Istoria Dreptului Romanesc Unitatea I

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT
ISTORIA DREPTULUI
ROMÂNESC
Anul I, semestrul I
ŞTEFAN GHEORGHE
Editura Universitară Danubius, Galaţi

2010
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111/2006)
ISBN 978-606-533-143-3
Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171
CUPRINS
1. Organizarea politica si juridica a geto-dacilor inainte si dupa
cucerirea romana
Evolutia raporturilor juridice in spatiul geto-dac 8
Organizarea politico-juridica a provinciei Dacia Romana 19
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 33
Teste de autoevaluare 34
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 35
Bibliografie minimală 35
2. Spatiul juridic medieval romanesc

Jus Valahicum si inceputurile dreptului feudal romanesc 37
Evolutia dreptului feudal la romani 51
Rezumat 62
Lucrare de verificare 63
3. Aspecte privind modernizarea dreptului romanesc

Dreptul romanesc in perioada moderna 66
Evolutia raporturilor politico-juridice in perioada 82
moderna
Rezumat 94
Istoria dreptului românesc 3

4. Romania si statul de drept in secolul XX
Statul si dreptul romanesc in perioada interbelica 97
(1918-1945)
Evolutia raporturilor politice in spatiul romanesc dupa 107
1945
Rezumat 113
Lucrare de verificare 114
Bibliografie (de elaborare a cursului)

INTRODUCERE
Modulul intitulat Istoria dreptului romanesc se studiază în anul I şi vizează
dobândirea de competenţe în domeniul istorie dreptului.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
 integrarea istoriei dreptului in sistemul stiintelor;
 explicarea principiilor evolutive si unitare ale societatii române;

 identificarea elementelor specifice spatiului juridic romanesc;
 interpretarea normelor de drept prin raportare la traditiile romanesti;
 cunoasterea principalelor institutii aferente dreptului romanesc;
 recunoasterea izvoarelor juridice ale dreptului romanesc.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Organizarea politico-juridica a geto-dacilor inainte si dupa cucerirea
romana;
- Spatiul juridic medieval romanesc;
- Aspecte privind modernizarea dreptului romanesc;
- Romania si statul de drept in secolul XX.
In prima unitate de învăţare, intitulată Organizarea politico-juridica a geto-
dacilor inainte si dupa cucerirea romana, vei regăsi operaţionalizarea
următoarelor obiective specifice:
- să defineşti aspectele unitare ale evolutiei dreptului la geto-daci;
- să raportezi istoria dreptului ca element de referinta la romani;
- să identifici impactul aparitiei si dezvoltarii dreptului roman in
Dacia;
- să evaluezi corect consecintele retragerii romane la sudul Dunarii,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Spatiul
juridic medieval romanesc, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi
competenţe, care iti vor conferi capacitatea:
- sa identifici caracteristicile dreptului cutumiar romanesc;
- sa corelezi evolutia unitara a dreptului cu aparitia statelor medievale;
- sa diferentiezi tipurile de proprietate si rolul acesteia in Evul Mediu;
- sa intelegi raporturile politico-juridice ale Tarilor Romane cu Turcia,
care îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi lucrarea de verificare
corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare. Ca sa îţi evaluez gradul de
însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare, pe care, după
corectare o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare
pentru capitolele următoare.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare, Apecte
privind modernizarea dreptului romanesc, vei achiziţiona, odată cu
cunoştinţele oferite, noi competenţe, gratie carora vei avea capacitatea:
- să identifici rolul dreptului modern romanesc in perioada fanariota;
- să evaluezi corect gradul de dezvoltare a societatii romanesti;
- să definesti evolutia unitara a dreptului romanesc intre (1800-1848);
- sa cuantifici rolul dreptului in societate ca mijloc de reglementare
interpersonala.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, intitulată
Romania si statul de drept in secolul XX, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele
oferite, noi competenţe. Datorita acestora, vei avea capacitatea:
- să enumeri categoriile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti puse in
practica interbelica;
- să intelegi notiunile generale privind institutiile politice ;
- să evaluezi justetea capacitatilor juridice ale regimului comunist;
- să recunosti importanta revenirii la standardele democratice europene.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de
următoarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini). Vei fi evaluat după
gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de
acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului.
Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în consecinţă,
parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea sarcinilor de lucru, a
testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă
corespunzătoare efortului de învăţare.

1. ORGANIZAREA POLITICO-JURIDICA A GETO-DACILOR
INAINTE SI DUPA CUCERIREA ROMANA
1.1. Evolutia raporturilor juridice in spatiul geto- 8
dac
1.2. Organizarea politico-juridica a provinciei 19
Dacia Romana
Rezumat 33
Răspunsuri la întrebările din testele de 35
autoevaluare
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să defineşti aspectele unitare ale evolutiei dreptului la geto-daci;
 să raportezi istoria dreptului ca element de referinta la romani;
 să identifici impactul aparitiei si dezvoltarii dreptului roman in
Dacia;
 să evaluezi corect consecintele retragerii romane la sudul Dunarii.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

Ştefan Gheorghe Organizarea politico-juridica a geto-dacilor inainte si dupa cucerirea romana
1.1. Evolutia raporturilor juridice in spatiul geto-dac

1.1.1. Particularitati sociale, politice si juridice ale populatiei de la Nordul Dunarii in
antichitate
Desprinşi din marele neam al tracilor, geto-dacii s-au afirmat ca popor de sine
stătător în prima jumătate a mileniului I î.e.n.. Despre vechimea românilor,
Nicolae Iorga afirma că au o istorie de patru ori milenară. Savantul român avea
în vedere obârşia românilor din etnicul dacic romanizat, precum şi faptul că
geto-dacii erau la rândul lor descendenţi şi contemporani cu tracii.
Este bine ştiut că marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturală
în mileniul al III-lea î.e.n.. Această civilizaţie, corespunzătoare în plan material
cu faimoasa cultură a bronzului, cuprindea spaţiul dintre Carpaţii Păduroşi şi
Podişul Boemiei (în nord-vest), până la vărsarea Bugului în Marea Neagră în
est, şi de la Marea Egee în sud până la izvoarele Nistrului - în nord. Despre
traci, istoricul Herodot a lăsat mărturia potrivit căreia, neamul tracilor era cel
mai numeros după inzi. Tracii alcătuiau, în mileniul II î.e.n., un popor cu o
cultură şi civilizaţie distincte: limbă proprie şi teritoriu stabil, ocupând în
istoria antică un loc de necontestat.
Din acest mare neam al tracilor s-a desprins, începând cu anul 1000 î.e.n.,
ramura de nord a acestora, intrând în istorie cu numele de geţi la început (cum
îi numeau grecii), apoi şi de daci (cum le-au zis romanii). Istoria îi
consemnează pe geto-daci, începând cu secolele VIII-VII î.e.n., având ca
„graniţă” de sud povârnişul nordic al munţilor Haemus (Balcani), restul
graniţelor din vest, nord şi est rămânând aceleaşi, menţionate mai sus, la traci.
Viaţa economică şi politică a geto-dacilor era temeinic conturată în prima
jumătate a mileniului I î.e.n., când în spaţiul dacic au apărut coloniştii greci.
Stabilirea comercianţilor greci, începând cu sfârşitul secolului al VIII–lea –
începutul celui de-al VII-lea î.e.n., în teritoriul dacic s-a făcut cu
consimţământul localnicilor în scopul de a-şi extinde sfera lor comercială. Noii
veniţi au găsit aici o bună piaţă de desfacere a produselor lor scumpe
(ceramică, ulei de măsline, arme, pânzeturi etc), ceea ce pune în evidenţă
potenţialul economic şi rafinamentul clasei „nobiliare” dacice şi al armatei.
Totodată, şi dacii ofereau spre schimb (cumpărare) produse la fel de importante
(grâu, animale, miere de albine, ceară, sare etc).
Activitatea economică intensă era însoţită de una politică şi de stat pe măsură.
O primă menţiune scrisă şi cunoscută de posteritate este însemnarea lui
Herodot din anul 514 î.e.n. Istoricul grec constata existenţa unei armate getice
care s-a opus cu „armele” invadatorului persan. „Popoarele de la sud de
Haemus s-au supus fără luptă – scrie Herodot-, numai geţii s-au opus cu
armele”, aceştia din urmă fiind înfrânţi „chiar dacă erau ei cei mai viteji şi
mai drepţi dintre traci”. Remarcăm în acest caz organizarea politică şi militară
a geţilor, dar şi modul lor de a fi: drepţi (judecau cu dreptate) şi viteji.
Istoriografia românească susţine că
„în perioada ce începe în secolul al VI-lea î.e.n. – ultima etapă din procesul de
destrămare a comunităţilor gentilice, geto-dacii trăiau organizaţi în triburi între care
existau legături strânse ce mergeau uneori pâna la constituirea unor uniuni politice”.
Până la anul 335 î.e.n. ştirile scrise despre geto-daci sunt mai sărace, nu însă şi
cele arheologice care oferă date foarte bogate. Scriitorii antici Arrian şi
Strabon, descriu expediţia lui Alexandru Macedon la nord de Dunăre, în anul
335 î.e.n., unde au constatat existenţa unei formaţiuni politice dacice, care
dispunea de armată (circa 10 000 de soldaţi-pedeştri şi 4000 de călăreţi).
Ostaşii regelui macedonean au prădat aşezarea întărită din care se retrăseseră
dacii. De reţinut deci, existenţa unei organizaţii statale de dimensiuni
apreciabile, al cărei teritoriu era sigur la nord de Dunăre, însă nelocalizat cu
exactitate. Includem aici şi anul 339 î.e.n., când regele scit Ateas, a întâmpinat
o puternică rezistenţă din partea unui rege cu armata sa, de pe malurile
Dunării.Trogus Pompeius aminteşte despre Histrianorum, dedus de specialişti
ca rege al dacilor istrieni (de la Istru, cum se numea Dunărea atunci).
Istoricii Diodor din Sicilia, Polyainos, precum şi geograful Pausanis au scris pe
larg despre agresiunea regelui macedonean Lysimachos asupra regatului dacic
condus de Dromichaites. Conflictul militar, derulat cu aproximaţie între anii
300-292 î.e.n. s-a soldat cu victoria categorică a geţilor, asupra armatei traco-
macedonene. Deci, reţinem existenţa unei alte formaţiuni politice getice
condusă de o căpetenie faţă de care nu trebuie să avem reţinere în a-l considera
rege pe acel victorios Dromichaites.
În jurul anului 200 î.e.n. o altă căpetenie dacică apare în conflictul cu bastarnii
în zona Moldovei, conflict descris de istoricul Iustinus. Pompeius Trogus scrie
despre creşterea puterii politice a dacilor în vremea lui Rubobostes
(premergător statului dac centralizat), ce domnea într-o regiune din
Transilvania. Exemplele sunt numeroase, mai ales cele arheologice, la fel de
doveditoare ca şi cele scrise, privind organizarea politică a geto-dacilor în
secolele de dinaintea constituirii statului dac centralizat condus de Burebista.
În secolele IV-II î.e.n. geto-dacii erau o etnie sedentară (care nu a cunoscut
migraţia) numeroasă, răspândită, după cum dovedesc mărturiile arheologice,
proporţional pe întreg teritoriul dacic. Ei au cunoscut o dezvoltare economică
remarcabilă, practicând agricultura, cunoscând arta construcţiilor şi a
prelucrării fierului. Geto-dacii erau temeinic organizaţi din punct de vedere
militar, erau uniţi printr-o religie puternică şi năzuiau spre supremaţie politică
în regiune.
În secolul al IV-lea î.e.n. existau deja puternice formaţiuni militare, precum şi
numeroase cetăţi de apărare sub conducerea unor regi zonali. Corespunzător
dezvoltării economice şi social-religioase geto-dacii se aflau spre sfârşitul
mileniului I î.e.n., în stadiul uniunilor de triburi bazate pe democraţia militară.
În secolele III-II î.e.n., autoritatea regilor a crescut necontenit dar şi ideea de
unificare a luat amploare, fapt care se va concretiza la începutul secolului I din
ultimul mileniu dinainte de Era Creştină (era noastră).
Sarcina de lucru 1
Explică în trei fraze modul în care raporturile politice si juridice au
ajutat la constituirea primelor formatiuni statale la nordul Dunarii.
Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor
tutoriale!

