4.

TRANSMITEREA ŞI GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

4.1. Modurile de stingere a obligaţiilor
4.2. Garantarea obligaţiilor
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Lucrarea de verificare
Bibliografie minimală

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să defineşti conceptul juridic de stingere a obligaţiilor;

 să analizezi noţiunile de garanţie, garanţie personală, garanţie reală;
 să identifici formele garanţiilor reale şi personale.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

4.1. Modurile de stingere a obligaţiilor

4.1.1. Generalităţi
Potrivit art. 1615 C. civ. „Obligațiile se sting prin plată, compensație,
confuziune, remitere de datorie, imposibilitatea fortuită de executare,
precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege”.

Plata este modul cel mai firesc de stingere a oricărei obligaţii. În enumerarea
dată de art. 1615 C. civ. sunt şi categorii care nu reprezintă propriu-zis moduri
de stingere a obligaţiilor, precum sunt:
- nulitatea şi rezoluţiunea desfiinţează însuşi raportul juridic obligaţional şi deci
nu-l sting;
- novaţia este un mod de transformare a obligaţiilor;
- prescripţia extinctivă duce numai la stingerea dreptului la acţiune în sens
material, iar nu la stingerea dreptului subiectiv de creanţă.
Clasificarea modurilor de stingere a obligaţiilor
1. După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului juridic obligaţional:
a) moduri voluntare de stingere a obligaţiilor, de pildă remiterea de datorie şi
compensaţia convenţională.
b) moduri de stingere care operează în afara manifestării de voinţă a părţilor
cum sunt imposibilitatea fortuită de executare şi confuziunea.
2. După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei
creditorului:
a) moduri de stingere a obligaţiei care duc la realizarea creanţei creditorului,
de pildă compensaţia, confuziunea şi darea în plată.
b) moduri de stingere a obligaţiei care nu duc la realizarea creanţei
creditorului precum remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuită de
executare.

4.1.2. Moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului

Compensaţia

Compensaţia este acel mod de stingere a două obligaţii reciproce până la

concurenţa celei mai mici din ele (art.1616-1623 C. civ.).

Domeniul de aplicare
Textele menţionate mai sus sunt aplicabile tuturor obligaţiilor fără deosebire de
izvor, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 1618 C. civ., când nu operează
compensaţia şi anume:
1. creanța rezultă dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi;
2. datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de
comodat;
3. are ca obiect un bun insesizabil.

Drept civil. Teoria obligaţiilor 160

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

Felurile compensaţiei
Compensaţia este de trei feluri: legală, convenţională şi judecătorească.
a) Compensaţia legală este acea compensație care operează de drept, în
temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul de voință al părților sau de o hotărâre
judecătorească. (art. 1617 C.civ)
Din chiar textul de lege se desprind condițiile în care compensația poate să
opereze:
1. obligațiile să fie reciproce (art. 1617 alin. (1) C. civ);
2. datoriile să fie certe, lichide și exigibile (art. 1617 alin. (1) C. civ.);
3. datoriile să aibă ca obiect prestația de a da sume de bani sau o anumită
cantitate de bunuri fungibile și de aceeași natură (art. 1617 alin. (1) C. civ.);
4. părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la beneficiul compensației;
Compensația convențională este acea compensație care operează prin acordul
de voință al părților. Se recurge la această compensație atunci când nu sunt
întrunite condițiile compensației legale și părțile au interes, totuși, să stingă
anumite obligații reciproce pe această cale.

Efectele compensaţiei legale

Compensaţia stinge creanţele reciproce, întocmai ca şi plata, până la concurenţa
creanţei celei mai mici – art. 1616 C. civ. Odată cu creanţele se sting şi accesoriile lor,
precum şi garanţiile: privilegiile, gajul şi ipoteca.
Compensaţia convenţională operează prin convenţia părţilor în situaţia în care nu sunt
întrunite cerinţele pentru a opera compensaţia legală. Această compensaţie se produce
Acordă atenţie din momentul încheierii convenţiei şi operează până la concurenţa creanţei celei mai
sporită acestor mici. Efectele sunt aceleaşi ca la compensaţia legală.
efecte!
Compensaţia este judecătorească dacă cele două creanţe nu sunt lichide sau nu au ca
obiect bunuri fungibile iar instanţa apreciază şi decide stingerea lor până la concursul
celei mai mici. Efectele se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a dispus compensaţia.
Potrivit dispozițiilor Codului civil, compensația produce următoarele efecte:
a) stinge cele două datorii reciproce, până la concurența obligației care are valoarea
cea mai mică (art. 1616 C.civ.);
b) compensația operează ca o plată dublă;
c) când între părțile compensației există două sau mai multe datorii reciproce și
compensabile, se aplică regulile de la imputația plății (art. 1620 C.civ);
d) fideiusorul poate opune creditorului compensația creanței pe care debitorul
principal, a cărui datorie o garantează, o dobândește față de creditorul obligației
garantate (art. 1621 alin. (1) C.civ.). În schimb, debitorul nu poate opune compensația
creanței fidejusorului împotriva creditorului său (art. 1621 alin. (2) C.civ.);
e) în cazul solidarității pasive, compensația care se produce între creditor și un
codebitor solidar produce efectul extinctiv de obligație numai în limita părții de
datorie a codebitorului solidar cu care se realizează compensația, iar ceilalți codebitori

