TGD - ID - 1101 - Indrumar - 2018-2019

1
UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

Facultatea de Drept
Lector dr. Veronica REBREANU
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
Îndrumar pentru
învăţământul la distanţă
Anul I de studiu
Semestrul I
Anul universitar 2017-2018

2
CUPRINS
I. Informaţii generale
 Date de identificare a cursului
 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
 Descrierea cursului
 Organizarea temelor în cadrul cursului
 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
 Materiale bibliografice obligatorii
 Calendar al cursului
 Politica de evaluare şi notare
 Elemente de deontologie academică
 Studenţi cu dizabilităţi
 Strategii de studiu recomandate
II. Suportul de curs propriu-zis
III. Anexe
 Bibliografia selectivă a cursului
 Glosar
 Scurtă biografie a titularului de curs
 LUCRAREA DE CONTROL (Chestionar-test) Teoria generală a dreptului
 A se completa şi preda titularului de disciplină la data prezentării la examen !
ATENȚIE! Completarea Chestionarului-test si predarea lui la data examenului valoreaza
un punct (1,00 p.) din nota de la examen – vezi în continuare la pct. 9. Politica de evaluare şi
notare !
A. Informaţii generale
1. Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact
Titularul cursului tutori:
Nume: lector dr. VERONICA REBREANU
Birou: Universitatea „Babeş-Bolyai” TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
Facultatea de Drept, Str, Avram Iancu nr. Codul cursului: DLR 1101
11, etaj I, Cabinet 116 Anul I, Semestrul I
Telefon facultate: 0264 40.53.00 int. 5917 Curs obligatoriu
Telefon Mobil: 0742 09.29.07
Fax facultate: 0264 59.55.04 Tutori:
E-mail: veronica.rebreanu@yahoo.com Lect.dr. Veronica REBREANU
Consultaţii: pe baza de programare Asist.dr.av. Septimiu-Ioan PUŢ
telefonica la mobil: 0742 09 20 07 septimiuput@yahoo.com
3
Începând cu anul universitar 2014/2015, pe lângă Teoria generală a dreptului - disciplină

obligatorie – cu accent pe aspectele normative – predată, semestrul I, s-a introdus în semestrul al
II-lea al anului I, disciplina opțională Probleme speciale de teoria generală a dreptului – cu
accent pe aspectele analitice.
2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

A. Teoria generală a dreptului (TGD) este o disciplină obligatorie care se predă în
semestrul I al primului an de studiu, când se presupune că studenţii nu posedă prea multe
informaţii juridice, motiv pentru care se bazează în special pe informațiile dobândite la Cultură
civică din învăţământul preuniversitar, dar și pe cunoștințe de cultură generală.
B. Disciplina opţională din semestrul al doilea, Probleme speciale de teoria generală a
dreptului (în continuare TAD – de la teoria analitică a dreptului), cu accent pe latura analitică,
are menirea să completeze disciplina Teoria generală a dreptului care este predată în semestrul I ca
disciplină obligatorie, cu accent pe aspectele normative. A se vedea fișa disciplinei și Îndrumarul
de studiu individual pentru disciplina Probleme speciale de teoria generală a dreptului.
3. Descrierea cursului
Teoria generală a dreptului este o disciplină de învăţământ universitar cu caracter
teoretic-fundamental care studiază fenomenul juridic în ansamblul lui prin reflectarea abstractizată
şi generalizată a cunoaşterii în sfera dreptului. Este o ştiinţă de sinteză, fundamentală în raport cu
celelalte ştiinţe juridice, oferind acestora aparatul conceptual de bază (noţiunile, conceptele,
principiile, definiţiile etc. generale), constituindu-se ca fundamentul lor teoretico-metodologic prin
metodele de cercetare şi interpretare, ca şi prin studiul formelor de realizare a dreptului. Oferă un
ansamblu de cunoştinţe teoretice pe baza cărora studentul va dobândi abilitatea de a înţelege şi
folosi limbajul juridic şi mecanismele juridice de gândire. Teoria generală a dreptului reprezintă
“armătura” pe care se vor fixa ulterior cunoştinţele de la celelalte discipline de studiu. Cu cât
această “armătură” teoretică este mai temeinică, cu atât mai uşor va fi de înţeles şi aprofundat
fenomenul juridic la modul general, realizarea dreptului de la caz la caz. .
Ca disciplină de învăţământ, concentrată la maximum în acest “Îndrumar pentru
învăţământul la distanţă”, Teoria generală a dreptului are ca principale obiective introducerea
studenţilor în studiul şi cunoaşterea noţiunilor şi concepţiilor de bază ale dreptului, în
familiarizarea cu terminologia şi limbajul de specialitate şi utilizarea corectă a acestora, necesare
în formularea judecăţilor de valoare, în interpretarea şi aplicarea normelor de drept, în studiul şi
cunoaşterea celorlalte discipline juridice, în surprinderea spiritului şi specificului unei gândiri
juridice.
Prezentul “Îndrumar pentru învăţământul la distanţă” oferă studenţilor reperele principale
de învăţare şi autoverificare pe baza structurii rezumative a informaţiei cuprinse în fiecare modul
cuprins în Programa analitică a disciplinei şi a cursurilor tipărite menţionate în bibliografie.
Studenții trebuie să aibă în vedere că aprofundarea temeinică a Teoriei generale a dreptului trebuie
făcută prin studierea (cel puțin a) bibliografiei obligatorii menționate mai jos, fără a se limita la
lectura Îndrumarului.
4. Organizarea temelor în cadrul cursului de TGD

Modulul I - Introducere în Teoria generală a dreptului
Tema I
Etimologia, sensurile şi accepţiunile termenului “drept”
Tema II
Conceptul şi definiția dreptului
Tema III
4
Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice.
Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice.
Evoluţia istorică şi trăsăturile Teoriei generale a dreptului;
Tema IV
Metode de cercetare științifică a dreptului
Limbajul şi procesul de cunoaştere în științele juridice
Tema V
Factorii de determinare a dreptului
Funcţiile dreptului
Finalităţile dreptului
Tema VI
Principiile dreptului
Tema VII
Constantele dreptului
Tema VIII
Etimologia şi sensurile termenului „stat”.
Interdependenţa dintre drept şi stat.
Constantele statului.
Modulul al II-lea - Teoria normativă a dreptului

Tema IX
Normativitatea juridică.
Tema X
Sistemul dreptului
Tema XI
Norma juridică.
Tema XII
Izvoarele formale ale dreptului
Tema XIII
Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanei
Tema XIV
Elaborarea normelor juridice. Tehnica legislativă
Tema XV
Interpretarea normelor juridice
Tema XVI
Realizarea dreptului
Modulul al III-lea - Tema XVII - Raportul juridic

Raporturile sociale care sunt reglementate de norme juridice devin raporturi juridice.
Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic, trebuie să existe o normă juridică (condiţie general-
abstractă) şi un fapt juridic (condiţie concretă). Faptele juridice sunt fie acţiuni omeneşti, fie
evenimente. Elementele raportului juridic sunt: subiectele, conţinutul şi obiectul. Conduita ilicită
reprezintă întotdeauna împrejurarea ce determină naşterea raportului juridic de aplicare a
sancţiunii, respectiv a raportului juridic de constrângere.
Modulul al IV-lea - Tema XVIII - Răspunderea juridică

Răspunderea juridică este un complex de drepturi şi obligaţii conexe, prevăzute de normele
juridice, drepturi şi obligaţii care iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, şi care
constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, adică de aplicare a sancţiunii. Răspunderea
5
juridică, spre deosebie de celelalte forme de răspundere socială, are trăsături şi principii specifice;
trebuie întrunite anumite condiţii pentru a lua naştere.
5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Studenţii au libertatea de a-şi gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite.
Se recomandă, totuşi, un număr de cel puţin trei ore de studiu săptămânal pentru însuşirea
terminologiei juridice şi pentru sedimentarea cunoştinţelor dobândite. Prezenţa la întâlnirea
stabilită cu profesorul nu este obligatorie dar este recomandată pentru înţelegerea deplină a temelor
care în prezentul Îndrumar sunt doar enunţate. De asemenea, în cazul unor nelămuriri, studenţii pot
adresa întrebări titularului de disciplină fie în orele de consultaţii stabilite la facultate, fie pe adresa
de e-mail a acestuia. Se va răspunde studenţilor care se prezintă şi când transmit mesajul pe e-mail
vor trece ca subiect al mesajului - TGD.ID. În caz contrar, mesajul va fi şters din raţiuni de
protecţie.
6. Materiale bibliografice obligatorii

Oricare dintre ediţiile cursurilor:
1. Gheorghe BOBOŞ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a
statului și dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008, 2009, 2010.
2. Veronica REBREANU, Septimiu-Ioan PUȚ, Teoria generală a dreptului. Suport pentru
seminarii, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015.
3. Veronica REBREANU, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura
”Argonaut”, Cluj-Napoca, oricare sintre edițiile 2009, 2010.
4. Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului – după anul 2005.
Precizări:
La data întâlnirii cu profesorul, studenţilor li se vor indica şi alte titluri bibliografice, dacă
este cazul, poate chiar noul curs tipărit al titularului.
Cursurile menționate în BIBLIOGRAFIE dau posibilitate studenţilor să se pregătească din
orice alt curs de Teoria generală a dreptului. Pentru siguranţă, însă, se recomandă studenţilor ca,
înaintea achiziţionării unui curs de TGD să ia în prealabil legătura cu titularul de disciplină.
Studenții care învață din alte cursuri decât cele două menționate mai sus, vor informa
profesorul la data prezentării la examen.
7. Calendarul cursului
Sunt stabilite două întâlniri oficiale ale titularului de curs cu studenţii din anul I de la forma
de învăţământ I.D. Datele vor fi anunțate în timp util prin intermediul secretariatului ID și postate
și pe platformă, în format electronic. La datele întâlnirilor cu studenţii de la forma de învăţământ la
distanţă, titularul de curs va prezenta anumite teme şi va preciza bibliografia definitivă.
La aceleași date, studenţii pot adresa întrebări referitoare şi la alte teme din programă.
8. Lucrările de control
Studenții vor încărca pe platformă două eseuri redactate personal, nu copy/ paste, cu
titlurile:
a) Factorii de determinare a dreptului
Termen: 15 decembrie 2017.
b) Funcțiile dreptului.
Termen: 15 ianuarie 2018.
Întindere: între 3-5 pagini.
Eseurile trebuie să reflecte, pornind de la bibliografia studiată, gândirea personală a
studentului.
6
Alte aspecte legate de tematică, bibliografie, conţinut vor fi transmise studenţilor, la cerere,
în vederea redactării eseurilor.
9. Politica de evaluare şi notare

Pentru examen, studenţii vor trebui să studieze cel puţin unul dintre titlurile menţionate la
Bibliografia generală, Anexa 1 de la finalul Îndrumarului de studiu, care să acopere tematica
cuprinsă în organizarea temelor din “Îndrumarul pentru învăţământul la distanţă”.
Când se prezintă la examen, studenții vor preda și Chestionarul-test de la finalul
prezentului Îndrumar, completat acasă. Chestionarul-test completat acasă reprezintă un punct din
nota finală de la examen.
Predarea Chestionarului-test completat acasă se va face la data prezentării la examen,
nu ulterior acestuia!
Atenţie! În acelaşi mod vor fi formulate şi întrebările de la examen, inclusiv ultimul
punct, de precizare a elementelor normei juridice.
Admiterea în sala de examen de face pe baza carnetului de student! (Nu buletin, nu
Carte de identitate, nu permis de conducere etc.!)
Examinarea cunoştinţelor dobândite la disciplina Teoria generală a dreptului se realizează
prin completarea unui Chestionar-test, similar celui de la finalul prezentului Îndrumar. Printre
întrebările de la examen pot figura şi cele formulate în Îndrumar, la finalul temelor, în secțiunea
Întrebări și teste de autoverificare.
Bibliografia pentru întrebarea suplimentară va fi indicată studenților în timp util. A se
vedea și bibliografia generală de la finele prezentului Îndrumar.
Nota maximă – 10 - de la examen se compune din următoarele:

- 1(un) punct din oficiu +
- 1 (un) punct Chestionarul-test corect completat acasă şi predat la data examenului +
- 1 (un) punct pentru postarea la timp a celor două eseuri pe platformă și să reflecte
gândirea studentului +
- 7 (șapte) puncte pentru Chestionarul-test de la examen, din care:
 1 (un) punct pentru răspunsul la întrebarea specială +
 1 (un) punct pentru identificarea elementelor unei norme juridice +
 5 (cinci) puncte pentru răspunsul corect la celelalte întrebări din
Chestionarul-test de la examen.
Pentru orice nelămurire legată de modul de completare/soluţionare a Chestionarului-

test care trebuie predat la data examenului, respectiv legat de derularea examenului,
studenții se pot adresa titularului de disciplină. Vezi mai jos pct. 13. Comunicarea cu
titularul de disciplină și tutorii.
10. Elemente de deontologie academică

Frauda în timpul examenului se pedepseşte cu eliminarea studentului din examen şi luarea
oricăror alte măsuri legale care se impun, potrivit regulamentelor în vigoare. Înţelegem aici prin
fraudă orice încercare a studentului de a folosi mijloace de inspiraţie (fiţuici, curs, notiţe, telefoane
mobile etc.), ca şi prezentarea la examen a altei persoane în locul studentului pentru a completa
Chestionarul-test.
7
Orice altă conduită care nu concordă cu cerinţele unei ţinute academice va fi soluţionată de
la caz la caz, potrivit gravităţii pe care o prezintă.
11. Studenţi cu dizabilităţi

În condiţii în care există studenţi cu diferite tipuri de dizabilităţi, titularul de curs va fi
contactat (telefonic) pentru a se stabili modalitatea de întâlnire cu studenţii respectivi, ca şi
modalitatea de desfăşurare a examenului, după caz.
12. Strategii de studiu recomandate

Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandat un număr minim de 3 ore de studiu /
săptămână pentru parcurgerea suportului de curs şi rezolvarea chestionarelor săptămânale de
verificare a însuşirii cunoştinţelor. O strategie optimă de studiu include 5 etape (I. Lectura de
familiarizare; II. Lectura de aprofundare; III. Memorarea datelor esenţiale; IV. Recapitularea
extinsă; V. Recapitularea schemei logice a modulului).
13. Comunicarea cu titularul de disciplină și tutorii

Pentru orice nelămurire privind tematica, bibliografia cursului de Teoria generală a
dreptului, studenţii se pot adresa titularului de curs la numărul de telefon 0742 09 29 07, sau la
adresa de e-mail menţionată la începutul Îndrumarului: veronica.rebreanu@yahoo.com,
menţionându-se la subiectul mesajului: TGD ID. De asemenea, pot veni la consultaţii în zilele
afișate pe ușa Cabinetului 116 (Facultatea de Drept, etaj I), după înştiinţarea prealabilă a titularului
de curs, la nr. de telefon 0742 09 29 07.
În situaţia în care studenţii îşi procură orice alte cursuri de Teoria generală a dreptului decât
cele care reprezintă şcoala clujeană, sunt rugaţi să precizeze pe foaia de examen autorul şi titlul
cursului după care au învăţat.
8
I. Suportul de curs propriu-zis
În loc de introducere
Ce este dreptul? Este necesară prezenţa unui sistem de norme într-o societate
umană sau este vorba despre impunerea voinţei de către o minoritate majorităţii membrilor unei
societăţi? Este o necesitate etică şi o punere de acord a voinţelor individuale dintr-o comunitate
omenească de care depinde posibilitatea unei convieţuiri între oameni1 sau se poate convieţui, la
fel de bine, şi într-o stare anarhică? În acest sens, James Buchanan afirma: “Oamenii trebuie să-şi
folosească inteligenţa pentru a face ordine în haos, inteligenţă nu în soluţionarea problemelor
ştiinţifice, ci în sensul mult mai complicat al găsirii şi menţinerii înţelegerii între ei. Anarhia este
ideală pentru oamenii ideali; cei pătimaşi trebuie să se înarmeze cu raţiune.” “… eu examinez
bazele unei societăţi de bărbaţi şi femei care vor să fie liberi, dar care recunosc limitele inerente pe
care le impune interdependenţa socială. Libertatea individuală nu poate fi mărginită, dar aceleaşi
forţe care fac necesară apariţia unor limite, pot, dacă sunt lăsate să acţioneze, să restrângă
insuportabil sfera libertăţii omeneşti.” “Oamenii vor eliberarea de constrângeri, dar, în acelaşi
timp, recunosc necesitatea ordinii”2.
Aproape că răspunde întrebărilor mai sus formulate.
Există oameni ideali? Dar ce se înţelege prin oameni ideali? Oameni care gândesc uniform
şi se comportă la fel, toţi ca unul, care nu au idei, nevoi, comportamente diferite? Nu. Aşadar,
priviţi din această perspectivă, oamenii nu sunt ideali - deci nu pot trăi în colectivităţi umane
anarhice. De altfel, dacă ar fi existat această uniformitate umană, omenirea nu ar fi progresat, căci
tocmai diversitatea de gândire şi acţiune a fiinţelor umane, alături de raţiune, au dus la progresul
omenirii.
Aşadar, este nevoie să ne înarmăm cu raţiune pentru stabilirea unor “limite inerente”
independenţei sociale, limite care să asigure oamenilor o “libertate individuală”; această libertate
trebuie să fie echilibrată, adică nici să nu fie deplină (ceea ce ar putea duce la haos), dar nici
insuportabil restrânsă (ceea ce ar putea degenera în tiranie) şi poate fi asigurată doar prin “dreptul
care este premisa necesară a coexistenţei libertăţilor”3.
Cercetările istorice au demonstrat că încă de la primele comunităţi umane membrii acestora
se bazau pe anumite reguli de convieţuire; în decursul timpului, caracterul obligatoriu al normelor
a oscilat între cele de tip religios şi cele laice, completate, în funcţie de complexitatea societăţii, cu
reguli etice, estetice, economice, politice etc. În prezent, în majoritatea statelor, chiar dacă diferă
sistemele de drept, normele juridice sunt cele care reglementează în mare parte raporturile dintre
cetăţeni, dintre aceştia şi stat, inclusiv relaţiile internaţionale. Relaţiile interumane de la zi la zi mai
complexe, îşi pot găsi un echilibru şi o respectare doar prin intermediul unor norme pe care
cetăţenii să fie obligaţi a le respecta.
1
Giorgio del VECCHIO, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1993, p. 295.
2
James M. BUCHANAN, Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan,, Institutul European, Iaşi, 1997, Colecţia Civitas 6, Prefaţa, p. 17-18.
3
Max WEBER, citat de Dumitru Mazilu în Teoria generală a dreptului, Editura All BECK, Colecţia Juridica, Bucureşti, 1999, p. 5.
9
Modulul I
Introducere în Teoria generală a dreptului
Sensuri şi accepţiuni ale termenului “drept”

Conceptul şi definirea dreptului
Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice
Metodele utilizate în studiul dreptului
Obiective.
Modului I cuprinde 8 unităţi de studiu (capitole, teme), fiecare cu câte un set de cunoştinţe
specifice, cunoaşterea cărora constituindu-se ca premisă a studiului şi cunoaşterii conceptelor fundamentale
ale dreptului (care fac obiectul Modulului al II-lea).
Ghid de studiu
Pentru înţelegerea şi aprofundarea cunoştinţelor cuprinse în Modulul I
este necesară lectura atentă a cât mai multor titluri din bibliografia indicată, cu mare atenţie la noţiunile
cheie.
Temele (capitolele) prezentate vor fi învăţate separat. Se va acorda atenţie sporită limbajului juridic
în vederea înţelegerii şi însuşirii lui corecte.
Se pot face scheme care să evidenţieze legătura dintre noţiunile cuprinse în cele 8 unităţi ale
Modulului I.
Se vor face notiţe cuprinzând termenii şi ideile importante ale unităţilor parcurse.
După studierea fiecărui capitol (unităţi de studiu), se va face şi o scurtă recapitulare a noţiunilor
dobândite în unităţiile anterioare, încercându-se să se stabilească totodată şi relaţia logică dintre acestea.
Cunoştinţe dobândite
Înţelegerea şi fixarea conţinutului fiecărei teme şi a problematicii acestora asigură înţelegerea
generală a dreptului ca ştiinţă şi ca fenomen social-istoric, precum şi ale conceptelor specifice dreptului,
tratate şi analizate în continuare în Modulul al II-lea.
Competenţe formate:
Bagajul de informaţie juridică însuşit contribuie la dobândirea capacităţii de a opera cu conceptele
juridice, de a face legătura dintre ele în analiza fenomenului juridic pentru formarea unei gândiri specific
juridice şi a conştiinţei juridice.
Tema I. Etimologia, sensurile şi accepţiunile termenului “drept”.
Cuprins: Studiul etimologiei termenului “drept” şi sensurile variate în care poate fi înţeles şi utilizat, atât în
limbaj juridic, cât şi în limbajul specific altor ştiinţe: sensul originar şi evoluţia spre accepţiunea filosofico-juridică.
Distincţia dintre accepţiunea filozofică şi accepţiunea juridică a termenului “drept”. Drept obiectiv. Drept subiectiv.
Drept pozitiv. Drept material sau substanţial. Drept procesual sau procedural. Drept intern. Drept internaţional.
Drept public şi drept privat – definiţii şi trăsături caracteristice.
A. Etimologia şi sensurile termenului “drept”

Pentru explicarea noţiunii de “drept”, trebuie clarificată etimologia acesteia şi stabilirea
unor sensuri de la care se poate încerca găsirea unui răspuns la întrebarea: Ce este dreptul?, ținând
cont și de elementele pe care le considerăm inseparabile noțiunii de ”drept”.
1. Sub aspect etimologic termenul sau cuvântul „drept” îşi are originile în cuvântul latinesc
„directum”– „directus” al cărui sens originar, exprima însă ideea de rectiliniu, în înţeles material
sau fizic de linie dreaptă, unghi drept, de ceva direct etc. O asemenea accepţiune a cuvântului
10
„drept” este şi în prezent utilizată atât în vorbirea curentă cât şi în limbajul unor domenii cum ar fi
tehnica, matematica, fizica etc.
2. La originile termenului „drept” a stat şi cuvântul latinesc „dirigo” care însemna a
cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluţie şi combinarea acestor termeni, cuvântul
„drept” a început a exprima ideea de conducere sau cârmuire dreaptă a oamenilor, de a-i dirija
pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite prin norme sau legi, de a decide în mod
corect, în baza legilor.
3. În limbajul curent, în limba română mai este uneori folosit termenul drept cu sensul de
adevăr, ceva conform adevărului. (Ex. a spune drept – a spune ceva adevărat; spune drept cum a
fost – spune adevărul).
De la înţelesul originar, termenul drept a primit încă din antichitate şi alte două accepţiuni:
una filosofică şi cealaltă juridică.
4. În accepţiunea filosofică termenul a fost utilizat încă de Aristotel, Platon şi alţi filosofi
antici pentru a exprima ideea de echitate, de justeţe, de dreptate, în înţeles preponderent etic
(drept-nedrept, just-injust, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, de a fi corect etc.).
5. În accepţiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conţinut: prin
„drept” a început a se înţelege ansamblul de legi şi norme considerate “drepte”, “juste”, “corecte”
care guvernau viaţa şi activitatea de stat a unei societăţi, norme sau legi instituite şi aplicate de
autorităţile puterii statale având caracter obligatoriu fiind asigurate în aplicarea lor prin forţa de
constrângere a statului. Termenul „drept” a mai fost utilizat şi pentru a exprima activitatea de
aplicare a legilor în înţelesul de „a face dreptate”, de „a înfăptui justiţia, dreptatea”. („Dreptul este
- afirmau unii jurisconsulţi romani - arta binelui şi a dreptăţii” - jus est ars boni et aecqui).
Trebuie observat în acelaşi timp faptul că în antichitate Romanii au creat un

corespondent semantic al termenului „drept”, şi anume, termenul „jus” - „jusum” (care la origini
însemna „poruncă”, „a porunci”) şi care, în diferite formulări şi asocieri cu alţi termeni, putea
exprima existenţe distincte din sfera dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de norme sau legi
dintr-un anumit domeniu – („jus gentium” = “dreptul ginţilor” sau „jus publicae” = “drept public”
sau „jus privatum” = “dreptul privat” etc.); sau, putea exprima activitatea de înfăptuire a dreptului
(„justiţia”, „jurisprudentia” etc.); sau, exprima denumirea unor instituţii sau persoane legate de
aplicarea sau interpretarea dreptului - „jurisconsult”, „juris”, „justiţia” etc. (Tot de la Romani vine
şi cuvântul Lex = lege, în înţelesul ei de normă supremă de drept.
În limba română termenii „drept” şi respectiv „juridic” (de origine latină) au
dobândit mai multe accepţiuni sau sensuri, după cum sunt utilizaţi în limbaj curent, de
nespecialitate sau de specialitate juridică (A se vedea în acest sens şi accepţiunile termenului în
Dicţionarul explicativ a limbii române).
B. Sensurile şi accepţiunile termenului „drept” în limbaj juridic