1.1.2. Norme de drept premergătoare statului dac centralizat

Paralel cu închegarea unor formaţiuni politice timpurii, când rolul comunităţii
era încă puternic, relaţiile sociale la geto-daci erau reglementate prin norme de
conduită, respectate de bună voie de către întreaga comunitate. Dreptatea o
făcea comunitatea, nu „instanţa”. Treptat, pe măsura maturizării societăţii
dacice, au apărut norme noi, impuse, care se împleteau cu cele vechi.
Odată cu destrămarea spiritului de obşte gentilică şi apariţia proprietăţii
private, societatea s-a structurat pe clase: clasa avută, clasa mai puţin avută şi
sărăcimea. Acest fapt va impune căutarea/găsirea de noi modalităţi pentru
rezolvarea unor conflicte apărute odată cu clasele sociale.
Pericolul frecvent provocat de populaţiile migratoare-războinice, pe de o parte,
conflictele intertriburi, pe de alta, au direcţionat societatea dacică către o
organizare bazată pe norme mai temeinice de convieţuire, cum ar fi:
organizarea prestatală, constituirea de detaşamente militare, impunerea unor
reguli de conduită socială, obligatorii pentru toţi. Apariţia proprietăţii private şi
consolidarea acesteia a scos în evidenţă nevoia unor măsuri de combatere a
faptelor antisociale, în primul rând furtul (resimţit mai puternic în noua situaţie
a existenţei proprietăţii private) care constituia o încălcare deosebit de gravă a
normelor de convieţuire la geto-daci.
Geto-dacii s-au evidenţiat şi în cazul raporturilor cu alte state sau
populaţii. Toate înţelegerile pe care dacii le-au încheiat cu vecinii relevă
existenţa unor norme pe baza cărora se convenea asupra alianţei, păcii sau
războiului. Avem în vedere înţelegerile (tratativele) cu traco-macedonenii lui
Lysimachos, cu grecii colonişti, cu romanii mai târziu; alianţele războinice sau
comerciale etc. Edificatoare rămâne înţelepciunea politico-diplomatică
dovedită de Dromichaites, în raporturile cu Lysimachos, regele macedonean,
când după mai multe victorii militare ale dacilor asupra acestuia din urmă,
Dromichaites a organizat ospeţe dedicate învinşilor pentru a le dovedi omenia
şi civilizaţia superioară a geto-dacilor. Dromichaites pornea de la ideea că o
alianţă paşnică este de preferat confruntărilor militare. În acelaşi spirit de
înţelepciune Dromichaites a iniţiat şi alianţe patrimoniale: căsătorii între cele
două case princiare.
Istoricii Diodor din Sicilia şi Polyainos, ca şi geograful Pausanios au scris
despre conflictul dintre Lysimachos şi Dromichaites (300-292 î.e.n.). Acest
conflict s-a soldat cu înfrângerea armatei macedonene invadatoare în spaţiul
dacic. Armata traco-macedoneană a devenit prizonieră, urmând să aibă o soartă
tragică. Potrivit tradiţiei getice, cei ce şi-au expus viaţa în luptă erau în drept să
decidă în toate privinţele, cu atât mai mult în acele condiţii de victorie. Ei
cereau ca prizonierii, în frunte cu regele şi căpeteniile lor să fie ucişi.
Dromichaites i-a convins însă pe ai săi că e mai bine să le cruţe viaţa şi să fie
eliberaţi, întrucât agresorii macedoneni vor înţelege să nu mai vină cu război
asupra geţilor. Faţă de forţa argumentelor lui Dromichaites, geţii constituiţi în
adunarea poporului înarmat, au renunţat la dreptul de a-l pedepsi pe
Lysimachos şi ai lui, aceştia fiind eliberaţi. Întâmplarea nu are precedent şi este
socotită ca o contribuţie dacică la crearea şi fundamentarea unei noi norme de
drept.
Bunele raporturi cu coloniştii greci vreme de mai multe secole, constituie un
exemplu de gândire juridică la geto-daci în raport cu alte state sau populaţii.
Aceiaşi geto-daci, animaţi de sentimente paşnice şi de conlucrare cu populaţiile
(popoarele) vecine, au acţionat cu asprime atunci când populaţii migratoare sau
state vecine au atentat la libertatea şi demnitatea lor.
Se poate conchide aşadar că în perioada democraţiei militare existau norme de
drept proprii (cutume) ale geto-dacilor privitoare la raporturile externe. Cu
privire la asemenea obiceiuri ale geto-dacilor unii istorici ai antichităţii
(Iordanes, Athenaios, ş.a.) pomenesc de practici ale geţilor în domeniul
reglementării relaţiilor externe. Reglementarea unor astfel de relaţii apărute în
epoca democraţiei militare sub forma obiceiurilor nejuridice şi deci
nesancţionate de cineva anume, de un for superior, au căpătat cu timpul
sancţiune juridică, în condiţiile constituirii statului dac centralizat.
Sarcina de lucru 2
Identifică cinci tipuri de izvoare ale Istoriei Dreptului Romanesc.
Pentru aceasta consultati Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel,
Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura Fundaţiei Academice
Danubius, 2002, p 5- 46
1.1.3. Evoluţia statului si a dreptului geto-dac

Rezultat al maturizării societăţii dacice, unirea tuturor formaţiunilor politice
existente într-un singur stat centralizat a constituit apogeul evoluţiei dacilor din
mai multe puncte de vedere: economic, militar, religios, al conştiinţei politice
şi al dreptului. De altfel, la începutul secolului I î.e.n. societatea dacică era
unită prin tăria etnicului ce o întruchipa, prin religie, cultură, lingvistică, viaţă
economică. Statul dac centralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. sub
conducerea regelui Burebista şi a marelui preot Deceneu, prin unificarea
tuturor formaţiunilor (regatelor) locale, fără excepţie. Importanţa acestui
moment a fost deosebită prin aceea că şi politicul se alinia spiritului unitar ce
funcţiona deja în celelalte domenii. Legitatea centralizării politice a dacilor a
fost confirmată de ascensiunea rapidă a acestora în direcţia dezvoltării tuturor
domeniilor enunţate. În noile condiţii, atât economicul, cât şi politicul, religia,
armata, politica externă, justiţia, într-un cuvânt societatea dacică a cunoscut noi
trepte de afirmare sub ocrotirea puternicului stat centralizat.
Statul creat sub conducerea lui Burebista a avut un larg ecou în lumea
antică. Evenimentul a fost remarcat cu respect şi îngrijorare de cronicarii
contemporani şi de către oamenii politici. Strabon (58 î.e.n. – 25 e.n.), istoric şi
geograf contemporan cu acel eveniment, scria: „Burebista, getul, luând
conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia… şi i-a îndreptat prin
abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani a
întemeiat o mare stăpânire”.
De asemenea, potrivit inscripţiei de pe monumentul ridicat de autorităţile
oraşului Dyonisopolis concitadinului lor Acornion, fost ambasador pe lângă
Burebista, rezultă că acesta din urma (Burebista) era „cel dintâi şi cel mai
mare rege din Tracia…”. Un important element în definirea unui stat, atunci,
precum şi în zilele noastre, îl constituie teritoriul. În procesul de realizare a
statului, teritoriul pe care se formează acesta (statul) leagă pe individ de noua
structură politico-statală, îi insuflă siguranţă şi demnitate; individul devine o
componentă organică a comunităţii statale. Dacia lui Burebista s-a circumscris
acestui proces. Iată care era întindirea acelui stat: spre apus atingea Cadrilaterul
Boem – Dunărea de mijloc şi Moravia; spre nord se mărginea cu Carpaţii
Păduroşi şi izvoarele Nistrului; spre răsărit cu Bugul şi ţărmul nordic al Mării
Negre, iar spre miazăzi graniţa statului condus de Burebista atingea lanţul
munţilor Haemus (Balcani).
Sarcina de lucru 3
Identificati importanta descoperirilor epigrafice cu referire la Marele
Rege, consultand Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria
Dreptului Românesc, Galaţi, Editura Fundaţiei Academice Danubius,
2002, p 5- 6 63
1.1.4. Aspecte economice si administrative privind aparitia statului dac centralizat

Unificarea a impus noi forme de organizare structurală. Întinderea mare a
noului stat a determinat şi o organizare temeinică în plan central. Astfel, în
fruntea statului se afla regele acceptat de nobilime, între care conducătorii
locali au avut un rol decisiv în recunoaşterea lui Burebista ca unicul conducător
al statului. Izvoarele istorice păstrate nu menţionează cum arăta curtea regală a
dacilor, dar se poate deduce, fără teama de a greşi, că o seamă de conducători
locali au căpătat atribuţii centrale. Domenii ca agricultura, finanţele statului
(impozitele), administraţia, armata, biserica, justiţia aveau conducător la nivel
central. Există certitudinea în ceea ce priveşte funcţia de vicerege, deţinută de
marele preot Deceneu, care era şi conducătorul bisericii. De asemenea, nu
există date în ceea ce priveşte administraţia locală. Şi în acest caz trebuie să
recurgem la ipoteze. Este de presupus că fostele regate sau formaţiuni politico-
statale, destul de numeroase de altfel, au devenit unităţi administrative locale,
subordonate centrului, şi care se conformau unor norme impuse de acesta.
După moartea lui Burebista, în anul 44 î.e.n., conducerea statului dac a rămas
în seama lui Deceneu, viceregele de până atunci. Nu se ştie cât a domnit acesta,
cum a făcut-o şi în ce an a murit. Se constată doar faptul că după dispariţia şi a
lui Deceneu statul dac centralizat s-a dezmembrat din punct de vedere politic în
patru, apoi în cinci mari formaţiuni politico-statale. S-a păstrat însă intact
etnicul şi spiritul dacic, s-a menţinut religia ca element de unitate, viaţa
economică, normele de drept, tradiţiile etc.

Unitatea statal-politică a dacilor se va reface în a doua jumătate a secolului I
î.e.n. sub conducerea lui Decebal, a cărui domnie începe cu anul 87 e.n.. Este
posibil ca la venirea în fruntea statului dac Decebal să fi găsit unitatea refăcută
de către înaintaşii săi, deoarece mărturiile vremii menţionează câteva
personalităţi bine conturate şi anume: regii Comosicus, Scorilo, Durpaneus.
Domnia lui Decebal a început sub auspicii nu prea bune pentru Dacia, deoarece
ascensiunea militară romană în Balcani şi centrul Europei a afectat teritorial
statul dac. Decebal nu va mai stăpâni Dacia din vremea lui Burebista, ci o
Dacie mult restrânsă şi cu armatele romane la graniţă, pe o întindere din
Maramureş până la vărsarea Dunării în Marea Neagră. Romanii, profitând de
dezmembrarea regatului dacilor, au ocupat teritoriile acestora de pe malul
drept al Dunării şi Panonia. În aceste condiţii de puternică presiune romană,
dacii vor fi nevoiţi să poarte aprige războaie de apărare, războaie care s-au
sfârşit cu prăbuşirea statului dac şi cu sinuciderea regelui Decebal. Urmarea a
fost cucerirea romană în Dacia şi schimbarea destinului istoric al dacilor, care
au acceptat romanizarea, nu însă şi cucerirea sau stăpânirea romană.
În epoca lui Burebista poporul dac a cunoscut cele mai mari realizări
economice; s-a dezvoltat considerabil agricultura, căpătând forme de
organizare şi producţie superioare; mineritul şi metalurgia au o luat amploare
fără precedent. Calitatea şi diversitatea uneltelor din metale, realizate de către
meşterii daci, atestă existenţa unor profesii şi a meşteşugurilor care erau foarte
răspândite. Toate acestea pun în evidenţă o mulţime de activităţi economice.
Aşa se explică existenţa unor funcţii centrale privind agricultura, circulaţia
monedei unice, intensele schimburi comerciale cu grecii şi romanii, precum şi
cu populaţii din preajma dacilor. Cea mai ilustrativă şi importantă activitate a
fost aceea din domeniul construcţiilor. Începând cu perioada domniei lui
Burebista, dar şi după aceea, cu deosebire în vremea lui Decebal (87-106 e.n.)
s-au realizat numeroase şi importante construcţii (edificii) din piatră.
Majoritatea lor aveau caracter militar de apărare. Tot în acea perioadă au fost
înălţate şi edificii de cult, unde aveau loc ceremoniile religioase ale dacilor.
Asemenea realizări relevă existenţa unei economii puternice şi temeinic
organizată normativ.
Intensificarea schimburilor de produse atât în plan intern, cât şi cu alte state, a
impus folosirea monedei unice, nu tribale. În Dacia lui Burebista, ca monedă
unică, era folosit denarul roman, care avea o circulaţie aproape universală. În
astfel de situaţii s-au impus şi norme juridice adecvate, care să asigure buna
funcţionare a acestui domeniu. Spre exemplu, dacii foloseau jurământul ca
mijloc principal de garanţie. Potrivit aceleiaşi norme juridice, statul dac trebuia
să dea garanţii comercianţilor, să le asigure locuri de depozitare a mărfurilor
etc.

