Drept Roman

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA
DREPT ROMAN
- Manual de studiu individual -
CONF. UNIV. DR. MIHNEA-DAN RADU
2017
1
DREPT ROMAN
INTRODUCERE
Acest manual se adresează, studenţilor din anul I ai Facultăţii de Drept, însuşirea noţiunilor
prezentate fiind absolut necesară pentru orice jurist în devenire. Cultura juridică trebuie să înceapă cu
fundamentele ei latine, fără de care sistemul nostru de drept nu poate fi bine înţeles.
OBIECTIVELE CURSULUI
Obiectivul central al acestui curs constă în însuşirea şi analiza critică a principalelor noţiuni de
drept, în studiul genezei şi evoluţiei lor sitorice.
După studierea cursului, studenţii vor dobândi următoarele aptitudini:
 cunoaşterea în profunzime a modului cum au apărut şi

evoluat principalele instituţii juridice
 analiza critică a părerilor exprimate în doctrină
 analiza unor texte clasice
MODUL ÎN CARE ESTE CONCEPUT CURSUL
Prezentul curs este, prin structura sa, destinat învăţământului cu frecvenţă redusă. Este destul
de succint necesitând, în medie, un număr de 42 de ore de studiu individual. Timpul precizat poate fi
mai lung sau mai scurt raportat la nivelul cunoştiinţelor deja însuşite şi la capacitatea fiecărui student
de a asimila noţiuni noi.
Cursul de faţă este structurat în paisprezece capitole.
În fiecare capitol sunt abordate în mod unitar, echilibrate din punct de vedere al întinderii,
instituţii de bază ale dreptului, aşa cum au apărut ele în dreptul roman.
Fiecare capitol cuprinde: obiectivele, structura tematică, analiza fiecărei instituţii abordate,
teste de autoevaluare (TA) şi o bibliografie de referinţă.
La finalul cursului se află o bibliografie minimală şi răspunsurile corecte la întrebările din
testele de autoevaluare.
În cadrul fiecărui capitol, obiectivele enunţă competenţele ce urmează a fi dobândite de către
cursanţi după parcursul acestuia.
Conţinutul fiecărui capitol are în vedere raportul competenţe-conţinuturi. Textul este
structurat astfel încât să ofere o cantitate minimă necesară de informaţii noi, uşor de asimilat care însă
să stimuleze cursanţii pentru o educaţie activă.
Testele de autoevaluare au rolul de a verifica dacă obiectivele educaţionale au fost realizate.
Acestea sunt plasate la sfârşitul fiecărui capitol şi sunt fie sub forma unor întrebări tip grilă, fie
întrebări care necesită răspunsuri elaborate.
2
COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE CONFERITE STUDENTULUI
- Utilizarea adecvată a conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor din domeniul

dreptului roman.
- Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice domeniului juridic.
- Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridice din dreptul naţional, dreptul european
şi dreptul altor state.
MODUL DE ABORDARE A CURSULUI
Fiecare capitol din acest suport de curs furnizează informaţiile minime necesare care să vă
călăuzească în descoperirea dreptului roman.
Unităţi de învățare Nr. ore
1. Introducere. Importanţa studiului. Istoric 3
2. Organizarea statului și izvoarele dreptului roman 3
3. Procedura civilă 6
4. Subiecții raporturilor juridice 6
5. Succesiunile 6
6. Drepturile reale 6
7. Obligaţiile 12
Testele de autoevaluare vor fi rezolvate în spaţiile create în acest sens.
Răspunsurile corecte le veţi găsi la finele prezentului suport de curs.
Pictogramele inserate au menirea de a evidenţia anumite informaţii.
TEME DE CONTROL (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea
subiecte tip grilă, după modelul celor care vor fi folosite la examenul final, din următoarea tematică.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
1. Mihnea Dan Radu, Drept roman, Manual de studiu individual, 2017;

2. Mihnea Dan Radu, Drept roman, Edit. Pro Universitaria, București, 2015;
3. Mihnea Dan Radu, Dreptul roman al obligaţiilor – bază comună a sistemelor de drept actuale,
Edit. Argonaut, Cluj-Napoca, 2008;
4. Iustinian, Instituţiunile, trad. de Vl. Hanga, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
5. E. Molcuţ, Drept privat roman, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
METODA DE EVALUARE
Examenul final la această disciplină este un examen oral, ţinându-se seama de participarea la
activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.
3
Unitatea de învățare 1
Introducere. Importanţa studiului. Istoric
Cuprins
Obiectivele Unității de învățare 1

 . Noţiuni introductive
 . Importanţa studiului
 . Istoric
Bibliografia Unității de învățare 1
 Conştientizarea importanţei studiului

dreptului roman
 Delimitarea principalelor etape de
evoluţie a statului roman, cu relevarea
instituţiilor acestuia
Timpul alocat unității de învățare este de 3 ore.
1.1. Noţiuni introductive
1.1.1 Definiţie: Dreptul roman cuprinde întreaga viaţăm juridică a poporului roman, din cele mai
îndepărtate timpuri şi până la moartea împăratului Iustinian (anul 565)
1.1.2 Diviziunile dreptului roman:
Drept public Drept privat
Drept nescris Drept scris
Drept civil Drept pretorian

4
DREPT NATURAL
DREPTUL GINŢILOR
DREPT
CIVIL
1.2. Importanţa studiului
1.2.1 Utilitatea practică: studiul dreptului roman ajută la mai buna

înţelegere a dreptului privat actual, parte a sistemelor de drept
romano-germanic, ce au la bază, în principal dreptul roman.
1.2.2 Utilitatea educativă: studiul dreptului roman are un important

rol didadctic:
▪ alfabetul dreptului – noţiunile de bază, terminologia,
principiile generale ale dreptului sunt de sorginte romană;
▪ raţionamentul juridic – poate fi deprins cu prilejul
studierii textelor iurisconsulţilor clasici, etalon de elocinţă
şi subtilitate juridică;
▪ tehnica juridică – poate fi studiată odată operele
clasice.
1.2.3 Valoarea istorică: datorită orizontului milenar pe care se

întinde, dreptul roman oferă prilejul studierii modului în care
evoluează sistemele de drept pe durate lungi, sub influenţa unor
factori precum cei economici, politici, religioşi etc.
1.2.4 Valoarea ştiinţifică: studiul dreptului roman poate ajuta ştiinţa

dreptului să găsească soluţii la probleme de actualitate, fiind o
autentică bază de pornire pentru dreptul comparat.
1.3. Istoric
1.3.1 Regalitatea [753 a. Chr. → 510 a. Chr.]
Organizarea statului:
I. Regele – era conducătorul politic, militar şi religios al
5
statului; cei 7 regi legendari: Romulus, Numa Pompilius, Ancus
Martius, Tullius Hostilius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius,
Tarquinius Superbus
II. Senatul – adunarea bătrânilor – consiliu cu rol consultativ,
legat mai ale de politica externă
III. Adunările populare
Reforma lui Servius Tullius: populaţia este împărţită, în funcţie de
avere, în cinci clase cezitare, la care se adaugă clasa cavalerilor, o
clasă de meşteşugari şi una de muzicieni. Votul se făcea pe centurii,
în ordinea claselor.
1.3.2 Republica [510 a. Chr. → 27 a. Chr.]
Organizarea statului:
I. Magistraţii
Consul 1 an Ce mai înaltă magistratură, conducător politic şi

militar
Pretor 1 an Atribuţii legate de organizarea justiţiei
Cursus honorum
Cenzor 1,5 ani, odată Pregătirea şi conducerea recensământului; veghe

la 5 ani la respectarea moralităţii
(lustrum)
Questor 1 an Atribuţii în domeniul finanţelor
Edil curul 1 an Atribuţii legate de întreţinerea drumurilor, pieţelor

etc.
Tribun Reprezenta interesele plebei
Dictator 6 luni Magistratură excepţională, pentru situaţii de criză
II. Senatul
Avea atribuţii în domeniul politicii externe, financiar şi religios.
Alcătuit din 300 de membri, desemnaţi de cenzor.
III. Adunările populare
 Comiţiile curiate – 30 de lictori
 Comiţiile centuriate – pe centurii, pe clase de avere
 Comiţiile tribute – reuneau pe toţi cetăţenii, nu după avere, ci
după domiciliu (35 de triburi)
 Concilia plebis – adunările plebei, votau plebiscite
1.3.3 Imperiul [27 a. Chr. → 565]
 Principatul
◦ Împăratul (Princeps)
◦ Senatul
◦ Adunările populare
 Dominatul – monarhie absolutistă
◦ Împăratul (Dominus)
6
◦ Senatul
Concepte şi termeni de reţinut

Magistrat, Principat, Dominat
Test de autoevaluare nr. 1 Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea una, două sau
trei variante corecte de răspuns):
1. Se afla în fruntea statului în epoca republicană:

a) regele;
b) consulul;
c) împăratul.
2. Etapa monarhiei absolutiste la Roma s-a numit:
a) Republica;
b) Dominatul;
c) Principatul
Bibliografia Unității de învățare 1:
1. M.D. Radu – Drept roman, Edit. Pro Universitaria, București, 2015;

2. I. C. Cătuneanu – Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1924;
3. Vl. Hanga – Cetatea celor şapte coline, Edit. Tineretului, 1957;
4. Vl. Hanga, M. D. Bob – Curs de Drept privat roman, Edit. Universul Juridic, 2009;
5. Vl. Hanga, M. D. Radu – Limba latină pentru jurişti, Edit. Albastră, Cluj-Napoca, 2006;
6. E. Molcuţ – Drept privat roman, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
7. F. De Coulanges – Cetatea antică, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1984;
8. O.Wattel – Mic atlas istoric al antichităţii romane, Edit. Polirom, Iaşi, 2002.
7
Organizarea statului și zvoarele dreptului roman
Cuprins

2.1. Obiceiul
2.2. Legea
2.3. Edictele magistraţilor
2.4. Hotărârile senatului
2.5 Constituţiile imperiale
2.6 Iurisprudenţa
2.7 Codificarea lui Iustinan
 Cunoaşterea izvoarelor dreptului roman

 Corelarea ponderii diferitelor tipuri de izvoare
cu fazele de dezvoltare a statului
2.1. Obiceiul
2.1.1 Noţiune = izvor de drept nescris, transmis din generaţie în

generaţie, pe cale orală; se mai numeşte şi cutumă (consuetudo).
Este cel mai vechi izvor de drept, singurul izvor în epoca arhiaică.
Ulterior trece în plan secundar, cedând locul altor izvoare de drept.
Revine în actualitate în epoca imperială:
 cutumele diferitelor popoare înglobate în imperiu
 dreptul vulgar
Iesirea din vigoare a unei norme juridice → desuetudo.
2.2. Legea
2.2.1 Definiţie = izvor de drept scris, constând în hotărârile luate prin

vot de adunările generale. „Legea este ceea ce poporul rânduieşte şi
porunceşte” (Gaius)
Hotararile luate de adunarea plebei → plebiscite.
Este principalul izvor de drep în epoca republicană.
2.2.2 Procedura legislativă:
8
Iniţiativa aparţinea unui magistrat, care dădea şi numele ulterior al legii.
Proiect → avizul senatului → votul popular (rogatio) → punere în
aplicare
leges rogatae ↔ leges datae
2.2.3 Structura legii:

 praescriptio - introducere
 rogatio – dispoziţiile propriu-zise
 sanctio – consecinţa nerespectării actului normativ.
2.3.4 Legea celor XII Table: fons omnis publici privatique iuris
A fost votată în anul 450 î. Hr. ca urmare a conflictelor dintre patricieni
şi plebei pentru laicizarea dreptului.
Proiectul a fost elaborat de o comisie alcătuită din zece bărbaţi (decem
vires) care au luat în considerare prevederile dreptului cutumiar dar şi
legiuirile greceşti existente la acea dată.
Conţine prevederi diverse, din toate domeniile dreptului.
2.3. Edictele magistraţilor
2.3.1 Definiţie = izvor de drept scris, constând în anunţul pe care îl

făcea un magistrat la învestirea sa în funcţie, anunţ prin care aducea la
cunoştinţa poporului programul său. Se afişa în for.
2.3.2 Forme:
perpetuu ↔ repentin
vetus ↔ novum
2.3.3 Dreptul pretorian:

