutii) sau daca nu sunt formulate expres, ele sunt deduse n lumina
valorilor sociale promovate prin drept. Unele principii sunt exprimate n
forma unor adagii sau maxime, n special, cele formulate nca n dreptul
roman (ex. principiul nemo censetur ignorare legem nimeni nu se poate
apara invocnd necunoasterea legii; nemo iudex in re sua nimeni nu
poate fi judecator n propria cauza etc.). De altfel, jurisconsultul Ulpian a
cautat sa defineasca dreptul prin formularea principiilor sale: a trai onest, a
nu dauna altuia si a -i da fiecaruia ce i se cuvine 2.
Principiile dreptului sunt, n cele din urma, norme juridice de o
mare generalitate de care trebuie sa se tina seama att n elaborarea
dreptului, ct si n aplicarea sa.
Existenta principiilor dreptului este recunoscuta n stiinta juridica,
chiar daca denumirea, continutul sau clasificarea acestora genereaza nca
controverse.
Din punct de vedere al continutului, principiile dreptului pot fi de
inspiratie filozofica, politica, sociala (ex. principiul separatiei puterilor n
stat, principiul pluralismului politic) sau pot avea un caracter exclusiv
juridic (ex. principiul legalitatii, principiul autoritatii lucrului judecat,
principiul potrivit caruia legea speciala deroga de la cea generala) 3.
n ce priveste clasificarea principiilor dreptului, se porneste de la
considerentul ca ntre acestea exista o ierarhizare, un raport de la general
la particular 4. Astfel, cele mai importante si cuprinzatoare sunt principiile
fundamentale sau generale ale dreptului. Principiile fundamentale ale
dreptului sunt acele idei generale care orienteaza continutul tuturor
normelor juridice (ale sistemului de drept)5. Principiile fundamentale
sintetizeaza si promoveaza valorile esentiale ale societatii, fiind nscrise,
de regula, n Constitutie. Ele dobndesc astfel forta juridica superioara
fata de toate celelalte legi si fata de ramurile dreptului 6.
1
2
3
4
5
6

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, p.26.
23
Alaturi de principiile generale (fundamentale) se disting anumite

principii proprii uneia sau mai multor ramuri de drept. Aceste principii
specifice (de ramura) reprezinta acele idei generale ce orienteaza
procesul de elaborare si de aplicare a normelor juridice apartinnd unei
anumite ramuri de drept1. Pot fi incluse n aceasta categorie: principiul
legalitatii incriminarii n dreptul penal; principiul libertatii contractuale n
dreptul civil; principiul autonomiei locale n dreptul administrativ etc.
Frontiera ntre principiile fundamentale sau generale si
principiile specifice ramurilor de drept este elastica, n sensul ca
acestea se ntrepatrund, se completeaza si se sprijina reciproc2.
Astfel, principiile fundamentale actioneaza n diferite ramuri ale dreptului
prin intermediul principiilor specifice ale acestor ramuri (ex. principiile
generale ale legalitati, echitatii si justitiei sunt transpuse n dreptul penal
cu respectarea principiilor legalitatii incriminarii si a aplicarii pedepsei, iar
n dreptul civil prin intermediul principiului obligarii la repararea
prejudiciului cauzat) 3.
Principiile dreptului contribuie la cunoasterea structurii si a modului
de dezvoltare a unui sistem juridic.
Principiile dreptului constituie
fundamentul sistemului
juridic, conferindu-i acestuia unitate, omogenitate, coerenta, dar si
capacitatea de a se nnoi n permanenta, de a se adapta transformarilor
intervenite n cadrul organizarii sociale.
Importanta principiilor dreptului reiese mai ales din utilitatea lor
practica. Asigurnd fundamentul sistemului de drept, ele orienteaza
activitatea legiuitorului,
avnd un rol determinant si n procesul de realizare a justitiei. Pentru a
aplica corect legea, juristul trebuie sa cunoasca nu numai litera legii, ci si
spiritul ei. Or, principiile de drept constituie tocmai spiritul legii. De
asemenea, n cazuri determinate, principiile de drept pot tine loc de norma
de reglementare, atunci cnd, ntr-o cauza civila sau comerciala legea
tace. n aceste situatii, judecatorul va solutiona cauza, aplicnd principiile
generale de drept.
Sectiunea 2: Prezentarea principiilor generale ale dreptului

Principiile generale (fundamentale) ale dreptului sunt extrase din
dispozitiile constitutionale sau sunt deduse pe cale de interpretare si sunt
prezentate ca atare, pe baza activitatii de cercetare stiintifica.
n continuare, vom prezenta principiile generale ale dreptului, si
anume:
1) asigurarea bazelor legale de functionare ale statului; 2)
principiul libertatii si egalitatii; 3) principiul responsabilitatii; 4) principiul
echitatii si justitiei.
2.1. Asigurarea bazelor legale de functionare ale statului.
Premisa existentei statului de drept o constituie cucerirea pe cale
legala a puterii si apoi, exercitarea acesteia n conformitate cu cerintele
1
2
3
Vezi Dumitru Mazilu, op.cit., p.118.

24
legalitatii. Izvorul oricarei puteri politice sau civile trebuie sa fie vointa
suverana a poporului, iar aceasta trebuie sa-si gaseasca formulele
juridice potrivite de exprimare astfel nct, puterea poporului sa poata
functiona n mod real, ca o democratie1. Pentru aceasta, se impune
stabilirea unor garantii constitutionale eficiente pentru realizarea separatiei
si autolimitarii puterilor n stat2.
2.2. Principiul libertatii si egalitatii
ntr-o societate democratica, statul trebuie sa consacre prin acte
normative si sa garanteze libertatea si egalitatea indivizilor, procednd
astfel, la propria sa limitare. Nu poate exista egalitate dect ntre oameni
liberi si nici libertate dect ntre oameni a caror egalitate este consfintita
juridic3.
n mod natural, oamenii nu sunt egali (ex. unii au o pozitie sociala
superioara celorlalti sau o stare materiala mai prospera dect altii).
Egalitatea, din punct de vedere juridic, nseamna ca indivizii au
aceleasi drepturi, libertati, dar si obligatii, consacrate prin Constitutie
si prin alte acte normative. n acest sens, Constitutia Romniei din 1991
prevede, la art.16, alin.1, ca: Cetatenii sunt egali n fata legii si a
autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari.
n sens juridic, libertatea reprezinta posibilitatea unei persoane
de a actiona dupa propria vointa sau dorinta, respectnd nsa, legile
existente n societate (normele juridice). Conceptul de libertate nu
trebuie confundat cu cel de liber arbitru (adica, posibilitatea individului de
a actiona dupa bunul sau plac, urmndu-si propriile convingeri, fara sa
aiba n vedere ca faptele sale ar putea avea consecinte daunatoare pentru
semenii sai). Pentru a asigura desfasurarea armonioasa a relatiilor
sociale, dreptul consacra si limiteaza, n acelasi timp, libertatea individului.
Trebuie mentionat ca, limita drepturilor si libertatilor fiecaruia
constituie ncalcarea drepturilor si libertatilor celorlalti.
Principiul general al libertatii se difuzeaza n ramurile dreptului fie
sub forma libertatilor generale, fie sub forma libertatilor individuale 4. ntre
drepturile si libertatile indivizilor exista o strnsa legatura, n sensul ca
ncalcarea uneia duce si la nerespectarea celorlalte (ex. libertatea de
gndire este strns legata de libertatea de exprimare; libertatea cuvntului
presupune libertatea de a scrie si de a publica) 5.
Principiul libertatii si egalitatii este stipulat n diverse acte
internationale (tratate, conventii, declaratii) ce garanteaza drepturile si
libertatile omului de pretutindeni, indiferent de tara de origine. De aici se
poate deduce ca nu exista libertate si egalitate ntre oameni, atta timp ct
nu e recunoscuta libertatea si egalitatea tuturor statelor lumii.
1
2
3
4
5
Nicolae Popa, op. cit., p. 114.

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, p. 115-116.
25
2.3. Principiul responsabilitatii

Principiul libertatii se afla n strnsa legatura cu principiul
responsabilitatii. Responsabilitatea exprima angajarea individului n
procesul interactiunii sociale.
Libertatea individuala se nfatiseaza, sub mai multe aspecte: 1)
libertatea n raport cu natura; 2) libertatea n raport cu societatea; 3)
libertatea individului n raport cu el nsusi 1. n ceea ce priveste libertatea
ca fundament al responsabilitatii, se are n vedere sensul libertatii sociale
a omului.
Referitor la notiunea de responsabilitate, aceasta reprezinta
asumarea de catre individ, a raspunderii pentru consecintele faptelor
sale2. Astfel, pe de o parte, criteriul de referinta al responsabilitatii l
constituie actiunile umane, iar, pe de alta parte, libertatea este o conditie
esentiala a responsabilitatii. Fiind determinata de actiunea omului,
responsabilitatea trebuie corelata cu sistemul normativ. Nivelul si masura
responsabilitatii sunt apreciate n functie de gradul si continutul procesului
de transpunere constienta n practica a prevederilor normelor sociale 3.
n aceasta ordine de idei, se poate afirma ca dreptul contribuie la
fundamentarea unei anumite atitudini a individului fata de lege, atitudine
ce presupune grija asumata fata de integritatea valorilor sociale aparate
pe cale juridica asadar responsabilitatea.
Dobndind dimensiunea responsabilitatii, individul nu se mai afla n
situatia de supunere fata de norme juridice al caror sens nu-l ntelege, ci n
situatia de factor ce se raporteaza la normele si valorile unei societati n
mod activ si constient 4.
2.4. Principiul echitatii si justitiei
n mod frecvent, notiunile justitie si echitate sunt folosite
mpreuna (justitiam colimus aequum ab initio separantes, licitum ab illicito
discernentes cultivam justitia cnd separam echitatea de inechitate,
cnd deosebim licitul de ilicit).
Notiunile de justitie si echitate se interfereaza, de asemenea, cu
cele de dreptate si drept. Astfel, unii autori 5 arata ca termenul de
justitie, n afara oricarui context, este ambiguu, derutant chiar, numeroase
si nsemnate fiind ndoielile si nentelegerile cu privire la sensurile sale.
Este justitia un element echivalent al dreptului sau un element distinct si
superior fata de drept? Justitia, sub un anumit aspect, consta n
conformarea la lege, desi se afirma uneori ca legea trebuie sa fie
conforma cu justitia. Ramne nsa stabilit ca, din punct de vedere practic,
conceptul de justitie este nesigur si variabil, avnd nevoie de precizari
pentru aplicarea lui concreta, legea avnd tocmai misiunea sa-l transforme
si sa-l fixeze pe terenul aplicatiunii imediate, beneficiind nsa, de virtutile
directoare ale justitiei, ca valoare. Legea este n realitate destinata sa
1

Ibidem, p. 118.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p.119.
5
Ion Craiovan, Finalitatea dreptului, Ed. Continent XXI, Bucuresti, 1995, p.121; Georgio
Del Vecchio, Lectii de filosofie juridica, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1993, p.33.
2
26
asigure ordinea juridica ntr-o societate data; scopul ei este justitia, adica
reglementarea echitabila, pe cale rationala si obiectiva a relatiunilor
juridice individuale 1.
n continuare, Mircea Djuvara 2 arata ca, ideea de justitie presupune
egalitatea rationala a unor persoane libere, limitate n activitatea lor numai
prin drepturi si ndatoriri, precum si posibilitatea generalizarii, adica
egalitatea tuturor persoanelor fara nici o favoare speciala pentru nici una,
egalitate ct mai desavrsita care nu se obtine dect prin cercetarea
amanuntita a situatiilor concrete. Ideea de drept cuprinde n sine si ideea
de echitate, adica aprecierea justa, din punct de vedere juridic, a fiecarui
caz individual.
Continutul bogat al echitatii si justitiei n relatiile sociale ngaduie
definirea coordonatelor acestor categorii pe parcursul dezvoltarii societatii
omenesti; din studiul caracteristicilor, precum si al relatiilor ce se
stabilesc ntre aceste notiuni, reiese
nsemnatatea lor deosebita pentru buna desfasurare a convietuirii sociale.
Din cele mai vechi timpuri au existat unele prescriptii fundamentale
preexistente al caror scop era acela de a da siguranta vietii sociale 3. ntre
acestea, un rol determinant revine echitatii si justitiei.
Conceptul echitate provine din latinescul aequitas (potrivire,
dreptate, cumpatare, nepartinire).
Initial, echitatea era definita n temeiul unor criterii de natura
economica, considerndu-se ca, la eforturi si rezultate egale, se cuvin
mijloace de retributie nediscriminatorii.
Pe parcursul dezvoltarii societatii, n momentul n care inegalitatea
economica devine mai accentuata, apar noi conceptii ce formuleaza
explicit dezideratul participarii indivizilor la conducerea treburilor publice,
aplicarea legii n mod egal, nepartinitor fata de cei ce se afla n situatii
similare, orice alt criteriu fiind contrar principiului echitatii.
Din aceasta perspectiva, echitatea se defineste prin raportare la
conceptul de dreptate, care statorniceste exigente conform carora se
aproba sau se dezaproba relatiile sociale, obiceiurile, faptele oamenilor.
Acest sens al echitatii este apropiat de cel al justitiei, deoarece nfaptuirea
justitiei presupune satisfacerea celor mai nalte exigente ale dreptatii
sociale.
Oamenii au sesizat adesea, chiar si numai intuitiv, necesitatea ca
justitia sa se nfaptuiasca cu dreptate, sa fie egala pentru toti (asadar,
echitabila). Pentru Aristotel, echitatea (epieiheia) avea mai mult valoarea
unei justitii sociale, al carei scop era acela de a ndrepta deficientele legii4.
De asemenea, jurisconsultii romani considerau ca echitatea
reprezinta, n egala masura, scopul si idealul dreptului (Celsus definea
dreptul ca ars boni et aequi - arta binelui si a echitatii) 5.
Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului (Enciclopedia juridica), vol.I, Ed. Librariei
Socec, Bucuresti, 1930, p.436.
2
Ibidem, p. 224-228.
3
4
Ibidem.
5
Ibidem, p.120.
27
n strnsa legatura cu notiunea de echitate, justitia reprezinta

starea ideala a societatii realizabila prin asigurarea pentru fiecare individ n
parte si pentru toti mpreuna, a satisfacerii drepturilor si intereselor lor
legitime1.
Justitia constituie virtutea morala fundamentala, menita a asigura
armonia si pacea sociala la a caror realizare contribuie deopotriva regulile
religioase, morale, juridice2.
Justitia corespunde unui sistem de valori acceptat n cadrul
societatii la un moment dat. n masura n care, prin drept, sunt consacrate
si ocrotite aceste valori, se poate spune ca, sub un anumit aspect, justitia
consta n conformarea la lege. Dar legea, la rndul ei, trebuie sa se
conformeze principiului justitiei (n acest sens, romanii considerau ca Lex
injusta non est lex legea nedreapta nu este lege).
Asadar, justitia se reflecta n mod invariabil n toate legile, dar nu se
confunda cu nici una, fiind superioara lor 3.
n concluzie, enumerarea si analiza principiilor generale ale
dreptului subliniaza faptul ca o buna cunoastere a unui sistem juridic nu
poate sa nu porneasca de la examinarea modului n care ideile
conducatoare sunt reflectate n acel sistem 4.
De aceea, studiul principiilor generale de drept prezinta importanta
att pentru teoreticienii, ct si pentru practicienii dreptului.
1
2
3
4

Ibidem.
Ibidem, p.122.
Ibidem, p. 123.
28
1. Principiile dreptului sunt:
a. principalele acte normative pe baza carora se desfasoara activitatea
societatii;
b. idei generale care stau la baza sistemului de drept dintr-o tara;
c. idei generale care stau la baza dreptului public;
d. idei generale care stau la baza dreptului privat.
2. Principiile dreptului sunt orientate de catre:
a. relatiile sociale;
b. Constitutie;
c. dreptul obiectiv;
d. dreptul pozitiv.
3. Principiile dreptului se clasifica n:
a. principii fundamentale si principii specifice fiecarei ramura de drept;
b. principii fundamentale si principii speciale;
c. principii fundamentale si principii generale;
d. principii publice si principii private.
4. Principiile dreptului constituie:
a. fundamentul sistemului juridic;
b. o parte integranta a sistemului dreptului;
c. introducerea n sistemul dreptului;
d. norme juridice ale dreptului public.
5. Este principiu general al dreptului:
a. principiul libertatii si egalitatii;
b. principiul responsabilitatii;
c. principiul echitatii si justitiei;
d. toate cele trei raspunsuri sunt corecte.
6. Egalitatea, din punct de vedere juridic, nseamna:
a. indivizii sunt egali din toate punctele de vedere;
b. indivizii au aceleasi drepturi, libertati si obligatii;
c. indivizii au acelasi nivel de trai stabilit prin lege;
d. indivizii au aceeasi pozitie sociala.
7. n sens juridic, libertatea reprezinta:
a. posibilitatea unei persoane de a actiona dupa propria dorinta;
b. posibilitatea unei persoane de a-si asuma obligatii;
c. posibilitatea unei persoane de a actiona dupa propria dorinta,
respectnd legile;
d. posibilitatea unei persoane de a avea drepturi.
29
8. Principiul libertatii si egalitatii se afla n strnsa legatura cu:

a. principiul echitatii si justitiei;
b. principiul asigurarii bazelor legale de functionare ale statului;
c. principiul prezumtiei de nevinovatie;
d. principiul responsabilitatii.
9. Notiunea de responsabilitate reprezinta:
a. suportarea, de catre individ, a sanctiunilor penale corespunzatoare;
b. suportarea, de catre individ, a sanctiunilor civile corespunzatoare;
c. asumarea, de catre individ, a raspunderii pentru consecintele
faptelor sale;
d. asumarea, de catre individ, a unei conduite exemplare fata de
societate.
10. Justitia reprezinta:
a. totalitatea instantelor de judecata;
b. ansamblul normelor de drept din dreptul romnesc;
c. starea ideala a societatii realizabila prin asigurarea pentru fiecare
individ n parte si pentru toti mpreuna a satisfacerii drepturilor si
intereselor lor legitime;
d. starea ideala a societatii realizabila prin asigurarea pentru fiecare
individ n parte a satisfacerii drepturilor si intereselor lor legitime.
30
CAPITOLUL IV : FUNCTIILE DREPTULUI

Sectiunea 1: Notiune
Functiile dreptului trebuie privite n strnsa legatura cu finalitatea
dreptului, respective organizarea raporturilor sociale, dirijarea conduitei
oamenilor n conformitate cu vointa generala.
Cuvntul functie provine din latinescul functio (munca,
deprindere, aducere la ndeplinire).
Functiile
dreptului reprezinta
acele
directii
(orientari)
fundamentale ale actiunii mecanismului juridic, la ndeplinirea carora
participa ntregul sistem al dreptului (ramuri, institutii, norme juridice),
precum si instantele sociale special abilitate cu atributii n domeniul
realizarii dreptului1.
Abordarea problematicii functiilor dreptului are la baza considerarea
dreptului ca un element indispensabil al echilibrului social si al asigurarii
coexistentei libertatilor n societate 2.
Sectiunea 2: Prezentarea functiilor dreptului

Cu prilejul analizarii functiilor sale specifice, dreptul se nfatiseaza
n toata complexitatea sa, ceea ce permite luarea n discutie att a laturii
normative a continutului dreptului, ct si a aspectelor caracteristice ale
crearii dreptului, viata normelor legale si realizarea acestora, n strnsa
legatura cu mprejurarile sociale n care apar si se dezvolta raporturile
juridice3.
n continuare, vom prezenta sintetic functiile dreptului, si anume: 1)
functia de institutionalizare (formalizare juridica) a organizarii socialpolitice; 2) functia de conservare, aparare si garantare a valorilor
fundamentale ale societatii; 3) functia de conducere a societatii; 4) functia
normativa.
2.1. Functia de institutionalizare (formalizare juridica) a
organizarii social-politice.
O prima functie a dreptului este cea de institutionalizare a
organizarii social-politice a societatii. Dreptul (n special, Constitutia si
legile organice), asigura cadrul de functionare legala a ntregului sistem de
organizare sociala 4. Prin intermediul dreptului se organizeaza si
functioneaza puterile publice, precum si institutiile politice fundamentale,
1
2
3
4

Ibidem, p.126.
Ibidem, p.128.
31
se stabilesc prerogativele acestora, relatiile dintre ele, dar si raporturile

dintre puterea publica si membrii societatii.
2.2. Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor
fundamentale ale societatii.
O alta functie a dreptului este aceea de conservare, aparare si
garantare a valorilor fundamentale ale societatii.
Dreptul, ca ansamblu de norme juridice, institutii si sanctiuni
formalizate, stabileste principiile de baza ale convietuirii sociale. El
ocroteste si garanteaza ordinea constitutionala, proprietatea, libertatea si
securitatea persoanei, asigura coeziunea colectivitatilor prin instituirea
unor conduite socialmente utile si prin sanctionarea conduitelor deviante 1.
Din punct de vedere axiologic, norma de drept, ca regula ce
prescrie o conduita posibila sau datorata, reprezinta un important
instrument pentru realizarea valorilor ocrotite prin drept, acestea fiind
legate nemijlocit de buna functionare a mecanismelor sociale 2.
2.3. Functia de conducere a societatii.
Dreptul exercita un rol important n conducerea societatii prin
intermediul actului normativ juridic, care este un act de conducere
sociala 3.
ntregul sistem normativ are ca finalitate realizarea nevoilor
societatii, prin armonizarea diverselor interese (adesea contrare), ale
indivizilor si grupurilor de
indivizi, astfel nct sa se ajunga la ndeplinirea dezideratelor sociale
majore.
Fiind o mbinare pe baze obiective a unor acte de gndire, de
vointa si de experienta, actul normativ juridice ca act de decizie si de
conducere concentreaza cerintele esentiale ale vietii n comun4.
2.4. Functia normativa
Aceasta functie deriva din faptul ca, dreptul este destinat sa asigure
subordonarea actiunilor individuale fata de o conduita tip, constituind o
sinteza a celorlalte functii5.
Functia normativa este indisolubil legata de caracterul normativ al
dreptului, normativitatea juridica, constituind o parte a normativitatii
sociale 6.
Alaturi de alte forme de reglementare normativa, dreptul, prin
ansamblul normelor si institutiilor sale, este un factor de organizare a
activitatilor individuale, n scopul realizarii interesului comun al societatii.
1
2
3
4
5
6
Ibidem, p.129.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, p.131.
Ibidem.
32
Functia normativa exprima pozitia specifica a dreptului n viata

sociala, calitatea sa de a fi un mijloc eficient de organizare si conducere
sociala 1.
Ibidem.
33
1. Functiile dreptului reprezinta:
a. idei generale care stau la baza sistemului de drept dintr-o tara;
b. acele directii fundamentale ale actiunii mecanismului juridic la
ndeplinirea carora participa ntregul sistem al dreptului si instantele
sociale special abilitate cu atributii n domeniul realizarii dreptului;
c. acele directii fundamentale ale actiunii mecanismului juridic la
ndeplinirea carora participa ntregul sistem al dreptului;
d. principalele acte normative prin care se implementeaza politicile
dreptului n societate.
2. Sunt functii ale dreptului:
e. functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale
ale societatii;
f. functia de conducere a societatii;
g. functia normativa;
h. toate cele trei raspunsuri sunt corecte.
3. Dreptul exercita un rol important n conducerea societatii prin
intermediul:
a. Constitutiei;
b. legilor organice;
c. actului normativ juridic;
d. dreptului public.
4. Functia normativa este:
a. o sinteza a celorlalte functii;
b. o modalitate de creare de noi legi;
c. o modalitate de modificare a normelor juridice;
d. un instrument juridic.
5. Functia normativa este indisolubil legata de:
a. caracterul normativ al dreptului;
b. functia de conducere a societatii;
c. functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale
ale societatii;
d. functia de institutionalizare a organizarii social-politice.
34
CAPITOLUL V: NORMA JURIDICA

Sectiunea 1: Definitia si trasaturile normei juridice.
1.1.Definitia normei juridice.
n general, nici o activitate umana nu se poate desfasura
neorganizat, fara a se subordona unor scopuri sau criterii prefigurate ntrun sistem de principii si norme. Asadar, orice proces de evolutie, adaptare
sau integrare n societate va avea loc ntr-un cadru organizat, normat,
reglementat1.
Societatea umana este cladita si functioneaza potrivit unor principii
si norme (reguli) izvorte din necesitatea existentei sociale, orientnd
comportamentul oamenilor si adaptarea lor la nevoile dezvoltarii si
progresului social2.
Organizarea si desfasurarea relatiilor sociale se realizeaza prin
intermediul unui sistem de reglementare compus dintr-o multitudine de
norme (reguli) sociale . n cadrul sistemului normelor sociale, un loc
important revine normei juridice.
Elementul ce delimiteaza decisiv norma juridica de celelalte
categorii de norme sociale, l reprezinta existenta sanctiunilor specifice, ce
nu se regasesc n cazul nerespectarii celorlalte norme sociale 3. Daca
nerespectarea normelor sociale determina excluderea individului din grup
sau oprobriul public, nerespectarea normelor de drept atrage sanctiuni
specifice prevazute de diversele ramuri ale dreptului n functie de natura si
gravitatea faptei.
Norma juridica reprezinta un etalon, un model de
comportament, ea fiind celula de baza a dreptului. Normele juridice,
mpreuna cu relatiile juridice nascute n baza lor alcatuiesc ordinea de
drept parte componenta a ordinii sociale 4.
Trebuie precizat ca, normele juridice nu nlatura, ci se alatura altor
categorii de norme sociale (morale, etice, de convietuire etc.), coexista cu
acestea, si mpletesc actiunea de reglementare cu actiunea celorlalte
norme sociale 5.
Avnd n vedere cele aratate, norma juridica poate fi definita ca o
regula de conduita generala, impersonala si obligatorie al carei scop este
acela de a asigura ordinea sociala, regula ce poate fi adusa la ndeplinire
pe cale statala, n caz de nevoie prin constrngere 6.
Nicolae Popa, op.cit.,p.134.

3
Henri Mazeaud, Leon Mazeaud, Jean Mazeaud, Francois Chabas, Introduction a letude
du droit, Ed. Montchrestien, Paris, 1996, p.15.
4
Nicolae Popa, op. cit., p.144-145.
5
6
2
35
1.2.Trasaturile normei juridice.

Pentru a delimita norma juridica de celelalte norme sociale, pentru
a ilustra pozitia ei distincta n sistemul normativ social, trebuie analizate
trasaturile (caracterele) acesteia. Astfel, norma juridica are un caracter
general si impersonal, stabileste o conduita tipica, implica un raport
intersubiectiv si este obligatorie.
A. Norma juridica are un caracter general si impersonal.
Avnd un caracter general si impersonal, norma juridica se aplica
la un numar nedefinit de cazuri si de persoane1.
Norma juridica stabileste drepturile si obligatiile participantilor la
viata juridica n mod generic, ea aplicndu-se, n principiu, la un numar
nelimitat de cazuri. Normele juridice se realizeaza prin aplicarea lor
repetata, continua, ori de cte ori sunt prezente conditiile si mprejurarile
pe care le are n vedere 2.
Norma juridica este, de asemenea, impersonala, n sensul ca ea
nu se adreseaza unor persoane anume, prestabilite si identificate ca
atare3. Norma juridica are incidenta, n mod nedeterminat, asupra tuturor
subiectelor care ndeplinesc conditiile sau se afla n situatiile prevazute n
ipoteza normei.
Caracterul general si impersonal al normei juridice necesita unele
nuantari. Faptul ca norma juridica este generala si impersonala nu
nseamna ca ea se va aplica de fiecare data pe ntreg teritoriul tarii sau
asupra ntregii populatii. Astfel, exista norme juridice care se aplica pe
ntreg teritoriul tarii si norme juridice care vizeaza parti determinate de
teritoriu (ex. zona de frontiera, domeniul silvic etc.). Exista, de asemenea,
norme juridice care se aplica tuturor cetatenilor unui stat (ex. drepturile si
libertatile fundamentale consacrate n Constitutie) si norme juridice care
privesc anumite categorii de persoane (ex. functionari publici, militari,
studenti etc.).
ntinderea efectelor normelor juridice n spatiu si asupra
persoanelor nu pot constitui criterii de diferentiere si cu att mai putin, de
contestare a caracterului general si impersonal al normei de drept. Nu se
poate afirma ca o norma juridica este mai mult sau mai putin generala, mai
mult sau mai putin impersonala, pentru motivul ca are sau nu o sfera de
aplicare ce coincide cu ntregul teritoriu al unui stat sau cu ntreaga
populatie4.
Discutii s-au purtat si asupra caracterului general si impersonal al
normelor juridice ce reglementeaza organizarea si functionarea unor
autoritati sau institutii cu o compunere unipersonala sau colegiala (ex.
Presedintele Romniei, Parlamentul, Guvernul, Curtea Constitutionala
etc.). n aceste situatii se nu deroga de la caracterul general si impersonal
al normei ntruct se are n vedere autoritatea sau institutia ca atare si nu
persoana sau persoanele fizice determinate care conduc sau alcatuiesc,
la un moment dat, organul respectiv. Asadar, aceasta categorie de norme
1
2
3
4

Ibidem.
Ibidem
36
juridice are un caracter general si impersonal pentru ca ele se aplica de o

maniera permanenta, fara considerarea persoanelor care compun o
autoritate sau institutie1.
B. Norma juridica are un caracter tipic.
Aceasta trasatura decurge din nsasi generalitatea normei juridice.
Stabilind n mod generic drepturile si obligatiile subiectelor de drept,
norma juridica devine un criteriu unic de ndrumare si apreciere a
conduitei oamenilor, un veritabil etalon n functie de care, o anumita
conduita este considerata licita sau ilicita 2. Ca model de conduita,
norma de drept urmareste o reducere, o egalizare a nsusirilor
semnificative ale relatiilor sociale si reconsiderarea diferentelor individuale
nesemnificative. Subordonarea fata de conduita tip prevazuta de norma
juridica reprezinta o cale importanta de realizare a socializarii individului,
de nvatare a modului social de existenta 3.
C. Norma juridica implica un raport intersubiectiv.
Norma juridica nu este doar o prescriptie general-abstracta si tipica;
ea reglementeaza raporturi sociale, imagineaza omul n relatiile cu
semenii sai. n acest sens, se poate vorbi de caracterul bilateral al
normei de drept deoarece, chiar si atunci cnd, pe baza normei juridice,
iau nastere acte juridice unilaterale (ex. testamentul), sunt avute n vedere
legaturi (relatii) ntre diverse subiecte de drept4.
D. Norma juridica are un caracter obligatoriu.
Normele juridice, fiind destinate sa stabileasca anumite reguli de
desfasurare a vietii sociale, trebuie sa aiba un caracter obligatoriu; n caz
contrar, nu ar mai exista certitudinea ca n societate se va instaura ordinea
dorita de legiuitor 5.
Normele de drept, continnd reguli de conduita, nu sunt simple
indicatii sau doleante, ci reprezinta o porunca, un ordin , o dispozitie
obligatorie, a carei nerespectare implica interventia fortei de
constrngere a statului6.
Obligativitatea normei juridice urca pna la imperativ n domeniul
dreptului public (penal, administrativ, financiar) si coboara pna la permisiv
n domeniul dreptului privat (civil, comercial) 7.
Asadar, indiferent de nuanta pe care ar mbraca-o, normele juridice
sunt, n ultima instanta, un comandament impus de puterea publica, a
carui respectare este obligatorie, ele fiind prescriptive si nu descriptive 8.
Obligativitatea normei de drept nseamna ca aceasta se va aplica
din momentul intrarii n vigoare, n mod continuu si neconditionat,
1
2
3
4
5
6
7
8
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.

