Istoria Dreptului Romanesc Unitatea III

3.
ASPECTE PRIVIND MODERNIZAREA DREPTULUI

ROMANESC
3.1. Dreptul romanesc in perioada moderna 66
3.2. Evolutia raporturilor politico-juridice in perioada 82
moderna
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 94
Teste de autoevaluare 94
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 95
Bibliografie minimală 95
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să identifici rolul dreptului modern romanesc in perioada fanariota;

 să evaluezi corect gradul de dezvoltare a societatii romanesti;
 să definesti evolutia unitara a dreptului romanesc intre (1800-1848);
 sa cuantifici rolul dreptului in societate ca mijloc de reglementare
interpersonala.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului
3.1. Dreptul romanesc in perioada moderna
3.1.1. Organizarea administrativa si politica a Principatelor Romane
Instituirea regimurilor fanariote în cele două principate va coincide cu o
perioadă de gravă ştirbire a autonomiei interne a principatelor. Încălcarea
drepturilor politice şi civile ale locuitorilor se va concretiza acum încel mai
înalt grad, anume însăşi categoria socială a boierimii, reprezentând minoritatea
dominantă va fi afectată prin înlăturarea de la funcţiile publice şi anularea
drepturilor politice.
Confruntările dintre cele trei mari puteri pentru supremaţie în zonă au afectat
puternic soarta şi evoluţia românilor prin amestecul în treburile interne ale
acestora, şi ca urmare a numeroaselor războaie purtate pe teritoriul lor de
Rusia, Austria şi Turcia.
Formula fanariotă va reprezenta, pentru început, o soluţie de compromis între
statutul de autonomie al celor două principate româneşti şi cel al administraţiei
şi dominaţiei otomane chiar dacă îngrădirea autonomiei se reflectă şi în apariţia
noilor instituţii politice sau modificarea celor tradiţionale. Cei numiţi la cârma
celor două state româneşti erau dependenţi de Constantinopol întrucât nu erau
deloc agreaţi de clasa politică românească astfel încât vor fi nevoiţi să îşi aducă
un număr simţitor de colaboratori pe care îi vor numi în funcţii administrative
sporind nemulţumirea populaţiei autohtone.
În scopul dovedirii loialităţii lor faţă de Poartă, domnitorii fanarioţi vor recurge
la măsuri reformiste ce privesc organizarea şi mai ales administrarea statului
oentru a eficientiza modul de îndeplinire a obligaţiilor fata de puterea otomană.
Nu trebuie uitat faptul că acestia erau în continuare mutaţi periodic dintr-un
principat în altul pentru a li se verifica loialitatea faţă de sultan şi ai împiedica
sa colaboreze cu partida natională contra imperiului otoman. De la 65000 de
taleri că era tributul Moldovei acesta va ajunge la 260000 iar pentru Muntenia
diferenţa pentru această perioada va fi de la 260000 la 300000 de taleri.
Darurile şi peşcheşurile anuale vor atinge şi acestea cote excepţionale ce vor
duce la săracirea ţărănimii dar nu numai.
a. Domnia În acest timp, autonomia judiciară a Ţărilor Române a fost apărată
de către domnitori faţă de turci, hotărârile acestora neputând fi atacate în faţa
unei instanţe străine (turceşti) oricât de înalte ar fi fost. Boierii înşişi şi-au unit
eforturile cu ale domniei ca să apere această autonomie.
În planul relaţiilor externe atribuţiile domnului vor continua să fie limitate faţă
de puterea suzerană şi de protectoratul Rusiei (după 1774–– tratatul de la
Kuciuk-Kainargi). Domnitorii români din cele două principate – supuse Porţii
– nu aveau dreptul de a face o politică externă proprie (să încheie tratate cu alte
state, să declare război sau să încheie pace, să trimită sau să primească soli).
Totuşi cu abilitate şi curaj aceştia au reuşit adesea să ocolească opreliştile
puterii suzerane.
Prerogative militare, domnul avea în această perioadă prea puţine, dat fiind
rolul redus al armatei autohtone în timpul regimului turco-fanariot. Formal, în
perioada când ţara nu era ocupată de trupe ruseşti sau otomane, domnul îşi
exercita prerogativa de comandant suprem al armatei, numind şi revocând
comandanţii superiori.
Istoria dreptului romanesc 66

În raporturile cu biserica drepturile domnitorului au rămas în general aceleaşi
ca în perioada anterioară: dreptul de a legifera organizarea bisericii, înfiinţarea
de mitropolii, episcopii, mănăstiri; de a numi şi revoca ierarhii bisericii; de a
fixa competenţa de judecată a organelor bisericeşti în legătură cu mirenii etc.
b. Sfatul de obşte era o formă fanariotă a adunării de stări, o adunare restrânsă
în comparaţie cu Marea Adunare a ţării de mai înainte. Acesta s-a substituit
treptat Marii Adunări care şi-a pierdut cu timpul importanţa. Convocarea
Sfatului de Obşte se făcea prin poruncă domnească în vederea unor deliberări
importante pentru ţară. Acest organism avea o structură elastică. Din punct de
vedere numeric se adunau între 12 şi 14 persoane, uneori în jur de 36. La
adunare participau boieri de obşte, deosebiţi de cei „de divan”. Membrii
Divanului participau în mod obligatoriu la adunare (probabil cu drept de vot
deliberativ), de unde se deduce că boierii de obşte nu aveau o asemenea
obligaţie, şi probabil erau convocaţi numai când se impunea aceasta. Sfatul de
Obşte avea îndeosebi atribuţii administrative nejudiciare. Existau şi excepţii.
Sfatul de Obşte din Moldova putea judeca unele procese mai importante.
Despre funcţionarea şi procedura acestuia se cunosc prea puţine lucruri întrucât
nu aveau secretariat sau arhivă proprie. Înscrisurile erau anaforale care
aduceau la cunoştinţa domnitorului rezultatul deliberării. Raporturile dintre
Sfatul de Obşte şi domnie erau complexe, fiind greu de făcut consideraţii pe
marginea acestora.
c. Marea Adunare a Ţării a supravieţuit prin unele vestigii, având caracter
simbolic, oficios. A fost denaturată de regimul fanariot prin desconsiderarea ei.
În primul rând fusese îndepărtată atribuţia ei cea mai importantă, anume acea
de a alege pe domnitor. Domnitorii erau numiţi direct de către Puterea
Otomană.
d. Sfatul Domnesc (Divanul), a fost o altă instituţie de stat centrală din Ţările
Române, în perioada la care ne referim. Acesta a cunoscut o serie de schimbări
de structură, determinate de transformările economico-sociale,
instituţionalizându-se pe măsura destrămării feudalismului şi afirmării
societăţii burgheze. Până la Regulamentul Organic a continuat să fie format
exclusiv din dregători, ca mai înainte. Membrii Divanului erau în general boieri
de rangul I, numiţi şi „divaniţi”, însă participau la Divan şi unii mari dregători
rămaşi fără atribuţii şi care şi-au păstrat rangul şi titlul. Lucrurile fiind într-un
proces de tranziţie, se observă faptul că domnitorul îşi căuta sfetnicii dintre
oamenii pricepuţi care intrau apoi în Divan.
e. Dregătoriile au căpătat trăsături noi în această perioadă. Dregătorii erau
numiţi şi revocaţi de către domnitor. În linii mari acestea (dregătoriile) şi-au
păstrat conformaţia din perioada precedentă, instituindu-se însă şi aspecte noi,
ca urmare a evoluţiei condiţiilor economice, sociale şi politice, în legătură cu
numirea dregătorilor, criterii de selecţionare, atribuţii, modul de remunerare,
ierarhia, clasificarea etc. În această perioadă s-au impus noi categorii de
dregători în detrimentul celor vechi. În noile împrejurări s-a modificat însăşi
clasificarea boierilor, deoarece numirea într-o dregătorie se va face acum după
calitatea celui numit în ierarhia boierească. Dregători de clasa I între care:
marele vornic, marele logofăt, marele spătar, marele hatman, marele vistier,
marele postelnic, marele agă, marele cămăraş; Dregători (dregătoriile) de
clasa a II-a între care amintim câteva din cele 17 cunoscute: marele ban,
marele clucer, marele stolnic, marele sluger, marele armaş etc.; Şi dregători de
clasa a III-a. Fără a fi subestimaţi, aceştia aveau atribuţii destul de importante:
erau dregători ce ţineau de Curtea Domnească, subalterni ai marilor dregători,
zapcii, ş.a
Până la Regulamentul Organic, Divanul Domnesc a continuat să cumuleze
atribuţii judecătoreşti, executive şi legislative. Introducându-se principiul
separaţiei puterilor, Divanul nu va mai păstra decât atribuţii judecătoreşti,
devenind instanţă supremă de judecată. Celelalte atribuţii ale Divanului
Domnesc au fost preluate de alte organisme ca : Adunarea Obştească şi Sfatul
Administrativ în activitatea de conducere şi administrarea ţării. Sfatul Domnesc
avea alte numeroase atribuţii, între care: financiare, militare, religioase etc.
Şedinţele Divanului erau publice, când judeca pricini şi când dezbătea
probleme privind interese de stat.
Sarcina de lucru 1
Aprofundati notiunile specifice principalelor institutii politice din
principatele romane. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu
prilejul intalnirilor tutoriale. Consultati Cloşcă, Constantin, Asandului,
Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura Fundaţiei
Academice Danubius, 2002, p 45- 120
3.1.2. Evolutia dreptului in perioada moderna

Situaţia politică şi economică dificilă a principatelor, accentuata de războaiele
ruso-austro-turce, duse în mare parte pe teritoriul acestora impuneau o serie de
reforme pentru stabilizarea şi contabilizarea exactă a cheltuielilor şi veniturilor
lucru absolut necesar pentru satisfacerea nevoilor economico-financiare
crescânde ale Imperiului Otoman.
În cadrul evoluţiei relaţiilor social-politice afirmarea dreptului şi a instituţiilor
juridice avea să joace un rol semnificativ. Modernizarea dreptului la români a
început prin prin reformele lui Constantin Mavrocordat, care a domnit în mai
multe rânduri în Moldova şi Ţara Românească între anii 1730-1769.
Conform acestora este desfiinţată rumînia şi vecinia, adică legarea de glie.
Rumînii se pot răscumpara, au un drept de strămutare limitat datorând pentru
lotul pe care îl aveau un număr de 12 zile de clacă pe an. Vecinii din Moldova
nu mai pot fi vânduţi şi dăruiţi dar nici nu se se pot strămuta după bunul lor
plac fiind datori cu 24 zile de clacă pe an.
Deşi pare că situaţia ţăranilor nu s-a îmbunătăţit foarte mult reformele vor
stopa abuzurile pentru o vreme şi vor cointeresa populaţia să producă mai mult
de pe loturile de pământ pentru a se răscumpara. Apreciată de specialişti ca
reformistă, egalizatoare, ca tehnică a dreptului şi relativ unificatoare pentru
cele două ţări româneşti (Moldova şi Muntenia), Constituţia mai prevedea şi
plata tuturor dregătorilor de stat şi scutirea clerului de dări şi limitarea dreptului
acestuia de judecată fiind publicată în limba franceză de către revista “Mercur
de France”, în anul 1742.
Încă din prima fază a perioadei în discuţie problema dominantă a fost aceea a
codificării dreptului. Astfel, au fost substanţial modernizate tradiţionalele texte
de lege bizantine prin Codul Callimachi. Acesta din urmă nu mai constituia
doar o imitaţie servilă, ca în alte cazuri, ci făcea dovada celui mai occidental
cod de până la 1821. În aceeaşi măsură, elemente ale obiceiului pământului
rămâneau valabile prin adaptarea lor la noile condiţii dând consistenţă practicii
dreptului românesc. În legătură cu aceasta este relevant faptul că a fost tradusă
lucrarea intitulată Cutumiar, întocmită de Mihail Fotino.
Acest Cutumiar avea de altfel o largă circulaţie în mediul juridic românesc şi în
mentalitatea tuturor claselor sociale, ceea ce punea în evidenţă puternica
tradiţie a cutumei sau legii pământului, în condiţiile afirmării de noi principii şi
tehnici de judecată. Totodată, trebuie ştiut faptul că valabilitatea obiceiului sau
cutumei trebuia confirmată prin pravilă (lege scrisă) care avea autoritate
dovedită.
Înnoirea a constat şi în suprimarea (nu în întregime) pluralismului şi
paralelismului în sistemul de drept feudal. În această privinţă continuau să
existe contradicţii între sistemele juridice cu vechi tradiţii de autonomie locală
sau funcţională. Pe de altă parte, la începutul secolului al XIX-lea, dreptul era
receptat şi înfăţişat ca drept al statului, pe cale de a deveni naţional, ceea ce se
va înfăptui pe deplin mai târziu.
Modernizarea s-a oglindit şi în instituţionalizarea codurilor specializate pe
ramură modernă de drept, cu un rol hotărâtor în organizarea economiei
capitaliste şi a societăţii burgheze.
Legiuirea Caragea a fost ultimul Cod general feudal cuprinzând trei-patru
ramuri de drept. Tot atunci codurile specializate, aflate în fază de proiect, cu
multe reminiscenţe bizantine, îşi găsiseră locul în Manualul lui Mihail Fotino
din anul 1777.
Din exemplele enumerate se desprinde concluzia că modernizarea dreptului
românesc a constat într-un proces complex şi de durată, un proces organic cu
adaptări succesive şi nu totdeauna doveditoare. Din practica legislativă a
acestei faze de început şi din programele elaborate, privitoare la reaşezarea
pravilelor ţării, adică a noilor coduri, rezultă caracterul de sinteză (drept
bizantin receptat, obiceiul pământului, drept românesc) al codurilor şi
proiectelor de cod ale anilor 1765 - 1826. Fiecare cod a fost un pas înainte faţă
de precedentul.
O trecere a activităţii legislative a acestei perioade ar însuma următoarele
documente legislative:
1. Constituţia lui Constantin Mavrocordat;
2. Capetele de porunci (1714-Muntenia);
3. Codul lui Mihai Fotino (1765-Muntenia);
4. Pravinilceasca Condică a lui Alexandru Ipsilante (Manualul de legi-
1780-Muntenia);
5. Pandectele lui Toma Carra (1806- Moldova);
6. Manualul juridic al Llui Alexandru Donici (1814-Moldova);
7. Codul Civil al lui Scarlat Callimach (1817-Muntenia);
8. Legiuirea Caragea (1818-Muntenia).
Sarcina de lucru 2
Aprofundeaza importanta masurilor juridice aplicate in aceasta
perioada.Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor
tutoriale. Consultati Florin Negoita, Istoria statului si dreptului romanesc,
Editura Universitara, Bucuresti, 2008 p 65-145
În centrul preocupărilor de modernizare a dreptului românesc a stat şi procesul