În limbajul juridic de specialitate termenul “drept” este utilizat ca termen singular, de sine
stătător, fie în asociere cu alţi termeni sau expresii exprimând astfel conţinuturi informaţionale
diferite.
1. În sens juridic, prima distincţie se face între drept obiectiv şi drept subiectiv.
Cel mai larg şi mai răspândit sens al termenului „drept” este acela de drept obiectiv.
a) Prin drept obiectiv se înţelege ansamblul normelor juridice dintr-o societate, ca
ansamblu de norme elaborate, instituite, sancţionate şi aplicate de organe competente ale statului,
a căror respectare este obligatorie (sau general obligatorie) fiind garantate, la nevoie, prin forţa
de constrângere a puterii de stat.
11
[Istrate Micescu: Drept obiectiv – ”ansamblul preceptelor, regulilor sau legilor care
guvernează activitatea omenească în societate și a căror observare este sancționată, la nevoie, prin
constrângere socială, în altfel numită forța publică” (Istrate MICESCU, Curs de drept civil, 2000,
p. 42)].
b) Un alt sens al termenului „drept”, din perspectiva înţelesului de drept obiectiv, este cel
de drept pozitiv.
Prin drept pozitiv se înţelege ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat într-un
anumit stat.
c) O altă accepţiune, cu totul diferită, este exprimată prin termenul sau expresia de drept
subiectiv.
Prin drept subiectiv se înţelege prerogativa (îndreptăţirea, îndrituirea) unei persoane,
subiect al unui raport juridic concret de a deţine un bun, de a săvârşi un fapt sau acţiune, de a
pretinde unui alt subiect (sau celuilalt subiect al raportului juridic) să dea, să facă sau să nu facă
ceva (sau s nu facă nimic de natură a aduce atingere drepturilor sale), în virtutea normelor
dreptului obiectiv.
***
În accepţiunea generică (juridico-filosofică) termenul „drept” s-a răspândit treptat şi în alte
limbi, cu adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, ca de exemplu : în limba italiană – diritto,
în limba franceză – droit ; în germană – Recht, în limba română – drept ş.a.
În limba engleză distincţia e mai clară, astfel : - right – pentru dreptul subiectiv şi - law –
pentru dreptul obiectiv.
***
2. O altă distincţie – în ceea ce priveştea ccepţiunea termenului « drept » din perspectivă
juridică – este reprezentată de noțiunile de drept substanţial (sau drept material) şi, respectiv,
drept procesual (sau drept procedural).
a) Prin drept substanţial (sau material) se înţelege ansamblul acelor categorii de norme
juridice care au un conţinut normativ propriu-zis, adică „normează”, stabilesc conduite, fapte,
acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic.
b) prin drept procesual (sau procedural) este exprimată categoria normelor juridice care
cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului
substanţial sau material.
3. O a treia distincţie în ceea ce priveşte sensurile termenului drept se face între drept
intern şi drept internaţional.
a) Dreptul intern cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile
juridice care iau naştere între persoanele juridice şi/sau fizice ale aceluiaşi stat. Dreptul intern
cuprinde atât norme de drept public, cât şi norme de drept privat.
b) Dreptul internaţional cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează
raporturi juridice în care este prezent un element de extraneitate.
La rândul lui, dreptul internaţional se divide în:
- Drept internaţional public reglementează relaţiile dintre state (tratate, acorduri,
convenţii internaţionale).
- Drept internaţional privat reglementează raporturile juridice dintre persoanele fizice
şi/sau juridice care aparţin unor state diferite.
4. O a patra distincţie în ceea ce priveşte sensurile termenului drept se face între drept
public şi drept privat.
12
Când spunem drept public şi drept privat, acoperim prin cele două noţiuni dreptul în
ansamblul său.
Distincţia drept public - drept privat nu poate opera tranşant şi riguros, deoarece sferele
“public” şi
“privat” rămân conexe şi interdependente.
a) Dreptul public cuprinde ansamblul normelor juridice, instituţiile şi ramurile dreptului

care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi (autorităţile statului) cu
persoanele fizice şi/sau juridice particulare, private.
Trăsături ale dreptului public:
- normele de drept public sunt imperative, în sensul că nici una dintre părţile raportului juridic
de drept public nu poate deroga de la prevederile ei în mod unilateral sau prin convenţie între ele
(excepție fac normele din sfera dreptului internaţional public);
- în raporturile de drept public, întotdeauna, cel puţin unul dintre subiecte este organ sau agent
al autorităţii de stat, care acţionează în această calitate a sa;
- conţinutul specific al raporturilor de drept public situează subiectele sau părţile acelui raport
pe poziție de subordonare (în sfera dreptului public raporturile se desfăşoară pe verticală);
- prin normele dreptului public se asigură interesul general public;
- prin normele dreptului public sunt reglementate acele raporturi sociale în care există – de regulă
– o singură şi unilaterală manifestare de voinţă, aceea a autorităţii;
- normele dreptului public au un grad de generalitate mai largă, reglementând conduita tuturor
cetăţenilor sau străinilor aflaţi în spaţiul de suveranitate al statului.
În sfera dreptului public intră ramuri de drept cum sunt: dreptul constituţional, dreptul
penal, dreptul financiar, dreptul administrativ, dreptul mediului, dreptul internaţional public.
b) Dreptul privat cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile

care se stabilesc între persoane fizice şisau juridice, luate ca particulari, ca titulari de drepturi şi
obligaţii subiective.
Trăsături ale dreptului privat:
- raporturile de drept privat izvorăsc din voinţa părţilor sau subiectelor;
- subiectele se află pe poziție de egalitate juridică (în sfera dreptului privat raporturile se
desfășoară pe orizontală);
- subiecte ale dreptului privat pot fi persoane fizice sau juridice private, precum și organe ale
statului care, în acel raport, nu acţionează în calitate de “autoritate”, ci de titular al unor drepturi şi
obligaţii subiective;
- prin normele dreptului privat se asigură interesele proprii ale particularilor, realizarea unor
drepturi şi obligaţii subiective ale părţilor;
- prin normele dreptului privat sunt reglementate raporturile care au la bază acordul de voinţă al
părţilor; - normele dreptului privat au o sferă de aplicabilitate mai restrânsă, vizând, de regulă,
anumite categorii de persoane, titulare ale unor drepturi şi obligaţii subiective determinate.
În sfera dreptului privat intră ramuri ale dreptului cum sunt: dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul internaţional privat etc.
Bibliografie selectivă:
- Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului,
Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, 2009 sau 2010.
- Veronica REBREANU, Septimiu-Ioan PUȚ, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2015.
- Veronica REBREANU, Suport pentru seminarii, Editura Argonaut, 2009, 2010.
- Ioan CETERCHI, Ion CRAIOVAN, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Bucureşti, 1999;
- Ion CRAIOVAN, Teoria generală a dreptului, Editura ”Sibila”, Craiova, 1999.
13
- Ion DOGARU, D.C. DĂNIŞOR, Gh. DĂNIŞOR, Teoria generală a deptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999;
- H.L.A. HART, Conceptul de drept, CEU PRESS, Editura SIGMA, Chişinău, 1999.
- Dumitru MAZILU, Teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Biblioteca studentului,
Bucureşti, 1999.
- Istrate MICESCU, Curs de drept civil, Editura ALL Beck, Seria Juridica, Colecția Restitutio, București, 2000, pp.
49-54.
- Gheorghe C. MIHAI, Radu I. MOTICA, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Editura ”All”,
Bucureşti, 1997.
- Gheorghe MIHAI, Teoria Dreptului, ediţia 3, Editura ”C.H. BECK”, Bucureşti, 2008.
- Radu MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Curs
universitar, Bucureşti, 2001.
- Carmen POPA, Teoria generală a dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2001. - Nicolae POPA, Teoria
generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Curs universitar, Bucureşti, 2002.
- Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, Editura ”All
Beck”, Bucureşti, 2005.
- Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru
seminar, Editura All Beck, București, 2005, p. 4.
- Sofia POPESCU, Teoria generală a dreptului, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 2000.
- Ioan SANTAI, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ”Risoprint”, Cluj-Napoca, 2007.
- Andrei SIDA, Daniel BERLINGHER, Teoria generală a dreptului, ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007, pp. 45-
47.
- Costică VOICU, Teoria generală a dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2002.
- Romul Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2000.
Întrebări și teste de autoverificare:
1. Definiți și analizați noțiunea de drept obiectiv.
2. Dreptul obiectiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

( ) ansamblul normelor care reglementează raporturi patrimoniale;
( ) ansamblul normelor care reglementează raporturi din sfera existenţei sociale obiective;
( ) ansamblul normelor sancţionate, instituite şi aplicate de organele statului, norme care au un caracter obligatoriu şi
care, dacă nu sunt
respectate, atrag forţa de constrângere a statului.
3. Determinaţi variantele corecte:

Dreptul obiectiv:
( ) include dreptul pozitiv;
( ) include dreptul material şi procedural;
( ) este ansamblul de norme juridice a căror respectare este obligatorie, fiind garantate la nevoie de forţa coercitivă a
statului;
( ) este ansamblul normelor juridice procedurale care se află în vigoare la un moment dat într-un stat determinat;
( ) reprezintă ansamblul normelor juridice care au ca obiect reglementarea raporturilor juridice dintre guvernanţi şi
guvernaţi;
( ) reprezintă ansamblul normelor juridice care au ca obiect reglementarea raporturilor juridice dintre persoane fizice
şi juridice privite
ca particulari.
4. Definiți și analizați noțiunea de drept pozitiv.
5. Dreptul pozitiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

( ) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturi (conduite, acţiuni, fapte etc.) care sunt
în concordanţă cu interesele şi valorile sociale ale acelei societăţi;
( ) ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat într-un anumit stat;
( ) ansamblul normelor juridice care obligă sau impun anumite conduite pozitive.

Dreptul pozitiv:
( ) este parte a dreptului obiectiv şi a dreptului subiectiv;
( ) este conceptul de drept in sens filozofic;
14
( ) poate fi sursa drepturilor subiective şi a obligaţiilor juridice;
( ) este format din ansamblul normelor juridice materiale si procedurale în vigoare la un moment dat într-un stat
determinat;
( ) este determinat exclusiv de cadrul economic şi de contextul politic;
( ) este format din principiile generale ale dreptului public.
7. Definiți și analizați noțiunea de drept subiectiv.
8. Dreptul subiectiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

( ) prerogativa sau îndrituirea unui subiect concret într-un raport juridic concret,
respectiv ceea ce poate pretinde de la celălalt/ceilalţi subiecţi din cadrul aceluiaşi raport
juridic, în virtutea dreptului __________;
( ) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi/sau
nepatrimoniale dintre subiectele persoane fizice sau juridice;
( ) ansamblul normelor juridice prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile subiectelor
unui raport juridic.

Dreptul subiectiv:
( ) poate reprezenta posibilitatea unui subiect de drept de a pretinde altui subiect de drept să se abţină de la o anumită
conduită
prejudiciabilă;
( ) este posibilitatea unei persoane juridice de a pretinde respectarea dreptului la integritate fizică;
( ) se valorifică în cadrul unui raport juridic;
( ) majoritatea drepturilor subiective sunt consacrate de normele juridice din dreptul procedural;
( ) este consacrat de dreptul obiectiv;
( ) este consacrat doar de către principiile dreptului.
10. Ce este dreptul public şi prin ce se caracterizează? Care sunt ramurile de drept cuprinse în sfera dreptului
public?
11. Ce este dreptul privat şi prin ce se caracterizează? Care sunt ramurile de drept cuprinse în sfera
dreptului privat?
15
Tema II.
Conceptul şi definiția dreptului.
Dreptul a apărut atât ca un produs al experienţei şi practicii social-istorice anonime, cât şi al creaţiei
şi elaborărilor teoretice a diferiţilor legiuitori, jurişti sau doctrinari ai timpului.
Conceptualizarea şi definirea dreptului ca demers al cunoaşterii ştiinţifice implică o abordare mai
largă şi mai complexă a : condiţiilor şi factorilor determinativi ai existenţei fenomenului juridic în viaţa
socială, a conexiunilor şi interferenţelor acestuia cu ansamblul celorlalţi factori şi condiţii ai existenţei
social-istorice dintre care mai relevanţi ar fi:
- specificul normativităţii juridice în contextual normativităţii sociale;
- factorii direcţi şi indirecţi de influenţare a dreptului;
- conexiunile şi interferenţele dreptului cu valorile sociale;
- conexiunile dreptului cu morala etc.
Cuvântul ”drept” are o sferă semantică extinsă, putând căpăta, după cum am văzut, în funcție de
contextul în care este utilizat, mai multe accepțiuni.
Din perspectivă filosofică, ”drept” este un concept dezvoltat în operele lui Platon și Aristotel, cu
sensul de justiție, echitate, îndatorire de a trăi onest și de a da, de a recunoaște fiecăruia ceea ce i se cuvine.
Romanii exprimau acest sens astfel: honeste vivere, neminem laedere, suum quique tribuere”.
Din perspectivă juridică, cuvântului ”drept” i se atribuie mai multe sensuri. În afară de sensurile,
distincţiile şi diviziunile din Tema I, prin drept se mai poate înţelege şi: știința despre drept – ca ansamblul
de idei, noțiuni, categorii, principii ce exprică domeniul social al dreptului și prin intermediul cărora acesta
poate fi modelat teoretic, așadar explicat.
Construirea domeniului social al dreptului, fiind operă umană, poate fi socotită tehnică și artă. Ca
ansamblu de norme care organizează viața în comun, dreptul este o tehnică a conviețuirii sociale. (- Radu
MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, pp. 31-32).
Potrivit unor autori, dreptul:
- reprezintă o generalizare a experienței umane într/un anumit sector de activitate;
- conține o serie de date verificate și sistematizate;
- este un complex de noțiuni, categorii, concepte și principii;
- posedă un ansamblu metodologic pe baza căruia fenomenele pot fi studiate. (Nicolae POPA,
Mihail-Constantin EREMIA, Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria generală a dreptului. Sinteze
pentru seminar, 2005, p. 4).
Au fost formulate mai multe definiţii ale dreptului, în funcţie de perspectiva din care acesta a fost
cercetat: filozofic, formal-normativist, sociologic etc.
În conturarea unei definiţii a dreptului unii au considerat că “o definiţie expresivă trebuie să
cuprindă şi idealul şi fundamentul dreptului” (D. Volanski), pe când alţii susţin că o asemenea definiţie ar
trebui să menţioneze “numai elementele permanente şi esenţiale care constituie dreptul” (Alexandru
Văllimărescu).
Ca în multe alte domenii ale cunoaşterii şi generalizării teoretice şi în cel al definirii dreptului
opiniile sunt controversate, neajungându-se la formularea unei definiţii general sau qvasi-unanim acceptate.
Diversificarea definiţilor dreptului este considerabil stimulată de noile abordări inter sau multidisciplinare.
În definirea dreptului se confruntă nu numai opticile şi opiniile strict juridice ci şi cele formulate din optica
sau perspectiva unor alte domenii ale cunoaşterii — filosofia, sociologia, politologia, istoria, economia,
etica, psihologia, morala, axiologia, antropologia etc., precum şi cele formulate din perspectivă inter sau
multidisciplinară (Andrei Sida).
La începutul secolului al XX-lea erau subliniate trei orientări de definire a dreptului obiectiv,
pornind de la criterii diferite de abordare (Al. Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului), şi anume:
1. definiţii care pleacă de la conţinutul ideii şi/sau idealului de drept, aşadar cele care postulează o anumită
concepţie asupra problemei fundamentului dreptului;
2. definiţii care pornesc de la izvoarele dreptului;
3. definiţii formale, şi anume cele care nu ţin seama decât de forma pe care o îmbracă regulile sociale când
devin juridice.
16
În contextul modern şi contemporan al marii diversificări doctrinare s-a încercat o sistematizare sau
grupare a definiţiilor date dreptului din perspectiva cel puţin a următoarelor orientări (Andrei Sida, Teoria
generală a dreptului, 2004):
1. cea filosofică (inclusiv cea morală);
2. cea formal-normativistă (de inspiraţie sau origine juridică);
3. cea de orientare sociologică.
În realitate, ambele sistematizări sunt aproximative întrucât unele definiţii nu pot fi întotdeauna
încadrate exclusiv într-una sau alta dintre acestea. Întrucât clasificarea realizată la începutul secolului al
XX-lea răspunde mai bine raportării la o perioadă mai îndelungată de timp, şi luând în considerare faptul că
definiţia dreptului o abordăm din perspectiva Teoriei generale a dreptului, care urmăreşte să aducă în
atenţie esenţa fenomenului juridic, ceea ce există ca permanenţă a acestuia, prezentăm în cele ce urmează
câteva definiţii ale dreptului conturate astfel:
1. Definiţii care pleacă de la conţinutul ideii de drept.
2. Definiţia dreptului după izvoare.
3. Definiţia formală a dreptului.
1. Definiţii care pleacă de la conţinutul ideii şi/sau idealului de drept:
1.a) Definiţiile formulate în dreptul roman:

În Digeste, definiţia jurisconsultului Ulpian: “Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, neminem
laedere, suum cuique tribuere” (a trăi cinstit, a nu face rău nimănui, a atribui fiecăruia ce este al său) – nu
deosebeşte dreptul de morală!
Definiţia atribuită lui Celsus: “Jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui şi a echităţii)
(bonum = cinste, onestitate; aequum = egalitate, proporţionalitate, atribuirea fiecăruia ce-i
aparţine).
ATENŢIE!
La romani, noţiunile de honestum, bonum cuprindeau, printre alte virtuţi, justiţia şi dreptul (Al.
Văllimărescu).
1.b) Definiţia dreptului formulată de Thoma De Aquino (în Summa theologiae):
“Proporţia între două lucruri. Această proporţie are drept scop de a stabili egalitatea, care este
obiectul justiţiei”.
Neajunsul definiţiei lui Toma De Aquino constă în faptul că pleacă de la o concepţie subiectivă a dreptului
– ideea de egalitate – care poate fi aplicată doar în sistemele juridice bazate pe egalitate, excluzând
sistemele care consacră inegalitatea (sistemul castelor din India, sclavia cunoscută la toate popoarele din
antichitate, diferenţa de clasă – admisă înainte de revoluţia franceză).
1.c) O definiţie a filosofului Emmanuel Kant (în Fundamentele metafizice ale doctrinei
dreptului):
”Dreptul este știința care limitează libertățile, pentru a le pune de acord” (preluată din Istrate
MICESCU, Curs de drept civil, 2000, p. 42, care consideră că nu definește noțiunea, ci precizează
problema).
“Dreptul este noţiunea care se desprinde din condiţiile în care facultatea de a se dezvolta a fiecăruia
se acordă cu facultatea de a se dezvolta a aproapelui, în baza unei legi universale de libertate”,
sau, într-o altă traducere:
“Dreptul este totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a
tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii”.
Această definiţie este o expresie a doctrinei liberale şi se bazează pe ideea de autonomie a voinţei sau
libertate, dreptul fiind un ansamblu de norme care determină libera dezvoltare a fiecăruia. Exclude din sfera
dreptului instituţiile bazate pe încătuşarea libertăţii.
1.d) O definiţie ce postulează doctrina dreptului natural bazat pe raţiune este formulată de
Cuq (în Instituţiile juridice ale romanilor): “Dreptul este o totalitate de reguli fondate pe raţiune, care au ca
scop de a păstra şi garanta drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului şi care se impun popoarelor ca
şi indivizilor”.
17
1.e) Definiţii cu nuanţă sociologică, care au în vedere dreptul bazat pe fenomenele sociale, având
drept scop binele societăţii, făcându-se abstracţie de drepturile individului. Baza acestui drept este
solidaritatea socială. Asemenea concepţii sunt întălnite la Auguste Comte, Durkheim, Leon Duguit.
Definiţia din perspectivă sociologică formulată de Leon Duguit (în Tratat de drept constituţional):
“Dreptul obiectiv sau regula de drept este linia de conduită care se impune indivizilor în societate, respectul
căreia este considerat la un moment dat de către societate ca o garanţie a interesului comun şi a cărei
violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări”.
Definiţia formulată de Jean Dabin (în Filosofia ordinii juridice pozitive), de pe o poziţie
intermediară: “Dreptul pozitiv este totalitatea regulilor de comportament emise mai dinainte de societate
sub sancţiunea unei forţe coercitive ... Cu scopul de a realiza în reprezentările umane ordinea cea mai
favorabilă binelui comun”,
sau, într-o altă traducere:
“dreptul poate fi definit ca ansamblul regulilor de conduită edictate sau cel puţin primite şi consacrate de
societatea civilă, sub sancţiunea constrângerii publice, urmărind să realizeze în raporturile dintre membrii
unui grup, o anumită ordine care postulează scopul societăţii civile, precum şi menţinerea societăţii ca
instrument în slujba acestui scop”.
Definiţia din perspectivă sociologică a lui Eugeniu Speranţia: “Dreptul este un sistem deductiv
de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure un maximum de
socialitate într-un grup social determinat”.
1.f) Definiţia marxistă a dreptului: “Dreptul este voinţa clasei dominante ridicate la rangul de
lege, voinţă a cărei conţinut este dat în condiţiile materiale de existenţă ale acestei clase”.
1.g) O altă definiţie care pleacă de la conţinutul ideii de drept este cea formulată de Jellinek,
prin care asimilează dreptul cu morala: “Dreptul este un minimum de etică”.
1.h.) Definiţia cu nuanţă filozofică a juristului neokantian Mircea Djuvara: “regula de drept...
este norma necondiţionată de conduită raţională referitoare la faptele externe ale persoanelor în contact cu
alte persoane”.
Sau
„Dreptul reprezintă … tendinţa de realizare a unui concept absolut, acela al libertăţii conştiente.”
(Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului sau Enciclopedia dreptului, Ed. All beck, Bucureşti, 1994, p.
32.
2. Definiţia dreptului după izvoare,

a fost formulată şi luată în considerare mai ales de autorii francezi ai secolului al XIX-lea, mai
precis primii comentatori ai Codului Napoleon. Aceştia făceau abstracţie de conţinutul şi forma dreptului,
identificând dreptul cu legea, fiind susţinători ai definirii dreptului ca “o totalitate de legi”, ignorând alte
surse ale dreptului.
Printre susţinătorii marcanţi ai acestei orientări se numără: Marcadé (unul dintre comentatorii cei
mai celebri ai Codului Napoleon), care definea dreptul ca “totalitatea sau mai bine zis rezultatul general al
dispoziţiilor legale, la care omul este supus”; Carré de Malberg – care nu vedea dreptul decât prin stat; Hans
Kelsen – profesorul vienez care a rezumat teoria etatistă la formula: “Orice drept este un drept de stat, orice
stat este un stat de drept”.
3. Definiţia formală a dreptului

- defineşte forma pe care o prezintă dreptul în mod permanent, fără a se include elementele lui
trecătoare. Aceste elemente esenţiale, permanente au fost considerate a fi (Al. Văllimărescu):
a) normele de conduită (de purtare);
b) aceste norme sunt sociale, cârmuind raporturile oamenilor în societate;
c) pot fi aduse la îndeplinire la nevoie prin constrângere sau forţă materială.
Câteva exemple de definiţii formale ale dreptului:
- Levy Ullmann – “Dreptul este totalitatea normelor de purtare sociale, care cârmuiesc raporturilor
oamenilor în societate şi care pot fi aduse la îndeplinire prin forţă materială la nevoie”.
- Colin & Capitant (în Curs de drept civil): “Dreptul este totalitatea preceptelor, regulilor şi legilor
care cârmuiesc pe oameni în societate şi a căror observare este sancţionată la nevoie prin constrângere, sau
mai bine zis prin forţa publică”.
18
-Aubry & Rau (în Curs de drept civil francez): “Dreptul este totalitatea preceptelor sau regulilor de
purtare la a căror ascultare poate fi forţat omul printr-o constrângere exterioară sau fizică”.
O definiţie aparte a dreptului – după conţinut – formulată la începutul secolului al XX-lea:

- Istrate Micescu: Dreptul este știința drepturilor și teoria obligațiilor (Istrate MICESCU, Curs de
drept civil, Editura ALL Beck, Seria Juridica, Colecția Restitutio, București, 2000, pp. 36; 49-54).
Câteva definiţii ale dreptului formulate de juriști români către sfârşitul secolului XX:
- Gheorghe Boboş (1999): “Dreptul este un ansamblu de norme de conduită, instituite sau
sancţionate de stat, a căror respectare este obligatorie, încălcarea lor atrăgând după sine aplicarea forţei de
constrângere a statului”.
- Ioan Ceterchi; Ion Craiovan (1993): “Dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau
recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale
societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este asigurată, la
nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice (de stat)”.
- Radu I. Motica; Gheorghe Mihai (2001): “Dreptul este ansamblul regulilor sociale instituite sau
sancţionate de către o autoritate publică recunoscută de comunitate, de obicei statul, care exprimă voinţa şi
interesele generale, asigurate, în aplicarea lor, de forţa de constrângere a acestei autorităţi, de obicei a
statului”.
- Nicolae Popa (1998): “Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au
ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un
climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi statornicirii
spiritului de dreptate”.
- Carmen Popa (2001): “Dreptul este ansamblul de norme elaborate sau recunoscute etatic, prin
care se orientează şi disciplinează conduita umană, prin care se urmăreşte atingerea valorilor şi scopurilor
societăţii civile şi a căror respectare este asigurată la nevoie prin forţa coercitivă a statului”.
- Sofia Popescu (2000): „Dreptul (obiectiv) este ansamblul normelor de conduită care guvernează,
într-o societate organizată, raporturile sociale şi a căror respectare este asigurată, dacă este necesar, de
constrângerea publică”.
- Andrei Sida: “Dreptul este sistemul normelor elaborate şi/sau consacrate de către puterea de
stat, norme care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile societăţii respective,
stabilind drepturi şi obligaţii, principii şi definiţii, structuri şi relaţii de organizare şi activitate socială a
căror respectare este obligatorie, fiind asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice”. (Teoria
generală a dreptului, 2004, p. 43).
- Costică Voicu (2002): „Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute
de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului cetăţenilor în cadrul celor
mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi
obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a statului”.
- Romul-Petru Vonica (2000): “Dreptul (obiectiv) este sistemul regulilor juridice cu caracter
general şi obligatoriu, instituite sau recunoscute de stat în scopul reglementării şi garantării relaţiilor
sociale, a căror respectare este asigurată e autoritatea publică prin sancţiuni sau prin alte măsuri legale”.
Pe scurt, potrivit unuia din primii comentatori ai Codului Napoleon, Massé-Vergé,

Dreptul este unul din acele lucruri ”care se pricep mai bine decât se pot defini”! (Apud I.
Micescu, Curs de drept civil, 2000, p. 40).
- Ioan CETERCHI, Ion CRAIOVAN, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Bucureşti, 1999;
- Mircea DJUVARA, Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucuresti, 1994.
- Ion DOGARU, D.C. DĂNIŞOR, Gh. DĂNIŞOR, Teoria generală a deptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999;
- H.L.A. HART, Conceptul de drept, CEU PRESS, Editura SIGMA, Chişinău, 1999.
19
Bucureşti, 1999.
- Istrate MICESCU, Curs de drept civil, Editura ALL Beck, Seria Juridica, Colecția Restitutio, București, 2000, pp.
49-54.
Bucureşti, 1997.
- Carmen POPA, Teoria generală a dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2001. - Nicolae POPA, Teoria
generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Curs universitar, Bucureşti, 2002.
seminar, Editura All Beck, București, 2005, p. 4.
- Sofia POPESCU, Teoria generală a dreptului, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 2000.
- Andrei SIDA, Daniel BERLINGHER, Teoria generală a dreptului, ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007, pp. 45-
47.
- Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura LUMINA LEX, Bucureşti, 1999.
Exercitiu de reflecţie personală asupra înţelesului conceptului de drept:

Alegeti una dintre definiţiile dreptului din materialul de mai sus, cea care vi se pare că este cea
mai apropiată înţelesului conceptului de drept şi încercaţi să argumentaţi alegerea.
20
Tema III.
Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice.
Evoluţia istorică şi trăsăturile Teoriei generale a dreptului;
Termenul drept este utilizat în mod frecvent şi în accepţiunea de ştiinţă a dreptului sau de
ştiinţe juridice. Prin ştiinţa dreptului se înţelege acea ramură a ştiinţelor socio-umaniste care are
ca obiect cercetarea, explicarea şi interpretarea ansamblului de norme juridice precum şi ale
activităţii legate de elaborare şi aplicarea dreptului. În mod frecvent pentru expresia „ştiinţa
dreptului” se utilizează ca sinonim „ştiinţe juridice”. Ținând seama de distincţia dintre normele
dreptului substanţial şi cele ale dreptului procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră
uneori că prin termenul ştiinţa dreptului s-ar avea în vedere doar ramura ştiinţei ce are ca obiect
sfera sau categoria normelor dreptului substanţial (material) iar prin termenul de ştiinţe juridice
s-ar avea în vedere ştiinţa fenomenului juridic în ansamblul său avînd ca obiect de studiu atât
ansamblul normelor dreptului material cât şi al dreptului procesual, precum şi ansamblul de
activităţi şi instituţii din sfera dreptului cum ar fi, de exemplu, ansamblul instituţiilor şi
activităţilor legate de elaborarea şi aplicarea sau realizarea dreptului.
Ca existenţă social-istorică „dreptul” — înţeles în sens larg ca totalitate a normelor juridice,
împreună cu instituţiile şi activitatea de elaborare şi aplicare a normelor juridice — a avut şi are o
dublă origine şi determinare: pe de o parte, dreptul s-a format ca o acumulare de-a lungul timpului
a normelor şi practicilor juridice impuse de experienţa social-politică de organizare şi exercitare a
puterii de stat în viaţa socială şi, pe de altă parte, ca o creaţie umană bazată pe cunoaşterea şi
generalizarea teoretică, doctrinară a normelor, a activităţii de elaborare, interpretare şi aplicare a
acestora în viaţa socială. Cu alte cuvinte, dreptul a apărut atât ca un produs al experienţei şi
practicii social-istorice anonime, cât şi al creaţiei şi elaborărilor teoretice a diferiţilor legiuitori,
jurişti sau doctrinari ai timpului.
În acest context ştiinţa dreptului sau, în înţeles larg, ştiinţele juridice s-au constituit într-
un proces evolutiv, de-a lungul mileniilor, în strânsă legătură cu practica şi cu progresul în
cunoaşterea şi reflectarea fenomenului juridic la nivelul spiritualităţii epocilor istorice de civilizaţie
parcurse de omenire. Din cele mai vechi timpuri gândirea umană a fost sensibilă şi receptivă la
existenţa şi evoluţia fenomenului juridic, tocmai datorită profundelor sale implicaţii asupra
indivizilor şi societăţii.
Ştinţa dreptului sau ştiinţele juridice s-au constituit evolutiv, în funcţie de obiectul şi
metodele de cercetare ale dreptului, acumulându-se treptat un volum însemnat de cunoştinţe
teoretice constituite în teorii, doctrine sau ştiinţe ale dreptului în înţelesul deplin al termenului.
Ca știință explicativă, știința dreptului studiază: - natura juridicului; caracteristicile
structurale ale juridicului; raporturile sale cu alte științe; legăturile interne ale sistemului juridic.
(Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria generală a
dreptului. Sinteze pentru seminar, 2004, p. 4).
Câteva caracteristici ale ştiinţelor juridice conturate în literatura de specialitate (Andrei
SIDA, Introducere în Teoria generală a dreptului, 2006, pp. 14-15):
- știinţa dreptului are o istorie proprie a cărei particularitate principală constă în aceea că
este o istorie integrată şi nu doar conexă istoriei statului; ştiinţa despre drept şi ştiinţa despre stat
nu pot fi separate, tot aşa cum statul şi dreptul, nu pot fi concepute decât în organică legătură sau
interdependenţă;
- știinţa dreptului având ca principal obiect de studiu ansamblul normelor juridice (dreptul
obiectiv), ştiinţa acestui obiect va avea în mod virtual un pronunţat caracter normativ, fiind în
esenţă o „ştiinţă a normelor”;
21
- Ca orice ştiinţă şi ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) operează în demersul cunoaşterii cu
noţiuni, definiţii, concepte şi categorii proprii ca de exemplu: normă de drept, lege, act normativ,
fapt ilicit, răspundere juridică, raport juridic, subiect de drept, capacitate juridică etc., etc. Cu alte
cuvinte, dispune de un aparat conceptual propriu (terminologia juridică) ;
- Spre deosebire de celelalte ştiinţe - cu deosebire faţă de ştiinţele naturii - ştiinţa dreptului
foloseşte conceptul de „lege” sau „legitate” într-un înţeles propriu. Dacă în sfera ştiinţelor
naturii prin lege sau legitate se înţelege esenţa fenomenului care trebuie descoperit, cunoscut şi
utilizat în scopuri umaniste şi ale progresului, în sfera ştiinţelor juridice „legea” exprimă - în sens
larg - norma de drept, norma obligatorie instituită şi aplicată de organe competente ale statului
sau, în sens restrâns, exprimă norma juridică cu cea mai înaltă forţă care se situează ierarhic
deasupra tuturor celorlalte categorii de norme de drept. Cu alte cuvinte, legea este izvorul de drept
cu cea mai înaltă forţă juridică.
- ştiinţa dreptului se caracterizează, în principal în funcţie de obiectul pe care îl
cercetează - adică fenomenul juridic în ansamblul său, în care însă locul central îl ocupă
ansamblul normelor de drept (dreptul obiectiv). Acest ansamblu de norme nu este însă o
existenţă în sine, izolată de restul contextului social. Dimpotrivă, dreptul este prin natura şi
destinaţia sa un fenomen cu multiple şi profunde conexiuni şi interferenţe sociale şi umane. De
aceea, ştiinţa dreptului îşi va extinde în mod necesar sfera de cunoaştere şi asupra acestor zone de
interferenţă în care un loc important îl ocupă practica juridică în toată complexitatea sa, scopul şi
finalitatea dreptului.
Trebuie observat însă că probleme cum sunt, de exemplu, stabilirea scopului sau finalităţii
dreptului sau, realizarea procesului de elaborare sau aplicare a dreptului ş.a. nu constituie funcţii
nemijlocite ale ştiinţei dreptului, ci şi ale altor domenii ale acţiunii sau cunoaşterii cum sunt,
bunăoară, domeniul politicii şi/sau ideologiei, ori cel al filosofiei dreptului. De aceea, de exemplu,
politica legislativă a unui parlament în elaborarea unei legi poate să ţină seama mai mult sau mai
puţin de concluziile şi teoriile ştiinţifice din doctrina juridică, legiferarea fiind o funcţie a unei
instituţii politice (parlamentul) cu activitate juridică. Deci, ştiinţa dreptului nu are implicit şi
funcţia nemijlocită de „a face şi/sau aplica” dreptul ci de a-l cerceta, studia, generaliza.
- O importantă caracteristică a ştiinţelor juridice rezultă şi din metodologiile proprii ale
cercetării fenomenului juridic.
Este evident că obiectul ştiinţei dreptului nu constituie un monopol exclusiv al acesteia ci,
este studiat şi de alte ştiinţe - din unghiuri şi cu metodologii proprii - cum sunt: filosofia,
sociologia, politologia, economia, istoria, psihologia, antropologia etc. Prin aceasta ştiinţa
dreptului va dezvolta legături complexe şi cu aceste categorii de ştiinţe socio-umaniste.
Până recent, (anul 2010) în dezvoltarea ştiinţei dreptului se puteau distinge trei mari
direcţii sau tendinţe:
- cea a constituirii şi dezvoltării ştiinţelor de sinteză, teoretice, fundamentale;
- cea de diversificare şi compartimentare a ştiinţelor pe noi ramuri şi subramuri de specialitate. În
prezent (anul 2013), observăm şi o regrupare a unor reglementări din diferite ramuri ale dreptului
într-un singur act normativ;
- cea a apariţiei de noi categorii ale ştiinţelor de contact sau de graniţă, care se formează prin
interferenţa sferelor de cunoaştere ale ramurilor sau subramurilor de specialitate.
Din anul 2011, când a intrat în vigoare Noul cod civil, ne punem întrebarea dacă mai pot fi
considerate distincte unele dintre ramurile de drept care cu un secol (dreptul comercial) sau cu
jumătate de secol (dreptul familiei) înainte se desprinseseră din dreptul civil, prin adoptarea unor
reglementări specifice, sub formă de cod, iar în prezent reglementările respective fiind concentrate
în Noul cod civil, codurile la care făceam referire fiind abrogate, iar Noul cod civil fiind considerat
ca dreptul comun.
22
Ştiinţa dreptului apare ca un întreg, ca un sistem în care ştiinţele diferitelor domenii, ramuri
sau subramuri reprezintă componente relative distincte dar inseparabile ale sistemului,
completându-se în mod reciproc.
Clasificarea ştiinţelor juridice:
- ştiinţele teoretice, fundamentale (ex. Teoria generală a dreptului, Filosofia dreptului,

Enciclopedia dreptului etc.)
- ştiinţele juridice istorice (ex. Istoria dreptului românesc, Istoria dreptului constituţional etc.)
- ştiinţele de specialitate sau de “ramură” (ex. Drept civil, Dept penal, Drept administrativ,
Dreptul mediului etc.).
- ştiinţele de graniţă (sociologia juridică, logica juridică, psihologia juridică, antropologia juridică,
medicina legală);
- ştiinţe juridice interdisciplinare, sau auxiliare, sau de graniţă (statistica judiciară, informatica
juridică, criminologia). Unii autori denumesc științele juridice de graniță și științele juridice
auxiliare ca științe participative sau ajutătoare (Nicolae POPA, Mihail-Constantin
EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, 2005, pp. 5, 7; )
Atenţie la delimitarea şi corelaţia dintre noţiunile de:

- “ramură de drept” (cuprinde o grupare mai largă de norme care reglementează relaţii
sociale relativ distincte ale unui anumit domeniu din ansamblul relaţilor sociale; ex. Drept civil,
Drept penal etc.)
şi, respectiv, de
- “ramură a ştiinţei dreptului” (are ca principal obiect de studiu ramura sau subramura de
drept; se concretizează în lucrările ştiinţifice, monografiile, studiile în legătură cu şi despre
normele de drept care alcătuiesc ramura respectivă de drept).
Teoria generală a dreptului este o ramură a ştiinţelor juridice al cărei obiect propriu îl
constituie dreptul în ansamblul său, având o metodologie proprie de cercetare şi un aparat
conceptual propriu.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă fundamentală şi de sinteză raportată la celelalte
categorii sau ramuri ale ştiinţei dreptului întrucât noţiunile, conceptele, categoriile, principiile,
definiţiile pe care le formulează sunt urilizate de toate celelalte ştiinţe ale dreptului.
Teoria generală a dreptului nu reprezintă o teorie în sine, nu rămâne la nivelul abstracţiilor
pure, ci serveşte ca bază teoretică, metodologică şi conceptuală pentru ştiinţele de ramură şi pentru
practica juridică în general.
Teoria generală a dreptului se poate conncentra pe aspectele normative ale dreptului –
situaţie în care poate fi denumită şi teoria normativă a dreptului (studiată, de regulă, in anul I la
Facultăţile de drept sau sub denumirea de Introducere în studiul dreptului), sau se poate concentra
pe analiza fenomenului juridic sub toate aspectele sale, a fundamentelor dreptului, factorilor de
influenţare a dreptului, funcţiilor dreptului, esenţei dreptului etc., situaţia în care poate fi denumită
ca teorie analitică a dreptului.
Printre aspectele caracteristice Teoriei generale a dreptului, care subliniază totodată și
rolul pe care îl are în cadrul științelor juridice, se numără (Nicolae POPA, Mihail-Constantin
EREMIA, Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru seminar, 2005,
p. 8):
- elaborează concepte, ca instrumente esențiale prin care dreptul este gândit în ansamblul
său, cu scopul de a atribui realității juridice o ordine și o structură;
23
- elaborarea conceptelor se fundamentează pe datele furnizate de științele juridice de ramură
și științele juridice istorice;
- cuprinde setul conceptual prin care știința dreptului explică realitatea juridică;
- surprinde caracterele proprii și permanente ale fenomenului juridic, definindu-i și
conturându-i spațiul în cadrul sistemului socio-istoric din care face parte.
Scopul Teoriei generale a dreptului este de a îmbogăți cunoașterea și practica dreptului.
În ipostaza de disciplină de învăţământ universitar, Teoria generală a dreptului are o

dublă funcţie:
- funcţie introductivă în studiul dreptului, oferind cadrul teoretic general, noţiunile de
bază, conceptele şi categoriile fundamentale ale limbajului şi demersului de cunoaştere necesare,
motiv pentru care este studiată în anul I de studiu la Facultăţile de drept;
- funcţie concluzivă, când studiul acesteia se realizează ca o încheiere, ca o generalizare şi
abstractizare a cunoaşterii noţiunilor şi datelor specifice ramurilor şi subramurilor de specialitate
ale dreptului şi când ar trebui să se bazeze pe cunoştinţele juridice însuşite de studenţi pe parcursul
anilor de studiu.
Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, pp. 17-25.
- Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Colecția Juridica, Seria Curs universitar, Editura
”All Beck”, București, 2001, pp. 162-164.
- DOGARU, D.C. DĂNIŞOR, Gh. DĂNIŞOR, Teoria generală a deptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999.
- Gheorghe C. MIHAI, Fundamentele dreptului. Vol. I. Știința dreptului și ordinea juridică, ediția 2, revăzută, Editura
”C.H. Beck”, 2009.
- Carmen POPA, Teoria generală a dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2001.
Beck”, Bucureşti, 2005, pp. 2-12.
seminar, Editura All Beck, București, 2005, pp. 3-11.
- Andrei SIDA, Daniel BERLINGHER, Teoria generală a dreptului, ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007, pp.
14-25 .
24
Tema IV.
Metode de cercetare științifică a dreptului
Limbajul şi procesul de cunoaştere în științele juridice
Cercetarea științifică a dreptului apelează la o serie de metode care sunt adecvate

investigării fenomenului juridic.
Metodele de cercetare cel mai frecvent utilizate sunt:
- metoda abstractizării – operație logico-semantică (prin înlăturarea unora dintre notele
unui concept, se creează posibilitatea extensiunii acelui concept; generalizarea este rezultatul
abstractizării)
- metoda determinării – operație logico-semantică care adaugă noi note unui concept,
însițită de restrângerea extensiunii conceptului; particularizarea este rezultatul determinării.
Alte metode utilizate şi de alte ramuri ale ştiinţei:
- metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse
cercetării pe baza legilor raţionamentului corect)
- metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale
istorice)
- metoda comparaţiei (sau a comparatismului; procesul de cunoaştele se bazează pe studiul
comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente)
- metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile
cercetării sociologice)
- metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei
dintre parţi şi întreg, a interacţiunii dintre elementele sistemului etc.)
- metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului
juridic din perspectivă tendenţială).
Metode concrete:
- metode de analiză cantitative (calcul matematic, statistică, evidenţa contabilă, prelucrarea
şi înmagazinarea computerizată a datelor etc.)
- metode experimentale, de laborator.(ex. în criminalistică).
Au fost propuse (Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001,
pp. 196-204).
câteva metode și tehnici de muncă intelectuală, alături de cele deja menționate, care pot contribui
la un studiu eficient al dreptului, astfel:
a) metoda carteziană, cu cele patru reguli ale sale;
b) studiul de caz;
c) instruirea programată; eroarea, ca resursă a cunoașterii; autointerogația și problematizarea;
d) producția de idei;
e) lectura - contactul cu cartea prin lectură înseamnă de fapt contactul cu valorile umanității;
f) asumarea rolului de judecător ca exercițiu util, studierea tehnicii acuzării și apărării din procese
celebre;
Formele cunoaşterii:
- ostensivă – când receptorul ia cunoştinţă despre caracteristicile unui obiect în mod
direct, prin intermediul propriilor simţuri;
- discursivă – când cunoaşterea se realizează prin intermediul altor persoane.
Științele juridice se bazează în special pe cunoașterea discursivă, fără a exclude în totalitate
şi cunoaşterea ostensivă în anumite situaţii.
Limbajul juridic specific științelor juridice poate fi abordat din perspectiva:

25
- limbajului normativ - utilizat în actele normative (legi, hotărâri de guvern etc.);
- limbajului judiciar – utilizat în documentele instanţelor de judecată (sentinţe, decizii);
- limbajului doctrinar – articole, studii, cursuri universitare ş.a..
Intrebări de autoverificare
1. Analizați fiecare metodă de cercetare științifică.
2. Care sunt formele cunoașterii? Care este forma cunoașterii frecventă în științele juridice?
3. Notați cu ”x” răspunsul/răspunsurile corecte:
Metodele dreptului:
( ) sunt procedee sau mijloace de investigare a științei dreptului;
( ) pot fi generale și concrete;
( ) cele generale au o aplicabilitate limitată;
( ) sunt utilizate, de regulă, în mod individual pentru cercetarea fenomenului juridic.
Temă de reflecție
Căutați exemple de limbaj normativ, de limbaj judiciar, de limbaj doctrinar și analizați-le.
Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2009, 25-33.
”All Beck”, București, 2001, pp. 164-204.
- DOGARU, D.C. DĂNIŞOR, Gh. DĂNIŞOR, Teoria generală a deptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999;
- Gheorghe MIHAI, Fundamentele dreptului. Argumentare și interpretare în drept, Editura ”Lumina Lex”, București,
2000, pp. 33-42.
- Gheorghe MIHAI, Metoda logică în drept, Vol. I. Logică formală elementară, Editura ”All Beck”, București, 2005.
seminar, Editura All Beck, București, 2005, pp..
- Andrei SIDA, Daniel BERLINGHER, Teoria generală a dreptului, ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007, pp.
.
26
Tema V.
Factorii de determinare a dreptului
Funcţiile dreptului
Finalităţile dreptului
A. Factorii de determinare a dreptului (izvoarele materiale ale dreptului) - un

ansamblu de factori care îşi pun amprenta, direct sau indirect, cu pondere variabilă,
asupra procesului de configurare a dreptului atât în conţinutul, cât şi în forma sa.
Cei mai importanţi factori de determinare a dreptului sunt consideraţi a fi:
1. Cadrul natural de existenţă şi evoluţie istorică a comunităţii respective (factorul geografic,
biologic, demografic);
2. Contextul istoric de evoluţie şi specificul etnic-naţional (omogenitatea sau eterogenitatea
etnică, particularităţile contactelor sau relaţiilor interetmice ale comunităţilor limitrofe; marile
evenimente istorice ale unei comunităţi);
3. Cadrul sau factorul economic (ansamblul de relaţii şi condiţii ale vieţii şi activităţii materiale);
4. Particularităţile sistemului politic (factorul politic decantează, cristalizează şi exprimă voinţa
comunităţii statale ale acelei societăţi);
5. Cadrul sau factorul cultural-spiritual şi ideologic (cultura spirituală, nivelul de şcolarizare,
religia, morala, ideologia, tradiţiile)
6. Contextul internaţional (războaie, ocupaţie străină, anexiuni şi divizări statale, alianţe, procese
integratoare etc.)
7. Cadrul de valori ale culturii şi civilizaţiei comunităţii respective şi a celor universale.
Prin valoare se înţelege însuşirea sau calitatea unor lucruri, fapte, idei, obiecte fenomene de a
corespunde unor trebuinţe sau idealuri speciale generate de existenţa socială. Valoarea privită sub
diferitele ei aspecte şi din perspectiva diferitelor norme sociale, cu accent pe valorile ocrotite prin
intermediul normelor juridice. Măsura în care valorile juridice se suprapun sau coincid cu valorile
ocrotite prin alte tipuri de norme sociale. Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor materiale şi
spirituale create de omenire în procesul practicii social istorice, precum şi instituţiile necesare
pentru crearea şi comunicarea acestor valori.
Prin civilizaţie se înţelege nivelul de dezvoltare materială şi spirituală al unei societăţi într-o etapă
sau epocă istorică dată.
B. Funcţiile dreptului
Funcţiile dreptului sunt acele (direcţii) orientări fundamentale ale acţiunii mecanismului
juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (normele juridice, instituţiile
juridice, ramurile dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate, cu atribuţii în domeniul
realizării dreptului.(N.Popa ş.a., 2005, p. 115).
Diferite opinii privind funcţiile dreptului (preluate din I.Craiovan, TGD, 1999, p. 45):
V. Ferrari, dreptul realizează:

a) funcţia de reglementare socială;
b) funcţia de tratare a conflictelor declarate;
c) funcţia de legitimare a puterii.
T. Parsons: funcţia primară a sistemului juridic este funcţia integrativă.
Friedman:
a) atenuarea conflictelor;
b) soluţionarea controverselor;
c) controlul social;
27
d) ingineria socială;
e) schimbarea comportamentelor.
N. Bobbio:
a) funcţia represivă;
b) funcţia stimulativă.
Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, TGD, 2005, pp. 115-120:
a) Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice. Dreptul
asigură cadrul de funcţionare legală a întregului sistem.
b) Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Ca instrument
al controlului social, dreptul previne dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a
colectivităţilor prin programarea şi tipizarea unor conduite socialmente utile, defineşte
cadrul general de desfăşurare a proceselor sociale şi sancţionează conduitele deviante.
c) Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul este o tentativă de regularizare a raporturilor inter- şi
intra sociale; aspiră să stabilească în avalanşa de interese o armonie în virturea ideii de
valoare.
d) Funcţia normativă (funcţie de sinteză, care implică toate celelalte funcţii). Normativitatea
juridică este parte a normativităţii sociale.
C. Finalităţile dreptului
Finalităţile dreptului, ..., desemnează un model dezirabil de evoluţie a realităţilor juridice
care să satisfacă nevoile şi aspiraţiile individului uman, cerinţele progresului social în acord cu
valorile unui timp istoric, model care să contribuie la promovarea specificităţii dreptului dar şi la
evitarea denaturării sale ca mijloc al reglementării sociale, la maximizarea prestaţiei sale în raport
cu individul şi societatea, la concentrarea sa cu alte sisteme de norme sociale (I. Craiovan, Tratat
elementar de TGD, 2001, p. 125).
Câteva opinii privind finalităţile dreptului (I. Craiovan, TGD, 1999, pp. 47-56):
P. Roubier – distinge trei categorii de doctrine referitoare la finalităţile dreptului:

a) cele care pun dreptul în serviciul individului, pe linia filosofiei nominaliste (Bentham, Hobbes)
– persoana umană constituie pentru drept finalitatea supremă;
b) cele care consideră că societatea este valoarea supremă (Hegel, Comte, Durkheim), în particular
statul ca centru al vieţii sociale, dreptul având misiunea de a organiza societatea, de a apăra
coeziunea socială;
c) cele ale dreptului transpersonal, care susţin că atât individul cât şi societatea, prin urmare şi
dreptul, trebuie să fie în slujba civilizaţiei, a progresului acesteia.
R. Ihering: dreptul fiind creat de lege, rolul legii fiind utilitatea, rezultă o teorie a
echilibrului scopurilor şi intereselor individului, statului şi ale societăţii.
Fr. Geny: dincolo de preceptele elementare de a nu face rău, a nu dăuna altuia, de a-i da
fiecăruia ceea ce i se cuvine, implică gândul mai profund al stabilirii unui echilibru între
interesele conflictuale, în vederea asigurării ordinii esenţiale, a menţinerii progresului
societăţii umane.
Ion Craiovan, (TGD, 1999, p. 54; Tratat elementar de TGD, 2001, p. 129):
Prin prisma finalităţilor sale, la nivel macro şi micro social în mod interdependent şi cu
planuri ce se întrepătrund, dreptul poate fi abordat ca factor ce are rol în:
28
a) asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemului social;
b) configurarea, desfăşurarea, ordonarea, orientarea relaţiilor sociale fundamentale;
c) soluţionarea conflictelor relaţiilor interumane, a realizării justiţiei unui anumit timp istoric;
d) represiunea şi prevenirea faptelor antisociale;
e) apărarea demnităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
f) apărarea şi promovarea valorilor sociale;
g) realizarea unui proiect social dezirabil.
29
Tema VI.
Principiile dreptului
Principiile sunt expresia cea mai generală, mai sintetică a cunoştinţelor şi experienţelor
umane decantate într-un domeniu pe care se întemeiază existenţa şi evoluţia acestora.
Principiile dreptului sunt acele idei generale, cu caracter călăuzitor sau director, care
orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau nivelul întregului
sistem de drept dintr-o ţară sau chiar pe plan internaţional.
Principiile generale ale dreptului sunt, pe de o parte, rezultatul experienţei societăţii şi, pe
de altă parte, reflectă cerinţele obiective ale evoluţiei societăţii. Numai în măsura în care sunt astfel
recunoscute, respectarea lor poate asigura sistemului juridic în care sunt formulate unitate,
echilibru, coerenţă şi, totodată, şi “primenirea sa permanentă”.
Principiile generale dau măsura sistemului de drept, lor subordonându-se întreaga tehnică
juridică, cu activităţile de normare, interpretare şi realizare a dreptului. Principiile concrete decurg
din principiile generale şi constituie suportul de materializare a acestora.
O delimitare a principiilor dreptului constă în: principii ale sistemului dreptului intern şi
principii ale sistemelor de drept internaţional. În planul dreptului internaţional, o categorie aparte o
constituie principiile generale şi concrete ale dreptului conturate la nivelul Uniunii Europene.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere în ceea ce priveşte principiile dreptului este forma
pe care acestea o pot îmbrăca:
- consacrarea expresă într-un text normativ;
- doctrinare, deduse prin interpretarea sistemului respectiv de reglementări juridice;
- desprinse din tabloul de valori al societăţii respective.
De aici derivă şi forţa de obligativitate juridică a acestora: imperativitatea principiilor se