Drept civil. Teoria obligaţiilor 161

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

solidari rămân obligați pentru partea de datorie rămasă după ce a operat compensația
(art. 1450 C.civ.);
f) în cazul indivizibilității, compensația intervenită între unul dintre debitorii obligați
indivizibil și creditor „stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitori,
aceștia rămânând însă ținuți să plătească celui dintâi echivalentul părților lor.” (art.
1432 alin. (1) C.civ.);
g) în cazul compensației convenționale și a celei judiciare, aceste efecte se produc de
la data când s-a încheiat convenția privitoare la compensația.
Confuziunea

Confuziunea este un mod de stingere a obligaţiilor civile ce constă în

întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de creditor, dar şi a celei de
debitor în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional. (art. 1624-1628
C.civ)

O asemenea operaţiune este posibilă atunci când debitorul îl moşteneşte pe

creditor sau viceversa. În cazul persoanelor juridice ea se produce ca efect al
reorganizării prin comasare sub forma absorbţiei. Confuziunea se aplică tuturor
obligaţiilor indiferent de izvorul lor. Confuziunea stinge raportul juridic
obligaţional cu toate garanţiile şi obligaţiile sale. Ea poate să înceteze în
momentul în care a încetat cauza care a produs-o: confuziunea nu-şi va mai
produce efectele iar obligaţia va renaşte.
Darea în plată
Darea în plată este acel contract și totodată mijloc de stingere a obligațiilor
care constă în acceptarea de către creditor la propunerea debitorului, de a
primi o altă prestație în locul celei pe care debitorul era obligat inițial să o
execute. Așadar, darea în plată se poate face numai cu consimțământul
creditorului, el neputând fi ținut să primească un alt lucru decât cel ce i se
datorează, chiar atunci când valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare
(art. 1492 alin. (1) C.civ.). Pe de altă parte, darea în plată reprezintă un act de
dispoziție menit să asigure o plată.

4.1.3. Moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului

Remiterea de datorie

Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligației care

constă în renunțarea creditorului, cu consimțământul debitorului, la dreptul
său de creanță.
Așadar, remiterea de datorie este un contract a cărui încheiere face necesară
existența consimțământului debitorului. De observat că, o eventuală renunțare
unilaterală a creditorului la dreptul său de creanță este inopozabilă debitorului.
În lipsa consimțământului său, debitorul are oricând facultatea de a executa
prestația ce o datorează chiar și împotriva voinței creditorului, recurgând la
procedura ofertei reale de plată, urmată de consemnațiune.

Drept civil. Teoria obligaţiilor 162

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

Imposibilitatea fortuită de executare a obligației de către debitor

În contextul imposibilității fortuite de executare, obligația se stinge datorită
faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare a prestației pe
care o datorează, din cauză de forță majoră sau, uneori, caz fortuit. În esență,
imposibilitatea fortuită de executare poate fi definită ca fiind acea cauză de
stingere a obligației care se datorează imposibilității fortuite absolute și
perpetue de executare din partea debitorului. În cadrul definiției se vorbește de
imposibilitatea fortuită care trebuie necesarmente să fie distinsă de o eventuală
imposibilitate subiectivă sau generată de un fapt propriu al debitorului, deci de
o eventuală imposibilitate imputabilă acestuia. (art. 1634 C.civ.)

Sarcina de lucru 1
Folosind bibliografia de la finalul unităţii de învăţare elaboraţi un text
(10-15) în care să explicaţi comparativ compensaţia, confuziunea şi
darea în plată, ca moduri de stingere a obligaţiilor.

4.2. Garantarea obligaţiilor

4.2.1. Noţiuni generale
Prin garanții ale executării obligațiilor se înțelege „totalitatea mijloacelor
juridice, adică a drepturilor și acțiunilor recunoscute direct de lege sau născute
prin acordul de voință al părților raportului obligațional, prin a căror exercitare
se asigură realizarea drepturilor de creanță.”
Creditorii care beneficiază pentru realizarea creanței lor numai de mijloace
juridice generale se numesc creditori obișnuiți sau chirografari. Cei cărora le
sunt recunoscute sau constituite mijloace juridice speciale poartă denumirea de
creditori garantați sau cu garanții.

Garanţiile sunt acele mijloace juridice, care dincolo de limitele dreptului de

gaj general conferă creditorului garant anumite prerogative suplimentare,
constând de regulă, fie printr-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie ca în
caz de neexecutare din partea debitorului să urmărească pe o altă persoană,
care s-a angajat ea să execute obligaţia ce revenea debitorului.

Garanţiile de care se pot bucura creditorii sunt de mai multe feluri:

a) garanții personale constau în angajamentul pe care o altă persoană decât
debitorul și-l asumă față de creditor, în scopul asigurării realizării creanței
acestuia și care poate avea un caracter accesoriu, atunci când garantul se obligă

Drept civil. Teoria obligaţiilor 163

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

să achite chiar obligația asumată de către debitor, dacă acesta nu o aduce la

îndeplinire sau au un caracter autonom, dacă el își asumă o obligație nouă,
independentă de cea angajată de către debitor.
b) garanțiile reale sunt drepturi reale asupra bunurilor mobile sau imobile
afectate garantării unei obligații, conferind titularului lor un drept de urmărire
și un drept de preferință. Ele se pot constitui fără deposedarea constituitorului
sau cu depozitarea lui. Deși legiuitorul îl include în categoria garanțiilor reale,
dreptul de retenție este, așa cum se va vedea, o garanție reală imperfectă.
c) privilegiile reprezintă cauze de preferință acordate de lege unor creditori în
considerarea calității creanțelor lor. Privilegiul conferă creditorului privilegiat
numai dreptul de a fi plătit cu prioritate din prețul obținut în urma vânzării
bunului grevat, fără să se asigure titularului un drept de urmărire a bunului.
4.2.2. Garanţiile personale. Fidejusiunea sau cauţiunea
Definiţie.

Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o persoană numită

fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia
debitorului principal, în situaţia în care acesta nu ar face-o.

Art. 2280 C. civ. prevede fidejusiunea ce fiind „contractul prin care o parte,
fideiusorul, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport
obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul
unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”.
Orice persoană poate să se angajeze ca fidejusor în faţa unui creditor chiar şi
fără ştirea debitorului. O asemenea operaţiune nu va putea fi făcută de minor
sau interzisul judecătoresc, ambii lipsiţi de capacitate de exerciţiu.
Felurile Fidejusiunii
Fidejusiunea este de trei feluri:
a) Convenţională, când debitorul şi creditorul cad de acord asupra necesităţii
aducerii unui garant;
b) Legală, când printr-o dispoziţie a legii debitorul este obligat să aducă un
fidejusor pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin;
c) Judecătorească, atunci când instanţa, într-o cauză litigioasă, dispune
aducerea unui fidejusor care să garanteze obligaţia unei persoane.

Caractere juridice
Contractul de fideiusiune prezintă următoarele caractere:
1) este un contract solemn, întrucât trebuie întocmit în forma unui înscris
autentic sau sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute (art.
2282 C.civ.). Fideiusiunea nu se prezumă (art. 2282 C.civ.) și nu poate fi
extinsă peste limitele în care a fost contractată. (art. 2289 C. civ.).
2) este un contract unilateral, pentru că numai fidejusorul se obligă;
3) este un contract cu titlu gratuit sau oneros, după cum, în schimbul prestației
sale, fidejusorul pretinde sau nu o remunerație (art. 2280 C.civ.).
Drept civil. Teoria obligaţiilor 164
Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

4) este un contract accesoriu, întrucât însoțește și garantează o obligație

principală.
Obligaţiile care pot fi garantate
Poate fi garantată prin fidejusiune orice obligaţie, inclusiv obligaţiile strict
personale (intuitu personae). De regulă, sunt garantate astfel obligaţiile băneşti.
Pentru a fi primită garanţia prin fidejusiune, fidejusorul trebuie să
îndeplinească două condiţii:
- să aibă capacitatea de a contracta şi domiciliu;
- să fie solvabil.
Solvabilitatea fidejusorului se apreciază numai cu privire la bunurile imobile pe
care le are şi care pot fi ipotecate afară doar dacă datoria este mai mică iar
afacerea este comercială. Dacă fidejusorul a devenit insolvabil trebuie adus
altul, care trebuie să întrunească condiţiile menţionate.
Efectele fidejusiunii
Prin ea iau naştere trei feluri de raporturi juridice:
Între creditor şi fidejusor, ce izvorăsc din contractul de fidejusiune. Fidejusorul
se obligă faţă de creditor să plătească datoria debitorului, în cazul în care acesta
nu o va face. Rezultă că, creditorul poate să-l urmărească direct pe fidejusor
fără să fie necesar a-l fi urmărit pe debitor. Fidejusorul poate invoca însă două
excepţii: beneficiul de discuţie şi beneficiul de diviziune.
A. Beneficiul de discuţie
Este excepţia recunoscută de lege fidejusorului prin care acesta poate să-i ceară
creditorului ce a pornit acţiunea împotriva sa, să-l urmărească mai întâi pe
debitorul principal şi numai în măsura în care bunurile acestuia ar fi
insuficiente să fie şi ele urmărit. (art. 2294 C.civ.) Această excepţie nu poate fi
invocată:
a) dacă fidejusorul a renunţat expres la beneficiul discuţiunii;
b) dacă este obligat solidar cu debitorul;
c) în cazul fidejusiunii judecătoreşti.

Excepţia trebuie să fie invocată înainte de a se fi intrat în dezbaterile

judiciare cu privire la fondul procesului. Fidejusorul trebuie să indice acele
bunuri ale debitorului ce pot fi urmărite cu condiţia ca acestea să se afle în
raza tribunalului competent.

B. Beneficiul de diviziune
Poate fi invocat dacă mai mulţi fidejusori garantează faţă de unul şi acelaşi
creditor, aceeaşi datorie a aceluiaşi debitor. Potrivit art. 2298 C. civ.: „prin
efectul beneficiului de diviziune, fiecare fideiusor poate cere creditorului să își
dividă mai întâi acțiunea și să o reducă la partea fiecăruia.”. Invocând
beneficiul de diviziune fiecare fidejusor poare cere să răspundă doar pentru
partea din datorie pe care a garantat-o, deci urmărirea să se dividă pe ceilalţi
fidejusori. Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat dacă fidejusorul a
renunţat la el ori s-a prevăzut prin convenţie clauza solidarităţii.
Drept civil. Teoria obligaţiilor 165
Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