Sarcina de lucru 4
Precizati modalitatile prin care dacii isi garantau schimburile
comerciale. Consultati Florin Negoita, Istoria statului si dreptului
romanesc, Editura Universitara, Bucuresti, 2008 p 15-40
1.1.5. Institutiile de drept la geto-daci in cadrul antichitatii clasice

În această perioadă începe să se impună legea ca formă superioară obiceiului
(cutumei). Legea este socotită cel de-al doilea izvor al dreptului. La început,
legea a apărut ca o simplă înregistrare oficială a obiceiurilor juridice, cu timpul
însă, aceasta s-a transformat în depozitarul unor reguli noi şi a unor norme mai
complete, impuse de evoluţia societăţii.Iordanes menţionează caracterul
religios al legilor la daci. Fapt explicabil, întrucât la vechile popoare aceeaşi
persoană avea puteri religioase cumulate cu cele statal-juridice. Instituţia
juridică se regăseşte aşadar, în biserică, religia fiind acea instituţie care patrona,
cu puterea ei de convingere, dreptul dacic. Lucrări de specialitate apreciază
faptul că dreptul cutumiar geto-dac a avut o sferă largă de aplicare în perioada
premergătoare statului dac centralizat. Numărul mare de formaţiuni politice din
secolele IV-II î.e.n. confirmă această extindere prestatală pe întreg spaţiul
dacic. Multe din aceste norme de drept, create sau existente în perioada
prestatală s-au păstrat şi în vremea lui Burebista, ceea ce dovedeşte trăinicia
lor. Însăşi constituirea de formaţiuni statale, din ce în ce mai mari, fac dovada
maturizării societăţii dacice, implicit existenţa de „aşezăminte” cutumiare.
O organizare politică nu poate fi concepută fără existenţa unor norme
de drept. Acest fapt aduce în discuţie un alt aspect, asupra căruia nu vom
insista aici, şi anume acela că normele juridice au premers întotdeauna
momentului de constituire statală. Se poate susţine aşadar, că procesul de
realizare a formaţiunilor politico-statale au beneficiat de existenţa normelor de
drept. Altfel spus, dreptul şi-a adus o contribuţie hotărâtoare la închegarea
statului dacic, în aceeaşi măsură ca şi religia, economia etc. Dreptul şi religia i-
au conştientizat pe geto-daci, ca şi pe alte popoare, de importanţa majoră a
realizării organizaţiei de stat. Unele afirmaţii merg până la a atribui geto-
dacilor legi scrise, ceea ce este greu de demonstrat, ştiut fiind faptul că aceştia
(geto-dacii) nu foloseau scrisul. Istoricul Iordanes, referindu-se la geţi
menţiona că ei aveau legi scrise. Îndoiala noastră vine şi de acolo că Iordanes a
trăit în secolul VI e.n., deci cu câteva secole mai târziu după perioada pe care o
analizăm. Este posibil ca în cunoscuta lui eroare de a confunda pe geţi cu goţii,
Iordanes să fi atribuit geto-dacilor scrieri gotice.
V. Pârvan, citându-l pe Aristotel, arată că dacii din munţi (Transilvania)

„versificau legile lor şi le cântau spre a le ţine bine minte pe de rost”. Deci nu
erau scrise ! Pe de altă parte, N. Iorga, făcând referire la aceiaşi daci, susţine că
aveau „legile scrise în versuri informaţie aparţinând lui Strabon referitoare la
existenţa unor porunci ale regelui Burebista şi ecoul lor explică puternica
autoritate a instituţiei regale.
Burebista - scrie Strabon - i-a îndreptat pe daci prin abstinenţă, sobrietate, şi
ascultare de porunci”. Este neîndoielnic faptul că statul lui Burebista şi
Decebal, se conducea după o seamă de reglementări stricte – scrise sau
nescrise, mai curând nescrise, care cuprindeau elemente concludente ale
dreptului. La baza acestora se aflau acele Legi Bellagines cum spunea Iordanes
că se numesc „legile lor proprii (ale geţilor), pe care le au scrise până în zilele
noastre”. La acest argument menţionăm şi „colecţionarea cea veche de legi a
Daciei, care în diferite epoci figurează ca legi ale Atlanţilor sau
Hyperboreilor, ale Sciţilor, Agatârşilor şi Geţilor”, cum se exprimă Nicolae
Densuşianu în monumentala sa operă, Dacia preistorică. Eruditul nostru savant
menţiona că „legile cele mai vechi care au guvernat societatea omenească au
fost de origine pelasgă”, iar în ceea ce ne priveşte „primele începuturi ale
istoriei dreptului şi legislaţiei se reduc la regiunea de nord a Dunării de Jos”.
Instituţia proprietăţii în Dacia burebistană
În privinţa proprietăţii, aceasta a devenit mai puternică, marile latifundii private
delimitându-se clar de ţărănimea liberă, care stăpânea pământul în comun,
formând obştea teritorială. Statul centralizat, între alte atribuţii, o avea şi pe
aceea a apărării marii proprietăţi private. Nobilimea era clasa care asigura
conducerea politică a statului, a religiei şi a principalelor instituţii. În
consecinţă, aceasta (nobilimea) urmărea să-şi asigure o bază economică
puternică şi stabilă. Despre modul cum erau exploatate marile proprietăţi la
geto-daci nu se ştiu prea multe lucruri. În schimb, despre proprietatea comună
(obştea teritorială) s-au păstrat din textele lui Horaţiu câteva referiri, între care
şi aceea că geţii se ocupau cu agricultura: „strâng recolte obşteşti cu sârg, de
pe glia cea fără de hat”. Pe de altă parte, se ştie că pământul obştii era împărţit
în loturi, atribuite spre folosinţă individuală fiecărei familii anual. Loturile se
redistribuiau prin tragere la sorţi. Păşunile, pădurile, apele, erau în proprietate
fie a statului, fie a comunităţilor. Aceste proprietăţi erau exploatate în comun
fără împărţirea în loturi. Noua modalitate se deosebea de practica din
comunităţile mai vechi, în care munca era în comun, împărţindu-se doar
produsele. Se poate conchide, aşadar, că în condiţiile statului centralizat,
comunitatea sătească unea principiul proprietăţii private cu acela al proprietăţii
obşteşti, lăsând loc de dezvoltare celui dintâi, prin îngrădirea treptată a celui
din urmă.
Familia ca instituţie de drept
În condiţiile constituirii statului dac centralizat, familia a căpătat o importanţă
şi mai mare însuşindu-şi statutul de celulă de bază a societăţii. Rolul familiei
pereche (monogamă) sau familia „mică”, cum se numeşte în sociologie, a
căpătat atribuţii sporite în economie, ca sursă demografică, ca element de
conservare a etnicului, rol educativ etc. În ceea ce priveşte regimul persoanelor
şi al familiei se constată o accentuare a diferenţierii de clasă şi corespunzător,
consolidarea drepturilor personale şi familiale ale celor avuţi, oameni de arme
(comati, capillati) aflaţi în slujba celor dintâi, şi poporul de rând. S-a accentuat,
de asemenea, diferenţierea capacităţii juridice a persoanelor în raport cu poziţia
socială, clasa avută bucurându-se de o mai puternică ocrotire şi privilegii
sporite, pe când marea masă de ţărani posedau o capacitate juridică restrânsă.
Pe măsura consolidării instituţiei proprietăţii s-a întărit şi poziţia economică a
bărbatului, femeia rămânând pe mai departe dependentă şi subordonată
acestuia. În această privinţă sunt edificatoare însemnările poetului latin Ovidiu,
exilat la Tomis, care descrie starea de subordonare a soţiei faţă de bărbat.
Acesteia îi reveneau toate sarcinile gospodăriei: măcinarea grânelor, căratul
apei, gătitul şi îngrijirea copiilor etc. Horaţiu proslăveşte fidelitatea soţiei la
daci, relatând despre suportul legal al acestei fidelităţi, şi anume: infidelitatea
era pedepsită foarte sever. Alte aspecte privitoare la familia dacică au fost
relatate mai sus, principalele trăsături rămânând aceleaşi şi în condiţiile statului
centralizat: descendenţa după tată, soţia locuia la bărbat, căsătoria se făcea prin
răscumpărare, luându-se în calcul cinstea şi frumuseţea fetelor, existenţa
instituţiei dotei, confirmată şi de cuvântul zestre la români, termen din limba
dacă. Avuţiile acumulate de familie dacă erau transmise copiilor în părţi egale,
statuându-se instituţia succesorală. Cele de mai sus constituie şi o dovadă de
integrare a cutumei tradiţionale în normele legislative ale statului dac
centralizat. În ceea ce priveşte poziţia sclavilor în societatea dacică, după
constituirea statului centralizat, trebuie ştiut că aceştia au fost puţini, sclavia
având un caracter sporadic, neinstituţionalizat în forme clasice. Acest fenomen
a apărut la geto-daci ca urmare a influenţelor greacă şi romană, şi a păstrat doar
trăsături patriarhale1.
Religia
O instituţie cu puteri deosebite, a cărei scopuri şi activitate se interferau cu alte
domenii, ca politicul, „justiţia”, cultura etc. Unele dintre acestea au şi fost
enunţate deja, rămânând să vedem structura şi modul de manifestare a
sarcedoţiului. Tagma preoţilor se presupune a fi fost foarte numeroasă.
Existenţa marelui preot, ceea ce echivala cu o zeitate, relevă puterea de care
dispunea preoţimea în statul dac centralizat. Aşa cum s-a mai arătat, puterea
religioasă provenea din imensul cult al lui Zamolxis pe care dacii l-au respectat
cu străşnicie, însuşindu-şi cu pioşenie învăţăturile acestuia. Într-o altă ordine de
idei, puterea preoţilor daci venea şi de la contribuţia lor la înfăptuirea statului
centralizat. Nu în ultimul rând acest prestigiu se datora şi personalităţii
puternice a lui Deceneu, mare preot în timpul lui Burebista. Asocierea la
domnie ca vice-rege a lui Deceneu nu a fost o întâmplare, ci o recunoaştere a
meritelor acestuia de către clasa politică dacică, şi în primul rând de către
Burebista. Şi în continuare preoţimea va juca un rol determinant în societatea şi
statul dac, funcţiei de conducător al statului, regele, atribuindu-i-se şi aceea de
mare preot. Avem exemplul lui Comosicus şi Deceneu, care au cumulat aceste
funcţii. Decebal nu a făcut-o, el l-a avut ca mare preot pe Vezina. Rolul
deosebit ce revenea puterii religioase se explica şi prin aceea că regii daci, ca şi
aristocraţia, erau interesaţi în a acredita ideea că legile sunt de sorginte divină.
De altfel, preoţii erau, potrivit conceptului de atunci, singurii în măsură să
interpreteze voinţa zeilor, şi tot lor le reveneau principalele atribuţii
judecătoreşti. Normele morale impuse de religie erau şi norme juridice. În
multe privinţe elementele de drept au fost zămislite sau propagate în
„amvonul” sanctuarelor religioase. Însăşi religia la daci era temeinic
organizată pe baza unor norme ce trebuiau respectate cu „sfinţenie”. Aşa încât,
prin religie, s-au impus multe dintre normele de conduită socială, ce au intrat
1
Pe larg, Istoria dreptului românesc, Vol. I, 1980, pp. 76-77.
apoi în patrimoniul ştiinţei dreptului.
Dreptul penal
Concomitent cu formarea şi afirmarea statului dac centralizat, au apărut o
seamă de norme juridice noi, care înlocuiau sau asimilau „obiceiurile” din
epoca democraţiei militare. Pe lângă dreptul nescris, bazat pe tradiţia locală, în
statul centralizat a fost elaborat un sistem de legi cuprinzătoare ce reflectau şi
serveau noilor realităţi (Iordanes, Getica XX, 69). Strabon a lăsat mărturii
scrise, potrivit cărora „legile geto-dacilor au fost adoptate în vremea lui
Burebista, care pretindea că i-au fost inspirate de zei”. De vreme ce asemenea
legi au fost consemnate şi de Iordanes (sec. VI e.n.) înseamnă că ele au fost
durabile. Prin aceste legi nu s-a făcut o simplă codificare a „obiceiurilor”, ci s-
au introdus norme de drept mai adecvate, care cuprindeau poruncile regelui.
Existenţa statului presupunea pe de o parte norme (reguli) cu substrat juridic,
iar pe de altă parte instituţionalizarea unui aparat menit să asigure îndeplinirea
dispoziţiilor legislative. În privinţa dreptului penal, principalele reguli vizau
apărarea statului şi a proprietăţii private. Se constată existenţa unor preocupări
centrale, a conducerii statului dac, în privinţa organizării activităţii juridice.
Aşa se explică de ce Burebista a emis legi, iar mai târziu unul din urmaşii săi
(probabil şi alţii), Comosicus „se ocupa de organizarea şi judecarea
proceselor”. Potrivit exegeţilor, în timpul lui Burebista, ca şi după aceea,
exista o anumită organizare a instanţelor judecătoreşti, care foloseau anumite
proceduri de judecată. Măsura distrugerii viţei de vie, despre care menţionează
Strabon e o indicaţie preţioasă în ceea ce priveşte nivelul până la care s-a mers
cu reglementarea normelor de comportament în societatea dacică din timpul lui
Burebista. Iordanes scria despre regele Burebista că „învăţându-i pe daci
ştiinţele naturii omeneşti, i-a făcut pe aceştia să trăiască potrivit legilor
naturii”, adică ponderat. Lucrări fundamentale de istorie a românilor
evidenţiază faptul că dacii cunoscând organizarea puterii centrale, după
modelul monarhiilor elenistice, este posibil ca la curtea regală (a lui Burebista)
să fi existat şi nelipsita tagmă a învăţaţilor. Lucru plauzibil, pornind chiar de la
Deceneu, care era învăţat, şi categoric mai existau şi alţii ca el. Menţionarea
„ştiinţelor” medicale, astronomice, apicole etc. ca fiind cunoscute şi practicate
de către daci, indică şi prezenţa celor juridice.
Aşa cum s-a mai arătat, religia a avut rolul ei determinant în susţinerea şi
exercitarea dreptului. Puterea judecătorească era încredinţată preoţilor. În
această privinţă Iordanes aminteşte despre marele preot Deceneu, ca fiind cel
mai mare judecător. Aşadar, Deceneu apare în mai multe rânduri fie ca
legislator, fie ca judecător. Desigur, nu în toate cazurile legea făcea sau asigura
ordinea. Mai acţiona, izolat şi sporadic, spiritul răzbunărilor personale. Ovidiu,
poet latin, a transmis mărturia cum că „în dispreţul legilor, autohtonii (unii
dintre ei) îşi fac singuri dreptate, folosind răzbunarea sângelui, cum se
practica în orânduirea gentilică”. Ceea ce trebuie desprins din această
informaţie este faptul că exista legea şi că ea trebuia respectată.Scriind despre
geto-daci, V. Pârvan, istoric român, arată că aceştia primeau puternice înrâuriri
greceşti şi mai apoi romane, dar în aceeaşi vreme ––subliniază savantul
român–– „ofereau la rândul lor şi grecilor şi romanilor o consistenţă
spirituală şi caracteristică, pe care literatura antică a însemnat-o cu mirare şi
admiraţie, făcând din geţi aproape un popor fabulos prin vitejia, înţelepciunea
şi sentimentul lui de dreptate”.
Armata
Armata era una dintre instituţiile cel mai bine organizate în timpul lui
Burebista, şi cea mai puternică. Se ştie prea bine că Burebista putea aduna
(mobiliza) o armată de până la 200.000 de oameni, ceea ce-l făcea de temut şi
pentru romani. O astfel de armată, posibilă în condiţiile întinderii şi populării
statului condus de marele rege dac, presupunea o organizare temeinică, reguli
de comportament, o structură de comandă şi existenţa unei ordini şi discipline
puternice. Cu certitudine, în cadrul acelei armate au funcţionat legi specifice
bazate pe norme de drept. Religia a avut de asemenea un rol important în
educarea armatei, prin întreţinerea spiritului militar de apărare. A cultivat
dispreţul faţă de moarte şi vitejia (eroismul) în lupta pentru apărarea ţării de
pericolul din afară. Cu siguranţă în cadrul acestui program educativ, se practica
şi acel jurământ de dinaintea luptei prin care soldaţii daci jurau să nu se
întoarcă la părinţii lor decât învingători.
Scrise sau nescrise, normele de drept la geto-daci au existat de timpuriu,
evoluţia lor conturându-se tot mai clar după realizarea unităţii tuturor
formaţiunilor politice dacice într-un singur stat, condus de regele Burebista
împreună cu marele preot Deceneu. Luptele victorioase ale lui Burebista
împotriva celţilor, bastarnilor, tauriscilor etc, populaţii migratoare care
zădărniceau liniştea statului dac, precum şi eroismul dovedit de armatele lui
Decebal împotriva cuceritorului roman, fac dovada unei educaţii puternice ce
avea să asigure trăinicia unor „aşezăminte” juridice a căror respectare le ridicau
la rang de virtute.
Sarcina de lucru 5
Explicati care erau motivele principale ale succesului geto-dacilor in
lupte.Dan Top, Istoria dreptului si statului romanesc, Editura Bibliotecii
Pedagogice Nationale Bucuresti, 2007, p50-60
1.2. Organizarea politico-juridica a provinciei Dacia Romana

