UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

CONF.UNIV.DR. ROBERTA PLOSCĂ

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Note de curs pentru IFR

Editura Universitaria Craiova

2016
 Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire
alta decât în scopuri personale pentru studiu este interzisă de lege sub
sancţiune penală.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PLOSCĂ, ROBERTA
Teoria generală a dreptului: Curs pentru IFR / Roberta Ploscă – Craiova:
Universitaria, 2016.
Bibliogr.

2
 I. Informaţii generale
Numele cursului: Teoria generală a dreptului
Codul cursului: D16DRFRL101
An, semestru: An I, Sem. I
Tipul cursului: Obligatoriu
Coordonatorul de disciplină: Roberta Ploscă
Birou: Craiova, Facultatea de Drept, str. Calea Bucuresti nr.107 D, C 3.1
E-mail: roberta.nitoiu@yahoo.com
Consultaţii: Miercuri 12-14

Introducere
Cursul de „Teoria generală a dreptului” se predă în semestrul I, anul I, la Specializarea Drept
și specializarea Administrație publică și are ca scop deprinderea studenţilor de a urmări ceea
ce este esenţial în şi pentru drept, de a încerca ei înşişi esenţializări şi de a depista şi înţelege
marile articulaţii ale dreptului ca fenomen şi ştiinţă.

Obiective
1. Însuşirea conceptului complex al dreptului.
2. Deschiderea către toate celelalte ramuri şi discipline juridice făcând ca, de la început,
studentul să aibă, în linii mari, imaginea a ceea ce urmează să-şi însuşească în cei patru ani
de studiu.

Rezultate așteptate
Se scontează cunoașterea dimensiunii juridice a societății ca realitate, observând legitățile,
geneza, regularitățile și modalitățile de implicare și determinare a comportamentului uman.

Structura cursului
Cursul este structurat pe 14 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii
noţiunilor specifice. Cursul se desfăşoară prin tratarea noţiunilor care stau la baza dreptului
şi prin argumentarea acestor concepte de ordin juridic în baza unei documentări susţinute de
actualizarea permanentă a bibliografiei.
Modulul Tema
1. Noţiunea de teorie generală a dreptului: terminologie; obiectul teoriei generale a
dreptului; importanţa teoriei generale a dreptului
2. Sistemul ştiinţelor juridice
3. Noţiunea dreptului
4. Noţiunea statului
5. Relaţia stat – drept
6. Teoria generală a surselor dreptului
7. Regimul surselor în ordinea juridică pozitivă
8. Tehnica juridică: norma juridică; sistemul dreptului
9. Noţiunea de putere de drept

3
 10. Titularii drepturilor subiective
11. Crearea, modificarea, stingerea şi uzajul drepturilor
12. Realizarea dreptului: aplicarea dreptului; delimitarea domeniului de aplicare
13. Interpretarea dreptului. Contenciosul şi justiţia necontencioasă
14. Răspunderea, sancţiunile şi constrângerea: răspunderea; sancţiunile; executarea

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestora presupune atât întâlniri față în față cu studenții, cât și studiu individual.
Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – studentului. În ceea ce
privește activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor
obligatorii și în rezolvarea sarcinilor și exercițiilor obligatorii. Studenții au libertatea de a-și
gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta să fie suficient
pentru însușirea și sedimentarea însușirilor dobândite.

Competențe obținute
Argumentarea caracterului de știință socială a dreptului, prezentarea caracteristicilor acestuia,
legăturile cu celelalte științe aparținând domeniului social și determinările lui calitative.
Studierea dreptului din perspectivă globală, ca un sistem cu regularități caracteristice, din
perspectivă istorică, pentru că suntem în prezența unui fenomen care își conservă anumite
permanențe dee-a lungul dezvoltării și studierea dreptului din perspectivă structurală,
deoarece prezintă o compinență formată din elemente aflate într-o stare de interferență.

Informații evaluare
Evaluarea studenților se realizează în mod continuu pe întreg parcursul anului universitar,
prin intermediul următoarelor activități: participarea activă a studenților la semniar,
verificarea continuă a cunoștințelor dobândite; rezultatul/rezultatele obținute la
testarea/testările semestriale; evaluarea finală. Evaluarea finală se realizează conform formei
de verificare prevăzută în Planul de învățământ. Nota finală se calculează având în vedere
cele două note și ponderea 20% și 70% conform algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,2) +
(notă evaluare finală x0,7) + 1p (pentru îndeplinirea procentului de prezenţă).

Instrucțiuni privind parcurgerea resursei de învățământ

Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice referitoare la
Teoria generală a dreptului. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-
se mai multe unităţi de învățare, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea
materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă următoarea succesiune.
1.Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.

4
 II. Suport curs

Modulul I
NOȚIUNEA DE TEORIE GENERALĂ A DREPTULUI

Unitatea de învăţare:
1. Terminologie;
2. Obiectul teoriei generale a dreptului;
3. Importanța teoriei generale a dreptului.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1. D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3. Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 1-8.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să cunoașteți disciplina Teoria generală a dreptului ca o disciplină de referință
- să cunoașteți în ce constă obiectul teoriei generale a dreptului
- să constatați importanţa parcurgerii acestei materii în anul I de studiu

Noţiunea de teorie generală a dreptului - Terminologie

Denumirea de «teorie generală a dreptului» dată disciplinei ce formează obiectul
acestei lucrări este relativ recentă. Înainte de cel de-al doilea război mondial denumirea
disciplinei în planurile de învăţământ era «enciclopedie juridică» sau «enciclopedia
dreptului». Această denumire poate fi derutantă. Cuvântul «enciclopedie» vine din greaca
veche, din expresia «κυκλιος παιδεια», însemnând «învăţământ în cerc», „educaţie circulară,
îmbrăţişând un cerc de cunoştinţe, închizând o totalitate, realizând un periplu, îndeplinind o
circumscriere. Dar până unde şi în ce măsură, dacă nu în lungime cel puţin în lărgime? Ce
spaţiu trebuie cuprins în această circumferinţă? Care este dimensiunea domeniului său? Este
vorba de a circumscrie aici Dreptul în integralitatea sa?”. Evident nu; nu este vorba de a face
o enciclopedie universală. Ceea ce trebuie să cuprindă această «enciclopedie» sunt
«permanenţele dreptului», «ansamblul permanenţelor abstracte ale dreptului». Or, cum

5
dreptul este schimbător de la o societate la alta, ceea ce este permanent în realitatea juridică
este de natură formală. Iată de ce enciclopedia de care este vorba este una formală, una ce
studiază forma necesară a oricărei societăţi juridice.
Deşi sugestivă, această denumire a fost părăsită astăzi. Denumirea actuală de «teoria
generală a dreptului» nu este nici ea lipsită de ambiguităţi. Ea poate induce în eroare asupra
naturii reale a acestei discipline. Nu este vorba, cum s-ar putea crede, „de o reflecţie
speculativă asupra generalităţilor dreptului”. „Teoria generală a dreptului tratează noţiunile
elementare ale ordinii juridice şi principiile fundamentale care o caracterizează în ansamblu”.
Este vorba aşadar de o introducere de principiu în drept. Este şi motivul pentru care unii
autori, mai ales francezi, îşi intitulează cursurile «Introducere generală în drept» sau
«Introducere în ştiinţa dreptului».

Obiectul teoriei generale a dreptului

”Enciclopedia dreptului, arăta Djuvara, are un obiect formal, nu material, (...) ea
studiază numai forma, indiferent de conţinutul însăşi al relaţiunei juridice”. Spre deosebire de
celelalte ştiinţe juridice, ea nu se ocupă de conţinutul dreptului pozitiv dintr-un moment, ci de
forma necesară acestui conţinut. Structura dreptului este cea vizată de această ştiinţă juridică.
Principiile vizate de ea nu sunt ultimele principii; ea nu este o filozofie a dreptului; este vorba
nu de finalitatea ultimă a sistemului de drept, ci de organizarea formală elementară a acestuia;
ceea ce studiază teoria generală a dreptului sunt articulaţiile sistemului, nu scopul său; ea
arată cum acesta merge, nu unde merge. În acest sens ea este o teorie elementară, ce trebuie
cu necesitate completată, pentru a înţelege cu adevărat dreptul, cu o filozofie a acestuia.
Desigur, consideraţiile filozofice nu-i sunt cu totul străine, dar ele sunt incidentale. Metoda
teoriei generale este generalizarea bazată pe studiul fenomenului juridic, ea fiind în acest sens
o sinteză a ramurilor, în timp ce o filozofie a dreptului ar trebui să pornească invers, de la
principiile raţiunii pentru a construi un drept pozitiv mai aproape de acestea. Teoria generală
a dreptului este astfel o ştiinţă a dreptului pozitiv, căruia îi caută şi explică elementele şi
principiile. Ea este „în parte descriptivă şi în parte normativă. Descriptivă prin aceea că are ca
obiect explicarea noţiunilor elementare utilizate de drept; normativă prin aceea că expune
anumite reguli fundamentale ale ordinii juridice”. Este motivul pentru care pe parcursul
acestei lucrări consideraţiile tehnice şi formale vor prevala. Este motivul pentru care această
lucrare va fi completată ulterior cu o filozofie a dreptului. Fără aceasta din urmă am rămâne,
cel puţin parţial, ancoraţi în sfera lui «cum este dreptul», fără a putea cu adevărat trece în
sfera a «ceea ce este dreptul».

Importanţa teoriei generale a dreptului

Importanţa didactică, deci formativă a acestei discipline a fost pusă în evidenţă într-o
formulare fericită de Victor Cousin încă în 1840, cu ocazia introducerii în Franţa a cursului
de Enciclopedia dreptului.
„Când tinerii studenţi, spunea el, se prezintă în şcolile noastre, jurisprudenţa este
pentru ei o ţară căreia îi ignoră complet şi harta şi limba. Ei studiază mai întâi Dreptul civil şi
Dreptul roman, fără să cunoască bine locul acestei părţi a Dreptului în ansamblul ştiinţei
juridice şi ajung ori să fie dezgustaţi de ariditatea acestui studiu special, ori să dobândească
obişnuinţa detaliilor şi antipatie faţă de punctele de vedere generale. O astfel de metodă de
învăţământ este puţin favorabilă unor studii de anvergură şi profunzime. De mult timp toate
spiritele înţelepte cer un curs preliminar care ar avea ca obiect să orienteze studenţii în
labirintul jurisprudenţei, care ar oferi o vedere generală a tuturor părţilor ştiinţei juridice,
marcând obiectul distinct şi special al fiecăreia dintre ele şi în acelaşi timp dependenţa lor

6
reciprocă şi legătura intimă care le uneşte; care ar stabili metoda generală de urmat în studiul
dreptului, cu modificările particulare pe care fiecare ramură le reclamă; care ar face
cunoscute lucrările importante care au marcat progresele ştiinţei. Un astfel de curs ar releva
ştiinţa dreptului în ochii tineretului prin caracterul de unitate pe care i l-ar imprima şi ar
exercita o fericită influenţă asupra muncii elevilor şi asupra dezvoltării lor intelectuale şi
morale (...) Este important, adăuga Cousin, să prezentăm ansamblul întregii ştiinţe şi să
sesizăm în aceasta şi spiritul şi unitatea ei”.
Într-adevăr, astăzi, ca şi în secolul trecut, tehnicizarea excesivă a procesului de învăţă-
mânt în domeniul juridic face necesară o teorie generală, o vedere unitară şi esenţială asupra
permanenţelor dreptului, a formei sale necesare, căci fără această abordare principială
orientativă ceea ce se obţine prin învăţământul juridic sunt tehnicieni, cu o bună cunoaştere a
cutărui sau cutărui mecanism juridic concret, dar nu jurişti, adică oameni care să caute natura
lucrurilor prin intermediul justiţiei. Ca orice ştiinţă, şi cea juridică trebuie să aibă ca prim ţel
adevărul, indiferent de rezultatele la care cercetările ar duce, căci aceasta este metoda
ştiinţifică. Fără înţelegerea structurii ansamblului dreptului în pura sa esenţialitate orice jurist
în devenire riscă să nu mai vadă pădurea din cauza copacilor. Este rolul teoriei generale să
creeze această «mentalitate», căci doar o orientare a minţii către esenţă şi adevăr poate aduce
o reală înţelegere a ceea ce este dreptul şi un real progres jurisprudenţei, atât în sensul de
tehnică cât şi de ştiinţă.

Locul teoriei generale a dreptului. Teoria generală a dreptului nu este o teorie ce

extrage din ştiinţele de ramură cunoştinţe pentru a le aplica sistemului ci una ce caută să
cerceteze sistemul juridic în ansamblu pentru a-i desprinde trăsăturile şi a le aplica cercetării
particulare. Ea este cea care trebuie să asigure unitatea ştiinţei juridice. Pentru aceasta ea nu
se poate rezuma la a fi o sinteză a cunoştinţelor de ramură, ci trebuie să fie o critică
pragmatică a acestora. Doar pe baza unei teorii generale a dreptului coerentă ştiinţele juridice
se pot constitui în sistem.

Concluzii
Teoria generală a dreptului se ocupă cu studiul conceptelor, categoriilor, principiilor
și noțiunilor fundamentale ale dreptului, per baza datelor furnizate de științele juridice de
ramură, un loc important ocupându-l dreptul civil. Logica procesului de cunoaștere impune
necesitatea studierii Teoriei generale a dreptului, constituită într-o viziune unitară și esențială
asupra permanențelor dreptului. Accentul s-a pus pe instrumentele esențiale prin care dreptul,
în ansamblul său este construit în c adrul acestei discipline, elaborându-se astfel concepte
specifice precum: ”dreptul”, ”norma juridică”, ”izvorul de drept”, ”tehnica juridică” ș.a.

Test de evaluare
1.In ce consta obiectul Teoriei generale a dreptului? – 3 puncte
2.Care este importanta Teoriei generale a dreptului ca disciplina? – 3 puncte
3.Care este scopul Teoriei generale a dreptului ca disciplina de referinta? – 2 puncte
4.Sub ce denumire a mai fost cunoscuta disciplina Teoria generala a dreptului in decursul
timpului? – 2 puncte

7
 Grile

1. Finalitatea Teoriei generale a dreptului este:

a). de a analiza elementele structurale ale dreptului si de a expune principiile esentiale care
stau la baza sa;
b). de a analiza normele penale, normele de drept fiscal si normele de dreptul muncii;
c). de a realiza o analiza a normelor de ordin international, penal si fiscal.

2. Teoria generala a dreptului raporteaza conceptele fundamentale coroborate in cadrul sau:

a). la o singura ramura de drept;
b). la mai multe ramuri de drept: constitutional, civil, administrativ;
c). numai la ramura dreptului penal.

8
 Modului II
SISTEMUL ȘTIINȚELOR JURIDICE

Unitatea de învăţare:
1.Despre știință, în general;
2.Știința dreptului în sistemul științelor sociale;
3.Componentele științei dreptului;
4.Caracteristicile științei juridice.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 8-16.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să cunoașteți cum poate fi definită știința, în general și ca atare, valențele științei
- să cunoașteți fenomenul juridic, în profunzime, ca fenomen social
- să individualizați componentele științei juridice
- să identificați caracteristicile științei juridice

În literatura juridică s-a spus că ştiinţa, în general, poate fi definită ca fiind

totalitatea cunoştinţelor acumulate de omenire în decursul vremurilor; ,, ... este un sistem de
cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute prin metode
corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni”, sistem care trebuie
înţeles, în acelaşi timp, ca instituţie, ca metodă, ca factor necesar pentru dezvoltarea
producţiei, ca izvor de idei şi bineînţeles ca fenomen social aparte.

Considerate a fi ştiinţele despre societate, ştiinţele sociale se constituie într-un sistem

subsumat sistemului ştiinţelor, sistem care se clădeşte pe patru categorii de ştiinţe:
a) ştiinţe de tip nemotetic;
b) ştiinţele istorice;
c) ştiinţele juridice şi celelalte ştiinţe referitoare la conduita oamenilor; şi
d) cercetarea epistemologică a ştiinţei.

9
 Fiecare latură a disciplinelor care se ocupă de cunoaşterea realităţii, a vieţii omului are
însă un mod specific şi complex de a interpreta obiectul cercetărilor şi de a înţelege adevărul.
Ştiinţa dreptului reclamă pluralul, adică la rândul ei se clădeşte pe: a) ştiinţele juridice
istorice; b) ştiinţele juridice de ramură; c) ştiinţele juridice complementare.
Ştiinţele juridice istorice privesc atât studierea istoriei dreptului dintr-o anumită ţară,
cât şi dezvoltarea cercetării în plan general a fenomenului juridic. În primul caz se poate
vorbi de istoria dreptului dintr-un stat. «Trebue deci să luăm ca un principiu bine stabilit: că
dreptul unui popor fiind „produsul intern şi complet al istoriei”, ideea sa nu va fi aceeaşi în
timp, ci se va schimba influenţată de vicisitudinile istorice: aceste vicisitudini influenţând nu
numai formele exterioare şi practice ale dreptăţei, ci şi fondul său intim, spiritul dreptului
acelui popor».
În cel de al doilea caz, este vorba de istoria generală a dreptului, „O ştiinţă, ale cărei
rezultate bine recunoscute, bine determinate, să poată servi vre-o dată savanţilor vremilor
viitoare nu numai pe cale inductivă, dar şi pe cale deductivă, făcând să facă un pas imens în
mersul său spre progres ştiinţei juridice din toată lumea şi de la toate popoarele”.
Obiectul ştiinţelor juridice istorice îl constituie, pe lângă studierea faptelor, studierea
izvoarelor dreptului, adică a unor adevărarte documente de istorie (constituţiile şi legile
constituţionale, legile organice, legile ordinare, ordonanţele guvernelor, ordinele şi
instrucţiunile miniştrilor dacă au caracter normativ şi celelalte acte cu caracter normativ),
celelalte acte administrative ca şi actele juridice de drept privat. Sub acest aspect, se poate
spune că istoria dreptului unui popor este „osatura” istoriei acestui popor.

Ştiinţele juridice de ramură. Studierea fenomenelor juridice particulare se

realizează prin analiza unor reguli care, dacă sunt juridice şi acţionează într-un anumit
domeniu, ţin de o ramură sau alta a dreptului.
Sistemul ştiinţelor juridice se clădeşte pe subsistemele ştiinţelor de ramură. Ştiinţa
juridică de ramură studiază normele juridice aparţinătoare ramurii date în strânsă concordanţă
cu cerinţele şi năzuinţele din care s-au născut.

Ştiinţele ajutătoare. Este vorba de disciplinele ajutătoare sau participative care

nu se subsumează sistemului propriu-zis al ştiinţelor juridice, dar, cel mai adesea, ajută la
cunoaşterea fenomenului juridic şi bineînţeles la aplicarea şi interpretarea corectă a normelor
cu caracter juridic. În această categorie intră de exemplu, criminalistica, medicina legală,
statistica judiciară, sociologia juridică, logica juridică ş.a.
Disciplinele ajutătoare oferă ştiinţelor juridice instrumente ştiinţifice, categorii,
concepte, mijloace de verificare spre a stabili adevărul în varietatea nesfârşită a cauzelor.

Caracteristicile științei juridice

- este o ştiinţă umanistă, pentru că studiază comportamentele umane în societate, motiv
pentru care cunoaşte puternice conexiuni cu psihologia, sociologia, filosofia şi cu alte
ştiinţe apropiate acestora;
- dreptul ca fenomen şi ca ştiinţă este indisolubil legat de istorie – de evoluţia societăţii
– el fiind ,,esenţialmente evolutiv, chiar şi când este vorba de aşa-numitul drept
natural;

10
 - dreptul se interferează cu morala socială „Valorile morale desemnează scopuri sociale
şi atitudini umane …: responsabilitate, echitate, demnitate, dreptate, libertate ş.a.”
specifice şi dreptului;
- dreptul este o ştiinţă critică, deoarece domeniul său este legat de voinţele şi faptele
umane, este susceptibil de imperfecţiuni şi conţine în el, posibilitatea greşelii şi a
injustiţiei, motiv pentru care se impune a se referi critic la obiectul său;
- dreptul este, în acelaşi timp, o ştiinţă practică, pentru că normele sale se caracterizează,
prin aplicabilitate practică, datorită împrejurării că reglementează relaţiile dintre
oameni;
- ştiinţa dreptului se raportează la un anume sistem social şi la o anumită entitate
organizată; ea nu este deci, universală.

Concluzii
In acest mod, adica prin prezentarea componentelor si a caracteristicilor stiintei
juridice, poate fi explicat faptul ca stiinta dreptului se regaseste in mai toate zonele realitatii,
in general, ca prezinta, zone de interferenta cu alte ramuri ale stiintelor, ca actioneaza
impreuna cu alte stiinte.

Test de autoevaluare
1.Ce înțelegeți prin conceptul de știință? – 2 puncte
2. Menționați care sunt principalele componente pe care se clădește știința juridică? -2
puncte
3.Ce rol au științele auxiliare dreptului în cunoașterea acestui fenomen juridic? -3
puncte
4.Care sunt principalele științe complementare dreptului? – 3 puncte

Grile
1.Care dintre următoarele caracteristici sunt specifice științei juridice:
a)este o știință umanistă, critică, practică, universală;
b)este o știință care se interferează cu morala socială, indisolubil legată de evoluția
societății, necaraterizată printr-o aplicabilitate practică, concretă;
c)este o știință care se raportează la un anume sistem social și la o anumită entitate
organizată; ea nu este deci, universal.

2.Care dintre componente constituie știința dreptului:

a)științele juridice istorice, științele juridice de ramură, științele juridice ajutătoare;
b) științele juridice istorice, științele matematice, logică;
c)științele juridice de ramură, științele juridice ajutătoare, științele matematice.