Latura dinamică a dreptului roamn (viva vox iuris) – ajuta, completa,
corecta dreptul civil.
Îşi pierde importanţă odată cu codificarea edictului (Salvius Iulianus,
în vremea împăratului Hadrian).
2.4. Hotărârile senatului
2.4.1 Definiţie = izvor de drept scris, constând în hotărârile luate prin

vot de senat.
În epoca Principatului, acestea iau locul Legii (în vremea împăratului
Hadrian 117-138).
Împăratul ţşi impune voinţa prin intermediul aşa-numitelor orationes.
2.5. Constituţiile imperiale
2.5.1 Definiţie = izvor de drept scris, constând în hotărârile luate de

împărat.
9
Este principalul izvor de drept în epoca Dominatului, epocă în care
împăratul preia integral funcţia legislativă.
2.5.2 Forme:
EDICTELE
MANDATELE
DECRETELE
RESCRIPTELE
Edictele – hotărâri ale împăratului care aveau un conţinut general,

asemănător cu cel al legilor – leges edictales
Mandatele – hotărâri ale împăratului prin care acesta împuternicea
anumiţi funcţionari imperiali să ia anumite măsuri cu caracter normativ
Decretele – hotărâri ale împăratului date în calitatea lui de judecător
suprem
Rescriptele – răspunsuri date de împărat la întrebări cu caracter juridic
adresate lui prin intermediul unor petiţii
2.5.3 Codificarea: ca urmare a creşterii numărului de constituţii

imperiale şi dificultăţilor legate de consultarea lor, au apărut iniţiative
de punere a lor la un loc, în ordine cronologică, operaţiune numită
codificare. Primele coduri au fost redactate din iniţiative private:
 Codul Hermogenian
 Codul Gregorian
Ulterior, au fost redactate coduri oficiale:
 Codul Teodosian
 Codul lui Iustinian
2.6. Iurisprudenţa
2.6.1 Definiţie = ştiinţa dreptului, practicată de iurisconsulţi în virtutea

ius publicae respondendi
2.6.2 Activitatea iurisconsultilor:

 agere – a conduce procese
 respondere – a da consultaţii
 cavere – a redacta acte
„Casa iurisconsultului este oracolul întregii cetăţi” (Cicero)
2.6.2 Iurisconsulţi importanţi

Veteres: Tiberius Coruncanius, Marcus Manilius, Marcus Iunius
Brutus, Publius Mucius Scaevola.
La finele Republicii: Servius Sulpicius, Alfenus Varus, Marcus Tullius
Cicero.
10
Şcoala proculeană: Şcoala sabiniană:
Labeo, Capito,
Nerva Senior, Massurius Sabinus,
Proculus, Iavolenus,
Pegasus, Aristo,
Celsus Gaius
Cei mai mari: Papinianus, Paulus, Ulpianus, Modestinus.

În epoca postclasică: Hermogenianus, Tribonian, Teofil, Doroteu
2.7. Codificarea lui Iustian
Împăratul Iustinian (527-565) a dorit să refacă măreţia imperiului,

folosindu-se în acest demers de spadă şi de lege. În acest sens, el a
constituit o comisie alcătuită din cei mai mari iurisconsulţi ai vremii, în
frunte cu omul său de încredere Tribonian.
2.7.1. Codul (Codex) – culegere de constituţii imperiale;
2.7.2 Digestele (Pandecte) – culegere de iurisprudenţă;
2.7.3 Instituţiile (Institutiones) – manual de drept adresat studenţilor;
2.7.4 Novelele (Novellae constitutiones) – constituţii edictate de însuşi
Iustinian.
Opera lui Iustinian a avut o importanţă covârşitoare pentru păstrarea
dreptului roman şi renaşterea lui ulterioară. Începând cu secolul al XII
cele patru componente ale operei lui Iustinian sunt cunoscute sub
numele de Corpus Iuris Civilis.
11
Cutuma, edict, constituții imperiale
Test de autoevaluare nr. 2 - Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea una, două sau
1. Care era principalul izvor de drept în epoca dominatului?
a) Hotărârile senatului;
b) Constituţiile imperiale;
c) Legea.
2. Digestele lui Iustinian sunt:
a) O culegere de constituţii imperiale;
b) Un manual de drept;
c) O culegere de iurisprudenţă.
1. M. D. Radu – Drept roman, Edit. Pro Universitaria, București, 2015;

4. D. Văcăroiu – Evoluția izvoarelor dreptului, Edit. Universul Juridic, București, 2006.
12
Procedurile de judecată
Cuprins

3.1 Procedura legis-acţiunilor
3.2 Procedura formulară
3.3 Procedura extraordinară
 înţelegerea necesităţii existenţei unor

proceduri de judecată
 reţinerea acţiunilor legii şi a modului de
punere în aplicare a acestora
 înţelegerea formulei de judecată
3.1. Procedura legis-acţiunilor
3.1.1 Caractere:
 judiciar – avea loc un proces, în două etape: in iure şi in iudicio;
 formalist – era necesară îndeplinirea unor formalităţi pentru a
se produce efecete juridice; formalismul este o caracteristică generală
a sistemelor de drept arhaic, ce prezintă avantaje şi dezavantaje;
 legal – îşi avea izvorul exclusiv în lege, care prevedea limitativ
acţiunile ce puteau fi utilizate.
3.1.2 Acţiunile legii erau în număr de 5:
SACRAMENTUM (IN REM/IN PERSONAM)

IUDICIS ARBITRIVE POSTULATIO
CONDICTIO
MANUS INIECTIO
PIGNORIS CAPIO
13
3.1.3 Desfăşurarea procesului
Reclamantul (actor), trebuia să îl aducă pe pârât (reus) în faţa
pretorului, folosindu-se de mijloace proprii, care puteau include chiar
violenţa (in ius vocatio).
Prezenţa la judecată era obligatorie, deoarece se considera că efectele
actelor duse la îndeplinire se răsfrâng doar asupra celor de faţă.
Momentul iniţial era luarea de martori în proces (litis contestatio)
moment la care se raporta ulterior judecătorul.
Prima fază procesuală avea loc în faţa reprezentantului statului în
persoana pretorului şi se numea faza IN IURE. Părţile trebuia să
folosească doar cuvinte solemne şi să recurgă la un jurământ, dublat de
depunerea unor garanţii. Pretorul avea un rol mecanic, de a veghea la
respectarea întocmai a formalităţilor.
Dacă toate formalităţile erau îndeplinite corespunzător se trecea la cea
de a doua fază, IN IUDICIO. Aceasta se desfăşura în altă zi, în faţa
unui arbitru sau judecător, persoană privată aleasă de părţi de comun
acord sau trasă la sorţi de pe o listă. În această fază avea loc judecata
propriu zisă. Pe baza probelor administrate, judecătorul trebuia să
decidă cine a jurat drept şi cine a jurat strâmb şi implicit cine pierdea
procesul.
Cel care câştiga procesul putea să treacă la executarea silită prin
intermediul acţiunii numite manus iniectio, care implica luarea în
stăpânire a debitorului şi ţinerea lui ca ostatic timp de 60 de zile, pentru
a-l constrânge să plătească. Dacă datoria nu era achitată, debitorul
putea fi vândut ca sclav dincolo de Tibru.
3.2 Procedura formulară
3.2.1 Noţiune: Ca urmare a dezvoltării economico-sociale fără

precedent care a avut loc după războaiele punice, a apărut necesitatea
unei noi proceduri de judecată, deoarece procedura arhaică, rigidă şi
greoaie, nu mai corespundea noilor cerinţe.
Noua procedură, introdusă prin legea Aebutia a fost numită procedura
formulară, deoarece se baza pe formula de judecată. Era o procedură
mai flexibilă, care dădea posibilitate magistratului să aibă un rol activ
în proces.
3.2.2 Formula de judecată – era un set de instrucţiuni pe care

magistratul le transmitea judecătorului din cea de a doua fază
procesuală prin care erau stabilite limitele procesului.
Era alcătuită din părţi principale şi părţi secundare.
14
PĂRŢI PRINCIPALE
INTENTIO Acea parte principală a formulei, în care se

 Certa – pretenţie determinată arată care este pretenţia reclamantului.
 Incerta – pretenţie nedeterminată
DEMONSTRATIO Acea parte principală a formulei, în care se
Intervine atunci când Intentio e incerta. precizează care este fundamentul pretenţiei
reclamantului.
CONDEMNATIO Acea parte principală a formulei prin care
Întotdeauna la o sumă de bani. magistratul ordonă judecătorului să-l
Se poate introduce clausula arbitraria. condamne pe pârât la plata unei sume de
bani, dacă va constata că pretenţia
reclamantului e întemeiată, sau, în caz
contrar, să-l absolve.
ADIUDICATIO Acea parte principală a formulei prin care
Numai în anumite acţiuni (partaj, grănițuire). judecătorul este împuternicit să facă
transferuri de proprietate între părţi.
PĂRŢI SECUNDARE
PRAESCRIPTIONES Părţi secundare ale formulei prin care se

◦ pro actore aduc în atenţia judecătorului anumite
◦ pro reo aspecte care pot influenţa cauza, fie în
favoarea reclamantului, fie a pârâtului.
EXCEPTIONES Părţi secundare ale formulei care se
◦ dilatorii constituie în mijloace de apărare ale
◦ peremptorii pârâtului, prin care acesta nu neagă
pretenţia reclamantului ci aduce în atenţia
judecătorului anumite aspecte care fie
amână, fie paralizează acţiunea.
3.3 Felurile acţiunilor
In factum
 Civile
 Pretoriene Ficticii
Cu formulă de
 Reale transpoziţie
 Personale
 De drept strict
 De bună credinţă
 Private
 Populare
15
3.4 Măsuri întemeiate
pe imperium-ul magistratului
Imperium era o putere superioară lui Iurisdictio, ce implica

exercitarea autorităţii prin măsuri coercitive (coercitio maior) precum
luarea unor bunuri ca garanţie, aplicarea de amenzi sau chiar
detenţiunea. Folosind această putere, pretorul putea suplini lipsa unei
acţiuni, atunci când credea de cuviinţă, prin proceduri specifice:â
 interdictele – erau ordonanţe prin care magistratul impunea sau
interzicea ceva; această procedură a jucat un rol intermediar în
evoluţia dreptului roman, precedând introducerea acţiunilor in
factum;
 cauţiunile sau stipulaţiile pretoriene – erau contracte solemne
încheiate la ordinul pretorului de către părţi, prin care se garanta
o anumită conduită pe parcursul procesului; dacă obligaţia
asumată nu era dusă la îndeplinire, lua naştere o acţiune
împotriva părţii respective; dacă cel căruia i se ordonase să
încheie o stipulaţie refuza acest lucru, împotriva lui se putea
dispune o missio in possessionem;
 trimiterea în posesie (missio in possessionem) – erau remedii
oferite de către pretor pentru a preîntâmpina un prejudiciu; spre
exemplu asupra unei moşteniri al cărei titular putea fi în stare de
insolvenţă sau asupra unui fond învecinat pe care se află o
clădire care stă să se prăbuşească (damnum infectum);
 restitutio in integrum – era un remediu destinat să corijeze
dreptul civil, privând de efecte unele acte juridice valabil
încheiate conform dreptului civil; din punct de vedere tehnic,
era folosită o acţiune ficticie, cu ficţiunea că actul juridic nici nu
a fost încheiat.
3.5 Procedura extraordinară
În epoca imperială apare o nouă procedură, complet etatizată,

administrată de funcţionarii imperiali în frunte cu însuşi Împăratul.
Această procedură, derogatorie de la ordo iudiciorum privatorum, a fost
numită extra ordinem. Foarte asemănătoare cu procedura civilă din
zilele noastre, punea un accent deosebit pe forma scrisă a actelor
procedurale.
Procesul nu se mai desfăşoară în cele două faze consacrate din vechime
ci într-una singură. Judecata se încheia prin pronunţarea unei sentinţe
care comporta asupra lucrului însuşi. Partea nemulţumită de sentinţă
putea face apel.