1.2.1. Constituirea si organizarea provinciei Dacia
Expansiunea romană în sud-estul Europei a atins frontierele dacilor, care
parcurgeau un proces de reunificare politică. Replica dacilor îndârjită şi
încercările de a-i îndepărta pe romani de graniţele statului dac a condus la
declanşarea unui conflict, care a durat 20 de ani (85-106 e.n.). Sunt cunoscute
luptele dacilor conduşi mai întâi de Durpaneus, apoi de către Decebal
(începând cu anul 87) împotriva armatelor lui Domiţian (până în 89 e.n.) şi
Traian (98-117 e.n.), împăraţi romani. În timpul lui Domiţian, romanii au
pătruns în teritoriul dacic (Banatul de astăzi) dar fără a dobândi un succes
hotărâtor. Prin pacea încheiată între cele două părţi a avut câştig de cauză
Decebal, regele dacilor, care a obţinut ajutoare în tehnica militară şi stipendii
băneşti.
Urcarea lui Traian pe tronul imperial de la Roma (97 e.n.), un om ambiţios şi
bun general, a determinat reluarea ostilităţilor pe frontul romano-dacic. Două
războaie puternice (101/102 şi 105/106) au adus deznodământul, victoria
romanilor asupra armatei condusă de marele Decebal. Urmările au fost:
prăbuşirea statului dac (desfiinţarea lui) dezmembrarea şi dispariţia armatei
dace, sinuciderea lui Decebal, cucerirea parţială romană în Dacia etc. A fost
ocupată —potrivit informaţiilor geografului Ptolemaios—Transilvania (mai
puţin Maramureşul), Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova
de sud vest. Precizăm aici că Dobrogea fusese încorporată Imperiului Roman la
începutul sec. I e.n... Restul teritoriului dacic, Maramureşul, teritoriile de la est
de Carpaţi (probabil şi Carpaţii răsăriteni inclusiv curbura Vrancei), a rămas în
afara cuceririi romane. În condiţiile absenţei unei conduceri centrale, dacii de
aici şi-au continuat modul lor de viaţă tradiţional.
După moartea lui Traian (117 e.n.), pentru a putea fi mai uşor stăpânită, Dacia
Romană a fost împărţită, reorganizată (anul 119), în două subunităţi
administrative, şi anume: Dacia Superior, cuprinzând nordul Transilvaniei, şi
Dacia Inferior, partea de sud a Transilvaniei, cu Banatul şi Oltenia. Prima era
condusă de un legatus Augusti pro praetore, ce făcea parte din ordinul
senatorial, iar a doua de către un praefectus, şi mai târziu de un procurator
prezidenţial. După cum rezultă dintr-o diplomă militară din jurul anului 133,
Provincia Dacia a fost reorganizată administrativ şi militar în trei subprovincii:
Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. În pofida fărămiţării
administrative a Daciei Romane, prin crearea celor două, apoi trei subprovincii,
unitatea acesteia era totuşi menţinută prin aceea că s-a păstrat instituţia de
guvernator suprem peste cele „trei Dacii”, un legatus Augusti pro praetore
trium Daciarum. Această conducere unică reflectă adevărul că Dacia Romană
constituia de fapt o singură provincie. Subdiviziunile enunţate constituiau
măsuri de ordin administrativ local.
Alaturi de guvernatorul Provinciei, un rol de seamă îl avea „adunarea
provincială” (concilium provinciae), organ exponent al intereselor păturii
dominante. Este vorba despre adunarea celor trei Dacii care confirmă unitatea
Provinciei Dacia Romană. Atribuţiile acestei adunări erau mai mult formale: se
ocupa de cultul împăratului, ridicarea de monumente şi statui, mulţumiri
guvernatorului, dacă era bun administrator etc. În cadrul administraţiei locale,
asemănător întregului Imperiul Roman, erau organizate aşezări orăşeneşti, care
puteau fi colonii sau municipii, şi aşezări rurale, numite pagi (vici), villa sau
vicus. Coloniile se bucurau de toate drepturile poporului roman şi aveau o
situaţie mai bună decât a municipiilor. De obicei în colonii, care nu erau
altceva decât oraşe mai mari, mai importante, locuiau foştii ostaşi, lăsaţi la
vatră. Unele dintre acestea aveau dreptul de cetăţenie romană (coloniae ciuium
Romanorum) în timp ce altele aveau numai drepturi ius latii, adică se bucurau
de un statut juridic intermediar între cel de cetăţean roman şi cel de peregrin.
Oraşele municipii aveau o importanţă mai mică decât coloniile. După cucerirea
romană în Dacia, dreptul autohton geto-dac a rămas în vigoare, pentru a
reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să fie guvernate de
dreptul local. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile sau cutumele
(consuetudo, mos maiorum) geto-dace, tolerate de noii stăpânitori.