11
 Modulul III
NOȚIUNEA DREPTULUI

Unitatea de învăţare:
1. Definiția și caracteristicile dreptului;
2. Trăsăturile sistemului juridic;
3. Finalitățile dreptului;
4. Principiile dreptului.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 16-51.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să cunoașteți caracterisiticile esențiale ale dreptului
- să cunoașteți în mod exact trăsăturile sistemului juridic
- să scopul dreptului
- să cunoașteți principiile fundamentale care stau la baza întregului sistem de drept

Definiția și caracteristicile dreptului

Suma elementelor pe care se poate întemeia definiţia dreptului, cu siguranţă, poate fi
variabilă. Sunt însă câteva elemente pe care le considerăm necesare în fundamentarea
conceptului: dreptul ca ansamblu de reguli juridice, raportul dintre fenomenul dreptului şi
ideea de drept, măsura exteriorizării conştiinţei, caracterul public al regulilor juridice,
generalitatea acestor reguli, constituirea lor într-un sistem, sancţiunile posibile, pretenţia de
validitate categorică, dreptul ca mediator între libertăţi etc.
„Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, reguli pe care
acesta le edictează sau le recunoaşte (le sancţionează), care au ca scop organizarea şi
disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat
specific manifestării coexistenţei libertăţilor, al apărării drepturilor esenţiale ale omului şi al
statornicirii spiritului de dreptate”
Abordarea trăsăturilor sistemului juridic nu este lipsită de complexitate şi dificultate.
Dificultatea se datorează existenţei noţiunilor de multe ori ambigue înţelese fie ca
termeni echivalenţi, fie cu sensuri contrare ori această exprimare echivocă îngreunează
caracterizarea în esenţă a sistemului juridic prin trăsăturile sale.
Trăsăturile generale ale sistemului juridic sunt următoarele:

12
 - claritatea;
- coerența;
- consistența;
- completitudinea.
Se spune că ,,un sistem juridic este complet pentru că nu conţine lacune şi poate
determina cu ajutorul ansamblului elementelor sale statutul juridic al oricărei fapte.

Finalităţile dreptului - coexistenţa socială. Societatea se înfăţişează ca o

existenţă intercondiţionată a indivizilor, ,,o existenţă în relaţie, ca relaţie a relaţiei, o existenţă
interumană”.
- scopul social sau binele comun. „Socrate şi Platon …
întrevăd că dincolo de năzuinţele, aspiraţiile insului … există şi se manifestă un criteriu
obiectiv-general, infinit superior, prin puritatea şi integritatea sa, binelui particular. Este
vorba de substanţa binelui în sine al cărui conţinut transpare în forma justiţiei, a legilor cetăţii
şi statului”. Elementele formale ale scopului social sunt ordinea și justiția.

Principiile dreptului
Termenul ,,principiu” vine de la cuvântul latin ,,principium” care poate însemna
,,început, obârşie”, având consideraţia de element fundamental. Principiul nu are origine; căci
din principiu se nasc toate, dar el nu se poate naşte din nici un alt lucru.

Principiul libertății
Se poate afirma că dreptul trebuie să aspire permanent spre maximum de libertate. În
acelaşi timp, dreptul trebuie să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea
libertăţii, ceea ce înseamnă că ,,Idealul de justiţie trebuie fundamentat pe principiul libertăţii
individuale, singurul care poate duce la relaţii sociale cât mai drepte”.
Vorbim de „o libertate, sub lege”. Libertatea este facultatea naturală a fiecăruia de a
face ceea ce-i place, afară numai dacă nu i se interzice ceva prin forţă sau prin norma de
drept.
Cu toate că este unică, libertatea cunoaşte modalităţi de exprimare multiple şi diverse şi
primeşte considerare pe trei planuri: a) libertatea omului în raport cu natura; b) libertatea
omului în raport cu societatea; şi c) libertatea omului în raport cu sine însuşi.

Principiul justiției
Justiţia se înfăţişează ca o stabilitate între interesele individuale şi interesele comune,
stabilitate care presupune o relaţie profundă între libertate şi justiţie.
În plan social, justiţia reprezintă cel mai înalt principiu care stă la baza constructivă, în
timp, a dreptului.

Principiul egalității
Ca principiu de drept egalitatea presupune tratarea tuturor oamenilor în mod egal, de
unde concluzia potrivit căreia nimeni nu este mai presus de lege.

13
 Principiul responsabilității
Exprimând un act de angajare a individului în contextul relaţional social,
responsabilitatea se înfăţişează ca un fenomen social. Responsabilitatea este considerată,
stabilită şi evaluată nu în chip abstract, ci având în vedere determinarea unui anume
comportament al individului faţă de alţi indivizi, al individului faţă de societate şi al societăţii
faţă de individ.

Concluzii
Concluzionam ca sintagma ,,drept” este folosita cu mai sensuri, ca originea dreptului
nu trebuie cautata ,,in trecut, ci in dreptul actual”, ca abordarea trasaturilor sistemului juridic
este complexa si prezinta o oarecare dificultate datorita existentei unor notiuni intelese ca
termeni echivalenti, ca a caracteriza in esenta sistemul juridic implica analiza principiilor
generale care stau la baza sa.

Test de autoevaluare
1.Ce este dreptul obiectiv? -3 puncte
2.Menționați care sunt caracteristicile dreptului obiectiv? -3 puncte
3.Menționați care sunt principiile fundamentale ale dreptului. -4 puncte

Grile

1.Care dintre următoarele trăsături caracterizează, în principiu, sistemul juridic:

a) claritatea, incoerența, completitudinea, consistența;
b) logica, claritatea, inconsistența, incoerența normelor;
c) completitudinea, consistența, claritatea, coerența.

2.Menționați care sunt finalitățile dreptului:

a) existența individului, binele particular, ordinea;
b) asigurarea justiției, asigurarea binelui unei persoane privită în particular, morala;
c) coexistența socială și binele comun.

14
 Modulul IV
NOȚIUNEA STATULUI

Unitatea de învăţare:
1. Originea statului;
2. Statul. Natură și definiție;

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 52-69.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să luați în considerare toate ipotezele cu privire la originea statului
- să cunoașteți cea mai exemplificativă definiție a statului

Originea statului

Ipoteze (teorii) asupra originii statului

În lucrarea sa Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, Engels concepe
,,societatea într-o indisolubilă contradicţie cu ea însăşi, ca pe o realitate scindată de
contradicţii ireconciliabile, pe care este incapabilă să le surmonteze singură”.
Rezultă că o asemenea societate are nevoie de stat care să creeze şi să menţină
ordinea, a cărui origine urcă până la dezagregarea şi dispariţia sistemului comunitar primitiv.
Suntem în prezenţa viziunii marxiste asupra statului, o viziune istorică, incompletă
după părerea doctrinei recente.
Societatea gentilică este societatea politică iniţială, societate bazată pe legătura de
sânge, familială şi tribală care, deşi nu este statală, stă la baza statului.
În zilele noastre punctul de vedere exprimat de Engels potrivit cu care statul este cu
necesitate bazat pe un grup a cărui coeziune este teritorială este infirmat de faptul că din ce în
ce mai mult, coeziunea teritorială este înlocuită cu coeziunea informaţională, înlocuire căreia
statul îi rezistă.
În concepţia marxistă statul este conceput ca un instrument al luptei de clasă, punct de
vedere care cedează în favoarea tezei potrivit căreia statul este un arbitru între diferitele forţe
sociale, economice, culturale etc.

15
 În zilele noastre se poate vorbi din ce în ce mai puţin, în societăţile dezvoltate, de
clase sociale şi de lupta de clasă, distincţie care îşi pierde relevanţa
Ipoteza ideii statului porneşte de la concepţia hegeliană în materie, concepţie potrivit
căreia statul este ultimul stadiu al raţionalităţii umane. Astfel, statul este putere
instituţionalizată, a cărui existenţă este de ordinul spiritului, este o idee pentru că nu are o altă
realitate în afara celei conceptuale, el este o realitate de fapt care a început cu puterea şefului
şi se sfârşeşte prin instituţie.
Cea care comandă titularelor puterii cum se exercită această putere este ideea de stat,
ceea ce înseamnă că puterea statală este depersonalizată.
Ipoteza contractuală a fost avansată de Thomas Hobbes, John Locke şi Jean Jaques
Rousseau şi porneşte de la ideea că oamenii s-au găsit iniţial într-o stare presocială, spre a
trece, apoi, la starea socială prin acordul voluntar al indivizilor, respectiv, printr-un contract
social, contract prin care indivizii renunţau la o parte din libertatea lor în favoarea corpului
social, în schimbul siguranţei oferite de acest corp.
Ipoteza în discuţie înlocuieşte puterea legitimă în sine, cu autoritatea (legitimată de
indivizi). Desigur, are avantajul de a fundamenta puterea pe consimţământul suspuşilor
statului, dar această ipoteză n-a fost verificată de practica lucrurilor în cele peste trei secole
de la formulare.
Definiţia sociologică a statului îl înfăţişează a fi ,,un grup uman, fixat pe un teritoriu
determinat şi în care ordinea socială, politică şi juridică, orientată spre un bine comun, este
stabilită şi menţinută de către o autoritate dotată cu putere de constrângere”.
Din definiţie rezultă elementele statului: a) un grup uman; b) teritoriul; c) o putere
care conduce grupul şi d) o ordine socială, economică şi juridică ce constituie scopul puterii.
Definiţia juridică a statului îl înfăţişează a fi ,,o construcţie juridică făcută cu scopul
de a împlini scopurile poporului, independent de indivizii care acţionează în numele lui”.

Concluzii
Concluzionam ca problema originii statului nu este numai de natura juridica, ci si de
natura filosofica, ca natura statului poate primi mai multe intelesuri, ca in ceea ce priveste
acceptiunile notiunii de stat, acesta poate fi privit atat din punct de vedere sociologic, cat si
din punct de vedere juridic.

Test de autoevaluare
1.Relatați ipoteza contractualistă asupra originii statului; -2 puncte
2.Menționați cum este definit statul din punct de vedere sociologic. - 2 puncte
3.Menționați care sunt elementele statului din punct de vedere sociologic. - 3 puncte
4. Definiți statul din punct de vedere juridic. - 3 puncte

Grile
1.Statul reprezinta:
a).o putere institutionala, ceea ce inseamna ca nu este nici teritoriu, nici populatie, nici corp
de reguli obligatorii, ci o realitate de fapt, o institutie si o persoana juridica privata, cu o
organizare proprie, patrimoniu propriu si entitate juridica distincta;
b).o persoana juridica privata cu organizare proprie, patrimoniu propriu;

16
c).o persoana juridica privata cu organizare proprie, entitate juridica si scop licit.

2.Se considera in literatura de specialitate ca statul are drept cauza:

a).un fapt istoric:
b).un fapt material;
c).un fapt de gandire.

17
 Modulul V
RELAȚIA STAT-DREPT

Unitatea de învăţare:
1. Concepția despre statul de drept;
2. Statul de drept. Fundament;
3. Structura statului de drept.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 58-69.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să cunoașteți fundamentul statului de drept
- să vă formați păreri asupra problemei structurii ordinii juridice specifică statului de drept

,,Statul de drept reprezintă tocmai statul în care puterea este limitată, printr-un triplu
joc: al protecţiei libertăţilor individuale, al supremaţiei naturii şi prin reducerea competenţelor
statului”.
Modul particularist de a proiecta relaţia individului cu statul reprezintă baza statului
de drept, ceea ce înseamnă că statul de drept se sprijină pe afirmarea unei primordialităţi a
individului în societate, statul însuşi rămânând numai instrumentul realizării de sine a
individului, drepturile omului stând în centrul construcţiei acestei entităţi organizate, pentru
că scopul organizării sociale nu este ordinea, ci apărarea drepturilor naturale şi
imprescriptibile ale individului
Caracteristica statului de drept constă în distincţia între stat şi societatea civilă ce este
de natură să fixeze limita puterii de înstăpânire a statului asupra societăţii, spre a apăra astfel
libertatea indivizilor şi grupurilor, rezervând statului posibilităţi minimale de intervenţie în
activităţile sociale. De aici, caracterul liberal al statului de drept bazat pe două principii:
libertatea şi egalitatea.
Chestiunea structurii statului de drept, pornind de la problema drepturilor omului –
axul central al construcţiei statului de drept în sine – pune în discuţie problema structurii
ordinei juridice şi problema controlului jurisdicţional. Condiţiile cerute în acest sens sunt
structurarea ordinei juridice şi controlul jurisdicţional.
Structurarea ordinei juridice implică necesitatea ca diferitele organe ale statului să
acţioneze în baza unei abilitări juridice, de unde nevoia ca orice normă juridică să-şi sprijine
existenţa şi validitatea pe o normă superioară. Astfel concepută, ordinea juridică este

18
ierarhizată prin ordonarea unor niveluri suprapuse şi aflate într-o relaţie de subordonare,
ordonare coborâtoare de la Constituţie şi legile constituţionale către celelalte legi şi acte
normative ierarhizate care se înfăptuieşte în scopul limitării puterii.
Controlul jurisdicţional se realizează prin mecanismele independente menite să
retragă din ordinea juridică normele neconforme, mecanisme care presupun împărţitori
independenţi şi inamovibili ai dreptăţii, cu precizarea că, în statele totalitare, opresiunea se
regăseşte sprijinită de normele juridice”.

Concluzii
Concluzionam ca una dintre caracteristicile esentiale ale statului de drept consta in
distinctia intre stat si societatea civila, ca statul si dreptul se afla intr-o relatie de reciprocitate
si nu de subordonare, ca structura statului de drept implica structurarea ordinii juridice, de la
Constitutie si legile constitutionale, catre celelalte legi si acte normative.

Test de autoevaluare
1.Menționați care sunt principiile pe care se bazează caracterul liberal al statului de
drept. -3 puncte
2.Ce reprezintă statul de drept? - 3 puncte
3.Care este semnificația, în practică, a conceptului de ordine juridică – condiție a
statului de drept? – 4 puncte

Grile
1.Statul si dreptul:
a).se afla intr-o relatie absorbita de subordonare unul altuia;
b).,,se presupun reciproc”;
c).cele doua realitati nu se afla in niciun echilibru.

2.Structura statului de drept pune in discutie:

a).problema structurii ordinii juridice si problema controlului constitutional;
b).numai problema controlului constitutional;
c).numai problema ordinii juridice.

19
 Modulul VI
TEORIA GENERALĂ A SURSELOR DREPTULUI

Unitatea de învăţare:
1. Accepțiunile sintagmei ”izvor al dreptului”;
2. Clasificarea izvoarelor dreptului;
3. Dreptul cutumiar (nescris) și dreptul scris;
4. Jurisprudența și doctrina;
5. Sursele corporative și autonome;
6. Sursele internaționale: tratatul internațional și cutuma internațională

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 69-91.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să cunoașteți toate izvoarele dreptului, atât izvoarele scrise, cât și izvoarele nescrise care
aparțin dreptului intern
- de asemenea, să vă informați asupra tuturor aspectelor care țin de izvoarele dreptului
internațional, respectiv izvoarele esențiale ale dreptului internațional, tratatul și cutuma
internațională

Accepțiunile sintagmei ”izvor al dreptului”. Clasificarea izvoarelor dreptului

Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată cu mai multe înţelesuri, care nu sunt
echivalente, care trebuie, dimpotrivă să fie bine distinse. Putem distinge patru înţelesuri ale
termenului «sursă a dreptului».
a) Sursele materiale. Prin surse materiale ale dreptului înţelegem autorităţile care sunt
abilitate să creeze dreptul. Când spunem autorităţi nu ne referim neapărat la instituţii, ci la
orice entitate care are suficientă îndreptăţire pentru a fi recunoscută ca fiind capabilă să creeze
reguli generale şi abstracte, obligatorii la nivelul grupului şi susceptibile de a fi sancţionate prin
intervenţia statului. Sursele materiale reprezintă voinţa care stă la baza regulii.
Sunt, astfel, surse materiale ale dreptului organele statului învestite cu puterea de legi-
ferare: Parlamentul, Guvernul, dar şi organele care au putere de reglementare inferioară celei
legale: organele administraţiei.

20
 Dar dreptul poate fi creat nu doar de reprezentanţi, ci şi de comunitatea însăşi. Socie-
tatea este sursă materială a dreptului, căci ea poate crea cutume, adică uzaje sociale ţinute ca
fiind obligatorii din punct de vedere juridic.
Pe de altă parte, există anumite asociaţii semipublice, bucurându-se de o anumită
autonomie funcţională, care pot fi surse de drept: de exemplu, asociaţiile profesionale, cum ar
fi Uniunea Avocaţilor, camerele profesionale etc.
Evoluţiile recente produse la nivel internaţional au condus la instituirea unor organi-
zaţii supranaţionale, ale căror organe sunt învestite, în anumite domenii şi cu anumite
condiţii, să creeze reguli de drept obligatorii pe teritoriul statelor membre şi direct aplicabile
în dreptul intern. Un astfel de exemplu este Uniunea Europeană.
Unele sisteme juridice admit că şi instanţele de judecată au capacitatea de a crea drep-
tul, pot fi deci surse materiale ale dreptului în sensul arătat mai sus. În sistemul nostru nu este
recunoscută, în principiu, judecătorului această capacitate. Totuşi, este evident că reguli
jurisprudenţiale s-au impus şi se impun şi în sistemele de drept romano-germanice. Vom
reveni mai jos, pe larg, asupra acestei controverse.
b) Sursele formale. Sursele sau izvoarele formale ale dreptului reprezintă formele de
exprimare ale dreptului, procedeele de edificare a normelor juridice. Dacă noţiunea de izvor
material răspunde întrebării «cine creează dreptul?», cea de izvor formal răspunde întrebării
«în ce mod şi în ce formă sunt create regulile juridice?». Norma de drept nu este creată
oricum. Autorităţile abilitate să creeze norma sunt ţinute să respecte anumite procedee prin
care norma este creată şi anumite forme pe care ea trebuie să le îmbrace. Aceste autorităţi
emit o multitudine de acte, dar nu toate sunt izvoare formale ale dreptului. Astfel,
parlamentele adoptă moţiuni şi declaraţii de politică generală, fără ca acestea să fie izvoare de
drept. Doar legea, a cărei adoptare este făcută în forme şi potrivit unor proceduri bine
determinate, este izvor formal de drept emis de Parlament.
,,Sensul juridic al noţiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de
aspecte, de modalităţi prin care conţinutul preceptiv al normei de drept devine regulă de
conduită, se impune ca model de urmat în relaţiile dintre oameni”.
Sursele formale ale dreptului sunt puternic tipizate. Aceasta înseamnă că toate carac-
teristicile lor sunt riguros determinate în avans. Ele pot fi astfel uşor determinate ca reguli
obligatorii în cadrul grupului social. Această tipizare răspunde cerinţei fundamentale a
securităţii juridice. Totuşi evoluţiile actuale ale surselor formale ale dreptului atestă că
această cerinţă nu mai este atât de riguros respectată, unele surse fiind mai puţin definite şi
incerte. Este cazul avizelor, circularelor, recomandărilor, răspunsurilor miniştrilor la
întrebările parlamentare etc.
Izvoare formale sunt: legea în sens larg, cutuma, jurisprudenţa, principiile generale ale
dreptului, tratatele internaţionale, sursele corporative şi autonome şi chiar doctrina.
c) Izvoarele documentare. Ca dreptul să existe ca atare, spuneam în prima parte a
lucrării, el trebuie să fie public, adică să poată fi cunoscut. Sursele documentare ale dreptului
se referă la modalităţile prin care dreptul este făcut cunoscut. Este vorba de publicaţiile
oficiale care cuprind textul autentic al actelor normative. Regula este că în fiecare ţară există
o singură astfel de publicaţie: Jurnalul oficial în Franţa, Monitorul în Belgia, Memorialul în
Luxembourg, Monitorul Oficial în România.
Desigur, există şi alte publicaţii care reproduc textul legii: culegeri de legi, coduri
uzuale etc., dar o singură sursă, cea oficială, este prezumată a cuprinde textul autentic al
reglementării.
d) Sursele «reale» ale dreptului. Regulile juridice exprimă o necesitate socială. Ele
au ca izvor conştiinţa colectivă. Nevoile acestei conştiinţe colective comandă existenţa
dreptului. Mişcările politice, cerinţele economice, mişcările sociale, ideile filozofice,
doctrinele care domină conştiinţa colectivă într-un anumit moment istoric reprezintă forţele

21
care creează un anumit drept şi nu altul. Izvoarele «reale» ale dreptului sunt aceste realităţi
exterioare sistemului juridic care îi determină conţinutul concret.
De obicei, aceste realităţi meta-juridice sunt numite izvoare materiale ale dreptului.
Credem însă că distincţia pe care am făcut-o, urmând exemplul lui Pescatore, între sursele
materiale (voinţa care stă la baza normei) şi sursele reale (fundamentele meta-juridice ale
normei) este preferabilă.

Dreptul cutumiar (nescris) și dreptul scris

Noţiunea de cutumă este utilizată mai întâi într-un sens larg. Se înţelege astfel prin
cutumă tot ansamblul normelor juridice degajate din practica socială, în afara intervenţiei
legiuitorului. Sunt cuprinse, astfel, în noţiunea de cutumă atât obiceiul, cât şi jurisprudenţa.
Dar rareori termenul cutumă este utilizat în acest sens larg. Stricto sensu, cutuma
reprezintă un uzaj social, constant şi uniform, conştientizat ca fiind obligatoriu la nivelul
grupului social.
Cutuma are deci două elemente constitutive: uzajul (a) şi convingerea juridică (b).
a) Uzajul reprezintă o practică socială constantă şi uniformă. Pentru ca uzajul să fie
considerat cutumă elementul material trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
− repetiţia;
– durata;
– constanţa;
– claritatea.
b) Convingerea juridică. Uzajul nu se confundă cu cutuma. Pentru ca un uzaj să se
transforme în cutumă trebuie ca elementului material să i se adauge unul psihologic: în
primul rând, uzajul trebuie să fie conceput de colectivitate ca fiind necesar (opinio necessi-
tatis) şi ca fiind obligatoriu, ca fiind de natura dreptului (opinio iuris). Convingerea juridică
diferenţiază cutuma de simplul uzaj de fapt, practică pe care o urmăm în mod constant, fără
însă a ne simţi obligaţi la aceasta şi de uzajele convenţionale, adică de clauzele implicite sau
explicite care sunt curente în contractele uzuale (clauze de stil). De exemplu, obiceiul
bacşişului nu este cutumă, pentru că, deşi îl urmăm, nu ne estimăm obligaţi din punct de
vedere juridic să facem acest lucru. În schimb, aşezarea arborilor la o anumită distanţă de
hotar este cutumă pentru că are şi aspectul material şi cel psihologic.
c) Caracterul rezonabil? Această cerinţă se impunea cutumei în societăţile mai puţin
evoluate. Astăzi condiţia este desuetă, cutuma, într-o societate dirijată de dreptul legislativ,
nemaiavând decât un caracter marginal, iar educaţia juridică fiind destul de răspândită pentru
ca această condiţie să fie de la sine respectată.