C. Fidejusorul mai poate invoca excepţii generale:

- excepţii personale ce decurg din contractul de fidejusiune (validitatea
contractului, clauzele menţionate în contract cu privire la întinderea garanţiei,
termene, condiţii etc.);
- excepţiile inerente debitorului principal: validitatea obligaţiei principale,
întinderea ei etc.
Raporturile ce iau naştere între fidejusor şi debitor
Dacă fideiusorul plătește obligația principală, el are un drept de regres
împotriva debitorului. În mod excepțional, fideiusorului îi este recunoscut un
drept de regres și înaintea efectuării plății.
a) Regresul fideiusorului după efectuarea plății. Atunci când fideiusorul a
plătit datoria garantată, el are un drept de regres împotriva debitorului
principal. Fideiusorul are la îndemână două acțiuni: o acțiune personală,
întemeiată pe mandat sau gestiunea de afaceri și acțiunea subrogatorie, în
locul creditorului plătit.
b) Regresul fideiusorului înainte de efectuarea plății. Regresul anticipat poate
fi exercitat de către fideiusor înainte ca el să fi achitat creditorului datoria
debitorului. Prin intermediul său, fideiusorul urmărește să obțină o garanție
pentru creanța sa în regres împotriva debitorului sau consemnarea sumei
datorate de către debitor. Urmează că această formă de regres nu are ca
obiect plata anticipată a sumelor pe care debitorul le-ar datora fideiusorului,
dacă garantul ar achita creditorului obligația principală.
Raporturile dintre fidejusori
Dacă obligația este garantată de mai mulți cofidejusori și ea a fost achitată doar
de unul dintre ei, acesta are un drept de regres împotriva celorlalți/
Cofidejusorul care a plătit creanța garantată are la îndemână două acțiuni: o
acțiune personală și o acțiune subrogatorie..
Stingerea fidejusiunii
Stingerea fideiusiunii pe cale accesorie. Fideiusiunea se stinge pe cale
accesorie, ca urmare a stingerii obligației principale prin plată sau prin alte
moduri prevăzute de lege.
Darea în plată ce operează în raporturile dintre debitor și creditor stinge și
fideiusiunea. Efectele extinctive asupra fideiusiunii se păstrează chiar și atunci
când creditorul a primit drept plată un imobil sau un alt bun și ulterior este
evins (art. 2317 C. civ.).
Novația are ca efect stingerea obligației inițiale concomitent cu nașterea unei
obligații noi (art. 1609 C.civ.) În virtutea caracterului accesoriu, se stinge și
fideiusiunea ce însoțește obligația veche. Prin acordul fideiusorului, este
posibil ca fideiusinea să garanteze și noua obligație.
Compensația. Potrivit art. 1621 alin. (1) C.civ.: „Fideiusorul poate opune în
compensație creanța pe care debitorul principal o dobândește împotriva
creditorului obligației garantate.” Aceasta înseamnă că stingerea obligației
principale, ca efect al compensației, are efect extinctiv și în privința fideiusiunii
ce o garantează.
Drept civil. Teoria obligaţiilor 166
Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

Confuziunea care operează prin reunirea calităților de creditor și debitor, are

ca efect stingerea, pe cale accesorie, a fideiusiunii (art. 1626 C.civ.).
Remiterea de datorie făcută debitorului principal îl liberează și pe fideiusor
(art. 1633 alin. (1) C.civ.).
Stingerea pe cale principală, independent de obligația garantată.
Remiterea de datorie acordată fideiusorului stinge obligația acestuia față de
creditor. Ea nu îl liberează însă pe debitorul principal.
Compensația ce intervine în raporturile dintre creditor și fideiusor stinge
obligația fideiusorului, nu însă și obligația principală.
Confuziunea care operează prin reunirea calităților de creditor și fideiusor
stinge obligația acestuia. Ea nu produce efecte asupra obligației principale care
rămâne în ființă. Pag 793
Decesul fideiusorului. Potrivit art. 2319 C.civ.: „Fideiusiunea încetează prin
decesul fideiusorului, chiar dacă există dispoziție contrară.” Textul trebuie
înțeles în sensul că moștenitorii fideiusorului nu garantează obligațiile
ulterioare datei decesului antecesorului lor. Ei continuă însă să garanteze
obligațiile născute până la decesul acestuia.
Rezilierea unilaterală a fideiusiunii date în vederea acoperirii obligațiilor
viitoare sau nedeterminate ori constituite pe o perioadă nedeterminată.
(art. 2316 C.civ.) Pentru a opera această modalitate de stingere, trebuie
îndeplinite următoarele condiții: fideiusiunea să fi fost dată pentru garantarea
obligațiilor viitoare sau nedeterminate ori să fi fost constituită pe o perioadă
nedeterminată; să fi trecut cel puțin trei ani de la data încheierii contractului de
fideiusiune; creanța să nu fi devenit între timp exigibilă. Stingerea fideiusiunii
operează prin notificarea făcută de către fideiusor debitorului, creditorului și
celorlalți fideiusori. Această modalitate de stingere nu este incidentă în cazul
fideiusiunii judiciare.
Lipsa de diligență în urmărirea debitorului principal (art. 2318 C.civ.).
Fideiusiunea se stinge dacă, după împlinirea termenului obligației principale,
creditorul nu introduce acțiune împotriva debitorului într-o perioadă de 6 luni
de la scadență și nu urmărește cu diligență realizarea creanței.
Pierderea beneficiului subrogației (art. 2315 C.civ.) Prin subrogarea în
drepturile creditorului, fideiusorul urmărește să beneficieze de toate garanțiile
reale și personale care însoțesc creanța și care sunt de natură să asigure
succesul regresului său împotriva debitorului.
Încetarea funcției deținute de către debitor. (art. 2320 C.civ.) Dacă
fideiusiunea a fost constituită în considerarea unei anumite funcții a
debitorului, încetarea acesteia atrage și stingerea fideiusiunii. Fideiusorul va
continua să răspundă pentru datoriile existente la încetarea fideiusiunii, chiar în
condițiile în care acestea sunt afectate de un termen sau o condiție.