Altfel spus, alături de dreptul local nescris s-a introdus şi dreptul roman scris.
Cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nu venea în contradicţie cu
principiile generale ale dreptului roman. La început, cele două rânduieli
juridice se aplicau în paralel, apoi, în cadrul unui proces de întrepătrundere şi
de influenţare reciprocă, a luat naştere un sistem de drept nou, daco-roman, în
cadrul căruia conceptele şi instituţiile juridice au dobândit noi funcţii şi noi
finalităţi.
Cucerirea romană în Dacia a însemnat şi o nouă organizare a activităţilor
financiare, domeniu foarte important pentru statul roman care întreţinea o mare
armată şi un impresionant aparat funcţionăresc. Imediat după cucerire,
împăratul Traian a ordonat să se facă un recensământ general al provinciei în
scopul stabilirii impozitelor. Erau exceptate de la impozite câteva oraşe care se
bucurau de ius italicum: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.
Terenurile acestora erau socotite ca făcând parte din teritoriul roman şi, în
consecinţă, neimpozabile. Impozitele erau de două feluri: directe şi indirecte.
În prima categorie intrau impozitele pe pământ (funciare) şi capitaţia (impozit
personal) plătite de toţi locuitorii provinciei, indiferent dacă erau sau nu
cetăţeni. Negustorii plăteau un impozit special sub numele de aurum
negotiatiorium, introdus de împăratul Alexander Severus.
Sub aspectul cuantumului veniturilor ce ajungeau în visteria statului,
foarte importante erau impozitele indirecte. Acestea proveneau din impozite pe
moşteniri, eliberări de sclavi, taxe vamale. Din categoria veniturilor indirecte
mai făceau parte monopolurile, minele de sare, minele de fier. Minele de aur în
schimb formau proprietatea împăratului; de exploatarea lor se îngrijea un
procurator aurariarum, ajutat de un corp întreg de slujbaşi: contabili (tabulari),
casieri (dispensatores), arhivari, supraveghetori, etc. Pentru probleme
financiare, fiecare din cele „trei Dacii” avea un procurator al ei. Aceştia erau
ajutaţi în îndeplinirea sarcinilor ce le reveneau de funcţionari inferiori, care
erau destul de numeroşi.
Sarcina de lucru 6
Caracterizati modul de percepere a impozitelor in Dacia Traiana.Dan Top,
Istoria dreptului si statului romanesc, Editura Bibliotecii Pedagogice
Nationale Bucuresti, 2007 p 60-74
1.2.2. Evolutia institutiilor de drept in Dacia Romana

Concepută destul de profesionist pentru acele vremuri, legislaţia romană s-a
dovedit a fi greoaie în formulări şi nu lipsită de ambiguităţi. Complexitatea
realităţilor imperiului justifică întrucâtva conţinutul prea încărcat al acesteia. În
mare măsură, legile romane au fost transpuse şi în Provincia Dacia. În privinţa
persoanelor, se ştie că locuitorii liberi (adică mai puţin sclavii) din Dacia
romană erau împărţiţi în trei categorii principale şi anume: cetăţeni, latini,
peregrini. În temeiul acelei împărţiri, regimul juridic al persoanelor era

reglementat în mod diferit, respectiv în funcţie de încadrarea acestora într-una
din cele trei categorii, după cum urmează:
Cetăţeni erau socotite persoanele ce se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi
cetăţenii rezidenţi din Roma sau Italia (adică de toate drepturile). Locuiau în
majoritate la oraşe, care căpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol
roman). Aceşti cetăţeni aveau dreptul de proprietate romană. În Dacia au
existat câteva oraşe care se bucurau de ius italicum şi anume: Sarmizegetusa,
Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.
Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia, stabiliţi de

regulă în oraşe. Era cea de a doua categorie de locuitori ai Daciei cucerite de
romani şi ocupau o poziţie intermediară între cetăţeni şi peregrini (vezi mai
jos). Aceştia beneficiau de dreptul latin, aveau aceleaşi drepturi patrimoniale ca
şi romanii (ius comerci). În schimb nu se bucurau de ius connubii – dreptul de
a se căsători în conformitate cu dispoziţiile legii romane – şi nu aveau drepturi
politice. În cadrul acestei categorii, ca şi cetăţenii de altfel, existau unele
deosebiri. Spre exemplu, nu toţi latinii coloniari aveau acelaşi statut juridic,
deci nici aceleaşi drepturi, mai ales politice.
Peregrinii constituiau marea masă a populaţiei libere din provincie (toţi
locuitorii liberi ai Daciei Romane, adică autohtoni şi străini stabiliţi în spaţiul
dacic, dar care nu erau cetăţeni sau latini. Situaţia lor era reglementată prin
legea de organizare a provinciei (lex provinciae) şi prin edictele guvernanţilor.
Existau două categorii de peregrini: peregrinii obişnuiţi şi peregrinii dediticii.
Cei dintâi erau străinii ale căror cetăţi n-au fost desfiinţate din punct de vedere
politic, ei se bucurau de ius gentium. Peregrinii dediticii erau acei ale căror
cetăţi au fost, după cucerire, desfiinţate din punct de vedere juridic şi
administrativ. Aceasta mai ales în cazurile unei rezistenţe înverşunate faţă de
cuceritorii romani, capitulând în cele din urmă fără condiţii. În anul 212 e.n.
împăratul roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la naturalizarea
peregrinilor.
Reglementări de drept au introdus romanii şi în ceea ce privea alte două
categorii de cetăţeni şi anume: sclavii şi colonii. Deşi în societatea dacă nu a
fost instituţionalizată sclavia, ea s-a practicat totuşi, dar în mod sporadic. În
documentele vremii şi în lucrări de specialitate privitoare la Dacia Romană se
fac referiri la cei ce aveau dreptul să aibă sclavi sau la eliberarea acestora din
urmă, precum şi la drepturile sau interdicţiile ce rezultau din căsătoria dintre
oamenii liberi şi sclavi, precizări privitoare la urmaşii acestora etc. Despre
cealaltă categorie, colonii se ştie că „între oamenii liberi şi sclavi se găseau în
provincii, ca şi la Roma o categorie de locuitori care, deşi liberi în drept, se
aflau de fapt într-o situaţie asemănătoare cu sclavia. Colonatul, constatat
documentar în diverse părţi ale Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia,
unde, datorită începutului de declin al sistemului sclavagist, proprietăţile mai
mari urmau a fi lucrate pentru creşterea rentabilităţii lor… de către aceştia
care nu erau altceva decât ţăranii săraci din împrejurimile oraşelor. Rezumând,
trebuie reţinut faptul că, cetăţenii, latinii, peregrinii, sclavii sau alţii,
reprezentau tot atâtea categorii juridice în tabloul societăţii provinciale din
Dacia.

Familia, ca instituţie de drept
În condiţiile create de cucerirea romană, familia dacică îşi va păstra caracterul
ei monogam şi de element determinant în viaţa economico-socială. Totodată au
apărut elemente noi impuse de regulile romane. Instituţia familiei la cetăţenii
romani stabiliţi în Dacia urma regulile dreptului roman. În acest caz nu puteau
lipsi dispoziţiile specifice pentru cetăţenii respectivi. Gaius, jurist roman,
aminteşte de o controversă cu privire la faptul dacă legea romană, Julia de
fundo dotali se aplica sau nu şi romanilor din provincie. Iată, spre exemplu,
unele prevederi legale cu privire la întemeierea familiei în Dacia Romană. În
privinţa peregrinilor prevederile erau acelea că aceştia neavând ius cannubi, nu
puteau contracta între ei o căsătorie legală conform dreptului roman, ci numai
„potrivit legii lor naţionale (secundum leges moresque peregrinorum)” (Gaius,
I, 92), iar dacă soţii erau peregrini deditici, uniunea lor era reglementată de
dreptul popoarelor (ius gentium). Dacă un cetăţean roman se căsătorea cu o
peregrină care primise ius cannubii, căsătoria lor era o căsătorie romană, iar
copiii ce rezultau din aceasta intrau în puterea şefului de familie (pater
familias) – (Gaius, I, 76). Ostaşii necetăţeni romani, odată cu eliberarea din
armată, primeau cetăţenia romană şi în acelaşi timp dreptul de a contracta o
căsătorie romană legitimă (ius cannubii) cu peregrinele sau cu latinele. În cazul
în care un cetăţean roman voia să se căsătorească cu o peregrină, care nu avea
ius cannubii, unirea lor nu avea valoarea unei căsătorii şi copilul urma soarta
mamei adică rămânea peregrin şi el, deşi tatăl era cetăţean roman. Deci, numai
ius cannubi justifica o căsătorie legală, caz în care copiii urmau situaţia juridică
a tatălui. În privinţa sclavilor din Dacia, asemănător lumii romane, ei nu puteau
încheia o căsătorie, deşi existau aceste căsătorii, ele aveau valoarea unui fapt
oarecare, nu aceea a unei căsătorii (matrimonium), cea mai mare parte a
sclavilor din Dacia, atâţia câţi erau, trăiau în astfel de uniuni tolerate de justiţia
romană.
În ceea ce priveşte instituţiile dreptului familial (tutelă, curatelă,
adopţie, etc) cetăţenilor romani li se aplicau legile romane. Şi totuşi, existau
unele particularităţi, caracteristice dreptului roman provincial. Deci, exista un
drept roman provincial, emanaţie a autorităţilor provinciale, care în elaborarea
normelor legislative locale trebuiau să aibă în vedere specificul şi cutuma din
provincia avută sub guvernare. Spre exemplu, în cazul tutelei la peregrini se
aplica dreptul local geto-dac (Gaius, I, 193). În ceea ce priveşte curatela, există
doar supoziţia că ar fi existat în Dacia Romană. Adopţiunea şi îndeosebi
adrogaţiunea erau, de asemenea, instituţii caracteristice romane. Rolul
pretorului la Roma era îndeplinit în provincii de către guvernatori care
reprezentau autoritatea statului roman, în plan local. Adopţiunea ca şi
adrogaţiunea se încheiau în faţa acestora (Gaius, I, 99-102 şi 105).
Regimul bunurilor
Legile romane ce acţionau în Provincia Dacia priveau şi proprietatea (mai ales
proprietatea), ca instituţie de bază în Imperiu. Aceste legi vizau în principal pe
romanii rezidenţi din Dacia. Exista şi o excepţie, anume aceea că ei (rezidenţii)
nu puteau avea în materie imobiliară o adevărată proprietate romană
(dominium ex iure Quiritium), afară numai dacă pământul coloniei respective
nu primise, printr-o ficţiune calitatea de „sol roman” (ius italicum), ca şi cum
ar fi fost situat în Italia.De precizat că asupra fondurilor provinciale, cetăţenii
romani nu aveau decât o „posesiune sau uzufruct”. Adevăratul proprietar al
acestor fonduri era fie statul roman, dacă era vorba de provincii senatoriale
(provinciae senatus populi), fie împăratul, dacă provincia era imperială
(provinciae Caesaris, principis), cum era cazul Daciei. Proprietarii îşi puteau
menţine/apăra proprietatea ca urmare a edictelor obţinute de la guvernatorul
provinciei. În baza acestui drept de posesie, proprietarul putea dispune de
fondul respectiv până la a-l înstrăina. Succesiunile la cetăţenii romani din
Dacia erau reglementate de legea romană. În cazul că rolul în domeniul
moştenirilor revenea pretorilor sau consulilor, atunci acest rol îl aveau
guvernatorii de provincii. În cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai
uşor decât cele italice, în situaţia de interes public. Legislaţia mai prevedea că
pământurile nelucrate puteau fi ocupate de alte persoane, ca de altfel şi
terenurile părăsite de către proprietari. Am reţinut că dreptul la proprietăţi
(funciare) imobiliare îl aveau cetăţenii romani, cei ce se bucurau de cetăţenie
romană. S-a arătat mai sus că bunurile imobiliare în provincii aparţineau fie
împăratului, fie senatului/statului. Cum pământul trebuia muncit ca să dea
roade, era lăsat proprietarului iniţial sau (din disponibil) erau împroprietăriţi
veteranii, ori era concesionat celor interesaţi. Peregrinii nu puteau avea o astfel
de proprietate decât dacă se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea,
guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care o
considerau un domenium ce ţinea de dreptul ginţilor.
Ca mijloc de dobândire a proprietăţii peregrinii foloseau ocupaţiunea
(Gaius, D, 4i, 1,3pv) şi mai ales tradiţiunea (tradiţia). Aceasta din urmă
instituţie de drept a ginţilor, putea fi utilizată între peregrinii, ca şi în
raporturile dintre aceştia şi cetăţenii romani, fie pentru mobile, fie pentru
imobile. Potrivit legislaţiei romane se foloseau: prescripţia, servituţiile,
succesiunea, etc. Important este, însă, faptul că peregrinii din Dacia aveau şi o
proprietate reglementată de vechiul lor drept, adică de dreptul geto-dac. Acest
fapt se întâmpla numai în măsura în care dispoziţiile acestui drept fuseseră
recunoscute de Roma, fapt ce s-a petrecut în realitate.
Obligaţii şi contracte
În privinţa obligaţiilor între părţi, problema aplicării dreptului roman în Dacia
este bine ilustrată de mărturii documentare, deosebit de convingătoare pentru
istoria dreptului. Avem în vedere în primul rând tăbliţele cerate, descoperite la
Roşia Montană şi care provin din anul 167 e.n.. Dată fiind importanţa acestora,
precum şi raritatea lor vom da câteva detalii. Tăbliţele la care ne referim sunt
alcătuite fiecare din câte trei mici scândurele din lemn de brad, legate între ele.
Faţa primei tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise. Celelalte trei feţe sunt
acoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin incizie. Au fost descoperite
25 de asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat textul inteligibil.
Redăm conţinutul unora dintre acestea: un copil sclav (fetiţă de 6 ani) era
cumpărat pentru 205 denari. Drept garanţie se prevedea faptul că în cazul unei
eventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obligă, printr-o stipulaţie,
faţă de cumpărător, că-i va restitui preţul dublu. Într-un alt caz, un tânăr sclav
era cumpărat pentru suma de 600 de denari. Vânzătorul declara sclavul lipsit de
vicii ascunse. Pentru aceasta şi pentru o eventuală evicţiune, el promitea,
printr-o stipulaţie (fide promissio) o sumă îndoită (dublă) faţă de paguba ce
putea fi pricinuită. Drept chezăşie privind respectarea obligaţiilor vânzătorului
(id fide sua esse iussit), intervenea (drept garant) Vibius Longus. În cazul
vânzării unei jumătăţi de casă, se folosea mancipaţiunea. Vânzarea se făcea