Ibidem, p.149.
Ibidem.
cit., p.36.
cit., p.35.
cit., p.36.
cit., p.36.
37
respectarea conduitei prescrise realizndu-se prin existenta si aplicarea

de sanctiuni juridice1.
De altfel, caracterul obligatoriu al normei juridice o distinge pe
aceasta de alte categorii de norme sociale (etice, religioase, de
convietuire etc.).
Sectiunea 2: Structura normei juridice.

Norma juridica reprezentnd elementul primar al sistemului de
drept 2, este necesar sa se respecte anumite cerinte de organizare
interioara si exterioara, pentru ca mesajul legiuitorului sa fie receptat cu
usurinta de subiectele carora li se adreseaza.
Astfel, structura normei juridice mbraca doua aspecte, si anume:
structura interna si structura externa. Primul aspect are n vedere
alcatuirea logica a normei de drept (structura logico-juridica), iar cel de-al
doilea, se refera la modul de exprimare a elementelor structurii interne a
normei n cadrul actului normativ ori al unor alte izvoare de drept (structura
tehnico-juridica sau tehnico-legislativa) 3.
2.1. Structura logico-juridica a normei de drept.
Structura logico-juridica alcatuieste partea statica, interna si
stabila a normei de drept. n analiza structurii logico-juridice se pleaca de
la premisa ca norma de drept nu trebuie sa se contrazica prin inadvertente
logice, pentru a putea raspunde cerintelor bunei organizari a relatiilor
sociale 4.
Din punctul de vedere al structurii sale logice, norma juridica este
alcatuita din trei elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea.
Aceasta componenta trihotomica corespunde conceptiei logice
potrivit careia, orice norma de drept trebuie sa prevada mprejurarile sau
conditiile n care unele subiecte de drept vor avea o anumita conduita,
apoi care este conduita prescrisa si ce se ntmpla daca nu este urmata
acea conduita. Sintetic, orice norma juridica prescriind n mod necesar o
conduita anume (dispozitia), trebuie sa arate situatiile n care se aplica
aceasta conduita (ipoteza), precum si consecintele nerespectarii conduitei
respective (sanctiunea) 5.
A. Ipoteza
Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileste conditiile,
mprejurarile sau faptele n prezenta carora se aplica dispozitia normei
juridice, precum si categoria subiectelor la care se refera prevederile
dispozitiei6.

3
4
5
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit., p.38-39.
6
Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generala a dreptului, Editat de Universitatea
Independenta, Dimitrie Cantemir, Bucuresti, 1992, p.53.
2
38
n functie de gradul de precizie al formularii, se disting ipoteze strict

determinate si ipoteze relativ determinate 1.
Ipoteza strict determinata stabileste exact conditiile n care se
aplica dispozitia (ex. Functionarii publici au obligatia ca, n exercitarea
atributiilor de serviciu, sa se abtina de la exprimarea sau manifestarea
convingerilor lor politice art.41 din Legea nr.188/1999 privind statutul
functionarilor publici).
Ipoteza este relativ determinata, atunci cnd mprejurarile de
aplicare a dispozitiei nu sunt detaliat formulate (ex. Problemele de interes
deosebit din unitatile administrativ-teritoriale se pot supune, n conditiile
legii, aprobarii locuitorilor, prin referendum local art.10 din Legea
nr.69/1991, republicata n 1996, privind administratia publica locala).
n general, n dreptul modern se urmareste ca ipoteza sa fie pe ct
posibil concret si complet formulata, aceasta fiind o garantie a aplicarii
ntocmai a dispozitiei, o masura de prevenire a arbitrarului si de ntarire a
legalitatii2.
Ipoteza normei juridice mai poate fi simpla (cnd se are n vedere o
singura mprejurare n care se aplica dispozitia) si complexa (cnd se au
n vedere o multitudine de mprejurari care, toate sau fiecare n parte, pot
determina aplicarea dispozitiei) 3.
B. Dispozitia
Dispozitia este acel element al normei juridice care prevede
conduita ce trebuie urmata n prezenta ipotezei, adica care sunt drepturile
si obligatiile subiectelor vizate de norma de drept4.
n functie de caracterul conduitei prescrise, dispozitiile normelor
juridice sunt de doua feluri, si anume: dispozitii imperative (subiectelor li
se impune o anumita conduita de la care acestea nu se pot abate) si
dispozitii permisive 5 (subiectele au posibilitatea de a opta pentru o
anumita conduita).
La rndul lor, dispozitiile imperative se subdivid n : dispozitii
onerative si dispozitii prohibitive. Dispozitia onerativa impune subiectului
sa realizeze anumita actiune (ex. obligatia comerciantului de a solicita
nmatricularea n registrul comertului). Dispozitia prohibitiva prevede
obligatia subiectului de a se abtine de la savrsirea unei anumite fapte
(ex. obligatia de a nu conduce autoturismul fara permis de conducere).
n functie de modul n care este precizata conduita partilor,
dispozitiile pot fi strict determinate si relativ determinate 6.
Dispozitia este strict determinata, atunci cnd se stabilesc
categoric, fara nici o posibilitate de abatere, drepturile si obligatiile
subiectelor vizate(ex. Functionarul public definitiv depune juramntul de
1

3
4
5
Ex. Prefectul poate ataca, n fata instantei de contencios, actele autoritatilor
administratiei publice locale, n cazul n care considera ca acestea sunt ilegale art.12,
alin.(1) din Legea nr.69/1991, republicata n 1996.
6
2
39
credinta n fata conducatorului autoritatii sau institutiei publice si n

prezenta a doi martori, dintre care unul va fi conducatorul
compartimentului n care este numit, iar celalalt, un alt functionar public din
cadrul aceleasi autoritati sau institutii publici art.55, alin.(1) din Legea
nr.188/1999).
Dispozitia este relativ determinata, atunci cnd se prevad variante
sau limite ale conduitei subiectelor(ex. Functionarii publici pot fi delegati
sau detasati de conducatorul autoritatii sau institutiei publice n care
functioneaza, sa ndeplineasca anumite activitati n afara autoritatii sau
institutiei publice, n aceeasi localitate sau n alta localitate art.81 din
Legea nr.188/1999).
Dispozitia este elementul esential al normei juridice deoarece ea
prevede conduita ce trebuie urmata, iar lipsa ei, ar goli de continut norma
de drept1.
C. Sanctiunea.
Sanctiunea normei juridice indica urmarile nefavorabile care
survin n conditiile nerespectarii dispozitiei (sanctiunea negativa) sau
masurile de stimulare, de cointeresare a subiectului n vederea promovarii
conduitei dorite (sanctiunea pozitiva) 2.
n general, se are n vedere primul aspect al sanctiunii (cel negativ);
se considera ca sanctiunea asigura eficienta normei juridice, aceasta
reprezentnd reactia social-statala fata de conduita ilicita a subiectelor de
drept3.
Sanctiunile normelor juridice pot fi clasificate dupa mai multe criterii.
Astfel, dupa criteriul ramurii de drept n care intervin, sanctiunile pot
fi civile, administrative, financiare, penale etc. 4
O alta clasificare a sanctiunilor se poate face dupa scopul acestora.
Din acest punct de vedere, se poate vorbi de sanctiuni de anulare
(urmaresc anularea actului juridic ilicit), sanctiuni reparatorii (vizeaza
repararea prejudiciului produs) si sanctiuni expiratorii (prevad aplicarea
unor masuri de constrngere, n vederea ispasirii vinovatiei pentru fapta
antisociala savrsita, si prevenirii unor noi ncalcari)5.
Dupa gradul de determinare, sanctiunile pot fi grupate astfel:
sanctiuni absolut determinate (cnd sanctiunea e precis stabilita si nu
poate fi modificata micsorata sau marita de organul de aplicare) si
sanctiuni relativ determinate (sanctiunea concreta se stabileste dintr-un
cadru mai larg, n limitele unui minim si maxim)6.
Dupa cum sunt prevazute una sau mai multe urmari nefavorabile
sanctiunile se mpart n: unice si multiple. Sanctiunile unice prevad o
singura consecinta
nefavorabila, o singura masura de constrngere (ex. Sanctiunea
disciplinara nu poate fi aplicata dect dupa cercetarea prealabila a faptei
1
2
3
4
5
6

Ibidem.
Ibidem, p.158.
Momcilo Luburici, op.cit., p.56; Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.40.
40
imputate si dupa audierea functionarului public. Audierea functionarului

public trebuie consemnata n scris, sub sanctiunile nulitatii art.70, alin.5
din Legea nr.188/1999). Sanctiunile multiple contin doua sau mai multe
urmari nefavorabile si se mpart la rndul lor, n doua categorii:
alternative, cnd organul de aplicare poate sa aleaga ntre doua sau mai
multe sanctiuni (ex. Contrafacerea sau folosirea, fara drept, a obiectului
unei inventii se pedepseste cu nchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amenda - art.299 din Codul Penal) si cumulative, cnd se aplica
concomitent doua sau mai multe sanctiuni (ex. Punerea sau tinerea unei
persoane n stare de sclavie, precum si traficul de sclavi, se pedepsesc cu
nchisoare de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi art.190 din
Codul Penal).
Fixarea urmarilor nefavorabile ce apar n cazul ncalcarii dispozitiei
normei juridice, are rolul de a asigura legalitatea tragerii la raspundere.
n acest fel, sanctiunile juridice nu apar ca un scop n sine, desprinse de
ipoteza si dispozitie, ci strns legate de acestea.1
Sanctiunile sunt aplicate de organe special abilitate pentru lege
(organe administrative sau judecatoresti), cu stricta respectare a
prevederilor legale, a drepturilor si libertatilor cetatenilor. Aplicarea
sanctiunilor reprezinta un act de mare raspundere si de aceea, organele
competente sunt ntotdeauna expres prevazute 2.
2.2. Structura tehnico-legislativa
Structura tehnico-legislativa (tehnica juridica) se refera la forma
exterioara de exprimare a continutului, a structurii logico-juridice a normei,
la redactarea ei, care trebuie sa fie clara, precisa, concreta.3
Normele juridice nu sunt elaborate si nu apar ntr-o forma distincta
de sine statatoare ci sunt cuprinse, de regula, ntr-un act normativ (ex.
lege a parlamentului ordonante si hotarri ale guvernului, ordine si
instructiuni ale ministerelor, regulamente etc.). 4 Actul normativ este
structurat la rndul sau, n capitole, sectiuni, paragrafe, articole, alineate.
Articolul este elementul structural de baza al actului normativ care
contine, n general, prevederi de sine statatoare 5.
Exista situatii cnd, n cadrul unui articol sunt cuprinse toate cele
trei elemente ale structurii logice a normei juridice (ipoteza, dispozitie,
sanctiune).
Un articol dintr-un act normativ nu coincide ntotdeauna cu
continutul integral al unei norme juridice. Astfel, ntr-un articol pot fi
cuprinse mai multe reguli de conduita sau, dimpotriva, o norma de drept
poate fi cuprinsa n mai multe articole 6.
Aceasta ultima situatie, a determinat pentru unii specialisti din
domeniul stiintelor juridice de ramura, sa conteste structura trihotomica, a
normei juridice, sustinnd o constructie atipica, n acest sens, anumite
1
2
3
4
5
6

Ibidem
Ibidem.
Ibidem.
41
categorii de norme juridice ar cuprinde numai ipoteza si dispozitie (ex.

normele constitutionale), ipoteza si sanctiune sau dispozitie si sanctiune
(ex. normele penale).
n realitate, aceste categorii de norme juridice cuprind, sub aspectul
structurii logice, interne, toate cele trei elemente (ipoteza, dispozitie,
sanctiuni). Faptul ca structura tehnico-legislativa nu se suprapune
ntotdeauna pe structura logico-juridica, nu trebuie sa conduca la ideea ca,
anumite norme de drept nu ar mai avea o alcatuire trihotomica. n astfel de
cazuri, elementele normei juridice vor putea fi identificate pe cale de
interpretare logica si sistematica, prin coroborarea articolelor din acelasi
act normativ sau chiar din acte normative distincte.
n acest sens, prevederea care ntr-o norma are rol de ipoteza
poate deveni dispozitie n cadrul altei norme. De asemenea, pot exista mai
multe dispozitii care sa se aplice n aceleasi ipoteze sau aceeasi sanctiune
sa fie prevazuta pentru ncalcarea mai multor dispozitii. Toate acestea nu
aduc nsa atingere structurii trihotomice a normei juridice1.
Sectiunea 3: Clasificarea normelor juridice.

Cunoasterea, interpretarea si punerea n aplicare a normelor de
drept determina necesitatea mpartirii acestora n categorii si grupe, dupa
anumite criterii. n literatura de specialitate 2 au fost formulate diverse
criterii de clasificare a normelor juridice, cele mai importante fiind: 1)
criteriul ramurii de drept: 2) criteriul fortei juridice a actului normativ; 3)
criteriul modului de redactare a structurii logico-juridice; 4) criteriul sferei
de aplicare; 5) criteriul gradului si intensitatii incidentei; 6) criteriul
caracterului conduitei prescrise; 7) criteriul caracterului sanctiunii.
3.1. Criteriul ramurii de drept.
n functie de obiectul reglementarii juridice si al metodelor de
reglementare (adica dupa criteriul ramurii de drept), se disting attea
categorii de norme juridice, cte ramuri de drept exista n cadrul sistemului
de drept (norme juridice de drept constitutional, de drept administrativ, de
drept financiar, de drept penal, de drept civil, de drept comercial, de
dreptul muncii etc.).
3.2. Criteriul fortei juridice a actului normativ
Dupa forta juridica a actului normativ n care este cuprinsa norma
de drept, se disting: norme juridice cuprinse n Constitutie, n legi, n
ordonante si hotarri ale Guvernului, ordine si instructiuni ale ministerelor,
ordine ale prefectului, hotarri ale consiliilor judetene si locale, dispozitii
ale primarului etc.
3.3. Criteriul modului de redactare a structurii logico-juridice
Dupa criteriul modului de redactare a structurii logico-juridice,
normele de drept sunt de doua feluri: complete si incomplete.
1

A se vedea Nicolae Popa, op.cit., p.162-167; Momcilo Luburici, op.cit., p.60-64; Ioan
Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.41-44.
2
42
n cazul normelor complete, textul din actul normativ (articol)

cuprinde toate elementele structurii logico-juridice (ipoteza, dispozitie,
sanctiune) 1.
Sunt incomplete, acele norme juridice ale caror elemente
structurale nu sunt prevazute unitar, n acelasi loc (ex. un articol dintr-un
act normativ poate cuprinde numai ipoteza si dispozitia). Aceste norme
juridice se completeaza, sub aspectul structurii interne, prin coroborarea
cu alte texte legale, fie din acelasi act normativ, fie din acte normative
diferite.
Normele juridice incomplete se subclasifica la rndul lor n: norme
de trimitere (se completeaza cu prevederi din acelasi act normativ sau din
alte acte normative n vigoare) si norme n alb (se vor completa cu
dispozitii din acte normative ce urmeaza sa fie adoptate)2.
3.4. Criteriul sferei de aplicare
Dupa sfera aplicarii lor, normele juridice se clasifica n: norme
generale, norme speciale si norme de exceptie.
Normele generale au cea mai larga sfera de aplicabilitate ntr-un
domeniu de activitate sau ntr-o ramura de drept. De aceea, normele
generale mai poarta denumirea de drept comun, n sensul ca ele
constituie fundamentul sau punctul de plecare pentru toate reglementarile
dintr-o ramura de drept sau dintr-un domeniu de relatii sociale. Normele
generale se aplica ori de cte ori un anumit aspect sau anumite relatii
sociale nu sunt reglementate prin norme juridice speciale 3 (ex. Codul civil
contine prevederi generale ce constituie dreptul comun pentru unele relatii
sociale reglementate de normele juridice de drept comercial).
Normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrnse de relatii
sociale sau unei anumite situatii, derognd de la dreptul comun (specialia
generalibus derogant)4.
Normele de exceptie completeaza normele generale sau speciale,
fara ca exceptia prevazuta sa fie considerata a aduce atingere ordinii de
drept5. De exemplu, Codul familiei stabileste ca regula generala ca vrsta
minima pentru casatorie este de 18 ani pentru barbat si 16 ani pentru
femeie; pe cale de exceptie nsa, pentru motive temeinice, se poate
ncuviinta casatorie femeii care a mplinit 15 ani.
Normele speciale deroga de la cele generale, iar normele de
exceptie deroga att de la normele generale, ct si de la cele speciale. De
aceea, aceste categorii de norme juridice sunt supuse unui regim
restrictiv; ele sunt de stricta interpretare (se aplica numai n situatiile si
conditiile prevazute expres si limitativ n ipoteza).
3.5. Criteriul gradului si intensitatii incidentei
Dupa gradul si intensita tea incidentei normelor juridice, se disting:
norme-principii (cardinale) si norme propriu-zise (mijloace).
1
2
3
4
5

Ibidem.
43
Normele-principii (cardinale) sunt cuprinse de regula n constitutii,

declaratii, tratate si conventii internationale sau sunt deduse pe cale de
interpretare, ca principii generale de drept. Ele corespund valorilor
esentiale consacrate prin drept, aparnd ca veritabile directii fundamentale
ale sistemului de drept (ex. respectul reciproc al vietii, al demnitatii umane,
realizarea justitiei sociale, separatia puterilor n stat etc.). Normele-principii
se impun n raport cu celelalte norme juridice, reprezentnd adevarate
postulate juridice1.
Normele propriu-zise (normele mijloace) sunt toate celelalte norme
ale dreptului pozitiv ce asigura concretizarea, traducerea n limbajul
specific al dreptului, a cerintelor fundamentale de reglementare a ordinii
sociale (adica, a normelor-principii). Astfel, dreptul fiecarui individ la
instructie si educatie este detaliat prin acte normative ce reglementeaza
organizarea si functionarea institutiilor de nvatamnt si culturale 2.
3.6. Criteriul caracterului conduitei prescrise
Dupa caracterul conduitei prescrise, normele juridice se mpart n
doua categorii, si anume: norme imperative si norme permisive.
Normele juridice imperative impun savrsirea unei actiuni sau
abtinerea de la savrsirea unei actiuni. Normele imperative, la rndul lor
se subclasifica n: norme onerative si norme prohibitive3.
Normele onerative (lat. onus-eris = sarcina), obliga subiectul sa
savrseasca o anumita actiune (ex. Functionarii publici au ndatorirea de
a rezolva lucrarile repartizate de conducatorul compartimentului n care
functioneaza art.47, alin.1 din Legea nr.188/1999).
Normele prohibitive obliga subiectul sa se abtina de la savrsirea
unei anumite actiuni (ex. Functionarii publici au obligatia ca, n exercitarea
atributiilor ce le revin, sa se abtina de la exprimarea sau manifestarea
convingerilor lor politice art.42 din Legea nr.188/199).
Normele permisive sunt acelea care, fara a obliga sau interzice n
mod categoric o actiune, prevad posibilitatea ca subiectul sa-si aleaga
singur conduita, actionnd dupa propria sa apreciere4 (ex. Functionarii
publici se pot asocia n organizatii profesionale sau alte organizatii avnd
ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregatirii
profesionale si protejarea statutului lor art.27, alin.3 din Legea
nr.188/1999). n mod evident, subiectul de drept nu va putea, n baza
normei permisive, sa adopte o conduita care ncalca ordinea de
drept5.
Precizam ca, normele juridice imperative se ntlnesc, n general, n
domeniul dreptului public, pe cnd normele juridice permisive sunt de
larga aplicabilitate n domeniul dreptului privat6.
1
2
3
4
5
6

Ibidem.
Ibidem, p.164-165.
Nicolae Popa, op.cit.,, p.165.
Ibidem, p.166.
44
Uneori normele permisive se pot transforma n norme imperative,

purtnd n acest caz denumirea de norme supletive 1.
Caracteristica acestor norme consta n aceea ca, atunci cnd
subiectele nu folosesc libertatea ce le-a fost acordata, norma juridica
suplineste lipsa de
vointa a subiectelor, dispunnd ntr-un mod
determinat. De exemplu, n caz de divort, partile se pot nvoi n legatura cu
numele pe care l vor purta dupa desfacerea casatoriei, dar daca nu se
nteleg, instanta este obligata sa hotarasca asupra numelui pe care
urmeaza sa-l poarte fostii soti dupa desfacerea casatoriei2.
3.7. Criteriul caracterului sanctiunii
Dupa criteriul caracterului sanctiunii prevazute n continutul
normelor juridice, distingem ntre normele punitive si normele
stimulative 3.
n cazul normelor punitive, sanctiunea are n vedere ansamblul
urmarilor nefavorabile ce decurg din ncalcarea conduitei prescrise
(sanctiune negativa) 4.
Referitor la normele stimulative, sanctiunea consta n ansamblul
mijloacelor de stimulare, de cointeresare a subiectului de drept n vederea
promovarii conduitei dorite (sanctiune pozitiva). Astfel de masuri de
cointeresare (ex. acordarea de distinctii, decoratii, recompense etc.) sunt
specifice normelor de drept administrativ, de drept financiar, de dreptul
muncii si securitatii sociale 5.
Trebuie precizat ca, sanctiunile pozitive se aplica numai n situatia
n care subiectul de drept a urmat conduita prescrisa prin dispozitia normei
juridice. n cazul n care, subiectul de drept ncalca dispozitia normei
juridice, se va aplica ntotdeauna o sanctiune negativa (este de
neconceput ca, unei persoane ce ncalca o norma juridica sa i se acorde
distinctii, decoratii sau recompense).
Sectiunea 4: Actiunea normei juridice

Normele juridice sunt dictate n vederea aplicarii lor.
Coordonatele fundamentale ale actiunii normelor de drept sunt:
timpul, spatiul si persoana. n general, norma juridica actioneaza pe timp
nedeterminat, ntr-un spatiu determinat (teritoriu) si asupra subiectelor ce
participa la circuitul juridic n cadrul acestui spatiu6.
4.1. Actiunea normei juridice n timp
Actiunea n timp a normei juridice are n vedere durata aplicarii
acesteia. Referitor la acest aspect, se disting trei momente deosebit de
importante: 1) intrarea n vigoare a normei juridice; 2) actiunea normei
juridice; 3) iesirea din vigoare a normei juridice.
1
2
3
4
5
6
Ibidem, p.167.
Ibidem.
Nicolae Popa, op.cit., p.167
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, p.168.
45
A. Intrarea n vigoare a normei juridice.

Intrarea n vigoare a normei de drept reprezinta momentul din
care aceasta ncepe sa produca efecte juridice obligatorii.
n principiu, normele juridice intra n vigoare de la data
aducerii lor la cunostinta publica (prin publicare sau prin alte mijloace,
cum ar fi afisarea n locuri publice). n tara noastra, normele juridice
cuprinse n legi ale parlamentului, ordonante si hotarri ale Guvernului,
ordine si instructiuni ale ministerelor intra n vigoare, de regula, de la data
publicarii n Monitorul Oficial al Romniei.
De la acest principiu exista exceptii, n sensul ca normele juridice
pot intra n vigoare si la o data ulterioara dect cea a publicarii (a aducerii
la cunostinta publica), numai atunci cnd acest lucru este prevazut expres
n actul normativ ce contine normele respective 1.
Stabilirea cu precizie a datei intrarii n vigoare a actului normativ
este foarte importanta deoarece se determi na astfel momentul din care
ncep sa curga efectele juridice (crearea, modificarea, ncetarea unor
raporturi juridice).
Din momentul intrarii n vigoare, norma juridica guverneaza deplin
relatiile sociale ce cad sub incidenta ei. Nimeni nu se poate sustrage
comandamentului normei de drept pe motiv ca nu o cunoaste (nemo
censetur ignorare legem)2. Aceasta regula s-a impus ca o prezumtie
absoluta a cunoasterii legii prezumtie ce nu poate fi rasturnata prin
proba contrara3; se considera ca obligativitatea normei juridice nu poate
depinde de circumstantele proprii fiecarui individ (de cunostintele sau de
ignoranta sa).
Pentru ca acest principiu sa nu ramna o simpla fictiune, trebuie
asigurate toate conditiile necesare pentru cunoasterea normelor juridice
(aducerea la cunostinta membrilor societatii prin publicare sau prin alte
mijloace) 4. Pe de alta parte, oricte eforturi s-ar face n aceasta directie,
este greu de crezut ca fiecare cetatean al unui stat ar putea cunoaste
toate legile acelui stat sau ca e
l -a cunoscut chiar de la data intrarii n
vigoare.
n teoria dreptului sunt admise totusi doua exceptii de la aceasta
regula, si anume:
1) cnd o parte a teritoriului tarii ramne izolata de restul tarii
printr-o cauza de forta majora (ex. cutremure, inundatii,
epidemii, stare de razboi etc.); aceasta exceptie se justifica prin
aceea ca, necunoasterea normei juridice este determinata de o
mprejurare obiectiva, ea nu se datoreaza unei cauze
particulare, unei ignorante personale 5 (chiar daca subiectul de
drept ar dori sa cunoasca norma juridica, el nu ar putea, fiind
mpiedicat de o mprejurare independenta de vointa sa);
1
2
3
4
5

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
46
2) n materie de conventii (n dreptul civil sau comercial), atunci

cnd o persoana ncheie un contract, necunoscnd consecintele
pe care norma juridica le face sa decurga din acel contract;
aceasta persoana poate cere anularea contractului invocnd
faptul ca s-a aflat n eroare de drept, care viciaza vointa 1.
B. Actiunea normei juridice.
n principiu, norma juridica produce efecte n intervalul de timp
cuprins ntre momentul intrarii n vigoare si cel al iesirii din vigoare a
acesteia.
Din momentul intrarii n vigoare, norma juridica este activa (se
aplica tuturor situatiilor avute n vedere de aceasta) 2.
Actiunea normelor juridice n timp este guvernata de doua principii,
si anume: principiul neretroactivitatii si principiul neultraactivitatii.
Principiul neretroactivitatii normei juridice decurge din faptul ca
legea reglementeaza numai pentru viitor, statul neputnd pretinde
cetatenilor sa se supuna unei legi care nu exista nca.
Acest principiu si gaseste, de regula, consacrarea n constitutii sau
n coduri. Astfel, art.15, alin.2 din Constitutia romniei din 1991, prevede
ca Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale mai
favorabile.
De asemenea, la art.1 din Codul civil romn se arata ca Legea
dispune numai pentru viitor: ea nu are putere retroactiva.
Ratiuni de ordin umanitar, precum si unele necesitati practice au
determinat admiterea unor exceptii de la principiul neretroactivitatii3.
O prima exceptie de la principiul neretroactivitatii are n vedere
normele juridice cu caracter interpretativ . Aceasta categorie de norme,
dupa cum o arata si denumirea, interpreteaza, stabilesc sensul exact al
unor norme juridice preexistente, facnd corp comun cu acestea. De
aceea, normele interpretative se aplica de la data intrarii n vigoare a
normei pe care o interpreteaza.
O alta exceptie se refera la normele juridice penale, distingnduse doua situatii:
1) Legea penala noua dezincrimineaza unele fapte prevazute ca
infractiuni n legea penala anterioara (Legea penala nu se
aplica faptelor savrsite sub legea veche, daca nu mai sunt
prevazute de legea noua art.12, alin.1, Cod Penal).;
2) Legea penala mai favorabila (aceeasi fapta este incriminata att
de legea penala veche, ct si de legea penala noua, dar se va
aplica cea din urma ntruct stabileste un regim sanctionator mai
blnd). Astfel, potrivit art.13, alin.1 din Codul Penal, n cazul n
care de la savrsirea infractiunii pna la judecarea definitiva a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplica
legea penala mai favorabila.
1
2
3
Ibidem, p.170.
Ibidem.
47
n literatura de specialitate 1 s-a exprimat opinia conform careia o

alta exceptie de la principiul neretroactivitatii are n vedere
retroactivitatea expresa. Aceasta forma de retroactivitate rezulta din
textul normei juridice, decurge din vointa exprimata direct de catre
legiuitor. Este evident ca ntr-un stat de drept trebuie sa existe norme cu
caracter de principiu care sa mpiedice sau sa limiteze aceasta posibilitate
a retroactivitatii legii.
Principiul neultraactivitatii implica faptul ca normele juridice nu
pot produce efecte dupa iesirea lor din vigoare2.
De la aceasta regula fac exceptie normele juridice cu caracter
temporar (exceptional). Astfel, potrivit art.16 din Codul Penal, Legea
penala temporara se aplica infractiunii savrsite n timpul cnd ea era n
vigoare, chiar daca fapta nu a fost urmarita sau judecata n acel interval de
timp.
Daca nu s-ar recunoaste efect ultraactiv normei juridice temporare
sau exceptionale, ar ramne nepedepsite tocmai fapte de natura celor
care au determinat o asemenea masura normativa cu caracter de
exceptie. Pe de alta parte, ar exista riscul ca faptuitorul sa se sustraga de
la descoperire sau sa tergiverseze procesul pna la expirarea termenului
sau pna la ncetarea situatiei exceptionale ce a determinat adoptarea
normei juridice respective 3.
C. Iesirea din vigoare a normei juridice.
Iesirea din vigoare a normei juridice reprezinta momentul din
care activitatea normei juridice nceteaza (aceasta nu mai produce efecte
obligatorii).
n general, legiuitorul elaboreaza norme juridice ce au o
aplicabilitate nelimitata n timp 4. Cu toate acestea, schimbarile ce apar n
cadrul vietii sociale determina nvechirea normelor juridice si, pe cale de
consecinta, necesitatea modificarii sau chiar a ncetarii activitatii acestora.
ncetarea activitatii normelor juridice are loc prin trei modalitati:
1)ajungerea la termen; 2)desuetudinea; 3)abrogarea.
Modalitatea ajungerii la termen se refera numai la normele
juridice cu caracter temporar sau exceptional. n aceasta situatie,
ajungerea la termen sau ncetarea mprejurarilor exceptionale ce au
determinat adoptarea normei juridice, determina si ncetarea actiunii
acesteia5.
ncetarea actiunii normei juridice prin desuetudine (perimare,
nvechire) se refera la acele norme de drept care, desi formal se afla n
vigoare, ele nu se mai aplica, ca urmare a modificarii (ncetarii)
mprejurarilor sociale, economice, politice, ce au determinat adoptarea
acestora.
1
2
3
4
5
Ibidem.
Ibidem, p.173-174.
Ibidem, p.174.
Ibidem.
48
Astfel, ncetnd temeiul normei juridice (ratio legis), nceteaza

si actiunea sa 1.
Abrogarea reprezinta cauza de ncetare a actiunii normei juridice,
ca urmare a intrarii n vigoare a unei norme juridice noi2. Este vorba de o
noua manifestare de vointa a legiuitorului, contrara normei juridice
anterioare.
Abrogarea este cea mai importanta si cea mai utilizata modalitate
de scoatere din vigoare a unei norme juridice. Aceasta modalitate de
ncetare a actiunii normei juridice este preferabila, ntruct confera precizie
si claritate activitatii de aplicare a dreptului.
Abrogarea, ca principala modalitate de scoatere din vigoare a
normei juridice, se nfatiseaza sub doua forme: abrogarea expresa si
abrogarea tacita.
Abrogarea expresa se prezinta sub un dublu aspect: abrogarea
directa si abrogarea indirecta. Abrogarea expresa directa consta n
desfiintarea efectelor normei juridice anterioare prin mentionarea detaliata
n continutul noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare
(ex. De la data intrarii n vigoare a prezentei legi se abroga Legea
nrdin anul) 3.
Abrogarea expresa indirecta consta n ncetarea efectelor normei
juridice anterioare prin intermediul unei formulari mai generale din
continutul noului act normativ. Astfel, noul act normativ prevede ca se
abroga toate actele normative sau anumite prevederi din acestea, contrare
dispozitiilor sale, fara a se indica precis despre ce acte normative sau
despre ce prevederi din acestea este vorba (ex. La data intrarii n vigoare
a prezentei legi orice dispozitii contrare se abroga art. 104, alin.1 din
Legea nr.188/1999 privind Statutul functionarilor publici).
Abrogarea tacita (implicita) intervine atunci cnd noul act
normativ nu prevede nimic n legatura cu normele juridice vechi, dar
reglementarea pe care o cuprinde se deosebeste att de mult de
reglementarile din actele normative vechi, nct acestea nu se mai pot
aplica4. n aceasta situatie, se considera ca legiuitorul, n mod implicit, a
dorit sa scoata din vigoare vechea reglementare.
n cazul abrogarii tacite, ncetarea efectelor normei juridice
anterioare este rezultatul implicit al incompatibilitatii acesteia cu
noua norma juridica. Or, este evident ca nu se pot aplica simultan,
acelorasi relatii sociale, norme juridice cu dispozitii contrare. De aceea,
norma juridica noua se va aplica ntruct reprezinta o manifestare de
vointa ulterioara a legiuitorului, cu excluderea normei juridice vechi.
ntr-o buna tehnica legislativa si pentru favorizarea transpunerii n
practica a principiului legalitatii este se recomanda folosirea modalitatii
abrogarii exprese directe 5.
Trebuie precizat ca, att n cazul abrogarii exprese, ct si n cazul
abrogarii tacite, actul normativ nou trebuie sa aiba cel putin aceeasi
1
2
3
4
5