Acțiunile legii, formula de judecată, interdict
16
Test de autoevaluare nr. 3- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea una, două sau
trei variante corecte de răspuns:
1. Legis actio per sacramentum in rem era o acţiune:

a) Personală;
b) Pretoriană;
c) Reală.
2. Era o parte principală a formulei de judecată:
a) Adiudicatio;
b) Condictio;
c) Praescriptio.
3. Acţinile ficticii erau acţiuni:
a) Civile;
b) Pretoriene;
c) de drept strict.
4. Interdictele erau:
a) acţiuni in factum;
b) măsuri întemeiate pe imperium-ul magistratului;
c) sancţiuni pecuniare.

4. Gaius – Instituţiunile, trad. de A.N.Popescu, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982;
5. Iustinian – Instituţiunile, trad. de Vl. Hanga, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
17
Persoanele
Cuprinsul Unității de învățare 4

4.1 Capacitatea juridică
4.2 Status libertatis
4.3 Status civitatis
4.4 Status familiae
4.5 Pierderea și diminuarea capacității juridice
4.6 Ocrotirea incapabililor
 înţelegerea noţiunii de capacitate juridică

 corelarea celor două tipuri de capacitate
 înţelegerea evoluţiei istorice a sclaviei
4.1. Capacitatea juridică
4.1.1. Capacitatea de folosinţă (de drept) = aptitudinea generală şi

abstractă de a avea drepturi şi obligaţii.
Începe odată cu naşterea şi încetează odată cu moartea.
Excepţii:
 infans conceptus pro nato habetur quotiens de eius commodis
agitur
 hereditas iacens sustinet personam defuncti
Depinde de poziţia cuiva în societate (status). Doar cei capabili erau
persoane.
4.1.2 Capacitatea de exerciţiu (de fapt) = posibilitatea concretă de a-

şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii.
Depinde de prezenţa discernământului.
4.2. Status libertatis
4.2.1. Oamenii liberi

 Ingenui – liberi din naştere (din mama liberă)
 Liberţi – foşti sclavi, care au fost eliberaţi
18
▪ cetăţeni – eliberaţi prin mijloace solemne (vindicta,
cens, testament)
▪ latini iuniani – eliberati prin mijloace nesolemne
4.2.2 Sclavii
Sclavia, bază a economiei antichităţii, a cunoscut o evoluţie marcată de
trei etape:
 sclavia patriarhală – în epoca veche sclavii erau în număr mic şi
aveau statutul unor membri inferiori ai familiei;
 dezvoltarea sclaviei – în urma războaielor de cucerire purtate de
Roma numărul sclavilor creşte exponenţial; în consecinţă, valoarea
sclavilor scade şi statutul lor se înrăutăţeşte; priviţi ca simple unelte
grăitoare, sclavii erau bătuţi sau chiar omorâţi după bunul plac al
stăpânilor;
 decliniul sclaviei – sub influenţa unor factori economici, sociali
şi morali, sclavia intră în declin; statutul sclavilor se îmbunătăţeşte,
tot mai mulţi sclavi fiind dezrobiţi; în final, sclavia este înlocuită de
colonat.
4.2.3 Stări de semisclavie

 persoane aflate in mancipium
 iudicati şi nexi
 redempti ab hostibus
 auctorati
 homo liber bona fide serviens
 colonii
4.3. Status civitatis
4.3.1. Cetăţenii – erau cei care aveau cetăţenia romană, dobândită fie
prin naştere, fie printr-un fapt posterior naşterii.
Cetăţenilor romani le era specific un nume triplu (tria nomina):
 praenomen – Marcus, Titus, Caius etc.
 nomen gentilicum – Iulius, Tullius etc.
 cognomen – Caesar, Cicero, Tacitus etc.
Cetăţenii aveau deplinătatea drepturilor publice (ius sufragii, ius
honorum, ius militiae etc.) şi private (ius conubii, ius comercii, legis
actio, testamenti factio etc.)
4.3.2 Latinii – aveau o poziţie intermediară
 veteres (prisci) – vechii locuitori ai provinciei Latium
 coloniari – locuitorii oraşelor cu statut de colonia
4.3.3 Peregrinii – locuitori din afara Romei

 ordinari
 deditici
Prin edictul lui Caracalla din anul 212 s-a acordat cetăţenia romană
tuturor locuitorilor imperiului, cu excepţia peregrinilor deditici.
19
4.4. Status familiae
4.4.1 Familia romană = grupul larg al oamenilor liberi şi al sclavilor

supuşi puterii aceluiaşi pater familias şi locuind în acelaşi domus.
Includea şi bunurile mancipi (casa, grădina, ogorul, anumalele de
povară). Restul bunurilor formau pecunia.
Caracter patriarhal şi monogam.
Pater familias era unicul titular al patrimoniului, stăpân autoritar, avea
drept de viaţă şi de moarte asupra membrilo familiei şi avea şi calitatea
de preot al cultului familial.
Între membrii unei familii se stabileau raporturi de rudenie:
 agnatică (civilă)
 cognatică (de sânge)
4.4.2 Căsătoria
4.4.2.1. Condiţii de fond:
 consimţământul – se dădea de cei doi pater familias
 vârsta – 14 ani pentru băieţi, 12 ani pentru fete
 capacitatea
▪ obiectiv: ius conubii
▪ subiectiv: impedimente la căsătorie: rudenia, afinitatea,
bigamia, văduvia, condiţia socială etc.
4.4.2.2. Formele căsătoriei:
 cum manu – căsătorie solemnă, avea ca efect intrarea sotiei în
familia soţului (in manu mariti)
▪ confarreatio – ceremonial religios rezervat patricienilor
▪ coemptio – vânzare reciprocă, folosită mai ales de
plebei
▪ usus – convieţuirea neîntreruptă timp de un an
 sine manu – căsătorie nesolemnă, nu avea ca efect crearea manu
mariti, se încheia prin întrunirea cumulativă a două elemente:
affectio maritalis şi honor matrmonii
4.4.2.3 Efectele căsătoriei:
Pe plan personal Pe plan patrimonial

Casătoria cum manu Femeia intră în familia soţului cu Întreaga sa avere intră în patrimoniul
statut de fiică sau nepoată; rupe soţului
legătura de rudenie civilă cu
familia de origine; aderă la cultul
familial al soţului
Casătoria sine manu Femeia îşi păstrează statutul avut Femeia îşi păstrează averea personală;
anterior se constituie de regulă o dotă
4.4.2.4 Divorţul: iniţial nu era posibil decât unilateral, prin repudium,

pentru cauze grave (adulter, vrăjitorie etc.) În cazul căsătoriei cum
manu erau necesare formalităţi simetrice cu cele de la încheierea
20
căsătoriei (diffareatio, remancipatio)
Ulterior a devenit tot mai răspândit impunându-se măsuri de limitare.
4.4.3 Adrogaţiunea = formă de creare artificială a puterii părinteşti

constând în trecerea unei persoane independent (sui iuris) sub
autoritateaa altui pater familias
4.4.3.1 Condiţii de formă:
 avizul colegiului pontifical
 votul adunărilor curiate
 abandonul solemn al vechiului cult familial
4.4.3.2 Condiţii de fond
 cel adrogat să fi de sex masculin
 cel adrogat să fie puber (peste 14 ani)
 cel adrogat să fie sui iuris
 adrogantul să nu aibă copii
 între cei doi să fie o difierenţă de vârstă de cel puţin 18
ani
4.4.3.3 Efecte:
 cel adrogat devenea alieni iuris
 bunurile sale treceau în patrimoniul adrogantului
 datoriile sale se stingeau
4.4.4 Adopţiunea = formă de creare artificială a puterii părinteşti

constând în trecerea unui fiu sau a unei fiice din puterea unui pater
familias sub puterea altui pater familias
4.4.2.1 Condiţii de fond: puteau fi luaţi în adopţie şi impuberii, femeile
etc., alieni iuris
6.4.2.2 Forme: adopţiunea nu era reglementată de lege şi se realiza în
două etape:
 fiul este scos de sub puterea lui pater familias printr-o triplă
vânzare fictivă
 adoptatorul revendică fiul înaintea magistratului (vindicatio
filii) – proceduă graţioasă
În vremea lui Iustinian are loc o simplificare a adopţiei, apărând două
forme distincte: adoptio plena şi adoptio minus plena.
4.4.5 Legitimarea = formă de creare artificială a puterii părinteşti

constând în acordarea statultului de copil legitim unui copil provenind
din afara căsătoriei (natural).
4.4.6 Încetarea puterii lui pater familias

 Emanciparea – tripla vânzare fictivă
 Moartea
 Dobândirea calităţii de preot al lui Iupiter/preoteasă a Vestei
4.5. Pierderea şi diminuarea capacităţii juridice
4.5.1 Capitis deminutio = pierderea capacităţii juridice, ca urmare a

unei modificări de statut
21
4.5.1.1 Capitis deminutio maxima – pierderea libertăţii
4.5.1.2 Capitis deminutio media – pierderea cetăţeniei romane
4.5.1.3 Capitis deminutio minima – modificarea statutului familial
(căsătoria cum manu, adrogaţiunea, emanciparea etc)
4.5.2 Limitări ale capacităţii juridice – apăreau atunci când era

afectată onoarea cetăţenească (existimatio)
 Infamia (ignominia)
 Intestabilitatea
 Turpitudinea
 Nota censoria
4.6. Ocrotirea incapabililor
4.6.1 Tutela
4.6.1.1 Tutela impuberilor = puterea dată şi îngăduită de dreptul civil
asupra unei persoane libere în vederea ocrotirii celui care, din pricina
vârstei, nu îşi poate apăra singur interesele
Forme:
 tutela testamentară
 tutela legitimă
 tutela dativă
Moduri de administrare a averii pupilului:
 auctoritas = concursul pe care îl dădea tutorele când
pupilul încheia un act juridic;
 gestio = administrarea averii pupilului de către tutore,
asemeni unui mandatar
Răspunderea tutorelui: la finele tutelei trebuia să dea socoteală cu
privire la modul cum a administrat averea pupilului; răspunderea era
apreciată in concreto; pupilul avea la dispoziţie actio tutelae directa.
4.6.1.2 Tutela femeilor
Tutela femeilor implica doar încuviinţarea anumitor acte juridice mai
importante pe care le încheia femeia.
Cu timpul scade în importanţă.
4.6.2 Curatela
 Curatela nebunilor (furiosi)
 Curatela prodigilor (risipitorii)
 Curatela minorilor sub 25 de ani

Persoană, capacitate, sclav, libert, căsătorie cum manu, căsătorie sine manu, tutelă, curatelă
22
Test de autoevaluare nr. 4- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea una, două sau
1. Regula cu privire la dobândirea capacităţii de folosinţă

este:
a) Se dobândeşte odată cu naşterea;
b) Se dobândeşte înaintea naşterii, cu condiţia naşterii
unui copil viu şi viabil;
c) Se dobândeşte posterior naşterii.
2. Sclavii puteau fi dezrobiţi prin:
a) Vindicta;
b) Emancipatio;
c) Operae.
3. Condiţiile de fond ale căsătoriei romane erau:
a) Consimţământul;
b) Vârsta;
c) Capacitatea.
4. Erau impedimente la încheierea căsătoriei:
a) Afinitatea;
b) Condiţia socială;
c) Averea.
5. Adopţiunea era reglementată de:
a) Legea celor XII table;
b) Legea Voconia;
c) Legea Aebutia.
6. Erau supuşi curatelei:
a) Prodigii;
b) Surdo-muţii;
c) Impuberii.