pentru 300 de denari. Drept garanţie pentru cazul de evicţiune, vânzătorul se
obliga să plătească despăgubiri cumpărătorului o sumă echivalentă cu paguba
pricinuită (tantam pecuniam). Deci, pe de o parte se folosea despăgubirea în
cazurile unor eventuale neconcordanţe în privinţa stipulărilor din contract, iar
în alte cazuri acesta (contractul) era întărit de prezenţa unei persoane garante.
Contractele erau încheiate fie între romani, fie între peregrini, iar vânzările erau
însoţite de mancipaţiune, folosindu-se adesea cel puţin cinci martori. Deşi
astfel de acte, de transferare a proprietăţii, nu erau valabile decât pentru
cetăţenii romani, peregrinii, din nevoia de imitare, foloseau şi ei asemenea acte
şi formulări.
Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit serveau ca
acte probatorii ale contractelor intervenite între părţi (instrumenta), având
valoarea unor probationes. În tăbliţele respective mai apar contracte de
locaţiune, persoane care-şi închiriază munca lor pentru o sumă oarecare (ceea
ce se poate numi astăzi contract de muncă). Se prevede faptul că dacă cel ce se
angaja nu ar fi putut să îşi îndeplinească lucrul, se angaja să plătească
despăgubiri. La fel şi angajatorul se obliga să plătească lucrătorului 5 serteţi
pentru fiecare zi întârziere a retribuţiei. Din conţinutul contractelor rezultă, în
cazul de mai sus, că lucrătorul trebuie să presteze o muncă sănătoasă şi să fie
priceput în meserie. (Gaius, D, 9, 2, 8,1). Asemenea contracte se încheiau nu
numai în cazurile când părţile erau persoane, ci şi în acelea în care era vorba de
societăţi. Spre exemplu, un astfel de contract era încheiat în cazul unei societăţi
(societas danistraia) menită să ofere celor interesaţi împrumuturi cu dobândă.
Doi cămătari care au pus în comun un capital pe care apoi l-au exploatat luând
dobândă. Interesant de relevat este faptul că susmenţionatul contract, ca orice
contract consensual, obliga prin însuşi consimţământul părţilor la îndeplinirea
clauzelor prevăzute şi în consecinţă nu mai era nevoie de o stipulaţie specială.
Prezintă interes şi faptul că tăbliţele cerate sunt scrise în alfabetul latin cu litere
cursive şi redactate în latina vulgară. Întocmirea lor este făcută potrivit
practicilor încetăţenite în lumea romană. În privinţa conţinutului juridic al
acestora, se dovedeşte faptul că dreptul roman clasic nu se aplica în Dacia, aşa
cum nu se aplica nici în alte provincii, în toată puritatea lui, ci într-o formă
uneori simplificată, însă spiritul de promovare a romanitaţii era nelipsit în
provincii. Cât priveşte alte instituţii din domeniul obligaţiilor, câteva texte
amintesc de reguli de drept al ginţilor, aplicabile în egală măsură romanilor şi
peregrinilor daci. Dintre acestea sunt amintite în lucrări de specialitate, cele
referitoare la îmbogăţirea fără cauză (Marcian, D, 25, 2, 25), stingerea
obligaţiilor prin acceptilatio (Ulpian, D, 46, 48, 4), convenţia de precar şi
aceea de împrumut (Gaius, III, 132). Dar nu numai tripticele constituie dovezi
juridice în Dacia Romană, ci şi unele inscripţii funerare, cum este epitaful de la
Sucidava, socotite de specialişti adevărate documente de drept testamentar.
Dreptul penal şi procesual
Şi în acest domeniu regulile generale privind folosirea legislaţiei romane erau
aceleaşi; dreptul roman avea prioritate în aplicarea lui, nu însă în toate cazurile.
Au existat şi situaţii particulare, în raport de specificul provinciei. În cazurile
de delicte, se întâlnesc în Provincia Dacia, ca şi în alte provincii, reguli
comune, aplicabile romanilor şi peregrinilor în aceeaşi măsură. Legea romană
Aquila, emisă încă în secolul al III-lea î.e.n., cuprindea stipulaţiuni despre furt
şi despre damnum inuria datum (Gaius, IV, 37). Adică în procesele dintre

romani şi peregrini era pusă în aplicare ficţiunea calităţii de cetăţean roman,
acordată ad-hoc peregrinilor.
Procedura de judecată era aceeaşi în toate provinciile romane, deci şi în Dacia.
Cetăţenii romani se adresau instanţelor potrivit procedurii formulate.
Guvernatorul sau reprezentantul său (legatus) trimitea părţile, după ce le dădea
formula, la un judecător, care statua in indicio. Guvernatorul putea judeca şi
personal pricinile, fără a le mai trimite la judecător (procedura extra ordinem).
În caz de pedeapsă capitală cetăţenii puteau face apel la Roma.În litigiile dintre
un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit, pentru durata
procesului, ca şi cum ar fost cetăţean roman (ac si cuius Romanus esset).
Peregrinii erau judecaţi tot de guvernatorul provinciei sau de reprezentantul
său. Acesta putea rezolva pricina singur sau dădea numai formule de judecată,
trimiţând pricina spre soluţionare unui judecător unic (iudex unus) sau unor
judecători multiplii (recuperatores).
1.2.3. Consecinţele retragerii romane de la Nordul Dunării

Părăsirea Daciei de către romani în anii 271-275 e.n. a constituit şi mai
constituie o preocupare constantă pentru istorici, momentul dovedindu-se de un
interes aparte pentru istoriografia românească şi cea generală. Retragerea
romană s-a petrecut destul de repede şi într-un moment când raporturile
dominator - dominaţi treceau printr-o perioadă liniştită, iar aproprierea dintre
cele două părţi căpătase o direcţie nouă în procesul de romanizare.Grav a fost
însă faptul că această retragere a avut loc în condiţiile unei puternice
ameninţări din partea populaţiilor migratoare-barbare, care s-au năpustit asupra
Daciei, lipsită de apărarea romană. De aici şi o puternică descumpănire în
societatea dacică, căreia îi vor trebui multe veacuri până la refacerea unor noi
forme statale. Acestea pe de o parte. Pe de altă parte, retragerii administraţiei şi
a armatelor romane i-a urmat o refacere imediată a unităţii dacilor, aflaţi într-
un puternic proces de romanizare. Odată cu părăsirea Daciei de către romani s-
a spulberat diviziunea impusă de către cucerirea imperială. Dacia s-a refăcut
aşadar teritorial, demografic şi spiritual, economic etc., aşa cum fusese la
începutul domniei lui Decebal. Războiul cu romanii nu a secătuit teritoriul
dacic de populaţia autohtonă, cum susţin, cu rea intenţie, unii pseudoistorici,
încercând astfel să acrediteze ideea vidului demografic, privind continuitatea
românilor în acest spaţiu. Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui
fundamentul existenţei populaţiei daco-romane în spaţiul fostei Dacii. Ea
(obştea) va face şi va promova legea în acest răstimp în spaţiul amintit. Chiar
dacă migraţiile au afectat (mai puternic la început) procesul de organizare
socială a autohtonilor, ele nu au putut opri acest proces. Comunităţile locale, cu
timpul, s-au consolidat, astfel încât obştea teritorială (sătească) a căpătat
adevărate competenţe economico-sociale şi administrative. Cercetarea istorică
şi sociologică a reuşit să pătrundă tainele obştii româneşti şi să dea un răspuns
coerent. Obştile au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea
gentilică, structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea teritorială
bazată pe stăpânirea în comun a pământului. Obştea teritorială a existat şi în
societatea dacică sub forma aşezărilor rurale cu denumirea de dava. Acestea au
devenit fossattum în timpul stăpânirii romane în Dacia, termen păstrat în limba
română cu denumirea binecunoscută de sat. Despre obşte, din perspectiva
istoriei, a scris istoricul P.P. Panaitescu („Obştea ţărănească din Ţara
Românească şi Moldova” ––1964). Însă, cea mai complexă cercetare asupra
obştei, îmbinând tehnicile sociologice de teren şi documentarea de arhivă cu
metoda arheologiei sociale a întreprins-o Henri H. Stahl (Contribuţii la studiul
satelor devălmaşe româneşti, 3 vol., 1958-1965 ). Obştea, ca formă de
organizare teritorială nu trebuie înţeleasă ca fiind oponentă organizaţiei de stat,
dimpotrivă ea a dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa cum a
fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei Dacia Romană, iar
mai târziu în statul feudal. Comparând obştea teritorială cu statul, se constată
că există o trăsătură comună, şi anume aceea că ambele sunt constituite pe
temeiul unor grupări teritoriale, nu de rudenie.
Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin aceea că numai statul
dispune de o forţă publică instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc),
ce se situează deasupra societăţii, în timp ce obştea este lipsită de astfel de
instituţii. Ea păstrează forme arhaice de conducere, realizate prin participarea
tuturor membrilor săi. Obştea teritorială constituie, prin această prismă, primul
pas spre organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca temelie de
constituire, fapt pentru care obştea devine prima grupare socială a oamenilor
liberi, nelegaţi prin legături de sânge.
Lumea obştilor străromâneşti constituie o enigmă care continuă să uimească pe
cercetători. Întrebarea ce se pune adesea este cum de s-a putut ca în condiţiile
absenţei statului şi a armatei, expus turbulentelor şi devastatoarelor migraţii
barbare, pe o durată de câteva secole, să se plămădească românismul ca
expresie a continuităţii?! Răspunsul l-a dat tăria acestor obşti. Puterea lor a
constat în spiritul de solidaritate intra şi inter colectivitate, precum şi în
mulţimea lor pe întinsul fostei Dacii. Obştile s-au menţinut în spiritul tradiţiilor
pământene, au preluat creştinismul şi au menţinut procesul de romanizare,
evoluând către formaţiuni prestatal feudale. A fost practic o reluare a vieţii de
la început, pe o structură dacică puternic înrădăcinată în conştiinţa acelor
oameni care nu s-au lăsat desprinşi de pe pământul străbunilor; nu l-au
abandonat, n-au renunţat la limba şi credinţa lor, dobândite între timp.
Înfruntând vitregii greu de imaginat dacoromanii (străromânii) au găsit formule
de supravieţuire şi continuitate în condiţii de disoluţie etno - culturală
provocate de migraţii. În această privinţă subscriem la opiniile potrivit cărora
dispariţia relaţiilor de producţie tipice societăţii dacice şi celei romane
(sclavagiste) pe teritoriul vechii Dacii, în urma retragerii autorităţilor romane,
nu a condus la instituirea unui mod de producţie superior, feudal, dar nici la o
întoarcere spre comuna primitivă, deşi migraţiile barbare puteau determina
aceasta. Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a statului dac
definitivat de stăpânirea romană, şi anume generalizarea organizării teritoriale
a comunităţilor vicinale nu a putut fi lichidat de noii cuceritori. Aşadar,
înfruntând vitregiile provocate de migraţiile barbare, obştea strămoşească s-a
păstrat şi s-a dezvoltat, evoluând către închegarea unor noi forme de
convieţuire socială, economică şi politică. Existenţa satelor obşte este atestată
arheologic şi prin scrieri contemporane, în întreg spaţiul vechii Dacii.
Creşterea demografică, oglindită în extinderea teritorială a obştilor existente,
precum şi apariţia de obşti noi s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând
naştere la formaţiuni mai mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui proces,
unele obşti şi-au pierdut identitatea în noile comunităţi, numite uniuni de obşte,
cu o capacitate economică mai mare şi cu o eficienţă sporită în apărarea fiinţei
lor faţă de pustiitoarele migraţii care nu conteneau.
Uniunile de obşti, unele mai puternice, altele mai firave, vor constitui temelia a
ceea ce s-au numit ţări, apoi cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai
cuprinzătoare şi mai clar exprimate în plan politic, administrativ şi
militar.Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mai largi nu a modificat
structura internă tradiţională a fiecăreia dintre ele. Obştea teritorială a rămas
celula de bază a organizării administrative rurale, adică satul cu particularităţile
şi meritele lui în susţinerea formaţiunilor mai mari din care vor face parte.
1.2.4. Aparitia si dezvoltarea obstilor teritoriale