Ibidem, p.175.
Ibidem, p.176.
49
forta juridica cu cea a actului normativ anterior (ex. o lege a

Parlamentului nu poate fi abrogata printr-o Hotarre de Guvern, ci tot
printr-un act normativ al Parlamentului).
4.2. Actiunea normei juridice n spatiu si asupra persoanelor
Actiunea normelor juridice n spatiu si asupra persoanelor e strns
legata de principiul suveranitatii puterii de stat, care se manifesta n
special sub aspectul suveranitatii teritoriale si al legaturii dintre stat si
persoane prin cetatenie1.
Norma juridica este teritoriala si personala, n sensul ca ea
actioneaza, n principiu, asupra teritoriului statului care a adoptat-o si
asupra cetatenilor sai2.
Actiunea normelor juridice n spatiu este guvernata de principiul
teritorialitatii potrivit caruia, normele juridice edictate de un anumit stat
actioneaza pe teritoriul acelui stat, determinnd conduita tuturor
subiectelor de drept aflate pe acel teritoriu3.
Aceasta implica excluderea aplicarii pe teritoriul unui stat a legilor
altor state 4.
Cercetarea actiunii normelor juridice n spatiu presupune definirea
notiunii de teritoriu. Astfel, potrivit art.142 din Codul penal romn, prin
teritoriul tarii se ntelege ntinderea de pamnt si apele cuprinse ntre
frontiere, cu subsolul si spatiul aerian, precum si marea teritoriala cu solul,
subsolul si spatiul aerian al acesteia. Prin art.143 din Codul penal romn
notiunea de teritoriu dobndeste un sens extensiv, n sensul ca,
infractiunile comise pe o nava sau o aeronava romna sunt considerate a
fi sav rsite pe teritoriul Romniei.
Teritorialitatea normei juridice nu este absoluta 5. De la acest
principiu exista exceptii, impuse de necesitatea mentinerii si dezvoltarii
unor relatii politice, economice, social-culturale ntre state.
O prima categorie de exceptii are n vedere raporturile juridice cu
element de extraneitate, din dreptul international privat. Elementul de
extraneitate (elementul strain) consta n mprejurarea de fapt, n
legatura cu un raport juridic, datorita careia acest raport are legatura cu
mai multe sisteme de drept6 (ex. un contract ncheiat de persoane cu
cetatenie diferita). Practic, cu privire la acelasi raport juridic sunt
susceptibile de a fi aplicate mai multe norme juridice ce apartin unor state
diferite, aflndu-ne n prezenta unui conflict de legi (ex. un cetatean
francez ncheie un contract n Romnia, se pune problema: capacitatea
cetateanului francez de a ncheia acel contract se stabileste potrivit legii
din Romnia sau se aplica legea franceza?). Solutionarea conflictului de
legi se realizeaza prin intermediul normei juridice conflictuale care
stabileste legea interna competenta sa crmuiasca raportul juridic cu
1

3
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.48
4
Ibidem.
5
6
Ovidiu Ungureanu, Calina Jugastru, Manual de drept international romn, Ed. Argonaut,
Cluj Napoca, 1998, p.21.
2
50
element strain1. Astfel, n cazul exemplului de mai sus se observa

existenta unui conflict de legi (se poate aplica att legea franceza, ntruct
cel ce ncheie contractul este cetatean francez, ct si legea romna,
deoarece contractul respectiv se ncheie pe teritoriul Romniei). nsa,
potrivit normei conflictuale, capacitatea persoanei este guvernata de legea
statului al carui cetatean este persoana respectiva (lex personalis).
Asadar, capacitatea cetateanului francez ce ncheie un contract pe
teritoriul Romniei se stabileste potrivit legii franceze. n cadrul dreptului
international privat exista un numar important de norme conflictuale dintre
care mentionam: lex fori (legea instantei), lex loci actus (locul ncheierii
actului), lex rei sitae (legea locului unde este situat bunul, lex personalis
(legea personala) etc.2
O alta exceptie de la principiul teritorialitatii are n vedere misiunile
diplomatice ale statelor pe teritoriul altor state (ambasada, legatie). n
temeiul conventiilor internationale, a unor acorduri bilaterale asupra
sediului misiunii diplomatice, precum si asupra personalului diplomatic nu
au incidenta normele statului de resedinta (se bucura de imunitate
diplomatica).
Imunitatea diplomatica are n vedere exceptarea personalului
corpului diplomatic de la jurisdictia statului de resedinta, constnd n:
inviolabilitatea personala, inviolabilitatea cladirilor reprezentantei
diplomatice si a mijloacelor de transport. n cazul ncalcarii legilor tarii de
resedinta, reprezentantul diplomatic poate fi declarat persona non grata
(persoana neagreata), fapt ce atrage dupa sine rechemarea sau
expulzarea acestuia3.
Misiunile consulare au sarcina de a ocroti interesele economice si
culturale ale statului care le numeste, ale cetatenilor acestuia aflati pe
teritoriul statului de resedinta 4. Functionarii consulari se bucura de
privilegii si imunitati cum ar fi: inviolabilitatea personala, imunitatea de
jurisdictie penala, scutirea fiscala, vamala etc.5
Trebuie precizat ca, aceste exceptii de la principiul
teritorialitatii nu afecteaza suveranitatea de stat; ele se aplica potrivit
principiilor egalitatii suverane a statelor, al reciprocitatii, al liberului lor
consimtamnt, fiind menite sa asigure dezvoltarea multilaterala a relatiilor
internationale contemporane 6.
Referitor la actiunea normei juridice asupra persoanelor trebuie
avute n vedere doua aspecte.
n primul rnd, normele juridice edictate de un anumit stat se
aplica asupra cetatenilor statului respectiv. Mentionam ca, n tara
noastra, normele juridice privind starea civila si capacitatea persoanelor cu
cetatenie romna, se aplica acestora chiar daca se afla pe teritoriul altui
stat.
1
2
3
4
5
6
Ibidem, p.36.
Ibidem.
51
Al doilea aspect are n vedere faptul ca, normele juridice ale unui
stat se aplica si strainilor ce se gasesc pe teritoriul acestuia. Notiunea
de strain desemneaza persoana care, aflata pe teritoriul unui stat, are
cetatenia altui stat sau este lipsita de cetatenie(apatrid) 1.
Regimul juridic aplicabil strainilor cunoaste trei forme: regimul
national, regimul special, clauza natiunii celei mai favorizate.
Regimul national consta n recunoasterea pentru straini a
acelorasi drepturi de care se bucura cetatenii statului respectiv2. Astfel,
strainii beneficiaza de toate drepturile sociale, economice, culturale,
recunoscute cetatenilor statului de resedinta, cu exceptia drepturilor
politice (de a alege, de a fi ales, de a ocupa functii publice), precum si a
unor drepturi civile (ex. n Romnia strainii nu pot dobndi n proprietate
terenuri).
Regimul special consta n acordarea pentru straini a unor drepturi
prevazute n acorduri internationale sau n legi speciale 3.
Clauza natiunii celei mai favorizate este un regim consacrat
printr-un acord bilateral, n temeiul caruia un stat acorda strainilor un
tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetatenilor unui stat tert,
considerat ca favorizat4. Domeniile ce pot face obiectul clauzei sunt
diverse si acopera nu numai regimul juridic al persoanelor fizice si juridice,
ci se refera si la relatiile comerciale, diplomatice, vamale etc.
1
2
3
4

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
52
1. Actiunea normei juridice se clasifica n:
a. retroactivitate, activitate si ultraactivitate;
b. n timp, spatiu si asupra persoanei;
c. actiune concomitenta si actiune separata;
d. actiune nentrerupta si actiune ntrerupta.
2. Normele juridice intra n vigoare:
a. din momentul aducerii la cunostinta publica;
b. din momentul publicarii n Monitorul Oficial, de regula;
c. din momentul adoptarii lor n Parlament;
d. de la data de 1 a urmatoarei luni de la adoptarea lor.
3. Exceptiile de la principiul intrarii n vigoare a normelor juridice este:
a. cnd hotaraste Camera Deputa tilor;
b. cnd hotaraste Senatul;
c. cnd se prevede expres n continutul normei juridice;
d. cnd se poate deduce o astfel de data ulterioara.
4. Nemo censetur ignorare legem nseamna:
a. nimeni nu poate adopta legi;
b. nimeni nu se poate sustrage de la aplicarea legii;
c. nimeni nu poate invoca necunoasterea legii ca scuza;
d. nimeni nu poate aplica legi.
5. Norma juridica este activa:
a. din momentul publicarii ei;
b. din momentul intrarii n vigoare;
c. din momentul adoptarii ei;
d. din momentul aducerii la cunostinta publica.
6. Faptul ca legea reglementeaza doar pentru viitor este expresia
principiului:
a. ultraactivitatii;
b. ubiguitatii;
c. retroactivitatii;
d. neretroactivitatii.
7. Exceptie de la principiul neretroactivitatii este:
a. norma juridica cu caracter relativ;
b. norma juridica anterioara;
c. norma juridica cu caracter interpretativ;
d. norma juridica norma juridica superioara ca forta.
53
8. Care norma juridica penala retroactiveaza:

a. niciuna;
b. norma penala mai favorabila;
c. toate normele penale;
d. numai cea superioara ca forta.
9. Pri ncipiul neultraactivitatii implica faptul ca:
a. normele juridice nu produc efecte dupa iesirea lor din vigoare;
b. normele juridice produc efecte si dupa iesirea lor din vigoare;
c. normele juridice produc efecte nainte de intrarea lor din vigoare;
d. normele juridice produc efecte din momentul adoptarii lor.
10. Exceptiile de la principiul neultraactivitatii sunt:
a. normele juridice temporare;
b. normele juridice atemporale;
c. normele juridice interpretative;
d. normele juridice penale.
11. Iesirea din vigoare a normei juridice:
a. reprezinta momentul din care activitatea normei nceteaza;
b. reprezinta momentul ajungerii la termen;
c. reprezinta lipsa de obiect a normei juridice;
d. reprezinta retroactivitatea expresa a normei juridice.
12. Ajungerea la termen se refera doar la:
a. normele juridice contractuale;
b. normele juridice temporare;
c. normele juridice complete;
d. normele juridice n vigoare.
13. Desuetudinea este:
a. modificarea normei juridice prin alta norma juridica;
b. abrogarea normei juridice;
c. ncetarea temeiului normei juridice, nvechire;
d. completarea normei juridice cu alta norma juridica.
14. Abrogarea este:
a. ncetarea temeiului normei juridice;
b. intrarea n vigoare a normei juridice;
c. modificarea normei juridice;
d. ncetarea actiunii normei juridice ca urmare a intrarii n vigoare a
unei norme juridice noi.
15. Abrogarea poate fi:
a. scrisa sau nescrisa;
b. expresa sau tacita;
c. de drept public sau de drept privat;
d. temporara sau permanenta.
54
16. Pentru a abroga un act normativ, noul act:

a. trebuie sa aiba o forta juridica cel putin echivalenta;
b. trebuie sa aiba aceeasi forta juridica;
c. trebuie sa aiba o forta juridica inferioara;
d. trebuie sa fie o lege pentru modificarea Constitutiei.
17. Norma juridica actioneaza, n principiu, asupra:
a. oricarui teritoriu;
b. unui teritoriu aleatoriu;
c. unui teritoriu determinat;
d. teritoriului statului care a adoptat-o.
18. Exceptie de la principiul teritorialitatii este:
a. raportul juridic cu element civil;
b. raportul juridic cu element de intraneitate;
c. raportul juridic cu element de extraneitate;
d. raportul juridic cu element de constrngere.
19. Persona non grata nseamna:
a. persoana nu e gata;
b. persoana agreata;
c. persoana neagreata;
d. persoana juridica.
20. Normele juridice ale unui stat actioneaza:
a. doar asupra cetatenilor statului;
b. asupra cetatenilor statului, strainilor si apatrizilor;
c. asupra cetatenilor statului si asupra strainilor;
d. asupra strainilor si asupra apatrizilor.
55
CAPITOLUL VI: IZVOARELE DREPTULUI

Sectiunea 1: Notiune
Conceptul de izvor de drept se prezinta sub o dubla acceptiune:
izvor de drept n sens material si izvor de drept n sens formal.
Prin izvor de drept n sens material se ntelege ansamblul
factorilor (de natura economica, sociala, politica, culturala, ideologica) ce
determina si orienteaza activitatea legiuitorului (adoptarea de norme
juridice).
Izvoarele materiale (denumite si izvoare reale sau surse ale
dreptului) se nfatiseaza ca adevarate dat-uri ale dreptului, realitati
exterioare acestuia, care determina aparitia normelor juridice1.
Izvoarele materiale ale dreptului (conditiile economice, sociale,
culturale etc.) reprezinta factorii ce dau continut concret dreptului pozitiv.
Ele concentreaza nevoile reale ale vietii, relevndu-se legiuitorului sub
forma unor comandamente sociale 2.
Prin izvor de drept n sens formal se au n vedere formele de
exprimare, de exteriorizare ale normelor juridice n cadrul sistemului de
drept3.
Izvoarele formale reprezinta modalitatile prin care norma juridica se
impune ca un model de conduita obligatoriu n relatiile dintre oameni.
Avnd n vedere diversitatea formelor de exprimare a normelor
juridice, izvoarele formale ale dreptului pot fi grupate n mai multe
categorii:
1) izvoare scrise (ex. actul normativ) si izvoare nescrise (ex.
cutuma);
2) izvoare oficiale (emana de la puterea de stat, cum ar fi: actul
normativ si jurisprudenta) si izvoare neoficiale (ex. doctrina si
cutuma);
3) izvoare directe (ex. actul normativ) si izvoare indirecte sau
mediate (ex. doctrina, normele elaborate de organizatiile
nestatale). Izvoarele directe sunt elaborate nemijlocit de catre
organele de stat, pe cnd n cazul izvoarelor indirecte regulile de
conduita nu sunt create de catre stat, dar ele trebuie
recunoscute de catre o autoritate statala pentru a dobndi forta
juridica4.

Ibidem, p.183.
3
4
2
56
Sectiunea 2: Prezentarea izvoarelor formale ale dreptului

Dupa cum s-a aratat, exista o pluralitate de forme de exprimare a
normelor juridice.
Ponderea unuia sau altuia dintre izvoarele formale difera n functie
de stadiul dezvoltarii societatii, de complexitatea relatiilor sociale
reglementate (ex. dreptul feudal cunostea ca forma preponderenta de
exprimare a normelor juridice obiceiul; revolutiile burgheze schimba radical
raportul dintre obicei si actul normativ n sensul ca, cel din urma
dobndeste un rol mai important) 1.
Izvoarele formale ale dreptului sunt urmatoarele: 1) obiceiul juridic
(cutuma); 2) doctrina; 3) precedentul judiciar si practica judecatoreasca;
4) contractul normativ; 5) actul normativ.
2.1. Obiceiul juridic (cutuma)
Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Obiceiul este o
regula de conduita ce se formeaza spontan ca urmare a aplicarii ei
repetate ntr-o perioada de timp relativ ndelungata ntr-o colectivitate
umana2. Obiceiul, sub forma diferitelor datini, traditii si practici cu caracter
moral sau religios a reprezentat modalitatea principala de ordonare a
relatiilor sociale si influentare a actiunii umane n comuna primitiva, n
conformitate cu interesele asigurarii existentei si securitatii colectivitatii.
Asadar, obiceiul precede dreptului; la aparitia sa, dreptul preia o serie de
obiceiuri si le adapteaza realitatii specifice unei societati politice3.
Obiceiul juridic (cutuma) reprezinta o practica sociala
ndelungata, recunoscuta ca regula de conduita obligatorie.
Precizam ca, n cazul obiceiului juridic, regula de conduita ia
nastere prin vointa corpului social si nu prin manifestarea de vointa a
legiuitorului.
Pentru a dobndi caracter juridic, obiceiul trebuie sa ndeplineasca
anumite conditii: o conditie obiectiva, o conditie subiectiva, caracter
precis4.
Conditia obiectiva (materiala) are n vedere formarea unei reguli
de conduita ca urmare a unei practici sociale ndelungate si constante
(apare astfel un simplu obicei).
Conditia subiectiva (psihologica) se refera la formarea
convingerii membrilor societatii asupra caracterului obligatoriu al acestei
practici sociale, att din partea indivizilor, ct si din partea autoritatilor
publice. Aceasta conditie marcheaza trecerea de la simplul obicei la
cutuma (obiceiul juridic). Asadar, nu toate obiceiurile din cadrul societatii
devin izvor de drept, ci numai acelea recunoscute obligatorii, n primul
rnd de catre stat.
Exista doua modalitati prin care statul confera obiceiului caracter
juridic:
1
2
3
4
Ibidem, p.188.
Ibidem, p.190.
57
1) statul, prin organele sale legislative (Parlament), sanctioneaza

(recunoaste) obiceiul si-l ncorporeaza ntr-o norma juridica
oficiala sau face trimitere la acesta;
2) obiceiul este invocat de parti ca regula de conduita, n fata unei
instante judecatoresti si aceasta l recunoaste ca norma juridica.
Din momentul n care obiceiul devine cutuma, nerespectarea regulii
de conduita pe care o contine atrage aplicarea unei sanctiuni juridice.
De asemenea, regula de conduita consacrata prin cutuma trebuie
sa aiba un caracter precis. Cutuma se ntemeiaza pe cazuri concrete
repetate din care se degaja anumite elemente generale, comune, lund
nastere astfel o regula de conduita recunoscuta apoi de puterea publica.
Trebuie precizat ca, nu se poate recunoaste calitatea de izvor de
drept a obiceiului ce ar contraveni ordinii publice sau ar abroga o
lege n vigoare1.
Rolul obiceiului juridic este diferit de la o epoca istorica la alta. Din
perspectiva istorica, se constata o scadere a rolului cutumei ncepnd cu
epoca moderna, ajungndu-se aproape la disparitia sa, n dreptul
european continental actual. Cronologic, cutuma a fost prima forma de
manifestare a dreptului. Primele norme juridice nu au fost altceva dect
nsasi transformarea unor obiceiuri n norme obligatorii garantate de catre
puterea publica2.
Cutuma a avut o pozitie importanta n sistemul izvoarelor dreptului
de-a lungul antichitatii si evului mediu. n epocile moderna si
contemporana, rolul obiceiului juridic se reduce, n special n tarile
europene continentale, ca urmare a promovarii puternice a codificarilor.
Sistemele de drept apartinnd familiei anglo-saxone mentin n continuare
cutuma ca un izvor important al dreptului 3.
Importanta cutumei n dreptul modern trebuie analizata nuantat,
dupa cum ne situam n sfera dreptului public sau a dreptului privat.
n dreptul public (drept constitutional, drept international public),
cutuma (sub forma traditiilor constitutionale si a uzantelor internationale)
detine nca o pozitie importanta.
n dreptul privat se recurge la obicei numai n limitele legii (este
vorba de acele obiceiuri consacrate ca izvoare de drept de catre legea
scrisa) 4.
n tara noastra, cutuma a fost principalul izvor de drept pna la
nceputul secolului XIX. Ansamblul obiceiurilor juridice alcatuiau jus
Valachicum sau jus Valachorum (dreptul romnilor), formnd lex terrae
(legea tarii sau obiceiul pamntului). Ca urmare a activitatii intense de
legiferare, de codificare (n special n timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza), cutuma si pierde din importanta, pozitia preponderenta revenind
actului normativ. Asadar, cutuma nu dispare, dar sfera de actiune a
acesteia este redusa. Astfel, Codul civil din 1864 face expres trimitere la
1
2
3
4

Ibidem, p.191.
58
anumite obiceiuri. Precizam ca, la ora actuala, obiceiurile opereaza mai

mult n privinta interpretarii vointei partilor n conventiile civile 1.
n dreptul penal romn, cutuma nu este recunoscuta ca izvor de
drept, aici functionnd principiul legalitatii incriminarii si al aplicarii
pedepsei (unicul izvor al dreptului penal este legea scrisa).
2.2. Doctrina juridica
n general, doctrina (n sensul de cercetare stiintifica) desemneaza
ansamblul opiniilor de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.
Prin doctrina juridica se ntelege ansamblul analizelor,
investigatiilor, interpretarilor pe care oamenii de specialitate le dau
fenomenului juridic2.
n concret, este vorba de stiinta juridica, care are un caracter
teoretic-explicativ, interpretarile date fenomenului juridic ajutnd pe
legiuitor sau pe judecator n procesul de creare, respectiv de aplicare a
dreptului.
n dreptul actual, doctrina nu constituie izvor de drept. Aceasta,
ntruct opinia unui autor de specialitate sau solutiile propuse n cadrul
unei lucrari stiintifice nu se pot impune ca reguli de conduita obligatorii.
Nici legiuitorul, nici organele de aplicare a dreptului nu trebuie sa se
conformeze opiniilor exprimate n doctrina. Aceasta nu impieteaza cu
nimic asupra rolului indispensabil al doctrinei n procesul legislativ si n
procesul practicii juridice (administrative si judecatoresti).
Astfel, practica legislativa si practica juridica nu ar fi eficiente fara
teoria juridica. Pe de alta parte, solutiile si interpretarile doctrinei sunt
fondate pe cazuri practice (pornesc de la fapte reale pe care le
interpreteaza teoretic si le explica) 3. n acest context, anumite solutii ale
doctrinei juridice pot fi preluate de legiuitor sau de organele de aplicare a
dreptului, datorita fortei argumentelor stiintifice pe care se sprijina.
Doctrina juridica a fost un important izvor de drept n antichitate si
n epoca medievala.
n dreptul roman, jurisconsultii au desfasurat o activitate complexa
si bogata privind aplicarea si interpretarea dreptului, aducndu-si o
contributie substantiala n dezvoltarea si adaptarea reglementarilor juridice
la realitatile vietii sociale 4. n Roma antica, magistratii nu erau profesionisti
ai dreptului, ci simpli cetateni alesi sa solutioneze anumite litigii. Acestia
cereau consultatii jurisconsultilor asupra cauzelor concrete deduse
judecatii. Cu timpul, datorita fundamentarii stiintifice si utilitatii practice,
aceste consultatii au devenit obligatorii pentru magistrati.
n evul mediu, datorita neclaritatii si nesigurantei dreptului cutumiar,
judecatorii acordau mare importanta solutiilor exprimate n operele
stiintifice (se vorbea despre dreptul profesorilor sau despre cutuma
specialistului) 5.
1
2
3
4
5

Ibidem, p.195.
Ibidem.
59
2.3. Practica judecatoreasca si precedentul judiciar

Practica judecatoreasca (jurisprudenta) este alcatuita din
totalitatea hotarrilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate
gradele1.
Potrivit scopului lor, instantele de judecata solutioneaza cauzele ce
se deduc n fata lor si pronunta hotarri (sentinte) pe baza legii2.
Cauzele solutionate de instantele judecatoresti sunt de drept privat
sau de drept public.
Actele autoritatilor administrative sunt supuse controlului
judecatoresc pe calea contenciosului administrativ.
n materia controlului constitutionalitatii legilor, exista att sisteme
de control parlamentar (prin organe special constituite, cum ar fi Consiliul
Constitutional, n Franta), ct si sisteme de control judecatoresc (ex.
Curtea Constitutionala, n Romnia).
Asadar, rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si aplica legea
la cazuri concrete. Activitatea judecatorului este guvernata de doua mari
principii 3:
1) judecatorul se pronunta ntotdeauna n cauza pe care o judeca
si nu are dreptul sa stabileasca dispozitii generale n afara
spetei particulare ce se deduce n fata sa asadar, hotarrea
judecatoreasca este obligatorie numai pentru partile aflate n
litigiu si nu vizeaza dect cazul concret dedus judecatii;
2) judecatorul nu este tinut de hotarrea pronuntata ntr-o cauza
similara de un alt judecator si nici de propriile sale hotarri
anterioare.
Din aceasta perspectiva, jurisprudenta nu este izvor de drept.
Un argument n sprijinul acestei afirmatii are n vedere principiul
separatiei puterilor n stat. ntr-un stat de drept, crearea legilor revine
organelor legiuitoare, iar organelor judecatoresti le revine sarcina aplicarii
legilor la cazuri concrete. Recunoasterea pentru instantele judecatoresti a
dreptului de a elabora norme juridice, ar afecta echilibrul puterilor n stat4.
n fixarea jurisprudentei, o pozitie distincta revine instantei
judecatoresti supreme dintr-un stat. Aceasta are dreptul sa transeze n
mod suveran conflictele dintre instantele inferioare si sa impuna acestora
o anumita interpretare 5. Astfel, n Romnia, Curtea Suprema de Justitie, n
vederea stabilirii unei interpretari unitare a legii, se pronunta asupra
chestiunilor de drept care au primit o solutionare diferita din partea
instantelor judecatoresti. Curtea Suprema de Justitie se pronunta prin
decizie, iar interpretarea data este obligatorie pentru toate instantele
judecatoresti. Se pune problema daca aceste decizii sunt izvoare de drept,
avnd n vedere ca ele contin anumite dispozitii cu caracter general si se
impun tuturor instantelor judecatoresti. Este greu de crezut ca deciziile de
interpretare ale instantei supreme pot fi izvoare de drept, ntruct, ele au n
vedere numai deslusirea vointei legiuitorului. n fapt, deciziile Curtii
1
2
3
4
5
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, p.198.
Ibidem, p.198.
60
Supreme de Justitie nu creeaza norme juridice noi, ci determina sensul

celor existente.
n cele de mai sus am ilustrat pozitia jurisprudentei n sistemele de
drept de tip romano-germanic (ex. Romnia, Franta etc.) unde rolul
preponderent l detine legea scrisa.
Situatia se prezinta diferit daca ne raportam la sistemele de drept
de tip anglo-saxon (Anglia, Statele Unite ale Americii, Canada etc.).
Pornindu-se de la considerentul ca instantele de judecata, cu
ocazia solutionarii unor cauze, sunt puse n situatia de a preciza sensul
legii, cnd acesta este ntunecat, sau de a completa si suplini lipsa unor
reglementari, n cadrul acestor sisteme de drept se admite ca o hotarre
judecatoreasca, mai ales cnd este data de instantele superioare, sa
devina obligatorie n solutionarea unor cauze similare viitoare, formnduse n felul acesta anumita jurisprudenta 1. Hotarrea judecatoreasca care
solutioneaza ntr-un anumit fel o situatie concreta si care poate fi invocata
cu prilejul rezolvarii ulterioare a unor cauze asemanatoare, constituie un
precedent judiciar.
Asadar, n sistemele de drept de tip anglo -saxon, jurisprudenta
constituie un important izvor de drept. Dreptul englez se manifesta sub
forma dreptului statutar, alcatuit din actele normative ale parlamentului si
ale organelor executive si dreptul comun (common law) alcatuit din
hotarri judecatoresti si cutume. n general, aici dreptul nu este codificat,
iar judecatorul este considerat nu un simplu interpret al legii, ci o autoritate
care stabileste cutuma, iar hotarrea sa, cel putin n cazul instantelor
superioare, constituie un precedent obligatoriu n viitor nu numai pentru
instanta respectiva, ci si pentru toate instantele inferioare. Astfel,
judecatorul nu se limiteaza la interpretarea dreptului, el creeaza
drept2.
2.4. Contractul normativ
n general, prin contract se ntelege un acord ntre doua sau mai
multe persoane n scopul de a da nastere, a modifica sau a stinge un
raport juridic.
Asadar, contractul este un act juridic individual, n sensul ca el
stabileste drepturi si obligatii pentru subiecte determinate.
Exista un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si
obligatiile unor subiecte determinate (ca participanti la un raport juridic), ci
au n vedere reglementari cu caracter generic. De aceea, ele poarta
denumirea de contracte normative, fiind n aceasta calitate izvoare ale
dreptului 3.
O aplicare mai larga a avut contractul ca izvor de drept n
feudalism, reglementnd raporturile dintre diferitele stari sau paturi sociale
sau dintre acestea si monarh. n fapt, aceste contracte exprimau raportul
de forte ntre partile semnatare 4. n acest sens, poate fi amintita n Anglia,
1
2
3
4
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.62-63.