desprinde fie direct din “litera” normei, când sunt expres formulate într-un act normativ, fie
indirect din “spiritul” actelor normative, prin analizarea raţiunii, scopului ori finalităţii normelor de
drept.
Principiile dreptului prezintă grade diferite de generalitate, în funcţie de sfera de

cuprindere a domeniului de referinţă. Cea mai accesibilă delimitare a principiilor, din acest punct
de vedere, este în:
- principii generale, sau fundamentale - reflectări abstracte care sintetizează sfere
aplicabile unor întregi ramuri ale ştiinţei sau domenii mai largi aflate în atenţie, um sunt cele
constituţionale: principiul supremaţiei legii, principiul răspunderii juridice, principiul garantării
libertăţii, a vieţii şi integrităţii persoanei, principiul buneicredinţe în exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor etc.;
- principii comune pentru mai multe ramuri ale dreptului - principiul prezumţiei de
nevinovăţie, principiul dreptului la apărare, principiul egalităţii părţilor în faţa instanţei,
principiul autorităţii de lucru judecat, principiul potrivit căruia legea specială derogă de la cea
generală, principiul potrivit căruia legea nouă are prioritate faţă de legea veche etc.),
- principii specifice unei ramuri de drept (principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei –
în ramura dreptului penal; principiul libertăţii contractuale, principiul analogiei – în ramura
dreptului civil; principiul conservării biodiversităţii – în dreptul mediului etc.).
O altă clasificare are în vedere sistemul dreptului intern şi sistemele de drept

internaţional:
30
- în planul dreptului intern al dreptului (principii generale, principii comune pentru mai
multe ramuri ale dreptului, principii specifice unei ramuri de drept);
- în planul dreptului internaţional (principii inerente oricărui sistem juridic; principii
generale comune sistemelor juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene; principii deduse
din natura Comunităţilor europene – principii de drept comunitar – de exemplu, principiul
subsidiarităţii, principiul integrării -, principii conturate în relaţiile internaţionale – de exemplu,
principiul bunei vecinătăţi, principiul lex loci - ş.a.).
31
Tema VII.
Constantele dreptului
Dificultatea formulării unei definiţii complete sau general-acceptate a dreptului a

determinat pe unii autori să insiste nu atât pe elaborarea unor definiţii clasice — în înţelesul
propriu al termenului — ci, să identifice şi să stabilească elementele sau trăsăturile definitorii ale
acestuia. Dintr-o asemenea perspectivă aceste trăsături sau elemente au fost denumite prin
termenul generic de „constante” sau „permanenţe” ale dreptului şi exprimă, în esenţă, ceea ce este
mereu, întotdeauna, permanent prezent în existenţa şi evoluţia fenomenului juridic.
Conceptul de permanenţe juridice a fost pentru prima dată utilizat de juristul belgian
Edmond Picard 1 , (în lucrarea „Le droit pur. Les Permanences juridiques. Les Constantes
juridiques”), exprimând ceea ce este mereu persistent în orice relaţie juridică.
La o analiză mai profundă a fenomenului juridic, se poate constata ceva care subzistă în
orice sistem de drept, anumite elemente care nu pot lipsi din nicio relaţie juridică şi care fac, de
altfel, obiectul de studiu şi analiză a enciclopediei juridice formale (sau teoriei dreptului, cum ne-
am pronunţa în contemporaneitate).
Aceste permanenţe nu sunt doar nişte identităţi juridice (norme, instituţii, legislaţii etc.)
identice pentru toate statele sau toate etapele istorice de evoluţie a dreptului. Ceea ce există însă şi
poate fi exprimat prin noţiunea de constante sau permanenţe sunt câteva elemente sau trăsături
esenţialmente comune ale dreptului indiferent de conţinutul şi forma concret-naţională, geografică
sau istorică a acestuia.
În funcţie de criteriile diferite avute în vedere, asemenea constante (permanenţe) ale
dreptului au fost identificate de diferiţi autori în mai multe planuri ale existenţei şi evoluţiei
istorice a dreptului, astfel:
a) în planul sau sfera conţinutului normelor juridice există asemenea constante. Se

porneşte de la accepţiunea de drept obiectiv.
De exemplu, orice normă juridică, indiferent de epoca istorică sau sistemul naţional - concret
în care a fost elaborată are câteva trăsături de esenţă comune şi anume:
- în primul rând, reflectă, exprimă existenţa unui raport juridic reglementat a se desfăşura
între anumite subiecte, ca având un anumit conţinut (drepturi şi obligaţii) şi referitor la
un anumit obiect al acelui raport sau relaţii;
- în al doilea rând, reflectă existenţa unei răspunderi juridice, indiferent de conţinutul sau
forma concretă a acesteia, răspundere care antrenează de regulă existenţa şi aplicarea
unei sancţiuni de către factorii autorităţii publice.
b) din perspectiva relaţiei juridice (a raportului juridic), juristul român Mircea Djuvara,
sublinia
existenţa următoarelor elemente formale:
- “ideea de obligaţie” – prezentă întotdeauna când suntem în faţa unui raport juridic (de a
face, de a se abţine de la o anumită conduită, de a da etc.);
- prezenţa “subiectelor” – pentru a lua naştere un raport juridic trebuie să existe cel puţin
două subiecte care intră în acel raport, unul dintre ele având obligaţia, celălalt un drept. În
majoritatea situaţiilor, însă, ambele subiecte au drepturi şi obligaţii corelative în raportul juridic ale
cărui subiecte sunt;
- orice relaţie juridică (raport juridic) are un “obiect” – scopul pentru care subiectele intră
în acel raport juridic;
1 Apud Mircea DJUVARA, Teoria generală a dreptului, Ed. All, Colecţia Restitutio, Bucureşti, 1995, pp. 7-9.
32
- existenţa în relaţiile juridice a unei “tendinţe ideale spre sancţiune juridică” - pentru
nerespectarea “obligaţiei” pe care o are fiecare dintre subiectele raportului juridic, în majoritatea
situaţiilor există posibilitatea aplicării unei sancţiuni.
În această abordare, se porneşte de la accepţiunea dreptului subiectiv.
c) în planul sau sfera aşa-numitului „dat” al dreptului sunt, de asemenea, identificabile

o serie de constante ale dreptului. Prin „dat” sau „date” ale dreptului unii autori înţeleg realităţile
date, adică ansamblul unor premise şi condiţii care, dincolo de variabilitatea lor concret istorică se
manifestă ca permanenţe sau constante ale dreptului, indiferent de diversitatea sistemelor concrete
ale acestuia. Asemenea „date” şi, prin urmare, constante ale dreptului sunt considerate a fi în
principal :
- relaţiile sociale : Aceasta deoarece, indiferent de conţinutul şi forma lor concretă (relaţii
de natură economică, politică, familială etc.), indiferent de epocile istorice sau situaţia geografică,
de specificul naţional, cultural etc., relaţiile sociale înţelese în ansamblul marii lor diversităţi, au
constituit şi constituie un dat fundamental al dreptului, o constantă a sa deoarece, normele juridice
au reglementat şi reglementează oriunde şi oricând relaţii sau raporturi sociale dintre subiecţii
umani ;
- omul – ca fiinţă bio-psiho-socială - ca subiect al relaţiei sociale reglementată prin drept
constituie un al doilea „dat” al dreptului. Aceasta deoarece relaţiile sociale reglementate de drept
sunt întotdeauna raporturi interumane, omul fiind purtătorul, subiectul acestor relaţii indiferent de
determinările existenţei sale social-istorice concrete;
- legităţile obiective ale existenţei sunt considerate ca un al treilea „dat” al dreptului în
sensul că legile juridice — ca legi subiective — nu pot face abstracţie şi nu pot contraveni
legităţilor obiective ale naturii, legităţi independente de voinţa sau dorinţa legiuitorului, a
oamenilor în general. Numai în măsura în care există o justă corelaţie a legilor juridice cu legităţile
obiective ale existenţei dreptul are şansa de a contribui la evoluţia firească, progresistă a acelei
societăţi.
d) în planul aparatului logic-conceptual, în limbajul juridic perpetuat de-a lungul istoriei

diferitelor sisteme de drept. Astfel sunt conceptele sau noţiunile: lege, raport juridic, pedeapsă,
închisoare, contract, familie, obligaţie, drept, stat etc. au avut de-a lungul mileniilor şi până astăzi
relativ aceeaşi semnificaţie informaţională, acelaşi înţeles.
În acelaşi timp, şi unele principii generale ale dreptului ar putea fi considerate „constante”
ale acestuia.
- Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului, Editura
”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, 2009 sau 2010.
- Mircea DJUVARA, Teoria generală a dreptului, Ed. All, Colecţia Restitutio, Bucureşti, 1995, pp. 7-9.
33
Tema VIII.
Etimologia şi sensurile termenului „stat”.
Interdependenţa dintre drept şi stat.
Constantele statului.
Termenul „stat” a fost studiat din mai multe perspective, potrivit cărora şi interpretarea lui
a fost diferită. Cele mai noi accepţiuni ale termenului „stat” sunt cea istorico-geografică şi cea
politico-juridică, ambele vizând statul, dar punând accentul pe alte elemente constitutive ale
statului.
Noţiunile de bază ale dreptului nu pot fi înţelese şi explicate în afara conexiunii lor cu
noţiunile definitorii ale statului. Statul şi dreptul sunt produse ale evoluţiei istorice a omenirii care
s-au cristalizat ca valori fundamentale ale civilizaţiei şi care se intercondiţionează reciproc.
Cuvântul „stat” provine din latinescul „status” care iniţial nu avea un înţeles sau sens strict
determinat, exprimând ideea generică de ceva „stabil” — „stabilitate”, în înţeles de poziţie, stare,
situaţie stabilă, fel de a fi etc. Cu timpul, prin asociere cu alţi termeni sau atribute cuvântul „status”
primeşte treptat în limbajul roman antic şi o semnificaţie politică în expresii ca, de exemplu,
„status civitas” (care desemna starea sau felul de a fi a guvernării cetăţii) sau,”status rei romanae”
(în înţelesul de „stat”, „stare”, situaţie a lucrurilor, a „treburilor” romane), sau „status rei publicae”
(„situaţia” treburilor publice) etc.
Prin evoluţie, cuvântul „status” a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare. Sensul
pe care îl dăm astăzi acestui termen, a fost fundamentat în secolul al XVI-lea de către Nicolo
Machiavelli – părintele ştiinţei politice moderne – odată cu publicarea lucrării „Il Principe”, în
care spune că „toate stăpânirile care au avut putere asupra oamenilor sunt state, sunt Republici sau
principate” (Tutti sono stati e sono o Republiche o Principati). Una dintre insuficienţele doctrinei
lui Machiavelli constă în aceea că nu detaşează noţiunea de „stat” de realitatea oamenilor care îl
constituie. Astfel, Machiavelli a legat statul de persoana „Principelui”, personalizând statul.
Important este că începând cu Machiavelli cuvântul „stat” începe să desemneze instituţia
autorităţii într-o formă de organizare socială a societăţii.
Ca organizaţie politică a puterii, statul apare ca un ansamblu sau sistem articulat de
instituţii sau organisme, ca un mecanism de organe şi instituţii investite cu autoritate, prin care se
realizează organizarea şi conducerea societăţii, ordinea socială.
Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan (formulate de

juristul român Gheorghe Boboş):
1. În accepţiunea sau sensul istorico-geografic, prin stat se înţelege populaţia organizată

pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere, precum şi relaţiile economice, politice, culturale ale
acesteia. În această accepţiune noţiunea „stat” are înţeles larg, fiind sinonimă cu aceea de „ţară”
sau „patrie”. În această accepţiune statul are ca elemente definitorii: populaţia, organizarea politică
a populaţiei şi, respectiv, teritoriul (delimitat prin frontiere), adică limitele geografice ale extinderii
organizării politice a acelei populaţii.
2. Sensul politico-juridic al termenului „stat” este mai restrâns ca sferă, dar mai relevant
pentru conţinutul pe care îl exprimă. În acest sens, prin stat se înţelege organizaţia politică de pe un
anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor, mecanismelor sau instituţiilor autorităţii publice
prin intermediul cărora se realizează organizarea şi conducerea generală a societăţii. Aşadar, în
accepţiune sau sens politico-juridic prin „stat” se înţelege doar una din laturile sensului istorico-
geografic. Pentru sensul politico-juridic al noţiunii sau termenului „stat” se utilizează în mod
34
curent termeni diferiţi10), ca de exemplu „putere de stat”, „putere publică”, „autoritate publică”,
„forţă publică”, „aparat de stat”, „organe de stat”, „mecanism de stat” etc.
Pornind de la cele două sensuri sau accepţiuni ale termenului „stat”, o posibilă definire a
acestuia ar putea fi totuşi formulată astfel: „Statul este o organizaţie politică formată din
reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit teritoriu, care sunt investiţi cu atribuţii de putere care
constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, în numele întregii populaţii, decizii
concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care, dacă nu sunt respectate de
bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere”1.
Legătura dintre stat şi drept.

Statul şi dreptul sunt produse ale evoluţiei istorice a omenirii care s-au cristalizat ca valori
fundamentale ale civilizaţiei. Marea diversitate şi contradictorialitate a concepţiilor şi teoriilor care
explică originea, conţinutul şi formele statului şi dreptului, a raportului stat-drept, de-a lungul
istoriei şi până în prezent, ar putea fi grupate în trei mari orientări :
a) Cele care susţin preeminenţa (preexistenţa) dreptului asupra statului — în sensul că
normele fundamentale ale dreptului s-ar fi constituit înainte de apariţia statului, că „nu statul
creează dreptul ci îl consacră doar în forme juridice concrete”. De exemplu, şcoala dreptului
natural susţine că omul s-a născut liber cu o serie de drepturi inerente fiinţei umane sau, conform
teoriei contractului social, dreptul nu este altceva decât emanaţia voinţei naţiunii ;
b) Cele care susţin că dreptul este un produs al statului, un rezultat al creaţiei acestuia, că
statul ar fi preexistent dreptului, că dreptul este doar un instrument al puterii de stat, o emanaţie a
acesteia. De exemplu, în doctrina germană, Jellinek susţine că „dreptul este o emanaţie a statului” ;
c) Cele care explică interacţiunea şi interdependenţa stat-drept, dintre care unele merg chiar
până la identificarea statului cu dreptul. De exemplu, H. Kelsen susţine că „statul este ordinea de
drept”, „personificarea normelor juridice în societate”.
Constantele statului2
Întrucât nu există un consens în ceea ce priveşte definiţia statului, numeroşi autori în
materie de teorie a statului şi dreptului formulează nu atât „definiţii” în înţelesul clasic al
termenului cât insistă pe elementele sau trăsăturile definitorii, caracteristice ale statului care, aşa ca
şi în cazul dreptului, au fost exprimate prin termenul generic de „constante” sau „permanenţe” ale
statului adică, trăsături de maximă perenitate, de stabilitate în existenţa şi evoluţia istorică a
fenomenului „stat”.
Asemenea constante sunt identificate în ambele accepţiuni ale noţiunii de stat:
a) Constantele statului în sensul istorico-geografic sunt considerate a fi: teritoriul,
populaţia (naţiunea) şi puterea publică.
Teritoriul — condiţie naturală de existenţă a unei populaţii — este o constantă definitorie
a statului, fie şi numai pentru faptul că nu a fost şi nu este de conceput un stat fără un teritoriu
propriu.
Sub aspect politico-juridic, prin teritoriu se înţelege nu numai spaţiul terestru, ci şi
întinderile de apă, inclusiv apele teritoriale, subsolul şi spaţiul aerian cuprins în limitele unor
graniţe (frontiere) înăuntrul cărora statul îşi exercită puterea suverană.
Din punct de vedere economic, teritoriul constituie sursa de existenţă a acelei populaţii.
Mediul geografic, calităţile solului, conţinutul în zăcăminte minerale al subsolului, mediul ambiant
în general, au reprezentat factori importanţi în stabilirea populaţiei pe un anumit teritoriu şi
renunţarea la nomadism. Clima şi relieful şi-au pus, de asemenea, amprenta pe specificul modului
de trai şi al obiceiurilor, tradiţiilor, spiritualităţii popoarelor.
1
Gh. BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 27, preluat şi de Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 73.
2- Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului, Editura ”Argonaut”,
Cluj-Napoca, 2008, 2009, 2010; Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 74 şi urm.
35
La rândul lor, toate aceste elemente ce dau contur noţiunii de teritoriu se reflectă mai mult
sau mai puţin şi asupra organizării statale şi cultural-spirituale ale popoarelor respective,
conferindu-le un anumit specific naţional.
Populaţia — reprezintă un alt element de constantă a statului, în sens istorico-geografic,
desemnând factorul uman atât sub aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale, cât şi ale
raporturilor economice, politice, cultural-spirituale, etnice etc., care stau la baza comunităţii
respective. Categoriile de „societate”, „popor” şi „naţiune” exprimă, în limbajul ştiinţelor socio-
umaniste, principalele forme de comunitate umană, în succesiunea lor istorică, proprii organizării
statale. Cele trei concepte sau categorii au conţinuturi determinate. Astfel, „societatea” este
termenul cel mai larg desemnând populaţia sub aspectul ei relaţional şi instituţionalizat de pe un
anumit teritoriu; prin „popor” se înţelege o comunitate umană anterioară naţiunii, caracterizată
printr-o comunitate şi continuitate de limbă, de viaţă şi activitate materială, de etnicitate, factură
psihică şi de cultură; „naţiunea” desemnează comunitatea umană modernă şi contemporană în
care trăsăturile specifice formei de comunitate umană anterioare se ridică la un nivel calitativ mai
înalt având ca suport spiritual conştiinţa naţională de sine, iar ca suport material — comunitatea de
viaţă economică bazată pe economia de piaţă.
Puterea publică — este acea constantă a definirii statului prin care se exprimă în mod
concentrat esenţa statului însuşi, adică organizarea politică a puterii care cuprinde întreaga
populaţie existentă pe un anumit teritoriu şi care poate aplica la nevoie (în cazul nerespectării
normelor pe care le instituie) constrângerea. Ca expresie a unei asemenea organizări politice,
puterea publică îmbracă forma instituţionalizată a unor organisme ale puterii. În accepţiunea sa
modernă şi contemporană, puterea publică ne apare ca o structură de organizare a puterii într-un
sistem conex a trei categorii fundamentale de organe sau instituţii fundamentale: legislative,
executive şi judecătoreşti. Puterea publică nu este altceva, în ultimă înstanţă, decât expresia acestui
macro-sistem de organe ale puterii politice a căror raţiune de a fi constă în a legifera, a administra
şi a înfăptui legalitatea în viaţa şi activitatea socială. În acest context şi noţiunea de „organ” sau
„organe” ale statului — termeni cu o largă utilizare în sfera ştiinţelor juridice — comportă câteva
precizări ale sensului sau accepţiunii lor. Astfel prin organ al statului sau de stat se înţelege o
structură organizată, o instituţie constituită şi investită prin lege cu anumite atribuţii sau funcţii, cu
anumite competenţe în exercitarea cărora poate emite acte sau dispoziţii cu caracter obligatoriu,
susceptibile de a fi aduse la îndeplinire, la nevoie, prin constrângere.
De exemplu, sunt în acest sens „organe” ale statului: Instituţiile puterii legislative (Senatul,
Camera Deputaţilor, comisiile acestora), Guvernul, ministerele, autorităţile locale, organele
judecătoreşti ş.a. Într-un alt sens, noţiunea de „organ de stat” desemnează grupuri de persoane sau
anumite persoane investite, în baza legilor, cu competenţe care le conferă posibilitatea de a emite
acte, dispoziţii sau decizii cu caracter obligatoriu, a căror respectare este garantată prin forţa de
constrângere. În această categorie sunt cuprinşi, de exemplu, senatorii, deputaţii, comisiile
parlamentare, preşedintele de republică, miniştrii, primarii, prefecţii, judecătorii, procurorii, ofiţerii
etc.
b) Constantele statului în sensul politico-juridic . În sensul politico-juridic constantele
statului pot fi urmărite, la rândul lor, pe mai multe planuri, completând sau întregind trăsăturile sau
constantele istorico-geografice, oferind astfel un ansamblu mai relevant de elemente definitorii ale
fenomenului „stat”. Între aceste constante politico-juridice mai importante sunt :
— Constituirea şi exercitarea puterii, a autorităţii ca „putere” sau „autoritate publică”, ca
putere oficială, instituţionalizată şi exercitată asupra întregii populaţii din teritoriu ;
— Constituirea şi funcţionarea organelor statului pe principiul „separaţiei puterilor”.
(Aceasta, în toate statele moderne şi contemporane democratice, indiferent de varietatea
modalităţilor şi formelor concret-istorice în care este aplicat acest principiu) ;
36
— Formele de guvernământ de bază ale tuturor statelor se concentrează, în ultimă instanţă,
în jurul a două categorii: forma de guvernământ republicană sau forma de guvernământ monarhică
;
— În toate categoriile sau formele de organizare statală, structura fundamentală a organelor
statului cuprinde cele trei categorii de organe: legislative, executive (administrative) şi
judecătoreşti — indiferent de particularităţile modului şi formelor lor de constituire şi funcţionare ;
— Constantele politico-juridice ale statului pot fi identificate şi în aparatul conceptual logic
şi în cel al unei terminologii prin care se exprimă un conţinut asemănător sau identic. De exemplu,
expresii sau categorii cum sunt: sistem electoral, parlament, deputat, senator, guvern, ministru,
lege, impozit etc. exprimă, indiferent de limba naţională în care sunt formulate, acelaşi conţinut,
având aproximativ acelaşi înţeles.
Întrebări şi repere de autoverificare
1. Explicaţi etimologia şi accepţiunile termenului “stat”.

2. Comentaţi problematica definiţiei noţiunii de stat şi formulaţi definiţia mai larg acceptată a statului.
3. Argumentaţi legătura stat-drept din perspectiva logico-istorică şi a complementarităţii definiţiilor statului
şi dreptului.
4. Formulaţi definiţia dreptului şi definiţia statului; explicaţi legătura dintre drept şi stat din perspectiva
definişţiilor pe care le-aţi ales:
Dreptul este:
_____________________________________________________________________________________
Statul este:
____________________________________________________________________________________
Legătura dintre drept şi stat constă în:
_______________________________________________________________
5. Analizaţi elementele constante, prezente în cazul fiecărui stat, în sensul istorico-geografic.