Obştea sătească a fost singura formă de organizare social-economică a
populaţiei daco-romane în acest răstimp, de la părăsirea Daciei de către romani,
până la integrarea în structurile statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa
nici în timpul stăpânirii romane şi nu a putut fi distrusă nici de marile migraţii.
Formă tradiţională dacică, apoi daco-romană de organizare social-economică,
obştea sătească a supravieţuit şi s-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au
urmat, pe tot teritoriul fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale
unităţii românilor, un adevărat bastion etnic, social-economic, juridic şi religios
al populaţiei autohtone în lupta pentru dăinuire pe pământul strămoşesc.
Deşi lipsită de conducere administrativ-politică centrală sau zonală, obştea
strămoşească a cunoscut totuşi organizarea, o organizare sui generis ce
particularizează în comparaţie cu perioada dacică sau cea feudală de mai târziu,
precum şi faţă de alte obşti.
Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de cel economic. La
temelia trăiniciei obştii a stat întotdeauna solidaritatea de interese, nevoia de
apărare şi supravieţuire. În virtutea celor de mai sus, membri ai obştii erau
numai cei ce stăpâneau prin voinţa întregii comunităţi o parte din teritoriul
comun. În obştea teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul avea atât funcţie
economică, precum şi semnificaţie socială de determinare a apartenenţei la
obşte.
Din punct de vedere politic, obştea teritorială reprezenta o democraţie care
folosea principiul colectiv şi se autoadministra. Obştea îşi alegea singură
organele de conducere prin consimţământ general şi pe care membrii
comunităţii le respectau, supunându-se de bună voie dispoziţiilor acestora.
Asemenea organisme de conducere erau: Adunarea Megieşilor, membrii
stăpânitori de-a valma; Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care
aveau împuterniciri judiciare; “Ceata de bătrâni - arăta Romulus Vulcănescu -
era dătătoare şi păstrătoare de datini, cutume şi tradiţii juridice. Ea constituia
organul suprem de reglementare obişnuielnică a obştei şi totodată de judecată
fără apel...” Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă permanentă.
Şi aceştia aveau împuterniciri judiciare.
În cadrul obştii exista prin tradiţie un spirit conlucrativ de apărare şi
muncă în comun. Obştea sătească a cunoscut şi relaţii intercomunitare publice.
Acestea se stabileau pentru nevoi de apărare sau lucrări comune, punându-se
sub o comandă unică satele din aceeaşi vale sau regiune. De aici şi până la
confederaţiile (uniunile) de obşti, cu aspect de nucleu statal, nu a fost decât un
pas.
Viaţa economică a obştii
În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rol important l-a avut
economicul, evoluţia „tehnicilor agricole” şi pastorale – cum se demonstrează
în lucrări de specialitate (H.H. Stahl şi P.P. Panaitescu). Obştea a fost în primul
rând o comunitate de muncă, într-un teritoriu dat, constituită într-un prim
stadiu pe baza legăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor gentilice
(familiale) a dus la slăbirea legăturilor de rudenie, locul acestora luându-l
criteriile teritorial şi economic. În acest fel, în cadrul obştii teritoriale, vicinală
sau sătească principiul teritorial va căpăta şi o funcţie economică. Principalele
îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi, ca şi în vremea geto-dacilor:
agricultura, păstoritul, creşterea animalelor, meşteşugurile etc. În privinţa
muncii agricole se poate afirma că era bine organizată, pe bază de normative
speciale cum erau: repartiţia câmpurilor de cultură pentru membrii obştii;
folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri; stabilirea momentelor privind
declanşarea campaniilor de arat-semănat şi recoltat; fixarea rezervelor agricole
pentru sămânţă, schimburi comerciale, dări etc. În paralel cu agricultura se
desfăşura o substanţială activitate în domeniul creşterii vitelor (bovine,
cabaline, porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi aici norme, bine
delimitate şi respectate ca atare, legate mai ales de păstorit: pornirea turmelor,
împărţirea produselor în cazul turmelor comune; stabilirea locurilor şi perioada
de păşunat etc. Alte activităţi, comune sau individuale, la fel de importante,
care intrau, de asemenea, în răspunderea şi atribuţiile obştii erau: mineritul,
vânătoarea, pescuitul, executarea căilor de acces (drumuri), defrişări de păduri,
amenajări hidrotehnice sau construcţia de aşezăminte publice (de rugăciune). O
atât de complexă activitate presupunea, desigur, şi existenţa unor oameni
pricepuţi în organizare. Ei au existat, fără dubii. În primul rând erau cei din
conducerea obştii, însă s-au afirmat şi alte persoane cu calităţi (întreprinzători,
cu iniţiativă) care cu timpul s-au detaşat faţă de masa membrilor obştii. Trebuie
subliniat faptul că aceştia au avut o contribuţie însemnată la dinamizarea vieţii
economice şi la propăşirea obştii în general. Aşa s-au conturat treptat
diferenţele economice în societatea de obşte a străromânilor. La începutul
perioadei, aceste diferenţieri mai curând nu se semnalau, sau dacă existau ele
erau foarte slabe. Abia în secolul al VIII-lea vor apare primele manifestări clare
de inegalitate economică şi socială.
În concluzie la această problemă se poate susţine că: principiul economic
fundamental în cadrul obştii a fost proprietatea comună asupra tuturor
pământurilor şi asigurarea accesului fiecărui membru la cele trei mari zone
economice şi agricole, anume: terenurile arabile, vatra satului, păşunile,
pădurile, apele.
Proprietatea
Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi îl lucra, păşunile,
pădurile, apele, tot ce intra sub incidenţa teritorială a obştii. Proprietatea era
comună; o stăpânire în devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale
ci un întreg asupra căruia aveau drepturi egale toţi membrii colectivităţii, cu
excepţia bunurilor personale. De precizat faptul că doar pământul era în
proprietate comună, roadele acestuia reveneau fiecărei familii potrivit lotului ce
i se atribuia la începutul fiecărui an agricol. În cadrul proprietăţii devălmaşe,
membrii obştii, individual sau în grup, nu aveau voie să înstrăineze părţi din
moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele de oi, vite, cai
etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune (devălmaşe). În această
categorie intrau bunurile din subsol (diferite minereuri), morile, precum şi alte
instalaţii. În aceste condiţii se pare că a luat naştere dreptul la preemţiune,
cunoscut prin durabilitatea lui. Înstrăinarea de bunuri imobile privea pe cei ce
nu făceau parte din clanul respectiv. Dacă cineva renunţa la drepturile lui
asupra lotului de pământ se impunea consultarea mai întâi a rudelor doritoare
de a cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmau vecinii,
obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părţi ale comunităţii.
Stăpânirea personală
Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale familiei, cum erau casa
şi curtea, unelte şi alte bunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelor
proprietăţi feudale. Casa a fost prima desprindere de obşte. Fără îndoială că şi
uneltele personale aveau acelaşi statut, legiferat de către comunitatea de obşte.
Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire personală l-a constituit gardul (I.I.
Rusu) cu care a fost izolată de proprietatea comună a obştii. Modul de îngrădire
a casei şi a curţii este constatat începând cu secolul al IV-lea e.n. Un proces
asemănător s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la delimitări de loturi numite
sorţ. Probabil pentru încurajarea unei mai bune organizări a muncii şi pentru
randament mai mare, conducerile obştilor au stimulat loturile familiale sau
personale. Se ivea astfel o valoare nouă în domeniul proprietăţii şi o normă
legislativă proprie viitoarelor forme de proprietate feudală. Lărgindu-se treptat,
proprietatea va deveni una dintre instituţiile fundamentale ale dreptului feudal
şi burghez de mai târziu.
Regimul persoanelor
Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental al obştii era egalitatea
dintre membrii acesteia. Egalitatea era determinată de caracterul de devălmăşie
asupra pământului şi de participarea tuturor la munca de producere a bunurilor,
în condiţiile absenţei elementului economic dominant, care să nu muncească
dar să aibă mai mult decât cei ce lucrau. Prin dispariţia stăpânirii romane de tip
sclavagist, şi când încă nu apăruseră deosebirile de avere, oamenii erau toţi
egali. Calităţile personale de inteligenţă, vitejie, bună comportare – aşa cum
erau de exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să evidenţieze pe unii
membrii din cadrul comunităţii săteşti, dar nu săi suprapună celorlalţi. Prin
sarcinile obşteşti pe care le îndeplineau, aceştia aduceau foloase întregii obşti.
Familia
În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică devine celula de bază a
societăţii. Familia avea atribuţii economice, paternale, biologice, educative,
sociale etc. Exista o solidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi
răspunderi. Exista îndatorirea de întreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi
copii. Asemenea principii tradiţionale la daci vor fi întărite de religia creştină,
răspândită în lumea daco-romană încă din secolul al III-lea e.n. Căsătoria se
încheia prin liber consimţământ al soţilor, iar după răspândirea creştinismului
şi prin binecuvântarea religioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre
soţi pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea motivele invocate.
De asemenea, succesiunea: descendenţii aveau drepturi egale la moştenirea
părinţilor. Dreptul de moştenire era recunoscut şi soţului supravieţuitor.
Norme de drept civil
De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă la permanente retrageri
din calea năvălitorilor şi revenirea la vetrele iniţiale, o lume în care orice lucru
se realiza anevoios, s-a găsit forţa necesară menţinerii şi promovării vieţii
specifice, a normelor morale şi de drept, condiţie fără de care nu se poate vorbi
de societate organizată sau civilizaţie. A creat şi acumulat valori noi, reuşind
chiar să asimileze numeroase grupuri de populaţie străine, risipite în acest
spaţiu de tăvălugul migraţiilor, populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat
sau pe care le-au înfruntat. Asimilarea de populaţii migratoare explică diferenţa
istorică dintre autohtoni (mai evoluaţi) şi năvălitori, aflaţi într-un stadiu mult
înapoiat. În astfel de condiţii, foarte succint prezentate, daco-romanii, mai
exact străromânii, au menţinut legea pământului, adică norme şi instituţii de
drept.
Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment oarecare din trecut, ci
este produsul unui îndelungat proces istoric care, în linii mari, coincide cu
însuşi drumul urmat de poporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem
normativ a corespuns societăţii fără clase, iar după înglobarea comunităţilor
săteşti în organisme politice de tip statal - mai întâi de tip sclavagist, apoi
feudal - ele au căpătat caracter de formaţiune juridică, în cadrul unui proces
dialectic specific, prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare
ca drept pozitiv, a continuat să fie aplicat de acestea şi după dispariţia acestor
clase, a modului de producţie şi a sistemului de drept respectiv, transformându-
se din drept pozitiv în obicei juridic.
Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridică. În primul
rând, ca persoane libere şi egale, membrii obştii puteau încheia diverse
tranzacţii sub formă de contracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu
efect translativ de proprietate prin simplul consimţământ al părţilor. Numeroase
tezaure monetare scoase la iveală de arheologi pentru epoca respectivă, precum
şi exemplarele de balanţe pentru cântărirea obiectelor de vânzare, fac dovada
unui comerţ intens şi implicarea persoanei în afaceri, care atrăgea după sine
responsabilităţi şi respectarea de norme comerciale, juridice de piaţă.
Contractele verbale erau precumpănitoare, iar cuvântul dat lega părţile, ca şi
datul mâinii, ambele procedee având sensuri magice. Jurământul era folosit şi
în înţelegerile particulare şi în cele cu alte popoare (de stat).
Răspunderea penală şi procedura de judecată