Ibidem, p.63 64.
61
Magna Charta Libertatum ncheiata ntre baronii, cavalerii si orasenii

rasculati si regele Ioan fara de Tara, la 15 iunie 1215.
La ora actuala, contractul normativ, ca izvor de drept, se regaseste
n anumite ramuri ale dreptului privat (dreptul constitutional, dreptul muncii
si securitatii sociale), dar mai ales n cadrul dreptului international public.
n dreptul constitutional, contractul normativ reprezinta izvor de
drept n materia organizarii si functionarii structurii federative a
statelor. Federatiile se creeaza, n general, ca efect al nc heierii unor
contracte (conventii) ntre statele care doresc sa compuna federatia 1.
n ramura dreptului muncii si securitatii sociale, contractul normativ
este izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca.
Contractele colective de munca contin dispozitii generale privind
organizarea procesului muncii ntr-o anumita ramura sau domeniu de
activitate. Dispozitiile generale cuprinse n contractele colective de munca
au caracter obligatoriu ntruct acestea sunt recunoscute si garantate de
catre sta t. n continuare, pe baza contractului colectiv de munca se ncheie
contractele individuale de munca.
n cadrul dreptului international public, contractul normativ (tratat,
conventie) reprezinta izvorul principal de drept.
Tratatul international exprima consimtamntul liber al statelor, aflate
pe pozitie de egalitate, de a da nastere la drepturi si obligatii reciproce.
n dreptul international, tratatul (conventia) este cel mai important
mijloc de reglementare a raporturilor dintre state, pe baza egalitatii
suverane a statelor, n sprijinul respectarii suveranitatii si independentei
acestora2.
2.5. Actul normativ
n prezent, actul normativ ocupa cea mai importanta pozitie n
sistemul izvoarelor de drept. Dreptul cutumiar nu a putut si nu poate singur
sa asigure reglementarea, consacrarea si apararea relatiilor sociale; de
aceea, apare nevoia concretizarii vointei si a intereselor detinatorilor
puterii de stat pentru conducerea societatii, n forma actelor juridice
normative 3.
Actul normativ desemneaza forma specifica pe care o mbraca
normele juridice edictate de catre organele de stat (parlament, presedinte,
guvern, autoritati administrative centrale si locale etc.).
Asadar, actul normativ cuprinde reguli de conduita general
obligatorii, a caror aplicare poate fi realizata, la nevoie, prin forta de
constrngere a statului 4.
Uneori, actele normative mai sunt desemnate prin notiunea de
lege. Acest aspect necesita unele precizari n sensul ca, notiunea de
lege are o acceptiune larga si una restrnsa.
Legea, n sens larg, desemneaza orice act normativ, indiferent de
categoria din care face parte acesta.
1
2
3
4

Ibidem.
62
Prin lege, n sens restrns, sunt avute n vedere numai actele

normative elaborate de organul legiuitor (parlamentul).
Actul normativ1 prezinta anumite trasaturi de natura sa-l includa n
sistemul izvoarelor dreptului, dar care subliniaza n acelasi timp, pozitia
distincta a acestuia fata de alte izvoare de drept.
n primul rnd, actul normativ contine norme juridice, adica reguli de
conduita generale, impersonale si obligatorii, a caror respectare poate fi
asigurata, la nevoie, prin forta de constrngere a statului.
Actul normativ se nfatiseaza ntotdeauna n forma scrisa. n acest
sens, totalitatea actelor normative alcatuieste dreptul scris (jus
scriptum), spre deosebire de cel cutumiar (nescris).
Actul normativ se caracterizeaza prin claritate si certitudine. n
temeiul acestei conditii, actul normativ apare ca un factor de ntarire a
ordinii sociale, de asigurare a legalitatii. Astfel, membrii societatii pot
cunoaste relativ usor si n mod clar regulile de conduita pe care trebuie sa
le respecte n cadrul raporturilor sociale. Forma scrisa a actului normativ,
precum si mijloacele statale specifice de publicitate a continutului acestuia
reprezinta garantii de certitudine a actului normativ, n raport cu alte
izvoare de drept2.
n sfrsit, actul normativ asigura adaptarea sistemului de drept la
schimbarile intervenite n cadrul societatii. Se realizeaza astfel
conformarea dreptului fata de realitatile sociale. Dinamica transformarilor
specifice societatii actuale si va gasi reflectarea operativa n actul
normativ si nu n obicei, care este forma conservatoare a dreptului 3.
n toate sistemele de drept si n toate tarile exista mai multe
categorii de acte normative, constituite ntr-un sistem ierarhizat 4.
Actele normative sunt ierarhizate dupa criteriul fortei juridice
(puterea actului normativ de a produce efecte juridice). Forta juridica a
unui act normativ este determinata de mai multi factori:
1) pozitia emitentului (ex. actele normative emise de Parlament au
forta juridica superioara fata de cele adoptate de Guvern);
2) procedura de adoptare (att legile organice, ct si legile ordinare
sunt elaborate de Parlament; legea organica este adoptata cu
majoritate absoluta, avnd forta juridica superioara legii
ordinare, care este adoptata cu majoritate simpla);
3) continutul actului.
Trebuie precizat ca, acest criteriu diferentiaza actele normative n
relatiile dintre ele (n sensul ca, un anumit act normativ trebuie sa se
conformeze altui act normativ, cu forta juridica superioara celui dinti).
Fata de subiectele vizate prin normele juridice cuprinse n actele
normative, acestea sunt la fel de obligatorii, indiferent de forta lor juridica
Astfel, o no rma juridica cuprinsa ntr-o lege este la fel de obligatorie ca si o
Denumirea cea mai precisa este aceea de act normativ juridic; aceasta precizare se
impune ntruct exista si acte normative care nu au caracter juridic (emana de la
organizatii nestatale, ex. Statutul unui club sportiv).
2
3
Ibidem.
4
63
norma juridica cuprinsa ntr-o hotarre a Guvernului sau ntr-un act

normativ al unui organ administrativ local1.
Diversele categorii de acte normative pot fi grupate, dupa criteriul
importantei lor, n acte normative ce mbraca forma legii si acte
normative subordonate legii.
Locul central n sistemul actelor normative l ocupa legile. Legea
este actul normativ cu valoare juridica superioara ce emana de la
Parlament (organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii suverane
a poporului)2. Toate celelalte categorii de acte normative trebuie sa se
conformeze legii.
Legea prezinta anumite trasaturi specifice 3, distingndu-se de
celelalte categorii de acte normative:
1) legea are o procedura specifica de elaborare;
2) legea are ntotdeauna caracter normativ (celelalte acte
normative pot avea att un caracter normativ, ct si individual);
3) legea are competenta de reglementare primara sau originara (n
sensul ca relatiile sociale trebuie sa fie reglementate n mod
primordial n continutul legilor; celorlalte acte normative le revine
doar rolul de a dezvolta, de a concretiza prevederile legale).
Din punct de vedere al fortei juridice, legile se mpart n: 1) legi
constitutionale (Constitutia si, implicit, legile de modificare a Constitutiei);
2) legi organice; 3) legi ordinare.
n cadrul legilor, se remarca, prin importanta, legile constitutionale.
Constitutia nu este o lege oarecare, ci legea fundamentala ce
reglementeaza principalele relatii privind organizarea sociala si de stat,
sistemul organelor si separatiei puterilor n stat, drepturile, libertatile si
ndatoririle fundamentale ale cetatenilor.
Constitutia este principalul izvor de drept, avnd forta juridica
superioara fata de toate celelalte acte normative. Astfel, nici o
dispozitie dintr-o lege sau dintr-un alt act normativ nu poate contraveni
Constitutiei. Este vorba de aplicarea principiilor suprematiei constitutiei si
constitutionalitatii legilor.
Actele normative subordonate legii (n special ale organelor
puterii executive) sunt emise pe baza si n vederea executarii legii.
Aceasta categorie de acte normative (ex. ordonante si hotarri ale
guvernului, decrete prezidentiale, ordine si instructiuni ministeriale,
hotarri si dispozitii ale autoritatilor administrative locale) asigura aplicarea
dispozitiilor generale si abstracte ale legii la situatii concrete.
Pentru a produce efecte juridice valabile, aceste acte normative
trebuie sa ndeplineasca anumite conditii 4:
1) sa fie n conformitate cu Constitutia si legile (organice si
ordinare);
2) nu pot da o reglementare primara, originara relatiilor sociale
(intervin secundum legem);
1
2
3
4

64
3) sa fie adoptate cu respectarea competentei (materiale si

teritoriale) a organului emitent;
4) sa se conformeze actelor normative superioare ca forta juridica
(ex. ordinele ministrilor trebuie sa se conformeze hotarrilor de
Guvern);
5) sa fie date n forma si cu procedura prevazuta pentru fiecare
dintre ele.
65
1. O categorie de contracte normative:
a. priveste nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte determinate;
b. nu priveste nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte
determinate;
c. sunt contracte de natura civila;
d. sunt contracte de natura comerciala.
2. Contractul normativ:
a. este izvor de drept;
b. nu este izvor de drept;
c. va fi izvor de drept;
d. poate fi izvor de drept.
3. Actul normativ:
a. este o forma secundara a izvoarelor dreptului;
b. este o forma principala a izvoarelor dreptului;
c. este o forma complementara a izvoarelor dreptului;
d. este o forma suplinitoare a izvoarelor dreptului.
4. Actul normativ:
a. contine norme juridice;
b. are si o forma orala;
c. este general si abstract;
d. nu este ierarhizat.
5. Actul normativ:
a. are ntotdeauna forma scrisa;
b. are si o forma orala;
c. poate fi suplinit prin cutuma;
d. contine doar dispozitii constitutionale.
6. Locul central n sistemul actelor normative l ocupa:
a. Constitutia;
b. Ordonanta;
c. Decretul;
d. Legea.
7. Legile pot fi:
a. complete, incomplete si partiale;
b. constitutionale, organice si ordinare;
c. scrise sau nescrise;
d. de drept public, de drept privat sau de drept international.
66
8. Principalul izvor de drept este:

a. Constitutia;
b. Ordonanta;
c. Legea;
d. Decretul.
9. Toate reglementarile trebuie sa fie:
a. conforme cu ordonantele;
b. conforme cu Constitutia;
c. conforme cu legile;
d. conforme cu decretele.
10. Reglementarile trebuie:
a. adoptate doar de catre Parlament;
b. adoptate cu respectarea competentei organului emitent;
c. adoptate doar de catre Guvern;
d. adoptate cu respectarea competentei personale.
67
CAPITOLUL VII: SISTEMUL DREPTULUI

Sectiunea 1: Conceptul sistemului dreptului
Normele juridice, orict ar fi de deosebite prin continut si forma,
sunt strns legate ntre ele, alcatuind un tot unitar. Normele juridice
formeaza un ansamblu coerent, logic, constituindu-se ntr-un sistem 1.
Dreptul unui stat ni se nfatiseaza, nu ca o suma aritmetica
data de totalitatea normelor juridice n vigoare, ci ca un ansamblu al
acestora, organizate, structurate ntr-un sistem, pe baza unor
principii comune, urmarind o anumita finalitate 2.
n cadrul acestei unitati a dreptului, normele juridice se repartizeaza
dupa diferite criterii n anumite grupe distincte, cunoscute sub denumirea
de institutii juridice si ramuri de drept. Nici o norma juridica nu poate
actiona detasata, rupta de restul normelor de drept.
Trebuie precizat ca nici institutiile juridice si ramurile de drept nu
sunt grupari de norme complet separate. Avnd o esenta sociala comuna,
acestea alcatuiesc un ntreg, iar principiile reflectate de fiecare dintre ele
se afla ntr-o anumita concordanta si armonie, fiind totodata subordonate
principiilor generale ale sistemului de drept din care fac parte.
Prin urmare, sistemul de drept reprezinta structura interna a
dreptului dintr-un stat, prin care se realizeaza unitatea normelor juridice si
gruparea lor n anumite parti interdependente (ramuri si institutii juridice)3.
Studierea sistemului dreptului prezinta importanta teoretica si
practica.
Pe de o parte, cunoasterea sistemului de drept ajuta organele de
stat n procesul de elaborare si perfectionare a dreptului pentru a
descoperi si completa anumite lacune ale dreptului pozitiv, pentru
eliminarea reglementarilor perimate si asigurarea concordantei si armoniei
ntre normele juridice.
Pe de alta parte, sistemul dreptului sta la baza sistematizarii
legislatiei n ambele forme: ncorporare si codificare. Cunoasterea
sistemului de drept contribuie, n egala masura, la perfectionarea aplicarii
si interpretarii dreptului, atragnd atentia asupra legaturilor si
interdependentelor dintre diferitele norme si institutii juridice4.
Sectiunea 2: Componentele de sistem ale dreptului.

Sistemul dreptului evoca unitatea dreptului si diferentierea sa, adica
mpartirea pe ramuri si institutii juridice.
1
2
3
4

Ibidem, p.99.
68
Cea mai larga grupare de norme juridice o constituie ramura de

drept. Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care
reglementeaza relatii sociale dintr-un anumit domeniu al vietii sociale, n
baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune1.
Criteriile n temeiul carora se structureaza ramurile sistemului de
drept sunt: 1) obiectul reglementarii juridice; 2) metoda de reglementare;
3) principiile comune ramurii de drept respective.
Obiectul reglementarii juridice are n vedere relatiile sociale ce
cad sub incidenta normelor juridice. Astfel, caracterul distinct si unitar,
trasaturile specifice ale relatiilor sociale dintr-un anumit domeniu sau
sector de activitate determina necesitatea ca ele sa fie reglementate de o
categorie aparte de norme 2 (ex. ramura dreptului civil reglementeaza
relatiile sociale cu caracter patrimonial si nepatrimonial stabilite ntre
persoane fizice si juridice; ramura dreptului familiei reglementeaza relatiile
sociale patrimoniale si nepatrimoniale dintre soti, dintre parinti si copii).
Metoda de reglementare reprezinta modalitatea practica de
influentare a conduitei subiectelor de drept n cadrul respectivelor relatii
sociale3. Se pot distinge mai multe metode de reglementare (ex.
metoda egalitatii juridice a subiectelor,
metoda autoritara, metoda reglementarii autonome etc.). Astfel, dreptului
civil i este specifica metoda egalitatii juridice a partilor, n timp ce dreptul
administrativ se caracterizeaza prin utilizarea metodei autoritariste (unul
din subiecte trebuie sa se supuna vointei celuilalt subiect, fiind subordonat
acestuia). Trebuie precizat ca aceeasi metoda poate fi folosita de mai
multe ramuri ale dreptului, dupa cum aceeasi ramura de drept poate utiliza
mai multe metode.
Principiile comune ale ramurii de drept sunt acele idei generale,
precepte directoare ce orienteaza reglementarile juridice ale ramurii
respective (ex. principiul legalitatii incriminarii n dreptul penal, principiul
libertatii contractuale n dreptul civil, principiul organizarii ierarhice dreptul
administrativ etc.).
n baza acestor criterii, ramura de drept stabileste forme specifice
de legatura ntre normele juridice care o compun, legaturi ce determina
trasaturile de trainicie si unitate a ramurii. Nu oricaror relatii le corespunde
o ramura de drept. Ramura de drept se constituie n baza specificului
calitativ al unei grupari de relatii sociale, care impun un complex de norme
cu caracter asemanator, dar si cu note caracteristice 4.
n cadrul fiecarei ramuri de drept, normele juridice se grupeaza n
ansambluri normative mai reduse (institutii juridice). O norma de drept
izolata n-ar reglementa ntr-un mod complet o anumita relatie sociala, fara
sa-si coroboreze actiunea cu alte norme juridice ce reglementeaza relatii
sociale similare.
Ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatii sociale
apropiate alcatuiesc o institutie juridica (ex. institutia mostenirii n dreptul
1
2
3
4

69
civil, institutia casatoriei n dreptul familiei, institutia tentativei n dreptul

penal etc.).
Astfel, institutia juridica poate fi definita ca o totalitate de norme
juridice care reglementeaza o grupa unitara de relatii sociale, instaurnd o
categorie aparte de raporturi juridice1.
De regula, o institutie juridica corespunde unei anumite ramuri de
drept. Dar, existenta ramurilor de drept si a institutiilor juridice este
determinata de complexitatea relatiilor sociale ce dobndesc reglementare
juridica. Aceasta situatie a determinat stabilirea unor legaturi strnse ntre
diferitele ramuri de drept, precum si aparitia unor institutii juridice mixte
(ex.: institutia proprietatii apartine, n principal, dreptului civil, dar se
regaseste si n ramura dreptului comercial sau a dreptului administrativ) 2.
Sectiunea 3: Diviziunea dreptului n drept public si drept

privat.
Dreptul pozitiv se mparte n drept public si drept privat. Aceasta
diviziune a dreptului si gaseste originea nca n dreptul roman. Astfel,
dreptul public (jus publicum) avea n vedere interesele statului, iar dreptul
privat (jus privatum) se referea la interesele diferitelor persoane 3.
Diviziunea dreptului n public si privat priveste att dreptul intern, ct si
dreptul international (drept international public si drept international privat).
n ce priveste dreptul public intern, acesta este alcatuit din
urmatoarele ramuri: drept constitutional, drept administrativ, drept
financiar, drept penal, drept procesual (penal si civil).
Ramurile ce intra n componenta dreptului public au ca obiect
de reglementare relatiile sociale privind instaurarea, organizarea si
exercitarea puterii de stat, raporturile ce se stabilesc ntre organele
statului, precum si raporturile dintre aceste organe si particulari
(persoane fizice si juridice).
Dreptul privat intern este, la rndul lui, alcatuit din mai multe ramuri:
drept civil, drept comercial, dreptul familiei etc.
Ramurile ce intra n componenta dreptului privat
reglementeaza relatiile sociale patrimoniale si nepatrimoniale la care
participa particularii (persoane fizice si juridice) 4.
Discutii se poarta cu privire la criteriile pe care se ntemeiaza
mpartirea dihotomica a sistemului de drept.
Criteriul traditional are n vedere natura interesului ocrotit prin
normele juridice. Astfel, norma juridica prin care se urmareste
satisfacerea unei nevoi a statului, a unui interes general apartine dreptului
public, n timp ce norma juridica ce
reglementeaza relatiile dintre particulari cu privire la interesele lor
individuale, este de drept privat. Potrivit acestei distinctii, organizarea
puterilor sau a serviciilor publice ar interesa mai ales statul, pe cnd
1
2
3
4
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.77; Nicolae Popa, op.cit., p.234.
70
normele referitoare la familie, la contracte si la responsabilitatea obisnuita

ntre particulari ar apartine dreptului privat1.
Aceasta distinctie este valabila atta timp ct statul evita sa
intervina direct n relatiile dintre particulari. Ulterior, nsa, datorita evolutiei
de ansamblu a societatii, statul intervine n raporturile persoanelor si
organizatiilor, n scopul apararii intereselor generale ale societatii2.
Amestecul statului n treburile private (modificarea contractelor de catre
instante, reglementarea preturilor, a concurentei neloiale etc.) au produs
importante modificari n calificarea unor institutii care dupa traditie se
plasau n domeniul dreptului privat, iar dupa forma lor de manifestare intra
acum n sfera dreptului public3. Referitor la acest aspect se subliniaza
cresterea ponderii dreptului public (se vorbeste despre publicizarea
dreptului) n sensul ca normele juridice au n vedere mai mult interesele
societatii, dect interesele individului 4.
Un alt criteriu al mpartirii n drept public si drept privat are n vedere
nu att caracterul general sau individual al interesului aparat, ci modul n
care se asigura apararea drepturilor subiective.
Potrivit acestui criteriu, n cazul dreptului public, organele
procedeaza la apararea drepturilor subiective din oficiu (ex officio), iar n
cazul dreptului privat, apararea acestor drepturi se face la sesizarea partii
interesate.
Un ultim criteriu de delimitare vizeaza natura raporturilor juridice
care se nasc, se modifica sau se sting n temeiul normei de drept.
Astfel, ori de cte ori, cel putin unul dintre subiectele raportului
juridic (organ de stat sau o alta structura) este nvestit cu prerogative de
putere publica, ne situam n sfera dreptului public.
Pe de alta parte, cnd subiectele raportului juridic sunt particulari
(persoane fizice si/sau juridice), aflati pe pozitie de egalitate juridica, ne
aflam n prezenta dreptului privat.
Trebuie precizat ca mpartirea dihotomica a sistemului de drept este
criticata, existnd si conceptii care nu recunosc distinctia drept public
drept privat. n acest sens, scoala normativista (Hans Kelsen)
abandoneaza categoriile de drept public si privat, nlocuindu-le cu ierarhia
normelor 5.
Criticile aduse mpartirii dihotomice a sistemului de drept, precum si
legaturile strnse ntre ramurile de drept public si ramurile de drept privat
au contribuit la aparitia unor noi conceptii care atenueaza diviziunea
clasica public-privat. Se subliniaza astfel, aparitia unor ramuri de drept
mixte (complexe), care mbraca aspecte att de drept public, ct si de
drept privat (ex. dreptul muncii si securitatii sociale, dreptul comercial etc.).
O alta te ndinta a evolutiei sistemului de drept, este aceea a aparitiei
unor ramuri noi (ex. dreptul mediului, dreptul spatial, dreptul energiei
nucleare etc.).
1
2
3
4
5

Ibidem.
71
Existenta acestor noi ramuri este o dovada incontestabila a

dependentei dreptului de evolutia relatiilor sociale. De asemenea, n
contextul schimbarilor intervenite n societate, anumite institutii si
reglementari juridice apartinnd unei ramuri de drept se dezvolta,
dobndesc o importanta sporita, mbraca aspecte specifice, constituinduse n ramuri de drept distincte. De exemplu, dreptul transporturilor sau
dreptul asigurarilor s-au desprins din ramura dreptului civil, care
reglementeaza contractul de transport sau contractul de asigurare.
Toate acestea subliniaza caracterul dinamic al sistemului de
drept. Pe fondul unor profunde mutatii economice, sociale, politice,
culturale, se produce un fenomen de primenire a continutului si formei
dreptului, caracterizat prin prefaceri n fizionomia institutiilor sale clasice si
prin aparitia unor directii noi de reglementare 1.
72
1. Sistemul dreptului reprezinta:
a. ansamblul normelor juridice dintr-un stat;
b. structura interna a dreptului dintr-un stat;
c. totalitatea institutiilor statului;
d. normele juridice de drept public si de drept privat.
2. Obiectul reglementarii juridice are n vedere:
a. relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice;
b. relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice de drept
public;
c. relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice de drept
privat;
d. relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice de drept civil.
3. Dreptul se mparte n:
a. drept public si drept privat;
b. drept civil si drept penal;
c. drept general si drept special;
d. drept constitutional si drept de ramura.
4. Dreptul public are ntotdeauna ca subiect:
d. persoana fizica;
d. persoana juridica;
d. statul;
d. societatea comerciala.
5. Dreptul privat are ca obiect de reglementare:
a. interesul public;
b. interesul privat;
c. interesul special;
d. interesul general.
73
CAPITOLUL VIII: INTERPRETAREA NORMELOR

JURIDICE
Sectiunea 1: Conceptul interpretarii normelor juridice
Interpretarea normelor juridice desemneaza procesul intelectual
de stabilire a sensului exact al normelor juridice n vederea aplicarii
acestora, a solutionarii unor cauze 1.
Aplicarea dreptului nu este o activitate simpla, mecanica, ea
presupune interpretarea normelor juridice din mai multe motive 2:
1) Norma juridica are un caracter general si impersonal fata de o anumita
situatie concreta, individuala. Legiuitorul nu trebuie si nu poate sa
prevada toate situatiile concrete care ar face incidenta o norma
juridica. Necesitatea interpretarii este justificata de faptul ca, n
procesul realizarii dreptului, organul de aplicare trebuie sa clarifice cu
toata precizia sensul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea
acesteia n raport cu o anumita situatie de fapt. n acest sens,
interpretarea este o operatiune prin care se stabileste o legatura logica
ntre dreptul pozitiv si relatiile sociale reglementate juridic;
2) Normele sunt constituite ntr-un sistem, iar aplicarea lor implica relatii
diverse (normele juridice se afla ntr-o strnsa legatura, sunt
interdependente);
3) Limbajul si stilul actelor normative este specific, nefiind exclusa
posibilitatea unor norme juridice redactate confuz sau care sunt
contradictorii.
Ca moment al aplicarii normei juridice la cazuri concrete,
interpretarea este necesara pentru a clarifica si a limpezi sensul exact al
normei juridice, pentru a deslusi cu toata precizia vointa legiuitorului 3.
Utiliznd o metodologie adecvata, interpretul va identifica partile
componente ale normei de drept (structura logico-juridica) n scopul
stabilirii cmpului de aplicabilitate si a finalitatii normei.
Sectiunea 2: Formele (felurile) interpretarii normelor

juridice
Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participa
diferite subiecte, avnd fiecare un rol distinct, iar solutiile de interpretare la
care se ajunge nu au aceeasi importanta si forta juridica
Asadar, dupa criteriul subiectelor care realizeaza interpretarea
normelor juridice, se disting doua forme de interpretare: oficiala si
1
2
3

Ibidem.
74
neoficiala. Interpretarea oficiala este obligatorie (mai poarta denumirea de

interpretare cu forta juridica), iar interpretarea neoficiala, (interpretarea
doctrinara) este facultativa, fara forta juridica.
Interpretarea oficiala (obligatorie) este realizata de catre organe
de stat cu atributii fie n procesul elaborarii normelor juridice, fie n
procesul aplicarii acestora. Interpretarea oficiala poate fi generala cnd
este realizata de catre stat, printr-un act special de interpretare.
Organele care emit acte normative (organele legiuitoare sau
organele administrative) procedeaza uneori la interpretarea acestora prin
acte normati ve interpretative (ex. Parlamentul, printr-o noua lege,
interpreteaza o lege anterioara, un text din aceasta). Interpretarea
generala a actelor normative, facuta de organul de la care emana aceste
acte, poarta denumirea de interpretare autentica 1.
Interpretarea oficiala generala se caracterizeaza prin faptul ca este
data sub forma unui act normativ. Este de principiu ca, atunci cnd o
dispozitie dintr-un act normativ apare neclara sau confuza, organul emitent
al actului are dreptul de a da interpretarea autentica a acelei dispozitii
printr-un nou act normativ.
Trebuie precizat ca, actul normativ de interpretare face corp comun
cu actul interpretat; n acest sens, actul normativ interpretativ produce
efecte retroactive (de la data intrarii n vigoare a actului normativ
interpretat), avnd caracterul unei norme general-obligatorii.
Interpretarea oficiala generala nu este facuta n vederea solutionarii
unei cauze concrete, ci cu scopul de a lamuri sensul unei norme juridice
cuprinse ntr-un act normativ anterior. n acest sens, interpretarea
generala constituie o premisa a bunei aplicari a normelor juridice, prin
faptul ca stabileste ntelesul, scopul si finalitatea unui act normativ emis
anterior 2.
Interpretarea oficiala poate fi, de asemenea, cazuala (concreta),
fiind facuta de instantele judecatoresti (interpretare judiciara) sau de
organele administrative n procesul de aplicare a dreptului 3.
Aceasta forma de interpretare are n vedere lamurirea sensului
normei juridice, n scopul aplicarii acesteia la o cauza concreta. Astfel,
organul de aplicare, avnd de solutionat o anumita cauza, trebuie sa
parcurga anumite etape: 1) stabileste circumstantele cauzei: 2) cauza
concreta este calificata juridic; 3) procedeaza la interpretarea normei
juridice selectionate pentru a emite un act de aplicare legal4.
Mentionam ca, interpretarea data de catre organele de aplicare
este obligatorie numai pentru cauza concreta dedusa solutionarii si
fata de participantii la acea cauza. Asadar, organul de aplicare nu se
poate pronunta pe cale de dispozitii generale.
Interpretarea neoficiala reprezinta opiniile unor persoane
neoficiale asupra modului n care trebuie nteles continutul unor acte
normative5.
1
2
3
4
5

Ibidem.
Ibidem.
75
Interpretarea neoficiala (doctrinara) se realizeaza, de regula, prin

lucrarile stiintifice ale autorilor de specialitate din domeniul dreptului.
Uneori interpretarea neoficiala poate fi cuprinsa si n unele expuneri ale
persoanelor oficiale (ex. luari de cuvnt, expuneri ale deputatilor si
senatorilor cu ocazia prezentarii si dezbaterii proiectelor de lege n
Parlament). Aceste expuneri pot fi utile n ntelegerea sensului unor acte
normative, ilustrndu-se necesitatea si finalitatea acestora 1.
Interpretarea neoficiala nu are caracter obligatoriu; ea este
facultativa (aceasta forma de interpretare nu se concretizeaza n
continutul unor acte juridice a caror respectare sau aplicare sa fie
garantate de catre stat).
Organele de aplicare a dreptului nu sunt tinute de interpretarea
continuta ntr-o lucrare stiintifica, dar aceasta poate fi avuta n vedere
datorita fortei argumentelor
stiintifice pe care se sprijina. Asadar, interpretarea neoficiala
(doctrinara) se poate bucura numai de autoritate stiintifica si nu si
juridica 2; ea nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, dar poate
servi si ajuta la realizarea acestui proces.
Sectiunea 3: Metodele interpretarii normelor juridice.