Rolul cutumei
Din punct de vedere istoric, cutuma a jucat un rol primordial în formarea dreptului.
Acesta este în general primul mod de creare a dreptului în cadrul grupului social. În
societatea actuală cutuma nu mai joacă, cel puţin în dreptul intern, decât un rol subsidiar.
Totuşi, importanţa ei nu trebuie neglijată.
Avantajul esenţial al cutumei ar fi, potrivit anumitor concepţii, faptul că ea este
expresia directă a voinţei populare şi că este suplă, uşor adaptabilă. Totuşi se poate obiecta
împotriva acestei concepţii că, în general, cutuma este imprecisă în raport cu legea, că este
deci o cauză de insecuritate juridică. Pe de altă parte, legea este generală, centralizatoare, în
timp ce cutuma este particularistă, variind în funcţie de loc, de particularităţile profesionale,
de mediul social, ceea ce poate fi periculos pentru unitatea politică a unui stat. În altă ordine

22
de idei, cutuma nu este deloc atât de suplă pe cât pare. Tradiţia poate să fie de multe ori un
impediment în calea dezvoltării dreptului. Să luăm doar un exemplu: Constituţia britanică
este preponderent cutumiară, în timp ce cea israeliană este scrisă. Cu toate acestea Constituţia
britanică este evident mult mai greu de modificat decât cea de a doua, care poate fi
modificată prin lege ordinară.
a) Cutuma secundum legem. În multe cazuri cutuma se aplică în virtutea unei trimiteri
formale a legii scrise la obiceiurile locale sau generale. Astfel de trimiteri găsim în dreptul
nostru actual în Codul civil, articolele 548, 600, 607, 970, 1443, 1451, 1456 etc., cu privire la
uzufruct, la delimitarea proprietăţilor funciare, la plantaţii etc.
b) Cutuma praeter legem. Cutuma are valoare juridică, chiar în lipsa trimiterii exprese
la ea făcută de o normă a dreptului scris. Această teză a fost criticată pornind de la un
argument al dreptului constituţional clasic: Parlamentul este singurul reprezentant al
suveranităţii populare. Dar această teză, aşa cum am văzut, nu poate fi acceptată: în primul
rând, suveranitatea legislativă este subordonată suveranităţii populare, ori cutuma este
expresia nemijlocită a acesteia din urmă; în al doilea rând, la nivel instituţional Parlamentul
nu mai este singurul organ legiuitor.
Cutuma praeter legem completează lacunele inevitabile ale sistemului legislativ,
lacune recunoscute de altfel de legiuitorul însuşi. Intervenţia acesteia este din ce în ce mai
restrânsă în dreptul privat. Ea rămâne însă un izvor destul de important în dreptul public, mai
ales în dreptul constituţional.
c) Cutuma contra legem. Problema acestui tip de cutumă este foarte delicată: poate
cutuma să fie contra legii? Răspunsul trebuie să fie nuanţat după cum cutuma se află în
contradicţie cu o normă interpretativă ori supletivă sau cu o normă imperativă. În primul caz
cutuma poate exista contra legii, în cel de al doilea nu. Totuşi, practica a arătat că acest
principiu nu este prea ferm. În anumite sisteme cutuma a lucrat chiar împotriva legilor
imperative.

Sfera de aplicare a cutumei

Importanţa cutumei este variabilă în diferitele ramuri ale dreptului. Dacă în dreptul
privat ea nu are aplicabilitate astăzi, practic, decât în virtutea trimiterilor pe care dreptul scris
le face la ea, în dreptul public ea are o aplicabilitate mai largă.
Astfel, în dreptul constituţional cutuma are un rol foarte însemnat. Multe state au o
constituţie preponderent cutumiară. Din punct de vedere istoric aproape toate statele au trecut
printr-o fază a instituţiilor guvernamentale cutumiare. Chiar şi în statele cu constituţie scrisă
este admisă cutuma constituţională praeter legem. O cutumă contra legem este inadmisibilă,
după părerea celor mai mulţi autori, căci ea ar ocoli prevederile privind revizuirea
constituţiei.
În dreptul administrativ existenţa cutumei este pusă de unii autori sub semnul între-
bării, când este vorba de a acorda acesteia o valoare directă de sursă a legalităţii. Alţii recu-
nosc cutumei un rol important în contenciosul administrativ, dar doar celei praeter legem, nu
şi celei contra legem.
În dreptul penal cutuma nu poate fi admisă, date fiind principiile legalităţii infrac-
ţiunilor (nullum crimen sine lege) şi legalităţii pedepselor (nulla poena sine lege), care
implică întotdeauna ca izvor de drept legea scrisă.
În dreptul fiscal cutuma nu poate opera în materia impozitelor, căci nu există impozite
decât în virtutea legii. De altfel, în ambele ramuri (penal, fiscal) şi analogia este interzisă.
Cutuma are un rol important în dreptul internaţional. Ea rămâne sursa principală a
regulilor fundamentale şi generale în această materie. De altfel, statutul Curţii Internaţionale

23
de Justiţie dispune în art. 38, 1(b) că „Curtea aplică (...) cutuma internaţională ca probă a unei
practici generale, acceptată ca fiind dreptul”.

Proba cutumei
Cutuma fiind o practică constantă şi difuză este greu de probat. De aceea sistemul
juridic acceptă în acest scop orice mijloc de probă. În dreptul vechi cutuma era probată prin
martori (iquisitio per turbam). Trecerea la codificarea cutumelor face proba mult mai uşoară.
Totuşi, codificarea cutumelor nu creează de la sine dreptul scris; normele rămân tot
cutumiare, chiar dacă sunt redactate, până la sancţionarea lor de către autoritate, ceea ce în
general implică şi un aspect creator. De aceea, împotriva textului reproducând cutuma se
poate aduce proba contrară.
Astăzi se recurge, pentru a proba cutuma, la mărturiile unor persoane calificate pentru
a cunoaşte obiceiurile (notabili, specialişti în tradiţie, corporaţii calificate în anumite domenii
etc.), la culegerile de uzaje redactate pentru a observa cutumele diferitelor porturi, pieţe etc.,
la anchete oficiale făcute de administraţie.

Dreptul scris
Dreptul scris este considerat a fi ,,ansamblul regulilor formulate expres într-o modalitate
generală şi abstractă”.
Dreptul scris cuprinde actul normativ şi contractul normativ.
Actele normative se înfăţişează a fi ,,totalitatea normelor juridice adoptate pe cale
unilaterală de autorităţile publice, într-o formă generală şi abstractă, potrivit unor proceduri
determinate”. „Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a
autorului său”.
În funcţie de forţa lor juridică, în ordine descrescândă sunt considerate acte normative:
Constituţia şi legile constituţionale care stau la baza sistemului juridic în ansamblul său şi
care în calitate de surse suverane au în subordine toate celelalte izvoare de drept, legile
organice, legile ordinare şi actele normative administrative.
Pe lângă actele normative, dreptul scris cuprinde şi dreptul convenţional, prin aceasta
înţelegându-se acordul de voinţă al interesaţilor, respectiv contractul care are în vedere
obligaţii cu caracter generic. Contractul normativ este deci rezultatul unui acord de voinţă al
părţilor interesate. Potrivit art. 1166 C.civ. contractul este ,,acordul de voinţe dintre două sau
mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Ceea ce
deosebeşte contractul anterior menţionat de contractul normativ este faptul că în vreme ce
primul fixează drepturi şi obligaţii pentru părţi, cel de-al doilea conţine în plus reguli cu
caracter generic, ceea ce îi conferă calitate normativă.

Jurisprudenţa și doctrina
Jurisprudenţa a fost definită ca fiind totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de
către instanţele de toate gradele. Această definiţie este însă prea largă. Prin jurisprudenţă se
înţelege autoritatea care se degajă din precedentele judiciare. Pentru a înţelege această
noţiune trebuie să lămurim deci ce înseamnă precedent şi ce autoritate are acesta. Cei doi
termeni au sensuri diferite după cum este vorba de dreptul romano-germanic sau de cel
anglo-saxon.

24
 Precedentul şi autoritatea sa în dreptul anglo-saxon
Precedentul este autoritatea care o poate avea o decizie judiciară în cazurile analoage
celui în care a fost pronunţată. În dreptul anglo-saxon, dacă există drept legal într-o materie,
decizia are valoarea relativă a lucrului judecat (res iudicata). Precedentul are în acest caz o
valoare de sursă interpretativă a dreptului. Dacă însă legea nu există sau ea se dovedeşte
insuficientă, atunci autoritatea deciziei este generală, asemănătoare autorităţii legii; ea este
aplicabilă erga omnes. Judecătorul nu mai are atribuţia de a aplica regula de drept, ci de a
degaja regula de drept. Regula precedentului presupune că decizia dată este obligatorie pentru
instanţele inferioare în grad sau de acelaşi grad cu cea care a pronunţat-o. Decizia leagă şi
instanţa care a pronunţat-o, deşi această a doua regulă nu este la fel de strictă ca prima şi se
aplică diferit în dreptul englez şi cel american. Decizia unui judecător trebuie să fie conformă
regulii de drept rezultată din totalitatea deciziilor precedente.
Precedentul nu este decizia în totalitatea sa, ci ratio decidendi al acesteia, adică prin-
cipiul în virtutea căruia o cauză este rezolvată, motivele care determină direct decizia, esenţa
raţionamentului judiciar. Ratio decidendi trebuie distinsă de obiter dicta, adică de ceea ce
judecătorul declară fără ca aceasta să fie absolut necesar. Doar ratio decidendi este
obligatorie, obiter dicta având doar o valoare persuasivă.
Cea mai importantă problemă este în dreptul anglo-saxon cea a distincţiilor.
Judecătorul trebuie mai întâi să distingă între ratio decidendi şi obiter dicta luând în
considerare doar principiul şi apoi să distingă între deciziile ce constituie precedent, care sunt
cele mai pertinente într-o materie, şi deciziile date din eroare sau inadecvate (per incuriam) şi
care nu constituie precedent. Această operaţie de distingere este creatoare, asigurând
dezvoltarea jurisprudenţei şi evitând ca regula precedentului să devină o simplă aplicare
automată a soluţiilor deja date.

Precedentul şi autoritatea sa în dreptul romano-germanic

În dreptul roman jurisprudenţa a fost considerată izvor de drept. Astfel dreptul
pretorian conţinea sluţiile creatoare ale pretorului şi prin aceasta se înfăţişa ca o importantă
sursă din care năşteau norme şi instituţii juridice.
Preluat în dreptul feudal, dreptul roman şi-a păstrat această valenţă, făcând ca şi în acest drept
jurisprudenţa să aibă un rol creator, în special în materie comercială.
Triumful legii în dreptul continental, spre deosebire de dreptul englez, reduce cu
timpul rolul creator al jurisprudenţei, aceasta ajungând să nu mai fie considerată izvor formal
al dreptului. Totuşi, jurisprudenţa rămâne determinantă cel puţin ca izvor persuasiv, ca izvor
interpretativ al dreptului, deşi, cu toată opoziţia teoriilor legaliste, rămâne de necontestat că în
unele ramuri creaţia jurisprudenţială a dreptului este o realitate. Preponderenţa dreptului legal
reduce, dar nu anihilează total crearea jurisprudenţială a dreptului. Totuşi, valoarea
precedentului este diferită în sistemele romano-germanice faţă de cele anglo-saxone, aşa cum
vom încerca să arătăm.
Valoarea precedentului în dreptul romano-germanic se conturează în funcţie de trei
reguli fundamentale ale sistemului:
a) Obligaţia de a judeca.
Inspirat din codul francez, codul nostru civil prevede în art. 3 că ,,judecătorul care va
refuza de a judeca sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare
va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Dacă însă în sistemul francez

25
denegarea de dreptate este reprimată de art.185 din Codul penal, codul nostru penal nu
prevede această infracţiune, ceea ce face dispoziţia civilă ineficientă.
b) Interdicţia de a se pronunţa pe cale de dispoziţii generale şi reglementare.
Conform principiului separaţiei puterilor în stat doar Parlamentul poate legifera. A
recunoaşte jurisprudenţei caracterul de izvor de drept înseamnă, în această optică clasică, a
încălca principiul separaţiei puterilor. Pentru a evita imixtiunea judecătorilor în exerciţiul
funcţiei legislative, legislaţia civilă din ţările cu sistem de drept romano-germanic interzice
judecătorului să se pronunţe pe calea unor dispoziţii generale sau reglementare. Astfel, art. 4
C.civ.român prevede că ,,este oprit judecătorul de a se pronunţa în hotărârile de dă prin cale
de dispoziţii generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse”
c) Relativitatea lucrului judecat.
În sistemele de drept romano-germanice hotărârea judecătorească se bucură doar de
autoritatea relativă a lucrului judecat. Aceasta înseamnă că decizia nu este obligatorie decât în
cauza în care a fost pronunţată. Res iudicata inter partes tantum ius facit. Această regulă este
de o importanţă fundamentală, deoarece judecătorul nu este obligat să dea aceeaşi soluţie
într-o altă cauză. El nu este legat în viitor nici de propria practică, nici de practica instanţelor
superioare Precedentul nu are nicio valoare juridic obligatorie, el bucurându-se doar de o
autoritate intelectuală.

Doctrina
Vocabularul juridic publicat de Asociaţia Henri Capitant dă doctrinei următoarea
definiţie: „Opinie în mod comun susţinută de cei care predau dreptul (communis opinia
doctorum) sau chiar de cei care, fără să predea, scriu asupra dreptului. În acest sens doctrina
se opune jurisprudenţei”.
Termenul doctrină poate avea şi un sens mai restrâns. Este vorba de o opinie expri-
mată asupra unei probleme particulare. Putem vorbi astfel de doctrina lui Duguit cu privire la
suveranitate, sau de doctrina hegeliană a dreptului.
În ambele cazuri este vorba de o prezentare scrisă sau orală a ştiinţei dreptului, care are caracter
sistematic sau critic cu privire la o anumită materie juridică, făcută de persoanele care au ca
funcţie de a studia dreptul (profesori, magistraţi, avocaţi etc.).
În prezent noţiunea de doctrină se lărgeşte prin faptul că se lărgeşte sfera persoanelor
având ca funcţie să studieze dreptul. Asistăm astfel la o emergenţă a doctrinelor de tip
sindical mai ales în dreptul muncii, datorită rolului sindicatelor în încheierea contractelor
colective de muncă.

Manifestarea doctrinei
Doctrina se manifestă în forme multiple şi are mai multe modalităţi de a se raporta la
dreptul existent. Ea ţine în primul rând de învăţământul oral făcut în facultăţile de drept şi
apoi în publicaţiile doctrinare: manuale, opere care tratează sistematic şi didactic noţiunile şi
instituţiile pentru a asigura o introducere pentru o eventuală aprofundare a materiei; tratate,
opere care tratează exhaustiv o materie; comentarii, explicaţii doctrinare ale textelor legale,
sau ale deciziilor judiciare; repertorii, compilaţii sistematice sau alfabetice de materiale
practice, mai ales de decizii judiciare; monografii juridice, lucrări consacrate unor probleme
particulare; revistele doctrinare.
Doctrina clasică cuprinde lucrările publicate până aproape de sfârşitul secolului al
XIX-lea. Ele sunt în general o exegeză a textelor, fără a pune în discuţie valabilitatea de
principiu a acestor texte. Aceste opere doctrinare se înscriu în ceea ce s-a numit şcoala
exegezei.

26
 Doctrina modernă renunţă la acest ataşament necondiţionat faţă de texte. Ea practică
o metodă critică faţă de lege şi jurisprudenţă, făcând apel la sociologie, la economie, la
filosofie, la dreptul comparat.

Rolul doctrinei
În ce priveşte rolul doctrinei în cadrul surselor dreptului trebuie să distingem între
sistemele de drept musulmane şi sistemele de drept romano-germanice.
A. Valoarea doctrinei în dreptul musulman. În cadrul islamului dreptul nu este decât o
altă faţă a religiei musulmane. De aceea sursele principale ale sistemului juridic musulman
sunt Coranul şi Sunna, texte sacre. Dar aceste surse sunt numai un fundament general.
Evoluţia dreptului musulman este asigurată prin ijtihâd, procedeu de abstractizare în
înţelegerea fenomenului juridic, care nu teoretizează dreptul pozitiv, ci sistematizează un
mecanism intelectual în vederea legitimării la nivel religios a unei practici, giyâs, un fel de
analogie, dar care nu este o metodă de interpretare, ci o metodă de a crea reguli subsidiare şi
ijmâ. Această din urmă sursă ne interesează aici.
Ijmâ reprezintă o sursă de drept. Ea se formează prin acordul unanim al doctorilor
legii islamice. Profetul spusese „niciodată în comunitatea mea nu va exista un consens asupra
unei erori”. Ijmâ se bazează pe Coran şi Sunna. Ea nu presupune acordul tuturor
credincioşilor, neconfundându-se cu cutuma, ci doar acordul persoanelor competente
(fomquhâ). Comuniunea lor de păreri cu privire la o soluţie judiciară îi conferă acesteia forţă
de lege. Este vorba deci de o doctrină cu valoare de izvor de drept.
În acest sens Edouard Lambert spunea: „Judecătorul contemporan va căuta motivele
deciziilor sale nu în Coran sau în culegerile de tradiţii, ci în cărţile unde sunt expuse soluţiile
consacrate prin ijmâ. Acel qâdî care s-a aventurat să interpreteze prin propria sa autoritate
pasajele din Coran sau să aprecieze el însuşi autenticitatea probabilă a hadîth ar comite un act
la fel de contrar respectului ortodoxiei ca şi credinciosul catolic care ar pretinde să fixeze
doar prin efortul inteligenţei sale sensul textelor invocate de Biserică în sprijinul dogmelor
sale. Această a treia sursă a dreptului musulman, ijmâ, are o importanţă practică excepţională.
Toate regulile fiqht-ului, oricare ar fi originea lor primă, datorează consacrării lor prin ijmâ
aplicarea lor actuală”.
B. Rolul doctrinei în dreptul roman. În dreptul roman doctrina a avut într-o anumită
perioadă valoarea unei surse formale a dreptului. În timpul împăratului August jurisconsulţii
desemnaţi de împărat puteau da consultaţii juridice judecătorilor (care nu erau magistraţi de
profesie, ci cetăţeni aleşi de părţi ca să judece cauza) obligatorii pentru rezolvarea cauzei
respective. Ei erau învestiţi astfel cu dreptul de a da consultaţii oficiale (ius publico
respondendi). Doctrina capătă astfel valoare obligatorie, dar doar în cauza dedusă judecăţii.
Extinzând sistemul, împăratul Hadrian, conferă doctrinei, prin intermediul consulta-
ţiilor oficiale date de jurisconsulţii învestiţi cu ius publico respondendi, calitatea de izvor de
drept în sens formal. Răspunsul jurisconsulţilor era de data aceasta obligatoriu în toate speţele
similare. Doctrina crea deci dreptul, cu condiţia să existe o comuniune de păreri între aceştia.
În timp s-a stabilit o ierarhie a jurisconsulţilor. Părerile formulate de Papinian, Paul, Ulpian,
Modestin şi Gaius erau considerate ca având putere de lege în baza unei hotărâri date în anul
426 de Teodosiu al II-lea şi Valentinian al III-lea. În caz de controversă. se ţinea cont de
părerea majorităţii, iar în condiţiile inexistenţei acesteia prevala părerea lui Papinian.
În procesul de preluare a dreptului roman în perioada medievală, doctrina a fost
considerată izvor de drept în sens formal. Communi opinia doctorum putea fi invocată în
hotărârile judiciare ca temei de drept.
C. Rolul doctrinei în dreptul actual. În dreptul actual romano-germanic şi
anglo-saxon, ca şi în celelalte sisteme în afara celui musulman, doctrina nu este izvor de

27
drept. Aceasta nu înseamnă însă că ea nu joacă niciun rol în procesul de formare a dreptului.
Nefiind o sursă a dreptului, doctrina este o autoritate. Ea joacă un rol decisiv în sistematizarea
elementelor fragmentare ale dreptului: jurisprudenţă, obiceiuri, legi, surse convenţionale etc.
Doctrina influenţează procesul de creare a dreptului prin autoritatea intelectuală pe care o
exercită asupra legiuitorului, prin propunerile de lege ferenda făcute în urma analizei critice a
sistemului legislativ. Ea exercită o influenţă considerabilă asupra jurisprudenţei, judecătorul
recurgând la autoritatea teoreticienilor pentru a fundamenta soluţia. Ea influenţează procesul de
creare a dreptului, prin formarea juriştilor chemaţi apoi să aplice şi să interpreteze legea, chiar a
celor care creează nemijlocit dreptul. Nu trebuie uitat că cea mai mare parte a personalului
politic este format în şcolile juridice.

Sursele corporative și autonome

Între individ şi stat există o multitudine de formaţii sociale (care pot fi denumite
,,corporaţii intermediare” sau ,,corporaţii autonome”, ceea ce înseamnă că polarizarea avută
în vedere în mod tradiţional de drept – între individ şi stat – nu este suficient de
cuprinzătoare), corpuri sociale de o mare diversitate: unele cu caracter economic, altele cu
caracter social ori cu caracter educativ, sportiv sau cultural şi bineînţeles comunităţile
ideologice şi cele religioase.
Principiile care configurează situaţia juridică a acestor corporaţii sunt:
- principiul libertăţii corporaţiilor, potrivit căruia asociaţiile se pot constitui şi activa
liber în atingerea scopului prestabilit; şi
- principiul conform căruia aceste formaţiuni nu sunt suverane, căci ordinea lor
juridică este subordonată ordinii juridice statale.
Sursele de drept autonome pot fi definite ca fiind totalitatea normelor (regulilor)
instituite de corporaţii în vederea reglementării vieţii lor interne, reguli care îmbracă forma
statutelor, regulamentelor interioare, convenţiilor colective şi cutumelor autonome.
Sursele autonome primesc considerare de izvoare de drept deoarece conţin reguli cu
caracter general şi obligatoriu. Ele sunt însă subordonate surselor publice.