6. Analizaţi elementele constante, prezente în cazul fiecărui stat, statului în sensul politico-juridic.
7. Există vreo legătură între constantele statului în sensul istorico-geografic şi constantele statului în sensul
politico-juridic?
- Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și
dreptului, Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, 2009, 2010
- Veronica REBREANU, Septimiu-Ioan PUȚ, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015.
- Veronica REBREANU, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 2009, 2010.
- Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, pp. 24-45.
- Radu MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, Colecţia Juridica, Seria
Curs universitar, Bucureşti, 2001, pp. 63-78.
- Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002, pp. 90-103.
- Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004,
pp. 71-90.
37
Modulul al II-lea
Teoria normativă a dreptului
Modului al II-lea cuprinde 8 unităţi de studiu (capitole, teme), fiecare cu câte un set de
cunoştinţe, instituţii, termeni specifici, prin cunoaşterea cărora este asigurată însuşirea şi
utilizarea corectă a conceptelor de bază ale ştiinţei şi practicii dreptului.
Cunoştinţe dobândite
Parcugerea şi aprofundarea informaţiei din acest modul asigură înţelegerea
fenomenului juridic în ansamblul său, prin conceptele de bază ale teoriei şi practicii juridice.
Competenţe
Studentul se familiarizează cu terminologia juridică, ceea ce îi conferă capacitatea de a
opera în analiza, interpretarea şi aplicarea dreptului.
Tema IX.
Normativitatea juridică.
Societatea este o existenţă supusă unei mari complexităţi de norme: morale, etice, estetice,
religioase, economice, politice, ecologice, sanitare, sportive etc., inclusiv cele juridice. In cadrul
acestei complexe “normativităţi sociale”, normativitatea juridică (adică reglementarea prin drept a
raporturilor sociale) ocupă un loc aparte şi are un specific al ei.
Normativitatea juridică (preluat din Andrei SIDA, TGD, 2004, pp. 27-30, şi adaptat).
Viaţa socială, relaţiile şi activitatea prin care ea se desfăşoară a fost şi este guvernată de
norme şi reguli de o mare varietate şi complexitate: morale, religioase, etice, economice,
ecologice, politice, sanitare, sportive etc. şi nu în ultimul rând juridice. Ansamblul acestor norme
conferă societăţii acea caracteristică de a fi o existenţă supusă normativităţii sociale fără de care
societatea nu ar putea exista. Ansamblul normelor juridice din societate - care formează dreptul -
conferă societăţii şi acea caracteristică de a fi normată juridic. Altfel spus, normativitatea juridică
constituie o dimensiune sau componentă importantă a normativităţii sociale de care se delimitează
prin specificul reglementărilor sale, astfel :
În primul rând, dacă normativitatea socială în general are ca scop şi finalitate normarea
(reglementarea) conduitelor şi acţiunilor umane în ansamblul raporturilor sociale, normativitatea
juridică vizează prin specificul ei nu „toate” sau „orice” categorii de raporturi sociale ci, în
principal, acea categorie largă şi complexă de raporturi care se desfăşoară direct sau indirect între
indivizi sau grupuri umane, raporturi care implică „alteritatea” (ad alterum), adică raporturile
individului cu semenii, cu „alţii”, indiferent dacă „alţii” sunt un alt individ, grupuri sau structuri
socio-umane ori societatea în ansamblul ei.
38
În al doilea rând, specificul normativităţii juridice constă în caracterul, de principiu
imperativ, obligatoriu, al reglementărilor sale. Aceasta înseamnă că dreptul — spre deosebire
de celelalte forme ale normativităţii sociale — are obligativitate generală asupra tuturor
persoanelor sau indivizilor umani ai societăţii. Aceasta în înţelesul larg că „toţi” indivizii umani
sunt obligaţi să respecte prescripţiile dreptului, iar nerespectarea acestora atrage, într-o formă sau
alta, sancţiunea statală. Caracterul imperativ al dreptului semnifică şi faptul că subiecţii sociali ai
raporturilor juridice nu au facultatea de a opta în faţa categoriilor de norme onerative sau
prohibitive (care obligă sau interzic o anumită conduită sau acţiune) ci sunt obligaţi a se conforma
prescripţiilor acestora.
În al treilea rând, specificul normativităţii juridice, spre deosebire de celelalte forme ale
normativităţii sociale, se distinge prin conţinutul şi forma distinctă a normelor sale. Astfel, în
conţinutul dreptului se îmbină de fapt două dimensiuni ale acestuia: conţinutul normativ propriu-
zis – prin care se prescriu conduite şi acţiuni în limitele unor drepturi şi obligaţii – şi conţinutul
social, adică cel care exprimă scopul, interesele şi voinţa legiuitorului formulate şi consacrate prin
normele de drept. Conţinutul dreptului exprimă în ultimă instanţă voinţa legiuitorului care, la
rândul său nu este altcineva decât deţinătorul puterii în stat. Sub aspectul formei sale, dreptul nu
este „uniform”, adică un ansamblu amorf de norme de aceeaşi formă. Normele dreptului îmbracă
forme diferite şi poartă denumiri diferite în funcţie de mai mulţi factori,cum ar fi: în funcţie de
organul de stat emitent sau a ierarhiei acestuia în structurile sistemului de putere; în funcţie de
domeniul de reglementare sau de tehnica juridică de elaborare şi adoptare a normei etc.
39
Tema X.
Sistemul dreptului
Precizări generale
La modul general, noţiunea de „sistem” este definită astfel: “un ansamblu de obiecte şi
un ansamblu de relaţii între aceste obiecte şi atributele lor”. Fără a stabili o dispunere valorică
sau exhaustivă a lor, proprietăţile generice ale sistemului pot fi relevate ilustrativ şi din perspectiva
câtorva asemenea proprietăţi considerate a fi principale, esenţiale sau fundamentale (A. SIDA,
TGD, 2004, pp. 48-52):
a) Una din cele mai generale şi incontestabile proprietăţi ale oricărui sistem este aceea
de a exista ca un întreg (obiect, fenomen, proces) integrator de elemente sau părţi componente.
Deci, „întregul” nu este o simplă sumă de elemente şi însuşiri ale „părţilor” deoarece „întregul”
are propriile însuşiri pe care părţile nu le au dacă sunt luate în mod separat.
b) Elementele sau părţile care compun sistemul sunt entităţi specifice integrate a
căror individualizare trebuie făcută şi concepută în limitele sistemului respectiv. În funcţie de
complexitatea structurii sale interne, partea, elementul sau componentul unui sistem poate fi în
acelaşi timp "subsistem" — în raport cu sistemul în care se integrează — şi "sistem" în raport cu
propria-i structură şi componenţă.
c) Structuralitatea — ca proprietate universală a existenţei — constituie implicit şi una
din proprietăţile generice ale oricărui sistem. „Structura” nu este direct perceptibilă ci inteligibilă
; structura nu este obiect sau element ci relaţie sau raport dintre elementele unui întreg în funcţie
de care elementul respectiv ocupă un loc şi îndeplineşte o anumită funcţie în componenţa acelui
sistem. Desigur, în viziunea structurală, elementul nu poate fi disociat de relaţia în şi prin care
există ; nici relaţia nu poate fi concepută fără elementul care constituie suportul de existenţă al
acelei relaţii.
d) Fiecare sistem şi în cadrul său fiecare componentă structurală (subsistem)
îndeplineşte anumite funcţii caracteristice prin realizarea unor categorii specifice de conexiuni,
dependenţe sau interdependenţe, de roluri sau finalităţi determinate. În esenţa lor, funcţiile
sistemice apar ca raporturi de o anumită ordine care pot fi: de subordonare şi/sau de coordonare
funcţională, adică de realizare a funcţiilor respective atât pe verticala cât şi pe orizontala
configuraţiei sistemului respectiv.
e) Orice sistem are calitatea şi capacitatea specifică de organizare şi — în anumite
limite — de auto-organizare internă, de reglare şi auto-reglare, adică de adaptare la
impulsurile exterioare. Prin această proprietate a sa, sistemul se autoconservă asigurându-şi
stabilitatea şi funcţionalitatea, se adaptează în mod specific dinamicii factorilor evolutivi din
interiorul şi din afara sa.
f) În orice sistem este inevitabilă prezenţa conexiunii dintre element — structură —
funcţie, conexiune ce se constituie ca o veritabilă axă coordonatoare a înţelegerii conceptului de
sistem.
În existenţa şi manifestarea sa concretă, orice sistem îmbină cele două categorii de
proprietăţi sau caracteristici : generale şi specifice.
Conceptul de sistem al dreptului

Orice comunitate statală se bazează pe existenţa unui ansamblu de reguli juridice care,
deşi prezintă o mare diversitate ca obiect şi metodă de reglementare, precum şi ca şi diversitate
formală, alcătuiesc un sistem – un ansamblu unitar şi intercondiţionat de norme având o
structură bine determinată.
Potrivit unei lucrări recente, sistemul dreptului este definit ca “totalitatea normelor
juridice în vigoare la un moment dat în cadrul unui stat, aflate într-o strânsă unitate şi
interdependenţă, grupate după anumite criterii, având la bază o cauzalitate comună, fiind
40
subordonate aceloraşi princiii şi având o omogenitate a formelor (izvoarelor) de exprimare” (Ioan
SANTAI, Teoria generală a dreptului, Editura “Alma Mater”, Sibiu, 2011).
Particularităţi ale sistemului drept (avem în vedere înţelesul conceptului de drept ca

„drept obiectiv”)
Caracterul sistemic al dreptului rezultă:
a) din faptul că normele juridice reglementează raporturi sociale care ele însele au un
caracter sistemic, ştiut fiind că societatea însăşi nu este o sumă de relaţii sau raporturi ci, un
sistem de asemenea relaţii. Prin consecinţă, normele care vor reglementa asemenea raporturi, vor
avea în mod virtual, implicit, un caracter sistemic;
b) din conţinutul şi caracterul ştiinţific al elaborării şi adoptării reglementărilor juridice, ştiut
fiind că în acest proces ştiinţa şi practica juridică şi politică realizează nu doar o sumă sau cantitate
de material normativ ci, un ansamblu de norme coerente corelative, interdependente, deci, un
sistem normativ. Aşadar, caracterul sistemic al dreptului este determinat şi de substanţa cunoaşterii
ştiinţifice pe care se întemeiază elaborarea, dezvoltarea şi aplicarea dreptului.
Particularităţile sistemului drept sunt cel mai frecvent abordate din perspectiva componentelor
structurale, a conexiunii sistemice a acestor elemente, adică a configuraţiei structurale şi
funcţionale a sistemului. În acest sens, o qvasi-majoritate de opinii acceptă că sistemul dreptului
este constituit din elementele structurale:
- norma juridică — instituţia juridică — ramura de drept -,
criteriile principale ale delimitării acestor componente fiind obiectul de reglementare şi metoda de
reglementare.
Unii autori consideră metoda de reglementare drept criteriu principal – cum ar fi A. SIDA,
alţi autori o consideră un criteriu auxiliar – cum ar fi Gh. BOBOŞ, I. SANTAI.
Această abordare este considerată a fi de natură a permite o mai nuanţată evidenţiere a
particularităţilor structural-funcţionale ale dreptului ca tip distinct de sistem în care proprietăţile
generice ale sistemului îşi găsesc, în esenţa lor, o reflectare adecvată.
Înţelegerea dreptului ca sistem nu trebuie să conducă la confundarea acestuia cu
„sistematizarea” dreptului prin care se înţelege operaţiunea metodologică şi de „tehnică
juridică”, de ordonare, grupare, clasificare, inventariere etc. a normelor juridice după anumite
criterii logico-formale şi de cunoaştere a acestora.
Aşadar, specificul sau particularitatea sistemului drept este posibil a fi reflectată în modul
cel mai adecvat în funcţie de conţinutul specific al elementelor sale structurale : norma juridică —
instituţia juridică — ramura de drept.
Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între ele şi
grupate într-un sistem.
Pe baza anumitor criterii, în cadrul acestei unităţi, majoritatea normelor juridice sunt
grupate în mod distinct, sub forma instituţiilor juridice şi a ramurilor dreptului.
Componentele sistemului dreptului

Sistemul dreptului reprezintă unitatea elementelor sale structurale:
a) norma juridică,
b) instituţia juridică
şi
c) ramura de drept,
astfel:
a) Norma juridică, reprezintă elementul de bază al oricărui sistem de drept. Parte
integrantă a normelor sociale, norma juridică este o regulă de conduită cu caracter obligatoriu,
instituită sau sancţionată de puterea publică, a cărei aplicare este asigurată fie prin conştiinţa
41
juridică - de bună-voie, fie prin forţa coercitivă a statului în caz de nerespectare (Gh. BOBOŞ,
T.G.D., 1999, p. 254.).
Normele juridice stau la baza instituţiei juridice.
b) Instituţia juridică. Termenul de instituţie juridică, în funcţie de criteriul de abordare,

poate avea două semnificaţii diferite.
Astfel, în limbaj curent, prin instituţie juridică se înţelege o structură de organizare socială
publică, constituită în temeiul normelor de drept, şi având ca obiect desfăşurarea unor activităţi cu
caracter juridic (SIDA, 1997, p. 54), fie în ceea ce priveşte latura normativă, fie sub aspectul
intervenţiei forţei de constrângere a statului (Parlamentul, Ministerul Public, Ministerul Justiţiei,
instanţele de judecată, organele de urmărire şi cercetare penală etc.).
În limbaj juridic de specialitate, şi care este sensul care ne interesează în demersul nostru
ştiinţific, luată ca element component al sistemului dreptului, instituţia juridică desemnează o
grupare unitară, relativ distinctă de norme juridice, prin care se reglementează o anumită
categorie de raporturi juridice.
De exemplu:
- instituţia proprietăţii - prin care se desemnează grupajul de norme prin care sunt reglementate
raporturile de proprietate;
- instituţia familiei - grupează normele care reglementează raporturile de familie;
- instituţia contractelor - grupează normele care reglementează raporturile de natură
contractuală, condiţiile de formă şi de fond ale contractelor, executarea acestora etc.;
- instituţia succesiunii - care reglementează raporturile de moştenire (succesiune) care iau
naştere ca urmare a decesului unei persoane.
Unele dintre aceste instituţii cuprind o categorie mai largă de norme juridice care, în baza
anumitor criterii juridice, datorită marii diversităţi de norme incidente, pot fi, la rândul lor,
delimitate pe subgrupe în cadrul aceleiaşi instituţii juridice. De exemplu, în cadrul instituţiei
proprietăţii:
- după criteriul titularului proprietăţii există distincţia între instituţia proprietăţii private şi
instituţia proprietăţii publice;
- după criteriul bunurilor care fac obiectul proprietăţii, există distincţia între instituţia
proprietăţii mobiliare şi instituţia proprietăţii imobiliare etc.
Delimitarea riguroasă a unor instituţii juridice strict după criteriul naturii raporturilor
juridice pe care le reglementează nu este întotdeauna posibilă deoarece, de cele mai multe ori,
instituţiile juridice se constituie pe structura unor raporturi sociale conexe sau complementare,
care ar aparţine unor tipuri diferite de asemenea raporturi.
(De exemplu, instituţia familiei grupează: norme prin care sunt reglementate raporturi
patrimoniale; norme care reglementează raporturi nepatrimoniale; norme cu conţinut procedural
etc.).
Mai multe instituţii de acelaşi gen, datorită asemănărilor existente, constituie o ramură de
drept unitară.
c) Ramura de drept reprezintă o entitate structurală relativ distinctă, constituită dintr-un

ansamblu mai larg de norme şi instituţii juridice, care sunt legate între ele prin obiectul lor comun
de reglementare, prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum şi prin metoda
folosită în reglementare anumitor relaţii sociale, potrivit intereselor din societatea respectivă
delimitate într-o. (Gh. BOBOŞ, C. BUZDUGAN, V. REBREANU, T.G.S.D., 2008, 2009, 2010,
p. 129; A. SIDA, T.G.D., 1997, p. 55).
42
Aşadar, prin ramură de drept se înţelege un ansamblu relativ distinct de norme juridice,
legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi
metodă sau acelaşi complex de metode (Gh. BOBOŞ, C. BUZDUGAN, V. REBREANU,
T.G.S.D., 2008, 2009, 2010, p. 130).
Delimitarea normelor juridice şi a instituţiilor juridice în ramuri de drept se realizează după

mai multe criterii, astfel:
- criterii principale:
a) obiectul supus reglementării - complexul sau sfera relativ unitară şi distinctă de relaţii
sociale reglementate
juridic; caracterul relaţiilor sociale reglementate prin ramura de drept respectivă sau specificul
raporturilor dintr-un anumit domeniu care au primit consacrarea normativă.
Este considerat un criteriu obiectiv în formarea şi delimitarea instituţiilor juridice şi a
ramurilor de drept, fiind dominat de conţinutul relaţiilor sociale respective (patrimonial, financiar,
represiv, de familie, de protecţie a mediului etc.), situaţie ce determină reunirea normelor juridice
comune unor raporturi asemănătoare sau învecinate, ca expresie a unor nevoi sociale similare care
determină interesul general şi voinţa juridică corespunzătoare pentru consacrarea, promovarea şi
apărarea lor. (I. SANTAI, TGD, 2011, p. 75).
Pornind de la criteriul obiectului de reglementare, ramura de drept reprezintă sfera cea
mai largă de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept.
b) metoda de reglementare - reprezintă modul în care legiuitorul, prin intermediul normelor

juridice, prevede desfăşurarea relaţiei sociale, şi, totodată, derularea raportului juridic, pornind de
la gradul de autonomie acordat subiectelor acestuia, şi care poate fi deplin, limitat ori suprimat,
fapt ce diferenţiază regulile cu acelaşi obiect de reglementare.
Astfel, după modul în care este reglementat domeniul de relaţii sociale există:
- metoda autoritarismului sau a subordonării – prin intermediul normelor imperative (norme
onerative sau prohibitive a căror nerespectare, indiferent de consecinţele nerespectării, atrage
aplicarea unei sancţiuni specifice ramurii de drept căreia îi aparţine norma încălcată);
- metoda autonomismului sau a egalităţii părţilor – prin intermediul normelor permisive (sau
dispozitive), lăsând la latitudinea părţilor alegerea conduitei).
- metoda recomandării – prin intermediul normelor de recomandare, care reprezintă
modalitatea de orientare prin reglementarea statală a modului de derulare a unor raporturi juridice,
pe care cei vizaţi şi le pot însuşi (între limitele prevăzute de lege) sau nu (fără a atrage aplicarea
vreunei sancţiuni);
- metoda stimulării sau a recompensării - prin acordarea unor beneficii celor vizaţi, urmărindu-
se formarea şi derularea raporturilor juridice prin cointeresarea subiectelor vizate astfel încât
acestea să adopte benevol conduita prevăzută de lege.
- criterii complementare:
a) principii comune care stau la baza reglementării în acel domeniu al relaţiilor sociale
(exemplu: dreptul la apărare în dreptul procesual;
b) calitatea şi poziţia subiecţilor în raporturile juridice din acel domeniu;
c) caracterul sau natura sancţiunilor aplicate pentru încălcarea sau nerespectarea prevederilor
normative (pedepse penale – privarea de libertate (în dreptul penal); sancţiuni pecuniare sub forma
amenzilor contravenţionale (în dreptul administrativ) sau sub forma despăgubirilor (în dreptul
civil) ş.a.
d) scopul sau finalitatea;
e) interesul social-politic al acelei reglementări.
43
În sistemul dreptului românesc, cele mai importante ramuri ale dreptului sunt considerate a fi următoarele (A.
SIDA, T.G.D., 2004):
a) Ramura dreptului constituţional, sau dreptul constituţional - totalitatea normelor şi instituţiilor care reglementează
raporturile sociale care se formează în procesul constituirii, organizării şi exercitării puterii de stat. În principal, se
referă la organizarea şi desfăşurarea raporturilor de putere: stabilirea orânduirii şi a formei de stat; a regimului politic;
reglementează cetăţenia, drepturile, libertăţile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor, precum şi sistemul electoral
etc. (Izvoare formale: Constituţia şi alte legi fundamentale).
b) Dreptul penal - cuprinde normele şi instituţiile prin care sunt stabilite faptele care constituie infracţiuni,
condiţiile tragerii la răspundere penală, pedepsele penale, modalităţile de executare a pedepselor. (Izvoare
formale: Codul penal şi alte legi care cuprind reglementări penale).
c) Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblul normelor şi instituţiilor prin care este reglementată
activitatea organelor de urmărire penală, a parchetelor şi instanţelor penale pentru descoperirea, judecarea,
stabilirea şi executarea pedepselor. (Izvoare formale: Codul de procedură penală şi alte legi speciale cu
caracter procesual penal).
d) Dreptul administrativ - este ramura dreptului care cuprinde ansamblul normelor şi instituţiilor juridice
prin care se reglementează raporturile din domeniul administraţiei de stat centrale şi locale, raporturi
administrative care iau naştere între aceste organele administraţiei de stat şi cetăţeni, precum şi între
diferitele structuri ale organelor administraţiei publice. (Izvoare formale: Constituţia, Legea administraţiei
publice locale nr. 215/2001, Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi alte acte normative care
cuprind reglementări de natură administrativă).
d) Dreptul financiar - cuprinde normele juridice şi instituţiile prin care se reglementează formarea,
repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti, în principal, activitatea şi raporturile bugetare, cele din
sfera finanţelor publice şi ale societăţilor comerciale, sistemul bancar, impozitele şi taxele etc. (Izvoare
formale: Constituţia, Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571/2003, Legea nr. 273/2006 privind finanţele
publice locale şi alte acte normative care reglementează exclusiv domeniul finanţelor publice şi/sau acte
normative al căror obiect de reglementare excede problematica strictă a finanţelor publice).
e) Dreptul civil - cuprinde normele juridice şi instituţiile juridice prin care sunt reglementate raporturile
patrimoniale şi cele personal nepatrimoniale, raporturi care iau naştere între persoanele fizice şi/sau
juridice, şi în care părţile se situează pe poziţie de egalitate juridică. (Izvoare formale: Codul civil (intrat în
vigoare la 01.10.2011) şi o multitudine de alte acte normative cu caracter civil).
f) Dreptul procesual civil - cuprinde ansamblul normelor juridice şi al instituţiilor juridice care se
reglementează competenţa instanţelor de judecată civile, procedura de desfăşurare a activităţilor instanţelor
civile, a desfăşurării dezbaterii, deliberării, pronunţării şi executării hotărârilor judecătoreşti în cauzele
civile, căile de atac etc. (Izvoare formale: Codul de procedură civilă, alte legi procesual civile).
g) Dreptul funciar - ramură nouă a dreptului, cuprinde normele şi instituţiile juridice care reglementează
raporturile de proprietate, administrare şi folosire a terenurilor (pământului), organizarea şi evidenţa
fondului funciar, regimul juridic al terenurilor. (Izvoare formale: Constituţia, Legea 18/1991 a fondului
funciar, Legea 7/1996 a cadastrului, Codul civil (intrat în vigoare la 01.10.2011) etc.).
h) Dreptul muncii (completat, mai nou, cu “şi al securităţii sociale”) - cuprinde din totalitatea normelor
juridice şi a instituţiilor juridice referitoare la raporturile de muncă şi cele derivate din aceste raporturi, cu
accent pe contractul de muncă, disciplina muncii, timpul de lucru şi timpul de odihnă, asigurările sociale,
protecţia şi tehnica securităţii muncii, şomaj etc. (Izvoare formale: Codul muncii, Legea conflictelor
colective de muncă, Legea şomajului etc.).
i) Dreptul familiei - s-a desprins relativ recent din trunchiul dreptului civil, reglementează totalitatea
raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale care iau naştere între membrii familiei, precum şi unele
raporturi dintre aceştia şi terţi adopţia, tutela etc.. (Izvoare formale: Codul civil (intrat în vigoare la
01.10.2011), Legea adopţiilor etc.).
j) Dreptul comercial - desprins tot din trunchiul dreptului civil către sfârşitul sec. al XIX-lea, cuprinde
ansamblul normelor şi instituţiilor juridice prin care sunt reglementate raporturile de natură comercială
dinre diferite categorii de persoane fizice şi/sau juridice. (Izvoare formale: Codul civil (intrat în vigoare la
01.10.2011), Codul comercial, Legea Registrului comerţului, Legea concurenţei neloiale etc.).
k) Dreptul internaţional public - cuprinde normele care se formează ca urmare a exprimării acordului de voinţă al
statelor suverane şi egale în relaţiile reciproce dintre ele; reglementează atât raporturile dintre state, cât şi raporturile
dintre acestea şi alte subiecte de drept internaţional decât statele (organizaţii internaţionale)
44
l) Dreptul internaţional privat - este constituit din ansamblul normelor şi procedurilor prin care se reglementează
soluţionarea conflictelor dintre legi în reglementarea raporturilor de drept privat dintre persoanele fizice şi/sau juridice
cu cetăţenie diferită (proprietatea, succesiunea, regimul juridic al bunurilor, al obligaţiilor, căsătoria, adopţia) (Izvoare
formale: Codul civil (intrat în vigoare la 01.10.2011), ce a mai rămas in vigoare din Legea nr. 105/1992).
m) Dreptul mediului – una dintre cele mai noi ramuri ale sistemului de drept din România – reprezintă
acea ramură a sistemului juridic din România care înmănunchează normele juridice prin care sunt
reglementate relaţiile dintre persoane, formate în legătură cu protecţia mediului. (Izvoare formale: Legea-
cadru privind protecţia mediului este O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, la care se adaugă
numeroase acte normative speciale prin care este reglementată protecţia diferitelor elemente ale mediului –
cum ar fi: apa, atmosfera, fondul silvic, flora, fauna ş.a. - sau aspecte generale privind mediul, împletindu-
se uneori cu reglementări care intră sub incidenţa mai multor ramuri ale dreptului – cum ar fi: accesul la
informaţie, participarea publicului la luarea deciziei, accesul la justiţie in probleme de mediu; eliberarea
avizelor, acordurilor, autorizaţiilor de mediu ş.a.).
ş.a.
Din izvoarele menţionate mai sus la principalele ramuri de drept recunoscute în sistemul dreptului
românesc, se poate desprinde faptul că legiuitorul român poate reglementa prin intermediul unui act
normativ fie exclusiv un anumit domeniu (situaţie în care reprezintă izvor de drept specific unui anumite
ramuri de drept - exemplu: dreptul penal, dreptul mediului), fie mai multe domenii ale vieţii social-
economice (situaţie în care acelaşi act normativ poate reprezenta izvor de drept pentru mai multe ramuri de
drept – exemplu: Codul Civil din 2011, pentru ramurile: drept civil, dreptul familiei, drept comercial, drept
internaţional privat).
45
Tema XI.
Norma juridică.
Prin conţinutul şi finalitatea lor, normele juridice constituie suportul normativ al “ordinii de
drept” în societate. Norma de drept este elemental fundamental al sistemului dreptului. Normele
juridice, făcând parte din marea categorie a normelor sociale, au caracteristici comune tuturor
normelor sociale dar şi trăsături caracteristici proprii. Structura logico-juridică a normei juridice
cuprinde, la modul general: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. ( Veronica REBREANU, Septimiu-Ioan
PUȚ, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015; Gheorghe
BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului, Editura
”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2009; Elena-Mihaela FODOR, Norma juridică parte integrantă a normelor
sociale, Ed. ARGONAUT, Cluj-Napoca, 2003; Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului,
“Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004)
Normele sociale fiind extreme de diverse, în funcţie de diferitele criterii adoptate, se
înregistrează mai multe clasificări ale acestora, astfel: - după criteriul domeniului de referinţă:
morale, religioase, etice, economice, ştiinţifice, politice, ecologice, juridice ş.a.; - după criteriul
sferei lor de cuprindere: norme sociale interne - norme sociale externe; norme cu caracter general –
norme cu caracter particular; - după criteriul istoric: norme nescrise (cutumiare) – norme scrise;
norme apărute spontan în evoluţia istorică – norme create, elaborate ş.a.
1. Definirea noţiunii de normă juridică

Normele juridice au un loc distinct în categoria diversificată a normelor sociale şi, în
funcţie de aspectele luate în considerare au primit definiţii diferite.
Astfel, normele juridice:
- „reprezintă reguli de conduită instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este asigurată prin
conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului” (Gh.Boboş) ;
- ... “reprezintă acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorii în
raporturile dintre subiectele de drept şi aplicate sub garanţia forţei de constrângere a statului, în
cazul încălcării lor” (Ioan Humă; Ioan Santai) ;
- norma juridică „este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărui scop este acela de a
asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin
forţa de constrângere” (Nicolae Popa) ;
- „Norma juridică, ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de
puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului” (Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, 1993).
Important este de a observa că în toate aceste definiţii apar în mod constant cel puţin
următoarele elemente comune:
— norma juridică este o normă socială ;
— este o regulă generală instituită, recunoscută şi aplicată de către organele competente ale
statului ;
— are un caracter prescriptiv (stabilind, impunând, dispunând, prescriind o anumită conduită,
acţiune sau inacţiune, un comportament uman), obligatoriu ;
— garanţia aplicabilităţii ei constă fie în respectarea de bună-voie a prescripţiilor ei de către
subiecţii sociali fie, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Prin conţinutul şi finalitatea lor, normele juridice constituie suportul normativ al „ordinii de
drept” în societate care, la rândul ei se constituie ca element central, cel mai eficient al „ordinii
46
sociale” în ansamblul ei. Norma juridică este elementul fundamental al sistemului dreptului, „este
celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar” (Nicolae Popa).
Acceptând definirea generică a normei juridice prin expresia sintetică de „regulă de
conduită” — aceasta pentru că în imensa lor majoritate normele juridice au caracter prescriptiv, cu
referire la comportament, acţiuni, inacţiuni, exercitarea de drepturi şi obligaţii etc. — totuşi, nu
toate normele juridice au, în mod exclusiv, un asemenea caracter. Astfel, prin anumite norme
juridice se consacră principii sau valori generale, se definesc structuri sau funcţii, caracteristici sau
însuşiri ale unor obiecte, acte, fapte etc., se descriu sau precizează anumite noţiuni, termeni,
raporturi etc. Toate asemenea prevederi ale normei juridice nu sunt stricto sensu „conduite”, şi de
aceea cuprinderea lor în categoria „regulilor de conduită” este convenţională. Aceasta şi pentru că
ele nu au o existenţă şi raţiune în sine, autonomă, ci sunt conexe şi subordonate, în ultimă instanţă,
scopului normei juridice de conduită (Gh. Boboş).
Norma de drept este elementul fundamental al sistemului dreptului.