n realizarea interpretarii se utilizeaza o serie de metode prin
intermediul carora se stabileste sensul exact al normei, sfera de aplicare,
efectele si scopul acesteia, n vederea solutionarii unor cauze concrete.
Deslusirea ntelesului normei juridice implica determinarea
conditiilor social-istorice care au determinat adoptarea normei respective,
finalitatile pe care le urmareste, constructia sa logica etc.
n procesul interpretarii dreptului se pot folosi mai multe metode de
interpretare: 1) metoda gramaticala; 2) metoda sistematica;3) metoda
istorica; 4) metoda logica; 5) metoda teleologica (sensul normei juridice
este deslusit prin raportare la scopul legii ratio legis).
Mentionam ca, de regula, ntrebuintarea n mod izolat a unei
singure metode de interpretare, nu este suficienta pentru a lamuri ntelesul
unei norme juridice. Asadar, metodele de interpretare a normelor
juridice se interconditioneaza, trebuie aplicate complementar si
interferent3.
n continuare vom prezenta succint metodele de interpretare a
normelor juridice.
3.1. Metoda gramaticala
Metoda gramaticala are ca obiect stabilirea sensului normei
juridice prin analiza gramaticala (sintactica si morfologica) a textului
acesteia.
Procedeele de interpretare gramaticala reclama si clarificarea
terminologiei juridice.
1
2
3
Ibidem, p.99
Ibidem., p.102.
76
Interpretarea gramaticala vizeaza, asadar, textul legii. Cu prilejul

interpretarii normei juridice, organul de aplicare va stabili sensul cuvintelor,
modul de folosire a acestora n textul legal, daca legiuitorul le foloseste n
acceptiunea lor comuna sau ntr-o acceptiune specific juridica (uneori
legiuitorul, pentru a asigura ntelegerea corecta si uniforma a unor termeni
utilizati, recurge la explicarea sensului acestor termeni).
De asemenea, metoda gramaticala are n vedere si modul de
mbinare a cuvintelor n propozitii si fraze, utilizarea semnelor de
punctuatie, sensul unor conjunctii etc. (ex. daca textul legii penale prevede
ca o anumita fapta se pedepseste cu nchisoare sau amenda, ne aflam n
prezenta unei pedepse alternative; daca se prevede pedepsirea unei
anumite fapte cu nchisoare si interzicerea unor drepturi este vorba de o
pedeapsa cumulativa.)
3.2. Metoda sistematica.
Metoda sistematica consta n lamurirea sensului unei norme
juridice, prin coroborarea acesteia cu dispozitii legale apartinnd aceleiasi
institutii sau ramuri de drept sau unor ramuri de drept diferite 1.
Necesitatea utilizarii metodei sistematice decurge din legatura
indisolubila dintre elementele componente ale sistemului de drept, care nu
constituie o simpla nsumare de norme juridice, ci o unitate alcatuita din
parti interdependente 2.
Nici o norma juridica nu poate fi nteleasa daca este rupta de
celelalte norme juridice. Astfel, normele juridice din partea speciala a
Codului penal nu ar putea fi corect aplicate, daca nu ar fi corelate cu
normele juridice cuprinse n partea generala; normele de drept comercial
se interpreteaza frecvent prin raportare la normele juridice de drept civil.
De asemenea, pentru a fi corect ntelese si aplicate, normele juridice ale
tuturor ramurilor de drept trebuie raportate la normele de drept
constitutional.
Metoda sistematica si dovedeste utilitatea si n cazul normelor
incomplete (de trimitere si n alb), care se ntregesc sub aspectul
continutului, prin coroborarea unor texte legale cuprinse, fie n acelasi act
normativ, fie n acte normative distincte.
3.3. Metoda istorica
Nu este suficient ca fiecare norma sa fie nteleasa ca parte ntr-un
ansamblu sistematic; este necesar, de multe ori, ca interpretul sa aiba n
vedere traditia istorica, conditiile si mprejurarile existente n momentul
adoptarii unui act normativ, a unei norme juridice3.
Metoda istorica consta n stabilirea sensului normei juridice,
recurgndu-se la contextul istoric (conditii sociale, politice, economice,
juridice), ce a prilejuit adoptarea normei juridice respective.
Concret, atunci cnd din textul unei legi nu rezulta cu claritate
sensul acesteia, trebuie cautata vointa legiuitorului care a edictat norma n
epoca edictarii acestei norme.
1
2
3

Ibidem.
77
Aplicarea metodei istorice reclama studiul izvoarelor de

documentare, a materialelor pregatitoare ale adoptarii actului normativ, a
expunerii de motive si a discutiilor ce s-au purtat cu ocazia dezbaterii
actului normativ, a lucrarilor stiintifice, a reactiilor din presa referitoare la
actul normativ n cauza s.a.m.d.
Ca urmare a cercetarii conditiilor politice, economice, sociale si
juridice n care norma juridica a fost edictata (acosio legis), interpretul va
putea sa determine vointa legiuitorului, stabilind scopul legii (ratio legis),
precum si mijloacele normative pentru atingerea acestui scop 1.
3.4. Metoda logica
Metoda logica are n vedere deslusirea ntelesului normei juridice,
prin aplicarea principiilor logicii formale (operatiuni de generalizare, de
analogie etc.).
Metoda logica este cea mai larg ntlnita, ntre procedeele de
interpretare a normelor juridice. Metoda logica nu poate fi separata de
celelalte metode de interpretare, deoarece orice lamurire a sensului
normei juridice, fie ea istorica sau sistematica, se sprijina pe utilizarea
rationamentelor 2.
Utilizarea rationamentelor logice n deslusirea sensului normelor
juridice, a dat nastere unor reguli de interpretare (ex. exceptiile sunt de
stricta interpretare; normele speciale deroga de la cele generale etc.)3.
n vederea interpretarii normelor juridice, organul de aplicare se
foloseste de anumite rationamente sau procedee logice, cum ar fi: ad
absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a minori ad majus, a
fortiori, a pari.
Interpretarea prin reducere la absurd (ad absurdum) consta n
stabilirea adevarului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o
contrazice (este vorba de o demonstratie indirecta). Astfel, interpretul
demonstreaza ca orice interpretare data textului normei juridice, n afara
de cea oferita de el, conduce la concluzii absurde (contrare legii).
Rationamentul per a contrario (prin opozitie) pleaca de la
premisa ca n cazul notiunilor contradictorii, care se neaga una pe alta,
doar una poate fi adevarata, cealalta este falsa, iar o a treia posibilitate nu
exista (legea tertului exclus). Acest argument trebuie folosit numai n cazul
unor norme cu caracter de exceptie sau daca legea utilizeaza o
enumerare limitativa.
Potrivit rationamentului a fortiori (cu att mai mult), o norma
juridica poate fi aplicata la o situatie concreta, neprevazuta n ipoteza
acesteia, daca motivele care au fost avute n vedere la adoptarea normei
juridice se regasesc cu si mai mare putere n situatia respectiva. Utilizarea
acestui argument are un efect extensiv (determina largirea sferei de
aplicare a normei juridice interpretate).
Argumentul a majori ad minus (de la mai mult la mai putin)
deriva din rationamentul a fortiori stabilind ca daca legea permite mai
mult, ea permite implicit si mai putin (ex. daca o persoana, n virtutea
1
2
3
Ibidem.
78
dreptului de proprietate poate sa nstraineze un lucru, ea va putea implicit

sa-l si nchirieze).
Argumentul a minori ad majus (de la mai putin la mai mult)
deriva, de asemenea, din rationamentul a fortiori, exprimnd ideea ca, n
cazul n care legea interzice mai putin, ea interzice implicit si mai mult.
Acest rationament, oarecum opus argumentului a majore ad minus, se
aplica numai pornind de la un caz special la unul general, asa cum este
situatia normelor prohibitive 1.
Potrivit rationamentului a pari (la fel), n situatii identice exista
solutii identice (ubi eadem ratio, ibi idem jus). Astfel, norma juridica se va
aplica si situatiilor care nu sunt prevazute expres n ipoteza, deoarece ea
cuprinde numai situatiile cele mai cunoscute. Acest procedeu (la baza
caruia sta analogia) este propriu interpretarii extensive (utilizarea acestuia
determina largirea sferei de aplicare a normei interpretate). De aceea,
argumentul a pari se aplica numai cnd este vorba de norme juridice cu
caracter general, de principiu sau de drept comun (nu se aplica normelor
exceptionale, care sunt de stricta interpretare).
3.5. Analogia
Analogia constituie un procedeu al interpretarii constructive
(extensive), prin care, pentru solutionarea unei cauze concrete, atunci
cnd legea este incompleta ori nu este destul de precisa, se recurge la
norme juridice asemanatoare (analogia legis) sau la principiile generale
ale dreptului (analogia juris) 2.
Analogia, ca procedeu de interpretare, se ntemeiaza pe ideea
coerentei dreptului, pe conceperea acestuia ca un sistem logic, compus
din reguli ordonate ntre care se stabilesc relatii strnse. Mergnd pe
aceasta idee, se considera ca, pentru fiecare situatie de fapt trebuie sa
existe o reglementare juridica adecvata.
Pentru aceste motive, interpretarea pe cale de analogie este
impusa chiar prin lege. Astfel, potrivit Codului civil romn, judecatorul este
obligat sa se pronunte si atunci cnd legea este neclara sau tace
(Judecatorul care va refuza de a judeca, sub cuvnt ca legea nu
prevede, sau ca este ntunecata sau nendestulatoare, va putea fi urmarit
ca culpabil de derogare de dreptate art. 3, Cod civil).
Asadar, atunci cnd reglementarea este neclara sau lipseste,
judecatorul va identifica o norma asemanatoare pentru solutionarea
situatiei concrete, dedusa judecatii, iar daca nu gaseste o astfel de
norma, va recurge la principiile generale ale dreptului.
Analogia pune pregnant n evidenta functia creatoare a
interpretarii, aplicndu-se, cu precadere, n sfera dreptului privat.
Acest procedeu nu poate fi utilizat nsa nelimitat. n dreptul penal,
analogia este interzisa (adica, normele penale nu pot fi interpretate n
sens extensiv). Aceasta regula este un corolar al principiilor legalitatii
incriminarii si al aplicarii pedepselor. Astfel, judecatorul, avnd de
solutionat o cauza penala, nu va putea sa declare noi fapte ca infractiuni
1
Sebastian Raduletu, Lucian Sauleanu, Dictionar de expresii juridice latine, Ed.

Stiintifica, Bucuresti- 1999, p.31.
2
Ibidem.
79
si nici sa stabileasca alte pedepse, dect cele prevazute expres de legea

penala 1.
Interpretarea prin analogie este interzisa, de asemenea, n cazul
normelor exceptionale (de stricta interpretare), a normelor care instituie
prezumtii legale n cazul dispozitiilor care determina competenta
autoritatilor publice.
Sectiunea 4: Rezultatele interpretarii normelor juridice

n urma interpretarii normelor juridice, se poate ajunge la trei
solutii :
1) Textul legal descrie exact sfera cazurilor la care se refera norma
juridica, nefiind motive de a extinde sau de a restrnge aplicarea
dispozitiei n cauza. Este vorba, asadar, de o interpretare literala (ad
literam). Aceasta situatie este n tlnita frecvent n cazul textelor clare
precis redactate, ori care contin enumerari limitative.
Astfel, potrivit art.21, alin.1 din Constitutia Romniei Orice persoana se
poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a
intereselor sale legitime. n aceasta situatie, nu pot fi invocate argumente
care sa conduca la restrngerea sferei persoanelor ce se pot adresa
justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si intereselor lor legitime;
textul trebuie interpretat ad literam.
2) Interpretarea este extensiva, atunci cnd se ajunge la concluzia
ca sfera cazurilor la care se refera textul normei juridice este, n realitate,
mai larga dect rezulta din modul de redactare a textului respectiv. Astfel,
conform art.51 din Constitutia Romniei, Respectarea Constitutiei, a
suprematiei sale si a legilor este obligatorie. n cazul de fata, termenul
de lege trebuie interpretat n mod extensiv
n sensul ca fiecare cetatean este obligat sa respecte nu numai legea
(ca act normativ al Parlamentului), ci toate actele normative (hotarri de
guvern, ordine si instructiuni ministeriale etc.) incluse n acceptiunea
larga a notiunii de lege.
3) Interpretarea este restrictiva, atunci cnd, la o analiza profunda
a textului normei juridice, se observa ca sfera cazurilor la care se refera
este mai restrnsa dect rezulta, n mod aparent, din formularea normei
juridice.
De exemplu, n urma interpretarii textului legal care se refera la faptul ca
copiii sunt obligati sa ngrijeasca parintii aflati la nevoie, se ajunge la
continutul real al textului (mai restrns), n sensul ca nu toti copiii au
aceasta obligatie, pentru ca o parte dintre acestia sunt fie minori, fie
incapabili.
n general, se ajunge la o interpretare restrictiva n cazul textelor legale
care contin enumerari limitative, instituite prezumtii legale, exceptii.
2
1
2

80
1. Dupa criteriul subiectelor care realizeaza interpretarea normelor
juridice, se disting:
d. interpretarea generala si interpretarea speciala;
d. interpretarea oficiala si interpretarea neoficiala;
d. interpretarea civila si interpretarea penala;
d. interpretarea publica si interpretarea privata.
2. Interpretarea neoficiala reprezinta:
d. opiniile unor persoane neoficiale;
d. opiniile unor persoane avizate;
d. opiniile judecatorilor;
d. opiniile avocatilor.
3. Metode ale interpretarii normelor juridice sunt:
d. metoda gramaticala;
d. metoda sistematica si metoda logica;
d. metoda teleologica;
4. Rationament logic este:
d. rationamentul sine qua non;
d. rationamentul ad absurdum;
d. rationamentul per a contrario;
d. raspunsurile b si c.
5. Potrivit rationamentului a pari:
a. n spete identice se pronunta hotarri identice;
b. n situatii identice exista solutii identice;
c. n situatii diferite exista solutii diferite;
d. pentru persoane identice ca functie exista pedepse identice;
6. Analogia este un procedeu:
a. al interpretarii constructive;
b. al logicii formale;
c. al logicii informale;
d. al interpretarii gramaticale;
7. Prin analogie:
a. pentru solutionarea unei cauze concrete, atunci cnd legea nu
exista, se recurge la norme juridice asemanatoare;
b. pentru solutionarea unei cauze concrete, atunci cnd legea este
incompleta sau imprecisa, se recurge la norme juridice
asemanatoare sau la principiile generale ale dreptului;
c. aceasta se clasifica n ex nunc si ex tunc;
d. se prevede posibilitatea ndreptarii unor lacune legislative dar doar
cu respectarea unor conditii specifice.
81
8. Rezultatele interpretarii normelor juridice pot fi:

a. interpretarea ad literam, interpretarea extensiva si interpretarea
restrictiva;
b. interpretarea gramaticala, interpretarea expansiva si interpretarea
restrictiva;
c. interpretarea ad literam, interpretarea expansiva si interpretarea
oficiala;
d. interpretarea oficiala si interpretarea neoficiala.
9. Interpretarea este extensiva:
a. atunci cnd sfera cazurilor la care se refera norma juridica este mai
larga dect rezulta din formularea ei;
b. atunci cnd sfera cazurilor la care se refera norma juridica este mai
restrnsa dect rezulta din formularea ei;
c. atunci cnd sfera cazurilor la care se refera norma juridica
corespunde cu modul de formulare;
d. atunci cnd la sfera cazurilor la care se refera norma juridica mai
trebuie adaugate altele prin ordonanta de urgenta.
10. Interpretarea este restrictiva atunci cnd sfera cazurilor la care se
refera norma juridica:
a. este mai larga dect rezulta din formularea ei;
b. corespunde cu modul de formulare;
c. este mai restrnsa dect rezulta din formularea ei;
d. trebuie restrnsa prin ordonanta de urgenta.
82
CAPITOLUL IX: TEHNICA ELABORARII ACTELOR

NORMATIVE
Sectiunea 1: Tehnica juridica si tehnica legislativa
Prezenta actului normativ n sistemul izvoarelor formale ale
dreptului este rezultatul activitatii desfasurate de organe special abilitate,
prin Constitutie si legi, cu competenta normativa (prerogativa de a elabora
norme juridice) 1.
Activitatea acestor organe se desfasoara n conformitate cu
anumite reguli de tehnica juridica si potrivit cu scopurile generale impuse
de buna functionare a mecanismului social, de coexistenta a libertatilor
sociale 2.
Crearea dreptului, n baza necesitatilor pe care viata le nfatiseaza,
reprezinta o actiune de mare rezonanta sociala si cu adnci implicatii n
derularea normala a relatiilor dintre oameni. n acest proces, un rol
important revine, att cunoasterii stiintifice (teoriei juridice), ct si
procedeelor tehnice, artificiilor modalitatilor practice de constructie
normativa (tehnicii juridice). Prin intermediul celor din urma, cerintele vietii
sociale mbraca forma specifica a reglementarilor legale 3.
Tehnica juridica, prin procedeele sale, ndelung si migalos
conturate, proiecteaza modele de conduita, fixeaza aceasta conduita n
raport de categoriile de subiecte participante si n legatura cu anumite
categorii de valori ce trebuie ocrotite prin mijloace specifice juridice4.
Asadar, tehnica juridica reprezinta ansamblul mijloacelor,
procedeelor, artificiilor prin care necesitatile pe care le nfatiseaza viata
sociala capata forma juridica (se exprima n continutul normei de drept) si
se realizeaza apoi n procesul convietuirii umane5.
Privitor la raporturile dintre stiinta juridica si tehnica juridica se face
distinctie ntre datul dreptului si dreptul construit.
Dreptul este dat6 atunci cnd el apare si exista n afara activitatii
(a vointei) umane (ex.:cadrul natural, relatiile dintre oameni etc.); dreptul
este construit atunci cnd este realizat de catre om (ex. actul normativ).
Datul dreptului este cercetat de stiinta juridica, care contureaza
orientarea generala, furnizata de situatia economica, morala, culturala,
politica a societatii respective, ce determina, n genere, continutul
dreptului. Dar continutul dreptului trebuie fasonat pentru ca regula
1

Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem, p.212.
6
Aceste reguli preexistente, independente de vointa legiuitorului sunt denumite generic
drept natural sau drept rational.
2
83
sociala sa devina norma juridica, sa poata fi aplicata; aceasta este, prin

excelenta o problema de tehnica juridica1.
n literatura juridica s-a retinut distinctia dupa care, stiinta
cerceteaza climatul social care impune o anumita activitate normativa, iar
tehnica vizeaza modalitatile prin care legiuitorul transpune n practica
(construieste) regulile juridice2. Aceasta distinctie este nsa relativa; n
fond, tehnica juridica constituie un domeniu al stiintei juridice pentru ca,
desi aceasta se ocupa de procedee, de forma, de modalitati, de
asigurarea realizarii normelor juridice, ea presupune o creatie, o activitate
stiintifica.
Continutul sintagmei tehnica juridica este complex, el implicnd:
1) momentul receptarii de catre legiuitor a comandamentului social;
2) aprecierea selectiva a legiuitorului (alegerea solutiei adecvate)
si elaborarea normei juridice;
3) momentul realizarii (transpunerii n viata) a normei de drept
construite de legiuitor.
Primele doua aspecte alcatuiesc tehnica legislativa, iar cel de-al
treilea are n vedere tehnica realizarii si interpretarii dreptului.
Asadar, tehnica legislativa este parte componenta a tehnicii
juridice, desi, uneori, cele doua notiuni se confunda, ca urmare a
reducerii sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborarii actelor
normative.
Tehnica legislativa (legiferarea) reprezinta ansamblul principiilor,
metodelor si procedeelor folosite n procesul de elaborare a actelor
normative3.
Tehnica legislativa priveste strict construirea solutiilor normative de
catre legiuitor, aceasta activitate se prezinta ca o sinteza si un bilant al
experientelor dobndite n trecut de participantii la viata sociala,
experiente filtrate din perspectiva judecatilor de valoare ale legiuitorului 4.
Astfel, potrivit art.2, alin.1 din Legea nr.24/20005, privind normele de
tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, Tehnica
legislativa asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei,
precum si continutul si forma juridica adecvate pentru fiecare act
normativ.
Activitatea de legiferare (de elaborare a actelor normative) necesita
parcurgerea mai multor etape 6:
1) constatarea existentei situatiilor sociale ce reclama
reglementare juridica;
2) desprinderea idealului juridic care trebuie sa se aplice acestor
situatii, n functie de constiinta juridica a societatii (legiuitorul
1
Francois Geny, Science et technique en droit prive positif, Paris 1913, t.III, p. 175 si
urm., apud Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.84.
2
Jean Dabin , Theorie generale du droit, Bruxelles, 1953, p.118-159, apud Ioan Ceterchi,
Ion Craiovan, op.cit., p.84.
3
4
5
Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor
normative, publicata n Monitorul Oficial al Romniei nr.139 din 31.03.2000, partea I-a.
6
Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului, vol.II, Bucuresti, 1930, p.563 apud Ioan
Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.83.
84
alege solutia adecvata prin raportare la sistemul de valori ce

guverneaza societatea la un moment dat;
3) legiuitorul transpune solutia aleasa n reguli de drept pozitiv
(norme juridice).
Regula de drept nu poate ajunge la o forma tehnica satisfacatoare
dect prin actiunea constienta a legiuitorului 1. Activitatea de legiferare
implica tendinta de schimbare, de adoptare a unor solutii juridice noi,
apreciate ca superioare celor existente. Modul de reglementare a relatiilor
sociale prin intermediul actelor normative presupune luarea n considerare
a sistemului de valori al societatii, dar si utilizarea unor metode si reguli
tehnice specifice.
Sectiunea 2: Principiile (cerintele) elaborarii actelor

normative
Alegerea procedeelor tehnice ale legiferarii apartine organelor ce
au competenta normativa (au dreptul de a elabora norme juridice).
Aceasta activitate nu poate fi nici pe departe arbitrara 2.
Exista anumite principii care stau la baza actiunii de legiferare;
aceste principii sunt deduse din reglementari constitutionale sau sunt
nscrise, ca atare, n metodologii de tehnica legislativa adoptate de
Parlament.
Principiile ce guverneaza activitatea de elaborare a actelor
normative sunt urmatoarele: 1) principiul fundamentarii stiintifice a
activitatii de elaborare a normelor juridice; 2) principiul asigurarii unui
raport firesc ntre dinamica si statica dreptului; 3) principiul corelarii
sistemului actelor normative; 4) principiul accesibilitatii actelor normative.
2.1. Principiul fundamentarii stiintifice a activitatii de elaborare
a actelor normative
Largirea sferei de relatii sociale reglementate juridic, complexitatea
si specificitatea acestora, implica respectarea anumitor exigente n cadrul
activitatii de elaborare a actelor normative. Apar astfel, domenii noi de
reglementare, cum ar fi: domeniul concurentei, domeniul cosmic, domeniul
protectiei mediului nconjurator etc.
Abordarea acestor domenii implica o specializare accentuata, o
ntelegere a corelatiilor interne si internationale n procesul reglementarii.
Surprinderea realitatilor sociale care necesita elaborarea unor noi
acte normative, raportarea acestora la scara de valori contemporana
necesita un demers stiintific de natura interdisciplinara, la care participa
datele oferite de sociologie, economie, psihologie, informatica etc. 3
Legiuitorul nu trebuie sa reglementeze n mod ntmplator, ci numai
prin practica si rationament. n cadrul acestui proces complex, legiuitorul
trebuie sa asigure, pe baza unui studiu aprofundat al realitatii,
corespondenta necesara ntre fapt si drept4.
1
2
3
4

Ibidem, p.214.
85
O insuficienta cunoastere a faptului poate conduce la solutii

juridice nefondate, poate oferi o falsa imagine asupra efectelor
sociale ale respectivei reglementari, cu toate consecintele
nefavorabile ce decurg de aici1.
Simplul apel la posibilitatea impunerii unei legi prin forta coercitiva a
statului, indiferent de gradul acceptarii sale de catre societate, nu poate fi
suficient n ce priveste durabilitatea si eficienta acesteia. Mai curnd sau
mai trziu, o asemenea reglementare, care nu tine cont de trebuintele
sociale reale, se va confrunta cu fenomenul de respingere, de revolta a
faptelor mpotriva dreptului 2.
Fundamentarea stiintifica a activitatii de elaborare a actelor
normative presupune parcurgerea mai multor etape: 1) descrierea
situatiilor de fapt ce urmeaza sa fie reglementate; 2) identificarea si
analizarea solutiilor ce se impun, precum si anticiparea efectelor posibile
ale viitoarei reglementari; 3) determinarea costului social al reformei
legislative proiectate, precum si a oportunitatii acesteia etc.
Cercetarea stiintifica trebuie, de asemenea, sa conduca la
fundamentarea unor prognoze legislative, pe termene scurte, medii sau
lungi, si sa reduca terenul de manifestare al actiunii legislative
conjuncturale, lipsita de o baza de analiza corespunzatoare 3.
n acest sens, s-au creat organisme juridice specializate care sunt
ndrituite sa avizeze proiectele de acte normative (ex.:Consiliul de Stat n
Franta; n Romnia, potrivit Constitutiei din 1991, acest rol revine
Consiliului Legislativ) 4.
2.2. Principiul asigurarii unui raport firesc ntre dinamica si
statica dreptului
n procesul elaborarii actelor normative, legiuitorul se confrunta cu
presiuni sociale dintre cele mai variate (economice, politice, culturale,
ideologice etc.) 5.
Schimbarile rapide ce intervin n societate conduc la mutatii n
continutul raporturilor sociale. Rolul normelor juridice este acela de a
ordona aceste raporturi, de a le garanta securitatea si siguranta, de a
calma posibilele conflicte, conferind sentimentul de liniste si relativa
stabilitate 6.
n general, legea reglementeaza pentru perioade lungi; legiuitorul
urmareste sa asigure astfel stabilitatea relatiilor sociale reglementate
juridic (aspect static). Pe de alta parte, n masura n care apar mutatii n
cadrul societatii, si reglementarile juridice vor trebui modificate, pentru a se
conforma noilor realitati sociale (aspect dinamic).
Realizarea principiilor si a valorilor fundamentale ale dreptului
impun un raport optim ntre conservare (aspectul static) si schimbare
1
2
3
4
5
6

Ibidem.
Ibidem, p.216.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
86
(aspectul dinamic), n ceea ce priveste normele juridice1. Exacerbarea

unuia dintre cele doua aspecte, cu omiterea celuilalt, ar avea urmari
daunatoare. Astfel, un act normativ mentinut n vigoare timp ndelungat,
desi realitatile sociale din momentul adoptarii acestuia s-au schimbat, nu
va putea fi aplicat n mod eficient; pe de alta parte, modificarile frecvente
intervenite n legislatie sunt de natura sa induca nesiguranta si
dezorganizare n desfasurarea relatiilor sociale.
Asadar, legiuitorul va trebui sa tina n echilibru dreptul, asigurnd
prin politica sa legislativa stabilitatea fireasca a relatiilor sociale
reglementate juridic. Pentru acest motiv, raportul dintre dinamica si statica
dreptului nu este doar o chestiune de politica juridica ci tine de nsasi
ratiunea dreptului, de menirea sa sociala 2.
2.3. Principiul corelarii sistemului actelor normative
Actele normative exista ntr-o strnsa legatura unele cu altele,
alcatuind sistemul actelor normative (sistemul legislativ).
Diversele categorii de acte normative (legi, ordonante, hotarri,
ordine, instructiuni etc.) reglementeaza raporturi sociale n cadrul unui
proces caracterizat printr-o acuta interferenta. n cadrul acestui proces,
legea (n sensul de act normativ elaborat de Parlament), asigura
reglementarea relatiilor esentiale pentru buna functionare a mecanismului
social. Aceasta nsa nu exclude actiunea de reglementare a altor categorii
de acte normative (ex. hotarri ale Guvernului; ordine si instructiuni
ministeriale, hotarri, decizii ale autoritatilor publice locale etc.) 3.
n momentul edictarii unui act normativ, legiuitorul va trebui sa tina
cont de existenta acestor corelatii, sa ia n considerare implicatiile noii
reglementari, modificarile normative subsecvente, precum si eventualele
conflicte de reglementari (ex. n momentul n care Parlamentul adopta o
lege noua, care modifica o lege anterioara, se impune ca si actele cu forta
juridica inferioara legii sa fie puse de acord cu noua reglementare) 4.
2.4. Principiul accesibilitatii actelor normative
Acest principiu are n vedere faptul ca, normele juridice trebuie sa
transmita cetatenilor un mesaj clar, pe ntelesul destinatarilor. Fara
ndeplinirea acestei cerinte elementare, actul normativ va strni
controverse si confuzie, contradictii, reactii sociale negative 5.
Legiuitorul trebuie sa aiba n vedere faptul ca, destinatarii normelor
juridice sunt oameni cu nivele culturale diferite, cu posibilitati diferite de
receptare a unui mesaj normativ. Trebuie, de asemenea, precizat ca, cei
dispusi sa ncalce normele juridice vor ncerca ntotdeauna sa exploateze
eventualele deficiente, inadvertente sau neclaritati ale reglementarii6.
Cerintele principale pe care le implica realizarea acestui principiu
sunt urmatoarele: alegerea formei exterioare a reglementarii; alegerea
1
2
3
4
5
6