Tratatul internațional și cutuma internațională

Articolul 2 al Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor semnată la 24 mai
1969 defineşte tratatul ca fiind „un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat
de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai
multe instrumente anexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”.
Convenţia dă noţiunii de tratat o definiţie foarte largă. Două trăsături sunt impuse actelor
internaţionale pentru a fi tratate: să fie încheiate între state şi să fie în formă scrisă.
Procedura încheierii tratatelor presupune în principiu trei etape: A. Negocierile şi
semnarea B. Ratificarea şi C. înregistrarea. O problemă aparte este cea a intrării în vigoare a
tratatelor.
A. Negocierea şi semnarea tratatelor. Încheierea unui tratat este precedată în general
de negocieri. Negocierile sunt purtate de executiv. În urma lor se va ajunge la redactarea unui
text al tratatului ce urmează a fi semnat. Aceasta nu exclude ca tratatul să nu fie consemnat
într-un instrumentum; tratatele încheiate verbal sunt valabile, Curtea Permanentă de Justiţie
decizând în acest sens în afacerea Groenlanda Orientală în 1933.
Problema cea mai delicată în această fază este cea a limbii în care este redactat
tratatul. Dacă în Evul Mediu european limba tratatelor era latina, mai târziu (după secolul al
XVIII-lea) limba diplomatică s-a impus a fi franceza. După al Doilea Război Mondial
engleza se impune ca limbă dominantă. Astăzi însă nu mai există o limbă dominantă, ceea ce

28
ridică numeroase probleme de interpretare a textului. Uneori se recunoaşte că una dintre
limbile utilizate este limbă de referinţă, singurul text autentic fiind cel redactat în limba
respectivă, alteori însă nu se face referire la o limbă în care se exprimă textul autentic, fiecare
versiune lingvistică putând fi invocată ca autentică, ceea ce implică numeroase conflicte de
interpretări.
Procedura negocierilor se încheie cu semnarea tratatului, act solemn, precedat uneori
de parafare. Semnarea poate fi făcută de miniştri plenipotenţiari, de un membru al
executivului sau chiar de şeful statului. Dar semnarea tratatului nu-i conferă în principiu forţă
obligatorie.
B. Ratificarea. Tratatul capătă forţă obligatorie pentru statele semnatare prin interme-
diul ratificării. Excepţie de la această regulă fac tratatele în formă simplificată, care au forţă
juridică obligatorie din momentul semnării.
Articolul 12 din Convenţia de la Viena arată în acest sens că „consimţământul unui
stat de a fi legat printr-un tratat se exprimă prin semnătura reprezentantului acelui stat:
a) când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect;
b) când este stabilit pe altă cale că statele care au participat la negociere conveniseră
că semnătura va avea acest efect; sau
c) când intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele puteri
ale reprezentantului său sau a fost exprimată în cursul negocierii”.
Tratatele în formă simplificată nu mai trebuie ratificate. Acest gen de acorduri fuse-
seră definite în proiectul Comisiei de drept internaţional din 1965, dar definiţia generică nu se
mai regăseşte în textul Convenţiei din 1969. Aceste tratate simplificate sunt excepţia, regula
fiind că tratatul leagă un stat doar după ratificare. Dar procedura ratificării cunoaşte trei
variante:
- Competenţa exclusivă a executivului;
- Competenţa exclusivă a Legislativului.
- Sistemele mixte.
C. Înregistrarea tratatelor. Pentru ca tratatele să poată fi invocate în faţa instanţelor
ele trebuie să fie publicate, în urma ratificării, în organul de presă oficial. Nepublicarea atrage
inopozabilitatea. Unele tratate nu sunt publicate: tratatele militare, de exemplu.
Carta O.N.U. dispune în art. 102 că tratatele trebuie înregistrate la Secretariatul
Organizaţiei. Neînregistrarea atrage sancţiunea imposibilităţii de a invoca tratatul în faţa unui
organ al O.N.U.
D. Intrarea în vigoare a tratatelor. Deşi tratatele poartă data semnăturii lor, ele nu
intră în vigoare la această dată. Nici data ratificării nu este cea a intrării în vigoare. În general
intrarea în vigoare a tratatului se face la data schimbării instrumentelor de ratificare sau la
data depunerii, în cazul tratatelor multilaterale, a unui anumit număr de instrumente de
ratificare.

Efectele tratatelor
Tratatul internaţional, rezultând dintr-un acord al voinţelor statelor, este supus, odată
intrat în vigoare, regulii obligativităţii, el trebuind să fie respectat şi aplicat cu bună-credinţă.
Efectele tratatelor sunt guvernate de regula pacta sunt servanda, ele fiind legea părţilor.
Principiile pacta sunt servanda şi bona fide sunt afirmate de Convenţia de la Viena în art. 26
denumit Pacta sunt servanda şi care arată că „orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie să
fie executat de ele cu bună-credinţă”.
Problema efectelor tratatelor mai implică, în afara lămuririi acestor principii funda-
mentale, încă trei probleme: cea a rezervelor, cea a efectelor între statele contractante şi cea a
efectelor în afara comunităţii statelor contractante.

29
 A. Rezervele. Numim rezervă o manifestare unilaterală de voinţă din partea unui stat
contractant în cadrul unui tratat multilateral, prin care acest stat modifică întinderea
obligaţiilor pe care şi le asumă. Dacă rezerva face obiectul unei acceptări din partea altor state
ea îşi modifică natura, devenind un act convenţional. Prin natura sa rezerva nu poate fi
concepută în cazul tratatelor bilaterale.
Cu toată multitudinea de definiţii date rezervei, este posibil să desprindem mai multe
trăsături: a) rezerva este o instituţie care încearcă să împace două finalităţi: participarea unui
număr cât mai mare de state la tratat şi siguranţa raporturilor internaţionale; b) prin rezervă
statul exclude anumite dispoziţii din tratat în ce-l priveşte sau nu acceptă anumite obligaţii
sau, în fine, dă un sens aparte anumitor dispoziţii ale tratatului; c) rezerva este o manifestare
unilaterală de voinţă.
Formularea rezervelor poate interveni în momentul semnării, în momentul ratificării
sau în cel al aderării la un tratat. Principiile ce reglementează rezervele sunt cuprinse în
Convenţia de la Viena din 1969 în Secţiunea a II-a, art. 19-23. Conform acestor reglementări,
statul poate formula o rezervă cu condiţia ca aceasta să nu fie interzisă în principiu de tratat,
acesta să nu dispună că doar anumite rezerve pot fi formulate şi rezerva respectivă să nu fie
printre acestea, rezerva să nu fie incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului. Articolul 20
din Convenţie arată când se pot face obiecţii la rezerve, când rezerva trebuie acceptată şi care
este valoarea acceptării rezervei.
Efectul rezervei este că, pe cale de reciprocitate, permite oricărui stat contractant să se
prevaleze de ea în raporturile cu statul care a formulat rezerva. Celelalte părţi îşi desfăşoară
relaţiile în baza tratatului, fără ca rezerva să producă vreun efect în ce le priveşte. Dacă un
stat a făcut obiecţie la rezervă, aceasta împiedică tratatul să-şi producă efectele între el şi
statul care a făcut rezerva, dacă statul care obiectează nu-şi exprimă voinţa în sens contrar.
B. Efectele tratatului în interiorul comunităţii statelor contractante. Două probleme
trebuie lămurite pentru a înţelege aceste efecte: cea a interpretării tratatului şi cea a raportului
între tratat şi lege.
În ce priveşte raporturile dintre lege şi tratat au existat două soluţii în raport de
poziţiile doctrinare adoptate de state. Adepţii teoriei dualiste separă dreptul intern de cel
internaţional, tratatul nefiind aplicabil în ordinea juridică internă în mod direct prin simpla
ratificare, fiind necesară un fel de «receptare» a acestuia în dreptul intern. Ratificarea nu face
din tratat un act de drept intern, el trebuind în plus să fie promulgat ca o lege internă. În
schimb adepţii teoriei moniste nu disting între dreptul intern şi dreptul internaţional, tratatul
odată ratificat şi intrat în vigoare fiind direct aplicabil în ordinea juridică internă. Această
teorie consacră chiar superioritatea dreptului internaţional la care statul a consimţit asupra
legilor interne. Vom studia însă mai pe larg aceste raporturi în capitolul următor.
În ce priveşte interpretarea tratatelor, ea presupune două aspecte. În faţa jurisdicţiilor
internaţionale principiile interpretării sunt enunţate de art. 31 al Convenţiei de la Viena, care
arată că un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credinţă, potrivit sensului obişnuit al
termenilor, în context şi în lumina scopului şi obiectului său, ţinându-se seama de practica
ulterioară urmată de state şi de principiile şi regulile dreptului internaţional. Conform art. 32
se poate recurge în mod complementar la lucrările pregătitoare şi la împrejurările în care a
fost încheiat tratatul.
În problema interpretării tratatului de către instanţele interne, care presupune desigur
publicarea sa, tendinţele nu sunt convergente. Deşi admisă în principiu, interpretarea
tratatelor a fost refuzată de instanţe în anumite sisteme. De exemplu, în Franţa Consiliul de
Stat consideră că interpretarea tratatelor este de competenţa exclusivă a Guvernului, în timp
ce Curtea de Casaţie a admis că este competentă, cu condiţia ca interpretarea să privească
interesele private şi nu ordinea publică internaţională.

30
 C. Efectele tratatului în afara comunităţii statelor semnatare. Principiul pacta sunt
servanda se aplică doar contractanţilor. Ca orice act rezultat din acordul de voinţă al părţilor
şi tratatul produce efecte doar între părţi. Totuşi această relativitate a efectelor poate fi uneori
încălcată în cazul tratatelor. Este vorba în primul rând de clauza naţiunii celei mai favorizate.
Inserată într-un tratat această clauză presupune că statele A şi B semnatare se angajează ca
atunci când unul din ele încheie cu un stat C un tratat de comerţ, acordându-i acestuia
avantaje particulare, aceste avantaje vor fi acordate ipso facto şi partenerului iniţial. Astfel
tratatul între A sau B şi C va produce efecte şi în ce-l priveşte pe cel care nu a participat la el.
Un al doilea caz în care un tratat creează efecte faţă de un stat terţ este prevăzut de art. 35, art.
36 şi art. 37 din Convenţia de la Viena. Când tratatul creează pentru statul terţ o obligaţie,
acesta trebuie să accepte în mod expres şi în scris această obligaţie. Dacă este vorba de un
drept, consimţământul este prezumat în lipsa vreunei indicaţii contrare, dacă tratatul nu
dispune altfel. Dacă tratatul nu prevede altfel, obligaţia sau dreptul rezultate din tratat pentru
statul terţ nu pot fi revocate fără consimţământul lui.
Un al treilea caz în care un tratat creează efecte în afara sferei statelor contractante
este cel al tratatelor care creează situaţii obiective. Dacă un tratat între două sau mai multe
state creează o situaţie obiectivă, statele terţe pot să se prevaleze de acesta, dar nu au dreptul
la menţinerea lui. Sunt astfel de tratate cele privind, de exemplu, canalele de navigaţie
(regimul Canalului Panama rezultă din tratatul între două state). Tot astfel de tratate sunt cele
cu privire la comunicaţii.
D. Nulitatea tratatelor. Nulitatea tratatelor este reglementată în Secţiunea a II-a a
Convenţiei de la Viena, art. 46-53.
O primă regulă ce trebuie amintită este că violarea unei dispoziţii a dreptului intern al unui
stat privitoare la competenţa de a încheia tratate nu poate fi invocată ca un viciu de con-
simţământ decât dacă este manifestă şi priveşte o dispoziţie de importanţă fundamentală (art.
46). Depăşirea puterilor de către reprezentant în condiţiile în care el a primit o restricţie
specială nu constituie viciu de consimţământ decât dacă a fost notificată restricţia statelor
participante la negociere înainte de exprimarea consimţământului (art. 47). Constituie vicii de
consimţământ şi duc la nulitatea tratatelor eroarea, dolul, coruperea reprezentantului unui stat,
constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată asupra
unui stat prin ameninţare sau folosirea forţei.
Una din inovaţiile Convenţiei de la Viena în privinţa nulităţii tratatelor este intro-
ducerea de către art. 53 a noţiunii de ius cogens. Este nul orice tratat care încalcă o normă
imperativă a dreptului internaţional general. Este vorba de o normă care este recunoscută şi
acceptată de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul ei drept normă de la care nu
este permisă nicio derogare. Această normă nu poate fi modificată decât printr-o normă a
dreptului internaţional având acelaşi caracter.
Articolul 64 al Convenţiei arată că «dacă survine o normă imperativă a dreptului
internaţional general, orice tratat existent, care este în conflict cu această normă, devine nul şi
ia sfârşit».
Se instituie astfel o ordine publică internaţională care constituie limita autonomiei
voinţei statului. Dar această noţiune este periculoasă datorită impreciziunii ei, şi prin faptul că
poate fi invocată în orice moment.
Pentru a evita insecuritatea raporturilor internaţionale, art. 66 din Convenţie instituie în caz
de conflict de interpretare a art. 54 sau art. 64, dacă statele nu convin asupra unui arbitraj,
obligativitatea recurgerii la Curtea Internaţională de Justiţie.

31
 Modificarea şi stingerea tratatelor
Fiind acte rezultate din acordul voinţelor statelor, tratatele îşi încetează, în principiu,
efectele sau sunt modificate tot pe cale convenţională. Fie tratatul prevede chiar el momentul
încetării efectelor sale, fie ulterior statele convin asupra acestui lucru.
Încetarea şi transformarea tratatelor sunt guvernate de două reguli: regula stabilităţii şi
regula, aplicabilă oricărei norme juridice, potrivit căreia ea trebuie să reflecte şi să normeze
realitatea, fiind sensibilă la modificările de substanţă ale acesteia.
Aceste două principii pot intra în conflict. De aceea trebuie să studiem patru pro-
bleme:
a) denunţarea unilaterală,
b) efectele războiului asupra tratatelor,
c) problema clauzei rebus sic stantibus şi
d) revizuirea tratatelor.

Tipuri de tratate
Nu vom considera convenţiile internaţionale aici din unghiul de vedere al dreptului
internaţional, ci din unghiul de vedere al efectelor lor în dreptul intern. Pornind de la acest
criteriu distingem trei categorii de tratate: tratatele clasice, tratatele direct aplicabile
(tratate-legi) şi tratatele instituţionale.
A. Tratatele clasice. Aceste tratate sunt cele prin care statele contractante se obligă să
adopte fiecare în ordinea juridică internă măsuri de natură reglementară în vederea realizării
unui scop comun. Aceste tratate nu creează obligaţii şi drepturi direct pentru persoane.
Acestea vor fi obligate sau vor avea drepturi doar în baza normelor interne adoptate de
organele abilitate cu executarea obligaţiilor ce revin statului din tratat. În cazul acestor tratate
tribunalele nu sunt îndreptăţite să interpreteze tratatele, ci doar normele interne. Ele nu vor
putea refuza aplicarea unei legi pe motiv că este contrară tratatului.
B. Tratatele direct aplicabile. Numite şi tratate-legi, acestea creează un ansamblu de
reguli aplicabile în ordinea juridică internă a statelor contractante. Aceste tratate creează
drepturi şi obligaţii direct persoanelor, desigur după ratificare, aprobare sau aderare şi în
urma publicării. Dar nu legea de ratificare este izvorul obligaţiilor şi drepturilor, ci tratatul.
Prin ratificare tratatul nu este transformat în lege, ci îşi păstrează caracterul de act
convenţional supus regulilor dreptului internaţional. Aceasta înseamnă că în ce priveşte
efectele şi interpretarea tratatele rămân reglementate, chiar în ordinea juridică internă, de
regulile dreptului internaţional.
C. Tratatele internaţionale instituţionale. Unele tratate internaţionale nu se rezumă la a
crea obligaţii şi drepturi statelor sau persoanelor, ci instituie anumite organe care au competenţa
de a reglementa pentru a completa regulile cuprinse în tratatele constitutive, chiar de a amenda
aceste tratate. Tratatele de acest tip sunt tratate-cadru, care lasă competenţa de a preciza acest
cadru unor organisme internaţionale instituite prin acte reglementative direct aplicabile. Aceste
acte de legiferare internaţională nu mai cer aprobarea lor de către legiuitorul naţional. Nu mai
este vorba de o simplă delegare de putere, ci de un transfer de atribuţii.
Aceasta înseamnă că legiuitorul intern nu poate revoca liber, atât timp cât tratatul instituţional
este în vigoare, aceste competenţe. Este cazul tratatelor privind comunităţile europene şi
Uniunea Europeană. Organele comunitare, în limitele tratatelor, pot adopta reglementări prin
care să comande direct şi imediat particularilor. Se instituie astfel un drept comunitar derivat,
complementar dreptului comunitar originar creat prin tratate, drept care este expresia unei

32
manifestări unilaterale de voinţă din partea unui «legiuitor» internaţional. Suntem deci în
prezenţa unei veritabile legislaţii internaţionale, care intră în sens formal în noţiunea de lege
lato sensu când sunt clasificate izvoarele dreptului.
Tratatele instituţionale de acest tip se prezintă din punct de vedere material ca adevă-
rate constituţii. În acest sens se exprimă jurisprudenţa Curţii Comunitare care numeşte tratatul
C.E.E. ca fiind «carta constituţională de bază» a Comunităţii. Curtea face de aceea distincţie
netă între planul interpretării acordurilor internaţionale şi cel al interpretării tratatelor
constitutive.
Cutuma internaţională se înfăţişează a fi cel de-al doilea izvor al dreptului
internaţional, potrivit Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie.
Cutuma este, potrivit textului citat, ,,proba unei practici generale acceptată ca fiind
dreptul”. Este, deci, practica generală repetată, recunoscută ca având forţa juridică
obligatorie.
Cutuma internaţională este enumerată în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, după
tratat. Nu este vorba de o ierarhizare a surselor, ci de o enumerare a lor, pentru că tratatul şi
cutuma internaţională ,,au aceeaşi valoare juridică”.

Concluzii
Concluzionam ca izvoarele dreptului national sunt izvoare nescrise: cutuma, si izvoare
scrise, acestea din urma, reprezentand un ansamblu al tuturor regulilor formulate expres intr-o
maniera generala si abstracta, adica totalitatea actelor normative si contractelor normative.
Putem adauga drept ,,izvoare” ale dreptului jurisprudenta si doctrina. In ceea ce priveste
dreptul international, statuate ca izvoare sunt tratatul international si cutuma internationala.

Test de autoevaluare
1.Ce înţelegeţi prin tratat internaţional? – 1 punct
2.Ce înţelegeţi prin noţiunea de rezerva? – 0,5 puncte
3.Menţionaţi cele două condiţii necesare pentru ca un act internaţional să fie considerat tratat
internaţional? – 0,5 puncte
4.În ce constau efectele războiului asupra tratatului internaţional? – 0,5 puncte
5.Ce înţelegeţi prin noţiunea de doctrină? – 0,5 puncte
6.Ce înţelegeţi prin noţiunea de jurisprudenţă? – 0,5 puncte
7.Care sunt principiile ce guvernează jurisprudenţa în sistemul romano-germanic? – 0,5
puncte
8.Ce înţelegeţi prin noţiunea de cutumă? – 0,5 puncte
9.Stabiliţi ce rol are cutuma în dreptul actual prin raportare la lege? – 0,5 puncte
10.Ce înţelegeţi prin sintagma “surse materiale ale dreptului”?– 0,5 puncte
11.Ce înţelegeţi prin sintagma “surse formale ale dreptului”?– 0,5 puncte
12.Ce este cutuma ? – 0,5 puncte
13.Menționați condițiile pe care le reclamă uzajul ca element structural al cutumei. – 0,5
puncte
14.Precizați ce importanță juridică are în prezent cutuma. – 0,5 puncte
15.Menționați ce mijloace sunt folosite în probarea cutumei. – 0,5 puncte
16.Menționați ierarhia surselor de drept. – 1 punct
17.Stabiliţi ordinea corectă a etapelor încheierii tratatului internaţional: negociere; ratificare;
semnare; înregistrare. – 1 punct

33
 Grile
1. Tratatele pot fi:
a) bilaterale, unilaterale
b) unilaterale;
c) multilaterale.

2. Înregistrarea tratatului internaţional se face la:

a) U. E.;
b) O. N. U.;
c) Monitorul Oficial.

3. Negocierile în cazul tratatului internaţional se fac de:

a) legislativ;
b) executiv;
c) administrativ.

4. Care este momentul intrării în vigoare a tratatului internaţional:

a) semnarea;
b) ratificarea;
c) parafarea.

5. În care dintre cele trei sisteme de drept doctrina este considerată izvor de drept în sens
material?
a)Sistemul musulman;
b)Sistemul romano-germanic;
c)Sistemul anglo-saxon.

6.În care dintre cele două sisteme de drept jurisprudenţa este considerată izvor de drept în
sens material?
a) Sistemul anglo-saxon;
b) Sistemul romano-germanic.

7.Precizaţi care dintre următoarele izvoare se încadrează în categoria celor formale:

a) Legea în sens larg;
b) Parlamentul;
c) Guvernul.

34
 Modulul VII
REGIMUL SURSELOR ÎN ORDINEA JURIDICĂ POZITIVĂ

Unitatea de învăţare:
1. Conceptul de constituție;
2. Legea;
3. Ordonanțele de guvern;
4. Actele normative administrative și sursele atipice.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p.91-111.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să cunoașteți legea atât în sens strict ca act emis de parlament, cât și în sens general
- să cunoașteți actele legislative emise de organul executiv în baza delegării legislative a
parlamentului
- să cunoașteți consecințele supremației Constituției

Constituția
Constituţia înţeleasă în sens material se conturează astfel, dacă o privim din unghiul
obiectivului său – criteriu numit ,,material”, implicând conţinutul. Astfel privită, Constituţia
este ansamblul regulilor celor mai importante existente în stat, în legătură cu instaurarea,
exercitarea şi menţinerea puterii, obiectivul legii fundamentale fiind organizarea exerciţiului
puterii.
Sensul formal al Constituţiei este dat de ansamblul de norme juridice elaborate şi
modificate potrivit unei proceduri speciale proprii, superioară sub aspectul cerinţelor, în
raport cu cea folosită pentru elaborarea şi modificarea celorlalte legi, ansamblul de norme,
deopotrivă, privilegiate şi protejate.
Este important să subliniem faptul că cele două sensuri – material şi formal – sunt
tratate separat doar din punct de vedere teoretic, pentru că, practic, ele coexistă într-o
combinaţie armonioasă, ca o consecinţă, în acelaşi timp, a convergenţei şi disocierii criteriilor
avute în vedere.

35
 Legea
Termenul «lege» este unul extrem de ambiguu. În primul rând această ambiguitate
vine din faptul că el are un înţeles dublu: unul larg, în care în noţiunea de lege sunt cuprinse
toate actele normative, şi unul restrâns, de act juridic al Parlamentului. În al doilea rând,
ambiguitatea vine din faptul că înţelegerea legii ca act al Parlamentului duce la confuzii,
odată ce această definire uzează doar de criteriul organic, iar Parlamentul emite mai multe
categorii de acte.
Completarea criteriului organic şi formal cu unul material nu rezolvă în general
problema, căci dreptul pozitiv nu determină în genere materia specifică legii. Pentru a tenta
deci o definire a noţiunii de lege trebuie făcute două operaţiuni: a) să distingem legea de alte
acte de reglementare şi b) să distingem legea de alte acte ale Parlamentului.
Ca să fim în prezenţa unei legi trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- să fie vorba de un act normativ;
- acest act normativ să reglementeze primar un domeniu.
Sunt astfel legi:
• actele normative ale Parlamentului;
• actele normative adoptate prin referendum pentru a reglementa primar un domeniu
(legi referendare);
• actele normative ale Guvernului care reglementează primar un domeniu, adică actele
guvernamentale date în exercitarea funcţiei legislative (ordonanţe, decrete-legi).