Normele juridice, făcând parte din marea categorie a normelor sociale, au caracteristici
comune tuturor normelor sociale dar şi trăsături caracteristice proprii.
2. Caracteristicile normelor juridice

(Veronica REBREANU, Septimiu-Ioan PUȚ, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015; Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU,
Teoria generală a statului și dreptului, Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, 2009, 2010; Andrei
SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004; Veronica
REBREANU, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca,
2009, 2010).
Dintre caracteristicile normelor juridice amintim câteva care sunt relevante demersului
nostru, astfel:
a) normele juridice au caracter general şi impersonal - această caracteristică reiese din faptul că
norma juridică prescrie un model generic de conduită în care dispoziţiile, drepturile şi obligaţiile
prescrise de normă au aplicabilitate repetată, la un număr nelimitat de persoane, în toate situaţiile
de acelaşi gen. De aceea regula de conduită prescrisă de norma juridică este regula tipică, un
model sau standard al unui „tip” generic de conduită în care dispoziţiile, drepturile şi obligaţiile
prescrise de normă au aplicabilitate repetată, la un număr nelimitat de persoane şi pentru toate
situaţiile de acelaşi gen. Prin caracterul general şi impersonal al normelor juridice se mai înţelege
că norma de drept se constituie o ca unitate de măsură egală pentru „toţi”, subiecţii acelei conduite,
chiar dacă aceştia sunt diferiţi ca indivizi.
Caracterul impersonal al normei juridice, la rândul său, poate avea mai multe aspecte
decurgând din gradul de generalitate al acestei norme. Astfel :
- unele norme se adresează tuturor persoanelor (cetăţeni, străini, apatrizi) de pe teritoriul statului;
- unele norme se adresează doar cetăţenilor statului indiferent de funcţia acestora, domiciliu, stare
civilă ş.a., prin expresii cum sunt : „toţi”, „nimeni”, acela care” ... etc., sau, acest caracter rezultând
din contextul formulării acelei norme. De exemplu, normele constituţionale privind dreptul la
viaţă, la integritate fizică şi psihică, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului etc., vizează prin
conţinutul lor toate fiinţele umane, având astfel un caracter impersonal şi general de maximă
cuprindere ;
- anumite norme juridice se adresează numai anumitor categorii de persoane (tineret, minorităţi
naţionale, pensionari, studenţi, militari, funcţionari de stat etc.);
- anumite norme se referă numai la organele de stat sau organele obşteşti (legile organice). Ele îşi
păstrează caracterul general şi impersonal deoarece nu nominalizează persoane sau indivizi ci
structuri de organizare socială ;
47
- aceleaşi trăsături le au şi normele care privesc obligaţii, atribuţii, drepturi ale unor organe
unipersonale (ministru, procuror general, preşedinte de republică, prim-ministru etc.).
b) normele juridice au un caracter volitiv, ceea ce înseamnă că reflectă voinţa legiuitorului, care
nu este una arbitrară, ci trebuie să ţină cont de existenţa şi cerinţele legilor obiective ale naturii şi
societăţii, de realităţile existenţei sociale pentru ca prin activitatea de elaborare a normelor juridice
să poată crea un echilibru în societate.
c) normele juridice pot crea sau determina apariţia unor raporturi sau relaţii sociale, care
altfel nu ar apărea în sfera relaţiilor sociale. Exemplu: normele de drept financiar sau
administrative;
d) normele juridice pot să prevadă şi să reglementeze apariţia, modificarea sau stingerea unor
raporturi sau efecte juridice, care sunt consecinţa unor evenimente ce se produc independent
sau relativ independent de voinţa oamenilor. Asemenea evenimente por fi: naşterea, decesul,
calamităţile naturale, accidentele, trecerea timpului ş.a.;
Evenimentele – în sensul afirmaţiei de mai sus – sunt acele împrejurări care se petrec independent
sau relativ independent de voinţa omului şi care produc efecte juridice atunci când legea prevede în
mod expres.
Când ne referim la efecte juridice, acestea pot fi naşterea, modificarea sau stingerea unui raport
juridic.
Exemplu: decesul unei persoane poate avea următoarele efecte juridice:
- naşterea raportului de succesiune;
- modificarea unor contracte în care era subiect, prin înlocuirea defunctului de către
succesorii acestuia;
- stingerea raportului de muncă, în situaţia în care era angajat cu contract individual de
muncă.
e) normele juridice se pot realiza doar trecând prin conştiinţa oamenilor. Normele juridice se
adresează persoanelor care au discernământ (adică au conştiinţă, raţiune şi voinţă, neafectate sau
viciate de cauze independente de persoana respectivă), care pot trece prin filtrul propriei conştiinţe
şi să prevadă consecinţele propriilor fapte.
f) normele juridice au un caracter general obligatoriu, respectarea lor nefiind lăsată la liberal
arbitru al subiecţilor sociali, ci au caracter obligatoriu pentru toţi cei cărora li se adresează, această
obligativitate manifestânmdu-se între limitele imperativităţii şi limitele permisivului;
g) normele juridice au o aplicare imediată, directă, continuă, necondiţionată, între limitele de

timp ale intrării lor în vigoare şi cel al încetării acţiunii lor în timp;
h) normele juridice reglementează raporturi de alteritate întrucât un raport juridic are

întotdeauna cel puţin doi subiecţi – persoane fizice şi/sau persoane juridice.
3. Structura logico-juridică a normei juridice

Norma juridică este celula de bază a dreptului.
Prin conţinutul şi finalitatea lor normele juridice constituie suportul normativ al „ordinii de drept”
în societate.
La modul general, structura logico-juridică a normei juridice include trei elemente:
ipoteza - dispoziţia – sancţiunea.
48
Există însă şi situaţii în care unele dintre aceste elemente pot lipsi din structura logico-
juridică a normei juridice.
În funcţie de diferite criterii, luând în calcul şi diferitele tipuri de ipoteze, dispoziţii sau
sancţiuni, ca şi prezenţa sau nu a acestora în cuprinsul unei norme juridice, există mai multe
clasificări ale normelor juridice, după cum vom vedea în cele ce urmează.
Ca expresie sintetică, concentrată a unei reglementări, norma juridică apare - sub
aspectul conţinutului şi al formei sale - ca un text normativ (articol sau grupaj de articole
concis redactate sau formulate), având atât o alcătuire logico-internă cât şi o anumită formă
exterioară prin care îşi face perceptibilă existenţa şi conţinutul pe care îl exprimă.
Înţelegând prin structură, în acest context, modul de alcătuire, de existenţă specifică a
conţinutului şi a formei normei juridice, structura acesteia poate fi identificată în două planuri ale
analizei:
- primul plan are în vedere structura (alcătuirea) internă a normei — denumită şi structura
“logico-juridică” în care sunt conexate cele trei elemente: ipoteza - dispoziţia – sancţiunea.
- planul al doilea, al alcătuirii sau formulării propriu-zise, exterioare, denumit şi forma
„tehnico-juridică”, adică modul sau forma de elaborare a normei juridice.
4. Prezentarea şi clasificarea elementelor normei juridice

Structura logico-juridică a normei este formată din cele trei elemente ale acesteia, şi
anume:
4.1. Ipoteza
- formulează condiţiile, împrejurările, situaţiile, categoria de subiecte, starea subiectivă a
subiectelor, locul, timpul, modalitatea etc. în care se desfăşoară conduita, fapta, acţiunea,
inacţiunea, dreptul, obligaţia etc. reglementate prin norma respectivă.
a) circumstanţiază fapta, constituind circumstanţe atenuante sau agravante, după caz;
b) ajută organul de aplicare să califice gravitatea faptei şi să stabilească (să determine) cuantumul
exact al sancţiunii ce se aplică la cazul dat;
c) poate lipsi din formularea unui text-articol de lege;
d) poate lipsi din conţinutul unei norme juridice;
e) ipoteza poate stabili:
- împrejurări sau condiţii de timp, de loc (pe timp de noapte, în loc public);
- mijloacele, modalitatea desfăşurării conduitei (cu arma sau cu alte obiecte contondente
dure);
- calitatea celor cărora li se adresează (militari, studenţi, pensionari, turore, successor, soţ,
soţie, mamă, copil, rudă, sex, vârstă etc.);
- starea subiectivă a celor cărora li se adresează
- consecinţele săvârşirii conduitei prescrise ca dispoziţie (cu provocare de leziuni; având ca
urmare
decesul victimei).
În funcţie de gradul de precizie a formulării, ipoteza poate fi:

a) ipoteză determinată este cea care stabileşte exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei
(când este prezentă, fiind expres formulată precizată de legiuitor);
La rândul ei, ipoteza determinată poate fi:
- simplă (o singură împrejurare);
sau
- complexă (mai multe împrejurări).
În cazul ipotezei determinate în care sunt prevăzute mai multe împrejurări, legiuitorul va
preciza întotdeauna dacă acestea pot fi întrunite:
- cumulativ
49
sau
- alternativ.
b) ipoteză nedeterminată (unii autori o denumesc subînţeleasă sau relativ determinată)
- când lipseşte o asemenea precizare din formularea normei juridice.
4.2. Dispoziţia
- Formulează conduita propriu-zisă care trebuie respectată în ipoteza dată, ea fiind
considerată ca cea mai importantă structură sau element al normei juridice - „miezul normei
juridice”.
Dispoziţia normei juridice poate impune o anumită conduită, poate să prevadă obligaţia de
abţinere de la săvârşirea unei fapte, poate formula anumite recomandări, poate să stimuleze
anumite acţiuni umane.
- nu poate lipsi din conţinutul unei norme juridice;
- poate lipsi din formularea unui text-articol de lege.
A. În funcţie de conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice se clasifică astfel:

a) Dispoziţii onerative — sunt cele care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni. De
cele mai multe ori în formularea acestei categorii de dispoziţii se utilizează termeni sau expresii:
„trebuie”, „este obligat”, „este dator să...”, „este necesar...” etc.
b) Dispoziţii prohibitive — sunt cele care interzic săvârşirea unor acţiuni. De cele mai
multe ori, în formularea acestei categorii de dispoziţii se utilizează în mod frecvent termeni sau
expresii ca: „este interzis”, „este oprit”, „nu poate”, „nu trebuie” etc.
Atât dispoziţiile onerative, cât şi cele prohibitive sunt în mod expres formulate,
impunând o anumită conduită (fie obligaţia de a o executa, fie abţinerea de la săvârşirea ei), în caz
contrar urmând a se aplica o sancţiune. De aceea, dispoziţiile onerative şi cele prohibitive mai
poartă denumirea de dispoziţii „imperative” sau „categorice”, întrucât încălcarea lor atrage
întotdeauna aplicarea unei sanţiuni juridice.
c) Dispoziţii permisive — sunt cele care nici nu impun obligaţia de a executa, nici nu
interzic săvârşirea unei acţiuni, lăsând la latitudinea părţilor să aleagă conduita pe care doresc să o
urmeze. Pentru formularea acestei categorii de dispoziţii se folosesc termeni sau expresii, ca de
exemplu: „... pot să...”, „... sunt liberi să ...”, „se pot învoi” etc.
Dispoziţiile supletive — sunt o variantă a celor permisive, lăsând la latitudinea părţilor
interesate să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. Dacă însă ele nu se hotărăsc asupra
conduitei, voinţa lor va fi suplinită de către organul de stat abilitat în acest sens.
d) Dispoziţii de recomandare — sunt cele care prevăd, de regulă, o anumită conduită pe
care statul o recomandă persoanelor fizice sau organizaţiilor neguvernamentale. Pentru ca aceste
dispoziţii să fie realizate, trebuie să fie însuşite de către cei cărora li se adresează. Ele deci nu se
impun ca obligatorii.
e) Dispoziţii de stimulare – sunt cele care prevăd recompensarea unei conduite sau
activităţi deosebite. Se întâlnesc mai frecvent în dreptul muncii şi activităţii de creaţie. De
exemplu, Codul muncii prevede: „Pentru îndeplinirea în cele mai bune condiţii a sarcinilor ce le
revin, precum şi pentru realizări deosebite în îndeplinirea angajamentelor individuale şi colective,
persoanele încadrate în muncă pot primi, potrivit dispoziţiilor legale, următoarele recompense:
acordarea de trepte sau gradaţii de salarizare, cu reducerea vechimii prevăzute de lege, gratificaţii,
premii, alte recompense materiale şi morale (titluri de onoare, înscrierea în cartea de onoare,
mulţumire verbală sau în scris etc.).
B. În funcţie de gradul lor de generalitate şi a sferei lor de aplicare, dispoziţiile se

clasifică în dispoziţii generale, speciale şi de excepţie:
50
a) dispoziţii generale - sunt dispozitiile cu sfera sau gradul de generalitate cel mai larg şi
se aplică la un întreg domeniu sau ramură a dreptului constituind ceea ce se mai numeşte şi
„dreptul comun” al acelui domeniu sau ramuri. Ele sunt formulate, de regulă, în partea introductivă
a unei legi sau a altui act normativ mai amplu. De exemplu, Partea generală a Codului penal, ce
cuprinde norme cu caracter de „principii generale”;
b) dispoziţiile speciale sunt cuprinse în normele prin care se reglementează un domeniu
determinat de raporturi sociale. Ele devin şi se numesc „speciale” pentru că se referă la o categorie
distinctă de raporturi juridice (de ramură sau subramură, ori dintr-un anumit domeniu distinct al
dreptului). Normele juridice cu dispoziţii „speciale” au, aşadar, o sferă de aplicabilitate (şi de
generalitate) mai restrânsă pentru categorii de raporturi determinate din sfera acelui domeniu sau
ramuri. Mai sunt numite „speciale” şi actele normative care intervin ulterior în reglementarea
acelei categorii de raporturi. De exemplu, Partea specială a Codului penal grupează în cele 11
titluri normele „speciale” prin care sunt reglementate cele mai importante categorii determinate de
infracţiuni.
c) dispoziţiile de excepţie sunt dispoziţiile care derogă fie de la dispoziţiile generale, fie de
la cele speciale, completându-le. Întrucât prevăd o exceptare sau derogare de la dispoziţiile
generale sau speciale, dispoziţiile de excepţie mai sunt cunoscute şi ca „dispoziţii derogatorii”.
4.3. Sancţiunea
- formulează consecinţa încălcării dispoziţiei, a conduitei prescrise, în ipoteza dată. Ea este
măsura luată împotriva voinţei celui care încalcă dispoziţiile normelor de drept şi este aplicată de
organe special abilitate în acest sens. Sancţiunea materializează răspunderea juridică a autorului
încălcării normei de drept, asigurând eficienţă dreptului în general. Aplicarea sancţiunii urmăreşte,
în principal: repararea prejudiciului şi restabilirea ordinii încălcate, îndreptarea celui vinovat şi
reintegrarea lui în societate, prevenirea săvârşirii de fapte antisociale pe viitor.
- poate să lipsească din formularea unui text-articol concret, singular;
- poate lipsi din conţinutul unei norme juridice.
Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care cele mai întâlnite sunt:
a) După natura raporturilor sociale reglementate sau criteriul domeniului (al ramurii
de drept) de aplicare, şi ţinând seama de pericolul social al actelor de încălcare a dreptului, se pot
distinge următoarele categorii de sancţiuni :
- Sancţiuni penale – se aplică pentru săvârşirea faptelor care constituie infracţiuni.
Sancţiunile penale poartă denumirea de pedepse.
După gravitatea lor, pedepsele se pot împărţi în diferite categorii (conform art. 53 Cod
penal), astfel:
- principale (detenţiunea pe viaţă; închisoare - între 30 zile şi 30 ani; sau amendă penală);
- complementare (interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani ; degradarea militară, confiscarea
parţială sau totală a averii; închiderea societăţii sau a unui punct de lucru, interzicerea participării
la licitaţii etc.);
- accesorii, care constau în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege din momentul în
care hotărârea de condamnare (cu executarea pedepsei în închisoare) a rămas definitivă şi până la
terminarea executării pedepsei.
- Sancţiuni civile –
- de regulă, constau în despăgubirile care trebuiesc plătite de autorul producerii unor daune în
patrimoniul altor persoane;
- nulităţile sunt o altă categorie de sancţiuni civile prin care se anulează actele încheiate fără
respectarea unor condiţii de fond sau de formă;
- amenda civilă – atunci când legea prevede expres (exemplu: Noul Cod Civil, art. 163 - încetarea
tutelei).
51
- Sancţiuni contravenţionale – sunt aplicate pentru săvârşirea de contravenţii.
La rândul lor, sancţiunile contravenţionale pot fi:
- principale (avertismentul; amenda; sau munca în folosul comunităţii);
- complementare (blocarea contului bancar, retragerea unor avize/autorizaţii etc.).
- Sancţiuni disciplinare – se aplică pentru abateri disciplinare, pentru nerespectarea
obligaţiilor de serviciu; sunt specifice dreptului muncii. Pot fi aplicate doar persoanelor angajate cu
contract de muncă. Printre sancţiunile disciplinare aplicabile se numără: diminuarea salariului,
retrogradarea în funcţie, cea mai gravă fiind desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
b) După criteriul gradului de determinare sancţiunile se clasifică în:

- sancţiuni absolut determinate - precizate în mod expres de legiuitor, fără ca organul de
aplicare a sancţiunii să le poată modifica.
- sancţiuni relativ determinate - prevăzute în lege între un cuantum minim şi unul
maxim, urmând ca organul de aplicare a sancţiunii să stabiliească cuantumul exact între aceste
limite.
În această categorie intră: sancţiunile penale – pedepsele - prevăzute de legiuitor sub forma
închisorii, care întotdeauna sunt stabilite între o limită minimă şi una maximă, instanţa de judecată
urmând să stabiliească cuantumul exact al pedepsei cu închisoare între cele două limite; ; .
În acelaşi fel, relativ determinat, este stabilit de regulă şi cuantumul amenzilor, fie că sunt
aplicate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, fie ca urmare a săvârşirii unei contravenţii, organul
de aplicare a sancţiunii urmând să stabilească cuantumul exact între aceste limite, în funcţie de
gravitatea faptei şi de alte aspecte ce trebuiesc luate în calcul.
c) După după numărul lor, sancţiunile se clasifică în: (I. Santai, TGD, 2007, p. 56).
- sancţiuni unice – când pentru săvârşirea unei fapte ilicite se prevede o singură sancţiune;
- sancţiuni multiple – când sunt prevăzute mai multe sancţiuni pentru săvârşirea unei fapte ilicite.
La rândul lor, sancţiunile multiple pot fi:
- sancţiuni alternative - legiuitorul prevede pentru săvârşirea unui fapte mai multe
sancţiuni, dintre care, în funcţie de circumstanţele atenuante sau agravante, organul de aplicare a
sancţiunii va opta pentru aplicarea uneia dintre acestea. (exemplu : închisoare sau amendă
penală).
Se pot recunoaşte după conjuncţia “sau”.
- sancţiuni cumulative - legiuitorul prevede, pentru săvârşirea unei fapte, mai multe
sancţiuni, toate acestea trebuind aplicate de către organul de aplicare a sancţiunii. (exemplu:
închisoare şi interzicerea unor drepturi). Se pot recunoaşte după conjuncţia “şi”.
Atenţie :
- Pentru săvârşirea unei fapte ilicite, legiuitorul poate să prevadă cumulativ sau alternativ aplicarea
mai multor sancţiuni, după caz. Dintre sancţiunile principale, organul de aplicare a sancţiunii poate
aplica doar una dintre cele prevăzute (alternativ) de legiuitor şi una sau mai multe complementare.
- Pentru săvârşirea unei fapte ilicite, autorul acesteia va putea fi sancţionat doar o singură dată.
d) După conţinutul lor, sancţiunile pot fi:

- sancţiuni patrimoniale sau materiale (pecuniare) – vizează bunurile şi veniturile celui
sancţionat (amenda, confiscarea unor bunuri, penalităţile de întârziere etc.)
- sancţiuni nepatrimoniale (personale) – vizează în mod nemijlocit şi exclusiv persoana celui
vinovat de săvârşirea faptei ilicite (închisoarea, avertismentul, interdicţia exercitării drepturilor
electorale, decăderea din drepturile părinteşti etc.).
52
***
Atenţie :
Din cuprinsul unei norme juridice pot lipsi ipoteza şi sancţiunea.
Dispoziţia nu poate lipsi niciodată întrucât este miezul normei juridice – fără dispoziţie
nu există norma juridică.
În schimb, din cuprinsul unui text-articol normativ pot lipsi toate trei elementele de
structură – ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea - întrucât se pot regăsi în alte texte-articol
normative.
Din punctul de vedere al prezenţei celor trei elemente ale normei juridice într-un singur
articol, normele dreptului penal se pretează cel mai uşor unei asemenea structurări, faţă de normele
celorlalte ramuri ale dreptului, unde desluşirea şi dezvăluirea acestora este mai dificilă şi
complicată (de exemplu, normele dreptului constituţional, majoritatea normelor dreptului civil,
normele dreptului procesual, normele dreptului internaţional etc.).
***
Înţelese în unitatea şi conexiunea lor, ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea conturează ceea ce

se înţelege prin structura internă sau logico-juridică a normei.
Forma sau structura ei exterioară de exprimare ţine de procesul complex al elaborării,
creării şi formulării normei juridice, operaţiune denumită în mod frecvent ca „tehnică normativă”
ori, „tehnică legislativă” sau, atunci când sunt avute în vedere, alături de elaborarea dreptului, atât
interpretarea dreptului, cât şi procesul de aplicare sau de organizare instituţională a sistemului
juridic denumirea este cea de "tehnică juridică", având o sferă mai largă decât cea de „tehnică
legislativă” sau „tehnică normativă”.
5. Clasificări ale normelor juridice

(Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, pp. 110-112).
Dintre cele mai larg acceptate şi utilizate clasificări ale normelor juridice pot fi amintite :
a) După criteriul ramurii de drept sau al domeniului supus reglementării, normele
juridice se clasifică în: norme constituţionale, administrative, financiare, penale, civile, de dreptul
muncii, de dreptul familiei etc.
b) După criteriul forţei juridice a actului normativ în care sunt cuprinse, adică al ierarhiei
şi formelor actului normativ ca izvor de drept, normele juridice pot fi: norme-legi, norme-decrete,
norme-hotărâri, norme-instrucţiuni, norme-decizii etc.
c) După criteriul sferei de aplicare şi al gradului de generalitate normele juridice se pot

clasifica în norme generale, norme speciale şi norme de excepţie. Această clasificare are la bază
criteriul gradului de generalitate al „dispoziţiei” din structura normei juridice respective despre
care s-a vorbit la punctul anterior.
Normele speciale derogă de la cele generale (specialia generalibus derogant). Normele
speciale au prioritate faţă de normele generale, fiind de strictă interpretare şi aplicabilitate, ceea ce
înseamnă că în cazul concurenţei celor două categorii de norme în reglementarea unui raport
juridic se va aplica norma specială.
Normele de excepţie - aşa cum s-a menţionat şi la „dispoziţia de excepţie” - completează
normele generale sau speciale prin derogare de la prevederile acestora.
d) După criteriul structurii logice şi al tehnicii juridice de redactare, normele juridice

se pot clasifica în norme complete şi norme incomplete, după cum cuprind sau nu în mod
cumulativ în aceeaşi normă (articol sau grupaj de articole) cele trei structuri sau elemente: ipoteza-
dispoziţia-sancţiunea.
53
Normele incomplete pot fi, la rândul lor:
- norme de trimitere. Sunt norme de trimitere cele care îşi completează structura cu elementele
normelor la care fac trimitere, norme care se găsesc fie în acelaşi act normativ fie în alte acte
normative ale dreptului pozitiv (în vigoare);
- norme în alb. Normele în alb sunt cele care îşi vor completa structura cu prevederi din acte
normative ce urmează să apară în completarea lor.
e) După criteriul modului de reglementare a conduitei sau al naturii, al caracterului

conduitei, respectiv al gradului de generalitate a dispoziţiilor normele juridice se pot clasifica
în:
- norme onerative,
- norme prohibitive
(ambele denumite şi „imperative” sau categorice),
- norme permisive (cu varianta lor - norme supletive),
- norme de recomandare,
- norme de stimulare,
respectiv
- norme generale, speciale şi de excepţie.
(A se vedea explicaţiile de la punctul referitor la clasificarea „dispoziţiei” ca element al normei
juridice).
f) După criteriul conţinutului lor de referinţă normele juridice se pot clasifica în

următoarele categorii:
- Norme de tip-conduită sau prescriptive. Acestea constituie categoria cea mai largă a normelor
juridice, conţinutul lor de referinţă fiind în principal conduita, acţiunea, inacţiunea, drepturile şi
obligaţiile subiecţilor umani în diversele raporturi sociale ;
- Norme-principii, constituie importanta categorie de norme care, prin conţinutul lor de referinţă
nu prescriu conduite, acţiuni, drepturi sau obligaţii subiective etc. ci, consacră, proclamă sau
enunţă anumite scopuri, idealuri, valori, realităţi, principii etc., în funcţie de care toate celelalte
categorii de norme care sunt cuprinse sub incidenţa lor de referinţă îşi vor stabili reglementările în
limitele prevederilor acestor norme-principii. Ele au deci rolul de a stabili sau oferi cadrul juridic
general în care se înscriu celelalte norme (generale, speciale, de excepţie etc.).
- Normele definiţii — sunt şi ele o categorie de norme, cu referinţă distinctă, în conţinutul cărora
nu sunt cuprinse reglementări de conduite etc. ci, definesc, descriu sau conferă — cu caracter
obligatoriu — un anumit înţeles sau sens unor lucruri, fapte, fenomene sau termeni ai limbajului
juridic. Ele au deci rolul de a da precizie şi înţeles clar lucrurilor la care se referă, uşurând
înţelegerea, interpretarea şi aplicarea normelor juridice.
- Norme-atribuţii, competenţe sau sarcini, respectiv norme organizatorice — constituie

categorii relativ distincte de norme care se referă la structuri şi funcţii, la moduri de organizare
instituţională în sfera dreptului public sau privat.
Structura logico-juridică a normei juridice – exerciţii de autoverificare