de formare a unui limbaj al dreptului şi a unei terminologii juridice
cuprinzătoare. În vocabularul juridic românesc au pătruns termeni moderni de
factură occidentală, sufixele şi derivaţiile autohtone de până atunci fiind
înlăturate.
În a doua jumătate a secolului al XVIII- lea se înfăptuiesc mai multe măsuri de
reorganizare a Scolilor domneşti sau a academiilor de la Iaşi şi Bucureşti.
Domnitorii Alexandru Ipsilanti, în Ţara Românească, imitat de Alex Moruzi,
de Grigore Ghica şi mitropolitul Iacob II Stamate în Moldova, s-au implicat în
sprijinirea şi promovarea cursurilor de Înalte Legi, precum şi a unor profesori
români, ca: Ştefan Nestor Craioveanu, Gh. Lazăr la Bucureşti, iar la Iaşi,
reputatul dascăl de legi, C. Crysokefalos. Totodată, contactele juridice cu
Vestul Europei se înmulţesc; tineri români capătă consacrarea ca jurişti în
centre academice apusene. Un prim jurist român care şi-a pregătit doctoratul în
drept la Paris a fost un oarecare Bogdan. Importantă s-a dovedit a fi fost, în
legăturile cu apusul, şi circulaţia cărţilor de specialitate.
Cu ajutorul influenţelor străine, dar cu puternice resorturi interne, dreptul
românesc a făcut paşi decisivi, în această etapă, spre circumscrierea lui în
modernismul european. Puterea de selecţie, valorificarea tradiţiei româneşti,
puterea de creativitate, voinţa şi pregătirea de cadre sau de instituţii naţionale
etc. caracterizează dreptul românesc din prima jumătate a sec. al XIX-lea.
O primă fază a modernizării, s-a încheiat în 1821; procesul va continua însă şi
în anii următori până în anii 1831, după care se va impune o altă fază, de
asemenea importantă, fixată de exegeţi între anii 1831 - 1848, ca fiind una
calitativă, de excepţie în demersul către o adevărată modernizare ce va domina
sec. al XIX-lea
Domnitorul Mihail Sturdza a creat la Iaşi, în 1834, o şcoală de înalte studii,
devenită Academia Mihăileană (după numele întemeietorului), în cadrul căreia
a introdus discipline de drept. A existat şi planul creării unei înalte şcoli
juridice în limba franceză, însă acesta a eşuat, dar ideea a rămas. În acelaşi

timp, colegiul academic Sf. Sava de la Bucureşti, a ocupat pentru Muntenia o
poziţie similară cu aceea a Academiei Mihăilene din Iaşi. Şi aici se regăsesc
preocupări pentru ştiinţa dreptului, susţinute de absolvenţi ai institutelor
superioare de drept din alte ţări. În anul 1837, la Iaşi, a fost tipărit “Jurnalul
judecătoresc”, fără să aibă o viaţă prea lungă. Asemenea încercări nu erau
eşecuri, ci căutări de căi sigure între multiplele şi frământatele probleme ale
epocii, cu atât mai mult în Ţările Române.
Sarcina de lucru 3
Aprofundeaza cunostintele referitoare la importanta creării şcolilor cu
invatamant juridic in acesta perioada. Sarcina de lucru va fi verificata
de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. . Dan Top, Istoria dreptului si
statului romanesc, Editura Bibliotecii Pedagogice Nationale Bucuresti,
2007, p20-90
3.1.3. Institutii de drept specifice regimului fanariot

Cel care a încercat o reformă radicală în materie de justiţie a fost Constantin
Mavrocordat, ceea ce a dat unitate şi consistenţă ceând instituţia ispravnicilor
pentru judeţe în Muntenia şi ţinuturile dîn Moldova. În aceste posturi au fost
numiţi boieri (de rangul I sau II) cu deplină competenţă administrativă şi
judecătorească, chiar dacă împricinaţii erau de rang similar sau mai mare. Au
fost stabilite norme de organizare, competenţă şi procedură pentru jurisdicţia
ispravnicilor, aceştia având obligaţia de a judeca neîntârziat şi cu „uşile
deschise” etc. Totodată, se interzicea ispravnicilor să fie judecători şi globnici.
Ideile iluministe ale unor domnitori şi nevoia de rezolvare a acestei crize au
făcut ca în toată perioada, de la mijlocul secolului XVIII-lea şi până la Unirea
principatelor, să se facă eforturi susţinute pentru remedierea proastei organizări
a justiţiei, să se facă eforturi susţinute pentru remedierea proastei organizări a
justiţiei, înregistrându-se unele rezultate notabile, în condiţiile rezistenţei opuse
de vechea clasă feudală
Constantin Mavrocordat a încercat să creeze instituţia modernă a judecătorilor
de profesie, salarizaţi de stat, nu de către ispravnici, instituind pe lângă fiecare
isprăvnicie câte un judecător sau doi, care puteau judeca şi în absenţa
ispravnicului iar introducerea procedurii scrise devenea obligatorie ca şi
introducerea condicelor trimise spre verificare lunar domnului. În acest caz se
făcea un pas real în direcţia separaţiei puterii judecătoreşti de cea executivă.
Aplicarea în întregime şi în totalitate a reformelor concepute nu depindea
numai de domnitor, ci şi de numeroşi alţi factori.
Reforma judecătorească a lui C. Mavrocordat şi-a dovedit necesitatea şi
caracterul ei înaintat prin însăşi dificultăţile de aplicare şi prin amploarea ei.
Principiile acestei reforme, dezvoltate şi amendate, s-au impus în cele din
urmă, definind faza de trecere de la dreptul feudal la cel burghez. Din întreaga
reformă, cu tot ritmul lent de aplicare, aspectul judiciar a rămas partea cea mai
relevantă prin pozitivismul ei.
După câteva încercări nereuşite de organizare judecătorească modernă ale
înaintaşilor (C. Mavrocordat, Racoviţă, Matei Ghica) a venit rândul lui
Alexandru Ipsilanti (1786-1788) care a creat, la cererea boierilor moldoveni, în
cadrul Divanului Domnesc, pentru început, departamente judecătoreşti. În
Moldova a fost confirmată, în aprilie 1771, existenţa divanului de giudecăţi,
devenit ulterior Departamentul giudecăţii. În cealaltă ţară românească,
Muntenia, cuprinsă şi ea de febra înnoirilor, a fost creat (mai 1772),
„Departamentul judecăţii”, existând şi un departament II (civil).
În Ţara Românească, domnitorul Alexandru Ipsilanti a perseverat de asemenea,
în direcţia modernizării dreptului. Opera sa este cuprinsă în Pravilniceasca
condică, adoptată în anul 1775 în care este reglementată organizarea instanţelor
judecătoreşti. Acestea erau structurate într-un sistem ierarhic, cu competenţe
delimitate pe diferite trepte de jurisdicţie. Astfel:
1) divanul gospodăresc (domnesc);
2) judecătoria veliţilor boieri;
3) al doilea departament (două departamente civile de acelaşi grad);
4) al treilea departament al vinovaţilor” (departament penal)”;
5) judecători; Pentru judecătoria ot vel aga;
6) judecătorii după judeţe.
Alexandru Ipsilanti a creat Departamentul criminalicesc şi Departamentul
străinelor pricini, punând în aplicare departamentul II (civil). De asemenea,
rezultă funcţionarea departamentului al II-lea (judecata divanului domnesc).
Au fost făcute totodată şi unele ajustări ale legislaţiei existente.
a). Judecătorii de judeţe
Ocupându-se de procedura de judecată Al. Ipsilanti a continuat de fapt opera
începută de Constantin Mavrocordat. Ipsilanti a conceput organizarea
proceselor în 12 paragrafe şi a acordat o importanţă sporită judecătorilor.
Astfel, judecătorii puteau judeca şi singuri în timp ce ispravnicii nu mai aveau
dreptul să judece fără judecător. Judecătorul de judeţ, aşadar, judeca numai
vinovăţiile uşoare, trebuind să dea hotărâre scrisă privitoare la pedeapsa
pronunţată. S-a menţinut practica discriminatorie ca boierii cei mari să fie
judecaţi de Divan, chiar dacă fapta incriminatorie se petrecea pe teritoriul de
competenţa a judeţului; deci în aceste cazuri, atât ispravnicul cât şi judecătorul
de judeţ, erau daţi deoparte.
b) Departamentele civile şi departamentul penal
Cele două departamente despre care s-a mai amintit, erau compuse din
judecători cu ştiinţă şi cu praxis, iar aceştia judecau după pravila şi obiceiul
pământului. Privitor la Departamentul al III-lea („al vinovaţilor”)
Pravilniceasca condica face referiri la modul de judecată (legile ce se aplicau),
la atribuţiile departamentului, la cercetarea învinuiţilor (care nu se putea face
decât de judecători), la modificarea de hotărâri ce revenea numai domnitorului
etc. Judecata veliţilor boieri făcea obiectul capitolului al III-lea din aceeaşi
condică. Completul de judecată era compus din boieri cu funcţii înalte şi trei
mazili veliţi; judecata se făcea la curtea domnească. În acest cadru erau
judecate apelurile (element de modernitate occidentală) declarate împotriva
hotărârilor departamentelor inferioare.
În asemenea cazuri dosarul înaintat „departamentului de apel” trebuia să
conţină analiza probelor administrate, doveditoare pentru culpă, modul de
desfăşurare a procesului, indicându-se articolele din pravilă aplicate
etc.Hotărârile veliţilor boieri trebuiau înscrise în condica specială pentru
hotărâri, practică iniţiată de Constantin Mavrocordat.
c) Divanul domnesc era instanţa supremă şi avea o competenţă de judecată
generală. Judeca numai în apel pricini deosebit de grave care puteau fi
pedepsite cu mutilare sau moartea făptuitorilor (vinovaţilor). În asemenea
cazuri instanţa supremă de judecată (Divanul domnesc) era compusă din
domnitor, marii boieri, mitropolit şi episcopi. Când domnitorul nu participa la
judecată, divanul întocmea anaforale ce erau supuse aprobării domnitorului, iar
acesta confirma sau infirma hotărârea luată. În acest din urmă caz se proceda la
o nouă judecată, de data aceasta în prezenţa domnitorului care conducea
Divanul.
d) Instanţele speciale. Începuturile justiţiei militare
În capitolul al XIII-lea din Pravilniceasca Condică sunt trecute prevederi
referitoare la cazurile de abateri din armată, iar în capitolul al XIV-lea erau
norme pentru marele aga (şeful poliţiei). Ambele instanţe aveau o anume
competenţă penală, iar hotărârile pronunţate de acestea erau supuse apelului
Divanului veliţilor boieri. Legislaţia militară constituie dovada faptului că
reforma judecătorească era cuprinzătoare, încorporând aproape toate domeniile
de activitate mai importante.
Primele elemente de justiţie militară au apărut în legislaţia fanariotă. Dovadă o
face Manualul de legi al lui M. Fotino, din 1777. La rubrica pravile ostăşeşti
sunt incluse trei paragrafe din Bazilicale, referitoare la dezertări şi capacitatea
de a fi ostaş, precum şi patru paragrafe din legiuirile militare publicate de
Leunclavius în 1596 (Val. Al. Georgescu)1.
Pravilniceasca condică cuprindea dispoziţii de justiţie militară în capitolele
intitulate Judecătorie ot vel spătar şi Judecătorie ot vel aga, preconizându-se
două instanţe cu caracter militar. Pe lângă militari, instanţele amintite judecau
şi civili pentru anumite infracţiuni ce aveau tangenţă cu armata.
Sarcina de lucru 5
Aprofundeaza cunostintele referitoare la actele juridice puse in practica in
Principatele Romane sub guvernarea turco-fanariota. Sarcina de lucru va fi
verificata de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. Dan Top, Istoria dreptului
si statului romanesc, Editura Bibliotecii Pedagogice Nationale Bucuresti,
2007 p 40-84
1
Ap. Istoria dreptului românesc, II/1, p. 207.
Institutiile de drept
a) Dreptul civil. Ca şi în multe alte domenii, modificări înnoitoare au avut loc
în această perioadă şi în ceea ce privea condiţia persoanelor. Elementul om-
cetăţean apare acum ca substanţă a transformărilor caracteristice perioadei de
tranziţie. Deşi se mai păstrau multe trăsături din epoca anterioară, se remarcă şi
atitudini noi. Constantin Callimachi, luând act de modificările ce se impuneau,
preciza că: „persoană se zice, în legi, omul ce are într-un stat stare
politicească, adică politiceşti drituri şi îndatoriri”.
Astfel, rezultă din aceasta conceptul modern de cetăţean, ce avea drepturi şi
îndatoriri în cadrul societăţii. A urmat apoi Legea Caragea care stabilea unele
criterii în clasificarea persoanelor şi anume: „după noroc”–– adică, oameni
liberi, robi şi dezrobiţi; apoi după fire –– bărbaţi şi femei; după etate; după
capacitate (cei cu discernământ pe de o parte şi risipitori şi fără minte, pe de
altă parte).
În privinţa ţărănimii, trebuie ştiut că după „emanciparea” ei prin reformele lui
Constantin Mavrocordat, aceasta şi-a menţinut poziţia socială de moşnean (în
Ţara Românească) şi de răzeş (în Moldova), în pofida asalturilor marii boierimi
asupra proprietaţilor ţărăneşti. Clasa ţărănimii libere se va lărgi prin alăturarea
celor eliberaţi prin reformele lui Constantin Mavrocordat, care, deşi nu erau
proprietari de pământ, au devenit persoane libere sub raportul capacităţii de
drept.
Robii au continuat să existe atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Ei
constituiau o altă categorie de cetăţeni, locuitori ai satelor. Hrisovul lui C.
Mavrocordat prevedea că „numai ţiganii au acea robie”. Legea Caragea făcea
precizarea că „domnitorul era stăpân absolut şi pe viaţa robilor”. În starea de
rob se ajungea prin naştere; cei născuţi din părinţi robi, idem cei născuţi „din
mama roabă sunt robi”; prin vânzare-cumpărare sau donaţie. Starea de rob a
cunoscut şi ea elemente de modernizare. Constantin Callimachi definea
instituţia într-o nouă concepţie precizând că „deşi sunt împotriva firescului drit
(drept) al omului, s-a urmat din vechime în prinţipatul acesta, însă într-un alt
sens decât în antichitate, căci aici puterea stăpânului nu mai poate ca odinioară
sub nici un cuvânt sau pricină a se întinde asupra vieţii robului, ci doar asupra
averii lui …, drept aceea este robul supus pământeştilor legi şi se apără de către
ele”2. Însăşi faptul că situaţia robilor era în atenţia legiuitorului pune în
evidenţă preocuparea pentru încadrarea robilor în anumite norme de drept.
Legislaţia reformatoare stabilea norme şi în ceea ce privea vârsta, sexul şi
unele incapacităţi (L. Caragea). Vârsta era primul element de care se ţinea
seama în exercitarea capacităţii.
- Până la şapte ani copiii erau prunci;
2
Istoria dreptului românesc, II/1, p. 244.
- Până la 14 ani –– băieţii, şi până la 12 ani fetele erau, erau consideraţi
nevârstnici, şi, deci nu puteau încheia acte juridice, acestea putând fi
efectuate numai de părinţii lor sau de tutori;
- Între 14 şi 25 de ani tânărul era considerat sprevârstnic sau afilix, cu o
capacitate juridică limitată, aflându-se în continuare sub tutela
curatorilor;
- Sexul – deosebirea de sex era considerată de lege ca fiind „după fire”;
capacitatea juridică a femeilor continua să fie mult redusă, iar
participarea lor la viaţa publică era exclusă.
Legea Caragea preciza expres că „numai boierii bărbaţi se fac boieri,
judecători şi ocârmuitori obşteşti”, şi tot ei erau cei ce puteau îndeplini funcţii
bisericeşti.
Incapacitatea, tutela, curatela