2. A.Giardina – Omul roman, Edit. Polirom, Iaşi, 2002;
23
Succesiunile

5.1 Noţiune
5.2 Succesiunea legală
5.3 Succesiunea testamentară
5.4 Acceptarea şi renunţarea la succesiune
5.5 Legatele şi fideicomisele
5.6 Acţiunile succesorale
 înţelegerea noţiunilor de bază din

domeniul succesoral
 evidenţierea diferitelor clase de
moştenitori, în funcţie de epoca
istorică
5.1 Noţiune
Succesiune pentru cauză de moarte = moştenire = ereditate =

transmiterea patrimoniului unei persoane decedate la una sau mai multe
persoane aflate în viaţă
De cuius = de cuius succesione agitur = cel despre a cărui succesiune
este vorba = defunctul
Forme:
SUCCESIUNEA LEGALĂ
(AB INTESTATO)
SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ
24
5.2 Succesiunea legală (ab intestato)
5.2.1 Noţiune: Cea mai veche formă de moştenire, avea la bază ideea
continuării personalităţii defunctului de către moştenitori, care preluau
nu doar patrimoniul ci şi îndatoririle de ordin religios ale acestuia.
După apariţia testamentului, succesiunea testamentară avea prioritate,
moştenirea împărţindu-se conform legii doar în lipsa unui testament (ab
intestato)
5.2.2 Etape:
5.2.2.1 În reglementarea Legii celor XII table existau trei clase de
moştenitori, stabilite pe criteriul rudeniei civile (rudenia de sânge nu
conta):
 heredes sui et necesarii – cei care se aflau sub autoritatea
lui de cuius la data morţii acestuia; practic, ei se află în stăpânirea
averii la întregirea căreia au contribuit, încă din timpul vieţii lui
de cuius;
 adgnatus proximus – ruda agnatică cea mai apropiată în
grad; dacă aceasta renunţa, nu venea la moştenire ruda agnatică
în gradul următor, ci gentilii;
 gentiles – rude mai îndepărtate, membri ai aceleiaşi
ginte.
5.2.2.2 În dreptul pretorian, au fost create noi clase de moştenitori, care
nu primeau însă proprietatea quiritară asupra bunurilor succesorale, ci
doar o proprietate pretoriană:
 liberi – toţi descendenţii;
 legitimi – restul rudelor agnatice;
 cognati – rudele de sânge;
 vir et uxor – soţul supravieţuitor.
5.2.2.3 În dreptul lui Iustinian, a avut loc o reformă în domeniul
succesoral, clasele de moştenitori fiind reaşezate pe criteriu exclusiv al
rudeniei cognatice:
 descendenţii
 ascendenţii
 fraţi, surori şi copiii lor
 fraţi, surori uterini sau cosangvini şi copiii lor
 colaterali
Moştenitorii erau chemaţi la moştenire în ordinea claselor. Dacă existau

mai mulţi moştenitori din aceeaşi clasă, ei veneau la moştenire în ordinea
gradului de rudenie.
5.3 Succesiunea testamentară
5.3.1 Testamentul = act formal, de ultimă voinţă, prin care o persoană

numită testator îşi instituie unul sau mai mulţi moştenitori în vederea
asigurării, după moarte, a voinţei sale
5.3.2 Forme
5.3.2.1 Testamentul în timp de pace (calatis comitiis) – se încheia în
25
faţa adunărilor populare ce se întruneau în doar două zile din an
5.3.2.2 Testamentul în timp de război (in procinctu) – se încheia în faţa
camarazilor de arme
5.3.2.3 Testamentul per aes et libram – se încheia prin formalităţile
specifice mancipaţiunii
5.3.3 Cuprinsul testamentului

Instituirea de moştenitor – caput et fundamentum totius testamenti
Principii – nemo pro parte testatus prop parte intestatus decedere potest
– semel heres semper heres
Substituţiile:
 vulgară
 pupilară
 exemplară
5.3.4 Ineficacitatea testamentului

 cauze originare
▪ incapacitatea
▪ nerespectarea formalităţilor
▪ lipsa instituirii de moştenitor
 cauze posterioare
▪ revocarea
▪ capitis deminutio
▪ naşterea unui copil postum
▪ niciun moştenitor nu accepta moştenirea
5.3.5 Restricţii privind libertatea de a testa

Testatorul era obligat:
 să îi instituie ca moştenitori pe heredes sui sau să îi
dezmoştenească expres, în termeni solemni
 să lase rudelor sale apropiate măcar o parte din
moştenire
◦ querela inofficiosi testamenti
5.4 Acceptarea şi renunţarea la succesiune
5.4.1 Acceptarea
Dobândeau moştenirea de plin drept:
 heredes sui et necesarii
 heredes necesarii
Moştenitorii extranei sau voluntarii trebuia să aibă o manifestare de
voinţă, aditio hereditatis, pentru care aveau la dispoziţie un termen de
100 de zile, mai târziu de un an, numit spatium deliberandi.
Dacă existau dubii cu privire la solvabilitatea moştenirii se putea
recurge la acceptarea sub beneficiu de inventar.
5.4.2 Renunţarea
Doar moştenitorii extranei sau voluntarii puteau renunţa la moştenire,
renunţarea având efecte irevocabile.
26
Dacă unicul instituit renunţă, testamentul nu este valabil şi se deschide
succesiunea legală.
Daca sunt mai mulţi instituiţi şi doar unul renunţă, partea lui revine
celorlalţi, proporţional cu cota fiecăruia, în virtutea dreptului de
acrescământ (ius adcrescendi).
5.5 Legatele şi fideicomisele
5.5.1 Legatele = liberalităţi pe care testatorul le impune, în termeni

sacramentali, cu titlu particular, în testament, în sarcina unui moştenitor,
pentru a gratifica o terţă persoană, numită legatar
Forme:
 Legatul per vindicationem – formă de legat în temeiul căruia
legatarul devenea direct proprietar al bunului ce făcea obiectul
legatului, el având la dispoziție o acțiune reală (rei vindicatio)
pentru a intra în posesia bunului.
 Legatul per damnationem – formă de legat în temeiul căruia
legatarul dobândea doar un drept de creanță cu privire la
obiectul legatului, pe care putea să-l pretindă de la moștenitor,
acesta având obligația de a-i transmite proprietatea (dare
damnas esto); el avea la dispoziție doar o acțiune personală în
acest sens.
 Legatul sinendi modo – formă de legat în temeiul căruia
legatarului i se permitea să păstreze un bun ce deja se afla în
posesia sa.
 Legatul per praeceptionem – formă de legat în temeiul căruia
unul dintre moștenitori putea lua cu precădere un anumit bun în
detrimentul celorlalți.
Măsuri legislative referitoare la legate:
 Senatus consultul Neronian – reduce formalismul; în cazul în
care nu erau respectați întocmai termenii sacramentali, legatul
era totuși valabil, dar ca legat per damnationem.
 Legea Furia Testamentaria – interzicerea legatelor în valoare
mai mare de 1000 de aşi
 Legea Voconia – interzicerea legatelor mai valoroase decât
partea celui mai puţin favorizat moştenitor
 Legea Falcidia – instituie quarta falcidica – moștenitorilor
trebuia să le rămână cel puțin 1/4 din moștenire, restul putând
fi lăsată prin legate.
5.5.2 Fideicomisele = liberalități apărute ca urmare a formlismului

excesiv din materia legatelor și a multiplelor incapacități în materie
succesorală, ele se bazau inițial exclusiv pe buna credință a părților, abia
în cadrul procedurii extraordinare primind și o sancțiune juridică.
Părţile implicate într-o astfel de operațiune erau dispunătorul,
fiduciarul și fideicomisarul.
Formele fideicomisului erau
- fideicomisul particular - avea ca obiect un bun privit ut singuli
- fideicomisul de ereditate - avea ca obiect o universalitate.
27
5.6 Acţiunile succesorale
5.6.1 După dreptul civil

 acţiunile defunctului
 hereditas petitio
5.6.2 După dreptul pretorian

 interdictul quorum bonorum
 actio fictio se herede
 hereditas petitio possessoria

De cuius, testament, legat, fideicomis
Test de autoevaluare nr. 5- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea una, două sau trei
variante corecte de răspuns):
1. Heredes sui erau:
a) moştenitori legali;
b) ascendenţi privilegiaţi;
c) străini de moştenire.
2. Succesiunea legală se deschidea, la moartea lui de
cuius:
a) în toate situaţiile;
b) doar în lipsa unui testament;
c) doar când exista un testament.
3. Testamentul este un act juridic:
a) De ultimă voinţă;
b) Sinalagmatic;
c) Irevocabil.
4. Dădea dreptul la o acţiune reală:
a) Legatul per damnationem;
b) Legatul per vindicationem;
c) Legatul sinendi modo.

2. M.D. Bocşan – Testamentul în dreptul roman, Edit. Lumina Lex, 2003;
28
Drepturile reale

6.1 Clasificarea lucrurilor
6.2 Proprietatea
6.3 Posesiunea
6.4 Modurile de dobândire a proprietăţii
6.5 Apărarea proprietăţii
6.6 Iura in re aliena
 sesizarea distincţiilor dintre diferitele

categorii de bunuri
 înţelegerea instituţiei proprietăţii
 înţelegerea noţiunii de posesiune şi a
efectelor sale
 analizarea modurilor de dobândire a
proprietăţii
 înţelegerea noţiunii de drept real asupra
bunului altuia
 distincţia dintre servituţile prediale şi cele
personale
Drepturile reale = acele drepturi patrimoniale care conferă titularului

posibilitatea de a exercita în mod independent şi nemijlocit anumite
prerogative asupra unui lucru (rem)
6.1 Clasificarea lucurilor
6.1.1 Res in patrimonio – lucrurile ce se aflau în circuitul civil, putând

fi apropriate.
6.1.1.1 Res mancipi ↔ Res nec mancipi
Această clasificare, tipic romană, avea ca și criteriu importanța
economică a lucrurilor dar și aspecte de ordin religios, lucrurile
mancipi prezentând o importanță sporită pentru romani, ele făcând
29
chiar parte din familia. Pentru a se transmite proprietatea asupra
unui lucru manicipi era nesară o procedura specială numită
mancipațiune.
6.1.1.2 Mobile ↔ Imobile
Lucrurile mobile erau acelea ce puteau fi mutate dintr-un loc în altul
sau care se mișcau de la sine (res se moventes). Importanța
clasificării constă în aceea că imobilele erau supuse unui regim mai
restrictiv, ele fiind de altfel incluse și în categoria res mancipi.
6.1.1.3 Genera ↔ Species
Lucrurile determinate în gen se caracterizau doar prin trăsăturile
comune genului din care făceau parte, cât timp lucrurile individual
determinate se deosebeau de alte lucruri prin trasături proprii.
Importanța clasificării reiese mai alaes în materia riscurilor
contractuale. Deoarece genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier,
ele putând fi oricând înlocuite cu altele, de aceeași natură și
calitate), prin pieirea fortuită a unei cantități de bunuri de gen,
obligația celui care trebuie să le predea nu se stinge. Dimpotrivă,
dacă obiectul obligației de predare este un lucru individual
determinat, pieirea acestuia face obligația imposbil de executat.
6.1.1.4 Consumptibile ↔ Neconsumptibile
Lucrurile consumptibile erau acelea care se consumau de la o primă
întrebuințare. Lucrurile neconsumptibile erau susceptibile de mai
multe utilizări. Câtă vreme lucrurile consumptibile fac obiectul
împrumutului de consumație (mutuum), lucrurile neconsumptibile
fac obiectul împrumutului de folosință (comodat).
6.1.1.5 Divizibile ↔ Indivizibile
Lucrurile divizibile puteau fi împărțite fără a le altera valoarea
economică, pe când cele indivizibile nu. Prin urmare, în caz de
partaj, doar lucrurile divizibile puteau fi împărțite în natură.
6.1.1.6 Principale ↔ Accesorii
Lucrurile principale au o existență de sine stătătoare, un scop în
sine, câtă vreme cele accesorii au ca scop să servească pe lângă un
lucru principal. Conform regulii accesorium sequitur principale,
accesoriul urmează întotdeauna soarta lucrului principal de care este
atașat.
6.1.1.7 Simple ↔ Compuse ↔ Colective
Lucrurile compuse erau alcătuite din mai multe lucruri piese (de
exemplu o căruță) iar cele colective erau universalități de fapt (o
turmă de oi, un roi de albine).
6.1.1.8 Fructe ↔ Producte
Fructele erau lucruri generate de un alt lucru (numit frugifer), cu
caracter periodic și fără a-i consuma substanța (de exemplu o recoltă
de grâne, chiria unei case). Productele consumau substanța lucrului
din care proveneau (minereul dintr-o mină, marmura dintr-o
carieră).
6.1.1.9 Corporale ↔ Incorporale
Erau considerate a fi lucruri corporale acelea care pot fi percepute
cu ajutorul simțurilor. Incorporale erau de pildă drepurile de creanță.
6.1.2 Res extra patrimonium – lucrurile ce, din varii motive, nu
30
puteau să intre în patrimoniul unei persoane private.
6.1.2.1 Res omnium communes
Lucrurile comune tuturor nu puteau apropriate. Spre exemplu apa,
aerul etc.
6.1.2.2 Res publicae
Lucrurile publice se aflau în administrarea statului, cum ar fi
drumurile, piețele, termele etc.
6.1.2.3 Res universitatis
Acestea erau lucrurile unor organizații sau ale orașelor.
6.1.2.4 Res divini iuris
Acestea erau de trei feluri:
 Res sacrae – dedicate zeilor de sus (superi) – templele
 Res religiosae – dedicate zeilor de jos (inferi) – mormintele
 Res sanctae – având un regim special – zidurile cetății,
pietrele de hotar.
6.2 Proprietatea
6.2.1 Noţiune: drept real care conferă titularului facultatea de a trage