Ibidem.
87
modalitatii de reglementare, alegerea procedeelor de conceptualizare si a

limbajului normei.
a) Alegerea formei exterioare a reglementarii
Aceasta cerinta de tehnica legislativa este importanta deoarece
forma exterioara a reglementarii determina valoarea si forta ei
juridica, pozitia acesteia n sistemul actelor normative 1.
n functie de natura si importanta relatiilor sociale supuse
reglementarii, legiuitorul va proceda la alegerea formei exterioare de
reglementare. Astfel, daca relatiile ce urmeaza sa intre sub incidenta
normelor juridice, sunt esentiale pentru functionarea mecanismului social,
este necesar ca ele sa fie reglementate prin lege (actul normativ al
Parlamentului) si nu prin alt act normativ.
b) Alegerea modalitatii de reglementare
Aceasta cerinta are n vedere modul de impunere a conduitei
prescrise prin norma juridica subiectelor de drept2. Prin norma
juridica, subiectele de drept pot fi obligate sa urmeze o conduita
determinata (norme imperative) sau se poate lasa la aprecierea acestora
alegerea conduitei de urmat (norme permisive).
Modalitatea (metoda) de reglementare difera de la o categorie de
norme la alta.
Legiuitorul opteaza n mod deliberat pentru un gen de conduita sau
altul, pentru o metoda de reglementare sau alta, n functie de specificul
relatiilor sociale reglementate, de caracteristicile subiectelor participante la
aceste relatii, de natura intereselor ce urmeaza a fi satisfacute. Astfel, n
materie de aparare sociala (ex. drept penal, drept contraventional), se
regasesc cu precadere norme imperative (prohibitive), iar n materie
contractuala (drept civil, drept comercial), norme permisive 3.
c) Alegerea procedeelor de conceptualizare si a limbajului normei
Aceasta cerinta priveste n mod nemijlocit constructia normei de
drept, cuprinderea n norma a elementelor structurale, fixarea tipului de
conduita, stilul si limbajul juridic.
Norma juridica este rezultatul unui proces de abstractizare, ca
urmare a evaluarii si a valorificarii relatiilor din societate. Neviznd cazuri
concrete, ci ipoteze generale, norma juridica opereaza n mod necesar cu
o serie de concepte, categorii, definitii etc.4
Avnd n vedere necesitatea reglementarii conduitei subiectelor,
norma juridica va trebui, n numeroase cazuri, sa delimiteze grupuri de
relatii sociale si categorii de posibile subiecte participante la aceste
raporturi. Aceste elemente trebuie sa fie cuprinse, prin procedee specifice
de conceptualizare, n articole ale actului normativ5.
1
2
3
4
5
Ibidem.
Ibidem, p.219.
Ibidem, p.220.
Nicolae Popa, op.cit., p.219
88
Conceptele, categoriile si notiunile pe care le contin normele

juridice vor avea valoare atta timp ct ele exprima necesitati sociale
reale, impunndu-se modificarea sau reformularea lor, n conditiile n care
vor nceta sa corespunda acestor necesitati 1.
O alta constructie a tehnicii juridice o constituie fictiunile si
prezumtiile.
Fictiunea juridica este un procedeu complex de tehnica juridica
potrivit caruia un anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit,
desi el nu exista n realitate 2.
Practic, fictiunea pune n locul unei realitati, alta inexistenta (ex.
copilul conceput, va fi considerat ca exista nainte de nastere, daca este n
interesul lui infans conceptus; bunurile mobile care sunt fixate pe
bunuri imobile sunt considerate si ele imobile si urmeaza regimul juridic al
imobilelor etc.).
Prezumtiile juridice sunt procedee tehnice prin care legiuitorul
accepta sau chiar impune ca ceva exista, fara sa fie nevoie de a proba o
atare situatie3 (ex. prezumtia cunoasterii legii, prezumtia de nevinovatie,
prezumtia ca un copil din timpul casatoriei are ca tata pe sotul mamei
etc.).
Situatia prezumata poate fi adevarata sau nu. Proba trebuie facuta,
atunci cnd legiuitorul permite, de catre cel care contesta prezumtia.
Astfel, conform prezumtiei de nevinovatie, nu acuzatul trebuie sa-si
dovedeasca nevinovatia, ci organul de ancheta 4.
Prezumtiile legale sunt de doua feluri: relative (juris tantum) si
absolute (juris et de jure). Prezumtiile relative pot fi rasturnate prin proba
contrara, care incumba celui care contesta situatia prezumata (ex. desi
acuzatul se bucura de prezumtia de nevinovatie, acesta va fi tras la
raspundere, daca se dovedeste ca a savrsit cu vinovatie o fapta ilicita).
Pe de alta parte, mpotriva prezumtiilor absolute nu este admisa nici un fel
de proba (ex. prezumtia privind autoritatea de lucru judecat).
Distinctia ntre fictiunea juridica si prezumtia juridica ar fi
urmatoarea: n cazul fictiunii, se stie cu certitudine ca faptul considerat ca
existent, nu exista n realitate, pe cnd n cazul prezumtiei, situatia
considerata ca adevarata poate exista sau nu, n unele cazuri admitnduse proba contrara (prezumtiile relative).
Un alt aspect ce are n vedere principiul accesibilitatii actelor
normative este stilul si limbajul acestora. Astfel, potrivit art.33 din Legea
nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor
normative, Actele normative trebuie redactate ntr-un stil concis, sobru,
clar si precis, care sa excluda orice echivoc, cu respectarea stricta a
regulilor gramaticale si de ortografie.
Este interzisa folosirea neologismelor, daca exista un sinonim de
larga raspndire n limba romna. n cazurile n care se impune folosirea
unor termeni si expresii straine, se va alatura, dupa caz, corespondentul n
limba romna.
1
2
3
4
Ibidem.
Ibidem, p.221.
Ibidem.
89
Termenii de specialitate pot fi utilizati numai daca sunt consacrati n

domeniul de activitate la care se refera reglementarea.
Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor n ntelesul lor
curent din limba romna moderna, cu evitarea regionalismelor.
Redactarea este subordonata dezideratului ntelegerii cu
usurinta a textului de catre destinatarii acestuia.
De asemenea, terminologia legii trebuie sa fie constanta si
uniforma. Aceasta cerinta se refera att la continutul unui singur act
normativ, ct si n ce priveste sistemul global al legislatiei, ce trebuie sa se
caracterizeze prin unitate terminologica.
Unitatea terminologica a unei legislatii creeaza premisele pentru
ntelegerea clara de catre subiectele de drept, a mesajului legii (a
comandamentului normei juridice)1.
Sectiunea 3: Partile constitutive ale actului normativ

n elaborarea actelor normative trebuie sa se aiba n vedere o
anumita alcatuire, structura acestora. Din acest punct de vedere, n cadrul
tehnicii legislative s-au statornicit anumite parti constitutive care,
mpreuna, dau o anumita forma actelor normative.
Un act normativ este alcatuit, de regula, din urmatoarele elemente
constitutive: 1) titlul actului normativ; 2) preambulul si formula introductiva;
3) dispozitii sau principii generale; 4) dispozitii de continut; 5) dispozitii
finale si tranzitorii.
Trebuie precizat ca, proiectul de lege este nsotit ntotdeauna de o
expunere de motive a initiatorului, n care se face o prezentare succinta a
actului normativ, se arata considerentele care au facut necesara
interventia normativa, se fac referiri la reglementarile existente si la
insuficienta acestora, la scopul reglementarii propuse, la efectele asupra
domeniului reglementat si a sistemului de drept n general2.
De regula, expunerea de motive la proiectele de legi se publica
mpreuna cu actul normativ.
Titlul actului normativ este elementul de identificare al acestuia.
O cerinta a tehnicii juridice consta n aceea ca titlul sa fie concis si sa
exprime cu claritate obiectul reglementarii respective (ex. Lege privind
statutul functionarilor publici).
Ca element de identificare, titlul (Lege a Parlamentului; Hotarre de
Guvern etc.) se ntregeste, dupa adoptarea actului normativ, cu un numar
de ordine, la care se adauga anul n care a fost adoptat acesta (ex. Legea
nr.188/1999 privind Statutul functionarilor publici; Hotarrea de Guvern
nr.382/2000 privind reorganizarea Agentiei Nationa le pentru Dezvoltare
Regionala).
Preambulul actului normativ reprezinta o succinta introducere,
unde se arata considerentele de natura sociala, economica, politica,
juridica avute n vedere la elaborarea actului.
1
2

90
Trebuie precizat ca, preambulul nu este absolut necesar; el se

ntocmeste, de regula, pentru acte normative importante.
Preambulul ajuta la ntelegerea actului normativ, deoarece acesta
cuprinde, ntr-o forma mai succinta dect n expunerea de motive,
justificarea noii reglementari 1.
Este importa nt de retinut ca, preambulul precede formula
introductiva si nu poate contine norme juridice.
Formula introductiva consta ntr-o propozitie care cuprinde
denumirea autoritatii emitente si exprimarea deciziei de a emite sau
adopta actul normativ respectiv2 (ex. Parlamentul Romniei adopta
prezenta lege).
n anumite situatii, formula introductiva trebuie sa cuprinda si
temeiul legal sau constitutional n baza caruia este adoptat actul
normativ. Un bun exemplu n acest sens are n vedere ordonantele
Guvernului a caror formula introductiva difera dupa cum este vorba de
ordonante de urgenta sau simple:
1) n cazul ordonantelor de urgenta formula introductiva este
urmatoarea: n temeiul art.114 alin.(4) din Constitutia Romniei, Guvernul
Romniei emite urmatoarea ordonanta de urgenta;
2) n cazul ordonantelor simple se face referire si la legea de
abilitare (ex. n temeiul prevederilor art.107 alin.(1) si (3) din Constitutia
Romniei si ale art.1, lit.s pct.2 din Legea nr.125/2000 privind abilitarea
Guvernului de a emite ordonante, Guvernul Romniei adopta prezenta
ordonanta).
Dispozitiile generale cuprind prevederile prin care se determina
obiectul, scopul actului normativ, sfera relatiilor sociale ce se
reglementeaza, definirea unor notiuni etc.3 Uneori, dispozitiile generale pot
lua forma si denumirea de principii generale, n sensul ca stabilesc
anumite principii valabile pentru ntregul act normativ4.
Dispozitiile de continut formeaza continutul propriu-zis al actului
normativ. n aceasta parte sunt cuprinse regulile ce stabilesc drepturi si
obligatii, se stipuleaza un anumit comportament, sunt reglementate
urmarile nefavorabile n cazul nerespectarii conduitei impuse 5.
Dispozitiile finale si tranzitorii cuprind prevederi n legatura cu
punerea n aplicare a reglementarii, intrarea sa n vigoare, relatiile cu
reglementarile preexistente 6. Aceste dispozitii sunt inserate la sfrsitul
actului normativ, fiind cuprinse, de regula, ntr-un titlu sau capitol distinct.
Actele normative mai pot cuprinde si anexe, care fac corp comun
cu actul normativ respectiv, si au aceeasi forta juridica. Necesitatea
acestor anexe este determinata de faptul ca, prin continutul lor, sunt
redate organigrame, tabele, schite, statistici etc. 7
1
2
3
4
5
6
7

Art.39 al.1 din Legea nr.24/2000.
Ibidem, p.225.
Ibidem.
91
Sectiunea 4: Elementele de structura ale actului normativ

Elementul structural de baza al actului normativ l constituie
articolul.
Articolul contine, de regula, o singura dispozitie normativa aplicabila
unei situatii date 1 (adica o singura norma juridica cu toate elementele
structurii interne: ipoteza, dispozitie, sanctiune). Exista nsa si situatii cnd,
o norma juridica este cuprinsa n mai multe articole.
ntr-o buna tehnica legislativa, articolele actului normativ trebuie sa
se afle n strnsa legatura, iar structurarea pe articole sa se faca ntr-o
ordine de expunere logica2.
Articolul se exprima n textul legii prin abrevierea art.. Articolele
se numeroteaza n continuare, n ordinea din text, de la nceputul pna la
sfrsitul actului normativ, cu cifre arabe. Daca actul normativ cuprinde un
singur articol, acesta se va defini prin expresia Articol unic 3.
n cazul actelor normative care au ca obiect modificari sau
completari ale altor acte normative, articolele se numeroteaza cu cifre
romane, pastrndu-se
numerotarea cu cifre arabe pentru textele
modificate sau completate (ex. art.I: articolul 1 din Legea nr., din anul
va avea urmatorul cuprins.). Atunci cnd ntr-un act normativ se
introduc articole noi, fara sa se modifice numerotarea veche a actului
normativ, se foloseste metoda introducerii unor indici4 (ex. dupa art.18
din Codul Penal, care defineste pericolul social al unei fapte, urmeaza
art.181, care defineste faptele ce nu prezinta pericolul social al unei
infractiuni).
n cazul unor acte normative importante (ex. Constitutia, codurile),
articolele sunt prevazute cu note marginale, care exprima sintetic
continutul acestora (ex. art.12 din Constitutia Romniei, cuprinznd
dispozitii referitoare la drapelul Romniei, ziua nationala, imnul national,
stema tarii si sigiliul statului, este prevazut cu o nota marginala intitulata
Simboluri nationale).
Articolul poate fi alcatuit din unul sau mai multe alineate, atunci
cnd dispozitia pe care o contine este exprimata prin mai multe propozitii
sau are n vedere mai multe aspecte 5.
De regula, alineatele nu se numeroteaza. Cu toate acestea, n
actele normative cu o anumita ntindere, daca un articol are doua sau mai
multe alineate, acestea se numeroteaza cu cifre arabe cuprinse n
paranteza 6 (ex.art.77, alin.(3) din Constitutia Romniei). Pentru claritatea,
concizia si caracterul unitar al textului unui articol se recomanda ca acesta
sa nu fie format dintr-un numar prea mare de alineate 7.
1
2
3
4
5
6
7
Art.43 din Legea nr.24/2000.

Nicolae Popa, op.cit., p. 225.
Idem.
92
Daca textul unui articol sau alineat contine enumerari prezentate

distinct, acestea se identifica prin utilizarea literelor alfabetului romnesc si
nu prin liniute sau alte semne grafice 1.
Pentru o mai buna sistematizare a actului normativ, articolele
acestuia se pot grupa n paragrafe, sectiuni, capitole, titluri. Unele acte
normative importante (ex. codurile) sunt grupate n parti (ex. Codul penal
al Romniei cuprinde o parte generala si o parte speciala).
Capitolele, titlurile si partile se numeroteaza cu cifre romane n
cadrul actului normativ din care fac parte. Sectiunile si paragrafele se
numeroteaza cu cifre arabe 2.
Titlurile, capitolele si sectiunile se denumesc prin exprimarea
sintetica a reglementarilor pe care le cuprind (ex. Capitolul V din Legea
nr.188/1000 privind Statutul functionarilor publici, este denumit Drepturi si
ndatoriri; acest capitol cuprinde doua sectiuni: Sectiunea 1, intitulata
Drepturile functionarilor publici si Sectiunea a 2-a, denumita ndatoririle
functionarilor publici).
Sectiunea 5: Tehnica sistematizarii actelor normative

Actele normative se afla ntr-o acuta stare de interferenta, alcatuind
n ansamblul lor sistemul actelor normative (sistemul legislatiei).
Varietatea actelor normative impune sistematizarea acestora.
Sistematizarea actelor normative constituie o activitate juridica deosebit de
importanta, att pentru elaborarea, ct si pentru realizarea dreptului. Ea
are drept obiect o anumita organizare a actelor normative n vigoare,
conform unor criterii obiective si subiective3.
Sistematizarea legislatiei raspunde nevoii de a se pune ordine n
multitudinea de acte normative, de a se realiza o simplificare, reducere si
concentrare a reglementarilor 4.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt:
ncorporarea si codificarea.
5.1. ncorporarea
ncorporarea este forma cea mai simpla de sistematizare, prin care
actele normative se grupeaza n diverse colectii sau culegeri, dupa criterii
diferite (cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau institutii juridice) 5.
Caracteristic ncorporarii este faptul ca operatia de sistematizare
utilizeaza materialul normativ asa cum este el alcatuit, fara a aduce vreo
schimbare de continut, vrea modificare n actele normative 6 (se
corecteaza doar anumite erori materiale sau eventuale greseli
gramaticale).
ncorporarea poate fi de doua feluri: oficiala si neoficiala.
1
2
3
4
5
6

Nicolae Popa, op.cit., p.226-227
Ibidem.
93
Este oficiala ncorporarea realizata de un organ de stat avnd

aceasta sarcina legala (ex. reglementarile legale n vigoare privind acelasi
domeniu sau domenii conexe, cuprinse n legi, ordonante si hotarri ale
Guvernului, pot fi ncorporate sub forma de codex, pentru a se nlesni
cunoasterea si aplicarea lor; Codexul este elaborat de Consiliul Legislativ,
cu aprobarea prealabila a birourilor permanente ale celor doua Camere
ale Parlamentului 1).
Este neoficiala ncorporarea nfaptuita de organizatii private sau de
persoane particulare (ex. ntocmirea unor culegeri de acte normative sub
forma ndrumarelor legislative).
5.2. Codificarea
Codificarea este forma superioara de sistematizare a actelor
normative, care se deosebeste de ncorporare, att dupa obiectul
sistematizarii, subiectele care realizeaza sistematizarea, ct si dupa forta
juridica a rezultatului sistematizarii2.
Codificarea consta n cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor
actelor normative dintr-o ramura de drept, n prelucrarea si alcatuirea unui
singur act normativ nou, denumit cod, care are valoarea unei legi3 (ex.
Codul civil, Codul penal, Codul familiei etc.).
Actiunea de codificare implica din partea legiuitorului, o bogata
activitate de prelucrare a ntregului material normativ, de ndepartare a
normelor depasite, de completare a lacunelor prin introducerea unor
norme juridice noi, cerute de evolutia relatiilor sociale, de ordonare logica
a materialului normativ4.
Codificarea este o forma superioara de reglementare ntruct ea
porneste ntotdeauna de la principiile comune ale unei ramuri de drept,
cautnd sa redea ntr-un singur act, cu un continut si o forma unitare, toate
normele juridice specifice ramurii respective 5.
Codificarea este o forma nu numai a sistematizarii legislatiei, ci si o
componenta a activitatii de elaborare a dreptului, a legiferarii. De aceea,
realizarea codificarii (adoptarea codului) este de competenta
exclusiva a organului legiuitor 6.
1
2
3
4
5
6

Ibidem, p.228.
94
1. Partile constitutive ale actului normativ sunt:
a. titlul, ipoteza si dispozitiile;
b. titlul, preambulul si formula introductiva, dispozitii, dispozitii de
continut si dispozitii finale;
c. titlul, preambulul si forma introductiva, principii generale, dispozitii
de continut, dispozitii finale si sanctiuni;
d. titlul, preambulul si forma introductiva, dispozitii, dispozitii de
continut, dispozitii finale, sanctiuni si norme metodologice.
2. Titlul actului normativ este:
a. modul de ncadrare al acestuia n ramuri;
b. elementul de identificare al acestuia;
c. modul de clasificare al acestuia;
d. elementul de definire al acestuia.
3. Preambulul actului normativ reprezinta:
a. elementul de identificare al acestuia;
b. denumirea autoritatii emitente;
c. o succinta introducere;
d. esentialul actului normativ.
4. Preambulul:
a. se confunda cu formula introductiva;
b. succede formula introductiva;
c. precede formula introductiva;
d. nu poate lipsi;
5. Preambulul:
a. contine norme juridice;
b. poate contine norme juridice;
c. va putea contine norme juridice;
d. nu poate contine norme juridice.
6. Formula introductiva:
a. consta ntr-o succinta introducere;
b. consta ntr-o prezentare a factorilor ce au determinat adoptarea
normei juridice;
c. contine denumirea autoritatii emitente si decizia de a emite sau
adopta actul normativ respectiv;
d. consta n enumerarea cazurilor n care se aplica prezenta norma
juridica.
95
7. Dispozitiile generale cuprind:

a. obiectul, scopul, sfera relatiilor sociale reglementate de actul
normativ;
b. obiectul si scopul actului normativ;
c. definirea principiilor ce stau la baza actului normativ;
d. calificarea acului normativ.
8. Dispozitiile de continut formeaza:
a. elementul de identificare al actului normativ;
b. obiectul si scopul actului normativ;
c. continutul propriu-zis al actului normativ;
d. latura aplicativa a actului normativ.
9. Dispozitiile finale si tranzitorii cuprind:
a. sanctiunile actului normativ;
b. prevederi n legatura cu punerea n aplicare, intrarea n vigoare si
relatii cu reglementari preexistente;
c. prevederi referitoare la cvorumul necesar adoptarii actului normativ;
d. articole considerate principiile actului normativ.
10. Actele normative mai pot cuprinde:
a. note;
b. articole;
c. anexe;
d. teste de evaluare.
11. Elementul structural de baza al actului normativ este:
a. capitolul;
b. sectiunea;
c. alineatul;
d. articolul.
12. Daca actul normativ cuprinde un singur articol, acesta se va numi:
a. articol unic;
b. articol singular;
c. articol solidar;
d. articol unilateral.
13. ncorporarea este o forma de sistematizare prin care:
a. capitolele se grupeaza n acte normative;
b. alineatele se grupeaza n articole;
c. actele normative se grupeaza n colectii sau culegeri;
d. legile se grupeaza n legi organice sau legi ordinare.
14. ncorporarea poate fi:
a. legala sau ilegala;
b. totala sau partiala;
c. de drept public sau de drept privat;
d. oficiala sau neoficiala.
96
15. Competenta pentru realizarea codificarii revine:

a. organului emitent;
b. organului executiv;
c. Guvernului;
d. organului legiuitor.
97
CAPITOLUL X: RAPORTUL JURIDIC

Sectiunea 1: Premisele raportului juridic
n cadrul societatii, oamenii stabilesc diverse relatii, raporturi n
vederea ndestularii trebuintelor lor variate. n momentul n care anumite
raporturi sociale cad sub incidenta normelor de drept, acestea devin
raporturi juridice. Asa cum s-a aratat, dreptul nu reprezinta un scop n
sine, ci are menirea sa modeleze comportamente umane si relatii sociale.
Asadar, prin intermediul reglementarii juridice, relatiile sociale
capata o fizionomie specifica, devenind raporturi juridice. ntr-o formulare
lapidara, se poate spune ca, raportul juridic este o relatie sociala
reglementata de norma juridica 1.
Pentru ca un raport juridic sa poata exista, trebuie ndeplinite
anumite conditii, trebuie sa se plece de la anumite premise. Premisele
fundamentale ale aparitiei raportului juridic sunt:1) norma juridica;2)
subiectele de drept; 3) faptul juridic.
Primele doua premise (norma juridica si subiectele de drept) sunt
generale (abstracte), n timp ce faptul juridic este o premisa concreta 2.
Norma juridica reprezinta premisa fundamentala a nasterii unui
raport juridic. Pe de o parte, nu se poate vorbi de raporturi juridice n
absenta normei de drept, iar, pe de alta parte, norma juridica are un rol
hotartor n corelatia cu celelalte premise ale raportului juridic. Astfel, prin
norma juridica se determina capacitatea subiectelor drept, precum si
mprejurarile (faptele juridice) n care raportul juridic se declanseaza 3.
Norma juridica si gaseste n raportul de drept principalul sau mijloc
de realizare. De aceea, adeseori, raportul juridic este caracterizat ca o
norma juridica n actiune4.
n oricte ipostaze s-ar prezenta mecanismul complex al influentei
dreptului asupra comportamentului uman, forma esentiala a acestei
influente o constituie crearea si desfasurarea unor raporturi juridice5.
Caracterul tipic, general si impersonal al normei de drept se
particularizeaza, capata forma concreta n cadrul raporturilor juridice6.
Trebuie precizat ca, exista norme juridice ce se realizeaza n
afara producerii unor raporturi juridice. Un exemplu n acest sens l
constituie normele prohibitive. Caracteristica acestor norme juridice consta
n faptul ca apara si influenteaza relatiile sociale prin metoda impunerii
unor abstentiuni de la savrsirea unor fapte ce pun n pericol ordinea de
1
2
3
4
5
6

Nicolae Popa,op. cit.,p.276.
Ibidem.
98
drept1. Ct timp subiectele de drept vizate se conformeaza dispozitiei

normei prohibitive nu exista raporturi juridice concrete. n momentul n
care cineva ncalca norma prohibitiva, savrsind una din actiunile
interzise, va lua nastere un raport juridic de constrngere (ex. normele de
drept penal, normele contraventionale).
Particularitatea acestei categorii de norme juridice consta n aceea
ca, legiuitorul a dorit realizarea lor, nu prin crearea raportului juridic de
constrngere, ci prin respectarea conduitei prescrise, a abtinerii de la
actiunile prohibitive 2.
Fara crearea si desfasurarea nemijlocita a unor raporturi juridice se
realizeaza si normele de drept care reglementeaza drepturi absolute si
universale (ex. dreptul de proprietate, dreptul la viata, dreptul de vot,
dreptul la aparare etc.). Acestor drepturi le corespunde obligatia generala
ce incumba tuturor celorlalte subiecte de a se abtine de la actiuni care sa
mpiedice exercitarea lor de catre titulari 3.
Celelalte premise ale raportului juridic (subiectele de drept si faptele
juridice), aflate la rndul lor n strnsa legatura cu norma de drept, vor fi
tratate detaliat n cadrul capitolului de fata.
Sectiunea 2: Definitia raportului juridic

n definirea conceptului de raport juridic trebuie avute n vedere
genul proxim si diferenta specifica.
Astfel, raportul juridic este o relatie sociala, ntruct acesta apare si
se desfasoara ntre oameni, fie luati individual, fie grupati n forme
organizate (genul proxim). Trebuie precizat ca, n afara raporturilor
juridice, exista si alte categorii de relatii sociale (de natura morala,
religioasa, politica etc.).
Ceea ce distinge raportul juridic de toate celelalte raporturi sociale
este faptul ca, aceasta legatura sociala este reglementata printr-o norma
de drept, fiind susceptibila de a fi aparata pe cale statala, prin
constrngere (diferenta specifica) 4
n concluzie, raportul juridic poate fi definit ca un raport social
reglementat de norma juridica, n cadrul caruia participantii se manifesta
ca titulari de drepturi si obligatii, a caror realizare este asigurata, la nevoie,
pe calea coercitiunii statale5.
Ibidem, p.274.
3
Ibidem.
4
Nicolae Popa, op.cit., 277.
5
A se vedea Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit.,p.71; Nicolae Popa, op.cit., p.277;
Dumitru Mazilu, op.cit., p.291-292.
2
99
Sectiunea 3: Trasaturile raportului juridic

ntelegerea conceptului raportului juridic implica abordarea
trasaturilor sale caracteristice. Astfel, raportul juridic este un raport social,
de suprastructura, volitional, valoric si istoric1.
n continuare vom prezenta succint fiecare trasatura caracteristica a
raportului juridic.
3.1. Raportul juridic este un raport social.
Raportul juridic este un raport social, stabilindu-se de fiecare data,
ntre oameni. Ca relatie sociala, raportul juridic se alatura celorlalte
raporturi social-economice, politice etc.
n literatura juridica, s-a avansat ipoteza existentei unor raporturi de
drept stabilite ntre oameni si bunuri (ex. raporturile juridice privind
proprietatea). n realitate, nu pot exista raporturi juridice ntre oameni
si bunuri, ci ntre oameni, cu privire la anumite bunuri (obiecte).
Ansamblul relatiilor sociale reglementate de normele de drept,
alcatuiesc ordinea juridica parte componenta a ordinii sociale 2.
3.2. Raportul juridic este un raport de suprastructura
Parte componenta a suprastructurii juridice, raporturile juridice apar
si se desfasoara sub influenta raporturilor materiale, ideologice etc.3
Ca nucleu al ordinii sociale, dreptul este implicat n derularea
relatiilor esentiale pentru buna functionare a mecanismului social. n acest
cadru, dreptul reglementeaza raporturile politice hotartoare (privind
instaurarea, organizarea si exercitarea puterii), raporturi din sfera vietii
familiale, culturale, relatii ce privesc apararea sociala etc.4
Ca raporturi de suprastructura, raporturile juridice au o anumita
independenta fata de raporturile materiale care le-au determinat. n acest
sens, anumite categorii de relatii sociale nu pot exista dect sub forma
raporturilor juridice (ex. raporturile juridice de drept procesual)5.
Chiar si atunci cnd se nfatiseaza ca forma a raporturilor materiale,
raporturile juridice (ca raporturi de suprastructura) reprezinta o unitate a
unui continut specific si a unei forme caracteristice 6.
3.3. Raportul juridic este un raport volitional.
Fiind o legatura ntre oameni, raportul juridic este un raport de
vointa. Oamenii intra n raporturi sociale n vederea satisfacerii trebuintelor
lor 7.
Numai vointa subiectelor participante la viata sociala este nsa,
insuficienta pentru nasterea raportului juridic; este necesar ca aceasta
vointa sa se exprime n conformitate cu vointa de stat.
1
2
3
4
5
6
7

Nicolae Popa,op. cit.,p.279.
Dumitru Mazilu, op. cit., p.279.
Dumitru Mazilu, op. cit., p.279-280.
Ibidem.
100
Din acest punct de vedere, se poate vorbi de caracterul dublu

volitional al raportului juridic , ntlnindu-se practic, doua vointe: vointa
statala exprimata n norma de drept care consacra drepturile si obligatiile
participantilor si vointa subiectelor participante la raportul juridic1.
ntlnirea celor doua vointe poate lua aspectul unei colaborari, a
unei desfasurari armonioase; ea poate aparea nsa si ca o confruntare, n
conditiile n care subiectele de drept nu-si subordoneaza vointa si actiunile
individuale fata de conduita prescrisa de normele juridice. n acest sens,
se poate vorbi de raporturi prin care se realizeaza dispozitia normei
juridice (cnd vointa individuala concorda cu vointa statala) si raporturi
prin care se realizeaza sanctiunea normei juridice (cnd vointa
individuala nu se conformeaza vointei statale) 2.
Corelatia dintre vointa statala (generala) si vointa subiectelor
participante la raportul juridic (individuala) trebuie privita nuantat, n functie
de ramura de drept la care ne raportam. Astfel, n ramura dreptului civil,
comercial, familiei, muncii si securitatii sociale etc., rolul determinant n ce
priveste nasterea raportului juridic, revine vointei partilor, n timp ce n
cadrul ramurilor de drept public (administrativ, financiar, penal etc.),
esentiala este vointa de stat3.
Mai trebuie precizat ca, raportul juridic se nfatiseaza, n primul
rnd, ca un rezultat al reglementarii prin norma de drept a relatiilor
sociale, n care drepturile si obligatiile participantilor sunt consacrate prin
vointa statului si, mai apoi, ca o relatie n care se exprima vointa
participantilor, care sunt purtatorii acestor drepturi si obligatii juridice4.
3.4. Raportul juridic este un raport valoric
n raporturile juridice si gasesc expresia valorile esentiale ale
societatii.
Ca produs al gndirii si practicii comune a oamenilor, aceste valori
sunt recunoscute de catre constiinta sociala, iar, mai apoi, sunt consacrate
si aparate prin intermediul normelor juridice instituite de catre stat5.
Normele juridice, ca modele valorice, se materializeaza ndeosebi
n raporturile juridice. Raporturile juridice (fie cele prin care se realizeaza
dispozitia normelor de drept, fie cele prin care se realizeaza sanctiunea
acestora), reprezinta instrumente de transmitere a continutului valoric al
normelor juridice n planul relatiilor sociale concrete si reale 6.
Valorile juridice sunt urmarite n continutul unor raporturi de drept,
n scopul asigurarii cadrului legal de viata care sa permita atingerea
finalitatilor substantiale ale existentei n societate 7.
1
2
3
4
5
6
7

Ibidem.
Ibidem, p.282-283.
Ibidem, p.283.
Ibidem.
Nicolae Popa,op. cit., p.284.
Ibidem.
101
3.5. Raportul juridic este o categorie istorica

Raportul juridic este o categorie istorica, fizionomia acestuia fiind
puternic marcata de istoria societatii, att n ceea ce priveste subiectele de
drept, drepturile si obligatiile pe care le cuprinde, ct si cu privire la faptele
carora li se acorda semnificatie juridica1.
Fiecare tip de organizare sociala genereaza raporturi juridice
distincte. Astfel, n dreptul privat roman, sclavul era trecut n rndul
bunurilor. Stapnul avea asupra sclavului drept de viata si de moarte. El
putea fi vndut, ucis, nu avea familie, nu avea avere, nu putea sa apara n
justitie. Ulterior, n dreptul feudal, nobilimea nu mai avea drept de viata
si de moarte asupra taranului iobag, dar diversele dependente
(consacrarea juridica a legarii de pamnt a taranului, a rentei datorate
proprietarului feudal etc.) restrngeau, evident, posibilitatile participarii
acestuia la raporturile juridice. Mai trziu, dreptul burghez prevede
egalitatea tuturor oamenilor n fata legii, principiul autonomiei de vointa,
consacra si apara dreptul la viata al persoanei etc.2
Asadar, se observa ca, n decursul istoriei, raporturile juridice se
schimba si se dezvolta n strnsa legatura cu evolutia generala a
societatii.
Sectiunea 4: Elementele constitutive ale raportului

juridic
Orice raport juridic cuprinde trei elemente constitutive: 1) subiecte;
2) continut; 3) obiect.
4.1. Subiectele raportului juridic
A. Conceptul de subiect de drept
Referitor la definirea subiectelor de drept, se are n vedere
existenta unor participanti la raporturile juridice, participanti ce apar ca
titulari de drepturi si obligatii3.
Trebuie precizat ca, subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi
dect oamenii, fie individual, fie grupati n forme organizate. Statul
recunoaste oamenilor o atare calitate si apara, n caz de nevoie prin
constrngere, realizarea prerogativelor specifice ale titularilor drepturilor n
cadrul variatelor raporturi juridice4.
B. Capacitatea juridica premisa a calitatii de subiect de drept
Omul este subiect de drept, participa la raporturi juridice ca titular
de drepturi si obligatii, n baza recunoasterii acestei calitati de catre stat,
prin normele juridice instituite de acesta 5.
Pentru a fi subiecte de drept, oamenii (fie individual, fie grupati n
forme organizate), trebuie sa aiba capacitate juridica. Capacitatea
1
Nicolae Popa, op. cit. , p.285.