În sistemul juridic la care ne referim, pe lângă cei nevârstnici sau sprevârstnici,
erau persoane lovite de incapacitate juridică, cei suferinzi de boli mintale, cum
era lipsa uzului raţiunii sau a discernământului. Tot în această categorie strict
juridică erau încadraţi şi cei ce lipseau mai multă vreme din ţară.
Administrarea averii celor nevârstnici era încredinţată părinţilor, sau în lipsa
acestora, tutorilor (epitropi). Pentru cei între 14 şi 25 de ani, ca şi pentru cei
loviţi de incapacitate, ei se numeau curatori.
Un loc aparte în legislaţia vremii l-a ocupat starea civilă, întocmirea şi
păstrarea actelor. În secolul al XVIII-lea, privitor la elementele de stare civilă
existau unele reguli, şi anume, preoţii ţineau condici pentru evidenţa naşterilor,
căsătoriilor şi deceselor. Unele registre de această natură s-au păstrat la
mitropolii şi episcopii. În 1785 au fost publicate în Moldova dispoziţii prin care
se interzicea preoţilor din sate şi din oraşe să cunune pământeni „cu robie sau
robi cu pământence”, precizându-se că în cazul oficierii nunţii nepermise,
preoţii să fie caterisiţi, iar căsătoriile să se anuleze.
Rudenia
Strâns legată de familie, rudenia, nu a suferit schimbări substanţiale în sistemul
normativ cutumiar. Continuă a se face distincţie între rudenia naturală,
izvorâtă din filiaţie, (cea creată de raporturi matrimoniale) şi familia spirituală.
La acestea se adaugă înfrăţirea cu diferitele ei forme.
Legiuirile din această perioadă cuprind reglementări de rudenie care nu diferă
esenţial de cele precedente, deoarece aveau la bază principiile de drept canonic
care guverna încă instituţia familie. Au fost reglementate probleme ca
filiaţiunea (copiii legitimi, nelegitimi, legitimaţi sau adoptaţi…) rudenia
naturală (căsătoriile) adopţiunea etc. S-au conturat idei legislative privind
funcţiile familiei: economică, demografică, etnică, religioasă, pedagogică,
psihologică. De asemenea, probleme referitoare la divorţ, adulter.
În problema familiei reglementările juridice au fost în această perioadă
(sfârşitul sec. al XVIII-lea, începutul sec. XIX) complexe. Pe de o parte s-au
menţinut reglementări de tip feudal, pe de altă parte s-au înregistrat tendinţe de
modernizare. Spre exemplu, în Moldova o însemnătate deosebită a avut-o
manualul (juridic) al lui Alexandru Donici, iar în Ţara Românească, Codul
Callimachi. De asemenea, reglementări ample privind familia au fost cuprinse
în Pravilniceasca Condică şi Legea Caragea.
La temelia familiei se afla căsătoria pe bază de voinţă reciprocă, de legiuită
însoţire: „Nunta iaste tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre a face copii”
(L.Caragea II 16 f 1).
Erau interzise căsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi cele dintre
persoanele libere şi robi. Legislaţia de atunci cuprindea multe dispoziţii
privitoare la zestre, păstrându-se unele reglementări anterioare: contra zestrea
era una dintre acestea; o deosebită alcătuire prin care bărbatul sau altcineva în
numele lui, dădea femeii (miresei) „daruri privitoare către zestrea ei”.
Totodată, prevederi valoroase privitoare la raporturile dintre soţi, precum şi a
celor dintre părinţi şi copii au fost introduse în legislaţia vremii. Codul
Callimachi statornicea, spre exemplu, obligaţia pentru părinţi, privind creşterea
şi educarea copiilor. Dominanta desprinsă din legiuirile timpului era aceea a
poziţiei superioare a bărbatului (tatălui), păstrându-se trăsături tradiţionale cum
erau: statornicirea principiului responsabilităţii personale în domeniul civil şi
penal. În privinţa desfacerii căsătoriei, atât Codul Callimachi, cât şi Legea
Caragea stabileau motivele de divorţ atât în sarcina soţiei cât şi a soţului. În
perioada de destrămare a feudalismului au crescut considerabil asociaţiile cu
profil lucrativ. Tovărăşia (asocierea) în aceste cazuri era socotită obştire sau
comunitate. Astfel de tovărăşii erau socotite în legea Callimachi o singură
persoană moralicească spre deosebire de cea firească. Diversele forme de
asociere au căpătat o importantă largă în legislaţia vremii, ca urmare a
numărului în creştere al acestora şi a marii lor diversităţi.
Dreptul comercial
Acest domeniu a înregistrat un interes aparte pentru legislaţia timpului, cu atât
mai mult cu cât societatea se îndrepta spre un regim capitalist burghez, ce
presupunea intensificarea şi diversificarea activităţilor comerciale. Principalele
legi scrise au abordat relaţiile comerciale, mai târziu, potrivit evoluţiei
regimului economico-politic din această parte a Europei.
În Pravilniceasca Condică, în Codul Callimachi şi în Legea Caragea sunt
reglementate relaţiile comerciale. Regulamentul Organic proclama libertatea
comerţului în interiorul celor două Principate şi între ele.
În Moldova sunt de asemenea de semnalat dispoziţii şi norme privind dreptul
comercial precum şi jurisdicţia comercială, rezultând din ofisuri domneşti,
anaforale, adrese, circulare etc. Spre deosebire de Muntenia, în Moldova Codul
Comercial francez era recomandat spre folosire prin dispoziţii ale Înaltelor
autorităţi. Totodată se remarcă tendinţa, tot mai puternică, de diferenţiere între
elemente de drept civil şi cele de drept comercial, existând instanţe comerciale
deosebite de cele civile.
În Transilvania, evoluţia spiritului burghez a fost mai rapidă, evoluţie
determinată de ascensiunea accentuată a capitalismului. În acest cadru s-a
afirmat şi burghezia comercială românească. În timpul împărătesei Maria
Teresa (1740-1780) s-a introdus legislaţia comercială şi cambială. Au fost puse
în aplicare legi austriece privind falimentul şi bancruta frauduloasă. Începe să
se manifeste o autonomie a dreptului comercial. Reglementări cu profil de
drept comercial erau cuprinse în Codul Civil austriac, intrat în vigoare pe
teritoriul Transilvaniei începând din 1853.
Reglementarea operaţiunilor comerciale a constituit o preocupare care a reţinut
atenţia legiuitorului. Numeroasele acte de comerţ, precum şi diversitatea lor
pun în evidenţă importanţa ce trebuia acordată comerţului. Jurisdicţia
comercială se referea la instanţe comerciale specializate în procese de acest
gen. Au fost reglementate prin norme de drept problemele maritime,
cuprinzând dispoziţii privitoare la „corăbii şi alte vase de mare”, sechestrare,
vânzare de corăbii, atribuţiile căpităniei, încadrarea marinarilor.
Actele de comerţ au fost şi ele întocmite în mare parte după Codul Comercial
Francez din 1808. Existau două grupe de operaţii comerciale şi anume: actele
de comerţ principale acte de comerţ accesorii. acte de comerţ
accesorii.Totodată legiuirile din acea perioadă, de trecere de la feudalism la
capitalism, cuprindeau prevederi referitoare la comercianţi; la societăţile
comerciale, care erau de trei feluri:
- în comandită;
- în nume colectiv;
- anonime.
fiecare dintre acestea având norme bine precizate. Existau chiar şi prevederi
despre organizarea societăţilor de persoană, contracte, faliment şi bancruta
etc.
Dreptul penal
În cele două ţări româneşti (Muntenia şi Moldova), dreptul penal a cunoscut
unele transformări de substanţă, circumscrise evoluţiei spre capitalism a
societăţii româneşti. Schimbările au constat într-un proces de coabitare (în
timp) a normelor vechi cu cele noi. S-au menţinut aspecte ale pluralismului
juridic de tip feudal dar a crescut rolul dreptului scris faţă de cel cutumiar. S-au
concretizat, în perioada la care ne referim, unele principii specifice dreptului
penal şi anume:
- individualizarea răspunderii penale, cu personalitatea pedepsei şi
excluderea răspunderii familiale;
- legalitatea incriminării şi a pedepsei;
- respectul libertăţii individuale prin arestarea cu forme legale, cercetarea
fără tortură şi interzicerea detenţiunii preventive prelungite;
- aplicarea pedepsei după judecată, printr-o hotărâre motivată;
- umanizarea pedepselor, cu excluderea pedepsei cu moartea şi a
mutilării;
- executarea pedepsei în condiţii care să aibă în vedere corectarea
vinovatului.
Noul Cod penal al Moldovei, cunoscut şi sub denumirea de Codul Şuţu-
Sturdza, era un cod complet al ramurii dreptului penal. Avea o structură
avansată, fiind influenţat de Codul penal austriac (1802), traducere românească
(Cernăuţi 1807).