Identificați elementele structurale ale normei juridice cuprinse în articolul următor și analizaţi aceste
elemente, în funcție de clasificările studiate
Exemplu - art. 241 Cod penal prevede:
„Purtarea, fără drept, de decorații, de uniforme sau de semne distinctive ale unei persoane, se
pedepsește cu închisoare de 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.
54
Ipoteza _______ fără drept ___________________________________;
- felul ipotezei ____- determinată, unică ____________________________________.
Dispoziția ____ Purtarea, … , de decoraţii, de uniforme sau de semne distinctive ale unei
persoane ________;
- felul dispoziției _____imperativă, prohibitivă _______________________________________.
Sancțiunea ____ se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă;
- felul sancțiunii ____penală, principală, alternativă (se aplică doar una dintre cele două tipuri
prevăzute), relativ determinată, personală - dacă se aplică pedeapsa cu închisoare, pecuniară - dacă
se aplică amenda.
Alte exemple:
1. - art. 221 din vechiul Cod penal prevedea
Primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând ca
bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmarit
obținerea pentru sine sau pentru altul, a unui folos material, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni
la 7 aniani, fără ca sancțiunea aplicată să poată depăși pedeapsa prevazută de lege pentru
infracțiunea din care provine bunul tăinuit.
Ipoteza
____________________________________________________________________________________;
- felul ipotezei
________________________________________________________________________________;
Dispoziția
___________________________________________________________________________________;
- felul dispoziției
______________________________________________________________________________;
Sancțiunea
___________________________________________________________________________________;
- felul sancțiuni
______________________________________________________________________________
2. - alin. 3 al art. 219 din vechiul Cod penal prevedea

Distrugerea din culpă. Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare, din
culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care a avut consecinţe deosebit de
grave, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 6 ani, iar dacă a avut ca urmare un dezastru, pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 12 ani.
Ipoteza
____________________________________________________________________________________;
- felul ipotezei
________________________________________________________________________________;
Dispoziția
___________________________________________________________________________________;
______________________________________________________________________________;
Sancțiunea
___________________________________________________________________________________;
- felul sancțiuni
______________________________________________________________________________
3. - Noul Cod civil prevede:

În art. 271..Consimţământul la căsătorie. Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul
personal şi liber al acestora.”
În art. 293. „Cazurile de nulitate absolută. Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu
încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 271…”
55
Ipoteza
____________________________________________________________________________________;
- felul ipotezei
________________________________________________________________________________;
Dispoziția
___________________________________________________________________________________;
______________________________________________________________________________;
Sancțiunea
___________________________________________________________________________________;
- felul sancțiuni
______________________________________________________________________________
56
Tema XII
Izvoarele formale ale dreptului
În limbaj juridic, termenul de „izvor”, în asociere cu termenul drept sugerează ideea de

sursă sau de origine a dreptului. Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor
sociale care generează norma juridică, indiferent de natura ei. (Veronica REBREANU, Septimiu-
Ioan PUȚ, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015;
Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului
și dreptului, Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, pp. 255-275; Corina-Adriana
DUMITRESCU, Introducere în teoria izvoarelor dreptului, Editura Paideia, Colecţia Paideia –
Ştiinţe, Seria Drept, Bucureşti, 1999).
Sunt luate în considerare două tipuri de izvoare, şi anume: „izvoare materiale” şi „izvoare
formale”.
(Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 128 şi urm.).
Prin „izvoare materiale” se înţelege, la modul general, ansamblul factorilor şi condiţiilor de
configurare, de determinare a dreptului: social-politici, istorici, economici, materiali şi spirituali,
inclusiv faptele, acţiunile, relaţiile interumane etc.
Prin noţiunea de „izvor formal al dreptului” sau “izvor al dreptului” se înţelege forma pe
care o îmbracă norma juridică elaborată şi instituită de anumite autorităţi competente, respectiv,
forma în care este exprimată norma juridică respectivă. Factorii care influenţează forma normelor
juridice pot fi: organul de stat care o emite şi competenţa acestuia, domeniul pe care îl
reglementează, ierarhia forţei juridice a actului normativ respectiv, procedura sau tehnica
legislativă prin care este elaborată etc.
Totalitatea izvoarelor formale ale dreptului din România constituie un sistem unitar în care
sunt cuprinse o mare varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie. În cadrul acestui
sistem al izvoarelor dreptului, dreptul scris reprezintă forma principală şi determinantă, a cărui
unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ (Ioan SANTAI, Teoria generală a
dreptului, Editura „Risoprint”, Cluj-Napoca, 2007, p. 72). Actele normative poartă diferite
denumiri în funcţie de autoritatea competentă să le elaboreze şi să le instituie. Toate aceste acte
normative poartă denumirea generică de „izvoare ale dreptului”.
În evoluţia lor istorică, normele juridice au îmbrăcat diferite forme de exprimare, în funcţie
de sistemul de drept în care au fost instituite, în funcţie de importanţa lor în ierarhia izvoarelor de
drept, în funcţie de autorităţile competente să le instituie.
Clasificarea izvoarelor dreptului: (Santai, 2011)

a) După locul şi rolul lor în ştiinţele juridice: izvoare materiale şi izvoare formale;
b) după sursa de cunoaştere a dreptului: izvoare scrise şi izvoare nescrise;
c) după ramura de drept pentru care se constituie izvoare de drept:
d) după locul în care produc efecte: izvoare interne sau naţionale, izvoare regionale (UE,
continent) şi izvoare externe sau internaţionale;
e) după conţinutul lor: izvoare de drept material şi izvoare de drept procesual;
f) după modul de sistematizare: izvoare sistematizate (coduri, statute) şi izvoare
nesistematizate sau necodificate (dreptul mediului, dreptul electoral).
g) după caracterul sursei normei: izvoare directe (imediate) ale dreptului (actele normative) şi
izvoare indirecte (obiceiul, regulile de convieţuire socială, principiile generale ale dreptului,
uzurile profesionale) la care izvoarele directe fac trimitere.
1. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului

57
În sistemul de drept românesc izvoarele formale au fost clasificate după diferite criterii.
Criteriile cel mai frecvent invocate în clasificarea izvoarelor dreptului sunt:
- ierarhia sau forţa juridică a actelor normative. Potrivit acestui criteriu, se disting: izvoarele sau
actele normative cu caracter de lege (Legile constituţionale, legile organice, legile ordinare;
ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului); izvoarele sau actele normative subordonate
legii (hotărârile Guvernului; ordinele miniştrilor sau ale conducătorilor altor autorităţi centrale);
izvoare cu caracter subsidiar (contractul normativ; statutele sau regulamentele de organizare ale
unor organizaţii nestatale);
- ierarhia autorităţilor emitente. Potrivit acestui criteriu, se disting: izvoare sau acte normative ale
puterii legislative; acte normative ale puterii executive centrale; acte normative ale autorităţilor
locale.
Se observă că forţa juridică a actelor normative se stabileşte în funcţie de autoritatea
competentă să le emită. Ierarhia forţei juridice a actelor normative vizează raportul de subordonare
dintre actele normative respective, şi nu gradul lor de obligativitate, toate având caracter
obligatoriu, indiferent de autoritatea competentă să le emită.
Clasificarea actelor normative:

- după însemnătate şi forţa juridică (art. 73 Constituţie): legi fundamentale sau
constituţionale, legi organice, legi ordinare;
- după conţinutul lor: materiale sau procesuale-procedurale
- după sfera de cuprindere: generale, speciale, de excepţie;
- după ramura de drept: civile, penale, administrative, de dreptul mediului
- în statele federale : legi federale şi legile statelor componente
- după cunoaşterea duratei de aplicare în timp: legi cu durata nedeterminată şi legi
temporare sau cu termen;
2. Scurtă prezentare a unor izvoare ale dreptului românesc:

A. Actele normative
a) Legea.
Noţiunea de lege este cunoscută în sub două accepţiuni. Una în sens larg, potrivit căreia
prin lege se înţelege orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, provenind de la un
organ de stat şi exprimată într-un act normativ.
Potrivit accepţiunii juridice în sens restrâns, prin lege este desemnat actul normativ al
puterii legislative, care reglementează cele mai importante raporturi sociale şi are forţa juridică
superioară tuturor celorlalte acte normative.
b) Ordonanţa Guvernului (conform art. 108 al. (3) din Constituţia României). Ordonanţele
de urgenţă ale Guvernului (conform art. 115 al. (4) din Constituţia României). Atât ordonanţele,
cât şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului au putere de lege, dar pentru ca această putere să fie
deplină, ele trebuie să fie aprobate de Parlament.
c) Hotărârile de Guvern (conform art. 108 al. (2) din Constituţia României). Tot prin
hotărâre de Guvern se realizează aprobarea, aderarea sau acceptarea unor tratate internaţionale
pentru care este cerută această formulă în vederea producerii de efecte juridice, conform Legii nr.
590/2003 privind tratatele.
d) Actele internaţionale. Prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de
forma, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel
departamental, avand scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii juridice sau de
alta natură, guvernat de dreptul international public şi consemnat într-un instrument unic ori în două
58
sau în mai multe instrumente conexe [conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele].
Pentru ca acestea să devină izvoare ale dreptului românesc, după caz, unele trebuie să fie ratificate
printr-o lege de către Parlament, altele trebuie să fie aprobate, acceptate sau să se adere la ele printr-o
hotărâre de Guvern. (Constituţia României, art. 11, 20).
e) Actele normative comunitare

 Legislaţia primară - tratatele constitutive, cu modificările ulterioare;
 Legislaţia secundară:
o regulamentul – obligatoriu în toate elementele sale;
o directiva – obligatorie numai cu privire la scopul final propus, lăsând la dispoziţi a
statelor membre să aleagă formele şi mijloacele de îndeplinire;
o decizia – obligatorie pentru destinatarii desemnaţi;
o recomandarea şi avizul – au doar rol orientativ;
f) Ordinele, instrucţiunile şi alte acte ale conducătorilor ministerelor şi ai altor organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate sau de autorităţile administrative autonome se emit
numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului (conform art. 75
din Legea nr. 24/2000, republicată). Doar acele ordine constituie izvor de drept care
reglementează conduite, drepturi, obligaţii la modul generic.
g) Actele normative ale autorităţilor administraţiei publice locale, cuprind hotărârile,

dispoziţiile şi ordinele, şi constituie izvor de drept fiind emise sau adoptate pentru reglementarea
unor activităţi de interes local, în limitele stabilite prin Constituţie şi prin lege.
B. Contractul normativ, recunoscut ca izvor de drept cu caracter subsidiar, este doar acela
prin intermediul căruia părţile stabilesc conduite, acţiuni, drepturi şi obligaţii cu caracter generic,
nu concret determinate. În această categorie intră, de exemplu, contractul colectiv de muncă la
nivel de ramură.
C. Statutele, regulamentele de organizare interioară ale unor organizaţii
neguvernamentale (sindicate, asociaţii, fundaţii etc.) constituie izvor de drept cu caracter subsidiar.
D. Jurisprudenţa, sau practica judiciară, constă în totalitatea soluţiilor date de instanţele

de judecată în cauzele soluţionate, având ca obiect raporturile juridice dintr-un anumit domeniu (de
exemplu, succesiuni, divorţuri, omucideri, furturi etc.). Dreptul contemporan românesc nu
recunoaşte jurisprudenţei româneşti calitatea de izvor de drept. Jurisprudenţa poate constitui sursă
de inspiraţie pentru judecarea altor cauze similare, dar nu are caracter obligatoriu.
Cu toate acestea, atunci când practica judiciară înregistrează o interpretare şi o aplicare
diferenţiată de la instanţa la instanţă pentru cauze similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
întrunită în secţiuni reunite, are sarcina de a îndruma instanţele în aplicarea uniformă şi unitară a
legii, înlăturând posibilităţile de interpretare diferită a aceloraşi prevederi legale.
Au caracter obligatoriu pentru instanţele româneşti jurisprudenţa Curţii Europene de
Justiţie şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
E. Cutuma sau „obiceiul juridic”. În dreptul românesc cutuma o întâlnim cu acest titlu
doar în câteva situaţii din sfera dreptului civil (de exemplu, art. 970 al. 2 Cod civil sau art.1450
Cod civil) cu menţiunea că norma cutumiară poate avea valoarea unui izvor de drept numai dacă
legea civilă face trimitere expresă la această normă (la obiceiul respectiv). Spre deosebire de acest
loc al cutumei în dreptul românesc intern, în sfera dreptului internaţional public îndeosebi, sau în
cel diplomatic ori comercial — internaţional, maritim etc., cutuma ca izvor de drept are o
recunoaştere mai largă.cutuma nu este altceva decât obiceiul consacrat juridic sau „obicei juridic”.
59
Aşadar, cutuma este obiceiul consacrat juridic sau „obicei juridic” (Andrei SIDA, Teoria generală
a dreptului, 2004, p. 136).
F. Doctrina
Prin doctrină se înţelege ansamblul opiniilor exprimate în ştiinţa juridică având ca obiect de
studiu fenomenul juridic sub toate aspectele sale de manifestare. Cei mai mulţi neagă caracterul de
izvor de drept al doctrinei, alţii, foarte puţini, îi recunosc această funcţionalitate (Gheorghe
BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 193).

- Explicaţi înţelesul noţiunii de “izvor “ de drept şi categoriile de izvoare ale dreptului.
- Explicaţi principalele caracteristici ale izvoarelor dreptului care au putere de lege.
- Ce este legea – ca izvor de drept?
- Prezentaţi celelalte izvoare de drept, şi precizaţi-le caracteristicile.
- Enumerați și analizați succint izvoarele dreptului în sistemul nostru juridic.
- Notați cu ”x” răspunsul/răspunsurile corecte din următorul enunț:

Dintre izvoarele dreptului:
( ) legea este cea mai întâlnită în sistemul românesc;
( ) precedentul judiciar este întâlnit în sistemul nostru de drept, mai ales in dreptul penal;
( ) cutuma reprezintă, la fel ca și regulile de conviețuire socială, un izvor de drept secundar;
( ) izvoarele secundare se aplică prioritar izvoarelor principale.
Temă de reflecţie
De ce consideraţi că doctrina şi jurisprudenţa nu sunt acceptate ca izvoare de drept în sistemul
dreptului românesc?
- Veronica REBREANU, Septimiu-Ioan PUȚ, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2015;
Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, pp. 255-275.
- Corina-Adriana DUMITRESCU, Introducere în teoria izvoarelor dreptului, Editura Paideia, Colecţia Paideia –
Ştiinţe, Seria Drept, Bucureşti, 1999.
- Radu MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Ed.
ALL BECK, Colecţia Juridica, Seria Curs universitar, Bucureşti, 2001, pp.
121-142.
Beck”, Bucureşti, 2005, pp. 161-178.
seminar, Editura ”All Beck”, București, 2005, pp. 137-152.
- Ioan SANTAI, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pp. 71-83.
- Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004, pp. 128-
139.
Legislație
Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în M.Of. nr. 114 din 24 februarie 2003.
60
Tema XIII.
Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanei
I. Acţiunea normei juridice în timp

Expresia „acţiune a normei juridice” are în acest context înţelesul juridic de „a produce
efecte de drept” sau acela de „a fi aplicabilă”, cu alte cuvinte, perioada de timp în care norma
juridică produce efecte de drept.
A. Principiile acţiunii normei juridice în timp:
Principii generale:
- norma juridică acţionează atâta timp cât este în vigoare, adică din momentul în care intră în
vigoare, până în momentul în care intervine una dintre formele de încetare a acţiunii normei
juridice în timp;
- norma juridică se aplică numai pentru viitor (conform art. 15 alineatul (2) din Constituţia
României).
Principii conexe:
- principiul aplicării imediate a normei juridice – norma juridică se aplică la data stabilită ca
moment al intrării ei în vigoare, produce efecte juridice imediat după intrarea sa în vigoare;
- principiul neretroactivităţii normelor juridice, respectiv principiul neultraactivităţii normelor
juridice: norma juridică nu se aplică faptelor săvârşite anterior momentului intrării în vigoare a
normei juridice şi norma juridică nu se aplică faptelor săvârşite după ieşirea din vigoare a normei
juridice respective.
Excepţii de la principiul neretroactivităţii normelor juridice:

- retroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai favorabile (conform art. 15 al.
(2) din Constituţia României). Ea constă în situaţia în care noua lege penală sau contravenţională
mai blândă se aplică unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare când acţiona o lege penală
sau contravenţională mai aspră. Noua lege penală sau contravenţională mai favorabilă se va aplica
acelei fapte indiferent de stadiul sau faza de procedură în care se găseşte;
- retroactivitatea legilor interpretative – extrem de rar utilizată, în prezent nefiind prevăzută
de Constituţie - situaţia de excepţie în care legiuitorul putea emite acte normative prin care însă nu
reglementa conduite sau raporturi sociale ci realiza o interpretare a unor acte normative emise
anterior, cu scopul de a clarifica sau preciza conţinutul ori modul lor de aplicare;
- prevederea expresă a legii – în România nu mai este posibilă în prezent; era prevăzută în
anterioara Constituţie, până în anul 1991.
Excepţii privind ultraactivitatea normelor juridice:

- ultraactivitatea legii penale mai favorabile - situaţia în care legea penală mai blândă deşi
abrogată şi înlocuită cu o lege mai aspră, „supravieţuieşte” abrogării aplicându-se faptei săvârşite
dar nesoluţionate cât era în vigoare;
- ultraactivitatea legii penale temporare (conform art. 16 Cod penal) - efectele acestor legi
se extind şi după împlinirea termenului lor de acţiune în timp, aplicându-se faptelor săvârşite dar
nesoluţionate cât timp au fost în vigoare.
61
B. Trei aspecte importante trebuie avute în vedere privind acţiunea normei juridice în
timp:
1. Intrarea în vigoare
2. Perioada în care norma juridică se aplică
3. Încetarea acţiunii normei juridice în timp
1. Intrarea în vigoare a normei juridice – momentul de la care începe acţiunea în timp a

normei juridice, de când norma juridică respectivă produce efecte juridice.
În vederea intrării în vigoare este obligatorie îndeplinirea condiţiei de publicitate a actului
normativ, astfel:
a) legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului,
deciziile primului ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi
ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorul organelor administraţiei
publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I;
b) publicitatea actelor normative ale administraţiei publice locale se realizează prin afişare la sediul
autorităţii sau prin publicare într-un cotidian de circulaţie locală.
Câteva reguli privind momentul de intrare în vigoare a normei juridice în România:

a) Legile intră în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei (conform prevederilor art. 78 din
Constituţie şi art. 11, alineatul (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative1);
b) Ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare, intră în vigoare la trei
zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul lor (conform art. 11 alineatul 1 din Legea nr. 24/2000);
c) Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară
(conform art. 11, al. (2) din Legea nr. 24/2000);
d) Deciziile primului-ministru (care nu sunt clasificate), actele normative ale autorităţilor
administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de
conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate intră în vigoare la data
publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este
prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă
la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative se va preciza data ulterioară la care
vor intra în vigoare (conform art. 11, al. (3) din Legea nr. 24/2000);
e) Actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii intră în vigoare în
termen de 30 de zile de la data publicării, iar în cazul hotărârilor consiliilor locale sau
judeţene punerea în aplicare se face cu respectarea regulilor privind afişarea sau publicarea
într-un cotidian de circulaţie locală. În cazuri urgente se poate prevedea intrarea în vigoare
într-un termen mai scurt, dar nu mai puţin de 10 zile (conform art. 4 din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor2).
2. Perioada de valabilitate a normei juridice:

a) nedeterminată – este cunoscut doar momentul intrării în vigoare, nu şi cel al
încetării acţiunii în timp a respectivei norme juridice;
b) determinată :
1 Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative a fost Republicată, cu modificări şi
completări, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 4 iulie 2007.
2 O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor a fost aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 180/2002,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002..
62
- legile cu termen (termenul la care încetează să producă efecte juridice este expres
prevăzut în cuprinsul actului normativ);
- legile temporare (adoptate pentru situaţii a căror dată finală nu este cunoscută).
3. Încetarea acţiunii în timp a normei juridice :

Formele de încetare a acţiunii în timp a normei juridice sunt: abrogarea (ieşirea din
vigoare); împlinirea termenului prevăzut de legiuitor în cazul normelor cu termen sau temporare;
căderea în desuetudine.
1.1. abrogarea sau ieşirea din vigoare – este un act de dispoziţie ce se realizează
printr-o menţiune distinctă în finalul unui alt act normativ decât cel abrogat, actul
normativ abrogator trebuind să fie de acelaşi nivel sau de nivel superior, (de aceeaşi
valoare juridică sau superior celui abrogat), act ce poate fi emis de aceeaşi instituţie
juridică emitentă a actului normativ abrogat sau superioară acesteia. (Conform art.
62 din Legea nr. 24/2000).
a) după întinderea sau conţinutul abrogării, aceasta poate fi:
- abrogare totală – se abrogă un întreg act normativ;
- abrogare parţială – se abrogă doar părţi dintr-un act normativ: articole, capitole.
b) după modalitatea în care se realizează:
- abrogare expresă, care , la rândul ei, este de două feluri:
- abrogare expresă direct - sunt precizate în mod expres articolele, capitolele sau
întregul
act normativ ce se abrogă);
- abrogare expresă indirect - se utilizează formula: “dispoziţiile contrare prezentei
reglementări se abrogă” sau “orice dispoziţie contrară se abrogă”;
- abrogare tacită - noul act normativ nu abrogă în mod expres acte normative anterioare dar
reglementează în alt fel acele raporturi sociale, noile prevederi fiind incompatibile cu
vechile reglementări, fără ca această schimbare de reglementare să fie enunţată în mod
expres în noua normă ce intră în vigoare. Se aplică principiul potrivit căruia legea nouă are
prioritate faţă de legea veche.
1.2. împlinirea termenului prevăzut de legiuitor în cuprinsul actului normativ - în cazul
legilor cu termen; încetarea situaţiei pentru care au fost adoptate – în cazul legilor
temporare;
1.3. desuetudinea sau căderea în desuetudine – normele nu-şi mai găsesc teren de
aplicare, nu mai au obiect, sunt învechite. Desuetudinea nu este un act de
abrogare.
II. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

A. Accepţiunea juridică a noţiunii de teritoriu.1
Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor decurge din principiul
suveranităţii puterii de stat manifestată, în special, sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al
legăturii dintre stat şi persoane prin cetăţenie, sau a legăturii dintre stat şi străinii aflaţi pe teritoriul
său.
Noţiunea de teritoriu din punct de vedere juridic are o semnificaţie mai largă decât noţiunea
geografică de teritoriu. În sens juridic, prin teritoriu se înţeleg întinderile de uscat (solul şi
subsolul), apele interioare (stătătoare şi curgătoare), marea teritorială şi spaţiul aerian
corespunzător acestora, asupra cărora statul respectiv îşi extinde suveranitatea şi deci, jurisdicţia.
Limitele teritoriului sunt stabilite prin frontierele de stat.
1
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 145 şi urm.
63
B. Principiul aplicabil acţiunii normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor este
principiul teritorialităţii — derivat din cel al suveranităţii — denumit frecvent şi „principiul
supremaţiei teritoriale”. În virtutea acestui principiu, toate persoanele (cetăţeni sau străini), nave,
aeronave, vehicule de orice fel se supun jurisdicţiei statului pe teritoriul căruia se află; toate actele
normative ale organelor de stat au o aplicabilitate efectivă pe întreg teritoriul statului, dacă în
cuprinsul actului normativ nu este vreo menţiune referitoare la aplicabilitatea actului normativ
respectiv doar în anumite regiuni.
De la aplicarea acestui principiu, care nu este absolută, există derogări cunoscute sub
denumirea generică de „excepţiile extrateritorialităţii”.
Excepţiile de la principiul teritorialităţii (de extrateritorialitate):

1. imunitatea diplomatică - constă în exceptarea personalului corpului diplomatic şi a persoanelor
asimilate acestora de la jurisdicţia statului în care au fost trimişi în misiune. Printre altele, prin
imunitatea diplomatică se înţelege imunitate de jurisdicţie, inviolabilitatea personală,
inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi a mijloacelor de transport etc. Prin “statut
diplomatic” se înţelege ansamblul exceptărilor de la legislaţia statului pe teritoriul căruia îşi
desfăşoară activitatea agenţii diplomatici;
2. imunitatea consulară - — include înlesniri, privilegii şi imunităţi, în beneficiul consulilor şi ale
oficiilor consulare stabilite pe bază de reciprocitate, toate acestea fiind cunoscute sub denumirea te
“statut consular”;
3. regimul juridic al unor categorii de străini (necetăţeni ai statului pe al căror teritoriu se află). La
rândul lui, regimul juridic aplicabil străinilor poate fi:
a) regimul naţional - statul recunoaşte pentru străini aceleaşi drepturi de care se bucură
propriii săi
cetăţeni. În România se aplică regimul naţional. A se vedea în acest sens art. 18. Cetăţenii străini şi
apatrizii şi art.57. Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, din Constituţia României;
b) regimul special - cetăţenilor străini le sunt acordate numai acele drepturi prevăzute în
mod expres în legi interne sau tratate internaţionale;
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate - străinilor aflaţi pe teritoriul unui stat li se
acordă drepturile conferite cetăţenilor unui stat terţ, considerat favorizat.
64
Tema XIV
Elaborarea normelor juridice. Tehnica legislativă
1. Precizări preliminare
Ajunse la un anumit stadiu de dezvoltare, relaţiile economice, politice, de familie etc., determină
substanţa din care se constituie normele juridice, acestea fiind inserate în ordinea de drept prin intermediul
tehnicii juridice 1 normative. În acest fel, normele juridice reflectă realitatea social-istorică, neavând o
existenţă apriorică acesteia 2 . Fiind un produs istoric, trebuie admis faptul că, la un moment dat, şi
reglementările juridice pot fi depăşite de evoluţia unor fenomene sociale.
Acest aspect a fost subliniat în literatura de specialitate 3 prin precizarea necesităţii intervenţiei
legislative, şi anume: fie reglementările în vigoare nu mai sunt compatibile cu cerinţele actuale sau de
perspectivă; fie prezenţa unor norme juridice este reclamată de existenţa unui gol legislativ în anumite
domenii ale relaţiilor sociale.
De asemenea, obiectul unei norme juridice a fost precizat cel puţin din două perspective, şi anume:
în plan sociologic, “să dea o soluţie determinată la o cerinţă socială, reală sau prezumată, născută la un
moment dat”; în plan juridic, să modifice ordinea juridică existentă, prin modificarea, înlocuirea sau
completarea normei în vigoare sau prin crearea de norme, de relaţii într-o materie nereglementată4.
În ceea ce priveşte scopul tehnicii juridice, au fost exprimate mai multe concepţii5, dintre care ne
raliem şi noi celei care susţine ideea de siguranţă, ca element esenţial al ordinii juridice. Pentru atingerea
acestui scop, norma de drept trebuie să prezinte precizie, certitudine, uniformitate, caractere ce pot fi
asigurate doar prin respectarea unor norme tehnice, prin intermediul cărora cerinţele vieţii sociale îmbracă
forma specifică a reglementărilor legale6.
Oricare ar fi necesitatea unei intervenţii de elaborare a unor noi norme juridice, sau oricare ar fi
obiectul normei juridice, aceasta trebuie să satisfacă idealul de justiţie al societăţii respective 7 . Pentru
atingerea unui asemenea deziderat, este luată în calcul existenţa a două mari momente în cadrul procesului
de legiferare, şi anume: constatarea situaţiilor sociale care reclamă reglementare juridică; desprinderea
idealului juridic aplicabil acestor situaţii în funcţie de conştiinţa juridică a societăţii8.
Activitatea 9 de normare, adică de creare şi instituire de reguli juridice, reprezintă, potrivit unei
opinii, una dintre funcţiile esenţiale şi exclusive ale puterii de stat 10 , potrivit altei opinii, una dintre
modalităţile de exercitare a puterii de stat11. Urmărind promovarea anumitor relaţii sociale, puterea de stat,
prin intermediul organelor specializate, abilitate prin Constituţie, legi sau regulamente cu competenţă
normativă 12 , transpune relaţiile de pe plan social pe planul dreptului 1 , consfinţindu-le prin lege 2 . Cu
ajutorul legilor, statul coordonează, disciplinează şi reglează ansamblul de procese social-economice3.
1 Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 1999, p. 210.
Pentru înţelesul şi obiectul noţiunii de “tehnică juridică”, a se vedea Infra,Precizări terminologice.
Definiţia consacrată a noţiunii de “tehnică”, este aceea de “totalitate a procedeelor întrebuinţate în practicarea unei meserii, a unei
ştiinţe”. Conform Dicţionarului Explicativ al limbii române (DEX), Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1998, p. 1079.
2 Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, Editura “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004, p. 116.
3 Lidia BARAC, Elemente de teoria dreptului, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2001, p.132.
4 J. MASQUELIN, La formation de la regle de droit, (în studii publicate de Ch. Perolman, Bruxelles, 1971, p. 24), citat de Lidia
BARAC în Elemente de teoria dreptului, 2001, p.132.