dintr-un anumit bun toate foloasele juridice pe care acesta poate să le
ofere.
6.2.2 Forme:
 Proprietate publică;
 Proprietate privată:
◦ proprietate quiritară – formă de proprietate specific romană,
putea avea ca titulari doar cetăţeni romani, ca obiect doar
bunuri romane, se putea transmite doar prin modalităţi
specifice;
◦ proprietate pretoriană (bonitară) – formă de proprietate
creată şi ocrotită de pretor, în scopul dinamizării raporturilor
comerciale, mai ales în privinţa comerţului cu sclavi;
◦ proprietate provincială – formă de stăpânire asupra
fondurilor provinciale, care aparţineau, în acelaşi timp,
statului şi celor care le foloseau efectiv; stă la baza
proprietăţii divizate din evul mediu;
◦ proprietate peregrină – proprietatea aparţinând peregrinilor,
conform propriilor legi.
6.2.3 Atribute:
 ius utendi – dreptul de a folosi lucrul;
 ius fruendi – dreptul de a culege fructele;
 ius abutendi – dreptul de a dispune, material şi juridic, de lucru.
6.2.4 Caractere:
 absolut
 perpetuu
 exclusiv
31
6.2.5 Coproprietatea există atunci când mai multe persoane exercită
dreptul de proprietate asupra aceluiaşi bun în mod simultan.
(condominium).
Atunci cînd drepturile persoanelor poartă asupra unei universalităţi, ne
aflăm în prezenţa indiviziunii.
Coproprietatea pe cote părţi – fiecare coproprietar are o cotă-parte
ideală din bun.
Actio communi dividundo – partajul este acțiunea prin care oricare
dintre coproprietari poate să ceară sistarea stării de coproprietate.
Judecătorul, în temeiul lui adiudicatio din formula de judecată, putea
pronunța una dintre următoarele soluții:
 împărțirea lucrului în natură, proporțional cu cota fiecăruia, în
cazul în care lucrul este divizibil;
 atribuirea întregului drept de proprietate unuia dintre foștii
coproprietari, el urmând să plătească celorlalți contravaloarea
cotelor părți ce le reveneau (sulta)
 vânzarea lucrului și împărțirea prețului obținut, proporțional cu
cota fiecăruia.
6.2.6 Stingerea proprietăţii

dreptul de proprietate este în principiu perpetuu dar el se stinge totuşi
în următoarele cazuri:
 pieirea materială a lucrului (distrugere);
 dispariţia juridică a lucrului (devine extra patrimonium);
 părăsirea lucrului (derelictio).
6.3 Posesiunea
6.3.1 Definiţie = stare de fapt ocrotită de dreptul pozitiv, care constă în posibilitatea materială de a
păstra şi de a folosi un lucru; stăpânirea de fapt asupra unui lucru corporal
6.3.2 Elementele posesiei
CORPUS
= posibilitatea de direcţie şi control;
ANIMUS
= voinţa de a poseda un lucru,
pe temeiul şi în cadrul legii
6.3.3 Dobândirea şi pierderea posesiei

Posesia se dobândeşte prin întrunirea cumulativă a celor două elemente.
Pierderea se poate produce prin dispariţia ambelor elemente sau doar a
32
unuia dintre ele.
6.3.4 Efecte
Posesia utilă duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapine, dobândirea
fructelor.
Asigură o ocrotire indirectă a dreptului de proprietate.
6.3.5 Ocrotire
Ocrotirea posesiei era asigurată prin interdicte, fiind suficient ca
reclamantul să afirme că posedă (possideo, quia possideo).
Interdictele posesorii:
 recuperandae possessionis
◦ unde vi
◦ de precario
◦ de clandestina possessione
 retinendae possessionis
◦ uti possidentis
◦ utrubi
6.4. Modurile de dobândire a proprietăţii
6.4.1 După dreptul natural:

6.4.1.1. Ocupaţia = luarea în posesie, cu intenţia de a deveni proprietar,
a unui lucru ce nu aparţine nimănui dar susceptibil de a fi obiect al
dreptului de proprietate
 produsele mării, animalele sălbatice
 prada de război (res hostiles)
 lucrurile părăsite (res derelictes)
6.4.1.2. Tradiţia = punerea unui lucru de către alienator la dispoziţia
dobânditorului, în virtutea unui act juridic, pentru a transmite
proprietatea
tradens ↔ accipiens
Condiţii:
 tradens să aibă capacitate
 voinţa de a transmite, respectiv de a dobândi
proprietatea, materializată în remitere
 justa cauză – un act juridic recunoscut de dreptul
obiectiv ca fundament al transmiterii proprietăţii
6.4.1.3 Accesiunea = întruparea unui lucru accesoriu într-altul
principal. În conformitate cu principiul accesorium cedit principali,
proprietarul bunului principal va deveni și proprietar al bunului
accesoriu, ca urmare a unirii celor două.
Faţă de buburile imobile
 Satio, plantatio – dacă cineva seamănă sau plantează pe terenul
său, folosind materialul săditor al altuia ori cineva seamănă sau
plantează cu materialul său dar pe terenul altuia. Este o ipoteză
de accesiune artificială ca urmare a căreia proprietarul terenului
devine și proprietar al plantelor, odată ce acestea prind rădăcini.
33
 Inaedificatio – dacă cineva construiește pe terenul său, folosind
materialele altuia, ori cineva construiește cu materialele sale pe
terenul altuia. Este o ipoteză de accesiune artificială ca urmare
a căreia proprietarul terenului devine și proprietar al
construcției, pe măsură ce aceasta e edificată
 Alluviones, avulsiones, insula in flumine nata – cazuri de
accesiune imobiliară naturală care sunt aplicabile terenurilor
situate pe malul unor ape curgătoare.
Faţă de bunurile mobile
 ferruminatio
 discurs, poezie
 tablou
6.4.1.4. Confuziunea sau amestecul = unirea sub forma unei mase unice
a mai multor lucruri care se găsesc în stare lichidă sau solidă →
coproprietate
6.4.1.5. Specificaţia = crearea unui lucru nou din materia primă a altei
persoane. Sabinienii susțineau că bunul va aparține proprietarului
materialului, proculienii susțineau că, dimpotrivă, bunul va aparține
specificatorului. Iustinian a tranșat această dispută statuând că, ori de
câte ori bunul poate fi readus în starea inițială, acesta va aparține
proprietarului materialului iar când acest lucru nu e posibil, va aparține
specificatorului.
6.4.1.6. Găsirea unei comori – se va împărţi între găsitor şi
proprietarul fondului unde a fost descoperită
6.4.1.7 Dobândirea fructelor – posesorul de bună credinţă dobândeşte
fructele prin simpla lor separare

6.4.2.1. Mancipaţiunea = mod de dobândire a proprietăţii folosit
exclusiv de cetăţenii romani şi cu privire la bunurile mancipi, prin care
o persoană numită mancipant, transmite unei alte persoane numite
accipiens dreptul de proprietate asupra unui bun, în mod solemn, în
prezenţa a cel puţin cinci martori şi a unui cantaragiu (libripens) – per
aes et libram
6.4.2.2.In iure cessio = mod de dobândire a proprietăţii folosit exclusiv
de cetăţenii romani şi cu privire la bunuri romane, ce consta într-un
proces fictiv conform procedurii sacramentum in rem, în urma căruia
reclamantul devine proprietar asupra bunului
6.4.2.3.Uzucapiunea = dobândirea proprietăţii printr-o posesiune
prelungită
Condiţii:
 Possessio – o posesie utilă, neviciată
 Titulus – justa cauză; un act juridic valid
 Fides – buna credinţă a posesorului
 Tempus – posesia continua timp de 1 an pentru mobile, 2 ani
pentru imobile
 Res habilis – bunul să poată fi uzucapat (doar bunurile
romane)
Longi temporis praescriptio – de la 10 la 20 de ani; pentru peregrini,
fonduri provinciale
34
Iustinian unifică cele două instituţii.
6.4.2.4.Hotărârile judecătoreşti (cu adiudicatio în formulă)
6.4.2.5.Legea
6.5 Apărarea proprietăţii
6.5.1 Acţiunea în revendicare (rei vindicatio)

proprietar neposesor ↔ posesor neproprietar
Condiţii:
 reclamantul să fie proprietar quiritar;
 reclamantul să nu aibă posesia asupra lucrului;
 pârâtul să aibă posesia asupra lucrului (excepţii: fictus
possessor, qui dolo desiit possidere);
 obiectul să fie un lucru roman;
 obiectul să fie un lucru corporal individual determinat.
Reclamantul trebuie să facă dovada – probatio diabolica.
Pârâtul va fi obligat la restituirea lucrului împreună cu fructele sale.
 posesorul de bună credinţă – toate fructele de după litis
contestatio
 posesorul de rea credinţă – toate fructele, indiferent daca
le-a cules
6.5.2 Acţiunea publiciană – Acţiune ficticie (cu ficţiunea că s-a

împlinit termenul de uzucapiune) prin care este ocrotită proprietatea
pretoriană.
6.5.3 Actio ad exhibendum – acţiune prejudicială, prin care se solicita

ca pârâtul să înfăţişeze un lucru, dacă se afla la el.
6.5.4 Actio negatoria – acţiune prin care proprietarul neagă faptul că

asupra bunului său există drepturi reale în favoarea unor terţi.
6.5.5 Acţiuni de vecinătate:

 actio aquae pluviae arcendae
 operis novi nuntiatio
 cautio damni infecti
 interdictum quod vi aut clam
6.6 Iura in re aliena
6.6.1 Noțiune - Drepturile reale asupra bunurilor altuia sunt nişte

restricţii ale dreptului de proprietate; bunul asupra căruia sunt
constituite se numeşte grevat
6.6.2 Servituțile = drepturi reale care conferă anumite prerogative

asupra unor bunuri străine, fie în interesul unui fond determinat, fie în
interesul unei persoane.
35
Servituţi prediale Servituţi personale
Asemănări  sunt drepturi reale asupra bunurilor străine
 sunt apărate prin acţiuni reale
 nu crează obligaţii pozitive în sarcina proprietarului fondului grevat
 nu pot fi constituite asupra unui bun propriu
 nu pot fi înstrăinate sau grevate cu o altă servitute
 sunt drepturi incorporale şi indivizibile
 sunt apărate prin actiune confesorie
Deosebiri sunt perpetue sunt cel mult viagere
acordă prerogative ce nu pot depăşi acordă prerogative largi
nevoile şi interesele fondului dominant
presupun întotdeauna existenţa a două pot greva şi bunuri mobile
bunuri imobile învecinate
6.6.2.1 Servituţile prediale - presupun existenţa a două fonduri învecinate
Fondul dominant
Fondul aservit
Condiţii:
 să folosească fondului dominant, nu proprietarului
acestuia;
 fondurile să fie învecinate;
 să se exercite de o manieră permanentă.
 Servituţi prediale rustice (fondul dominant nu are
construcţii): iter, via, actus, aquae ductus, aquae haustus,
jus pascendi etc.
 Servituţi prediale urbane (există construcţii pe fondul
dominant): cloaca, stilicidii, tigui immitendi, non altius
tollendi etc.
6.6.2.2 Servituţile personale – în favoarea unei persoane determinate

 uzufructul
 uzul
 habitaţia
 operae
6.6.3 Superficia = drept real ce constă în dreptul de proprietate asupra

unei cnstrucţii şi dreptul de folosinţă asupra terenului cuprins sub acea
construcţie.
6.6.4 Conductiones agri vectigales şi emfiteoza = Arendări pe termen

lung, care conferă o ocrotire specifică drepturilor reale
36
Proprietate, posesie, uzucapiune, mancipațiune, uzufruct, servituți
Test de autoevaluare nr. 6

1. Erau res in patrimonio:
a) res mancipi;
b) res divini iuris;
c) res publicae.
2. Erau forme ale proprietăţii romane:
a) Proprietatea publică şi proprietatea privată;
b) Proprietatea quiritară şi proprietatea pretoriană;
c) Proprietatea divizată şi proprietatea temporară.
3. Proprietatea conferea următoarele atribute:
a) Folosinţa;
b) Dispoziţia;
c) Independenţa.
4. Proprietatea quiritară avea următoarele caractere:
a) Temporar;
b) Relativ;
c) Exclusiv.
5. Era un element al posesiei:
a) Precarium.
b) Animus;
c) Dominium;
Care consideraţi că sunt motivele ocrotirii posesiei de către legiuitor?
Care sunt asemănările şi deosebirile dintre servituţile prediale şi cele

personale?