Elaborarea legii
Adoptarea legii poate să se facă, în regimurile politice democratice, pe cale parlamen-
tară sau prin referendum.
În cazul legilor parlamentare procedura de elaborare cuprinde următoarele faze: 1.
iniţiativa legislativă, 2. fazele preliminare ale procedurii legislative, 3. dezbaterea şi votul, 4.
medierea, 5. verificarea constituţionalităţii şi 6. promulgarea.
În cazul legilor referendare procedura cuprinde următoarele faze: 1. iniţierea
consultării populare, 2. consultarea populară şi 3. confirmarea rezultatelor referendumului.

Tipologia legilor
1. În funcţie de conţinutul lor normativ legile se împart în:
a) legi de reglementare directă;
b) legi cadru;
c) legi de abilitare;
d) legi de control.
2. În funcţie de modalitatea formală a adoptării şi materiile reglementate legile se
împart în:
a) legi constituţionale;
b) legi organice;
c) legi ordinare.

36
 Actele legislative emise de executiv: Ordonanţele de Guvern
Conform art. 61 din Constituţia din 1991, ,,Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Funcţia legislativă ar fi deci
exercitată doar de Parlament. Totuşi, dată fiind complexitatea şi rapiditatea cu care sistemul
legislativ trebuie adaptat realităţii şi încetineala procedurilor parlamentare, aceeaşi Constituţie
permite, prin art. 115, delegarea funcţiei legislative către Guvern.
Această delegare a funcţiei de legiferare este o excepţie de la principiul separaţiei
puterilor, conform căruia organele executive pot doar aplica legea, actele lor, chiar generale
fiind, rămânând administrative.
În baza delegării legislative, Guvernul emite ordonanţe. Acestea sunt acte cu caracter
legislativ care emană de la un organ al administraţiei publice. Ele nu sunt acte administrative,
căci ceea ce exercită Guvernul emiţându-le este funcţia legislativă.

Tipuri de ordonanţe
Guvernul poate emite în sistemul nostru constituţional două feluri de ordonanţe:
− ordonanţe obişnuite şi
− ordonanţe de urgenţă.
Ordonanţele obişnuite presupun că Guvernul este împuternicit de Parlament prin
intermediul unei legi speciale de abilitare să exercite funcţia legislativă. Delegarea se face
precizându-se limitele sale în timp şi domeniile în care poate interveni reglementarea.
Parlamentul nu poate delega Guvernului competenţa de reglementare în materiile pentru care
art. 73 alin. (3) din Constituţie impune reglementarea în forma legilor organice.
Ordonanţele de urgenţă pot fi adoptate de Guvern numai în situaţii extraordinare a
căror reglementare nu poate fi amânată, fără a mai fi necesară abilitarea parlamentară.
Guvernul are obligaţia de a motiva urgenţa. Constituţia stabileşte unele limite ale puterii de a
adopta ordonanţe de urgenţă. Prima este formală: nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale. Celelalte sunt materiale: ordonanţele de urgenţă nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietate publică.

Verificarea activităţii legislative a Guvernului

Constituţia prevede un dublu control asupra activităţii legislative a Guvernului: unul
parlamentar, altul jurisdicţional.
Controlul parlamentar se exercită diferenţiat după cum ordonanţa este obişnuită sau de
urgenţă. În cazul primei categorii, controlul parlamentar se exercită doar dacă legea de
abilitare o cere, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage
încetarea efectelor ordonanţei. În cazul ordonanţelor de urgenţă, aprobarea lor de către
Parlament este obligatorie.
Parlamentul are dreptul aşadar să controleze activitatea legislativă a Guvernului, apro-
bând sau respingând prin lege ordonanţele adoptate de acesta şi reglementând problema
efectelor deja produse de acestea.
Controlul jurisdicţional al activităţii legislative a Guvernului este realizat de Curtea
Constituţională, conform art. 146 lit. d), pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Este
evident că acest control de constituţionalitate arată că ordonanţele nu sunt acte administrative,
ele neputând fi controlate pe calea contenciosului administrativ.

37
 Intrarea în vigoare a ordonanţelor
Ordonanţele, fiind acte ale puterii executive, nu mai necesită promulgarea.
Ordonanţele obişnuite intră în vigoare la trei zile după data publicării în Monitorul Oficial,
dacă în conţinutul lor nu se prevede o altă dată. Cele de urgenţă intră în vigoare, potrivit art.
115 alin. (5) din Constituţie, numai după depunerea lor spre aprobare la Camera competentă
să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial. În cazul acestor ordonanţe, dacă
Parlamentul nu este în sesiune el se convoacă în mod obligatoriu.

Concluzii
Concluzionam ca legea fundamentala - Constitutia este ansamblul celor mai
importante reguli existente in stat, ca in notiunea de lege in sens strict intra actele emise de
Parlament, ca Ordonantele de Guvern sunt considerate de asemenea acte legislative intrucat
in emiterea lor Guvernul foloseste functia legislativa a Parlamentului. In ceea ce priveste
sursele autonome acestea sunt catalogate ca surse bazate pe o adeziune voluntara, care se
impun numai celor care au consimt sa faca parte dintr-un anume corp social.

Test de autoevaluare
1. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cetăţenii pentru a iniţia un proiect
de lege? – 2 puncte
2. Ce înţelegeţi prin promulgarea unei legi? – 2 puncte
3. Clasificaţi legile în raport de conţinutul normativ? – 2 puncte
4. Ce sunt ordonanţele de Guvern? – 2 puncte
5.Legile parlamentare urmează o procedură de elaborare ce cunoaşte patru faze. Precizaţi
ordinea corectă a desfăşurării lor: fazele preliminare ale procedurii legislative; dezbaterea şi
votul; iniţiativa legislativă; promulgarea – 2 puncte

Grile

1.O lege poate fi adoptată:

a) pe cale parlamentară;
c) pe cale judecătorească;
d) pe cale administrativă.

2.Care dintre următoarele domenii nu pot face obiectul iniţiativei cetăţenilor:

a) fiscal;
b) administrativ;
c) constituțional.

3.Majoritatea iniţiativelor legislative provin de la :

a) Parlament;
b) Guvern;
c) administraţia publică.

38
4.Care este cvorumul necesar pentru adoptarea legilor organice:
a) 2/3 din numărul membrilor Camerei;
b) majoritatea senatorilor şi deputaţilor (majoritatea absolută);
c) majoritatea senatorilor şi deputaţilor prezenţi (majoritate relativă).

5.Promulgarea legii se face de:

a) Guvern;
b) preşedinte;
c) Parlament.

6.Ordonanţele obişnuite încep să producă efecte la:

a) 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial;
b) 10 zile de la publicarea în Monitorul Oficial;
c) la 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial.

39
 Modulul VIII
TEHNICA JURIDICĂ

Unitatea de învăţare:
1. Tehnica juridică. Noțiune;
2. Tehnica legislativă;
3. Norma juridică;
4. Sistemul dreptului;
5. Instituția juridică ;
6. Marile diviziuni ale dreptului.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 112-162.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să cunoașteți ansamblul mijloacelor și procedeelor care constituie tehnica juridică și tehnica
legislativă
- să cunoașteți nucleul sistemului juridic și anume norma juridică
- să cunoașteți trăsăturile instituției juridice și ramurile dreptului

,,Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, procedeelor, artificiilor prin care

necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă juridică (se exprimă în conţinutul
normei de drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane”.
Tehnica legislativă este partea constitutivă a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-un
complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului
(substanţei) reglementărilor juridice.

Norma juridică
Fiind elementul structural prim al ordinii juridice, norma juridică va primi o definiţie
în raport de caracterizarea întregului. Fiind o formă de manifestare fenomenală a ideii de
drept, ea nu va trăda prin ea însăşi scopul său, ci doar, încadrată în totalitatea structurală pe
care o reprezintă dreptul. Cu alte cuvinte, finalitatea normei este determinată şi reorientată
uneori în funcţie de finalitatea dreptului. De aceea, definiţia va fi în cazul normei una
explicativă, pornind de la trăsăturile sale esenţiale, şi nu una pornind de la esenţă, ea trebuind

40
completată, pentru a-şi releva semnificaţia întreagă, cu definiţiile date dreptului ca fenomen,
dar mai ales ca idee.
Norma juridică este o regulă publică de conduită, generală şi impersonală, vizând
exteriorizarea intersubiectivă a conştiinţei particulare înălţată la universalitatea sa, tinzând să
creeze un comportament tipic indivizilor în acord cu modelul social urmărit, obligatorie în
temeiul legitimării ei la nivelul conştiinţei colective şi care, la nevoie, poate fi adusă la
îndeplinire prin constrângere.

Trăsăturile normei juridice

Am văzut că dreptul, privit ca fenomen, este un ansamblu de reguli de conduită, generale,
care vizează exteriorizarea conştiinţei, sunt publice şi obligatorii în baza coeziunii grupului social
şi sunt aduse la nevoie, la îndeplinire prin constrângere. Consideraţiile făcute asupra trăsăturilor
normelor juridice în debutul acestei lucrări sunt însă doar schiţate, neacoperind nici toate
trăsăturile, nici toate aspectele acestora.
Faptul că norma juridică este o regulă de conduită impune dintru început o precizare.
În sens strict nu toate normele juridice cuprind o regulă de conduită. Unele definesc termeni
utilizaţi de lege, altele principii generale etc. Dar toate aceste norme privesc indirect conduita
umană, sunt subordonate scopului normei de a limita conduita individului în vederea
organizării raporturilor intersubiective.
1. Norma juridică are caracter general şi impersonal. Dacă ar fi să dăm crezare
teoriei contractualiste, statul a apărut pe baza unui acord al voinţelor particulare care cedează
o parte din libertatea lor absolută, de care se bucurau în starea de natură, în schimbul protec-
ţiei oferite de corpul social astfel organizat. Fiecare cedând aceiaşi parte de libertate, se va
bucura în aceeaşi măsură de protecţie. Cu alte cuvinte, regulile create de grup trebuie să-i
privească pe indivizi ca pe fiinţe egale. Fictiv egale desigur, dacă ne referim la toate aspectele
distinctive ale individualităţii fiecăruia. O egalitate formală deci, nu una materială. Norma
trebuie, aşadar, să facă abstracţie de diferenţe, să privească doar generalul comportamentelor,
în fond să instituie un comportament ideal, abstract, normal pentru majoritate şi să-l aplice
tuturor, indiferentă fiind faţă de nevoia particulară a fiecăruia. Generalitatea normei înseamnă
că ea se adresează nu indivizilor în concret, ci unui proiect de individ, unui om ideal ce ar
reprezenta, în optica majorităţii şi a statului, individul bun. Ea este o constrângere în dublu
sens: pentru cei care nu se pot ridica la acest standard, deci nu pot să facă din acţiunea lor
particulară un standard universal, şi pentru cei care depăşesc standardul normativ.
Generalitatea normei impune sfânta mediocritate. Dar, nefiind neapărat legitimă, aceasta este
legitimată şi necesară. Norma juridică este generală pentru că se adresează comunului
muritor, pentru că şterge diferenţele reale, construind în felul acesta cetăţeanul ideal.
Generalitatea normei implică grade. Diferenţierea normativă a categoriilor de per-
soane este interzisă doar dacă se bazează pe anumite criterii (sex, rasă, religie, opinie sau
apartenenţă politică etc.). Aşadar, faptul că norma este generală nu implică faptul că ea se
adresează întotdeauna tuturor subiecţilor. Ea poate institui reguli diferite de standardul
general pentru anumite categorii de subiecţi sau pentru titularii unei funcţii, fără ca acest
lucru să-i afecteze caracterul general şi impersonal, căci destinatarii săi sunt priviţi tot
generic, nu sunt individualizaţi.
Caracterul general al normei nu semnifică faptul că ea cuprinde toate situaţiile în care
se poate afla un subiect. Ea „conţine un model abstract de conduită pentru un agent posibil al
acţiunii sociale”, model care are în vedere doar ceea ce se întâmplă cu cea mai mare
probabilitate.
2. Norma juridică are caracter tipic. Din caracterul general al normei rezultă
caracterul ei tipic. Norma juridică impune un tip de comportament. Ea alege un tipar mediu,

41
dintre multe posibile, în funcţie de finalitatea socială pe care dreptul şi-o asumă. Este vorba
deci de o acţiune de valorizare a modelelor de societate posibile şi de o orientare a
comportamentelor individuale şi de grup către realizarea unui anumit tip de coexistenţă.
Caracterul tipic al normei juridice înseamnă, mai degrabă, a impune un tipar societăţii decât a
impune un tipar individului. Conduita tipică impusă individului trebuie judecată şi aleasă
pornind de la finalitatea sistemului juridic în ansamblul său, căci „norma nu este o
semnificaţie ca atare, ci un act a cărui semnificaţie specifică a fost dată prin intermediul
ordinii juridice”. Finalitatea ordinii juridice ca atare tipizează conduitele prescrise.
3. Norma juridică vizează exteriorizarea conştiinţei. Baza oricărei normări este, în
ultimă instanţă, tendinţa individului spre exteriorizarea comportamentelor în relaţie cu
celălalt. Norma juridică are în vedere, aşadar, numai raporturile intersubiective. Doar relaţia
interesează dreptul, doar ea este normată. Norma juridică reprezintă un model abstract de
coordonare intersubiectivă în vederea obţinerii maximului de libertate în relaţie, de libertate
prin limitare, prin împlinirea datoriei. Ea este o reciprocitate în limitare, o trecere în limită.
4. Norma juridică este publică. Pentru ca un comportament prescris să poată fi urmat,
el trebuie adus la cunoştinţa indivizilor, trebuie făcut public. Voinţa legiuitorului este astfel
transpusă într-un text şi acesta publicat. Fiind însă vorba de instrumente mentale, normele nu
pot fi comunicate în acelaşi fel, ca instrumentele materiale. Textul normei este comunicat
destinatarului decât mediat de propria-i interpretare. Norma este reconstruită în spiritul
fiecărui destinatar, căci fiecare are un anumit mod de înţelegere al textului. Legiuitorul nu
comunică destinatarului direct un conţinut al gândirii sale, ci doar nişte cuvinte. El stimulează
subiectul să interpreteze el însuşi un text. Pentru subiect, norma este reconstruită de propria
înţelegere.
Iată de ce norma nu se confundă cu textul. Ea capătă realitate doar prin intermediul
conştiinţelor particulare ce o interpretează în baza textului, putând ajunge la interpretări
diferite. Rezultatul tipizat şi tipizant al normei depinde de înţelegerea comună majorităţii,
bazată pe o educaţie convergentă. Modificările acestui fond spiritual comun majorităţii duce
la modificarea normei, chiar dacă textul normativ rămâne neschimbat. Normele juridice sunt
deci obiecte cu «textură deschisă», cum se exprima Hart, consistenţa lor depinzând de
interpretarea care li se face şi care variază sincronic, de la un individ la altul şi diacronic, de
la o epocă la alta.
Textul normei este doar o orientare mentală, realitatea ei constând în înţelegerea
convergentă a textului de către majoritatea utilizatorilor. Publicitatea normei constă, aşadar,
în faptul că ea se bazează pe conştiinţa publicului destinatar cel puţin la fel de mult ca pe
voinţa legiuitorului.
5. Norma juridică este obligatorie. Noi am discutat deja oarecum această problemă,
vorbind despre sancţiune şi conchizând că ea nu este definitorie pentru juridic. Obligativitatea
normei nu vine deci din posibilitatea constrângerii, ci din legitimarea ei la nivelul
conştiinţelor particulare înălţate la universalitatea lor. Cu alte cuvinte, înţelegerea necesităţii
regulii o face obligatorie şi constrângerea este doar o apărare împotriva celor care se opun
spiritului coexistenţei la nivelul grupului. Norma este o constrângere, dar o constrângere
eliberatoare, dat fiind că este acceptată benevol ca necesară.
Ordinea juridică este cert o ordine de constrângere. Totuşi, definiţia dominantă dată
dreptului, care pleacă de la faptul că dreptul se caracterizează în mod esenţial prin faptul că
este bazat pe constrângere, este falsă. „În cazul constrângerii ea distinge forma de conţinut,
pune atunci o dublă afirmaţie: pe de o parte justiţia aparţine pe de-a-ntregul conţinutului şi, pe
de altă parte, se poate recunoaşte caracterul juridic al reglementării prin simpla sa formă”.
Aşadar, constrângerea trebuie să aibă un anumit conţinut ea însăşi pentru a fi juridică. Faptul
că este instituţionalizată nu este suficient pentru a o delimita de constrângerea dintr-o

42
organizaţie criminală. Şi în acest caz, puterea este organizată ierarhic, este constrângătoare şi
legitimată de membrii organizaţiei.
Caracterul de regulă obligatorie al regulii juridice, deşi mai rar în cazul unei orga-
nizaţii criminale, nu este totuşi exclus. „În consecinţă, caracterul specific nu se găseşte decât
în faptul că în cazul crimei organizate grupul celor care sunt expuşi constrângerii şi, deci,
dezavantajaţi prin constrângere este diferit de grupul celor care sunt avantajaţi de ea. În cazul
dreptului dimpotrivă, cele două grupuri coincid”.
Elementul decisiv de delimitare a constrângerii juridice şi, deci, şi a normei juridice
este finalitatea ei. Nu este suficientă forţa ce o impune; nu este suficientă eficienţa pentru a fi
în prezenţa juridicului, ci trebuie ca obligativitatea şi exigibilitatea normei să rezulte din
legitimitatea ei, deci din conformarea sa faţă de ideea de justiţie, aşa cum trăieşte ea la un
popor într-un moment dat, cum spunea Djuvara. Obligativitatea normei juridice este, aşadar,
fundamentată metajuridic. Acest caracter al normei nu rezultă din sancţionarea ei de către
puterea publică, ci din valoarea ei intrinsecă şi din conştientizarea ei ca necesară.
O precizare se mai impune: nu există grade de obligativitate normativă; toate normele,
indiferent de poziţia lor în ierarhia normativă sunt obligatorii în aceeaşi măsură pentru
destinatarii lor. Pe de altă parte, existenţa normelor permisive nu afectează caracterul
obligatoriu al normei.

Structura normei juridice

Structura normei juridice poate fi abordată din două puncte de vedere, unul intern, alcătuirea
logică a normei, şi unul exterior, modul de exprimare a elementelor logice ale normei în
cadrul ordinii juridice. În primul caz, vorbim de structura logico-juridică a normei, în al
doilea, de structura sa tehnico-legislativă.
a) Structura logică a normei juridice. Modelul de structurare internă a normei juridice
urmează modul de structurare a acţiunii, logica acţiunii sociale. Corespunzător acestei logici,
norma juridică are o structură trihotomică tipică ce cuprinde ipoteza (condiţiile de aplicare a
normei, faptele juridice), dispoziţia (comandamentul, conduita prescrisă în ipoteza descrisă) şi
sancţiunea (consecinţele conformării sau neconformării în raport cu dispoziţia). Norma se
structurează deci după schema: «dacă ... trebuie ... altfel ...».
b) Structura tehnico-legislativă a normei juridice. Structura logică a normei juridice
nu este întotdeauna redată ca atare într-un articol de lege. Cauza o reprezintă, în general,
economia de mijloace de exprimare. Putem deci întâlni norme care sunt cuprinse în mai
multe articole ale aceluiaşi act normativ sau chiar în acte normative diferite. Este cazul
normelor de trimitere sau normelor în alb.
Uneori, natura prevederii normative face ca unul sau altul din elementele logice ale
normei să lipsească sau să fie implicit. S-a spus, de exemplu, că norma constituţională ar fi în
general lipsită de sancţiune. Dacă din punct de vedere al formulării exprese acest lucru poate fi
adevărat, el este fals dacă privim lucrurile din alt unghi de vedere. Sancţiunea implicită a
încălcării oricărei norme constituţionale este neconstituţionalitatea actului.

Clasificarea normelor juridice

Normele juridice se pot clasifica după o multitudine de criterii: ramura de drept,
structura logică, sfera de aplicare, gradul şi intensitatea incidenţei, poziţia în ierarhia
normativă, gradul de preciziune şi de specificitate, modul reglementării conduitei, finalitatea
sancţiunii etc.
• Clasificarea normelor în raport cu gradul de preciziune şi de specificitate:

43
 a) Normele de drept strict;
b) Directivele sau standardele.
• Clasificarea normelor juridice în funcţie de modalitatea de reglementare a
conduitei:
a) Norme imperative;
b) Norme dispositive;
c) Norme supletive;
d) Norme permisive;
e) Norme de recomandare.
• Clasificarea normelor juridice în raport de finalitatea sancţiunii:
a) Punitive;
b) Stimulative.
Instituţia juridică este ,,un ansamblu organic care conţine reglementarea unei realităţi
concrete şi durabile a vieţii sociale şi care este constituit printr-un nucleu de reguli juridice
dirijate către un scop comun”.
Instituţia juridică prezintă următoarele trăsături:
a) instituţia juridică este un sistem de norme, mai corect un ,,tot sis-
temic” şi nu unul organic, pentru a nu confunda instituţia juridică cu organizarea
instituţională;
b) instituţia juridică este un sistem durabil;
c) instituţia juridică are o finalitate proprie;
d) instituţia juridică reglementează un grup distinct de relaţii sociale; şi
e) instituţia juridică reprezintă o ,,totalitate ierarhizată”.
La rândul său, dreptul internaţional cunoaşte două ramuri: dreptul public şi dreptul
privat. Dreptul internaţional public este ,,ansamblul regulilor care guvernează relaţiile dintre
subiecţii de drept internaţional
Dreptul internaţional privat este ansamblul normelor care au drept scop să soluţioneze
conflictele de legi şi de jurisdicţii în cazul relaţiilor juridice private care conţin un element de
extraneitate.
,,Ramura de drept constă într-un ansamblu distinct de norme juridice, aflate într-o
legătură organică, ansamblu de norme ce reglementează relaţiile sociale cu acelaşi specific şi
din acelaşi domeniu, folosind aceeaşi metodă sau complex de metode”.
Este ,,acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează
relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii”.
Dreptul administrativ este privit ca ,,ramura dreptului public care reglementează
relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală
dintre autorităţile administraţiei publice sau alte autorităţi statale, pe de o parte, şi cei
vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte”.
Ca ramură de drept, dreptul financiar a fost desprins din dreptul administrativ, el
reglementează aspectele fundamentale ale finanţelor statului, fără a se confunda cu dreptul
bancar.
Este principala ramură a compartimentului dreptului privat, este ,,acea ramură care
reglementează raporturi patrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate
pe poziţie de egalitate juridică”.
Este ,,un ansamblu de norme juridice care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte
din actele şi operaţiunile considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi raporturile la
care participă persoanele care au calitatea de comerciant”.