Nicolae Popa,op. cit., p.287-288.
Ibidem,, p.286.
3
4
5
102
juridica desemneaza aptitudinea generala si abstracta a omului de a avea

drepturi si obligatii n cadrul raportului juridic1.
Legea fixeaza att momentul aparitiei capacitatii juridice, ct si
ntinderea acesteia (drepturile si obligatiile ce pot forma continutul unui
raport juridic)2.
Capacitatea juridica este reglementata de normele juridice n cadrul
fiecarei ramuri de drept, putndu-se distinge o capacitate juridica civila,
penala, administrativa etc. 3
Ca posibilitate recunoscuta de lege de a avea drepturi si obligatii n
raporturi juridice concrete, capacitatea juridica apare ca o premisa a
calitatii de subiect de drept ; n lipsa ei nu ar fi posibila participarea
oamenilor sau a organizatiilor acestora la relatiile sociale reglementate
juridic4.
n ce priveste relatia capacitate juridica subiect de drept, trebuie
precizat ca, subiectul de drept nu se manifesta n fiecare moment ca
participant la un raport juridic concret. Pe de alta parte, nimeni nu poate
deveni subiect al unui raport juridic concret fara sa aiba capacitate
juridica5.
Capacitatea juridica trebuie analizata diferentiat, n functie de
ramura de drept la care ne raportam, precum si n functie de calitatea
subiectelor de drept (subiecte individuale sau colective).
n general, capacitatea juridica este unica. n dreptul civil nsa,
capacitatea juridica a persoanei fizice (omul ca subiect individual de
drept), mbraca doua aspecte: capacitatea juridica de folosinta si
capacitatea juridica de exercitiu. Capacitatea juridica de folosinta
reprezinta aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii6. Capacitatea
de folosinta ncepe de la nasterea persoanei si nceteaza la moartea
acesteia.
Capacitatea juridica de exercitiu reprezinta aptitudinea persoanei
de a-si exercita drepturile si de a-si asuma si executa obligatiile, prin
ncheierea de acte juridice7. Capacitatea de exercitiu este la rndul ei de
doua feluri: deplina (se dobndeste cnd persoana devine majora) si
restrnsa (se dobndeste de minorul care a mplinit vrsta de 14 ani, si
care poate ncheia numai anumite acte juridice civile). Nu au capacitate de
exercitiu: minorii care nu au mplinit vrsta de 14 ani si persoanele puse
sub interdictie 8.
Asadar, capacitatea de exercitiu implica ncheierea unor acte
juridice n nume propriu.
Mentionam ca persoanele care nu beneficiaza de capacitate de
exercitiu, si pastreaza capacitatea de folosinta (ex. minorul care nu a
mplinit vrsta de 14 ani poate avea anumite drepturi, dar acestea nu vor
1

3
4
5
6
A se vedea Gheorghe Beleiu, Drept civil romn, editia a V-a revazuta si adaugita, Casa
de editura Sansa S.R.L., Bucuresti, 1998, p.275-276.
7
Ibidem, p.305-306.
8
Ibidem, p.306.
2
103
putea fi exercitate de catre minor personal, ci prin reprezentantii legali ai

acestuia).
Nu n toate ramurile de drept se poate vorbi despre mpartirea
capacitatii juridice n capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu (ex.
capacitatea electorala, capacitatea de a intra ntr-un raport juridic de
munca, de a ncheia o casatorie etc.) 1.
Pe de alta pare, chiar n dreptul civil, se considera ca distinctia ntre
capacitatea de folosinta si cea de exercitiu nu este valabila n cazul
persoanelor juridice (subiecte colective de drept). Astfel, capacitatea
juridica a persoanelor juridice ar include ambele forme ale capacitatii,
neputnd exista persoane juridice care sa aiba capacitate de folosinta, dar
fara capacitate de exercitiu2. Unii autori 3 fac totusi distinctie ntre
capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu a persoanei juridice.
Capacitatea juridica mai poate fi clasificata n: capacitate generala
si capacitate speciala.
Capacitatea juridica generala reprezinta aptitudinea de a participa
ca titular de drepturi si obligatii n principiu, n toate raporturile juridice, fara
ca legea sa conditioneze aceasta participare de ndeplinirea unor conditii
(ex. persoana fizica are, de regula, capacitate juridica generala) 4.
Capacitatea juridica speciala este posibilitatea recunoscuta de
lege de a participa ca subiect de drept n anumite raporturi juridice n care
trebuie ndeplinite anumite conditii5. De regula, subiectele colective au
capacitate speciala (ex. persoane juridice n dreptul privat, organele de
stat n dreptul administrativ). n anumite situatii nsa, si subiectelor
individuale de drept le este recunoscuta o capacitate speciala (ex.
capacitatea juridica a militarilor, a functionarilor publici etc.) 6.
C. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice
Activitatea umana se poate desfasura n forma unor actiuni
individuale sau colective. n functie de acest criteriu, subiectele raporturilor
juridice se clasifica n: subiecte individuale (persoana ca subiect de drept)
si subiecte colective.
1. Persoana ca subiect de drept.
Persoana (cetatenii, strainii, apatrizii), apar n raporturile
juridice ca subiectul cu raza de participare cea mai larga 7.
Cetatenii statului pot sa participe, n principiu, la toate raporturile
juridice, bucurndu-se n acest sens, de capacitate juridica generala.
Astfel, cetatenii pot intra n raporturi de drept, att ntre ei, ct si cu
organele statului, cu organizatiile economice sau cu organizatiile
nestatale 8.
1
2
3
4
5
6
7
8

Ibidem.
A se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit. , p.411-441.
Ibidem.
Ibidem.
104
Persoana fizica apare ca subiect distinct n raporturile de drept civil,

caz n care capacitatea sa juridica se mparte n capacitate de folosinta si
capacitate de exercitiu. Aceasta delimitare este posibila, ntruct, n
principiu, drepturile civile pot fi exercitate pe cale de reprezentare (ex.
drepturile minorului care nu a mplinit vrsta de 14 ani, se exercita de catre
reprezentantii sai legali parintii, tutorele) 1.
Actionnd ca titulari de drepturi si obligatii n cele mai variate
domenii ale vietii sociale, oamenii si satisfac drepturile si interesele
legitime garantate prin Constitutie si legi 2.
Dupa cum s-a aratat, n anumite conditii, cetatenii straini si apatrizii
(persoanele fara cetatenie) pot fi subiecte de drept, recunoscndu-li-se
calitatea de participanti n cadrul raporturilor juridice.
2. Subiectele colective de drept.
a) Statul.
Statul participa n calitate de subiect de drept att n raporturile
juridice interne, ct si n raporturile juridice de drept international.
n dreptul intern, statul apare ca subiect de drept mai nti n
raporturile de drept constitutional (ex. raporturile de cetatenie) 3. Tot n
cadrul acestei ramuri de drept, statul apare ca subiect n raporturile prin
intermediul carora se realizeaza federatia, precum si n raporturile statului
(privit ca ntreg) si unitatile administrativ-teritoriale (ex. comune, orase,
judete) 4.
Prin art.25 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice si
juridice, statul este inclus n categoria persoanelor juridice. Trebuie
precizat ca, statul nu este o simpla persoana juridica ci o persoana
juridica sui generis (specifica, distincta de orice alta persoana juridica)5.
n raporturile de drept civil, statul participa prin Ministerul Finantelor, n
afara de cazul n care legea nu stabileste alte organe n acest scop.
Statul mai poate aparea ca subiect de drept distinct n raporturile
succesorale, n raporturile rezultate din donatii. De asemenea, bunurile
fara stapn sau cele confiscate trec n proprietatea statului 6.
n dreptul international, statului i este recunoscuta calitatea de
subiect de drept , indiferent de ntinderea teritoriala, de numarul populatiei,
de stadiul de dezvoltare economica sociala si politica. Trebuie precizat ca
statele sunt subiecte universale si originare ale dreptului
international public 7.
Calitatea de subiect de drept a statului n raporturile de drept
international se ntemeiaza pe suveranitatea sa; aceasta calitate exista
indiferent de recunoasterea sau nerecunoasterea din partea celorlalte
1
Ibidem, p.272.
Ibidem.
3
Cetatenia reprezinta legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si
un anumit stat, legatura ce se exprima printr-un ansamblu de drepturi si obligatii reciproce
(Ioan Muraru, Drept constitutional si institutii politice, vol.I, Ed. Proarcadia, Bucuresti,
1993, p.178).
4
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
2
105
state. n acest sens, natiunile care lupta pentru eliberare si emancipare

politico-sociala se bucura de protectie recunoscuta prin normele de drept
international1.
b) Organele statului
n procesul de elaborare si aplicare a dreptului, participarea
organelor de stat (ale puterii legislative, executive si judecatoresti) se
realizeaza n raport de competenta rezervata prin Constitutie, precum si
prin legile de organizare si functionare ale acestora.
Organele statului participa n cadrul raporturilor juridice, ca
purtatoare ale autoritatii statale ntr-un anumit domeniu de activitate.
Ca subiecte de drept, organele statului ndeplinesc anumite functii:
a) exercitarea conducerii de stat n diverse domenii de activitate;
b) solutionarea problemelor privind temeinicia legala a pretentiilor
unor subiecte de drept fata de altele;
c) asigurarea constrngerii statale, restabilirea ordinii de drept
ncalcate, recuperarea prejudiciilor 2.
Astfel, Parlamentul apare ca subiect de drept n relatiile privind
nvestitura si retragerea ncrederii acordate Guvernului, controlul activitatii
unor organe de stat (ex. Serviciul Romn de Informatii, Banca Nationala a
Romniei etc.). n relatiile din sfera administratiei publice apar ca subiecte
de drept organele administratiei de stat (ex. Guvern, ministere) sau locale
(ex. consiliile judetene, consiliile locale, primarii). n domeniul ocrotirii
ordinii sociale, al apararii si garantarii drepturilor si libertatilor
fundamentale ale cetatenilor participa ca subiecte de drept instantele
judecatoresti, parchetele din cadrul Ministerului Public, organele
Ministerului de Interne.
Caracteristic participarii organelor de stat la raporturile juridice, este
faptul ca, drepturile lor fata de celelalte subiecte constituie, n acelasi
timp, si obligatii ale acestora fata de stat. Daca persoana poate
dispune de exercitiul drepturilor sale, n schimb organul de stat este
obligat sa-si exercite drepturile (ex. instanta de judecata este obligata sa
rezolve cauza care i-a fost dedusa spre solutionare, organul de urmarire
penala este obligat sa actioneze pentru descoperirea celui care a savrsit
o infractiune etc.)3.
c) Persoanele juridice.
Persoana juridica reprezinta un subiect de drept cu o larga arie de
raspndire n circuitul juridic.
Elementele constitutive ale calitatii de persoana juridica sunt
urmatoarele:
a) o organizare de sine statatoare, adica proprie;
b) un patrimoniu propriu, adica distinct;
Dumitra Popescu, Adrian Nastase, Florian Coman, Drept international public, Casa de
editura si presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1994, p.57.
2
3
Ibidem.
106
c) un scop propriu, determinat si n acord cu interesul general

(obstesc) 1.
Persoanele juridice sunt subiecte distincte n raporturile de drept
privat. Astfel, societatile comerciale, ntreprinderile, diverse companii etc.
sunt participante n calitate de persoane juridice n raporturile de drept civil
si comercial2.
De asemenea, organele statului, n afara participarii lor ca
purtatoare ale autoritatii publice, apar uneori si ca persoane juridice de
drept privat, n raporturi care nu sunt legate nemijlocit de realizarea
competentei lor (ex. raporturile ntre un minister si o societate comerciala,
n vederea achizitionarii unor calculatoare) 3.
O alta categorie de persoane juridice o reprezinta organizatiile
economice nestatale (cooperativele mestesugaresti, de consum si de
credit); acestea sunt constituite de membrii lor n baza liberului lor
consimtamnt, prin punerea n comun a activitatii si mijloacelor de
productie, n vederea satisfacerii intereselor acestor membri 4. Exista si
organizatii nestatale (sindicate, asociatii, fundatii) care au, n principiu, un
scop nepatrimonial (nu urmaresc obtinerea unor cstiguri materiale),
acestea participnd ca subiecte de drept n diverse raporturi juridice (ex.
educatie, cultura, literatura, protectia copilului etc.)5.
4.2. Continutul raportului juridic.
Continutul raportului juridic reprezinta ansamblul drepturilor
subiective si a obligatiilor ce revin participantilor ntr-un raport juridic
determinat6.
Aceste drepturi si obligatii ce revin subiectelor de drept sunt
prevazute de norma juridica. De altfel, raporturile juridice constituie relatii
interumane reglementate prin normele de drept, n care subiectele apar ca
titulare de drepturi si obligatii7.
Este important sa se faca distinctia ntre dreptul obiectiv ca
ansamblu de norme juridice n vigoare la un moment dat si dreptul
subiectiv ca ndrituire legata de o persoana, ca posibilitate de a actiona n
temeiul dreptului obiectiv8.
ntelegerea corecta a continutului raportului juridic presupune
analizarea notiunilor de drept subiectiv si obligatie juridica.
Dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscuta de norma juridica
subiectului activ (titularului dreptului) persoana fizica ori subiect colectiv
de drept n virtutea careia acesta poate sa aiba o anumita conduita sau
sa pretinda o conduita corespunzatoare - sa dea, sa faca, ori sa nu faca
ceva de la subiectul pasiv (titularul obligatiei), realizarea acestei
1
2
3
4
5
6
7
8
Gheorghe Beleiu, op. cit., p.382.

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, p.297.
107
posibilitati fiind asigurata, n caz de nevoie, prin concursul fortei de

constrngere a statului1.
Din definitia enuntata anterior rezulta trasaturile esentiale ale
dreptului subiectiv:
1) dreptul subiectiv este o posibilitate (prerogativa sau facultate)
recunoscuta de lege subiectului activ (persoana fizica sau
subiect colectiv de drept);
2) n temeiul acestei posibilitati, subiectul activ poate avea, el
nsusi, o anumita conduita (n cazul dreptului absolut real ori
nepatrimonial) sau poate pretinde o conduita corespunzatoare
subiectului pasiv (n cazul dreptului de creanta, care este un
drept relativ);
3) titularul dreptului subiectiv poate apela la concursul fortei de
constrngere a statului, n caz de nevoie (atunci cnd dreptul
sau este nesocotit ori ncalcat) 2.
Exista n literatura juridica numeroase clasificari ale drepturilor
subiective. Problema clasificarii drepturilor subiective prezinta importanta
att la nivelul teoriei dreptului, dar mai ales la nivelul stiintelor de ramura.
n mod deosebit, clasificarea drepturilor subiective se nfatiseaza ca o
preocupare a dreptului constitutional, dreptului civil, dreptului familiei.
n continuare, vom prezenta succint, cele mai importante criterii de
clasificare a drepturilor subiective civile.
Astfel, dupa gradul de opozabilitate distingem: drepturi absolute si
drepturi civile.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv n virtutea caruia titularul
sau poate avea o anumita conduita, fara a face apel la altcineva pentru a
si-l realiza 3. Asadar, dreptului absolut i corespunde ndatorirea generala
de a nu i se aduce atingere, iar sfera persoanelor obligate sa-l respecte
este nedeterminata. Sunt absolute, drepturile personale nepatrimoniale
(ex. dreptul la viata) si drepturile reale (ex. dreptul de proprietate).
Dreptul relativ este acel drept subiectiv n virtutea caruia titularul
(subiectul activ) poate pretinde subiectului pasiv o conduita determinata,
fara care dreptul nu se poate realiza 4. Asadar, dreptul relativ este opozabil
unei persoane determinate (subiectul pasiv). Sunt relative drepturile de
creanta (ex. dreptul cumparatorului de a primi bunul este opozabil fata de
vnzator, adica fata de persoana careia i-a achitat pretul bunului).
Dupa continutul lor, drepturile subiective se mpart n: drepturi
patrimoniale si drepturi nepatrimoniale.
Este patrimonial dreptul subiectiv al carui continut poate fi
exprimat baneste, pecuniar5.
Drepturile patrimoniale sunt, la rndul lor, de doua feluri: reale si de
creanta.
1
2
3
4
5
A se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit., p.82; Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit., p.72.
Gheorghe Beleiu, op. cit., p.82-83.
Ibidem., p.83.
Ibidem.
Gheorghe Beleiu, op.cit., p.84.
108
Dreptul real este acel drept patrimonial n virtutea caruia titularul

sau si poate exercita prerogativele asupra unui bun fara concursul altuia
(ex. dreptul de proprietate)1.
Dreptul de creanta este acel drept patrimonial n temeiul caruia
subiectul activ (numit creditor) poate pretinde subiectului pasiv (numit
debitor) sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva 2.
Este nepatrimonial (personal nepatrimonial) acel drept subiectiv
al carui continut nu poate fi exprimat n bani 3.
Drepturile nepatrimoniale se divid, la rndul lor, n:
1) drepturi care privesc existenta si integritatea persoanei (ex.
dreptul la viata, dreptul la sanatate, dreptul la onoare, cinste ori
reputatie etc.);
2) drepturi care privesc identificarea persoanei (ex. dreptul la
nume, dreptul la domiciliu etc.);
3) drepturi ce decurg din creatia intelectuala, adica drepturile
nepatrimoniale ce izvorasc din opera literara, artistica ori
stiintifica si din inventie (ex. dreptul la paternitatea operei sau
inventiei) 4.
Exista si alte clasificari ale drepturilor subiective, cum ar fi: dupa
corelatia dintre ele drepturi principale si drepturi accesorii, dupa
gradul de certitudine conferit titularilor drepturi pure si simple si
drepturi afecte de modalitati.
Ca parte componenta a continutului raportului juridic, obligatia
juridica este masura dreptului subiectiv5.
Obligatia juridica reprezinta ndatorirea subiectului pasiv al
raportului juridic de a avea o anumita conduita corespunzatoare dreptului
subiectiv corelativ, conduita care poate consta n a da, a face ori a nu face
ceva si care, la nevoie, poate fi impusa prin forta coercitiva a statului6.
Din definitia enuntata anterior rezulta trasaturile esentiale ale
obligatiei juridice:
1) obligatia juridica reprezinta ntotdeauna o ndatorire a
subiectului pasiv de a avea o conduita corespunzatoare
dreptului subiectiv corelativ;
2) aceasta ndatorire consta n a da, a face ori a nu face ceva; din
acest punct de vedere, obligatiile juridice se mpart n: pozitive
(a da, a face) si negative (a nu face);
3) daca subiectul pasiv nu-si ndeplineste de buna voie ndatorirea,
titularul dreptului subiectiv (subiectul activ) poate recurge la forta
de constrngere a statului 7.
Caracteristica definitorie a continutului raportului juridic o reprezinta
faptul ca, drepturile si obligatiile nu sunt rupte unele de altele, ci ele se
presupun si se coordoneaza reciproc. Mai mult, ceea ce poate pretinde
1
2
3
4
5
6
7
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, p.85.
Gheorghe Beleiu, op. cit., p.90.
Ibidem.
109
subiectul activ este exact ceea ce constituie ndatorirea subiectului pasiv1.

Nu exista drept subiectiv daca acesta nu este legat, ntr-un fel sau altul, de
o obligatie, tot asa cum nu se poate vorbi de obligatie juridica daca
acesteia nu-i corespunde dreptul de a pretinde 2.
Asadar, n cadrul raportului juridic, drepturile si obligatiile sunt
corelative. Astfel, ntr-un contract de vnzare-cumparare, vnzatorul are
dreptul de a primi pretul, daca da bunul vndut, iar cumparatorul are
obligatia de a plati pretul, daca cumpara bunul respectiv si invers,
cumparatorul are dreptul de a primi bunul daca a achitat pretul, iar
vnzatorul are obligatia de a da bunul daca a primit pretul3.
n final, trebuie mentionat ca ansamblul drepturilor si obligatiilor pe
care le are cetateanul conform legilor n vigoare, formeaza statutul juridic
al persoanei4.
4.3. Obiectul raportului juridic.
Prin obiect al raportului juridic se ntelege conduita subiectelor
raportului juridic, ca urmare a exercitarii drepturilor si ndeplinirii
obligatiilor5. Asadar, obiectul raportului juridic are n vedere conduita
partilor (actiuni sau inactiuni), n vederea realizarii continutului raportului
juridic respectiv.
n raporturile juridice patrimoniale, conduita partilor se refera,
adesea, la lucruri materiale (bunuri). Aceasta situatie a determinat
formularea unor puncte de vedere
potrivit carora bunurile ar constitui obiect al raportului juridic. Trebuie
precizat ca lucrurile materiale nu pot fi incluse n structura raportului
juridic; data fiind natura sociala a acestui raport, esentiala ramne
conduita subiectelor 6. Cu toate acestea, n momentul n care conduita
partilor se refera la un lucru material acesta poate fi luat n considerare ca
obiect derivat al raportului juridic 7.
Sectiunea 5: Faptul juridic

5.1. Notiune.
ntre regulile de drept si faptele sociale exista o strnsa legatura.
Dreptul se naste, cel putin n parte, din fapte si totodata se aplica
acestora8.
Nu orice mprejurare din natura sau din viata sociala este fapt
juridic, ci numai acele mprejurari de existenta carora normele de drept
leaga anumite consecinte juridice9.
1
2
3
4
5
6
7
8
9
Ioan Ceterchi, Ion

Nicolae Popa, op.
Ioan Ceterchi, Ion
Ibidem.
Ibidem.
Ioan Ceterchi, Ion
Nicolae Popa, op.
Ioan Ceterchi, Ion
Nicolae Popa, op.
Craiovan, op. cit., p.74.

cit., p.299.

cit., p.302.
cit., p.302.
110
Daca normele juridice si subiectele de drept reprezinta premisele

generale (abstracte) ale raportului juridic, faptele juridice constituie
premisa concreta a acestuia.
Asadar, prin fapte juridice se nteleg acele mprejurari care, potrivit
normelor de drept, atrag dupa sine aparitia, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice (produc anumite consecinte juridice) 1. Aceste mprejurari
sunt, de regula, descrise n ipoteza normei juridice. Anumite mprejurari ce
constituie fapte juridice sunt ncurajate si ocrotite de norma de drept (ex.
nasterea unui copil), alte mprejurari sunt prohibite (ex. savrsirea unor
fapte antisociale).
Desi n literatura juridica nu exista unanimitate de opinii,
consideram ca raportul juridic nu poate sa apara n afara producerii
faptului juridic2.
5.2. Clasificarea faptelor juridice
Avnd n vedere criteriul volitional (dupa cum aceste mprejurari
depind sau nu depind de vointa omului), faptele juridice se clasifica n
evenimente si actiuni.
Evenimentele sunt acele mprejurari care nu depind de vointa
omului, dar de a caror producere norma de drept leaga anumite
consecinte juridice3.
n aceasta categorie se includ, n primul rnd, fenomenele naturale
(ex. calamitati, nasterea, moartea, curgerea implacabila a timpului etc.).
Asadar, evenimentele se nfatiseaza ca procese ce se dezvolta
independent de vointa oamenilor (uneori chiar mpotriva vointei
oamenilor).
Nu orice fenomen natural sau social produce efecte juridice,
devenind, astfel, eveniment. Din ansamblul fenomenelor sau proceselor
naturale si sociale legea selectioneaza doar un numar limitat de
asemenea mprejurari si anume, pe cele care, prin amploarea
consecintelor, au legatura cu ordinea juridica Efectul juridic al acestor
mprejurari este legat de un interes determinat al statului, tradus n norma
de drept4.
Actiunile sun manifestari de vointa ale oamenilor, care produc
efecte juridice, ca urmare a reglementarii lor prin normele de drept5.
Particularitatea actiunilor consta n faptul ca, acestea sunt savrsite
de catre om, cu discernamnt (spre deosebire de evenimente, care se
produc independent de vointa omului).
Actiunile, la rndul lor, se subdivid n: licite si ilicite.
Sunt licite acele actiuni care se conformeaza normelor juridice si
ilicite cele care contravin normelor juridice (ex. infractiunile,
contraventiile) 6.
Cele mai importante actiuni licite sunt actele juridice.
1
2
3
4
5
6

Ibidem.
Ibidem, p.304.
111
Actul juridic reprezinta o manifestare de vointa facuta cu scopul de

a produce efecte juridice1.
Practic, prin actul juridic se doreste, se urmareste producerea
anumitor efecte juridice, acestea constituind finalitatea actiunii. Se
marcheaza astfel, distinctia ntre actele juridice si celelalte actiuni ale
omului, care produc consecinte juridice chiar daca nu s-a urmarit n mod
manifest acest lucru2.
Adeseori, pentru nasterea unui raport juridic nu este suficient doar
un singur fapt juridic, ci trebuie sa intervina mai multe fapte juridice 3 (ex.
transferul dreptului de proprietate asupra unui teren presupune existenta
unui acord de vointa ntre partile contractante, dar si autentificarea
contractului de vnzare-cumparare de catre un notar public).
Uneori raportul juridic ia nastere pe baza unui singur fapt juridic,
nsa realizarea continutului acestui raport juridic se mplineste n conditiile
n care la faptul juridic existent se adauga un nou fapt juridic (sau mai
multe). Astfel, raportul juridic penal ia nastere pe baza unui singur fapt
juridic (comiterea infractiunii), dar realizarea continutului sau presupune
existenta unui complex de alte fapte juridice (ex. nceperea urmaririi
penale, punerea n miscare a actiunii penale, pronuntarea sentintei,
executarea pedepsei) 4.
1
2
3
4

Ibidem.
Ibidem.
112
1. Organele de stat ndeplinesc functia:
a. de asigurare a constrngerii statale, restabilirea ordinii de drept
ncalcate si recuperarea prejudiciilor;
b. de respectare a principiilor fundamentale ale sistemului de drept
romnesc;
c. de aducere la buna ndeplinire a executiei bugetare;
d. de realizare a colectarii impozitelor, taxelor si amenzilor pentru
ntregirea bugetului de stat.
2. Drepturile organelor de stat fata de celelalte subiecte de drept
constituie:
a. drepturi corelative ale acestuia;
b. obligatii ale acestora fata de stat;
c. corelativele atributiilor cu care au fost investite;
d. manifestarea principiului suveranitatii de stat.
3. Element constitutiv al calitatii de persoana juridica este:
a. obiectul de activitate;
b. umarul de asociati;
c. o organizare proprie;
d. o modalitate de mpartire a partilor sociale.
4. Element constitutiv al calitatii de persoana juridica este:
a. un patrimoniu propriu;
b. un fond de comert propriu;
c. un capital subscris propriu;
d. cifra de afaceri pozitiva.
5. Continutul raportului juridic reprezinta:
a. conduita partilor;
b. posibilitatea de a avea drepturi si obligatii;
c. drepturile si obligatiile partilor dintr-un raport juridic determinat;
d. drepturile subiective civile pe care le au persoanele.
6. Una dintre trasaturile esentiale ale dreptului subiectiv este:
a. este de natura contractuala;
b. este o posibilitate recunoscuta subiectului activ;
c. este o posibilitate recunoscuta subiectului pasiv;
d. este o componenta a dreptului obligational.
113

a. subiectul activ nu poate avea o conduita sau pretinde o conduita n
legatura cu dreptul sau;
b. subiectul activ poate pretinde o conduita sau poate avea el nsusi o
conduita n legatura cu dreptul sau;
c. subiectul pasiv poate pretinde o conduita subiectului activ;
d. subiectul pasiv poate avea o conduita, fara a fi sanctionat, n
legatura cu dreptul subiectului activ.
a. titularul dreptului nu poate apela la forta coercitiva a statului;
b. titularul obligatiei corelative dreptului subiectiv poate apela la forta
coercitiva a statului;
c. titularul dreptului poate apela la forta coercitiva a statului;
d. numai titularii de drepturi contractuale pot apela la forta coercitiva a
statului.
9. Dupa gradul de opozabilitate distingem:
a. drept absolut si drept relativ;
b. drept pozitiv si drept negativ;
c. drept complet si drept incomplet;
d. drept real si drept de creanta.
10. Dupa continutul lor distingem:
a. drept absolut si drept relativ;
b. drept patrimonial si drept nepatrimonial;
c. drept oneros si drept gratuit;
d. drept real si drept ireal.
11. Drepturile patrimoniale se mpart n:
a. drept real si drept de creanta;
b. drept real si drept ireal;
c. drept real si drept abstract;
d. drept oneros si drept gratuit.
12. Drepturile nepatrimoniale se divid n:
a. drepturi principale, accesorii si dependente;
b. drepturi care privesc existenta si integritatea persoanei,
identificarea persoanei si drepturi ce decurg din creatie intelectuala;
c. drepturi pure si simple si drepturi afectate de modalitati;
d. drepturi opozabile si drepturi inopozabile
13. Dupa corelatia dintre ele distingem:
a. drepturi dependente si drepturi independente;
b. drepturi absolute si drepturi relative;
c. drepturi totale si drepturi partiale;
d. drepturi principale si drepturi accesorii.
114
14. Dupa gradul de certitudine conferit titularilor distingem:

a. drepturi certe si drepturi incerte;
b. drepturi sigure si drepturi nesigure;
c. drepturi pure si simple si drepturi afectate de modalitati;
d. drepturi concludente si drepturi neconcludente.
15. Dreptul absolut este acel drept care pentru a se realiza:
a. are nevoie de concursul altei persoane dect subiectul activ;
b. nu are nevoie de concursul altei persoane n afara subiectului activ;
c. trebuie cunoscut de catre toti subiectii;
d. trebuie publicat n Monitorul Oficial.
16. Dreptul relativ este acel drept care pentru a se realiza:
a. trebuie corelat cu un drept de creanta;
b. nu are nevoie de concursul altei persoane n afara subiectului activ;
c. nu are nevoie de concursul altei persoane n afara subiectului
pasiv;
d. are nevoie de concursul altei persoane dect subiectul activ.
17. Dreptul patrimonial este acel drept al carui continut:
a. poate fi exprimat;
b. nu poate fi exprimat;
c. poate fi exprimat n bani;
d. poate fi exprimat verbal.
18. Obligatia juridica poate consta n:
a. a plati;
b. a remunera;
c. a da;
d. a rentoarce prestatia.
19. n cadrul raportului juridic, drepturile si obligatiile sunt:
a. cumulative;
b. corelative;
c. supletive;
d. diminutive.
20. Ansamblul drepturilor ti obligatiilor pe care le are cetateanul formeaza:
a. codul personal al persoanei;
b. dreptul subiectiv al persoanei;
c. relatia persoanei cu statul;
d. statutul juridic al persoanei .
115
CAPITOLUL XI: RASPUNDEREA JURIDICA