37
Obligaţiile

7.1 Introducere
7.2 Contractele
7.3 Pactele întărite cu acţiuni
7.4 Delictele
7.5 Diferite alte cauze
7.6 Efectele obligaţiilor
7.7 Reprezentarea
7.8 Cesiunea de creanţă
7.9 Obligaţiile afectate de modalităţi
7.10 Garantarea obligaţiilor
7.11 Stingerea obligaţiilor
 înţelegerea noţiunii de obligaţie

 înţelegerea noţiunii de contract
 distincţia între diferitele tipuri de
contracte
 înţelegerea noţiunii de delict
 diferenţierea între diferitele
categorii de dellicte
 prezentarea efectelor obligaţiilor
 înţelegerea diferitelor noţiuni
legate de dinamica, garantarea şi
stingerea obligaţiilor

7.1 Introducere
7.1.1 Definiţie = raport juridic în temeiul căruia o persoană numită

creditor poate cere unei alte persoane numite debitor să execute o
anumită prestaţie; dacă debitorul refuză să execute el poate fi constrâns
pe cale judiciară să-şi execute prestaţia
7.1.2 Teorii referitoare la originea obligaţiilor

 Teoria gentilică
 Teorii magico-religioase
38
 Teorii sociologice
 Teoria dualistă
7.1.3 Elementele raportului obligaţional:

 Subiecţii – participanţii la raportul juridic
▪ creditor – reus credendi – subiectul activ
▪ debitor – reus debendi – subiectul pasiv
 Obiectul – prestaţia pe care trebuie să o îndeplinească
debitorul
▪ dare – constituirea sau transferul de drepturi reale
▪ facere – săvîrşirea unui fapt
▪ praestare – procurarea folosinţei unui bun
 Constrângerea – sancţiunea judiciară ce loveşte pe
debitor în cazul neexecutării
7.1.4 Izvoarele obligaţiilor

 contractele
 delictele
 diferite alte cauze (variis causarum figuris)
7.2 Contractele
7.2.1 Elementele esenţiale
CONSIMŢĂMÂNTUL
CAPACITATEA
OBIECTUL
CAUZA
7.2.1.1 Consimțământul
Acordul de voinţă al părţilor a devenit o condiţie esenţială doar începând cu
contractele consensuale. Ulterior, această condiţie a fost impusă şi cu privire
la celelalte tipuri de contracte, recunoaşterea deplină a rolului esenţial al
voinţei părţilor producându-se în dreptul lui Iustinian.
Contractul nu se putea forma dacă între părţi nu se stabilea un acord real de
voinţă. În cazul în care consimţământul era dat în mod neserios (iocandi
causa), spre exemplu în cadrul unei piese de teatru, în virtutea scenariului,
se considera că acesta nici nu există, contractul fiind nul absolut. În alte
situaţii, chiar dacă exista consimţământ, acesta nu era valabil, din cauză că
nu a fost liber exprimat, în cunoştinţă de cauză. La început, doar eroarea era
39
un viciu de consimţământ, dolul şi violenţa fiind sancţionate de către pretor,
iar leziunea a apărut ca idee doar în dreptul postclasic.
Eroarea este o falsă reprezentare a realităţii care îl împiedică pe contractant
să îşi dea consimţământul la formarea contractului în deplină cunoştinţă de
cauză. Spre deosebire de dreptul actual în care există o gradaţie a
sancţiunilor în funcţie de gravitatea erorii, în nulitate relativă şi nulitate
absolută, în dreptul roman, eroarea fie era indiferentă, fie atrăgea nulitatea
absolută a contractului. În funcţie de obiectul falsei reprezentări, eroarea
putea fi de mai multe feluri:
Error in negotio, eroarea asupra naturii contractului încheiat,
împiedica formarea contractului, pentru că, în realitate nu se
încheia nici un acord de voinţă al părţilor, fiecare dintre acestea
crezând că încheie un alt contract.
Error in persona, eroarea cu privire la identitatea co-contractantului,
atrăgea nulitatea contractelor intuitu personae precum societatea
şi mandatul.
Error in corpore, eroarea asupra însuşi lucrului care face obiectul
contractului, atrăgea nulitatea acestuia.
7.2.1.2 Capacitatea
Pentru a se încheia un contract valabil, trebuia ca voinţa concordantă să
emane de la persoane capabile de a contracta. Lipsa capacităţii unuia dintre
contractanţi nu atrăgea, ca în dreptul actual, nulitatea relativă a contractului,
ci împiedica formarea consimţământului şi deci chiar a contractului.
7.2.1.3 Obiectul
Obiectul contractului (id quod debetur) constă în prestaţia la care debitorul
se îndatorează faţă de creditor. Obiectul contractului se confundă aşadar cu
obiectul raportului obligaţional însuşi. Prestaţia la care se îndatorează
debitorul poate fi de a constitui sau transmite un drept real (dare) sau de a
săvârşi un fapt (facere). Al treilea termen folosit de romani (praestare) se
pare că se referea tot la o prestaţie de a face.
Pentru ca un contract să fie valabil încheiat, obiectul acestuia trebuia să
îndeplinească unele condiţii:
 Să fie posibil, atât din punct de vedere fizic, cât şi juridic; nu
era valabil contractul având ca obiect furnizarea unui obiect
care nu poate exista (un hipocentaur), care nu există (o
moştenire fictivă) sau care nu mai există (un sclav care a
murit) respectiv furnizarea unui obiect pe care legea nu
permite să-l tranzacţionăm (un om liber, un bun sacru); cu
privire la prestaţiile de a face, aceste trebuia să fie posibile,
dar criteriul de apreciere era absolut şi dinamic, nefiind
suficient ca debitorul să se afle în imposibilitate de a executa
prestaţia, imposibilitatea trebuia să fie absolută, adică nimeni
să nu poată executa acea prestaţie la un moment dat; desigur
că, în viitor prestaţia respectivă r putea deveni posibilă, de
aceea, judecătorul trebuia să fie foarte atent în apreciere.
 Să fie licit şi moral, adică să nu contravină legilor sau bunelor
moravuri.
 Să prezinte un interes pentru creditor. În lipsa unui interes,
40
creditorul nu avea acţiune. Spre exemplu, atunci când bunul
care trebuie dat se află deja în proprietatea creditorului acesta
nu are nici un interes să mai primească odată acest drept.
Problema dacă acest interes trebuia să fie neapărat unul
pecuniar sau el putea fi şi unul moral e discutată în doctrină.
 Să fie suficient determinat, în caz contrar devenind imposibil
să se ştie dacă debitorul a executat prestaţia de o manieră
corespunzătoare.
7.2.1.4 Cauza
În limba latină, cuvântul causa avea sensuri foarte numeroase şi variate. În
acest context ne interesează desigur sensul de cauză finală, de scop urmărit
de părţi la încheierea contractului. Spre deosebire de dreptul actual, în care
cauza este un element esenţial al contractului, în vechiul drept roman acest
element nu era solicitat. Primele contracte formaliste erau acte abstracte,
care dădeau naştere la obligaţii în virtutea îndeplinirii solemnităţilor
prescrise. Cu timpul însă ideea de cauză finală a început să-şi facă simţită
prezenţa, mai cu seamă în cazul contractelor sinalagmatice perfecte, în cazul
cărora scopul urmărit de către una dintre părţi este tocmai obţinerea
contraprestaţiei. Romanii au fost însă departe de a formula o teorie generală
a cauzei, ei făcând doar o aplicaţie cazuistică în funcţie de tipul contractului
luat în discuţie, în vederea ocrotirii intereselor debitorilor.
Aşadar, romanii au cunoscut ideea de cauză, fără a construi însă o teorie
legată de aceasta. Se poate spune că era vorba mai mult de o figură a vieţii
juridice, fără contururi nete, care îndeplinea o funcţie de adaptare a soluţiilor
iurisprudenţiale la exigenţele echităţii şi ale dreptului.
7.2.2 Contractele formale – necesitau îndeplinirea unor formalităţi ad

validitatem aveau un caracter unilateral, ele putând da naştere la
obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţile contractante. De asemenea,
ele erau abstracte, lipsite de cauză, obligaţia debitorului avându-şi
temeiul în îndeplinirea formalităţilor, şi de drept strict, în caz de litigiu
judecătorul trebuind să facă o interpretare literală a prevederilor
contractuale.
 Nexum = contract de împrumut realizat prin
formalităţile mancipaţiunii
 Contractele verbale
▪ Stipulaţia = mijloc de a contracta ce constă într-o
întrebare, urmată de un răspuns conform
▪ Iusiurandum liberti = contract verbal prin care un sclav
se obligă faţă de fostul stăpân să îndeplinească anumite
prestaţii
▪ Dotis dictio = contract verbal prin care se constituia o
dotă
 Contractele literale
▪ Expensilatio
 transscriptio a re in personam
 transscriptio a persona in personam
▪ Chirographa
▪ Syngrapha
41
7.2.3 Contractele reale – necesitau un element material (predarea unui
lucru) Contractele reale erau acele contracte neformale care luau
naştere prin întrunirea a două elemente: unul material, predarea unui
lucru (res), şi unul intenţional, convenţia de restituire a acelui lucru. Se
pare că această categorie de contracte, care includea mutuum, fiducia,
comodatul, depozitul şi gajul, a apărut la finele Republicii, ca o
consecinţă a dezvoltării comerţului, care era tot mai dinamic şi necesita
aşadar forme contractuale mai simple. De remarcat este faptul că Gaius
vorbeşte numai despre mutuum, contract real, în timp ce Iustinian se
ocupă în acelaşi capitol de mutuum, depozit, comodat şi gaj.
 Mutuum = împrumutul de consumaţie = transferul unei

sume de bani sau al unei cantităţi de bunuri fungibile de către
creditor debitorului, cu obligaţia acestuia de a restitui celui dintâi
aceeaşi sumă de bani sau o cantitate egală de bunuri de acelaşi
gen şi calitate
 Fiducia = transferul proprietăţii unui lucru, cu condiţia
ca dobânditorul să restituie respectivul lucru fie alienatorului, fie
uni terţe persoane
 Comodatul = împrumutul de folosinţă = contractul prin
care o persoană, numită comodant, dă cu ămprumut, în mod
gratuit, unei alte persoane, numite comodatar, un lucru în
folosinţă, cu obligaţia celui din urmă de a-l restitui.
 Depozitul = contractul prin care o persoană numită
deponent, dă în păstrare unei alte persoane, numite depozitar, un
lucru, cu obligaţia acesteia de-l restitui la cerere
▪ depozitul necesar
▪ depozitul sechestru
▪ depozitul neregulat – asemănător cu mutuum
 Gajul = pignus = contractul prin care debitorul remite
creditorului său, în vederea grantării unei creanţe, posesia unui
bun
7.2.4 Contractele consensuale – se încheie solo consensu; sunt

sinalagmatice şi de bună credinţă
 Vânzarea-cumpărarea = emptio venditio = contract
consensual în temeiul căruia o persoană, numită vânzător, se
obligă să-i transmită altei persoane, numite cumpărător,
posesia trainică şi liniştită asupra unui bun, în schimbul unei
sume de bani, numite preţ
 Locaţiunea = locatio conductio = contract consensual
prin care o persoană se obligă faţă de alta să procure acesteia
folosinţa vremelnică a unui lucru sau serviciile sale sau să-i
execute o anumită lucrare, în schimbul unei sume de bani
(merces)
▪ locatio rei
▪ locatio operarum
▪ locatio operis faciendi
42
 Societatea = societas = contract în temeiul căruia două
sau mai multe persoane se obligă să pună ceva în comun în
vederea obţinerii uni profit
▪ societas omnium bonorum
▪ societas questus
▪ societas unius rei
 Mandatul = contract prin care o persoană, numită
mandant, însărcinează pe o altă persoană, numită mandatar, să
facă ceva, cu titlu gratuit, în interesul său
7.2.5 Contractele nenumite = nova negotia = contractus incerti