Pedepsele erau destinate ca să păzească liniştita petrecere şi politiceasca
siguranţă a obştei, şi, ca atare, se recomandau acele pedepse „care vor face cea
mai puternică lucrare (impresie) în sufletele oamenilor … şi a se da pildă
altora”. Spre exemplu, pedeapsa de „defăimare în faţa obştei” era una din
străvechile pedepse, de aceea se folosea bătaia repetată pe uliţe.
Deşi Codul la care ne referim stabileşte pentru majoritatea infracţiunilor
pedepse precise, mai continua, totuşi, tehnica veche de a se lăsa la aprecierea
judecătorilor stabilirea pedepselor. În alte infracţiuni se mai găseşte concepţia
morală a pravilelor bisericeşti de a se considera faptele incriminante ca păcate,
şi deci de a fi pedepsite, pe lângă sancţiunile juridice penale, şi cu „canonisire
bisericească”.
Între aspectele noi, cuprinse de Codul penal din care cităm, amintim: tentativa,
(infracţiunea săvârşită dar neizbutită) recidiva, complicitatea, circumstanţele
atenuante şi agravante, prescripţia. De data această acţiunea penală aparţinea
statului, încât chiar dacă intervenea o împăcare între părţi, judecata îşi urma
cursul. Cel ce îşi făcea singur dreptate era, totuşi, pedepsit, deoarece stăpânirea
era datoare a purta de grijă pentru siguranţa supuşilor ei.
Procedura de judecată
Este domeniul în care s-a resimţit pe larg schimbările şi reforma dreptului
românesc pentru acea perioadă, procedura însemnând derularea practică a unui
proces, adică instrumentarea acestuia până la finalizarea lui, hotărârea
definitivă şi executarea pedepselor (Procedura penală).
Constantin Mavrocordat a adus dreptului procedural din Ţara Românească şi
Moldova schimbări importante, care se vor accentua în deceniul al IV-lea al
sec. al XIX-lea. Dispar unele instituţii din perioada anterioară (răspunderea
colectivă), făcând loc altora noi, burgheze. Alături de numeroase trăsături ce se
menţineau au apărut precizări şi inovaţii, introduse prin hrisoavele domneşti,
legi sau proiecte de legi. În această privinţă sunt de menţionat câteva mari
hrisoave din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, şi anume: Proiectele de cod
ale lui M. Fotino; Pravilniceasca Condica; Legea Caragea în Ţara
Românească şi în Moldova: Manualul lui Donici şi Codul Callimachi. Toate
acestea dau dreptului procesual din cele două principate o înfăţişare nouă ––de
tranziţie––, pregătind alte îmbunătăţiri.
Probele au căpătat o importanţă deosebită şi ele, urmărindu-se sistematizarea şi
reglementarea conţinutului lor, precum şi folosirea unor modalităţi adecvate în
obţinerea acestora (a probelor). Îndeosebi Legea Caragea, preluând practici
mai vechi, a consacrat reguli ca: dovedirea afirmaţiei; clasificarea dovezilor;
sporirea importanţei probelor în proces.
Hotărârea judecătorească, de asemenea, constituie o preocupare de
îmbunătăţire şi de perfectare a procedurii de judecată. Constantin Mavrocordat
poruncea ispravnicilor săi că trebuie făcut în aşa fel încât „cartea de judecată
să se potrivească cu rânduiala”, adică motivarea să corespundă cu soluţia.
Căile de atac şi executarea hotărârii vor constitui o componentă la fel de
importantă în arealul procedurii, înregistrându-se şi în această latură preocupări
pentru o mai bună derulare a acţiunii judiciare, în conformitate cu progresul
social-economic din Ţara Românească, şi corespunzător cu mersul normelor de
drept european. Se au în vedere, opoziţia, apelul, apelul la apel, executarea
hotărârii etc.
Regimul penitenciar în Principatele Române
Ca şi în alte ţări, executarea pedepselor private de libertate, în ţările române se
făcea în ocnele de sare pentru oamenii de rând, condamnaţi la muncă silnică, şi
temniţe pentru cei cu pedepse mai „uşoare”, sau exilul la mânăstiri, când era
vorba de boieri. Condiţiile de viaţă în ocne erau primitive, ducând la o rapidă
distrugere fizică a condamnaţilor. Cei coborâţi în „groapa ocnii” nu mai
vedeau lumina zilei până la terminarea pedepsei. În realitate nimeni nu putea
rezista mai mult de 5 ani. La sfârşitul sec. al XVIII-lea au început în statele
Occidentale reforme ale regimului penitenciar. În contrast cu regimul feudal, în
care detenţia se executa în comun, noul regim impunea separarea
condamnaţilor după natura şi gravitatea pedepselor, urmărindu-se reeducarea
prin muncă a condamnaţilor şi prin măsuri morale, folosindu-se diferite metode
de detentie.
Sarcina de lucru 6
Aprofundeaza cunostintele ce au in vedere principalele modificari
legislative survenite in timpul regimului fanariot. Sarcina de lucru va
fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. Voicu, Costică,
Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul
Juridic, 2006, p 20-100
3.1.4. Instituţii de drept specifice regimului fanariot

Organizarea politică a celor două state româneşti a fost marcată de proiectele
constituţionale apărute atât în cadrul revoluţiei de la 1821 cât şi de
Regulamentele Organice adoptate de ţările române ca urmare a consecinţerlor
aplicării Tratatului de la Adrianopol dintre Rusia şi Poarta Otomană în 1829.
Contextul geopolitic european de la începutul secolului al XIX-lea este cumva
favorabil principatelor române şi nevoia de modernizare a societăţii româneşti
se va afirma acum cu şi mai multă vehemenţă.
Efortul de modernizare şi structurare tehnică a dreptului apare evident în
cuprinsul programului revoluţionar al lui Tudor Vladimirescu, al prevederilor
tratatului de la Adrianopol, în cadrul Regulamentul Organic şi nu în ultimul
rând în documentele programatice ale revoluşiei române de la 1848. Este
important de precizat, faptul că, revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821,
deşi nu şi-a atins scopurile sociale şi politice decât parţial, totuşi, a contribuit în
mod decisiv la reinstaurarea regimului domniilor pământene şi la desfiinşarea
regimului fanariot (la respectarea autonomiei principatelor). Articolele
referitoare la Ţările Române din cadrul Tratatului de la Adrianopol (Actul
osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi Ţara Românească) conţin şi ele
importante prevederi ce ţin de respectarea drepturilor politice interne ale
principatelor, precum:
 retrocedarea Ţării Româneşti a raialelor din stânga Dunării Turnu,
Giurgiu Brăila;
 stabilirea graniţei pe talvegul Dunării;
 obligaţia Porţii Otomane de a respecta şi apăra drepturile principatelor
câştigate anterior;
 autonomia administrativă a acestora;
 alegerea domnilor pe viaţă şi posibilitatea administrării cu ajutorul
boierilor din Divan a ţării;
 libertatea comertului pe Dunare;
 anularea monopolului comercial asupra comertului exterior al Tarilor
Romane;
 scutirea obligaţiilor principatelor de a aproviziona cetăţile turceşti şi
Constantinopolul.
Drept urmare, ocupaţia rusă a principatelor urma să asigure respectarea acestor
prevederi şi să iniţieze procesul de transformare legislativă necesară. Acesta se
va traduce prin adoptarea Regulamentului Organic în 1831 în Ţara
Românească şi 1832 în Moldova şi datorita similitudinilor evidente (practic
există mici deosebiri în aplicarea acestora în cele două ţări române putem
vorbi de un singur regulament pentru Moldova şi Ţara Românească.
Organizarea regulamentară a principatelor va ţine cont de următoarele
prevederi:
 separarea puterilor in stat (domnul puterea executivă instanţele de
judecată puterea judecătorească iar puterea legislativă aparţinea Adunării
Obşteşti);
 domnul este ajutat de ministri este şeful puterii executive sancţionează şi
promulgă legile, estecomandantul suprem si are drept de veto;
 in privinta modernizarii finantelor se reintroduce se reintroduce impozitul
unic pe cap de locuitor, capitaţia pentru ţărani şi patenta pentru negustori
şi meşteşugari, boierii fiind scutiţi de plata dărilor;
 pentru dezvoltarea industriei şi a agriculturii se menţionau primele de
încurajare, protejarea industriei naţionale iar în agricultură se crea
posibilitatea introducerii unor noi relaţii de muncă de tip modern în
detrimentul celor tipic feudale;
 este infiintata militia nationala cu scopul de a asigura paza si securitatea
cetatenilor;
 regulamentele Organice introduc relatia dintre proprietarul de teren
agricol si lucrator, norma de lucru – nartul – ce conduce la cresterea
numarului zilelor de claca.