Sarcina de lucru 2
Utilizând bibliografia indicată la sfârşitul unităţii de învăţare,
elaborează un text în care să descrii comparativ beneficiul de
Drept civil. Teoria obligaţiilor 167
Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

discuţie şi beneficiul de diviziune, ca efecte ale fidejusiunii ( 10-15

rânduri).

4.2.3. Garanţiile reale

Dreptul de retenţie

Dreptul de retenţie este o garanţie imperfectă în virtutea căreia cel ce deţine

un bun mobil sau imobil pe care trebuie să-l restituie creditorului, titular al
bunului, are dreptul să refuze restituirea lucrului respectiv până în
momentul când creditorul îi va plăti cheltuielile făcute pentru conservarea,
întreţinerea, îmbunătăţirea acestui bun. (art. 2495-2499 C.civ.)

Condiţie esenţială – Dreptul de retenţie este operant numai dacă există o

legătură între lucrul deţinut şi datoria pe care deţinătorul o pretinde de la
creditorul restituirii (debitum cum re iunctum). Codul civil nu conţine
reglementări speciale, dar prevede anumite situaţii în care poate fi invocat.
Dreptul de retenţie se poate invoca ori de câte ori există un debitum cum re
iunctum. Principala condiţie este aceea ca proprietatea bunului să aparţină
debitorului deţinătorului în privinţa cheltuielilor făcute de acesta pentru
conservarea bunului.
De exemplu, depozitarul care a făcut cheltuieli în afara contractului de depozit
pentru conservarea sau îmbunătăţirea bunului. Pentru aceste cheltuieli el are
un drept de retenţie împotriva deponentului până la plata acelor cheltuieli.

Natura juridică. Efecte

a) Dreptul de retenţie este un drept real, opozabil faţă de terţii străini în
raportul juridic care l-au prilejuit. El poate fi opus nu numai creditorilor
chirografari, dar şi privilegiaţi, ipotecarilor privind lucrul respectiv, ale căror
privilegii sau ipoteci s-au născut ulterior intrării lucrului în detenţia
detentorului.
b) Este un drept real imperfect (o garanţie pur pasivă) în sensul că nu conferă
prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane.
c) Este indivizibil în sensul că se întinde asupra întregului bun, până la
achitarea integrală a datoriei.
d) Conferă o simplă detenţie precară şi nu o posesie. De aici toate efectele
precarităţii: detentorul nu are dreptul să culeagă fructele, nu are exerciţiul
acţiunilor posesorii şi nu poate dobândi prin uzucapiune proprietatea lucrului.
e) Poate fi invocat atât pe cale de excepţie dar şi pe calea unei contestaţii la
executarea unei hotărâri privind restituirea.

Drept civil. Teoria obligaţiilor 168

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

Gajul (amanetul)

Gajul este o garanție reală mobiliară care se constituie prin deposedarea

debitorului de bunul grevat, conferind titularului său atât un drept de
urmărire, cât și un drept de preferință. El este reglementat prin art. 2480-
2494 C.civ.

Poate fi obiect al gajului un bun orice bun mobil corporal sau chiar incorporal
(de exemplu o creanţă).
I. Ca şi fidejusiunea, gajul poate fi: convenţional, legal şi judecătoresc.
II. Gajul poate fi:
- gaj cu deposedare, dacă debitorul este deposedat de bunul său ce intră în
posesia creditorului sau a unui terţ depozitar,
- gaj fără deposedare, dacă bunul rămâne în proprietatea debitorului, dar
acesta este obligat să-l păstreze.
Caractere
1. Gajul are un caracter accesoriu faţă de obligaţia principală pe care o
garantează şi îi urmează soarta juridică.
2. Dacă este cu deposedare, convenţia are un caracter real şi se consideră
valabil încheiată în momentul remiterii efective a bunului.
3. Gajul fără deposedare (în general orice gaj) este unilateral pentru că-şi
produce efecte numai pentru cel ce păstrează bunul.
Caracterele juridice ale gajului
a) gajul este o garanție reală. El conferă titularului său atât un drept de
urmărire, cât și un drept de preferință;
b) gajul este o garanție mobiliară. Așa cum rezultă din cuprinsul art. 2480
C.civ., gajul poate avea ca obiect numai bunuri mobile corporale sau titluri
negociabile emise în formă materializat;
c) gajul este o garanție convențională. Izvorul gajului poate fi numai
convenția. Contractul de gaj este unul real. El se încheie valabil, de regulă,
prin remiterea bunului. Dacă bunul se află deja în stăpânirea creditorului, el
îl poate păstra cu titlu de gaj, dacă există acordul debitorului în acest sens
(art. 2481 alin. (1) C.civ.).
d) gajul este o garanție accesorie întrucât el se constituie pentru a însoți și
garanta o obligaie principală;
e) gajul este indivizibil, în sensul că bunul mobil în integralitatea lui este
afectat garantării creanței în totalitatea ei. Dacă gajul are ca obiect mai
multe bunuri, el continuă să le greveze până la stingerea integrală a
obligației garantate (art. 2493 alin. (1) C.civ.)
Efectele gajului
A. Drepturile creditorului gajist
a) un drept de retenție. Existența lui rezultă din interpretarea per a contrario a
art. 2492 alin. (1) C.civ., potrivit căruia debitorul nu poate cere restituirea
bunului decât după ce a executat obligația garantată.