Sectiunea 1: Conceptul raspunderii juridice
Dreptul ca fenomen social are finalitati complexe referitoare la
asigurarea coerentei, functionalitatii si autoreglarii sistemului social, n
solutionarea conflictelor relatiilor interumane, n apararea si promovarea
valorilor sociale, a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. n
acest sens, normele juridice orienteaza, stimuleaza, influenteaza si
determina comportamentul oamenilor, realizarea acestora fiind asigurata,
la nevoie, prin forta de constrngere a statului 1.
Nu orice conduita umana are relevanta din punct de vedere juridic,
ci numai aceea care cade, ntr-o forma sau alta, sub incidenta normelor
juridice. Conduita umana poate sa fie conforma normelor juridice sau,
dimpotriva, sa contravina acestora. n primul caz, conduita este licita
(legala), iar n cel de-al doilea caz, ea este ilicita (ilegala).
Conduita licita este exprimata n anumite actiuni sau n abtinerea
de a savrsi anumite actiuni, prin care subiectele de drept si exercita, n
limitele legii, drepturile subiective sau si ndeplinesc obligatiile juridice ce
le revin. Asadar, conduita licita este data de actiunile sau inactiunile
conforme sau chiar determinate de normele juridice2.
Conduita ilicita consta ntr-o actiune sau inactiune contrara
prevederilor normelor juridice, savrsite de o persoana care are
capacitatea de a raspunde pentru faptele sale. n principiu, ncalcarea
prevederilor normelor de drept atrage raspunderea juridica a
persoanei vinovate3.
Trebuie precizat ca, numai comportarea umana constienta,
responsabila poate avea valoare juridica. Astfel, comportarea unui alienat
mintal nu are valoare juridica, nu poate fi calificata ca licita sau ilicita,
ntruct aceasta nu este rezultatul unei deliberari constiente si, ca atare,
alienatul mintal nu poate avea raspunderea juridica a faptelor sale 4.
Conceptul de raspundere juridica trebuie analizat n strnsa
legatura cu unul dintre principiile fundamentale ale dreptului si anume, cel
al responsabilitatii. n conformitate cu acest principiu, fiecare om trebuie sa
si asume si sa suporte consecintele faptelor sale.
Colectivitatea
nu
poate
ramne
indiferenta
fata
de
comportamentele care ncalca regulile sociale. Responsabilitatea sociala
are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morala, religioasa,
culturala, politica, juridica5. Fiind o forma a responsabilitatii sociale,
raspunderea juridica prezinta o serie de caracteristici care sunt conferite
1
2
3
4
5

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
116
de specificul dreptului, al normelor si sanctiunilor juridice, de faptul ca ea

implica, n diverse grade, constrngerea statala 1.
Raspunderea juridica poate fi definita ca un raport statornicit de
lege, ntre autorul ncalcarii normelor juridice si stat, reprezentat prin
organe special abilitate cu competente n acest domeniu (ex. instantele de
judecata, parchetele din cadrul Ministerului Public, organele de politie).
Continutul acestui raport este complex, fiind format n esenta din dreptul
statului, ca reprezentant al societatii, de a aplica sanctiunile prevazute de
normele juridice persoanelor care au savrsit fapte ilicite si obligatia
acestor persoane de a se supune sanctiunilor legale, n vederea restabilirii
ordinii de drept 2.
ntre raspunderea juridica si sanctiunea juridica se instituie relatii
complexe. Astfel, sanctiunea juridica apare ca o premisa a institutiei
raspunderii juridice, deoarece raspunderea juridica are ca temei
ncalcarea normelor de drept (dotate, prin excelenta, cu sanctiuni
juridice)3.
Apoi, sanctiunea juridica constituie principala finalitate a raspunderii
juridice. Din aceasta perspectiva, raspunderea juridica reprezinta
cadrul juridic de realizare pentru sanctiunea normei de drept4.
Sectiunea 2: Formele raspunderii juridice

Se pot distinge mai multe forme ale raspunderii juridice n functie de
o serie de factori, cum ar fi: valorile sociale lezate, tipul de norma juridica a
carei dispozitie a fost ncalcata, gradul de pericol social al faptei, vinovatia
faptuitorului etc.
n principiu, fiecare ramura a dreptului cunoaste o forma de
raspundere specifica. n acest sens, se poate vorbi de o raspundere
penala, civila, contraventionala, disciplinara etc.
n continuare, vom prezenta cteva aspecte referitoare la unele
forme ale raspunderii juridice.
Raspunderea penala este definita ca un raport juridic penal de
constrngere, nascut ca urmare a savrsirii infractiunii, ntre stat, pe de o
parte, si infractor, pe de alta parte. Continutul acestui raport l formeaza
dreptul statului de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica
sanctiunea prevazuta de legea penala si de a-l constrnge sa o execute,
precum si obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se
spune sanctiunii aplicate, n vederea restabilirii ordinii de drept5.
Formele de sanctionare n cazul savrsirii infractiunii pot fi: privarea
de libertate, amenda penala, interzicerea unor drepturi (ex. dreptul de a
exercita o anumita profesie, dreptul de a alege si de a fi ales n functii
elective publice etc.), confiscari etc.6
1
2
3
4
5
6

Ibidem, p.106.
Ibidem.
Ibidem.
Costica Bulai, Manual de drept penal partea generala, Ed. All, Bucuresti, 1997, p.311.
117
n materia dreptului civil, raspunderea juridica se nfatiseaza sub

doua forme: raspunderea civila delictuala si raspunderea civila
contractuala. Ambele forme sunt dominate de ideea fundamentala a
repararii unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicita a unei anumite
persoane1.
Raspunderea civila delictuala are drept continut obligatia civila de
reparare a prejudiciului cauzat printr-o fapta ilicita 2.
Raspunderea civila contractuala are fata de raspunderea civila
delictuala, care este dreptul comun al raspunderii civile, un caracter
special, derogator. Daca n cazul raspunderii
delictuale, obligatia ncalcata este o obligatie legala, cu caracter general,
care revine tuturor (obligatia de a nu vatama drepturile altuia prin fapte
ilicite), n cazul raspunderii contractuale, obligatia ncalcata are caracter
concret, fiind stabilita printr-un contract preexistent, valabil, ncheiat ntre
cel pagubit si cel care si-a ncalcat obligatiile contractuale 3.
Raspunderea contraventionala este atrasa n cazul comiterii unei
contraventii. Contraventia este definita ca o fapta ce prezinta pericol
social mai redus dect infractiunea, fapta care este prevazuta, ca atare, de
lege sau de alt act normativ si care este savrsita cu vinovatie 4.
Raspunderea disciplinara este definita ca o institutie specifica
dreptului muncii si care consta ntr-un ansamblu de norme legale privind
sanctionarea faptelor de ncalcare cu vinovatie de catre orice persoana
ncadrata, indiferent de functie sau de postul pe care l ocupa a obligatiilor
asumate prin contractul de munca5. Aceste fapte sunt denumite abateri
disciplinare si atrag sanctiuni ca: mustrare, avertisment, reduceri de
salariu, retrogradari, desfacerea contractului de munca.
Trebuie precizat ca unei ramuri de drept nu trebuie sa-i corespunda
n mod necesar, o singura forma a raspunderii juridice. Astfel, n ramura
dreptului administrativ se pot declansa diverse forme de raspundere
juridica (disciplinara, contraventionala, penala, civila)6.
Uneori formele raspunderii juridice se exclud, nu pot exista
cumulativ, cu privire la aceeasi fapta (ex. raspunderea penala cu
raspunderea contraventionala). n alte situatii nsa, formele raspunderii
juridice sunt compatibile (ex. raspunderea penala cu raspunderea civila) 7.
Raspunderea juridica cunoaste o varietate de forme. Cu toate
acestea, exista anumite principii care subliniaza prezenta unor note
comune, caracteristice tuturor formelor de raspundere. Aceste principii
sunt: legalitatea raspunderii (raspunderea este declansata si realizata n
conformitate cu normele juridice care o reglementeaza), principiul
1

Constantin Statescu, Corneliu Brsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. ALL,
Bucuresti,1997, p.116.
2
Ibidem, p.126.
3
Ibidem., p.108.
4
5
Sanda Ghimpu, Dreptul muncii, Bucuresti,1985, p.162, apud Ioan Ceterchi, Ion
Craiovan, op.cit., p.108.
6
Alexandru Negoita, Drept administrativ si stiinta administratiei, Ed. Athenaeum,
Bucuresti,1991, p.99 si urm.,apud Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.108.
7
2
118
raspunderii pentru vina, prezumtia de nevinovatie, principiul

proportionalizarii raspunderii n functie de gravitatea faptei, de
circumstantele savrsirii acesteia etc. 1
Sectiunea 3: Conditiile raspunderii juridice

Angajarea raspunderii juridice (n oricare din formele sale,
presupune ntrunirea cumulativa a mai multor conditii. Conditiile
raspunderii juridice sunt: a) conduita ilicita; b) un rezultat vatamator al
acestei conduite (ex. prejudiciu material, vatamarea integritatii corporale
etc.); c) legatura cauzala ntre conduita ilicita si rezultatul produs; d)
vinovatia subiectului ce a savrsit fapta ilicita); e) sa nu existe mprejurari
sau cauze care nlatura raspunderea juridica2.
3.1. Conduita ilicita
Conduita ilicita este exprimata ntr-un comportament (actiune sau
inactiune) care contravine prevederilor normei juridice3.
Asadar, conduita ilicita poate consta, fie ntr-o actiune (ex.
functionarul public care dezvaluie anumite fapte, informatii sau documente
de care a luat cunostinta n exercitarea functiei, desi era obligat sa
pastreze confidentialitatea n legatura cu acestea), fie ntr-o inactiune,
atunci cnd subiectul de drept este obligat la o anumita
actiune, pe care nu o ndeplineste, ncalcnd astfel prevederile legale (ex.
potrivit art.315 din Codul penal romn, constituie infractiune fapta celui
care, gasind o persoana a carei viata, sanatate sau integritate corporala
este n primejdie si care este lipsita de putinta de a se salva, nu-i acorda
ajutorul necesar).
De asemenea, conduita ilicita se nfatiseaza sub diverse forme:
cauzarea de prejudicii, abaterea disciplinara, contraventia, infractiunea 4.
3.2. Rezultatul conduitei ilicite.
Rezultatul conduitei ilicite consta n urmarile daunatoare pe care
aceasta le cauzeaza societatii sau unui anumit individ, aducndu-se
atingere astfel, valorilor ocrotite prin drept (ex. vatamarea integritatii
corporale sau a sanatatii persoanei, sustragerea unor bunuri sau valori,
distrugerea sau deteriorarea unor bunuri etc.).
Rezultatul conduitei ilicite permite sa se aprecieze, n majoritatea
cazurilor, pericolul social concret al faptei ilicite 5.
Importanta rezultatului pentru stabilirea raspunderii juridice nu este
aceeasi n toate ramurile de drept. Astfel, n dreptul civil, raspunderea
juridica survine numai atunci cnd s-a produs rezultatul ilicit (prejudiciul).
n dreptul penal si administrativ, desi caracterul ilicit al conduitei este
strns legat de rezultatul ei vatamator, legea stabileste n anumite cazuri
1
2
3
4
5

A se vedea Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.109; Nicolae Popa, op. cit., p.310.
119
raspunderea juridica chiar daca rezultatul vatamator nu s-a produs, dar s-a
creat pericolul producerii lui (ex. tentativa, n dreptul penal) 1.
3.3. Legatura cauzala ntre conduita ilicita si rezultatul produs.
n situatiile n care, pentru existenta faptei ilicite, este necesara si
producerea unor consecinte daunatoare, se impune examinarea legaturii
dintre fapta si rezultatul ei; trebuie sa se stabileasca existenta sau
inexistenta unui raport de cauzalitate ntre fapta si rezultatul produs 2.
Astfel, pentru ca un subiect de drept sa poata fi tras la raspundere pentru
savrsirea cu vinovatie a unei fapte antisociale, este necesar ca,
rezultatul ilicit sa fie consecinta nemijlocita a actiunii sale (actiunea
sa trebuie sa fie cauza producerii efectului pagubitor pentru ordinea
de drept) 3.
Stabilirea legaturii cauzale ntre conduita ilicita si rezultatul produs
este deosebit de complexa, impunndu-se o analiza profunda, obiectiva,
stiintifica a fiecarui caz n parte 4. Trebuie precizat ca, n practica, exista
situatii n care se manifesta o cauzalitate complexa, la producerea
rezultatului concurnd mai multe cauze, manifestndu-se si diverse
conditii care influenteaza favorabil sau defavorabil producerea
rezultatului 5.
3.4. Vinovatia
Vinovatia reprezinta conditia subiectiva a raspunderii juridice.
Orice actiune sau inactiune umana se caracterizeaza nu numai prin
anumite trasaturi materiale, ci constituie, totodata, si o manifestare a
vointei si constiintei omului 6.
Vinovatia este atitudinea psihica a unei persoane fata de fapta
ilicita savrsita de ea, precum si fata de consecintele acestei fapte 7.
Vinovatia (ca si temei al raspunderii juridice), presupune
recunoasterea capacitatii oamenilor de a actiona cu discernamnt;
aceasta implica libertatea vointei subiectului, caracterul deliberat al actiunii
sale, asumarea consecintelor pentru conduita sa 8.
n situatia n care, fapta ilicita nu este rezultatul unei deliberari
constiente, fiind savrsita de o persoana care nu are (temporar sau
permanent) reprezentarea consecintelor actiunilor sale, raspunderea
juridica nu poate fi angajata. Asadar, raspunderea juridica se exclude n
cazul savrsirii unui act ilicit, dar fara vinovatie 9. n acest sens, prin
lege (n special, prin normele juridice penale) sunt prevazute anumite
cauze care exclud vinovatia celui care savrseste o fapta ilicita (ex.
legitima aparare, starea de necesitate, constrngerea fizica si morala,
1
2
3
4
5
6
7
8
9
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
A se vedea Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.109; Nicolae Popa, op. cit., p.311.
Ibidem, p. 312.
120
cazul fortuit iresponsabilitatea, betia accidentala, minoritatea faptuitorului,

eroarea de fapt).
Vinovatia (ca si conditie subiectiva a raspunderii juridice) se
nfatiseaza sub doua forme: intentia si culpa.
O fapta ilicita este savrsita cu intentie atunci cnd, persoana care
a comis-o a cunoscut caracterul ilicit al actiunii sau inactiunii sale si,
prevaznd consecintele ei ilicite, le-a dorit sau le-a admis1.
Culpa este o forma mai putin grava a vinovatiei. n cazul culpei,
persoana prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, sau nu prevede
rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada 2.
n cadrul stiintelor juridice de ramura formele vinovatiei sunt tratate
si analizate n mod nuantat. Astfel, n dreptul penal, intentia este de doua
feluri: directa (atunci cnd subiectul actioneaza deliberat, urmarind
producerea consecintelor ilicite) si indirecta (cnd subiectul cunoaste
consecintele ilicite ale faptei sale si le priveste cu indiferenta, accepta
producerea acestora) 3. Culpa, n dreptul penal, este, la rndul ei, de doua
feluri: cu previziune (imprudenta), cnd persoana care a comis fapta
ilicita a prevazut posibilitatea survenirii unor urmari ilicite, pe care nu le -a
dorit, nici nu le -a acceptat, dar a sperat n mod usuratic ca nu se vor
produce, si fara previziune (neglijenta), cnd persoana care a savrsit
fapta ilicita nu a prevazut rezultatul acesteia, desi trebuia si putea sa-l
prevada 4.
n materia dreptului civil, culpa nu desemneaza o anumita forma a
vinovatiei, ci vinovatia cu toate formele ei. Formele culpei civile sunt: dolul
(intentia), imprudenta si neglijenta 5.
3.5. Sa nu existe cauze care nlatura raspunderea juridica
Aceste cauze (mprejurari) sunt prevazute de lege si difera de la o
ramura de drept la alta. Astfel, n dreptul penal, din considerente de
politica penala, raspunderea poate fi nlaturata n cazul amnistiei, lipsei
plngerii prealabile, mpacarii partilor si prescriptiei raspunderii penale 6.
1
2
3
4
5
6

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
121
1. ncalcarea prevederilor normelor de drept atrage:
a. raspunderea penala;
b. raspunderea juridica civila;
c. raspunderea juridica a persoanei vinovate;
d. raspunderea juridica administrativa.
2. Formele ale raspunderii juridice por fi:
a. raspunderea civila;
b. raspunderea penala;
c. raspunderea administrativa;
3. n materia dreptului civil raspunderea juridica are doua forme:
a. raspunderea civila delictuala si raspunderea civila contractuala;
b. vinovatia si culpa;
c. raspunderea civila directa si raspunderea civila indirecta;
d. raspunderea civila absoluta si raspunderea civila relativa.
4. Contraventia, comparativ cu infractiunea, prezinta un grad de pericol
social:
a. mai mic;
b. mai mare;
c. la fel de mare;
5. Formele vinovatiei sunt:
a. intentia directa si inte ntia indirecta;
b. culpa simpla si culpa cu prevedere;
c. intentia si culpa;
d. praeter intentia si vinovatia simpla.
122
BIBLIOGRAFIE
1. Beleiu Gheorghe, Drept civil romn, editia a V-a revazuta si

adaugita, Casa de editura si presa Sansa SRL, Bucuresti1998.
2. Bobos Gheorghe, Teoria generala a statului si dreptului, Ed.
Didactica si Pedagogica, Bucuresti-1983.
3. Bulai Costica, Manual de drept penal partea generala, Ed.
ALL, Bucuresti-1997.
4. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere n teoria generala a
dreptului, Ed. ALL, Bucuresti-1993.
5. Ceterchi Ioan, Luburici Momcilo, Teoria generala a statului si
dreptului, Ed. Tipografia Universitatii din Bucuresti, Bucuresti1983.
6. Craiovan Ion, Finalitatea dreptului, Ed. Continent XXI, Bucuresti1995.
7. Djuvara Mircea, Teoria generala a dreptului ( Enciclopedia
juridica) vol.I, Ed. Socec, Bucuresti-1930.
8. Luburici Momcilo, Teoria generala a dreptului, editat de
Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir Facultatea de
Stiinte Juridice si Administrative, Bucuresti-1996.
9. Luburici Momcilo, Ceterchi, Ioan, Teoria generala a dreptului,
editat de Universitatea Independenta Dimitrie Cantemir,
Bucuresti-1992.
10. Mazeaud Henri, Mazeaud Leon, Mazeaud Jean et Chabas
Francois, Introduction a letude du droit, Ed. Montchrestien,
Paris-1996.
11. Mazilu Dumitru, Teoria generala a dreptului, Ed.ALL BECK,
Bucuresti-1999.
12. Muraru Ioan, Drept constitutional si institutii politice, vol.I, Ed.
Proarcadia, Bucresti-1993.
13. Popa Nicolae, Teoria generala a dreptului, Ed. Actami,
Bucuresti-1994.
14. Popescu Dumitra, Nastase Adrian si Coman Florian, Drept
international public, Casa de editura si presa Sansa SRL,
Bucuresti-1994.
15. Raduletu Sebastian, Sauleanu Lucian, Dictionar de expresii
juridice latine, Ed. Stiintifica, Bucuresti-1999.
16. Statescu Constantin si Brsan Corneliu, Drept civil. Teoria
generala a obligatiilor., Ed. ALL, Bucuresti-1997.
17. Ungureanu Ovidiu, Jugastru Calina, Manual de drept
international privat romn, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998.
18. Georgio del Vecchio , Lectii de filosofie juridica, Bucuresti-1993.
124
CUPRINS
CAPITOLUL I: SISTEMUL STIINTELOR JURIDICE................................................5
SECTIUNEA 1: LOCUL STIINTELOR JURIDICE N SISTEMUL STIINTELOR SOCIALE ...................5
SECTIUNEA 2: SISTEMUL STIINTELOR JURIDICE .....................................................................6
SECTIUNEA 3: TEORIA GENERALA A DREPTULUI NOTIUNE SI IMPORTANTA.........................7
SECTIUNEA 4: METODELE CERCETARII STIINTIFICE JURIDICE . ...............................................8
Teste de evaluare13
CAPITOLUL II: STATUL SI DREPTUL.....................................................................15
SECTIUNEA 1: ORIGINEA STATULUI SI A DREPTULUI.............................................................15
SECTIUNEA 2: CONCEPTUL DE STAT..................................................................................16
2.1. Notiune .....................................................................................................................16
2.2. Forma de stat ..........................................................................................................17
SECTIUNEA 3: CONCEPTUL DE D REPT...............................................................................18
3.1. Acceptiunile notiunii de drept .............................................................................18
3.2. Continutul si forma dreptului.................................................................................19
3.3. Definitia Dreptului ...................................................................................................20
Teste de evaluare.......21
CAPITOLUL III: PRINCIPIILE DREPTULUI..............................................................23
SECTIUNEA 1: NOTIUNE SI IMPORTANTA . ........................................................................ 2323
SECTIUNEA 2: PREZENTAREA PRINCIPIILOR GENERALE ALE DRE PTULUI .............................24
2.1. Asigurarea bazelor legale de functionare ale statului.......................................24
2.2. Principiul libertatii si egalitatii................................................................................25
2.3. Principiul responsabilitatii......................................................................................26
2.4. Principiul echitatii si justitiei...................................................................................26
Teste de evaluare29
CAPITOLUL IV : FUNCTIILE DREPTULUI..............................................................31
SECTIUNEA 1: NOTIUNE ........................................................................................................31
SECTIUNEA 2: PREZENTAREA FUNCTIILOR DREPTULUI ........................................................31
2.1. Functia de institutionalizare (formalizare juridica) a organizarii
social-politice. .................................................................................................................31
2.2. Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor
fundamentale ale societatii........................................................................................32
2.3. Functia de conducere a societatii. .......................................................................32
2.4. Functia normativa ...................................................................................................32
Teste de evaluare34
CAPITOLUL V: NORMA JURIDICA ...........................................................................35
SECTIUNEA 1: DEFINITIA SI TRASATURILE NORMEI JURIDICE . ..............................................35
1.1.Definitia normei juridice..........................................................................................35
1.2.Trasaturile normei juridice......................................................................................36
SECTIUNEA 2: STRUCTURA NORMEI JURIDICE ......................................................................38
2.1. Structura logico-juridica a normei de drept. .......................................................38
2.2. Structura tehnico-legislativa..................................................................................41
SECTIUNEA 3: CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE .............................................................42
3.1. Criteriul ramurii de drept. .......................................................................................42
3.2. Criteriul fortei juridice a actului normativ.............................................................42
125
3.3. Criteriul modului de redactare a structurii logico-juridice.................................42

3.4. Criteriul sferei de aplicare .....................................................................................43
3.5. Criteriul gradului si intensitatii incidentei.............................................................43
3.6. Criteriul caracterului conduitei prescrise.............................................................44
3.7. Criteriul caracterului sanctiunii .............................................................................45
SECTIUNEA 4: ACTIUNEA NORMEI JURIDICE .........................................................................45
4.1. Actiunea normei juridice n timp...........................................................................45
4.2. Actiunea normei juridice n spatiu si asupra persoanelor ................................50
Teste de evaluare53
CAPITOLUL VI: IZVOARELE DREPTULUI...............................................................56
SECTIUNEA 1: NOTIUNE ........................................................................................................56
SECTIUNEA 2: PREZENTAREA IZVOARELOR FORMALE ALE DREPTULUI ................................57
2.1. Obiceiul juridic (cutuma)........................................................................................57
2.2. Doctrina juridica ......................................................................................................59
2.3. Practica judecatoreasca si precedentul judiciar ................................................60
2.4. Contractul normativ ................................................................................................61
2.5. Actul normativ .........................................................................................................62
Teste de evaluare66
CAPITOLUL VII: SISTEMUL DREPTULUI................................................................68
SECTIUNEA 1: CONCEPTUL SISTEMULUI DREPTULUI ..........................................................68
SECTIUNEA 2: COMPONENTELE DE SISTEM ALE DREPTULUI................................................68
SECTIUNEA 3: DIVIZIUNEA DREPTULUI N DREPT PUBLIC SI DREPT PRIVAT..........................70
Teste de evaluare73
CAPITOLUL VIII: INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE.............................74
SECTIUNEA 1: CONCEPTUL INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE ......................................74
SECTIUNEA 2: FORMELE (FELURILE ) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE .........................74
SECTIUNEA 3: METODELE INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE .........................................76
3.1. Metoda gramaticala................................................................................................76
3.2. Metoda sistematica. ...............................................................................................77
3.3. Metoda istorica........................................................................................................77
3.4. Metoda logica..........................................................................................................78
3.5. Analogia ...................................................................................................................79
SECTIUNEA 4: REZULTATELE INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE ....................................80
Teste de evaluare81
CAPITOLUL IX: TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE.................83
SECTIUNEA 1: TEHNICA JURIDICA SI TEHNICA LEGISLATIVA .................................................83
SECTIUNEA 2: PRINCIPIILE (CERINTELE ) ELABORARII ACTELOR NORMATIVE .......................85
2.1. Principiul fundamentarii stiintifice a activitatii de elaborare a
actelor normative............................................................................................................85
2.2. Principiul asigurarii unui raport firesc ntre dinamica si statica
dreptului ...........................................................................................................................86
2.3. Principiul corelarii sistemului actelor normative.................................................87
2.4. Principiul accesibilitatii actelor normative ...........................................................87
SECTIUNEA 3: PARTILE CONSTITUTIVE ALE ACTULUI NORMATIV ..........................................90
SECTIUNEA 4: ELEMENTELE DE STRUCTU RA ALE ACTULUI NORMATIV .................................92
SECTIUNEA 5: TEHNICA SISTEMATIZARII ACTELOR NORMATIVE ...........................................93
126
5.1. ncorporarea ............................................................................................................93

5.2. Codificarea...............................................................................................................94
Teste de evaluare95
CAPITOLUL X: RAPORTUL JURIDIC .......................................................................98
SECTIUNEA 1: PREMISELE RAPORTULUI JURIDIC .................................................................98
SECTIUNEA 2: DEFINITIA RAPORTULUI JURIDIC ....................................................................99
SECTIUNEA 3: TRASATURILE RAPORTULUI JURIDIC ............................................................100
3.1. Raportul juridic este un raport social.................................................................100
3.2. Raportul juridic este un raport de suprastructura ............................................100
3.3. Raportul juridic este un raport volitional............................................................100
3.4. Raportul juridic este un raport valoric................................................................101
3.5. Raportul juridic este o categorie istorica...........................................................102
SECTIUNEA 4: ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE RAPORTULUI JURIDIC ..............................102
4.1. Subiectele raportului juridic.................................................................................102
4.2. Continutul raportului juridic. ................................................................................107
4.3. Obiectul raportului juridic.....................................................................................110
SECTIUNEA 5: FAPTUL JURIDIC ...........................................................................................110
5.1. Notiune...................................................................................................................110
5.2. Clasificarea faptelor juridice...................................................................................111
Teste de evaluare.113
CAPITOLUL XI: RASPUNDEREA JURIDICA .......................................................116
SECTIUNEA 1: CONCEPTUL RASPUNDERII JURIDICE .........................................................116
SECTIUNEA 2: FORMELE RASPUNDERII JURIDICE ...............................................................117
SECTIUNEA 3: CONDITIILE RASPUNDERII JURIDICE ............................................................119
3.1. Conduita ilicita.......................................................................................................119
3.2. Rezultatul conduitei ilicite....................................................................................119
3.3. Legatura cauzala ntre conduita ilicita si rezultatul produs. ...........................120
3.4. Vinovatia ................................................................................................................120
3.5. Sa nu existe cauze care nlatura raspunderea juridica ..................................121
Teste de evaluare.122
Rezolvarea testelor..123
B I B L I O G R A F I E ...................................................................................................124
127

TGD PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TGD PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf.dr.

Viorel Daghie, Florin Coman-Kund

ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A

CAPITOLUL I: SISTEMUL STIINTELOR JURIDICE

anumite reguli, modele, programndu-le ntr-un anumit fel actiunile si

Sectiunea 2: Sistemul stiintelor juridice

Nicolae Popa, op.cit., p.8.

sau disparitiei unor forme de drept, n strnsa legatura cu legile generale

Sectiunea 3: Teoria generala a dreptului notiune si

Nicolae Popa, op.cit., p.11.

Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor si notiunilor de

Sectiunea 4: Metodele cercetarii stiintifice juridice.

cercetare n domeniul stiintelor juridice s-au dezvoltat si s-au perfectionat

Astfel, originea si aparitia statului si a dreptului nu pot fi studiate fara sa se

Nicolae Popa, op.cit., p.33-34.

n discutie a principiilor (pe lnga compararea institutiilor si a normelor) se

evidenta la zi a deciziilor judecatoresti 1. Calculatorul reprezinta n multe

8. n strnsa legatura cu stiintele juridice se afla un grup de discipline:

CAPITOLUL II: STATUL SI DREPTUL

Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici, op.cit., p.32.

Sectiunea 2: Conceptul de stat.

Nicolae Popa, op.cit., p.92.

Nicolae Popa, op.cit., p.93.

se face n unitati administrativ-teritoriale 1. Statul federativ este format din

Sectiunea 3: Conceptul de Drept

n Romnia, de exemplu, unitatile administrativ-teritoriale sunt: comuna, orasul,

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit., p.15.

existentei lor 1. Asadar, forma dreptului reprezinta aspectul exterior al

9. Forma de stat exprima:

CAPITOLUL III: PRINCIPIILE DREPTULUI

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.25.

Alaturi de principiile generale (fundamentale) se disting anumite

Sectiunea 2: Prezentarea principiilor generale ale dreptului

Vezi Dumitru Mazilu, op.cit., p.118.

Nicolae Popa, op. cit., p. 114.

2.3. Principiul responsabilitatii

Nicolae Popa, op.cit., p.117.

n strnsa legatura cu notiunea de echitate, justitia reprezinta

Nicolae Popa, op. cit., p. 120.

8. Principiul libertatii si egalitatii se afla n strnsa legatura cu:

CAPITOLUL IV : FUNCTIILE DREPTULUI

Sectiunea 2: Prezentarea functiilor dreptului

Nicolae Popa, op.cit., p.125.

se stabilesc prerogativele acestora, relatiile dintre ele, dar si raporturile

Functia normativa exprima pozitia specifica a dreptului n viata

CAPITOLUL V: NORMA JURIDICA

Nicolae Popa, op.cit.,p.134.

1.2.Trasaturile normei juridice.

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit., p.35.

juridice are un caracter general si impersonal pentru ca ele se aplica de o

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.

respectarea conduitei prescrise realizndu-se prin existenta si aplicarea

Sectiunea 2: Structura normei juridice.

Nicolae Popa, op.cit., p.151.

n functie de gradul de precizie al formularii, se disting ipoteze strict

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit., p.39.

credinta n fata conducatorului autoritatii sau institutiei publice si n

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit., p.40.

imputate si dupa audierea functionarului public. Audierea functionarului

Nicolae Popa, op.cit., p.157.

categorii de norme juridice ar cuprinde numai ipoteza si dispozitie (ex.

Sectiunea 3: Clasificarea normelor juridice.

Momcilo Luburici, op.cit., p.57.