Sarcina de lucru 7
Studiu de caz Prevederile Tratatului de la Adrianopol din 1821
referitoare la Tarile Romane. Sarcina de lucru va fi verificata de
tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. Voicu, Costică, Istoria statului şi
dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006, p 20-
10
Evoluţia socio-economică a principatelor române în prima jumătate as

secolului al XIX-lea a depaşit în scurt timp cadrul legislativ dat de prevederile
regulamentelor organice astfel că, la jumătatea secolului acestea deveniseră
anacronice, depăşite, fiind în contradicţie cu realitatea social politică. Dintre
acestea amintim: în 1835 la Scăieni – Societatea agronomică şi manufacturieră
sub influenţă ideilor socialismului utopic fancez, în 1939 sub conducerea
comisului Leonte – conjuraţia confederativă ce îşi propunea unirea ţărilor
române şi a Serbiei pe principii democratice, 1838 constituirea partidei
naţionale conduse de Ion Câmpineanu, 1843- societatea secretă Frăţia ce avea
drept obiectiv instaurarea unei noi orânduiri, iar în perioada similară în
Moldova se constituie Asociaţia patriotică.
Frământările revoluţionare, încercările de iniţiere a unor proiecte
constituţionale noi vor fi încununate de programul revoluţionar de la 1848 sub
conducerea aripii liberale a boierimii ce constituie prot stindardul luptei
revoluţionare în provinciile româneşti jucând rolul unei adevărate clase
progresiste în ascensiune (similar burgheziei în Europa occidentală).
Principalele documente programatice sunt:
 Petitiunea-proclamatiune, Iasi, martie, 1848, Moldova;
 Petitiunea Nationala, Blaj, Mai, 1848, Moldova;
 Printipurile noastre pentru reformarea patriei, Brasov, mai, 1848,
Transilvania;
 Proclamatia de la Islaz, iunie, 1848, Tara Romaneasca;
 Dorintele partidei nationale din Moldova, august, 1848, Cernauti.
Datorită conjuncturii externe nefavorabile nu sunt formulate explicit prevederi
politice, accentul cazând mai mult pe aspectul social, economic şi juridic
precum desfiinţarea privilegiilor feudale, egalitatea în faţa legii, schimbarea
instituţiilor statului, impunerea progresivă la impozite, reprezentare naţională şi
socială proporţională, mandatul domnului pe 5 ani, libertatea tiparului şi
eliminarea cenzurii şi instituirea unei gprzi naţionale sa apere drepturile
dobândite.
Se mai prevedea, important pentru realitatea socială din principate,
emanciparea clacăşilor şi împropietărirea lor prin despăgubirea boierilor,
emanciparea mănăstirilor de sub tutela străină, secularizarea averilor acestuia,
dezrobirea ţiganilor învăţământul egal pentru toţi cetăţenii, desfiinţarea
pedepsei cu bătaia şi moartea, acordarea de drepturi politice tuturor
compatrioţilor de alta credinţă. Unitatea acestui program de revendicări a fost
rezultul unei reale colaborări între conducătorii revoluţiei din cele trei provincii
istorice româneşti.
Sarcina de lucru 8
Aprofundati notiunile referitoare la principalele actiuni revolutionare
desfasurate in prima jumatate a secolului al XIX-le in Tarile Romane.
Consultati Florin Negoita, Istoria statului si dreptului romanesc, Editura
Universitara, Bucuresti, 2008 p 65-145
3.2. Evolutia raporturilor juridice in perioada moderna

3.2.1. Aspecte politico-juridice ale unirii Principatelor Romane la 1859
Unirea din 1859/1862 constituie un punct de referinţă în ceea ce priveşte istoria

dreptului românesc. Deşi acesta (dreptul) a contribuit la realizarea unirii,
trebuie să-l subsumăm acesteia (unirii) din punct de vedere didactic, motiv
pentru care vom expune mai întâi structura evenimentelor ce compun actul
istoric a Unirii cu faptele şi consecinţele lui.
Deşi înfrântă, revoluţia de la 1848 a contribuit din plin la maturizarea societăţii
româneşti prin difuzarea în rândul populaţiei a ideilor despre unire şi
independenţă, iar problema principatelor române va deveni acum o problemă
de interes european a cărei rezolvare se impunea cu necesitate atât din
considerente politice interne cât şi externe.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au loc evenimente majore în evoluţia
societăţii româneşti, evenimente care definesc ascensiunea spre împlinirea a
două idealuri vitale şi anume, unitatea şi independenţa tuturor românilor.
Conferinţa de Pace de la Paris (1856), ce a urmat Războiului Crimeii (1853-
1856) a readus în cancelariile europene doleanţele românilor pentru unirea
Moldovei şi Ţării Româneşti, urmărindu-se prin aceasta realizarea uni prim pas
(cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi între edificiul naţional) în realizarea
unităţii depline a românilor, din cele două ţări într-un stat de sine-stătător,
independent şi suveran. Războiul, încheiat cu victoria turcilor, sprijiniţi direct
de către Franţa şi Anglia, afectase Ţările Române prin ocuparea lor de către
Rusia, care se autodeclarase „protectoarea acestora”.Important şi inedit în
Pacea încheiată la Paris 1856, a fost participarea la tratative a unor state
europene ca Anglia, Franţa, Austria, Sardinia şi Prusia. Aceste ţări plus Rusia
şi Turcia s-au constituit în cele din urmă într-un organism internaţional ca
puteri garante pentru români.

Instituţiile de drept nefiind suficient de bine conturate, oamenii pregătiţi în
domeniul juridic, mentalităţile şi practicile moderne de drept generalizate nu se
putea concepe împlinirea politică a românilor de la 1859. Fără a face notă
discordantă cu ceea ce se întâmpla în centrul şi răsăritul Europei, revoluţia
pasoptistă va număra printre elite reprezentanţi de seamă ai boierimii (este
vorba de boierimea liberală şcolită în apus, având în special studii juridice)
care vor trece peste barierele sociale şi vor milita din plin pentru reformarea
societăţii româneşti.
Lucrările Conferinţei de Pace de la Paris (1856) au avut prevederi favorabile
în privinţa românilor din principate şi anume:
1. Se recunostea dreptul celor doua tari romane de a se uni.
2. Se restituia catre Moldova cele trei judete,Cahul. Bolgrad, Ismail
3. Organizarea moderna a viitorului stat era pusa sub garantia colectiva a
celor sapte puteri garante
4. Protectoratul Rusiei era inlocuit de garantia colectiva a celor sapte mari
puteri
5. Se mentinea suzeranitate Portii Otomane asupra principatelor dar era
limitata de garantia celor sapte mari puteri europene
Se poate afirma că unirea Moldovei şi Ţării Româneşti în ianuarie 1859 s-a
sprijinit şi pe ceea ce îndeobşte s-a numit şi se numeşte drept. Aceleaşi norme
juridice, aceleaşi practici bazate pe tradiţie, şi îmbogăţite mereu, prezente şi
active în Ţările Române au pregătit momentul 1859, unirea doar a Moldovei şi
Ţării Româneşti, pentru ca în 1918 să se desăvârşească procesul istoric de
făurire a statului naţional unitar român, însumând în graniţele sale, fireşte,
teritoriile româneşti aflate pe durate diferite sub cotropire străină.
Unirea din 1859/1862 constituie un punct de referinţă în ceea ce priveşte istoria
dreptului românesc. Deşi acesta (dreptul) a contribuit la realizarea unirii,
trebuie să-l subsumăm acesteia (unirii) din punct de vedere didactic, motiv
pentru care vom expune mai întâi structura evenimentelor ce compun actul
istoric a Unirii cu faptele şi consecinţele lui.
Sarcina de lucru 9
Consultând bibliografia aprofundati cunostintele refefritoare la prevederile a
Pacii de la Paris favorabile Principatelor Romane. Consultati Florin Negoita,
Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Universitara, Bucuresti, 2008 p
65-145
Soarta celor două principate a fost hotărâtă mai clar după consultarea românilor
din Moldova şi Ţara Românească în privinţa formei de stat pe care o doreau.
Divanurile ad-hoc, constituite în acest scop s-au exprimat clar pentru statul
unitar sub conducerea unui domnitor. După această hotărâre, reprezentanţii
celor şapte state, întruniţi la Paris în Convenţie (1858) au stabilit modul de
organizare a viitorului stat român. Dezicându-se în multe privinţe de la
hotărârile iniţiale, puterile garante nu au mai susţinut unirea deplină a celor
două ţări, ci de data aceasta au „recomandat” constituirea unei uniri formale în
care să se păstreze vechea organizare, cu domnitori separaţi, guverne, adunări
elective, capitale separate etc. „Unirea” urma să constea doar în denumirea de
„Principatele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, precum şi în crearea
Uniunii vamale, şi a Comisiei juridice unite de la Focşani, Comisie ce urma să
pregătească legi comune.
Procedându-se la alegerea domnitorului de către adunările elective ale
Moldovei şi Ţării Româneşti acestea l-au ales pe Al. I. Cuza mai întâi la Iaşi (5
ianuarie 1859) şi apoi la Bucureşti (24 ianuarie 1859). Dubla alegere susţinută
de majoritatea covârşitoare a românilor crea o situaţie inedită atât din punct de
vedere politic cât şi juridic. Domnitorul ales urma să conducă două state fiecare
cu guvernul său, cu adunarea electivă proprie, cu capitale separate. Procedeul
pus în aplicare de români a surprins capitalele europene care au contestat
(îndeosebi Austria şi Turcia) dubla alegere, acuzând faptul că românii au
încălcat Convenţia de la Paris din 1858, şi bineînţeles voinţa celor şapte state.
Faptul era împlinit, şi conducătorii politici români au continuat să acţioneze cu
rapiditate în direcţia consolidării Unirii prin reforme unificatoare, pe de o parte,
şi prin acţiuni diplomatice pe de altă parte, pentru a determina puterile garante
să consimtă asupra dublei alegeri a lui Cuza şi prin aceasta să se ajungă la
recunoaşterea Unirii celor două principate. În urma eforturilor diplomatice ce
au durat trei ani, cele şapte state luând act de puternica voinţă a românilor, de a
trăi uniţi într-un singur stat naţional (chiar dacă unirea era parţială din punct de
vedere geopolitic), şi convingându-se de maturitatea politică a românilor au
recunoscut treptat dubla alegere a lui Cuza şi odată cu aceasta unitatea deplină,
doar pe timpul domniei acestuia, ceea ce pune în evidenţă reticenţele ce
stăpâneau acele ţări, fără voinţa cărora unirea era greu de realizat atunci.
Lăsând de o parte faptul că s-a menţinut suzeranitatea Porţii, mult limitată faţă
de mai înainte, este de remarcat aspectul că a fost îndepărtat uniprotectoratul
Rusiei, şi înlocuit cu cel al puterilor garante. În asemenea condiţii, Al. I. Cuza
şi apropiaţii lui, clasa politică de la acea vreme, a trebuit să acţioneze cu tact şi
mare înţelepciune.
Sarcina de lucru 10
Studiu de caz dubla alegere a domnitorului Alexandru. Ioan. Cuza in
Principatele Romane. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu
prilejul intalnirilor tutoriale. . Voicu, Costică, Istoria statului şi
dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006. p 20-
100