Drept civil. Teoria obligaţiilor 169

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

b) un drept de urmărire (art. 2486 C.civ.) În cazul în care pierde stăpânirea

bunului, creditorul gajist are dreptul să solicite restituirea lui. Acțiunea
creditorului gajist este una reală și petitorie, putând fi îndreptată împotriva
oricui deține bunul.
c) un drept de preferință. În temeiul său, titularul dreptului de gaj poate
pretinde să fie plătit cu prioritate față de alți creditori din prețul obținut în urma
valorificării bunului gajat.
B. Obligațiile creditorului gajist
a) obligația de a conserva bunul grevat. Creditorul este ținut să efectueze toate
actele necesare pentru conservarea bunului. Dacă a făcut cheltuieli în acest
scop, debitorul este îndatorat să i le restituie.
b) obligația de a nu folosi bunul grevat și de a nu-și însuși fructele lui. Cu
acordul debitorului, creditorului îi poate fi recunoscută prerogativa folosirii
bunului. (art. 2490 C.civ.). Fructele naturale și industriale se predau
debitorului, în lipsă de stipulație contrară. Fructele civile sunt culese de către
creditor, care este însă datorat să le impute în ordine asupra cheltuielilor
afectate, asupra dobânzilor și apoi asupra capitalului. (art. 2488 C.civ.)
c) obligația de a restitui bunul grevat odată cu achitarea datoriei (art. 2492
C.civ.) Dacă bunul a pierit din cauză de forță majoră, vechime sau folosire
normală și autorizată a bunului, creditorul nu răspunde față de debitor (art.
2490 C.civ.). El răspunde dacă bunul a pierit datorită culpei sale, folosirii
anormale sau neautorizate a bunului.
Stingerea gajului
Potrivit art. 2494 C.civ., gajului îi sunt aplicabile în mod corespunzător
dispozițiile legale incidente și stingerii ipotecii mobiliare. Rezultă așadar că
încetarea gajului poate avea loc pe cale accesorie, ca urmare a stingerii
obligației garantate, sau pe cale principală, independent de creanța garantată.
Renunțarea creditorului la dreptul de gaj se poate realiza atât în mod
expres, cât și tacit. Dacă creditorul predă de bunăvoie bunul debitorului său,
gaul se stinge, remiterea voluntară având natura juridică a unei renunțări tacite
la gaj.
Decăderea creditorului din dreptul de gaj intervine atunci când „creditorul
folosește ori conservă bunul în mod abuziv” (art. 2492 alin. (1) C.civ.).
Sancțiunea decăderii intervine atât în situația folosirii sau conservării abuzive,
cât și în ipoteza unei simple folosințe a lucrului, atunci când ea nu a fost
autorizată de debitor. Pentru a interveni sancțiunea decăderii este însă nevoie
de o statuare judecătorească în acest sens.

Sarcina de lucru 3
Argumentează în 5-7 fraze importanţa condiţiilor necesare constituirii
gajului.

Drept civil. Teoria obligaţiilor 170

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

Ipoteca
Ipoteca este definită de art. 2343 C.civ. ca fiind acel „drept real asupra
bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligații.” Deși textul de
lege nu precizează în mod expres, spre deosebire de gaj și dreptul de retenție,
de esența ipotecii este faptul că ea se constituie fără deposedarea
constituitorului de bunul grevat. De asemenea, fiind o veritabilă garanție reală,
ipoteca asigură titularului ei atât un drept de urmărire, cât și un drept de
preferință.
Caracterele juridice ale ipotecii sunt următoarele:
a) ipoteca este un drept real, ea conferind titularului său atât un drept de
urmărire, cât și un drept de preferință.
b) ipoteca este un drept accesoriu. Ipoteca nu are o existență de sine stătătoare.
Ea se constituie pentru a însoți și garanta o obligație principală.
c) ipoteca este indivizibilă. Prin indivizibilitatea ipotecii se înțelege că bunul în
integralitatea lui și fiecare parte din el sunt afectate garantării creanței în
totalitatea ei.
Ipoteca poate fi legală sau convenţională.

Ipoteca este legală este întâlnită numai în materie imobiliară. Cazurile de

ipotecă legală sunt reglementate, în primul rând, de dispozițiile art. 2386
C.civ. Există însă și alte situații în care legiuitorul recunoaște unor creditori,
în vederea garantării creanțelor lor, accesul la mecanismul de garanție al
ipotecii legale.
Ipoteca convenţională este cea care își are izvorul în contractul încheiat între
creditor și constituitor. Atât ipotecile imobiliare, cât și cele mobiliare pot
avea caracter convențional.