44
 Concluzii
Concluzionam ca tehnica legislativa este parte constitutiva a tehnicii juridice, ca
norma juridica este elementul de baza al ordinii juridice, ca institutia juridica este un nucleu
de norme juridice dirijate catre un scop comun, regasite in toate ramurile dreptului.

Test de autoevaluare
1. Ce este instituția juridică? – 1 punct
2. Enumerați caracteristicile instituției juridice. – 1 punct
3. Ce înțelegeți prin conceptul de tehnică juridică? – 2 puncte
4. Menționați trasăturile normei juridice. – 2 puncte
5. Menționați categoriile de norme juridice. – 2 puncte
6. Precizați părțile componente ale unei norme juridice. – 2 puncte

Grile
1.Nerespectarea unei norme de drept are drept consecință juridică o pedeapsă, în cazul în
care, norma încălcată este:
a)o normă de drept stimulativă;
b) o normă de drept permisivă;
c) o normă de drept punitivă.

2.Limbajul folosit de legiuitor și stabilirea expresă a unei sancțiuni în raport de gravitatea

unei fapte, fac a fi considerate norme de drept imperative:
a)legile fiscale, normeșe administrative, normele de procedură penală și normele penale;
b)norme de procedură civilă, de drept administrativ și de dreptul familiei;
c)normele fiscale, penale și de procedură penală precum și cele care organizează puterile
publice.

3.Structura trihotomică tipică a unei norme juridice cuprinde următoarele elemente:

a)ipoteză, dispoziție, sancțiune;
b)uzaj, element psihologic, dispoziție;
c)subiect, obiect, relație juridică, sancțiune.

4.O normă juridică se caracterizează prin următoarele aspecte:

a)caracter social, tipic, obligatoriu, personal;
b) caracter imperativ, public, personal, obligatoriu;
c)caracter general, impersonal, tipic, public, obligatoriu.

45
 Modulul IX
NOȚIUNEA DE PUTERE DE DREPT

Unitatea de învăţare:
1. Dreptul subiectiv;
2. Obligația juridică;
3. Clasificarea drepturilor subiective;
4. Clasificarea obligațiilor juridice.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 163-175.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să cunoașteți diferența dintre sintagma drept obiect – drept subiectiv
- să cunoașteți consecințele dobândirii unui drept subiectiv
- să cunoașteți categoriile de drepturi și obligații juridice

Dreptul subiectiv
Dreptul subiectiv este prerogativa, concedată unei persoane de către ordinea juridică şi
garantată pe căi de drept, de a dispune de o valoare care îi este recunoscută ca aparţinându-i,
fie ca a sa, fia ca datorată.

Elementele dreptului subiectiv

A. Subiectul dreptului. Subiectul dreptului este titularul acestuia, cel care «are» un
drept. Când este vorba de persoane private (fizice sau juridice) vorbim de drepturi subiective
(de exemplu, dreptul de proprietate, dreptul de creanţă), în timp ce, atunci când titularul este
o autoritate publică, vorbim de competenţă, prin aceasta desemnându-se o prerogativă
inerentă autorităţii (de exemplu, competenţa unui funcţionar sau competenţa judiciară). Cele
două noţiuni sunt distinse în raport de titular, ambele desemnând însă o putere de drept, adică
o prerogativă concedată persoanei de ordinea juridică.
B. Obiectul dreptului. Noţiunea de obiect al dreptului subiectiv a stârnit vii dezbateri.
Excesiv de relaţionistă, teoria socialistă a dreptului, urmată şi astăzi de mulţi teoreticieni, a
tratat, în general, obiectul raportului juridic şi nu al dreptului subiectiv. Acest obiect este
46
constituit din acţiunea sau abţinerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o poate
pretinde subiectului pasiv. În această concepţie bunurile sunt fie obiect derivat al raportului
juridic, fie nu sunt considerate ca atare. Cum arătam şi cu un alt prilej, credem că lucrurile
constituie obiect derivat al raportului juridic civil pentru că acţiunea, abstenţiunea se referă la
ele, deci tocmai pentru că ele constituie obiect al obiectului raportului juridic civil. Cu alte
cuvinte, conduita subiectului dreptului în raport vizează valoarea care formează substanţa
dreptului subiectiv. Obiectul dreptului subiectiv nu este totuna cu obiectul relaţiei juridice.
Acţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv ţine deja de
relaţia juridică dintre ei şi nu ca atare de dreptul subiectiv, în timp ce obiectul dreptului
subiectiv trebuie să fie inerent acestuia ca atare. Acest obiect îl reprezintă valoarea care
formează miza dreptului. Nu este vorba propriu-zis de lucruri în sens material, ci de
«bunuri», adică de valori deja sociale. Acest obiect poate să fie corporal, dar nu trebuie să ne
facem despre el o reprezentare pur materială. Obiectul poate fi un bun incorporal la fel de
bine ca un bun corporal. Dar, valoarea care formează obiectul dreptului poate fi de ordin
intelectual, moral sau pur şi simplu umană:
− valori inerente persoanei umane: drepturi ale personalităţii (viaţă, libertate, onoare)
sau relaţiilor cu alte persoane (relaţii de căsătorie, relaţii de familie);
− bunuri corporale, mobile sau imobile;
− bunuri necorporale, creaţii intelectuale cum ar fi o operă literară sau o invenţie;
− prestaţii ale altei persoane, pozitive sau negative, pecuniare sau extrapatrimoniale:
prestaţii în bani, în muncă; o obligaţie de neconcurenţă; executarea unei opere de artă;
prestarea serviciilor medicale;
− statute şi funcţii aparţinând vieţii civile sau comerciale ori vieţii publice: statutul de
tutore, funcţia administratorului unei societăţi comerciale, funcţia publică etc.
C. Relaţia juridică. Relaţia juridică este un element esenţial al dreptului subiectiv.
Dreptul nemanifestându-se decât în raport, acest lucru este inevitabil. Dar această relaţie
juridică poate fi privită din două unghiuri de vedere:
Din unghiul de vedere al obiectului dreptului, dreptul subiectiv apare ca o legătură
exclusivă de apartenenţă şi de stăpânire. Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv semnifică dispo-
ziţia exclusivă, rezervată titularului, asupra valorii care formează obiectul dreptului. În lipsa
acestei raportări la valoarea ce formează obiectul dreptului subiectiv nu ar fi de înţeles
raportarea persoanelor una la alta. Astfel, în cazul dreptului de proprietate ceilalţi trebuie să
se abţină de la orice acţiune de natură să împiedice sau să stânjenească relaţia de apartenenţă
şi stăpânire exclusivă a lucrului. Dar, acest raport negativ cu ceilalţi există doar datorită
raportării proprietarului la obiectul proprietăţii. De altfel, această raportare la lucru este baza
definiţiei proprietăţii dată de art. 480 C.civ., care arată că „proprietatea este dreptul ce are
cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege”.
Din unghiul de vedere al relaţiei cu ceilalţi subiecţi de drept, dreptul subiectiv apare ca
o legătură de obligaţie faţă de celălalt. Orice alt subiect este ţinut să respecte stăpânirea
exercitată de titular asupra obiectului dreptului sau să se conformeze exigenţelor conţinute în
dreptul altuia. Astfel, potrivit expresiei lui Dabin, dreptul meu este în acelaşi timp exigibil şi
inviolabil în raport cu celălalt. În această relaţie juridică persoanele se raportează mai întâi la
valoarea care formează obiectul dreptului şi mai apoi, în mod derivat, una la alta, căci această
raportare intersubiectivă priveşte valoarea avută în vedere ca obiect.
D. Protecţia juridică. Dreptul subiectiv este protejat de ordinea juridică. Nu există drept
în afara, în lipsa acestei protecţii. Titularul dreptului trebuie să aibă posibilitatea de a-şi face
dreptul respectat sau de a-l realiza prin intermediul acţiunii în justiţie. Liberul acces la justiţie
are în mod primar acest fundament.

47
 Obligaţia juridică
Dreptului subiectiv îi corespunde întotdeauna o obligaţie juridică. Ea constă în a
respecta sau a îndeplini prerogativele cuprinse în dreptul subiectiv sau competenţa altuia, sub
ameninţarea unei constrângeri juridice. Obligaţia juridică are realitate doar în corelaţie cu
dreptul subiectiv sau competenţa altuia, deci doar în cadrul unei relaţii juridice, al unui raport
juridic. Fiind contraponderea dreptului subiectiv sau competenţei, a puterii de drept deci,
obligaţia juridică va reflecta fidel în structura sa structura dreptului.
Termenul „obligaţie” poate fi utilizat într-un sens larg: acela care desemnează tot ceea
ce legea sau chiar morala cere unei persoane să facă, fără ca aceasta să fie ţinută faţă de o altă
persoană. În sens restrâns, obligaţia juridică desemnează ceea ce datorează în mod concret
debitorul prin opoziţie faţă de dreptul creditorului. În fine, termenul poate fi utilizat într-un
sens şi mai restrâns: acela de titlu negociabil (nominativ sau la purtător) sau de titlu prin care se
constată existenţa unei datorii.

Elementele obligaţiei juridice

A. Subiectul obligaţiei. Subiectul obligaţiei numit şi subiect pasiv al raportului juridic,
este cel care este ţinut să respecte sau să îndeplinească prerogativele cuprinse în dreptul sau
competenţa altuia. El poate fi o persoană determinată, caz în care dreptul corespunzător
obligaţiei este relativ, sau poate fi nedeterminat, obligaţia adresându-se de data aceasta tuturor,
ca o obligaţie generală negativă de a respecta prerogativele cuprinse în dreptul subiectiv al unei
persoane, caz în care dreptul acesta devine absolut. O astfel de obligaţie generală de
non-interferenţă este corelativă, de exemplu, dreptului de proprietate.
B. Conţinutul obligaţiei. Obligaţia poate consta într-o acţiune pozitivă sau într-o
abţinere. Ea poate să fie determinată sau poate consta într-o atitudine indeterminată de respect
faţă de dreptul altuia. Obligaţia pozitivă poate consta în a da sau a face ceva (de exemplu,
plata unei sume, restituirea unui lucru, satisfacerea serviciului militar, executarea unei lucrări
etc.) în timp ce obligaţia negativă constă într-o atitudine pasivă de a nu face ceva (de
exemplu, a nu aduce atingere proprietăţii altuia). Obligaţia de a nu face poate să fie corelativă
şi unui drept subiectiv relativ, caz în care constă în abţinerea de a face ceva ce, în lipsa acestei
obligaţii, ar fi putut face.
C. Relaţia juridică. Obligaţia juridică apare pentru persoana obligată ca o legătură,
mai mult sau mai puţin directă, de supunere faţă de puterea unei alte persoane. Această
caracteristică apare net în cazul competenţei publice, puterii părinteşti sau obligaţiei la
muncă. Dar această relaţie de supunere este strict limitată la obiectul dreptului. Este, de altfel,
unul din elementele ce disting dreptul modern de cel antic care lăsa cetăţeanul la bunul plac al
statului, familia la bunul plac al şefului ei, debitorul la bunul plac al creditorului. În cazul
celorlalte drepturi relaţia de subordonare apare mediată dar ea este încă prezentă.
D. Constrângerea juridică. Am văzut că unul dintre elementele constitutive ale drep-
tului subiectiv este protecţia juridică. Privită din punctul de vedere al celui obligat, această
protecţie a dreptului altuia se transformă în constrângere juridică. Titularul dreptului poate să
ceară concursul puterii publice pentru a face respectate sau îndeplinite, prin constrângere
prerogativele dreptului său.

48
 Clasificarea drepturilor în sens subiectiv
• Clasificarea drepturilor în sens subiectiv după obiectul dreptului:
i. Patrimoniale
a. Reale (principale şi accesorii)
b. De creanţă
c. intelectuale
ii. Nepatrimoniale
• Clasificarea drepturilor în sens subiectiv în funcţie de diviziunile dreptului:
Publice
o Fundamentale
o Politice
o Administrative
Civile
Economice şi sociale
• Clasificarea drepturilor în sens subiectiv în funcţie de criteriul opozabilităţii:
Absolute
Relative
• Clasificarea drepturilor în sens subiectiv în funcţie de corelaţia dintre ele:
Principale
Accesorii
• Clasificarea drepturilor subiective în funcţie de gradul de certitudine oferit
titularului:
Drepturi eventuale
Drepturi în curs de formare
Drepturi subiective afectate de modalităţi
Drepturi caştigate
• Clasificarea drepturilor subiective în raport de titular:
Interindividuale
Corporative

Clasificarea obligaţiilor
• Clasificarea obligaţiilor în funcţie de obiectul lor:
Obligaţii de a da, a face sau a nu face
Obligaţii pozitive şi obligaţii negative
Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă
• Clasificarea obligaţiilor în raport de opozabilitatea lor:
Obligaţii obişnuite
Obligaţii opozabile terţilor
Obligaţii reale
• Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sancţiune:
Perfecte
Imperfecte

49
 Concluzii

Concluzionam ca este unanim admis ca dreptului subiectiv ii corespunde intotdeauna

o obligatie juridica. Sistemul de clasificare al drepturilor subiective si al obligatiilor juridice
este un sistem deschis unor multiple criterii folosite in sens acest.

Test de autoevaluare
1. Definiţi dreptul subiectiv? 2 puncte
2. Care sunt elementele constitutive ale dreptului subiectiv? 2 puncte
3. Definiti obligatia juridica. 2 puncte
4. Mentionati care sunt elementele constitutive ale obligatiei juridice. 2 puncte
5. Clasificati drepturile subiective si obligatiile in raport de obiectul lor. 2 puncte

Grile
1.Dreptul în sens subiectiv cuprinde următoarele elemente:
a)subiectul dreptului, obiectul dreptului, relația juridică, protecția juridică;
b)subiectul dreptului, conținutul dreptului, relația juridică, constrângerea juridică;
c)subiectul dreptului, dispoziția, relația juridică, sancțiunea juridică.
2.Obligația juridică are următoarele elemente constitutive:
a)uzajul, convingerea juridică, elementul psihologic;
b)ipoteză, sancțiune, dispoziție;
c)subiectul obligației, obiectul obligației, relația juridică, constrângerea juridică.
3.Drepturile patrimoniale sunt drepturi subiective care:
a)au un conținut economic, în sensul că pot fi măsurate în bani;
b)prin natura lor au un conținut moral, în sensul că nu pot fi evaluate în bani;
c)asigură protecția atributelor esențiale ale personalității umane: viața, integritatea fizică.
4.Sunt considerate drepturi subiective principale următoarele categorii de drepturi:
a)dreptul de proprietate, uz, uzufruct, gaj;
b)dreptul de servitute, dreptul de retenție, amanetul;
c)dreptul de proprietate, uz, uzufruct, abitație, superficie, servitute.
5.Sunt considerate drepturi subiective instituite și protejate de legislația economică și
socială:
a)dreptul la muncă, dreptul la șomaj, dreptul la pensie;
b)dreptul de a vota, dreptul de a cere soluționarea unei cereri administrative în termen de 30
de zile;
c)dreptul de proprietate.
6.Drepturile subiective afectate de modalități sunt acele categorii de drepturi care:
a)sunt inerente naturii umane și sunt garantate de Constituție: libertatea conștiinței, libertatea
cuvântului;
b)pentru a fi exercitate trebuie să se ajungă la un termen sau să se îndeplinească o condiție;
c) au o existență de sine stătătoare și pe cale de consecință nu depind pentru a fi exercitate, de
un alt drept.

50
 Modulul X

TITULARII DREPTURILOR SUBIECTIVE

Unitatea de învăţare:
1. Persoana fizică;
2. Persoana juridică;
3. Capacitatea de folosință;
4. Capacitatea de exercițiu.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 176-188.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să cunoașteți elementele de identificare în spațiu și în societate ale unei persoane fizice
- să cunoașteți elementele constitutive ale unei persoane juridice
- să cunoașteți condițiile dobândirii de către o persoană fizică a capacităților de folosință și de
exercițiu

Persoana fizică
Persoana fizică este fiinţa umană privită din unghiul de vedere al aptitudinii sale de a
fi subiect de drept. Deşi noţiunea nu pare să ridice dificultăţi, trebuie totuşi făcute unele
precizări.
În primul rând, doar fiinţele umane privite individual sunt persoane fizice. Este exclus
aşadar ca animalele să se bucure de personalitate juridică; ele nu au capacitatea de a fi
subiecţi de drept. Există, cu toate acestea, mai ales în perioadele de decadenţă, tendinţa de a
acorda personalitate juridică animalelor, mai ales celor de companie. Vedem câini primind
liberalităţi, vedem chiar organizaţii internaţionale ocupându-se de drepturile animalelor.
Neexcluzând existenţa unor reguli de protecţie a acestora, trebuie arătat că doar oamenii pot
fi subiecţi de drepturi, personificarea animalelor fiind o tendinţă ce trebuie respinsă. Faptul că
se pun limite drepturilor oamenilor de a dispune de animale nu înseamnă că animalele
dobândesc personalitate.
În al doilea rând, orice fiinţă umană are personalitate juridică prin simplul fapt de a
exista. Cu alte cuvinte, este exclus ca un om să fie lipsit de personalitate, cum era cazul scla-
vilor. Sclavia este de altfel prohibită atât în dreptul intern, cât şi în dreptul internaţional.

51
 În al treilea rând, toate fiinţele umane au aceeaşi personalitate. Acest principiu este
transpus constituţional în egalitatea în drepturi, prevăzută în Constituţia noastră în art. 16.
Este vorba de o egalitate juridică abstractă şi nu de una concretă. Principiul nu este însă la fel
de strict ca cel anterior: există diferenţieri în funcţie de situaţia obiectivă a persoanei; există
chiar o egalitate ca drept la diferenţă.

Identificarea persoanei fizice

Identificarea persoanei se face în diferite sfere particulare ale societăţii globale. Există
o identificare politică, prin intermediul cetăţeniei, pentru a determina apartenenţa şi exerciţiul
drepturilor politice. Există, de asemenea, o identificare administrativă prin nume, care poate
fi considerat, într-o anumită măsură, o instituţie de poliţie civilă şi prin domiciliu, căci acesta
determină uneori competenţa teritorială a administraţiilor sau a justiţiei. Există, de asemenea,
o identificare în cadrul familiei, prin prenume etc.
Identificarea persoanei fizice este, aşadar, necesară în primul rând statului, adminis-
traţiilor, justiţiei, colectivităţilor locale care au nevoie să cunoască cetăţenii, alegătorii,
contribuabilii, justiţiabilii etc. Atributele de identificare ale persoanei fizice sunt, pe de altă
parte, obiect al unor drepturi subiective protejate de dreptul obiectiv.
Necesară în mod evident, identificarea persoanei poate deveni abuzivă datorită
apariţiei şi dezvoltării tehnicilor moderne de stocare şi prelucrare automată a datelor.
Tratamentul automat al informaţiilor nominative, adică al celor care permit în orice mod
identificarea persoanelor fizice, poate să se constituie uneori într-un atentat la viaţa privată a
acestora. Nevoia de a limita această tendinţă pentru a proteja anumite secrete legitime ale
persoanei a dus la semnarea de către statele membre ale Consiliului Europei a unei Convenţii
pentru protecţia persoanelor faţă de prelucrarea automată a datelor cu caracter personal.
Identificarea persoanei fizice se face prin următoarele elemente:
a)cetăţenie;
b)nume;
c)domiciliu;
d)stare civilă.

Persoană juridică
Conform art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 este persoană juridică „orice
organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării
unui anume scop în acord cu interesul obştesc”.
Potrivit acestor prevederi de principiu, persoana juridică are următoarele elemente
constitutive:
a) organizarea proprie, de sine stătătoare;
b) patrimoniul propriu (distinct de al asociaţilor) şi
c) un scop propriu în acord cu interesul general.
Persoana juridică este o entitate socială organizată de sine stătător, având un patri-
moniu propriu şi un scop determinat în acord cu interesul general, care are o existenţă juridică
proprie şi este aptă, ca atare, să fie subiect al raporturilor juridice.

Identificarea persoanei juridice

Identificarea persoanei juridice constă în individualizarea ei ca subiect distinct în
raporturile juridice la care participă. Identificarea persoanei juridice se face în principal prin:
nume, sediu social şi naţionalitate.

52
 A. Numele (denumirea) persoanei juridice are rolul de a individualiza subiectul
respectiv faţă de ceilalţi subiecţi. Numele este un drept dar şi o obligaţie: sub acel nume
gruparea cu personalitate distinctă îşi exercită drepturile şi îşi desfăşoară activităţile. Dar
alegerea numelui nu este liberă complet în cazul persoanelor morale. Cum numele comercial
are o valoare comercială şi publicitară, protecţia lui este sporită, ceea ce implică faptul că
nicio altă organizare nu poate împrumuta denumirea respectivă sau una care să creeze
confuzii, protecţie extinsă şi asupra emblemelor ce însoţesc numele, o acţiune contrară
constituind act de concurenţă neloială. Pe de altă parte, la unele persoane juridice legea poate
impune un anumit gen de denumire.
B. Sediul social. Sediul social al persoanei juridice este în esenţă ceea ce domiciliul
este pentru persoana fizică: elementul prin care ea este identificată în spaţiu. El produce toate
efectele ce sunt legate de domiciliu în cazul persoanei fizice. Cum o persoană juridică poate
avea mai multe sedii, sediul social este «principala reşedinţă», «domiciliul voluntar». Or, spre
deosebire de situaţia persoanei fizice, acest sediu social nu este uşor de determinat. El poate fi
declarat prin actul constitutiv într-un anume loc, pentru a obţine ataşarea la un anume sistem
de drept, dar direcţia societăţii să se găsească în alt loc. Sediul social determină naţionalitatea
persoanei juridice, joacă un rol esenţial în determinarea competenţei teritoriale, în ce priveşte
locul executării unor contracte etc.
C. Naţionalitatea. Toate persoanele juridice au o naţionalitate. Spre deosebire de
situaţia persoanelor fizice, naţionalitatea este determinată de domiciliu, ca regulă generală. În
principiu orice persoană juridică cu sediul social în România este persoană juridică română.
În funcţie de naţionalitate se determină apoi regulile aplicabile constituirii, organizării,
funcţionării şi încetării personalităţii morale. În principiu nu contează deci pentru
determinarea naţionalităţii persoanei morale cetăţenia asociaţilor, provenienţa capitalurilor,
locul desfăşurării activităţii, ci doar sediul social. Acest criteriu nu este însă lipsit de pericole,
ceea ce a făcut ca atât legiuitorul, cât şi jurisprudenţa să atenueze principiul în anumite
circumstanţe.