Sistemul contractelor nenumite a adus un mare progres în drept,
introducând o teorie generală: executarea unilaterală a oricărei
convenţii sinalagmatice dă naştere unei obligaţii contractuale. Această
teorie a fost definitivată abia în dreptul lui Iustinian, până atunci având
loc o evoluţie destul de sinuoasă a reglementării problemei.
Contractul nenumit poate fi definit ca o convenţie anonimă care dă
naştere unei acţiuni prescriptis verbis civilă şi contractuală, în
executarea convenţiei. Această acţiune a înlocuit în unele cazuri o
acţiune pretoriană in factum, în executarea contractului, iar în altele o
acţiune civilă, cvasicontractuală, în repetiţiunea prestaţiei îndeplinite
sine causa, actio incerti sau condictio incerti.
Categorii:
 do ut des (dau ca să-mi dai), îţi transfer dreptul de proprietate
asupra unui lucru, spre a primi proprietatea asupra altui lucru;
este cazul schimbului;
 do ut facias (dau ca să-mi faci), îţi transfer dreptul de
proprietate asupra unui lucru în schimbul prestării unui
serviciu; este cazul donaţiei cu sarcini;
 facio ut des (fac ca să-mi dai), îndeplinesc un anumit serviciu,
pentru a obţine proprietatea asupra unui lucru;
 facio ut facias (fac ca să-mi faci), îndeplinesc o prestaţie pentru
a obţine o alta în schimb.
Exemple: Schimbul, aestimatum, tranzacţia.

Sancţiune: actio praescriptis verbis
7.3 Pactele întărite cu acţiuni
7.3.1 Pactele adăugate = pacta adiecta = acorduri de voinţă subsidiare

ce urmăresc să modofoce efectele unui contract principal, fie
micşorând, fie mărind obligaţia ce rezultă din acel contract:
 ad minuendam obligationem
 ad augendam obligationem
7.3.2 Pactele pretoriene = pacta praetoria = pactle pe care pretorul

le-a întărit cu acţiuni:
 constitutul
 pactul de jurământ
 recepta
43
▪ receptum arbitri
▪ receptum nautarum, cauponum et stabulariorum
▪ receptum argentarii
7.3.3 Pactele legitime = pacta legitima = convenţii cărora diverse

constituţii imperiale le-au acordat efecte juridice, fără să le ridice la
rangul de contract (pactul de dotă, donaţia)
7.4 Delictele
7.4.1 Definiţie = delictum = maleficium = orice faptă dăunătoare

intereselor sociale şi sancţionată de dreptul civil sau pretorian
 delicte publice
 delicte private
7.4.2 Delicte de drept civil

 Furtul = sustragerea ilegală a unui bun mobil, făcută cu
intenţia de îmbogăţire
▪ furtul flagrant
▪ furtul neflagrant
 Paguba pricinuită pe nedrept = damnum iniuria datum
= daună adusă lucrurilor străine, fie cu intenţie, fie din neglijenţă;
reglementat de Legea Aquilia
 Iniuria = ofensă intenţionată şi ilicită adusă unei
persoane libere prin vorbe sau prin fapte
▪ membrum ruptum
▪ os fractum
▪ iniuria
7.4.3 Delicte de drept pretorian

 Dolul = viclenia = dolus malus = manoperele
frauduloase folosite pentru a înşela o persoană şi pentru a o
determina în consecinţă să-şi dea consimţământul la încheierea
unui act juridic
 Violenţa = acte de constrângere materială sau morală,
menite să insufle temerea (metus) unei persoane, cu scopul de a
o determina să încheie un act juridic dezavantajos ei.
 Înstrăinarea în frauda creditorilor = săvârşirea
frauduloasă de către debitor a unor acte cu scopul de a păgubi pe
creditor
7.4.4 Acţiunile noxale – atunci când un prejudiciu era cauzat de un fiu

de familie, un sclav sau un animal aparţinând unui pater familias,
acesta putea opta între a plăti despăgubirile cuvenite şi a abandona pe
cel care a cauzat prejudiciul în mâinile victimei, spre a fi subiect al
răzbunării acesteia (abandonul noxal)
44
7.5 Diferite alte cauze
7.5.1 Gestiunea de afaceri = negotiorum gestio = atunci când o

persoană, numită gerant, administrează cu bună ştiinţă afacerile altei
persoane, numite gerat, fără a fi primit vreo însărcinare din partea
acesteia
7.5.2 Îmbogăţirea fără justă cauză = a dobândi în detrimentul altei

persoane, fără un temei juridic, un profit oarecare
A cunoscut o aplicare cazistică, prin intermediu acţiunilor numite
condictio, care urmăreau restituirea prestaţiei către accipiens:
 condictio indebiti
 condictio ob turpem causam
 condictio ob iniustam causam
 condictio sine causa
 condictio furti
 condictio causa data causa non secuta
7.6 Efectele obligaţiilor
7.7.1 Daunele interese = despăgbiri plătite în bani pentru neexecutarea,

executarea defectuoasă sau cu întârziere a obligaţiei
 Evaluarea judiciară
▪ damnum emergens = pierderea pricinuită
▪ lucrum cessans = beneficiul nerealizat
 Evaluarea convenţională – clauza penală = stipulaţie prin
care debitorul se obligă faţă de creditor să plătească o anumită
sumă de bani în cazul unei eventuale neexecutări
7.7.2 Punerea în întârziere = mora = întârzierea culpabilă a debitorului

care nu îşi execută prestaţia la termenul stabilit
Condiţii:
 somatia = interpellatio
 creanţa să fie exigibilă
 refuzul plăţii să fie injust
Debitorul pus în întârziere suportă riscurile lucrului.
7.7.3 Vinovăţia
Dolul = intenţia = autorul faptei prevede rezultatul, pe care îl doreşte
sau îl acceptă
Culpa = neglijenţa = autorul faptei prevede rezultatul dar, în mod
uşuratic, consideră că nu se va produce sau nu îl prevede, deşi trebuia
şi putea să o facă
 Culpa lata, magna neglegentia (culpa gravă) consta în faptul de
a nu înţelege ceea ce toată lumea înţelege sau faptul de a nu lua,
din neglijenţă, nici cele mai elementare măsuri de precauţie (o
greşeală pe care nu ar comite-o nici cel mai puţin dotat
gospodar); ea este asimilată dolului, de care se deosebeşte doar
prin absenţa intenţiei vătămătoare;
45
 Culpa levis in abstarcto consta într-o greşeală pe care un bun
gospodar nu ar fi comis-o; se foloseşte ca sistem de referinţă
comportamentul unui diligens pater familias; răspunderea
pentru culpa levis in abstracto constituia dreptul comun în
legislaţia lui Iustinian, în materie de contracte de bună credinţă;
 Culpa levis in concreto consta în greşeala, apreciată în funcţie
de comportamentul obişnuit al debitorului; e greşeala pe care nu
ar comite-o în administrarea propriilor lui bunuri (diligentia
quam suis);
 Culpa levissima consta în cea mai mică greşeală pe care ar
comite-o debitorul; ideea de exactissima diligentia a apărut prin
preschimbarea clasicei custodia şi intra în sarcina
comodatarului, a conductorului care a închiriat un bun mobil,
dar şi a gerantului de afaceri care în epoca clasică răspundea
numai pentru culpă.
În obligațiile de drept strict, răspunderea era obiectivă.
7.7.4 Cauze de exonerare

Forţa majoră = vis maior = damnum fatale = un eveniment căruia
debitorul nu-i poate rezista, căruia slăbiciunea omenească nu i se poate
opune deoarece este produs de forţe care îi depăşesc puterile; este
absolut imprevizibil şi irezistibil
Ex.: moartea, cutremurele, incendiile, inundaţiile, răscoalele, atacurile
armate etc.
Cazul fortuit = fortuitus casus = eveniment care, surprinzând diligenţa
omului obişnuit, putea totuşi să fie evitat, prin măsuri excepţionale
Ex.: fuga unui sclav, un furt etc.
Dacă debitorul nu îşi poate îndeplini prestaţia din cauza intervenţiei
unui eveniment care întruneşte caracterele forţei majore sau ale cazului
fortuit, el este exonerat. Excepţie: când a fost pus în întârziere, când era
obligat să dea bunuri de gen (genera non pereunt)
Custodia = răspundere agravată, care se antrenează şi pentru cazul
fortuit
7.7 Reprezentarea
În vechiul drept, reprezentarea nu era posibilă, deoarece principiul

formalismului presupunea că efectele actelor juridice se pot produce
numai în persoana celor care au îndeplinit formalităţile.
Odată cu dezvoltarea comerţului, din necesităţi de ordin economic,
reprezentarea începe să fie admisă.
7.7.1 Reprezentarea prin persoanele aflate sub putere

Este consecinţa firească a modului de organizare a familiei romane.
Pretorul a creat în acest sens acţiuni specifice, numite adiecticiae
qualitatis (cu calitate adăugată sau cu transpoziţie de persoană)
 actio quod iussu
 actio institoria
 actio exercitoria
46
 actio de peculio et de in rem verso
7.7.2 Reprezentarea prin terţe persoane

Aplicabilitatea acţiunilor pretoriene a fost extinsă şi cu privire la
situaţiile în care pater familias era reprezentat prin terţe persoane.
Nu era o reprezentare perfectă, reprezentantul fiind şi el legat prin
raportul obligaţional ce lua naştere.
7.8 Cesiunea de creanţă
7.8.1 Definiţie = transferul unei creanţe de către creditorul ei unei terţe

persoane, prin acte între vii
cedent cesionar
debitor cedat
7.8.2 Modalităţi
Iniţial, reprezentarea nu era posibilă. Ulterior, au fost găsite modalităţi
indirecte de realizare:
 novaţia prin schimbare de creditor
 mandatul judiciar = procuratio in rem suam
 acţiunile utile
7.9 Obligaţiile afectate de modalităţi
Modalităţile obligaţiilor = modificări pe care obligaţiile le suferă,

datorită voinţei părţilor
7.9.1 Termenul = dies = eveniment viitor şi cert, de care depinde

exigibilitatea sau stingerea obligaţiei
 termen expres
 termen tacit
 termen fix
 termen incert
 termen suspensiv = dies a quo

 termen extinctiv = dies ad quem
7.9.2 Condiţia = eveniment viitor şi incert, de care depinde naşterea

sau stingerea unei obligaţii
 pozitivă
 negativă
47
 cazuală
 potestativă
 mixtă
 imposibilă
 imorală
 pur potestativă
 suspensivă
 rezolutorie
7.9.3 Obligaţii solidare

 solidaritate activă
 solidaritate pasivă
7.10 Garantarea obligaţiilor
Garanţiile = raporturi juridice accesorii faţă de o obligaţie principală,

servind să îl asigure pe creditor, în eventualitatea insolvabilităţii
debitorului, că va primi totuşi prestaţia ce i se datorează
7.10.1 Garanţii personale