Ipoteca este un act solemn, se încheie în formă autentică, condiţie a cărei

nerespectare duce la nulitatea absolută a ei. Convenţia este supusă obligaţiei de
publicitate, a înscrierii sale în cartea funciară.
Ipoteca produce efecte faţă de debitor, creditor şi terţii dobânditori.
a) Efecte faţă de debitor
Debitorul ipotecar, ca şi cel gajist păstrează posesia bunului ipotecat,
culegându-i fructele. El poate înstrăina imobilul, însă cumpărătorul îl va
dobândi afectat de sarcini. Cumpărătorul poate plăti datoria, bunul revenindu-i
liber de sarcini. El se poate îndrepta împotriva debitorului iniţial fără a avea
împotriva acestuia garanţia ipotecii.
b) Efecte faţă de creditor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 171

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

Ipoteca constituie o garanţie a executării obligaţiei de debitor. El poate urmări

bunul indiferent în mâna cui s-ar afla având un drept de preferinţă în privinţa
îndestulării sale (se ia în considerare rangul ipotecii).
c) Efecte faţă de terţii dobânditori ai imobilului
În principiu, ipoteca nu instituie o indisponibilizare a bunului, care poate fi deci
înstrăinat către o altă persoană. Creditorul ipotecar poate însă urmări bunul în
mâna noului dobânditor. Dobânditorul poate să-i opună creditorului anumite
excepţii: nulitatea actului de ipotecă, nulitatea intabulării etc. Dobânditorul
poate recurge la purga ipotecii pentru degrevarea imobilului de ipotecă. Ea
este o ofertă pe care dobânditorul o face creditorului de a-i plăti datoriile şi
sarcinile ipotecare, până la concurenţa preţului imobilului stipulat prin actul de
înstrăinare sau până la valoarea de preţuire a imobilului, dacă dobânditorul l-a
primit ca donaţie. Dacă creditorul acceptă oferta şi dobânditorul plăteşte preţul
ori consemnează suma, imobilul este liberat de ipotecile ce-l grevau.
O altă soluţie este ca dobânditorul să-i plătească creditorului urmăritor şi
subrogându-se în drepturile acestuia să-l urmărească la rândul său pe debitorul
din obligaţia principală. Dobânditorul poate delăsa imobilul în mâna
creditorului. În acest caz dobânditorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina
şi să nu fie obligat personal la plata datoriei.

În toate cazurile dobânditorul are o acţiune în garanţie pentru repararea

prejudiciului pe care l-a suferit datorită evicţiunii.

Stingerea ipotecii
Stingerea ipotecii pe cale accesorie. Stingerea obligației garantate, prin
oricare din modalitățile prevăzute de lege, conduce și la încetarea ipotecii
mobiliare și, respectiv, la radierea ipotecii imobiliare.
Stingerea ipotecii pe cale principală. Ipoteca mobiliară se poate stinge, iar
cea mobiliară poate fi radiată, independent de creanța ipotecară, ca urmare: a
neîndeplinirii evenimentului de care depinde nașterea ipotecii ori neîndeplinirii
evenimentului de care depinde stingerea lui; a dobândirii de către creditor a
bunul grevat sau a confuziunii a calității de creditor ipotecar cu aceea de
proprietar al bunului; a renunțării exprese sau tacite a creditorului la ipotecă.
Privilegiile

Privilegiile sunt garanţii ale executării obligaţiilor în virtutea cărora titularul

are dreptul de preferinţă în îndestularea creanţei altor creditori ipotecari sau
gajişti. (art. 2333-2342 C.civ.)

Codul civil clasifică privilegiile în trei categorii:

- privilegii generale;(art. 2338 C.civ.)
- privilegii speciale asupra unor bunuri mobile; (art. 2339 C.civ.)
- privilegii speciale asupra unor bunuri imobile. (art. 2339 C.civ.)

Drept civil. Teoria obligaţiilor 172

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

Caracterele juridice ale privilegiilor

a) privilegiile sunt simple cauze de preferință. Ele acordă creditorului
privilegiat numai dreptul de a fi plătit cu prioritate din prețul obținut în urma
vânzării bunului grevat.
b) privilegiile sunt garanții legale, izvorul lor fiind numai legea (art. 2333 alin.
(1) C.civ.)
c) privilegiile sunt indivizibile (art. 2333 alin. 1 C.civ.) Astfel, întregul bun și
fiecare parte a acestuia este afectat garantării creanței privilegiate în totalitatea
ei.
d) privilegiile au un caracter accesoriu. Existența privilegiului are ca singură
finalitate realizarea creanței garantate. Este motivul pentru care transmiterea
sau stingerea obligației garantate atrage și transmiterea sau stingerea
privilegiului.
Stingerea privilegiilor
Stingerea pe cale accesorie. Privilegiul nu mai are nicio rațiune de a exista în
absența creanței garantate. Tocmai de aceea art. 2337 C.civ. prevede încetarea
privilegiului ca urmare a stingerii obligației garantate.
Stingerea pe cale principală, independent de creanța garantată. Privilegiul
special se stinge prin înstrăinarea, transformarea sau pieirea bunului. Ca
excepție de la regula enunțată, privilegiul vânzătorului asupra bunului mobil
vândut nu se stinge prin înstrăinarea lui de către cumpărător. El va continua să
poarte asupra bunului revândut. Dacă nici prețul celei de a doua vânzări nu este
plătit, privilegiul vânzătorului va fi preferat aceluia ce aparține celui dintâi
cumpărător. De asemenea, în cazul în care bunul grevat a pierit, privilegiul
special nu se stinge, ci se strămută asupra indemnizației de asigurare sau, după
caz, asupra sumei datorate ca titlu de despăgubire.