3.2.2. Organizarea judecatoreasca si reformele din timpul lui Al. I. Cuza (1859-1866)
Fără să aştepte îndemnuri din afară, Al. I. Cuza a întreprins o seamă de măsuri
(reforme) menite să consolideze actul înfăptuit, în ianuarie 1859. Au fost votate
proiecte de legi unitare de către cele două adunări elective; s-au organizat
ministerele pe principiul unităţii; au fost modificate instituţii ca poşta,
telegraful, vămile, serviciul sanitar; s-au creat organisme instituţionale comune
cu sediul la Bucureşti, viitoarea capitală a României. Recunoaşterea dublei
alegeri a dat un impuls şi mai puternic acţiunilor pentru desăvârşirea actului din
1859.
Un moment însemnat la constituit elaborarea Statutului dezvoltător al
Convenţiei de la Paris din 1858. Transformările suferite în viaţa statului român,
împlinirile numeroase datorate curajului şi operativităţii cu care au acţionat Al.
I. Cuza, Mihail Kogălniceanu şi alţii au făcut necorespunzătoare legea de bază,
care era Convenţia de la Paris, în conducerea şi organizarea statului. Era nevoie
de o lege autohtonă care să răspundă noilor realităţi. Astfel, în luna mai 1864 a
fost elaborat Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, socotit de unii
specialişti ca prima constituţie modernă a românilor. A intrat în vigoare după
acceptul puterilor garante.
Al. I. Cuza a emis acte de valoarea constituţională. Reamintim că în decembrie
1861 când cele şapte state au recunoscut dubla alegere, prima măsură a
domnitorului român a fost aceea de a da o Proclamaţie către ţară şi de a
convoca cele două Adunări în sesiune comună pentru data de 24 ianuarie 1862,
dată nu întâmplător aleasă pentru un asemenea moment. Caracterul solemn al
Adunării a constat în consacrarea unirii depline şi proclamarea statului
România. Tot în aceste împrejurări şi cu scopul consolidării actului unirii,
oraşul Bucureşti a fost declarat capitala ţării, devenind sediul instituţiilor
centrale şi reşedinţă domnească.
Este locul să amintim şi faptul că mai înainte Comisia Centrală de la Focşani,
constituită şi ea în sprijinul Convenţiei de la Paris, avea între altele şi misiunea
întocmirii unui proiect de Constituţie, în baza căruia urma să se conducă noul
stat român. Proiectul a început să fie redactat după luna august 1859 şi nu se
cunoaşte când a fost terminat. Proiectul de constituţie la care ne referim nu a
fost pus în aplicare deoarece între timp s-a conturat ideea Statutului dezvoltător
al Convenţiei de la Paris din 1858, care răspundea mai bine nevoilor
reformatoare ale statului român. România a funcţionat în baza acestuia până la
Constituţia de la 1866. I. C. Filitti, referindu-se la această împrejurare, făcea
precizarea potrivit căreia Al. I. Cuza, împreună cu colaboratorii săi apropiaţi
elaborase un proiect propriu de reformă constituţională a ţărilor române, fără
nici un amestec al puterilor garante sau al Porţii.
Prompt şi în concordanţă cu cerinţele societăţii româneşti, expuse încă în
timpul revoluţiei de la 1848, Al. I. Cuza a procedat la emiterea de legi în
domeniile electoral, agrar, constituţional, şcolar etc. Astfel, avem în vedere
Legea agrară din august 1864 prin care au fost împroprietăriţi peste 500.000 de
ţărani. Prin adoptarea acestei legi clăcaşii au devenit proprietari pe loturile ce
erau în posesia lor; s-a desfiinţat regimul clăcăşiei în schimbul unei despăgubiri
pe care împroprietăriţii urmau să o plătească. După adoptarea acestei legi 2/3
din pământurile moşiereşti au fost expropriate. Implicaţiile acestei legiuiri au
avut, în primul rând, un caracter economic, acesta ducând la ameliorarea
situaţiei unui mare număr de familii rurale.
Totodată, reforma a constituit o puternică lovitură dată poziţiei economice şi
politice ale moşierimii, deschizând largi perspective dezvoltării capitaliste în
România. Reforma electorală s-a impus, de asemenea, ca o necesitate, întrucât
noua clasă burgheză reclama drepturi politice mai largi de care să beneficieze
şi ea, pe măsura contribuţiei la înnoirile din societatea românească şi a rolului
ce avea să-l aibă în mersul istoriei românilor. Noul aşezământ electoral,
contestat de adunarea electivă va fi adoptat prin plebiscit (1864). Potrivit
acestei legi, alegătorii erau de doua categorii: primari, cei ce plăteau un impozit
mai mic (în comunele rurale), precum şi cei din comunele urbane cu un impozit
ceva mai mare, ca de altfel şi patentarii de până la clasa a V-a inclusiv.
Cincizeci de alegători primari numeau un alegător, categoria direcţi. Aceştia
din urmă trebuiau să aibă un venit de 100 galbeni. Mai puteau fi alegători
direcţi fără a se lua în calcul veniturile, preoţii, profesorii academiilor şi
colegiilor, doctorii şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii, arhitecţii etc.
Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani, iar pentru a fi
aleşi minim 30 de ani şi un venit de 200 de galbeni. Această lege a constituit,
de asemenea, un pas înainte pe calea reformelor înfăptuite cu mult curaj de Al.
I. Cuza şi sfetnicii săi.
Un alt act normativ cu caracter reformator l-a constituit şi legea pentru
Consiliile judeţene, precum şi legea comunală, ambele elaborate în 1864. S-a
reglementat clar, pentru prima oara, modul de constituire, organizare şi
funcţionare a comunelor şi judeţelor. Domnia lui Al. I. Cuza s-a încheiat într-
un mod neaşteptat, prin determinarea abdicării lui, la 11 februarie 1866, de
către Coaliţia liberalo-conservatoare.
Spre deosebire de reformele intreprinse de domnitorul Al. I. Cuza in prima
parte a domniei sale, care au constat intr-o seama de legi adoptate in diferite
domenii, opera legislativa a constituit apogeul acestei activitati. Prin elaborarea
codurilor de legi in a doua parte a domniei s-a asigurat osatura dreptului
modern, care va sta la baza intregului sistem juridic din perioada urmatoare,
sistem consolidat apoi cu Constitutia din 1866 si alte norme legislative.
Legislaţia din timpul domniei lui Cuza ca şi instituţiile de drept create în cei
şapte ani de domnie, constituie o sinteză a evoluţiei dreptului de dinaintea sa.
Şi totodată s-au pus bazele instituţiilor de drept modern, care vor dăinui multă
vreme şi vor impulsiona legislaţia românească. În perioada 1859-1918 s-au
înregistrat multe realizări în domeniul dreptului, cu observaţia că cele mai
multe şi mai temeinice au fost în timpul domniei lui Al. I. Cuza. Elaborarea
Codurilor Civil, Comercial, Penal, Procesual, cărora li se adaugă legislaţia
muncii etc, au constituit acţiuni de anvergură, dar de strictă necesitate, aducând
România alături de ţările europene avansate. Prin adoptarea codurilor amintite
şi a altor legi organice s-a constituit în linii generale sistemul de drept burghez,
superior celui feudal. Prin opera legislativă a lui Cuza, România a intrat în
rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. În pofida unor scăpări s-au limite
manifestate, codurile adoptate au generalizat reglementarea juridică pe temeiul
legii. Opera juridică a lui Cuza a condus în acelaşi timp, la perfectarea tehnicii
juridice, la afirmarea dreptului românesc în ţară şi peste hotare.
a. Codul civil
Dat fiind rămânerea în urmă, comparativ cu Europa centrală şi occidentală,
normele de drept civil prezentau o importanţă deosebită prin necesitatea şi
complexitatea lor. Normele de drept civil existente în acea epocă erau în multe
privinţe depăşite sub aspectul conţinutului, iar sub aspectul formei
(sistematizării) erau dispersate.
La cererea domnitorului Al. I. Cuza, Comisia Centrală de la Focşani a alcătuit
noul Cod civil la care ne vom referi în continuare. Codul Civil a fost adoptat în
anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării
acestuia s-a numit „Codul civil Al. I. Cuza”, iar după abdicare a fost republicat
sub titlul de „Codul civil român”. A abordat aproape toate problemele ce intrau
în această sferă a dreptului precum: persoanele, familia, bunurile, obligaţiile
succesiune şi donaţii.
b. Codul comercial
Vechi de când lumea, normele comerciale au evoluat în raport cu acea latură
economică numită schimbul de produse sau comerţ. Formele de manifestare
de-a lungul timpului au fost foarte diverse, ajungându-se datorită amplorii ce a
luat-o viaţa economică, la nevoia unor norme drastice, acoperite de legi scrise,
cuprinzătoare şi amănunţite. Apariţia unor instituţii tipice dreptului comercial
şi necunoscute celui civil, cum sunt bursele de pe lângă târguri, transporturi
feroviare, vânzări de la o piaţă la alta, asigurările, întreprinderile industriale şi
bancare etc. au făcut ca dreptul comercial să predomine asupra celui civil şi să
se detaşeze într-un domeniu juridic aparte, necesitând un cod al său. În
perioada de început, în sistemul dreptului burghez, dreptul comercial era
subsumat dreptului privat, deşi se detaşase chiar prin problematica lui. Eroarea
venea de la faptul că schimburile de bunuri se făceau între persoane particulare,
prin excepţie cu statul. De aceea normele de drept comerciale au fost adunate
într-un Cod de comerţ încă din anul 1840, în Ţara Românească. În anul 1863,
domnitorul Al. I. Cuza l-a preluat şi extins în toată ţara, adică şi în Moldova.
Acest cod s-a aplicat până în anul 1887, când a fost adoptat un nou cod
comercial, supus şi acesta îmbunătăţirilor periodice potrivit cerinţelor societăţii
româneşti în ascensiune.
Deşi aparţinând domeniului economic, comerţul a întrat în sfera dreptului.
Viaţa economică reprezentând însăşi societatea cu implicaţiile ei multiple nu
poate funcţiona fără un sistem de norme ale dreptului. Posibilităţile de abuz
sunt multiple, precum şi natura foarte diversă a raporturilor dintre oameni,
întrucât s-a impus la fel ca în civil şi penal o legislaţie adecvată. Prin codul la
care ne referim sunt „supravegheate” actele şi formele de comerţ; se defineşte
profesia de comerciant, ca fiind o categorie deosebită, întrucât operează cu
valori şi bunuri; de asemenea dă un cadru juridic societăţilor comerciale,
obligaţiilor şi contractelor sociale; reglementează creditul, titlurile de credit,
precum şi operaţiile bancare sau de bursă, faliment etc.
c. Dreptul penal
În momentul Unirii din 1859 în Ţările Române erau în vigoare două coduri
penale şi anume: Condica criminalicească în Moldova, elaborată în 1826, în
timpul domniei lui Ioniţă Sandu Sturza, şi Condica criminală şi de procedură
pusă în aplicare în 1850 pe vremea domniei lui Barbu Ştirbei Vodă, în Ţara
Românească.Unirea din 1859 a urgentat unificarea legislativă, aceasta fiind
atunci imperios necesară. Astfel a fost întocmit noul şi unicul Cod penal
românesc intrat în vigoare în 1865.
Normele din noul Cod penal au fost astfel grupate încât să se recunoască
împărţirea în două mari componente şi anume: una având un caracter general,
care conţinea reguli juridice aplicabile la toate infracţiunile, şi o componentă cu
caracter special, destinată diferitelor categorii de infracţiuni şi sancţiunile
respective. Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii şi anume:
I. Infracţiunile împotriva statului.
II. Crimele şi delictele împotriva Constituţiei (fapte îndreptate contra
sistemului parlamentar sau electoral. Nu excludem faptul că s-a avut în
vedere şi Statutul dezvoltător al lui Cuza).
III. Crime şi delicte împotriva intereselor publice.
IV. Infracţiunile îndreptate împotriva intereselor particulare (contra vieţii şi
integrităţii corporale, a onoarei, a patrimoniului etc).
În comparaţie cu legiuirile penale anterioare, inegalitatea socială consacrată de
acestea, a fost înlocuită în noul cod prin principiul egalităţii tuturor cetăţenilor
ţării în faţa legii, principiu înscris cu mult timp înainte în programele politice
burgheze, şi care abia acum îşi găseau aplicarea în practica juridică. Din
parcurgerea Codului penal român rezultă o atenuare a sancţiunilor, fapt
remarcat de istorici şi jurişti ca reprezentând cea mai blândă lege penală din
Europa.
Este relevantă în acest sens prevederea din Codul penal român că, „ori de câte
ori o lege, fie veche, fie nouă este favorabilă infractorului, acea dispoziţie se va
aplica”. Deci, instanţa nu trebuia să caute legea (sau articolul din lege) cea mai
aspră, ci omeneşte pe cea mai blândă, vizându-se scopul ei educativ-
corecţional.Criticat, pe bună dreptate în anumite privinţe, pentru unele lacune
sau pentru caracterul blând al pedepselor prevăzute, Codul penal român din
1864 a avut o longevitate apreciabilă, menţinându-se în vigoare până în anul
1937.
d. Dreptul procesual civil
A fost reglementat în perioada la care ne referim (1859-1918) de Codul de
procedură civilă, pus în aplicare la 1 decembrie 1865. A fost completat şi
modificat prin legi ulterioare (1879, 1894, 1896, 1907).
Complexitatea problemelor de drept în epoca modernă a crescut simţitor în
comparaţie cu epocile anterioare. Totodată, s-au modificat şi condiţiile de
aplicare a dreptului. Exista o experienţă acumulată, sprijinită şi de ştiinţa
dreptului, care alături de învăţământul academic a impulsionat în mod
substanţial organizarea şi aplicarea normelor de drept pe temeiuri evoluate.
Codurile elaborate în această perioadă stau mărturie în acest sens.
Codul la care ne referim a stabilit o ordine a instituţiilor de procedură, care
începe cu judecătoria. A reglementat procedura de judecată în tribunale. Nu se
va mai judeca la întâmplare, ci pe baza unor reguli bine stabilite. Astfel, în
cazul judecării în instanţă procedura era următoarea:

a) cererea de chemare în judecată;
b) citarea persoanelor fizice şi juridice;
c) Ministerul public parte principală în proces (în cele penale, dar şi în alte
cazuri);
d) şedinţele de judecată;
e) judecarea pricinilor;
f) excepţiile preliminare;
g) chemarea în garanţie;
h) sentinţă;
i) despăgubirile şi cheltuielile;
j) hotărârile date în lipsă, şi opoziţia.
Totodată, Codul de procedură civilă cuprindea norme privitoare la procedurile
pregătitoare şi probatorii (înscrisurile, proba cu martori, expertiza, cercetarea la
faţa locului, prezumţiile, mărturisirea, jurământul, jurământul judiciar etc.);
sunt, de asemenea, prevăzute procedurile în cazurile de recurgere la apel sau la
recurs, precum şi procedurile speciale, taxe etc. Toate aceste norme obligatorii
cu detalierile lor pun în evidenţă rigurozitatea cu care s-a procedat la
modernizarea dreptului românesc în a doua jumătate a secolului XIX –
începutul secolului XX.
e. Dreptul procesual penal
A fost reglementat de Codul de procedură generală, adoptat şi aplicat
concomitent cu Codul penal din 1865. Acest cod realiza un compromis între
vechea procedură şi judecata penală modernă. Concepţiile moderne preconizau
o judecată publică, deschisă, orală şi contradictorie, pe când vechea procedură
era secretă, scrisă şi nu presupunea dezbaterea contradictorie a problemelor.
Chiar dacă s-au mai menţinut unele tare ale trecutului, în epoca modernă
Dreptul procesual penal capătă cu totul alte valenţe, conectate la realităţile
timpului.
Codul prevedea următoarele instanţe de judecată:
1) Judecătoriile de plasă;
2) Tribunalele de judeţ;
3) Curţile de juri;
4) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ca şi în cazul dreptului de procedură civilă judecătoriile de plasă nu au
funcţionat din lipsă de personal cu pregătire corespunzătoare. Atribuţiile
acestora au fost încredinţate autorităţilor administrative (subprefecţi). Codul la
care ne referim abordează pe larg o diversitate de aspecte (reguli) de procedură
între care: actiunea, competenţa şi subiectele dreptului procesual penal şi fazele
procesului penal.
Din toate acestea se desprind o multitudine de aspecte pe care Codul de
procedură penală le explică în ideea aplicării lor cât mai corecte. Acest cod a
stat la baza procedurală în perioada 1865-1918, fiind supus doar la două
modificări (1902 şi 1913). Un alt cod va fi elaborat în perioada interbelică.
f. Legislaţia muncii
În sistemul de drept românesc de până la a doua jumătate a secolului XIX nu a
existat o legislaţie sau norme juridice care să răspundă domeniului muncii
fiindcă în evul mediu o astfel de problemă nu s-a pus. Raporturile dintre
proprietarul de pământ şi ţăranul dependent erau de altă natură. Apariţia
libertăţii juridice a persoanei, după reforma lui Constantin Mavrocordat, a adus
în prim-planul relaţiilor sociale problema raporturilor dintre angajator şi
angajat. Problema muncitorească se va pune în a doua jumătate a secolului
XIX, când viaţa economico-industrială va prinde contur şi în România.
Complexitatea şi oportunitatea acestui domeniu industrial-muncitoresc i-a
determinat pe jurişti să elaboreze norme de drept pentru reglementarea
raporturilor patron-salariat; luarea în calcul a unor drepturi pentru salariat
(drepturi ce trebuiau statuate şi ocrotite) etc.
Sarcina de lucru 11
Consultand bibliografia aprofundeaza cunostintele referitoare la
principalele domenii supuse reformelor legislative in perioada lui
Al.I.Cuza. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul
intalnirilor tutoriale. . Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului
românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006. p 20-10
3.2.3. Constituţia de la 1866 – cadrul general de organizare a societatii romanesti

Moment de vârf în procesul de afirmare a principiilor constituţionale, anul
1866 încheie un ciclu de încercări şi căutări, ciclu început în perioada fanariotă
cu acea «Constituţie» a lui Constantin Mavrocordat, şi care a marcat mai multe
momente enunţate deja. Constituţia din 1866, deşi elaborată în condiţii de
dependenţă faţă de Puterea Otomană (vasalitatea faţă de Poartă se va menţine
până la 9 mai 1877), are un caracter aparte prin plenitudinea ei, fiind socotită
insistent de către istoriografi ca prima Constituţie cu adevărat modernă a
românilor
Dreptul constituţional la români a parcurs un proces anevoios dar ferm în
încercările repetate ale acestora de a avea această lege fundamentală care să
consfinţească unitatea, demnitatea şi gradul înaintat de cultură a românilor.
Greutatea venea din faptul că a persistat dominaţia străină şi, legat de aceasta a
menţinut pluralismul statal românesc. Altcumva naţiunea şi simţământul de
drept sunt vechi, fapt dovedit de mai multe acţiuni care au pregătit Constituţia
de la 1866.
Constituţia din 1866 a consacrat pentru prima dată în istoria vieţii noastre
statale caracterul indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta
numele oficial de România, aceasta în condiţiile în care ţara noastră se găsea

încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest act fundamental,
România realizează o adevărată deschidere, fiind primul stat constituţional al
Europei de sud-est. Formarea statului roman modern a constituit un moment
important in istoria poporului nostru care a marcat intrarea tarii noastre intr-o
nuoa etapa a evolutiei economice si in mod deosebit a industriei.Datorita
conditiilor dramatice de existenta a romanilor,dezvoltarea economica a fost
inegala cu ritmurile si mai ales cu rezultatele diferite de la o provincie istorica
la alta.
Cu toate progresele progresiste obtinute ,ea va continua sa fie o tara
slab dezvoltata, cu o industrie restransa ,cu o economie care avea un pronuntat
caracter agrar ,lucru ca la inceputul secolului XX sa se afle in prima faza a
dezvoltarii capitaliste. Au fost contruite fabrici noi,moderne iar relatiile
capitaliste au patruns si in agricultura ,ramura dominanta a economiei
romanesti in care a inceput si o extindere a masinilor.Dezvoltarea
comertului,dezvoltarea sistemului de credit si financiar au avut un rol
important in dezvoltarea capitalismului.
Până la adoptarea constituţiei la care ne referim au avut loc unele evenimente
care se impun a fi consemnate. În februarie 1866 domnitorul Al. I. Cuza a fost
nevoit (forţat) să abdice de la conducerea ţării, abdicare considerată necesară
pentru salvgardarea realizărilor dobândite până atunci, şi în special a unirii
realizate. Astfel, în condiţiile rămânerii libere a tronului României, a fost adus
în ţară Prinţul Carol de Hohenzollern şi instalat în grabă ca domnitor, ”urmaş”
a lui Cuza. La Paris cele şapte state ”garante” se întruniseră imediat,
declanşând dezbateri privitoare la situaţia creată în România, propunându-se
chiar dezmembrarea ţării. Prin alegerea de către Parlament şi confirmarea
printr-un referendum a noului domnitor, puterile europene au fost puse în faţa
faptului împlinit, iar unitatea statală a fost salvată. A urmat recunoaşterea
actului înfăptuit de români, după eforturi însemnate.
Constitutia în România a aparut mult mai târziu decât constitutiile din
tarile europene din vest, cu toate ca aparitia ei a fost determinata de aceleasi
cauze care au determinat constitutia din restul lumii. Aceasta întârziere se
explica prin aceea ca epoca moderna, dezvoltarea tehnica, economica, sociala
si culturala a început în România mult mai târziu datorita dominatiei Imperiului
Otoman.
Constitutia din 1866 a avut ca model Constitutia belgiana din 1831.
Avand ca punct de plecare un asemenea model ,ea a reprezentat forma juridica
care a consacrat aspiratiile democratice ale natiunii ramane prin statuarea unor
principii deosebit de importante cum ar fi :principiul suveranitatii nationale,
principiul manarhiei ereditare,principiul separatiunii puterilor,etc. Legea
fundamentala din 1866 cuprinde 133 de articole, prin care se reglementeaza cele
mai importante relatii sociale. Normele juridice cuprinse în constitutia sunt
sistematizate în opt titluri si anume :
-titlul I, despre teritoriul României
-titlul II, despre drepturile românilor
-titlul III, despre puterile statului
-titlul IV, despre finante

-titlul V, despre puterea armatei
-titlul VI, dispozitiuni generale
-titlul VII, despre revizuirea Constitutiei
-titlul VIII, dispozitii tranzitorii si suplimentare

Constitutia de la 1866 a reprezentat forma juridico-politica de manifestare a
independentei Romanieu in planul relatiilor internationale.Romania a realizat o
adevarata deschidere cu caracter liberal prin acest act fundamental,fiind primul
stat constitutional al Europei de sud-est.
La 1 iulie 1866 a intrat în funcţiune noua şi adevărata Constituţie, având ca

model Constituţia belgiană din 1831, apreciată ca una dintre cele mai liberale
din Europa, însă adaptată la realităţile vieţii politice româneşti. Potrivit noii
constituţii, monarhia s-a transformat dintr-o monarhie electivă într-una
ereditară şi constituţională. Atribuţiile constituţionale ale domnului eraufoarte
largi (seful statului, comandantul suprem al armatei, numea şi revoca ministri,
avea dreptul de a bate monedă, de a reprezenta ţara în străinătate, de a semna
tratatele internaţionale, drept de iniţiativă legislativă, dreptul de veto)
specificându-se totodată faptul că acesta nu poate exercita alte puteri decât
acelea atribuite lui prin Constituţie. Dintre principalele prevederi
constituţionale amintim:
 este introdus principiul responsabilităţii ministeriale şi al guvernării
reprezentative;
 este prevăzut şi garantat dreptul la proprietate (nicio lege nu poate
înfiinţa pedeapsa confiscării averilor);
 este prevăzut principiul suveranităţii nationale – suzeranitatea otomană
nefiind amintită în constituţie, teritoriul fiind indivizibil şi inalienabil;
Monarhia este considerată ereditară în familia Hohenzolern;
 Constituţia este structurată pe 8 titluri şi 133 articole, numele oficial al
statului fiind România (despre teritoriu României, drepturile românilor,
puterile statului, finanţe, puterea armată, dispoziţii generale revizuirea
constituţiei dispoziţii tranzitorii şi finale);Introducerea sistemului
electoral bazate pe colegii (2 la Senat şi 4 la Cameră), departajate prin
cens;
 introducerea sistemului modern de respectare a separaţiei puterilor în stat
(domnul prin intermediul guvernului – puterea executivă, domnul şi
reprezentanţa naţională – puterea legislativă, instanţele de judecată –
puterea judecătorească).
Actul constituţional care a stat la baza fundamentării României moderne a
suferit unele modificări pe măsură ce dezvoltarea societăţii şi a contextului
geopolitic internaţional nu mai corespundea cadrului legislativ de la 1866 şi
ţara intra într-o nouă etapă a revoluţiei economice şi în special a
industrializării. Dintre acestea amintim:
1) În urma războiului de independenţă şi pentru respectarea dispoziţiilor
Congresului de pace de la Berlin din 1878 s- a permis şi cetăţenilor de
altă etnie şi altă credinţă să-şi poată exercita drepturi civile şi politice;
2) În 1884, odată cu transformarea României în regat sunt modificate
prevederile constituţionale ce ţin de domn, presă, proprietate şi sistemul
electoral;
3) În 1917 sunt modificate articolele privitoare la regimul proprietăţii
specificându-se faptul că noţiunea de utilitate naţională va fi introdusă
pentru a se putera pregăti reforma agrara iar din punct de vedere politic
pentru a cointeresa pe ţărani în lupta de aparare a independenţei
naţionale;
4) În 1918 are loc ultima modificare a constituţiei de la 1866 prin care se

introduce votul obştesc, egal, direct şi secret pe baza respectării
principiului reprezentativităţii proporţionale ce va permite o mai largă
participare a populaţiei la treburile statului.
Constitutia de la 1866 a ramas în vigoare peste o jumatate de
secol, perioada de timp în care societatea româneasca s-au produs o serie
de transformari importante industriale, economice. Constituţia din 1866 a
consacrat pentru prima dată în istoria vieţii noastre statale caracterul
indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele oficial
de România, aceasta în condiţiile în care ţara noastră se găsea încă sub
suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest act fundamental, România
realizează o adevărată deschidere, fiind primul stat constituţional al
Europei de sud-est.
Chiar daca in politica moderna Romania a avut o pozitie oarecum
periferica in planul vietii economice europene in schimb institutiile care
au sincronizat cu cele europene acest sincronism invizibil in special in
formele de organizare statala si institutional.
Sarcina de lucru 12
Consultand bibliografia aprofundati principalele prevederi ale
constitutiei din 1866. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu
prilejul intalnirilor tutoriale. . Voicu, Costică, Istoria statului şi
dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006. p 20-
100
3.2.4. Evolutia invatamantului juridic din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si