 Sponsio
 Fideipromissio
 Fideiusiunea
7.10.2 Garanţii reale

 Fiducia
 Gajul
 Ipoteca
7.11 Stingerea obligaţiilor

7.11.1.1 Plata = solutio = îndeplinirea prestaţiei care formează obiectul
obligaţiei
Condiţii de formă - În cazul contractelor formale, în virtutea
principiului simetriei, pentru stingerea raportului obligaţional este
necesară îndeplinirea unor formalităţi.
Condiţii de fond:
 prestaţia să fie cea prevăzută iniţial; în mod excepţional,
creditorul poate să accepte o altă prestaţie în locul celei promise
(darea în plată)
 plata să comporte asupra întregii datorii (indivizibiliatatea
plăţii)
 să se facă la locul convenit
7.11.1.2 Remiterea de datorie = renunţarea la datorie, consimţită de
48
creditor de comun acord cu debitorul.
În cazul în care obligaţia a luat naştere printr-un contract formal, trebuie
să fie îndeplinite formalităţi simetrice.
7.11.1.3 Novaţia = înlocuirea unei obligaţii vechi cu una nouă
Condiţii:
 să existe o obligaţie veche valabilă
 noua obligaţie să ia naştere printr-un contract verbal
 animus novandi - voinţa de a nova
 aliquid novi - un element nou
 novaţia subiectivă
 novaţia obiectivă
7.11.1.4 Confuziunea = reunirea, asupra aceleiaşi persoane a calităţilor
incompatibile de creditor şi debitor
7.11.1.5 Concursul a două cauze lucrative - atunci când un creditor
devine, cu titlu gratuit, titlular al unei creanţe ce deja îi era datorată cu
un alt titlu gratuit, cea de a doua creanţă se stinge.
7.11.1.6 Moartea naturală/civilă - are ca efect stingerea obligaţiilor
strict personale, izvorâte din delicte sau din contracte intuitu personae
7.11.2 După dreptul pretorian

7.11.2.1 Remiterea de datorie = pactum de non petendo = acord
neformal prin care creditorul şi debitorul convin cu privire la renunţarea
la creanţă; creditorul se obligă să nu îl cheme în judecatăp pe debitor;
dacă totuşi o face, acesta are la dispoziţie o excepţie: exceptio pacti de
non petendo
7.11.2.2 Compensaţia = compensatio = mod de stingere a unor creanţe
reciproce care există între două persoane, până la concurenţa celei mai
mici dintre ele.
7.11.2.3 Prescripţia liberatorie = praescriptio longi temporis = dacă,
timp de 30 de ani, un drept nu este exercitat, debitorul va putea opune
această prescripţie.

Obligație, contract, delict, gestiune de afaceri, daune interese, forță
majoră, plata, ipotecă
49
Test de autoevaluare nr. 7- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea una, două sau trei
variante corecte de răspuns):
1. Era un element esenţial al contractului:

a) Obiectul;
b) Condiţia;
c) Termenul.
2. Se asemăna cu mutuum:
a) Depozitul neregulat;
b) Depozitul sechestru;
c) Depozitul necesar.
3. Era un delict îndreptat împotriva patrimoniului:
a) Iniuria;
b) Furtum;
c) Damnum iniuria datum.
4. Împiedica antrenarea răspunderii:
a) forţa majoră;
b) culpa;
c) punerea în întârziere.
5. Amână data de la care ia naştere obligaţia:
a) Termenul;
b) Condiţia;
c) Solidaritatea.
6. Sunt moduri de stingere a obligaţiilor:
a) Plata;
b) Compensaţia;
c) Prescripţia achizitivă.

4. M.D. Radu – Dreptul roman al obligaţiilor, Edit. Argonaut, Cluj-Napoca, 2006;
50
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. I. C. Cătuneanu – Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1924;

2. M.D. Bocşan – Testamentul în dreptul roman, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
3. Vl. Hanga – Cetatea celor şapte coline, Edit. Tineretului, 1957;
4. Vl. Hanga – Mari legiuitori ai lumii, Edit. Lumina Lex, bucureşti, 1994;
6. Vl. Hanga, M. D. Radu – Limba latină pentru jurişti, Edit. Albastră, Cluj-Napoca, 2006;
9. A. Giardina – Omul roman, Edit. Polirom, Iaşi, 2001;
10. M.D. Radu – Dreptul roman al obligaţiilor, Edit. Argonaut, Cluj-Napoca, 2008;
11. M.D. Radu – Drept roman, Edit. Pro Universitaria, București, 2015;
12. C. Tomulescu – Drept privat roman, Bucureşti, 1973.
15. Colecţia revistei „Fiat Justitia”
51
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE
Testul de autoevaluare nr. 1
1. b
2. b
1. b
2. c
1. c
2. a
3. b
4. b
1. a
2. a
3. a,b,c
4. a,b
5. -
6. a,b
1. a
2. b
3. a
4. b
1. a
2. a,b
3. a,b
4. c
5. b
1. a
2. a
3. b,c
4. a
5. b
6. a,b
52
CUPRINS
INTRODUCERE ........................................................................................................................2
OBIECTIVELE CURSULUI ......................................................................................................2
MODUL ÎN CARE ESTE CONCEPUT CURSUL ....................................................................2
COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE CONFERITE STUDENTULUI .......................3
MODUL DE ABORDARE A CURSULUI .................................................................................3
TEME DE CONTROL (TC) .......................................................................................................3
Unitatea de învățare 1 .................................................................................................................4
Introducere. Importanţa studiului. Istoric ...................................................................................4
Obiectivele Unității de învățare 1 ...................................................................................... 4
1.1. Noţiuni introductive ................................................................................................... 4
1.2. Importanţa studiului ................................................................................................... 5
1.3. Istoric .......................................................................................................................... 5
Bibliografia Unității de învățare 1: .................................................................................... 7
Unitatea de învățare 2 .................................................................................................................8
Organizarea statului și zvoarele dreptului roman ........................................................................8
Obiectivele Unității de învățare 2 ...................................................................................... 8
2.1. Obiceiul ...................................................................................................................... 8
2.2. Legea .......................................................................................................................... 8
2.3. Edictele magistraţilor ................................................................................................. 9
2.4. Hotărârile senatului .................................................................................................... 9
2.5. Constituţiile imperiale ................................................................................................ 9
2.6. Iurisprudenţa ............................................................................................................. 10
2.7. Codificarea lui Iustian .............................................................................................. 11
Bibliografia Unității de învățare 2 ................................................................................... 12
Unitatea de învățare 3 ...............................................................................................................12
Procedurile de judecată .............................................................................................................13
Obiectivele Unității de învățare 3 .................................................................................... 13
3.1. Procedura legis-acţiunilor......................................................................................... 13
3.2 Procedura formulară .................................................................................................. 14
3.3 Felurile acţiunilor ...................................................................................................... 15
3.4 Măsuri întemeiate ...................................................................................................... 16
pe imperium-ul magistratului .......................................................................................... 16
3.5 Procedura extraordinară ............................................................................................ 16
Persoanele .................................................................................................................................18
4.1. Capacitatea juridică .................................................................................................. 18
4.2. Status libertatis ......................................................................................................... 18
4.3. Status civitatis........................................................................................................... 19
4.4. Status familiae .......................................................................................................... 20
4.5. Pierderea şi diminuarea capacităţii juridice.............................................................. 21
4.6. Ocrotirea incapabililor .............................................................................................. 22
Succesiunile ..............................................................................................................................24
53
5.1 Noţiune ...................................................................................................................... 24
5.2 Succesiunea legală (ab intestato) .............................................................................. 25
5.3 Succesiunea testamentară .......................................................................................... 25
5.4 Acceptarea şi renunţarea la succesiune ..................................................................... 26
5.5 Legatele şi fideicomisele ........................................................................................... 27
5.6 Acţiunile succesorale................................................................................................. 28
Bibliografia Unității de învățare 5................................................................................... 28
Unitatea de învățare 6 ............................................................................................................... 29
Drepturile reale ......................................................................................................................... 29
Obiectivele Unității de învățare 6 ................................................................................... 29
6.1 Clasificarea lucurilor ................................................................................................. 29
6.2 Proprietatea ............................................................................................................... 31
6.3 Posesiunea ................................................................................................................. 32
6.4. Modurile de dobândire a proprietăţii........................................................................ 33
6.5 Apărarea proprietăţii.................................................................................................. 35
6.6 Iura in re aliena......................................................................................................... 35
Unitatea de învățare 7 ............................................................................................................... 38
Obligaţiile ................................................................................................................................. 38
Obiectivele Unității de învățare 7 ................................................................................... 38
7.1 Introducere ................................................................................................................ 38
7.2 Contractele ................................................................................................................ 39
7.3 Pactele întărite cu acţiuni .......................................................................................... 43
7.4 Delictele .................................................................................................................... 44
7.5 Diferite alte cauze ..................................................................................................... 45
7.6 Efectele obligaţiilor ................................................................................................... 45
7.7 Reprezentarea ............................................................................................................ 46
7.8 Cesiunea de creanţă ................................................................................................... 47
7.9 Obligaţiile afectate de modalităţi .............................................................................. 47
7.10 Garantarea obligaţiilor ............................................................................................ 48
7.11 Stingerea obligaţiilor ............................................................................................... 48
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ...................................................................................... 51
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE ............. 52
54

Drept Roman

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Roman

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

CONF. UNIV. DR. MIHNEA-DAN RADU

După studierea cursului, studenţii vor dobândi următoarele aptitudini:

 cunoaşterea în profunzime a modului cum au apărut şi

 analiza critică a părerilor exprimate în doctrină

 analiza unor texte clasice

MODUL ÎN CARE ESTE CONCEPUT CURSUL

- Utilizarea adecvată a conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor din domeniul

MODUL DE ABORDARE A CURSULUI

TEME DE CONTROL (TC)

1. Mihnea Dan Radu, Drept roman, Manual de studiu individual, 2017;

Obiectivele Unității de învățare 1

Obiectivele Unității de învățare 1

 Conştientizarea importanţei studiului

Timpul alocat unității de învățare este de 3 ore.

1.1. Noţiuni introductive

1.1.2 Diviziunile dreptului roman:

Drept public Drept privat

Drept nescris Drept scris

Drept civil Drept pretorian

1.2. Importanţa studiului

1.2.1 Utilitatea practică: studiul dreptului roman ajută la mai buna

1.2.2 Utilitatea educativă: studiul dreptului roman are un important

1.2.3 Valoarea istorică: datorită orizontului milenar pe care se

1.2.4 Valoarea ştiinţifică: studiul dreptului roman poate ajuta ştiinţa

1.3.1 Regalitatea [753 a. Chr. → 510 a. Chr.]

1.3.2 Republica [510 a. Chr. → 27 a. Chr.]

Consul 1 an Ce mai înaltă magistratură, conducător politic şi

Cenzor 1,5 ani, odată Pregătirea şi conducerea recensământului; veghe

Edil curul 1 an Atribuţii legate de întreţinerea drumurilor, pieţelor

Dictator 6 luni Magistratură excepţională, pentru situaţii de criză

1.3.3 Imperiul [27 a. Chr. → 565]

Concepte şi termeni de reţinut

1. Se afla în fruntea statului în epoca republicană:

Bibliografia Unității de învățare 1:

1. M.D. Radu – Drept roman, Edit. Pro Universitaria, București, 2015;

Obiectivele Unității de învățare 2

Obiectivele Unității de învățare 2

 Cunoaşterea izvoarelor dreptului roman

Timpul alocat unității de învățare este de 3 ore.

2.1.1 Noţiune = izvor de drept nescris, transmis din generaţie în

2.2.1 Definiţie = izvor de drept scris, constând în hotărârile luate prin

2.2.2 Procedura legislativă:

2.2.3 Structura legii:

2.3. Edictele magistraţilor

2.3.1 Definiţie = izvor de drept scris, constând în anunţul pe care îl

2.3.3 Dreptul pretorian:

2.4. Hotărârile senatului

2.4.1 Definiţie = izvor de drept scris, constând în hotărârile luate prin

2.5. Constituţiile imperiale

2.5.1 Definiţie = izvor de drept scris, constând în hotărârile luate de

Edictele – hotărâri ale împăratului care aveau un conţinut general,

2.5.3 Codificarea: ca urmare a creşterii numărului de constituţii

2.6.1 Definiţie = ştiinţa dreptului, practicată de iurisconsulţi în virtutea

2.6.2 Activitatea iurisconsultilor:

2.6.2 Iurisconsulţi importanţi

Cei mai mari: Papinianus, Paulus, Ulpianus, Modestinus.

2.7. Codificarea lui Iustian

Împăratul Iustinian (527-565) a dorit să refacă măreţia imperiului,

Bibliografia Unității de învățare 2

1. M. D. Radu – Drept roman, Edit. Pro Universitaria, București, 2015;

Obiectivele Unității de învățare 3