Diferite categorii de persoane juridice. Persoanele juridice instituite prin lege

A. Persoane juridice publice. Este vorba mai întâi de Stat. El este constituit în baza
Constituţiei, în acest sens acesta fiind un fel de «contract» colectiv, social şi funcţionează în
baza acesteia, în acest sens ea fiind statut al statului.
Colectivităţile locale formează alte persoane juridice de drept public: comune, oraşe,
municipii, judeţe. În fine, stabilimentele publice care asigură funcţionarea serviciilor publice
au de asemenea personalitate juridică: spitale, universităţi etc.
B. Persoanele juridice mixte. Acestea sunt organe oficiale create de lege, sau al căror
statut este aprobat prin lege, dar care corespund unor acţiuni şi structuri diverse ce ţin de
dreptul privat. Ele sunt supuse unui regim mixt ce combină dreptul public şi dreptul privat.
Principalele două categorii sunt:
a) Organizările publice ale sectorului economic.
b) Asocierile obligatorii din sectorul profesional.

Persoanele juridice constituite prin voinţa particularilor

Legea oferă particularilor posibilitatea de a se grupa în diferite persoane morale. Ea
stabileşte anumite modele de structuri ce pot servi unor scopuri diverse pentru a oferi posibi-
litatea particularilor de a constitui persoane juridice. Impulsul creator aparţine însă
particularilor. Aceste modele prefabricate de lege corespund libertăţilor fundamentale
prevăzute în Constituţie: libera asociere (art. 40 din Constituţie, denumit «dreptul de

53
asociere»), libertatea sindicală, patronală şi a asocierilor profesionale (art. 40 şi art. 9 din
Constituţie), libertatea comerţului (art. 135 din Constituţie, intitulat «economia») etc.
Tipologia acestor persoane morale este dată de scopul lor. Reţinem următoarele categorii:
a) Partidele politice;
b) Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale;
c) Asociaţiile;
d) Fundaţiile;
e) Societăţile.

Capacitatea de folosință
Capacitatea de folosinţă este ,,capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”. „Capacitatea de
folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”. „Drepturile
copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”. Aşa cum este
definită de lege, capacitatea de folosinţă se înfăţişează a fi unul şi acelaşi lucru cu
personalitatea juridică.
Doctrina a consemnat o serie de definiţii date capacităţii de folosinţă, deosebirile
dintre ele privind doar forma în care au fost exprimate, nu şi conţinutul.

Capacitatea de exerciţiu
Ca parte a capacităţii civile, capacitatea de exerciţiu este aptitudinea de a dobândi şi
exercita drepturi şi de a-şi asuma şi executa obligaţii prin săvârşirea de acte juridice.
Altfe spus, „Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte
juridice civile”.

Caracterizarea generală a capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. În privinţa

capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se impun următoarele sublinieri:
a) capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice cunoaşte următoarele trei stări:
- capacitatea de exerciţiu deplină. Capacitatea de exerciţiu deplină are
următoarele caracteristici:
începe la data când persoana devine majoră”; Persoana devine majoră la împlinirea
vârstei de 18 ani”;
- „minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu”; „În cazul în
care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei
păstrează capacitatea deplină de exerciţiu”.
Excepţia o constituie capacitatea de exerciţiu anticipată. Pentru motive temeinice,
instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea
deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se,
când este cazul, şi avizul consiliului de familie”.
- capacitatea de exerciţiu restrânsă „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are
capacitatea de exerciţiu restrânsă”; şi
- lipsa capacităţii de exerciţiu- potrivit art. 43 alin 1 C. civ. în afara altor cazuri
prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc.
„Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele
acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege”;
b) capacitatea de exerciţiu este guvernată de următoarele principii:

54
 - principiul legalităţii capacităţii de exerciţiu;
principiul generalităţii capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, gradul de
generalitate depinzând de starea la care ne raportăm;
- principiul inalienabilităţii capacităţii de exerciţiu;
- principiul intangibilităţii capacităţii de exerciţiu; şi
- principiul egalităţii capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice;
c) capacitatea de exerciţiu restrânsă şi lipsa capacităţii de exerciţiu sunt strâns legate de
ideea de protecţie juridică a celor în cauză.

Concluzii
Concluzionam ca numai fiintele umane privite individual sunt persoane fizice, iar
sintagma ,,persoana morala” – persoana juridica – desemneaza orice organizatie de sine
statatoare, cu un patrimoniu propriu, cu entitate juridica si cu scop licit. In ceea ce priveste
capacitatea de folosinta, orice fiinta umana o are prin simplul fapt ca exista, fiind exclusa
posibilitatea lipsirii ei de aceasta aptitudine, dar in ceea ce priveste capacitatea de exercitiu,
aceasta impune indeplinirea unor conditii de dobandire a ei.

Test de autoevaluare
1.Definiți persoana fizică; - 2 puncte
2. Menționați categoriile de persoane juridice; - 2 puncte
3. Menționați formele capacității de exercițiu; - 3 puncte
4. Precizați momentele dobândirii și pierderii capacității de folosință. – 3 puncte

Grile
1.Capacitatea de exercițiu deplină a unei persoane fizice se dobândește:
a)la vârsta de 18 ani;
b)la naștere;
c) la varsta de 22 de ani.

2.Încetarea personalității juridice a persoanei fizice intervine:

a)în momentul morții;
b)în momentul pierderii capacității mentale;
c)după moarte, prin efectul unui testament.

3.Atributele de identificare a unei persoane fizice protejate de dreptul obiectiv sunt:

a)cetățenia, domiciliul, numele, starea civilă;
b)naționalitatea, sediul, numele;
c)cetățenia, naționalitatea, sediul.

4.Sunt considerate persoane juridice private:

a)statul, asociațiile, fundațiile, societățile;
b)organizările publice ale sectorului economic și asocierile obligatorii din sectorul
profesional;
c)sindicatele, partidele politice, asociațiile, fundațiile, societățile.

55
 Modulul XI

CREAREA, MODIFICAREA, STINGEREA ȘI UZAJUL DREPTURILOR

Unitatea de învăţare:
1. Faptele și actele juridice;
2. Modificarea, transferul și stingerea drepturilor;
3. Uzajul drepturilor.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 189-198.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să înțelegeți care este diferența între un fapt și un act juridic
- să cunoașteți care este posibilitatea de modificare, de transfer sau de stingere a drepturilor

Faptele juridice
Faptul juridic ca noţiune are două înţelesuri (sensuri):
a) lato sensu, prin fapt juridic se înţelege un eveniment al vieţii sociale producător de
efecte juridice, în sensul că ajută la crearea, transmiterea sau stingerea drepturilor;
b) stricto sensu, faptul juridic este evenimentul – acţiune sau inacţiune – care se
produce fără intenţia de a da naştere la efecte juridice, dar de producerea cărora legea leagă
producerea unor asemenea efecte.
Manifestarea de voinţă privită a fi criteriul distincţiei între noţiunile de act şi fapt
juridic trebuie considerată ca atare prin prisma finalităţii ei, ceea ce identifică două criterii de
luat în considerare:
a) teza voinţei dirijate, care cunoaşte două nuanţe:
- voinţa simplu dirijată şi puterea particulară a voinţei; şi
- teza voinţei necesare.
Sub puterea acestui criteriu se grupează două teorii:
a) teoria voinţei dirijate, teorie potrivit căreia nu este suficientă manifestarea de
voinţă; se cere în plus ca aceasta să fie dirijată către crearea de efecte juridice. De aici,

56
definiţia actului juridic ca manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte
juridice. Rezultă că potrivit acestei teorii, actul juridic are următoarele trei componente:
- rezultatul urmărit;
- mijlocul folosit; şi
- legătura între rezultat şi voinţă, element care, în opinia majorităţii autorilor, este
suficient; şi
b) interioritatea particulară a voinţei, criteriu care cere ca voinţa să fie nu numai
dirijată, ci să şi determine conţinutul efectelor juridice.
Actul juridic în sens de negotium iuris are următoarele elemente:
a) manifestarea de voinţă;
b) dorinţa şi tendinţa de a produce efecte juridice prin chiar manifestarea de voinţă; şi
c) caracterul necesar al manifestării de voinţă pentru a se putea ajunge la producerea
efectelor juridice.
Drepturile subiective şi situaţiile juridice se modifică potrivit principiului actului contrar,
principiu potrivit căruia un act juridic nu poate fi modificat decât printr-un act juridic cu
aceeaşi valoare juridică, în aceeaşi formă şi, bineînţeles, de către aceeaşi voinţă (aceleaşi
voinţe) care l-au creat.
Când este vorba de acte normative, prin excepţie, modificarea poate opera şi ca urmare a
unui act normativ cu forţă juridică superioară.
Transferul drepturilor operează ca o consecinţă a schimbării subiectului activ ori a
subiectului pasiv.
Ca modalităţi de transmitere se cunosc:
- transferul între vii (inter vivos);
- transferul din cauză de moarte (de mortis causa);
- transferul cu titlu particular;
- transferul cu titlu universal;
- transferul cu titlu oneros; şi
- transferul cu titlu gratuit.
Stingerea drepturilor are loc:
a) în acelaşi fel în care au luat naştere, potrivit regulii actului contrar;
b) stingerea drepturilor poate fi supusă unor condiţii mai restrictive în raport cu cele
avute în vedere la naşterea lui.
Cauzele de stingere a drepturilor sunt:
a) legea, în mod excepţional, prin derogare de la principiul neretroactivităţii;
b) decizia administrativă, în mod excepţional şi în condiţiile legii;
c) decizia juridică;
d) actele juridice private; şi
e) faptele juridice.
„Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a
schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a
produs faptul juridic care a generat, a modificat sau a stins dreptul respectiv”.
Neîndoielnic, dreptul subiectiv constituie temei pentru anumite puteri, anumite competenţe
şi anumite prerogative care sunt conferite titularului lor, cu precizarea că asemenea prerogative
nu au caracter absolut, de unde concluzia că ,,de dreptul subiectiv trebuie uzat, nu abuzat”.

57
 Concluzii

Concluzionam ca drepturile subiective izvorasc fie dintr-un act juridic, fie dintr-un fapt
juridic. Modificarea drepturilor subiective se poate realiza potrivit principiului actului contrar,
transferul drepturilor opereaza ca o consecinta a schimbarii subiectului activ sau subiectului
pasiv, iar cauzele de stingere ale dreptului sunt: legea, decizia administrativa, decizia juridica,
actele juridice private si faptele juridice. In ceea ce priveste uzajul drepturilor, concluzia este ca
,,de dreptul subiectiv trebuie uzat, nu abuzat”.

Test de autoevaluare
1.Definiți faptul juridic; 2 puncte
2. Clasificați faptele juridice voluntare; -2 puncte
3.Care sunt în sens de negotium iuris elementele unui act juridic? – 2 puncte
4. Precizați cauzele de stingere a drepturilor subiective. - 2 puncte
5. Precizați câteva modalități de transmitere a drepturilor. – 2 puncte

Grile
1.Faptele juridice involuntare sunt:
a).operatiunile juridice prin manifestarea de vointa a partilor;
b).acele evenimente naturale sau sociale care se produc independent de vointa omului;
c).faptele care sunt dorite de om fara a fi luate in considerare si efectele pe care le produc.

2.Actul juridic reprezinta:

a).incsrisul care consemneaza operatiunea juridica incheiata de parti;
b).actiunile sau inactiunile pe care legea le considera sau le reprima;
c).evenimentele naturale sau sociale produse independent de voina omului.

58
 Modulul XII
REALIZAREA DREPTULUI

Unitatea de învăţare:
1.Aplicarea dreptului;
2.Delimitarea domeniului de aplicare.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 195-215.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să cunoașteți efectele aplicării unei legi în trei dimensiuni: spațiu, timp și persoană
- să cunoașteți etapele aplicării unei legi

În legătură cu etapele aplicării dreptului se impun următoarele precizări prealabile:

a) actele de aplicare a dreptului provin fie de la administraţie, fie de la instanţele de
judecată;
b) în ambele cazuri, aplicarea dreptului se realizează în aceleaşi etape; şi
c) actele administrative sunt supuse în principiu, controlului judecătoresc.

Etape:
-determinarea situației de fapt;
-aplicarea unei norme de drept;
-actul de aplicare;
-executarea actului de aplicare.
Aplivcarea dreptului în timp implică momentul intrării legii în vigoare. S-a precizat că
„ ... se înţelege că termenul curge de la data publicării legii şi se împlineşte a treia zi de la
publicare”. Suntem de părere că ziua în care se publică legea în Monitorul Oficial nu intră în
calculul termenului de 3 zile acordat de Constituţie pentru intrarea în vigoare. Cu alte cuvinte,
legea intră în vigoare la expirarea celei de a treia zi de la împlinirea zilei în care a fost
publicată.

59
 Ieşirea din vigoare a normei juridice

Abrogarea
În literatura de specialitate recentă abrogarea a fost definită ca fiind ,,procedeu prin
care o lege îşi încetează efectele datorită adoptării unui act legislativ posterior şi contra ei”.
Abrogarea este modul clasic prin care normele juridice ies din vigoare. Ea este
expresă şi tacită.

Legile cu termen
Uneori, chiar în cuprinsul legii, se prevede termenul în care aceasta îşi produce
efectele, acţiunea lor încetând la împlinirea termenului respectiv. Altfel spus, prin ajungerea
la termen legea iese de drept din vigoare, fără a mai fi nevoie de un act normativ anume,
consacrat ieşirii ei din vigoare.

Desuetudinea
Suntem în prezenţa desuetudinii (sau căderii în desuetudine) unei legi în situaţia în
care deşi formal aceasta este în vigoare, deoarece nu a operat abrogarea, forţa ei obligatorie
încetează ca urmare a neaplicării datorită incompatibilităţii regulii cu noile concepţii juridice
şi morale acceptate de societate, chiar dacă materia reglementată continuă să existe.
Norma juridică este edictată ţinându-se cont de existenţa şi necesitatea reglementării
anumitor relaţii sociale. Ca regulă generală, dacă dispar relaţiile reglementate trebuie să
dispară şi reglementarea însăşi. Formal, însă, chiar dacă relaţia socială dispare, reglementarea
continuă să existe, să fie în vigoare, dar ea nu mai are aplicabilitatea practică.

Principiul neretroactivității legii

„Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere
retroactivă”.

Principiul efectului imediat al legii noi

„Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz,
produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după
intrarea sa în vigoare”..

Principiul teritorialităţii
„Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe
întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel”.
„Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile
administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială”.

60
 De principiu, toate persoanele aflate pe teritoriul unui stat se supun legilor statului
respectiv. Altfel spus, legea se adresează tuturor celor ce se află pe teritoriul statului al cărui
organ legislativ a edictat-o.

Concluzii
Concluzionam ca in ceea ce priveste aplicarea dreptului in timp, orice norma juridica
produce efecte intre doua momente esentiale, intrarea si iesirea ei din vigoare, cu principiile
si exceptiile specifice. In ceea ce priveste aplicarea legii in spatiu, principiul predominant este
principiul teritorialitatii, cum de altfel este principiul egalitatii in ceea ce priveste aplicarea
dreptului asupra persoanelor.

Test de autoevaluare
1.Ce desemnează principiul teritorialității în privința aplicării legii? - 2 puncte
2.Prin ce procedee iese o lege din vigoare? - 2 puncte
3. Ce înțelegeți prin termenul de caducitate? - 2 puncte
4. Care este regula în materia intrării în vigaore a un ei legi și care sunt excepțiile? - 2
puncte

Grile
1.Abrogarea este:
Procedeul prin care o lege își încetează efectele datorită adoptării unui act legislativ posterior
și contrar ei;
b)procedeul prin care încetează forța obligatorie a unei legi fondată pe incompatibilitatea
regulii cu noile concepții juridice și morale acceptate în societate;
c)procedeul prin care o lege își încetează efectele datorită dispariției relațiilor care constituiau
obiectul ei de reglememtare.

2.Principiile care guvernează aplicarea legii în timp sunt:

a)principiul libertății, egalității, justiției și responsabilității;
b)principiul efectului imediat al legii noi, principiul neretroactivității legii noi, principiul
neultraactivității legii vechi;
c)principiul autonomiei de voință, principiul suveranității, principiul efectului imediat al legii
noi.

3.Aplicarea legii în spațiu este guvernată de unul dintre următoarele principii:

a)principiul teritorialității;
b)principiul neultraactiv ității legii vechi;
c)principiul neultraactivității legii noi.

4.Aplicarea legii asuppra persoanelor este guvernată de:

a)principiul egalității tuturor în fața legii fără privilegii și fără discriminări;
b)principiul responsabilității;
c)principiul libertății

61
 Modulul XIII
INTERPRETAREA DREPTULUI. CONTENCIOSUL ȘI JUSTIȚIA
NECONTENCIOASĂ

Unitatea de învăţare:
1.Formele interpretării dreptului;
2.Metodele interpretării dreptului;
3.Noțiunea de contencios;
4.Despre acțiunea în justiție și despre probe.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 216-242

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să cunoașteți maniera în care se poate interpreta un text de lege;
- să cunoașteți metodele care pot fi utilizate în interpretarea unei legi;
- să cunoașteți argumentele specifice logicii folosite în interpretarea unui text de lege;
- să cunoașteți ce este o acțiune în justiție și care sunt mijloacele de probă folosite în
susținerea unei astfel de acțiuni.

Formele interpretării
Autoritatea interpretării diferă în raport de calitatea interpretului. Din acest punct de
vedere trebuie disjuns între:
- interpret-autoritate publică şi interpret-persoană particulară;
- în sfera autorităţii publice trebuie deosebit după poziţia pe care autoritatea publică
ce face interpretarea o are în raport cu normarea, disjungând interpretarea făcută de organul
care a emis norma şi cea făcută de organele care aplică norma.
În raport cu toate aceste elemente, interpretarea poate fi:
a) neoficială; şi
b) oficială, care, la rândul său, poate fi:
- autentică;
- judiciară (cazuală); şi
- administrativă.

62
 Interpretarea oficială
Ca formă a interpretării, interpretarea oficială se realizează de autorităţile publice cu
atribuţii în procesul de elaborare a normelor juridice sau de aplicare a acestora.
Potrivit art. 9 alin. 1 „Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi
interpretarea ei oficială”; potrivit alin 2 al aceluiaşi articol „Norma interpretativă produce
efecte numai pentru viitor”.
La rândul ei, interpretarea oficială poate fi autentică, juridică şi administrativă.

Interpretarea autentică
Este acea formă a interpretării oficiale care emană de la organul legislativ, în formă
generală şi obligatorie.
Interpretarea autentică rezidă în interpretarea unui act de legislaţie de către autoritatea
care a emis actul originar, respectiv interpretarea legii prin lege, a ordonanţei prin ordonanţă,
dacă există o echivalenţă strictă între actul originar şi actul care îl interpretează: Cuius est
legem condere, eius est interpretari.
Actul interpretativ are acelaşi efect ca şi cel originar, fiind general şi obligatoriu,
inclusiv pentru instanţă, primul făcând corp comun cu cel de al doilea.
Pericolul interpretării autentice constă în caracterul retroactiv al interpretării.
Legea interpretativă nu are valoarea unei legi noi, nu este deci o lege nouă, ceea ce
înseamnă că nu se pune problema retroactivităţii ei.

Interpretarea judiciară (cazuală)

Interpretarea cazuală (judiciară) este interpretarea făcută de către judecător cu prilejul
aplicării legii la un caz concret. „Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul
aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.
Interpretarea cazuală are forţă obligatorie numai faţă de cazul soluţionat şi pentru
participanţii la cauza respectivă.
În legătură cu interpretarea cazuală (judiciară) s-au emis două teorii:
- teoria potrivit căreia judecătorul este un simplu organ de executare; şi
- teoria potrivit căreia judecătorul participă activ la crearea dreptului.
Conform concepţiei clasice, judecătorul este un simplu organ de aplicare. Teoria are unele
avantaje:
- avantajul certitudinii dreptului; şi
- garantarea imparţialităţii judecătorului.
Această tendinţă nu ţine seama nici de imperfecţiunile legii, nici de exigenţele evoluţiei
sociale şi bineînţeles nici de incapacitatea legiuitorului de a urma ritmul schimbărilor sociale.
Judecătorul nu se opreşte la contestarea faptelor. El le valorizează, alegând o lege
aplicabilă, creează deci.
A interpreta legea înseamnă a o reface. Este nepotrivit să se judece sau să se dea o
consultaţie juridică numai pe baza unui singur fragment dintr-o lege, dacă nu se examinează
legea până la capăt. Dar sistemul juridic în vigoare nu poate fi lipsit de lacune, obligaţia
judecătorului fiind de a completa aceste lacune, ceea ce înseamnă puterea de a crea dreptul,

63
putere limitată însă pentru că devine obligatorie numai inter partes, căpătând autoritatea
lucrului judecat.
În concluzie, interpretarea judiciară poate fi considerată drept o ,,refacere” a normei.
„Însă legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi
civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute
de lege”.
De asemenea, „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile
care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.

Interpretarea administrativă
Ca formă a interpretării oficiale, interpretarea administrativă este interpretarea făcută
de organele administraţiei cu prilejul executării în concret a legii.

Interpretarea neoficială
Ca formă a interpretării, interpretarea neoficială este interpretarea făcută de
nepurtători ai puterii statale, de către particulari.
Interpretarea făcută de doctrină, de avocaţi în pledoariile lor etc. – este o interpretare
neoficială. Cu toate că nu are forţă juridică, fiind mai liberă, mai generalizantă şi mai
îndrăzneaţă, interpretarea neoficială poate influenţa dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului.
Se consideră că această interpretare ajută la „cunoaşterea sensului textului normativ”,
deoarece, adesea, ştiinţa dreptului recurge la „analize comparative” de o mare utilitate
practică.