pana la 1914

Experienţa judecătorească din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea –
început de secol XIX, şi-a evidenţiat importanţa, dovedind că jurisprudenţa va
fi instituţionalizată ca sursă de drept. Tinerii jurişti formaţi în şcoli superioare
din ţări europene, precum şi în şcoli româneşti s-au implicat cu succes în opere
de codificare şi legiferare a elementelor teoretice de drept, contribuind la
înlăturarea amatorismului şi a abuzurilor. Tehnici noi bazate pe cunoştinţe
ştiinţifice au fost folosite pe larg în elaborarea unor opere juridice sau acte
normative indeosebi cele codificatoare.
Corespunzător reformelor structurale şi instituţionale din domeniul dreptului, a
avut loc şi o afirmare puternică a ideologiei şi gândirii juridice din Principatele
Române, apoi din România. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
ştiinţa legilor a început timid să se afirme în direcţia unor căutări şi a extinderii
dreptului ca instituţie socială şi de perspectivă. Constituirea unei ştiinţe a
dreptului, începând cu secolul al XIX-lea, preponderent laică şi cu structură
diferită de cea canonică, a marcat începutul formării şi afirmării unei pleiade de
jurişti, precum şi conturarea unui fond de carte juridică prin apariţia literaturii
şi cursurilor de drept, ediţii de coduri, teze de doctorat etc.
În urma analizei evoluţiei situaţiei socio-politice se desprinde interesul şi
puterea cu care s-a afirmat rolul dreptului în cadrul României moderne.
Evoluţia raporturilor interumane dintre indivizi şi dintre cetăţean şi
organismele reprezentative ale statului cereau şi ele imperios lansarea
instituţiilor de drept în sensul perfectării normelor juridice, a generalizări lor şi
creşterii rolului justiţiei în societate. O contibuţie majoră în acest sens au avut-
o şi reprezentanţii generaţiei paşoptiste care aveau în majoritatea lor studii de
drept în străinătate. De asemenea, un număr la fel de important de conducători
ai principatelor fuseseră şi ei licenţiaţi în drept şi avuseseră posibilitatea să
implementeze cunoştinţele lor juridice în administrarea celor două ţări
româneşti. Fiind jurişti aceştia vor înţelege pe deplin rolul dreptului în
promovarea idealurilor de libertate naţională şi de emancipare socială, atât cât
s-a putut în acele condiţii. Totodată au sprijinit orice acţiune de promovare a
învăţământului academic şi a ştiinţei dreptului românesc. Chiar dacă nu se
poate vorbi încă de doctrină şi ştiinţă, se constată însă o canalizare către
acestea: traduceri din lucrări “universale”, realizarea de coduri juridice,
elaborarea unor lucrări de specialitate etc. Toate acestea fac dovada unui climat
juridic în curs de afirmare ştiinţifică.
În acelaşi timp se constată interesul unui număr apreciabil de tineri pentru
profesia de jurist, precum şi implicarea lor după terminarea studiilor în
procesul de implementare a dreptului modern în societatea românească.
Suspendat pentru scurt timp din cauza evenimentelor de la 1848, învăţământul
juridic superior în Muntenia a fost reluat, creându-se, în cadrul Colegiului de la
Sfântul Sava, “Şcoala specială de legi”, o adevărată facultate de drept, la care
se predau disciplinele de Drept administrativ român şi Economia politică. În
anul 1854, un număr de 14 studenţi au absolvit Şcoala specială de legi,
constituind prima promoţie de absolvenţi ai aceste Facultăţi. Între profesorii
care au asigurat conţinutul didactico-ştiinţific amintim pe G. Costaforu, V.
Boerescu, C. Bosianu, P. Vioreanu ş.a.
În anul 1859 învăţământul juridic a fost despărţit de şcoala de la Sf. Sava,
constituindu-se, într-o Facultate de sine stătătoare cu dreptul de a conferi titluri
universitare. Anul şcolar 1859/1860 a marcat înfiinţarea oficială a Facultaţii de
drept din Bucureşti, având următoarea structură de programă: an I: Drept
roman, cu C. Bosianu şi o catedră vacantă; anul al II lea: Drept civil român, cu
G. Costaforu; Procedura dreptului civil, cu P. Vioreanu, Drept roman (C.
Bosianu); anul al III-lea: Drept civil (G. Costaforul), Drept comercial (V.
Boerescu), Drept administrativ (P. Vioreanu).
Începând cu anul 1855 se fac pregătiri în vederea punerii în funcţiune a Şcolii
superioare de învăţământ juridic. Au fost angajate cadre didactice cu pregătire
juridică, între care Simion Bărnuţiu, Gh. Apostoleanu, Al. Papiu-Ilarian.
Facultatea a început să funcţioneze din al doilea semestru, respectiv din
februarie 1856, cu 8 studenţi (cursuri cu frecvenţă) şi cu 19 studenţi
extraordinari (cu frecvenţa facultativă).Cu unele neregularităţi, cauzate de
Războiul Crimeei (1853-1855), Facultatea de Drept din Iaşi a funcţionat până
în 1858, an în care învăţământul juridic era apreciat ca fiind de calitate.
În cursul anului 1859, pe fondul evenimentelor politice petrecute în Ţările
Române, dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca domnitor al românilor din cele două
ţări şi punerea bazelor statului naţional modern, problema învăţământului
superior s-a pus ca fiind de interes naţional pentru ambele principate, în
conformitate cu orientările date de Convenţia de la Paris din august 1858.
Această problemă a fost preluată de Comisia juridică centrală de la Focşani,
dar care nu a făcut mare lucru în această privinţa. Astfel au început lucrările
pentru o noua organizare a învăţământului academic.
În ianuarie 1860, Consiliul Şcolar superior a hotărât să se constituie comisii
pentru alcătuirea statutelor fiecărei facultăţi, ce urma să fie aprobate de
minister. Primele statute redactate au fost cele ale Facultăţii juridice, apoi ale
facultăţilor de filosofie, teologie şi medicină. După pregătirile necesare, la
îndemnul lui M. Kogălniceanu, Al. I. Cuza a decretat înfiinţarea Universităţii
din Iaşi, a cărei solemnitate de deschidere a avut loc la 26 octombrie 1860, în
prezenţa domnitorului. Astfel, învăţământul superior din România a intrat într-
o noua fază de afirmare.
Înfiinţarea Universităţii din Iaşi a constituit una din primele măsuri
reformatoare independente întreprinse de domnitorul Al. I. Cuza. Convenţia de
la Paris a celor şapte state garante, din august 1858, nu consemna nimic despre
şcoală, însă a imprimat spiritul înnoitor, iar oamenii politici cu vederi radicale,
în frunte cu Al. I. Cuza, M. Kogălniceanu şi alţii au interpretat-o în sensul că
şcoala era un element fără de care nu putea fi concepută societatea modernă
românească şi nici consolidarea Unirii nu putea fi asigurată.
Rezumat
Deşi înfrântă, revoluţia de la 1848 a contribuit din plin la maturizarea societăţii
româneşti prin difuzarea în rândul populaţiei a ideilor despre unire şi
independenţă, iar problema principatelor române va deveni acum o problemă
de interes european a cărei rezolvare se impunea cu necesitate atât din
considerente politice interne cât şi externe. Conferinţa de Pace de la Paris
(1856), ce a urmat Războiului Crimeii (1853-1856) a readus în cancelariile
europene doleanţele românilor pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti,
urmărindu-se prin aceasta realizarea uni prim pas (cheia de boltă fără de care

s-ar prăbuşi între edificiul naţional) în realizarea unităţii depline a românilor,

din cele două ţări într-un stat de sine-stătător, independent şi suveran. O nouă
organizare a şcolii româneşti a avut loc în anul 1864 prin Legea învăţământului
din acel an, când a fost înfiinţată Universitatea din Bucureşti. Privitor la
învăţământul superior legea la care ne-am referit stipula la art.1 “patru feluri
de facultăţi”: filosofie şi litere, drept, medicină, ştiinţe fizice, matematici şi
ştiinţe naturale. Aşadar, învăţământul juridic era legiferat urmând a pregăti
magistraţi şi avocaţi de care societatea românească, aflată în ascensiune, avea
mare nevoie.Învăţământul juridic în cadrul celor două universităţi moderne de
la Iaşi şi Bucureşti a căpătat în scurtă vreme prestanţă şi o înaltă ţinută
academică. Acest fapt este ilustrat de marile personalităţi ce s-au afirmat în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea — începutul secolului al XX-lea şi care la
rândul lor au sporit faima şcolii de drept din România.
Teste de autoevaluare
1. Monarhia este forma de guvernământ în cadrul căreia exercitarea atribuţiilor
de şef de stat revin:
a) unei persoane desemnate, de regulă, pe baze ereditare;
b) unei persoane desemnate prin alegere;
c) unui grup de persoane.
2. Primele idei de unificare politica exprimate in secolul XIX-lea au avut loc:

a) la 1821;
b) la 1848;
c) la 1859.
3. Prima institutie de invatamant juridic infiintata in principate a fost:

a) la Iasi;
b) la Cluj;
c) la Bucuresti.
4. Congresul de Pace de la Berlin a avut loc in?

a) 1859;
b) 1848;
c) 1878.
5. Cele trei judete din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei in:
a) 1856;
b) 1829;
c) 1848.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. a; 2. b; 3. a; 4. c; 5. a
Bibliografie minimală

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolae (2003). Prelegeri de istoria dreptului
românesc. Galaţi: Editura Nitnelav.
Cernea, Emil; Molcuţ, Emil (1996). Istoria statului şi dreptului românesc.
Bucureşti: Editura Şansa.
Cloşcă, Constantin; Asandului, Gabriel (2002). Istoria Dreptului Românesc.
Galaţi: Editura Fundaţiei Academice Danubius.
Firoiu, Dumitru (1996). Istoria dreptului şi statului românesc. Iaşi: Editura
Fundaţiei Chemarea.
Hanga, Vladimir (1993) Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Fundaţiei
Chemarea.
Marcu, L. P. (1997). Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Editura Lumina
Lex.
Voicu, Costică(2006). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Editura
Universul Juridic.

Istoria Dreptului Romanesc Unitatea III

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Dreptului Romanesc Unitatea III

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

3.

ASPECTE PRIVIND MODERNIZAREA DREPTULUI

 să identifici rolul dreptului modern romanesc in perioada fanariota;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Istoria dreptului romanesc 66

3.1.2. Evolutia dreptului in perioada moderna

În centrul preocupărilor de modernizare a dreptului românesc a stat şi procesul

Istoria dreptului romanesc 70

3.1.3. Institutii de drept specifice regimului fanariot

Incapacitatea, tutela, curatela

Istoria dreptului romanesc 77

3.1.4. Instituţii de drept specifice regimului fanariot

Istoria dreptului romanesc 80

Evoluţia socio-economică a principatelor române în prima jumătate as

3.2. Evolutia raporturilor juridice in perioada moderna

Unirea din 1859/1862 constituie un punct de referinţă în ceea ce priveşte istoria

Istoria dreptului romanesc 82

Istoria dreptului romanesc 84

Istoria dreptului romanesc 88

3.2.3. Constituţia de la 1866 – cadrul general de organizare a societatii romanesti

Istoria dreptului romanesc 90

-titlul II, despre drepturile românilor

-titlul III, despre puterile statului

-titlul IV, despre finante

Istoria dreptului romanesc 91

-titlul VI, dispozitiuni generale

-titlul VII, despre revizuirea Constitutiei

-titlul VIII, dispozitii tranzitorii si suplimentare

La 1 iulie 1866 a intrat în funcţiune noua şi adevărata Constituţie, având ca

4) În 1918 are loc ultima modificare a constituţiei de la 1866 prin care se

3.2.4. Evolutia invatamantului juridic din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si

Istoria dreptului romanesc 93

Istoria dreptului romanesc 95

s-ar prăbuşi între edificiul naţional) în realizarea unităţii depline a românilor,

2. Primele idei de unificare politica exprimate in secolul XIX-lea au avut loc:

3. Prima institutie de invatamant juridic infiintata in principate a fost:

4. Congresul de Pace de la Berlin a avut loc in?

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Istoria dreptului romanesc 96

Istoria dreptului romanesc 97

S-ar putea să vă placă și