În condiţiile din acele vremuri este aproape surprinzător faptul că au existat
norme de drept care au funcţionat cu eficienţă. Cu certitudine, la menţinerea şi
impunerea normelor juridice în societate a contribuit biserica, precum şi
spiritul foarte puternic de comuniune. Exista o supunere totală (cel puţin la
început) faţă de voinţa colectivităţii. Aşadar au existat instituţii (nu în sensul
celor de astăzi) şi activităţi legislative pe care trebuie să le descifrăm din
multitudinea ştirilor despre alte domenii. Adesea, actul juridic putea fi
confundat cu faptul economic, religios, militar sau politic. Totuşi, cu toată
perfecţiunea pe care, din sentimentalism încercăm să o atribuim înaintaşilor
noştri, trebuie relevat faptul că existau şi abateri de la normele de conduită
socială stabilite prin tradiţie sau impuse de colectivitate (direct ori prin
conducătorii ei). Complexitatea fiinţei umane, imprevizibilul social au cauzat şi
anomalii care la rându-le au determinat măsuri pentru stoparea şi eradicarea
lor. Spre deosebire de perioada anterioară retragerii aureliene formalismul
caracteristic dreptului roman a dispărut, impunându-se formele mai vechi,
simple şi directe.
Se poate susţine astfel că tradiţia dacică a fost destul de puternică, dacă avem
în vedere următoarele: după retragerea romană, statul cu organismele lui a
lipsit; clasele dominante nu existau; lumea daco-romană s-a refăcut în mediul
rural; populaţiile migratoare au frânat evoluţia societăţii daco-romane.
Menţinerea şi revigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului că dreptul roman
nu a fost aplicat marii majorităţi a populaţiei din Dacia Romană.
Această populaţie avea statutul de peregrin, iar cetăţenii romani colonizaţi în
provincie au păstrat în bună măsură propriul lor drept provincial, pe care apoi l-
au luat cu ei odată cu retragerea din Dacia. Rezultă de aici întrebarea firească şi
anume cum şi de unde au ajuns la nord de Dunăre numeroase elemente de drept
roman pe care le întâlnim mai ales în epoca modernă. Ipotetic se poate
răspunde că asemenea elemente, prezente în spaţiul românesc de mai târziu, au
fost preluate posterior prin influenţe indirecte, dar şi directe (prin Bizanţ), care
s-au regăsit într-un fond preexistent mai cuprinzător. Prin legile introduse,
romanii au reuşit, în anumite privinţe, să cointereseze şi masa cetăţenilor de
rând, astfel că unele din legile romane au devenit cutumă în cadrul obştei
locale. Dreptul acţiona atunci când normele de conduită socială stabilite prin
obiceiul pământului sau ad-hoc, erau încălcate. Conflictele dintre membrii
obştii se rezolvau în cadrul acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la
Legea talionului. În cazul în care o persoană sau mai multe dintr-o obşte
provocau daune altei obşti, răspunderea o prelua obştea vinovatului
(vinovaţilor). Aşadar răspunderea era solidară din partea comunităţii, care îşi
aroga dreptul de a pedepsi pe vinovat potrivit regulilor din obştea respectivă,
răspunzătoare de educaţia lui. În cazul că existau daune, de asemenea, obştea
căreia îi aparţinea vinovatul plătea despăgubiri. În vechiul sistem punitiv
popular românesc pedeapsa maximă era nu moartea, ci izgonirea vinovatului
din colectivitate (sat, obşte). Opinia publică exercita astfel un control şi o
înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce nu respectau regulile de
convieţuire. S-au păstrat până târziu în evul mediu şi epoca modernă, şi alte
pedepse cum erau strigarea peste sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de
porecle făptaşilor vinovaţi. În general, în lumea obştilor predominau infracţiuni
contra persoanelor, şi nu cele contra bunurilor, furtul fiind considerat un lucru
lipsit de sens. Însuşirea roadelor pentru consumul pe loc nu era socotită furt, ci
numai culegerea lor pentru alte scopuri (înstrăinare). Sancţiunea pentru hoţ era
purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu moartea civilă a celui
vinovat. Se aplica şi vendeta (răzbunarea) dar în zonele rămase în urmă, unde
relaţiile gentilice au durat mai multă vreme. În zonele în care obştile teritoriale
s-au dezvoltat mai de timpuriu, începuse să se admită compoziţia. Normele de
convieţuire aplicate în vechime, în relaţiile materiale dintre membrii
comunităţilor vecine de pe teritoriul ţării noastre au îmbrăcat forme multiple:
organizare, administraţie, regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse,
relaţii intercomunitare publice şi private etc. având caracter de sistem normativ
ce corespundea, în conţinut şi formă, nevoilor concrete ale acestor comunităţi,
stadiului lor de dezvoltare (L. P. Marcu). Toate relatările subliniază vechimea
acestor practici, ce au avut o aplicare îndelungată, pe baza convingerii că ele
reprezentau o ordine juridică şi că aveau deci o raţiune de a exista.
Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune materială, însemna, în
acelaşi timp, nesocotirea voinţei întregii comunităţi, fapt pentru care cel
vinovat se excludea automat şi fără drept de apel din mijlocul ei, fiind
“desconsiderat şi povestit peste tot satul”, “rămânea toată viaţa batjocura
satului”, “nu mai scăpa de gura satului” –– formulări de expresie juridică
venite din vechime şi care s-au păstrat până în contemporaneitate.
Sarcina de lucru 7
Aprofundeaza modul de transformare a practicilor juridice romane incepand
cu anul 275d.Hr in Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc,
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006. Sarcina de lucru va fi verificata de
tutor tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale.
Rezumat
Desprinşi din marele neam al tracilor, geto-dacii s-au afirmat ca popor de sine
stătător în prima jumătate a mileniului I î.e.n.. Istoria îi consemnează pe geto-
daci, începând cu secolele VIII-VII î.e.n., având ca „graniţă” de sud
povârnişul nordic al munţilor Haemus (Balcani), restul graniţelor din vest,
nord şi est rămânând aceleaşi, menţionate mai sus, la traci. Se poate conchide
aşadar că în perioada democraţiei militare existau norme de drept proprii
(cutume) ale geto-dacilor privitoare la raporturile externe. Statul dac
centralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. sub conducerea regelui
Burebista şi a marelui preot Deceneu, prin unificarea tuturor formaţiunilor
(regatelor) locale, fără excepţie. Două războaie puternice (101/102 şi 105/106)
au adus deznodământul, victoria romanilor asupra armatei condusă de marele
Decebal. Urmările au fost: prăbuşirea statului dac (desfiinţarea lui)
dezmembrarea şi dispariţia armatei dace, sinuciderea lui Decebal, cucerirea
parţială romană în Dacia etc. A fost ocupată —potrivit informaţiilor
geografului Ptolemaios—Transilvania (mai puţin Maramureşul), Banatul,
Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova de sud vest. Precizăm aici că
Dobrogea fusese încorporată Imperiului Roman la începutul sec. I e.n... Restul
teritoriului dacic, Maramureşul, teritoriile de la est de Carpaţi (probabil şi
Carpaţii răsăriteni inclusiv curbura Vrancei), a rămas în afara cuceririi
romane. În condiţiile absenţei unei conduceri centrale, dacii de aici şi-au
continuat modul lor de viaţă tradiţional. În anul 212 e.n. împăratul roman
Caracalla a dat edictul imperial cu privire la naturalizarea peregrinilor.
Cetăţenii, latinii, peregrinii, sclavii sau alţii, reprezentau tot atâtea categorii
juridice în tabloul societăţii provinciale din Dacia. După retragerea
autorităţilor romane din teritoriul fostei Provincii Dacia, s-a înregistrat un
fenomen de ruralizare a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei puterii
administrative centrale şi locale, precum şi ca urmare decăderii oraşelor.
Astfel, în fosta Dacie a lui Decebal au apărut o multitudine de obşti teritoriale,
lipsite însă de clasa dominantă conducătoare şi fără structuri administrative
centralizate sau locale.
Teste de autoevaluare
1. Identificati primul izvor istoriografic ce face referire la triburile de get-daci:
a) Strabon;
b) Herodot;
c) Dio Cassius.
2. Precizati care a fost momentul unificarii triburilor de geto-daci si al

constituirii statului dac unitar:
a) în timpul cuceririi romane;
b) în timpul regelui Burebista;
c) în perioada domniei regelui Decebal.
3. Identificati care au fost principalele trei categorii sociale existente in spatiul

provinciei Dacia Romana:
a) cetatenii, latinii, peregriniii;
b) latinii, sclavii, peregrinii;
c) cetatenii, latinii, peregrinii, sclavii.
4. Consecintele retragerii romane de la Nordul Dunarii au condus din punct de

vedere juridic la?
a) disparitia dreptului roman din fosta provincie Dacia;
b) reinstaurarea normelor de drept dacice anterioare;
c) modificari ale normelor juridice daco-romane datorita noilor veniti.
5. Organizarea si conducerea obştilor se facea:

a) de-a valma;
b) organizat prin intermediul unor slujbasi remunerati de obste;
c) prin intermediul institutiilor obstii, juzi, cneji, Adunarea Megiesilor,
Adunarea oamenilor buni si batrani.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
1. b; 2. b; 3. a; 4. c; 5. c
Bibliografie minimală
1. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2003,
2. Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura
Fundaţiei Academice Danubius, 2002;
3. Dan Top, Istoria dreptului si statului romanesc, Editura Bibliotecii Pedagogice Nationale
Bucuresti, 2007;
4. Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul
Juridic, 2006;
5. Florin Negoita, Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Universitara, Bucuresti,
2008,

Istoria Dreptului Romanesc Unitatea I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Dreptului Romanesc Unitatea I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

Editura Universitară Danubius, Galaţi

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Tipografia Zigotto Galaţi

2. Spatiul juridic medieval romanesc

3. Aspecte privind modernizarea dreptului romanesc

Istoria dreptului românesc 3

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Istoria dreptului românesc 4

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

 integrarea istoriei dreptului in sistemul stiintelor;

 explicarea principiilor evolutive si unitare ale societatii române;

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

Istoria dreptului românesc 6

Istoria dreptului românesc 7

Istoria dreptului românesc 8

1.1. Evolutia raporturilor juridice in spatiul geto-dac

Istoria dreptului românesc 10

1.1.2. Norme de drept premergătoare statului dac centralizat

1.1.3. Evoluţia statului si a dreptului geto-dac

1.1.4. Aspecte economice si administrative privind aparitia statului dac centralizat

Istoria dreptului românesc 13

Istoria dreptului românesc 14

1.1.5. Institutiile de drept la geto-daci in cadrul antichitatii clasice

V. Pârvan, citându-l pe Aristotel, arată că dacii din munţi (Transilvania)

1.2. Organizarea politico-juridica a provinciei Dacia Romana

Istoria dreptului românesc 20

1.2.2. Evolutia institutiilor de drept in Dacia Romana

Istoria dreptului românesc 21

Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia, stabiliţi de

Istoria dreptului românesc 22

Istoria dreptului românesc 24

Istoria dreptului românesc 25

1.2.3. Consecinţele retragerii romane de la Nordul Dunării

1.2.4. Aparitia si dezvoltarea obstilor teritoriale

Răspunderea penală şi procedura de judecată

2. Precizati care a fost momentul unificarii triburilor de geto-daci si al

3. Identificati care au fost principalele trei categorii sociale existente in spatiul

4. Consecintele retragerii romane de la Nordul Dunarii au condus din punct de

5. Organizarea si conducerea obştilor se facea:

Istoria dreptului românesc 34

Istoria dreptului românesc 35

S-ar putea să vă placă și