Sarcina de lucru 4
Identifică şi explică în maximum jumătate de pagină efectele ipotecii.

Drept civil. Teoria obligaţiilor 173

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

Rezumat
Compensaţia este acel mod de stingere a două obligaţii reciproce până la
concurenţa celei mai mici din ele.
Confuziunea este un mod de stingere a obligaţiilor civile ce constă în
întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de creditor, dar şi a celei de
debitor în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional.
Darea în plată este operaţiunea juridică prin care debitorul execută către
creditorul său o altă prestaţie decât cea la care s-a obligat la încheierea
raportului juridic obligaţional.
Remiterea de datorie este o convenţie prin care creditorul renunţă cu titlu
gratuit să-şi valorifice creanţa împotriva debitorului, renunţarea făcută cu
consimţământul debitorului.
Garanţiile sunt acele mijloace juridice, care dincolo de limitele dreptului de
gaj general conferă creditorului garant anumite prerogative suplimentare,
constând de regulă, fie printr-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie ca în caz
de neexecutare din partea debitorului să urmărească pe o altă persoană, care s-
a angajat ea să execute obligaţia ce revenea debitorului.
Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o persoană numită
fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia
debitorului principal, în situaţia în care acesta nu ar face-o.
Gajul (amanetul) este un contract prin care debitorul remite creditorului său un
lucru mobil spre siguranţa datoriei.
Ipoteca este un drept real imobiliar asupra unui imobil afectat de plata unei
obligaţii.
Privilegiile sunt garanţii ale executării obligaţiilor în virtutea cărora titularul
are dreptul de preferinţă în îndestularea creanţei altor creditori ipotecari sau
gajişti.

Teste de autoevaluare
1. Obligaţiile se pot stinge prin:
a. plată, novaţie, reziliere, remitere voluntară, prin efectul condiţiei
rezolutorii şi prin prescripţie;
b. plată, novaţie, remitere voluntară, compensaţie, confuziune, pierderea
lucrului, anulare sau rezoluţiune, prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin
prescripţie;
c. ambele variante.

2. Compensaţia este:
a. acel mod de stingere a două obligaţii reciproce până la concurenţa celei
mai mici din ele;
b. acel mod de stingere a unei obligaţii mai mici printr-una mai mare;
c. un mod de garantare a obligaţiilor.

Drept civil. Teoria obligaţiilor 174

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

3. Constituie garanţie personală:

a. gajul;
b. fidejusiunea;
c. dreptul de retenţie.

4. Contractul de gaj:
a. este întotdeauna real, presupunând remiterea lucrului către creditor;
b. nu are caracter accesoriu faţă de acţiunea principală;
c. este unilateral.

5. Contractul de ipotecă este un contract:

a. personal;
b. consensual;
c. solemn.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1.b; 2. a; 3.b; 4. c; 5. c.

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4

Elaboraţi un discurs în care să evidenţiaţi asemănările şi deosebirile dintre plată
şi cesiune de creanţă.

Nota bene. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data

anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin
acesta sau prin platforma eLearning.

Bibliografie minimală
Adam, Ioan (2011). Drept civil. Obligaţiile. Contractul. Bucureşti: C.H. Beck,
pp. 1-472.
Pop, Liviu (2006). Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I, Regimul juridic
general. Bucureşti: C.H. Beck, pp. 223-414.
Stătescu, Constantin; Bârsan, Corneliu (2008). Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor. Ediţia a IX-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: Hamangiu, pp. 377-
459.
Turianu, Corneliu; Stancu,Gheorghe (2006) Curs de drept civil. Bucureşti:
Universitară, pp. 137- 142; 244-285.

Drept civil. Teoria obligaţiilor 175

Ioan Apostu Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

Bibliografie de elaborare a cursului

Adam, Ioan (2011). Drept civil. Obligaţiile. Contractul. Bucureşti: C.H. Beck, pp. 1-472.
Apostu, Ioan (2003). Izvoarele obligaţiilor civile. Bucureşti: Naţional.
Boilă, Lacrima Rodica (2009). Răspunderea civilă delictuală subiectivă. Ediţia 2. Bucureşti:
C.H. Beck.
Boilă, Lacrima Rodica (2008). Răspunderea civilă delictuală obiectivă. Ediţia 2. Bucureşti:
C.H. Beck.
Ciutacu, Florin(2009). Drept civil - Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: Themis Cart.
Filipescu, Ion P.; Filipescu, Andrei I (2007). Drept civil - Teoria generală a obligaţiilor -
Ediţie revăzută şi completată. Bucureşti: Universul Juridic.
Pop, Liviu (2006). Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I, Regimul juridic general. Bucureşti:
C.H. Beck.
Pop, Liviu (2009). Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. II, Contractul. Bucureşti: Universul
Juridic.
Stătescu, Constantin; Bârsan, Corneliu (2008). Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Ediţia
a IX-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: Hamangiu.
Turianu, Corneliu; Stancu, Gheorghe (2006). Curs de drept civil. Bucureşti: Universitară.
Turianu, Corneliu (2009). Răspunderea civilă delicuală. Răspunderea pentru daune morale.
Bucureşti: Wolters Kluwer.
Turianu, Corneliu (2008). Obligaţiile civile. Ediţia 2. Bucureşti: CH Beck.

Drept civil. Teoria obligaţiilor 176