În funcție de rezultatul la care se ajunge prin interpretare

Interpretarea literală
Formele interpretării astfel menţionate ţin seama de criteriul rezultatului la care se
ajunge prin interpretare.
Interpretarea literală este acea formă a interpretării ce primeşte considerare în raport
cu rezultatul operaţiei logico-raţionale, prin care se asigură textului supus interpretării
conţinutul a cărui întindere corespunde celui ce rezultă din simpla lui citire. Altfel spus,
interpretarea literală nici nu lărgeşte, nici nu limitează aplicaţia textului de lege (normei
juridice), întrucât formularea textului supus interpretării şi situaţiile concrete ce se încadrează
în ipoteză se află în deplină concordanţă.
Această formă de interpretare este specifică textelor clar şi precis redactate.

Interpretarea extensivă.
Suntem în prezenţa acestei forme a interpretării care primeşte considerare în raport cu
rezultatul obţinut prin această operaţie logico-raţională, atunci când se atribuie textului
normei un conţinut sporit în raport cu cel ce rezultă din simpla lui lectură. Altfel spus,
neexistând concordanţă între formularea textului şi cazurile concrete la care el se aplică,
textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează perfect în ,,litera” lui.

64
 Legile trebuie să fie interpretate mai favorabil pentru ca să se păstreze voinţa acestora.

Interpretarea restrictivă.
Această formă de interpretare asigură textului supus interpretării un conţinut mai mic
(mai restrâns) decât cel ce rezultă din simpla lui lectură, datorită lipsei de concordanţă dintre
formularea textului şi cazurile de aplicare practică, lipsă de concordanţă caracterizată într-o
formulare mult prea largă (prea cuprinzătoare) în raport cu cazurile ce pot fi încadrate în text.
Însă, nicio raţiune a dreptului sau a echităţii binevoitoare nu permite ca normele
juridice care se introduc în favoarea oamenilor, printr-o interpretare mai restrictivă contra
propriilor lor interese, să conducă la severitate.

Clasificare
În raport de metoda utilizată, interpretarea legii se clasifică în:
a) interpretarea gramaticală;
b) interpretarea logică;
c) interpretarea sistematică;
d) interpretarea teleologică; şi
e) interpretarea istorică.

Metoda gramaticală
Interpretarea gramaticală se înfăptuieşte prin utilizarea metodei gramaticale în scopul
fixării înţelesului normei prin intermediul analizei morfologice şi sintactice a textului.

Metoda logică
Metoda logică constă în folosirea unor procedee ale logicii formale generale, precum
raţionamentele inductive, raţionamentele deductive (silogismele), procedeele de demonstraţie
etc., pentru desluşirea înţelesului normelor juridice

Reguli
Exceptio est strictisimae interpretationis. Excepţia în drept este de strictă interpretare
Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ,,unde legea nu distinge, nici
interpretul n-are dreptul s-o facă”,
Actus intepretandus est potius ut valeat quam ut pereat. Conform acestei reguli,
legea (norma de drept) este necesar să se interpreteze în sensul aplicării ei şi nu în acela al
neaplicării.

Argumente
Argumentul paer a contrario în cazul noţiunilor contradictorii – cele care se neagă una pe
alta – numai una dintre acestea poate fi adevărată, fiind exclusă o a treia posibilitate.

65
 A fortiori. Argumentul a fortiori este argumentul cu ajutorul căruia se ajunge la
concluzia că raţiunea aplicării unei norme juridice la o anumită situaţie este şi mai puternică
decât în situaţia avută în vedere în mod expres de text
A majori ad minus. A majori ad minus se traduce astfel: ,,cine poate mai mult poate şi
mai puţin”, Astfel, se acceptă că dacă procurorul poate introduce orice acţiune civilă, cu
excepţia celor strict personale, cu atât mai mult el va putea cere judecarea unui proces civil în
lipsa părţilor, situaţie în care, în lipsa cererii procurorului, procesul s-ar suspenda.
Ad absurdum. Ad absurdum este argumentul reducerii la absurd (reductio ab
absurdum) prin intermediul căruia se demonstrează că o anume soluţie propusă prin
interpretare este unica posibilă faţă de împrejurarea că orice altă soluţie ar duce la consecinţe
inadmisibile, absurde.
Ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispozitio ,,unde este aceeaşi raţiune a
legii, se aplică aceeaşi dispoziţie a ei”.

Metoda sistematică
Metoda ,,interpretarea” sistematică rezidă în fixarea sensului unei norme juridice prin
stabilirea locului acesteia în sistemul ramurii de drept şi dacă este necesar chiar în sistemul de
drept cum şi în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului

Metoda istorico-teleologică
Prin intermediul acestei metode se stabileşte înţelesul unei dispoziţii legale prin luarea
în considerare a scopului urmărit de legiuitor atunci când a edictat actul normativ în care este
inclusă dispoziţia supusă interpretării, într-un context istoric anume

Noţiunea de contencios
Literatura juridică recentă defineşte contenciosul ca fiind ,,ansamblul litigiilor
juridice, al modalităţilor prin care se soluţionează contestaţiile juridice cu privire la realizarea
drepturilor subiective”.
După natura litigiului în discuţie, contenciosul este de mai multe feluri:
- civil, când este vorba de litigii juridice între particulari;
- comercial, dacă litigiul poartă asupra unor situaţii de natură comercială;
- administrativ, când una dintre părţi se află în serviciul public administrativ, iar
litigiul este rezultatul adoptării unui act administrativ de autoritate sau al refuzului
administraţiei de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege; şi
- constituţional, când se contestă însăşi legea.

Despre acţiunea în justiţie şi despre proces

În general, acţiunea în justiţie poate fi considerată o ,,putere legală” sau o ,,cale de drept”
ori ,,un mijloc juridic”, care permite agenţilor publici sau particularilor să se adreseze justiţiei
pentru a obţine respectarea dreptului şi care poate fi:
a) acţiune civilă;
S-a considerat că sunt necesare anumite condiţii pentru exercitarea acţiunii: interesul,
capacitatea şi calitatea, condiţii în legătură cu care s-au purtat serioase discuţii în doctrină;
b) acţiunea penală; şi

66
 c) acţiunea în contencios administrativ.

Despre probe

Sarcina probei
Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Rezultă că sarcina
probei cade în atribuţiile celui care reclamă ceva în faţa instanţei (reclamantului).
Dacă la susţinerile reclamantului, pârâtul are şi face publice susţineri proprii, se
,,transformă” în reclamant, având sarcină să-şi dovedească aceste susţineri.

Obiectul probei
Pot constitui obiect de probă:
- faptul pertinent şi concludent; şi
- faptul contestat sau contestabil.

Mijloacele de probă
Prin proba testimonială înţelegem declaraţiile martorilor făcute oral, în faţa instanţei
de judecată, asupra unor fapte trecute, precise şi concludente despre care cei ce o fac au
personal cunoştinţă.
Prin mărturisire se înţelege recunoaşterea unui fapt de către o persoană, fapt pe care
cealaltă parte îşi întemeiază o pretenţie ori o apărare, dacă acea recunoaştere este de natură să
producă consecinţe juridice împotriva autorului ei.
Ea poate fi făcută personal sau prin mandatar cu procură specială, de o persoană
capabilă să facă acte de dispoziţie şi să exprime o voinţă validă juridiceşte şi poate fi de două
feluri:
- judiciară când este făcută în faţa instanţei, în cursul judecăţii, spontan sau prin
interogatoriu; şi
- extrajudiciară, orală sau scrisă, când are loc în afara procesului la care este
necesară.
Prin expertiza judiciară se înţelege acel mijloc de probă prin care se aduce la cunoştinţa
organelor judiciare părerea unor specialişti în vederea lămuririi unor fapte, scop în care sunt
necesare cunoştinţe de specialitate. Părerea specialistului este rezultatul unei activităţi de
cercetare, iar specialistul este desemnat de instanţă.
Prin prezumţii se înţeleg consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt
cunoscut la un fapt necunoscut.
Prezumţiile pot fi:
a) relative (iuris tantum), cele care pot fi combătute prin proba contrară; şi
b) absolute (iuris et de iure), cele care, de regulă, nu pot fi combătute prin niciun
mijloc de probă.
În funcţie de impactul pe care îl au asupra probei, prezumţiile pot fi:
a) prezumţii care implică deplasarea obiectului probei de la un fapt dovedit, la altul
necunoscut;
b) prezumţii care implică deplasarea sarcinii probei fără a se deplasa şi obiectul; şi
c) prezumţii care implică excluderea probei.

67
 Concluzii
Concluzionam ca interpretarea dreptului este operatia logico-rationala care, lamurind
intelesul exact si complet al dispozitiilor normative, ofera solutiile juridice cele mai adecvate
pentru diferitele categorii de spete. Se poate solutiona contenciosul prin procedurile
juridictionale sau prin procedee care nu implica instantele judecatoresti: concilierea,
medierea. De asemenea, in ceea ce priveste probele, le consideram o problema complexa
deoarece ,,ce vor zice probele” este esential pentru toate solutiile pronuntate in instante.

Test de autoevaluare
1. Menționați și explicați tipurile de contencios - 4 puncte
2. Ce în țelegeți, în generaș, prin acțiune în justiție – 3 puncte
3. Menționați și explicați mijloacele de probă - 3 puncte

Grile
1.Prin interpretare autentică se înțelege:
a)interpretarea unui act de legislație făcută de autoritatea care a emis actul original;
b) interpretarea unui act de legislație făcută de instanțele de juidecată;
c) interpretarea unui act de legislație făcută de către doctrină.

2.Interpretarea neoficială a unui text de lege este realizată de:

a)avocați în pledoariile lor;
b)instanțele de judecată;
c)administrația publică.

3. Metoda sistematică folosită pentru interpretarea unei legi constă în:

a)stabilirea sensului normei juridice prin analiza sintactică și morfologică a textului ei;
b)stabilirea înțelesului unei norme juridice prin determinarea locului acesteia în sistemul
ramurii de drept;
c)stabilirea sensului unei norme jmuridice în funcție dce geneza acelei norme.

4. Metoda logică, folosită în interpretarea unei legi, constă în:

a) stabilirea sensului unei norme jmuridice prin luarea în considerare a împrejurărilor care au
stat la baza elaborării ei;
b) stabilirea sensului unei norme jmuridice prin analiza sintactică și morfologică a textului;
c) stabilirea sensului unei norme jmuridice prin folosirea procedeelor logicii formale
generale, a raționamentelor inductive și/sau deductive și a procedeelor demonstrației.

68
 Modulul XIV
RĂSPUNDEREA, SANCȚIUNILE ȘI CONSTRÂNGEREA

Unitatea de învăţare:
1.Răspunderea;
2.Sancțiunile;
3.Executarea.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1.D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
2.N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014;
3.Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 242-262.

Obiectivele modulului
După studiul acestei unități de învățare veți reuși:
- să cunoașteți conceptele de răspundere și responsabilitate juridică și diferențele de ”nuanță”
dintre ele;
- să cunoașteți formele, limitele și condițiile răspunderii;
- să cunoașteți valențele cuvântului sancțiune și varietatea de sancțiuni.

Principiul fundamental al dreptului, răspunderea juridică este una dintre cele mai
importante materii ale dreptului privat în toate sistemele dreptului modern importanţă susţinută
prin următoarele idei:
- responsabilitatea, în general, se înfăţişează a avea toate trăsăturile unui fenomen
social;
- neresponsabilitatea determină un anumit comportament al individului, fie în raport cu
altul, fie în raport cu colectivitatea din care face parte;
- este un act de angajare al individului într-un context juridic dat;
- este o asumare a răspunderii faţă de rezultatul acţiunii sociale a persoanei fizice sau
juridice;
- libertatea este privită ca fiind o condiţie fundamentală a responsabilităţii, întrucât,
instituţia ca atare – responsabilitatea – se află în conexiune, în calificarea sa de principiu
fundamental al dreptului, cu libertatea văzută în calificarea sa de condiţie fundamentală a
acesteia;
- individul trebuie să se raporteze conştient la valorile şi normele societăţii, condiţie
absolut necesară pentru a înţelege substanţa şi rolul responsabilităţii, în general şi al răspunderii
juridice, în special;

69
 - însăşi starea legalităţii dintre entitatea organizată în stat este, în acelaşi timp, rezultatul
şi reflectarea gradului de răspundere, din propria iniţiativă a regulilor de convieţuire şi a
normelor dreptului pozitiv;
- răspunderea, fără a deosebi după formele ei, trebuie privită ca având sensul de
„obligaţie” şi anume, de a suporta consecinţele produse de nerespectarea unor reguli de
conduită;
- această obligaţie incumbă autorului faptei care încalcă asemenea reguli; şi,
- din punct de vedere juridic, în echilibru, răspunderea are în structura sa, atât obligaţii,
cât şi drepturi, aşezate într-o relaţie de conexitate, născute ca urmare a săvârşirii unor fapte
ilicite.
Aşa dar, în ultimă instanţă şi în sensul cel mai larg „conceptul de răspundere juridică
poate fi definit ca fiind consecinţa incompatibilităţii dintre conduita unui subiect de drept şi
dispoziţia normei juridice”, sau altfel spus „… un raport juridic de constrângere, născut între
anumite părţi, având un anumit obiect şi un anumit conţinut specific”.

Enumerarea formelor
Prin răspundere civilă se înţelege forma tipică şi cea mai dezvoltată a răspunderii
juridice care, la rândul ei, cunoaşte următoarele forme:
- răspunderea civilă contractuală, respectiv cadrul juridic ce impune pentru orice
parte a contractului obligaţia de asumare a consecinţelor prejudiciabile, care pot rezulta
pentru cealaltă parte din neexecutarea, executarea defectuoasă, executarea cu întârziere a
contractului ori din orice altă violare a obligaţiilor contractuale;
- răspunderea civilă delictuală, la baza căreia stă delictul civil, respectiv
comportamentul ilicit constând într-o acţiune sau o omisiune, manifestat în lipsa unui raport
contractual preexistent, comportament care prin încălcarea normelor dreptului obiectiv
cauzează altuia un prejudiciu, aducând astfel atingere unui drept subiectiv sau unui interes
legitim al acestuia; şi
- răspunderea legală, răspundere care intervine în afara oricărui raport contractual
sau delictual şi direct din lege (din norma de drept).

Răspunderea penală
Literatura juridică recentă din ţara noastră a definit răspunderea penală ca fiind
,,raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, între
stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează
dreptul statului, ca reprezentant al societăţii de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica
sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi
obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în
vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii”.

Răspunderea disciplinară
Formă a răspunderii juridice, răspunderea disciplinară intervine în cazul în care
funcţionarii încalcă obligaţiile de serviciu, săvârşind abateri care se sancţionează specific
(mustrare, avertisment, reducere de salarii, retrogradări, suspendări din funcţie, transfer
disciplinar şi destituirea din funcţie).
d) sensul cuvântului ,,sancţiune” este cel care evocă ideea de pedeapsă aplicabilă
unui individ aflat în culpă, aşa cum se întâmplă în dreptul penal;

70
 e) sensul larg al cuvântului ,,sancţiune” înseamnă, pe de o parte, realizarea regulii
juridice, iar, pe de altă parte, realizarea prerogativelor consacrate şi protejate; şi
f) fiecare ramură de drept şi-a dezvoltat şi îi corespunde un sistem propriu de
sancţiuni.

În materia actelor private

În acest domeniu sunt consacrate următoarele sancţiuni:
a) nulitatea, ca sancţiune civilă ce intervine atunci când sunt încălcate condiţiile de
validitate ale actului juridic, lipsindu-l pe acesta de acele efecte ce sunt potrivnice legii şi
bunelor moravuri.
Ea este de două feluri:
- absolută, care intervine atunci când sunt încălcate dispoziţii legale imperative
privind condiţiile de validitate prin care se ocrotesc interese de ordin general, în acelaşi scop:
lipsirea actului juridic de efectele potrivnice legii şi bunelor moravuri; şi
- relativă, care intervine pentru încălcarea dispoziţiilor legale imperative care
ocrotesc interesele particulare, în acelaşi scop: lipsirea actului juridic astfel încheiat de acele
efecte juridice care sunt potrivnice legii şi bunelor moravuri;
b) inopozabilitatea. Este sancţiunea de drept civil ce intervine în cazul în care părţile
nu respectă dispoziţiile legale ce ocrotesc interesele terţilor privind publicitatea cerută de lege
în acest scop;
c) rezoluţiunea, ca sancţiune de drept civil înseamnă desfiinţarea unui act juridic
sinalagmatic pentru neexecutarea din culpă a angajamentelor juridice asumate. Ea operează
nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut (ex tunc – tocmai de atunci, de la încheierea
actului), făcând ca efectele actului să fie distinse retroactiv, iar părţile să fie puse în situaţia
de dinaintea încheierii actului;
d) rezilierea, operează pentru aceleaşi cauze ca şi rezoluţiunea, dar numai în privinţa
actelor juridice cu executare succesivă şi desfiinţează efectele acestora numai pentru viitor
(ex nunc, numai de la pronunţare); şi
e) caducitatea. Este sancţiunea civilă care are drept efect ineficacitatea actelor
juridice care nu şi-au produs încă efectele, datorită unor (unei) împrejurări survenite ulterior
încheierii valabile a actelor, independent de voinţa părţilor.

Sancţiuni în domeniul drepturilor patrimoniale

Sancţiunile în acest domeniu sunt de două feluri:
a) daunele-interese ca sancţiune generală. Este vorba de indemnizaţia pecuniară
alocată unei persoane pentru repararea prejudiciului încercat, indemnizaţie care poate fi:
- principală, atunci când intervin pentru repararea unui prejudiciu corporal sau
moral, ori pentru deteriorarea proprietăţii altuia; şi,
- subsidiară (caracter subsidiar), atunci când sancţiunea principală nu poate
interveni din cauza unei imposibilităţi morale sau materiale, după caz;
b) sancţiuni particulare în materia drepturilor reale şi obligaţiilor, şi anume:
- sancţiunea drepturilor reale care constă în acţiunea în reintegrare atunci când stăpânirea
unui bun i-a fost sustrasă titularului; şi
- sancţiunea obligaţiilor constând în realizarea în natură a conţinutului obligaţiei.

71
 Sancţiuni în materia drepturilor personale şi familiale
De regulă, asemenea sancţiuni sunt indirecte:
a) daune-interese;
b) publicarea deciziei în presă etc.
Se adaugă sancţiunile specifice din dreptul familiei:
a) separaţia de bunuri;
b) divorţul (în măsura în care este conceput a avea asemenea caracter);
c) decăderea din drepturile părinteşti ş.a.

Sancţiuni autonome private.

Intră în această categorie:
a) sancţiunile statutare şi regulamentare:
- suspendarea;
- excluderea;
- comenzile etc.; şi
b) sancţiunile convenţionale care, în realitate, sunt convenţii (clauze) accesorii
inserate într-un contract prin care părţile, anticipat, determină prin acordul lor întinderea
despăgubirilor ce debitorul le va plăti pentru neexecutarea totală, parţială sau cu întârziere a
obligaţiei. Aceste din urmă sancţiuni sunt admise cu serioase restrângeri şi sunt supuse
controlului judiciar, la cererea celui interesat.

Sancţiunile penale
Impusă de puterea publică, sancţiunea penală este instituită în scopul protejării
intereselor generale şi se află la dispoziţia exclusivă a statului.
La baza sancţiunilor penale stă principiul legalităţilor, principiu exprimat în adagiul
nulla poena sine lege.
Sancţiunile penale sunt de mai multe feluri:
a) principale, cele care au caracter de sine-stătător şi au rol determinant în
sancţionarea infractorului. Ele sunt:
- detenţiunea pe viaţă;
- închisoare de la 15 zile la 25 de ani; şi,
- amendă penală;
b) complementare, cele ce au menirea să completeze represiunea instituită prin
pedeapsa principală şi se aplică pe lângă pedeapsa principală de către instanţă:
- interzicerea unor drepturi; şi,
- degradarea militară;
c) accesorii, respectiv, pedepsele alăturate, secundare (accesorii) ale pedepselor
principale, constând în închisoare şi detenţia pe viaţă şi privesc: interzicerea, de regulă, a
tuturor drepturilor ce fac obiectul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi

72
 Executarea forţată
Cum este şi firesc, monopolul constrângerii aparţine autorităţii publice care o aplică
prin agenţii de executare. De aici se degajă următoarele două idei:
a) singurul abilitat să aplice constrângerea în ordinea juridică modernă este statul, ca
atribut al suveranităţii sale. Prin consecinţă:
- căile de fapt sunt interzise particularilor;
- nimeni nu-şi poate face dreptate singur; şi
b) pentru asigurarea înfăptuirii silite statul desemnează anumiţi agenţi, cărora le
fixează competenţele în materie şi anume:
- executorii judecătoreşti;
- administraţia penitenciară; şi
- poliţia şi chiar armata, în caz de nevoie.

Titlul executoriu
Pentru a se trece la executarea silită trebuie să existe un titlu executoriu, pentru că o
asemenea măsură nu poate avea loc decât în baza unui asemenea titlu.

Concluzii
Conluzionam ca raspunderea, fara a deosebi dupa formele ei, trebuie privita in sensul
general de obligatie. Cat priveste sanctiunea, s-a conchis ca aceasta este ,,orice masura pe
care o norma de drept o statorniceste drept consecinta, pentru cazul in care preceptul sau va fi
nesocotit”.

Test de autoevaluare
1.Ce înțelegeți prin răspundere civilă. Menționați formele răspunderii civile.- 4 puncte
2.Definiți răspunderea penală- 3 puncte
3.Ce înțelegeți, în sens larg, prin termenul ”sancțiune” – 3 puncte

Grile
1.Prin raspunderea penala se intelege:
a).raportul juridic penal de constrangere, nascut ca urmare a savarsirii unei infractiuni, intre
stat, pe de o parte, si infractor, pe de alta;
b).ca detinatorii unui mandat politic sunt tinuti sa raspunda pentru actele lor, mandatarii alesi
riscand sa nu mai fie alesi, Guvernul si membrii sai fiind obligati sa demisioneze, daca in fata
Parlamantului isi angajeaza raspunderea;
c).o responsabilitate delictuala, contractuala si legala.
2.Sensul cuvantului ,,Sanctiune” evoca:
a).ideea de pedeapsa;
b).conditiile in care intra in actiune un comandament;
c).o conduita reglementata prin norme juridice.

73
Răspunsurile la grile

Nr. Grilă
1 2 3 4 5 6 7
Modulul
I a b
II c a
III c c
IV a c
V b a
VI c b b b a a a
VII a a a b b a
VIII c c a c
IX a c a c a b
X a a a c
XI b a
XII a b a a
XIII a a b c
XIV a a

74