5 Cel puţin trei se conturau la începutul secolului al XX-lea: unele care susţineau ca scop al tehnicii juridice realizarea dreptului prin
aplicarea regulilor abstracte la cazurile concrete; alţii considerau ca scop siguranţa pe care trebuia să o prezinte dreptul; a treia
categorie considera tehnica juridică drept opera de adaptare, sincronizare a individualului cu socialul. Apud Alexandru
VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, pp. 315-316.
6 Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998, p. 221.
7 Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, p. 263.
8 Apud Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 1998, p. 227.
9 Prin activitate se înţelege „ansamblul de acte fizice, intelectuale şi morale făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat...
participare activă şi conştientă la ceva...”. Conform Dicţionarului Explicativ al limbii române (DEX), Editura „Univers
enciclopedic”, Bucureşti, 1998, p. 10.
10 Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 263; Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a
dreptului, Editura “Risoprint”, Cluj-Napoca, 1999, pp. 135.

11 Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p. 338.
12 Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 263; Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA,
Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2005, p. 182.
65
Activitatea creatoare de drept trebuie să se realizeze potrivit necesităţilor dictate de evoluţia
societăţii, în limitele unor atribuţii sau competenţe, de către organe ce poartă denumirea de organe
legiuitoare 4 (cunoscute şi sub denumirea de „autorităţi legiuitoare” sau „legiuitor” sau „legislator” 5 ),
îndreptăţite să reglementeze primar şi originar relaţiile sociale fundamentale dintr-o societate, să organizeze
ordinea juridică a unei naţiuni sau a unei comunităţi de naţiuni6, cu respectarea unor proceduri, principii,
metode, etape, artificii de limbaj, modalităţile practice de construcţie normativă etc.7 specifice şi potrivit
scopurilor generale, impuse de buna funcţionare a mecanismului social, de coexistenţă a libertăţilor sociale8.
În general, în constituţiile statelor moderne sunt instituite organe legiuitoare speciale, care sunt investite cu
competenţe privind „producerea normelor generale ce trebuie aplicate de tribunale şi administraţii” 9 .
Aşadar, actele normative nu pot fi redactate la întâmplare10, în mod arbitrar11, procesul de creare a dreptului
reprezentând o acţiune de mare rezonanţă socială, cu adânci implicaţii în derularea normală a raporturilor
esenţiale dintre oameni12.
Elaborarea actelor normative este un demers subordonat unor comandamente ale conştiinţei şi
raţiunii factorilor care creează norma juridică şi unor reguli specifice de modelare a lor, demers care pentru
a asigura un echilibru între reflectarea realităţii şi reglementarea realităţii trebuie să se bazeze cel puţin pe
două condiţii esenţiale, şi anume: pe de o parte, cunoaşterea realităţii şi a necesităţilor sociale supuse
normării, cunoaştere întemeiată pe datele furnizate de diferite ştiinţe, în special de ştiinţele juridice; pe de
altă parte, se impune aplicarea adecvată a normelor de tehnică legislativă13.
Determinarea şi condiţionarea socială a dreptului nu pot fi privite a fi limitate la nivelul configurării
soluţiilor de fond ale dreptului, ci trebuie urmărite şi sub aspectul influenţei lor asupra soluţiilor de ordin
tehnic. Din perspectiva construcţiei tehnice a dreptului, aceasta înseamnă “stabilirea unui cât mai bun raport
de adecvare a hainei exterioare a dreptului cu substanţa şi structura sa intimă” 14 (dintre conţinut şi formă
sau tehnică 15 ), aşadar a soluţiilor tehnice cu soluţiile de fond, respectiv cu substanţa şi structura
fenomenelor sociale, cărora, la rândul lor, soluţiile de fond ale dreptului le dau exprimare. Între fondul şi
forma de exprimare a legii există un raport de implicare reciprocă, întrucât forma trebuie să fie expresia
corectă a fondului, împreună constituind un tot inseparabil. Fondul reglementării este redat printr-o anumită
formă de exprimare care, în limbajul uzual, este denumită textul legii16. După cercetarea datelor complexe
care constituie materialul brut al regulilor de drept, acestea vor fi traduse în instrumente potrivite scopului
urmărit, şi anume realizarea justiţiei şi ordinii în raporturile sociale17.
1 Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului,1999, p. 210.

2 Potrivit unei definiţii, legea este o creaţie de ordin tehnic ce cuprinde norme de drept - cu caracter general şi abstract - impuse de
evoluţia socială şi formulate de autoritatea de stat. Apud Vladimir HANGA, Dreptul şi tehnica juridică, Editura „Lumina Lex”,
Bucureşti, 2000, p. 65. Potrivit unei alte definiţii şi dintr-o altă perspectivă, „legea este o normă juridică generală cu caracter
obligatoriu şi permanent, prescrisă de o autoritate publică de stat, eventual sub sancţiunea forţei publice”. Apud Mircea DJUVARA,
Teoria generală a dreptului. Drept raţional. Izvoare şi drept pozitiv, Editura „All Beck”, Bucureşti, 1999, p. 316.
3 Ilariu MREJERU, Tehnica legislativă, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 19.
4 Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 263.
5 Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2002, p. 198; Romul-Petru VONICA, Introducere
generală în drept, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p. 338.

6 Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 1998, p. 220.
7 Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 199; Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, 1999, pp.
135-136.
8 Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, 2005, p. 182.
9 Hans KELSEN, Doctrina pură a dreptului, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2000, p. 275.
Potrivit teoriei lui Hans Kelsen privind „construcţia în trepte a ordinii de drept”, instituirea organelor legiuitoare reprezintă treapta
constituantei, urmată de treapta legiferării adică elaborarea actelor normative, căreia îi urmează treapta procedurilor judecătoreşti
şi administrative.
10 Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, Editura „Rompit”, Bucureşti, 1995, p. 11.
11 Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, p. 205;
Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 22.

13 Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 117.
14 Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, 1969, p. 205.
15 Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, 2000, p. 339.
16 Apud Ilariu MREJERU, Tehnica legislativă, 1979, p. 26.
17 Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, 1999, p. 296.
66
Luând în considerare legătura strânsă dintre fenomenele sociale şi normele juridice, primenirea şi
perfecţionarea legislaţiei trebuie privite ca procese neîntrerupte1. Procesul de elaborare a dreptului este unul
dinamic, este un proces deschis, influenţat de evoluţia factorilor care condiţionează dreptul în diferite etape
istorice ale aceleiaşi societăţi2.
Elaborarea3 normelor juridice constituie o operaţie de ordin logic, implicând domeniul cunoaşterii,
al evaluării şi al determinării4.
La începuturile constituirii dreptului 5 a predominat activitatea de preluare şi consacrare în plan
juridic a diverselor norme sociale6 cu caracter cutumiar7. În epoca modernă şi în contemporaneitate normele
juridice reprezintă un produs aproape exclusiv al activităţii de normare prin elaborarea acestora de către
factorii de putere competenţi8, sunt generale şi abstracte, de unde rezultă caracterul lor de universalism9.
Apariţia dreptului, ca un ansamblu de norme prin intermediul cărora conduita umană este reglementată la
modul general şi impersonal, a cunoscut o evoluţie Chiar dacă în istoria dreptului latura teoretică a
procesului legislativ ocupă un loc însemnat în preocuparea gândirii juridice doar de la începutul secolului al
XIX-lea10, şi chiar dacă destul de recent este folosit termenul de tehnică în procesul de elaborare a actelor
normative, considerăm că în toate timpurile a existat o tehnică (mai mult sau mai puţin elaborată), fără de
care dreptul nu ar fi putut exista.
Literatura de specialitate 11 face referire cam la aceiaşi autori care au avut preocupări şi reale
contribuţii în acest sens, gândirea lor fiind sursă de inspiraţie şi în prezent, cum ar fi: Savigny, Jean Dabin,
Rudolf von Ihering, François Geny, Nicolae Titulescu, Istrate Micescu, Mircea Djuvara şi alţii.
1 Apud Ilariu MREJERU, Tehnica legislativă, 1979, p. 23.

3 În sfera noţiunii de „elaborare” sunt cuprinse şi exprimate uneori şi acţiuni subsecvente şi complementare acesteia, cum ar fi
„amendarea” – completarea unor acte normative anterioare, sau „modificarea” – schimbarea parţială a conţinutului unui act
normativ. Apud Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, p. 145;
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 118.
4 Apud Vladimir HANGA, Dreptul şi tehnica juridică, 2000, pp. 5, 25.
5
Avem în vedere, la modul general, evoluţia cronologică a omenirii, căci este relativ a ne referi la asemenea începuturi întrucât
constituirea a ceea ce considerăm azi prin drept nu s-a realizat în toate timpurile şi în toate locurile de pe glob în acelaşi timp, în
acelaşi ritm şi în acelaşi fel, şi chiar în aceleaşi spaţii s-a realizat uneori în salturi. Putem lua în considerare „fascinantul edificiu
juridic roman”, care a fost realizat utilizându-se elemente ale tehnicii juridice, cum ar fi: precizia şi claritatea definiţiilor; conturarea
unor principii specifice dreptului public şi dreptului privat; construirea unor instituţii juridice, unele dintre ele regăsindu-se în
dreptul modern; utilizarea unor procedee logice de demonstraţie etc. Apud Costică VOICU, Teoria generală a dreptului, Editura
„Lumina Lex”, Bucureşti, 2002, p. 197. Din această perspectivă, se consideră că una din moştenirile incontestabile ale dreptului
roman o reprezintă „crearea alfabetului juridic şi progresul în domeniul tehnicii juridice”. Apud Nicolae POPA, Teoria generală a
dreptului, 2002, p. 199. În alte locuri de pe glob, la vremea conturării dreptului roman, existau de mai bine de două milenii legi
promulgate, cum ar fi cele din Mesopotamia, oraşele-state dintre Tigru şi Eufrat fiind considerate „patria celor dintâi codificări”.
Apud Vladimir HANGA, Mari legiuitori ai lumii. Hammurapi. Iustinian. Napeleon, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1993, p. 18.
Cu toate acestea, în antichitate, legile priveau numai „cazuri”, „speţe”, fiind insuficiente, fapt subliniat şi de juriştii Romei. Apud
Vladimir HANGA, Dreptul şi tehnica juridică, 2000, p. 65. Secole mai târziu după crearea dreptului roman, încă existau comunităţi
care se bazau pe cutume. Pentru o trecere în revistă a evoluţiei dreptului, în funcţie de complexitatea normelor juridice putându-se
deduce şi existenţa sau nu a unor elemente de tehnică juridică, a se vedea şi: Gheorghe BOBOŞ, Corina BUZDUGAN, Teoria
generală a dreptului, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2005, pp. 171-176; Gheorghe BOBOŞ, Statul şi dreptul în civilizaţia şi
cultura universală, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2006; Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 1998, p. 228.
6 În categoria normelor sociale consacrate în plan juridic au intrat cele morale, religioase, etice, familiale, comerciale, maritime etc.
7 A se vedea, de exemplu, „Marele cutumiar al Franţei”, o compilaţie de la sfârşitul secolului al XIV-lea, ce reprezintă o sursă
importantă pentru cunoaşterea cutumelor Parisului din acea vreme. Apud Gheorghe BOBOŞ, Statul şi dreptul în civilizaţia şi
cultura universală, 2006, p. 153.
9 Apud Vladimir HANGA, Dreptul şi tehnica juridică, 2000, p. 66.
10 Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 199; Costică VOICU, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 197¸ Victor-
Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 12.

11 Printre autorii care au în vedere şi un istoric al gândirii teoretice legate de elaborarea normelor juridice se numără: Vladimir
HANGA, Dreptul şi tehnica juridică, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2000; Ilariu MREJERU, Tehnica legislativă, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, pp. 24-26; Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969; Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 198-202; Andrei SIDA, Teoria generală
a dreptului, Editura “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004, p. 117; Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia
dreptului, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, pp. 297-315; Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi
procedura legislativă, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2000; Costică VOICU, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 198; Victor-
Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 12-24 şi alţii.
67
Dintre cei care şi-au consacrat opera studiului procesului de creare a dreptului se desprinde, fiind de
referinţă, concepţia omului de ştiinţă francez Fr. Gény, în special prin conturarea raportului dintre “dat” şi
“construit” în drept, chiar dacă unele dintre concluziile acestui model sunt oarecum depăşite1. În concepţia
autorului francez, “dat”-ul este cercetat de ştiinţă2, însemnând acea realitate socială exterioară dreptului
pozitiv, oferindu-i celui din urmă substanţialitatea necesară existenţei3. Potrivit aceluiaşi autor, “construitul”
este rezultatul tehnicii4, adică normele juridice, construcţia artificială a “dat”-ului.
Pornind de la concepţia lui Geny şi recunoscând existenţa unui “dat” al activităţii de legiferare, ca o
condiţie fără de care activitatea creatoare de drept ar rămâne expusă subiectivismului şi arbitrariului, Anita
Naschitz considera că “dat”-ul dreptului înseamnă, într-o caracterizare generală, factorii de configurare a
dreptului. Din această perspectivă, “dat”-ul este înţeles ca un izvor infra-pozitiv al dreptului pozitiv, ca o
totalitate de factori anteriori şi posteriori operei de reglementare juridică, existenţa cărora înscrie “acţiunea
legiuitorului în anumite limite determinate, o plasează pe terenul unei activităţiu ştiinţifice, condiţionează şi
determină, prin influenţa exercitată asupra acestei activităţi, elementele de bază ale viitoarelor reglementări
juridice”5.
Totodată, s-a subliniat faptul că, în “construcţia juridică”, “dat”-ul dreptului nu aparţine exclusiv
cunoaşterii ştiinţifice, ci acesteia i se adaugă şi celelalte forme de reflectare a realităţii extra-ştiinţifice, cum
ar fi: cele politice (cu cea mai mare influenţă), morale, tradiţii, sentimente, ideologii, valori sociale,
elemente de ordin subiectiv-voliţional ale legiuitorului6. Cu toate acestea, considerăm că nu este diminuat
caracterul ştiinţific al elaborării actelor normative, dimpotrivă, se îmbogăţeşte conţinutul noilor
reglementări, conturând acel “spirit al legii” care se adaugă “literei legii”, conferind armonie normei
juridice. “Construitul”, adică norma juridică elaborată, odată inclusă în dreptul pozitiv, la rândul ei,
constituie un “dat” pentru viitoarele construcţii juridice.
Într-o opinie formulată recent, modelul bazat pe simplitate şi recurs exclusiv la “dat” în drept
considerându-se depăşit, s-a subliniat că, pentru elaborarea unor reglementări viabile este necesar: pe de o
parte, să se apeleze la investigarea sociologică a relaţiilor sociale, să se democratizeze procesul de creare a
dreptului prin participarea directă sau indirectă a electoratului; pe de altă parte, procesul de creare a
dreptului să fie ridicat la standardele secolului al XXI-lea prin situarea procesului legislativ pe suportul
ştiinţific şi normative al legisticii formale, prin elimibnarea amatorismului şi a abuzurilor voluntare7.
La începutul secolului al XX-lea erau semnalate trei grupuri de autori ale căror teorii aveau la bază
idei asemănătoare cu privire la relaţia dintre tehnică şi ştiinţă în elaborarea actelor normative: grupul
tehnicienilor puri, care, prin teoria lor, susţineau că tot ce este regulă de drept pozitiv constituie partea
tehnică a dreptului; grupul sociologilor puri, care considerau dreptul pozitiv ca fiind traducerea fidelă a
realităţilor sociale, în acest context tehnica neavând decât rolul de a completa şi dezvolta regulile formulate
1 Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, p. 26 şi urm.
2 Pe bună dreptate, s-a afirmat că
3 Potrivit autorului francez, ar exista patru feluri de “dat” la baza oricărui sistem juridic: un “dat” real sau natural al dreptului
(constând în condiţiile fundamentale ce stau la baza umanităţii:climă, sol, constituţia anatomică şi psihologică a omului, aspiraţii
morale, sentimente religioase ş.a.); un “dat” istoric este considerat ca un “dat” natural consolidat de istorie, vag şi universal în linii
mari, dar particular în detalii şi susceptibil de modificări; un “dat” raţional al dreptului, reprezentat de regulile de conduită pe care
raţiunea le extrage din natura omului şi legăturile acestuia cu lumea; un “dat” ideal pentru a cărui explicare trebuie luată în
considerare ideea de justiţie, înţeleasă ca virtute ce tinde spre just, considerat aici ca principiu esenţial ce include ideea de ordine, de
echilibru. Prezentate de Ioan VIDA, în Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, pp. 27-
28.
Referitor la justiţie şi lege, a se vedea, exprimată în contemporaneitate, şi ideea potrivit căreia „justiţia este prima virtute a
instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este pentru sistemele de gândire”. De aceea, oricât de eficiente şi de bine întocmite ar fi
legile, dacă sunt injuste, acestea trebuiesc modificate sau abrogate. John RAWLS, A Theory of Justice, Oxford University Press,
Revised edition, 1999, p. 3
4 În literatura de specialitate, normele pe care se bazează activitatea de elaborare a actelor normative au primit denumirea de reguli
constructive (ca reguli de mijloace), pentru a face distincţia acestora de regulile normative (ca reguli de scop), adică cele care
impun o anumită conduită sau o abţinere de la o anumită conduită. Apud Alexandru VĂLLIMĂRESCU, 1999, pp. 300-301,
citându-i pe Leon Duguit şi pe Jean Dabin. .
7 Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, pp. 39-40.
68
de ştiinţă; grupul juriştilor sociologi, care acordau un rol relativ egal tehnicii şi ştiinţei, considerând regulile
şi principiile dreptului fie opera ştiinţei, fie a tehnicii juridice1.
Ne raliem punctului de vedere al ultimului grup, considerând că tehnica nu poate exista în sine, fără
a ţine cont de conţinutul căruia i se aplică şi care este asigurat printr-un ansamblu de cunoştinţe ce fac parte
din ştiinţă. În procesul de elaborare a actelor normative, măsura în care legiuitorul valorifică rezultatele
ştiinţei depinde de gradul de cunoaştere ştiinţifică a realităţilor. Prin cunoaştere se mijloceşte procesul de
reflectare, legând obiectul cunoaşterii de rezultatul cunoaşterii, dreptul devenind astfel o expresie a
realităţilor înconjurătoare. Este motivul pentru care cunoaşterea ştiinţifică a realităţilor sociale reprezintă
una dintre condiţiile fără de care nu putem vorbi de o legiferare2 eficientă3.
În procesul de elaborare a actelor normative nu există o graniţă fixă între tehnică şi ştiinţă, aşa cum
nu există graniţe fixe nici între diferitele ramuri ale ştiinţei4. Separarea ştiinţei şi tehnicii în procesul de
creare a dreptului presupune identificarea unui element raţional – care domină procesul de cunoaştere -, şi a
unui element artificial – care domină voinţa5.
Chiar dacă terminologia utilizată nu este una unitară6, s-a statuat că suntem în faţa unei ştiinţe a
elaborării actelor normative sau o ştiinţă a legiferării7, ştiinţă juridică de sine-stătătoare consacrată deja sub
denumirea de legistică formală8.
Legislaţia unui stat reprezintă un sistem, sistemul de drept naţional – unul dintre elementele de cea
mai mare însemnătate ce particularizează un stat9. Funcţionarea bună a sistemului depinde, în mare măsură,
de armonia şi buna corelare a părţilor sale componente, a reglementărilor anterioare cu cele posterioare, a
reglementărilor generale cu cele speciale, a reglementărilor cu forţă juridică superioară cu cele aflate pe
trepte inferioare ale ierarhiei normative10. Pentru integrarea dispoziţiilor legale în sistemul dreptului este
necesară o tehnică, adică folosirea unor procedee, metode, construcţii, artificii prin care soluţiile de fond
dobândesc practicabilitate, “capacitate de inserare” în viaţa socială11.
Respectarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative este şi o garanţie a
respectării lor de bunăvoie12, dar şi a autorităţii lor. (forţei lor juridice şi credibilităţii actelor respective). Ele
se impun prin rigoarea cu care au fost elaborate, ţinându-se cont, pe de o parte, de respectarea procedurilor,
metodelor, principiilor elaborării normelor juridice, care să le confere un caracter ştiinţific, clar şi coerent 13,
scoţând în evidenţă măiestria şi spiritul14 legiuitorului, şi, pe de altă parte, avându-se în vedere ca actele
juridice normative să răspundă nevoilor reale ale societăţii (de ordin social, economic, moral, istoric etc. 15)
şi să corespundă sistemului de valori, fiind, într-un anume sens, o rezultantă a acestui sistem16. Şi aceasta, în
condiţii în care complexitatea şi volumul actuale ale contactelor inter şi intra-sociale amplifică sarcinile
organelor legislative, determinând creşterea capacităţii lor de receptare a comandamentelor sociale, de
apreciere proprie a acestor comandamente, de perfecţionare a tehnicii de elaborare a normelor juridice, ca şi
a conţinutului acestor norme17. Activitatea organelor cu atribuţii normative prezintă astfel o incontestabilă
1 Apud Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, 1999, pp. 301-315, Secţiunea a II-a, Concepţiile asupra
noţiunii de tehnică juridică.
2 Pentru înţelesul şi obiectul noţiunii de “legiferare”, a se vedea Infra,Precizări terminologice.
3 Apud Gheorghe BOBOŞ, Corina BUZDUGAN, Teoria generală a dreptului, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2005, p. 124.
4 Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 1999, p. 7.
5 Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, p. 29.
6 Pentru a acoperi acelaşi domeniu, mai sunt utilizate şi noţiunile de “ştiinţa legislativă şi sociologia legislaţiei”, respectiv “ştiinţa
legislativă şi etimologia legislaţiei”, sau “ştiinţa legislaţiei”. Apud Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 1998, pp. 221, 227;
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, pp. 198, 203.
7 Apud Gheorghe BOBOŞ, Corina BUZDUGAN, Teoria generală a dreptului, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2005, p. 124;
Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, pp. 6-7.
8 Pentru înţelesul şi obiectul noţiunii de “legistică formală”, a se vedea Infra,Precizări terminologice.
9 Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 11.
10 Apud Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, 1969, p. 202.
11 Apud Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, 1969, p. 199.
12 În sprijinul afirmaţiei noastre, precizăm că, Nicolae POPA, în Teoria generală a dreptului, 2002, p. 187, aminteşte observaţia lui
Lucian Blaga potrivit căreia ambiţia nemărturisită a oricărui legiuior ar fi aceea de a promulga “legi cu prestigiu de legendă şi cu
eficacitate de legi nescrise”.
13 Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 263; Sorin POPESCU, Victoria ŢĂNDĂREANU,
Probleme actuale ale tehnicii legislative, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2003, p. 34.
14 Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p. 145.
15 Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, 2000, p. 339..
16 Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998, p. 228.
17 Dumitru MAZILU, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 1999, p. 199.
69
valoare teoretică, dar, mai ales, practică1. Intervenţia activă a legiuitorului prin prisma unor preocupări
specifice de utilitate şi practicabilitate se realizează şi la nivelul raporturilor dintre factorii de configurare
(determinare) a dreptului şi soluţiile de tehnică legislativă2. Subscriem afirmaţiei3 potrivit căreia a legifera,
în înţelesul larg al noţiunii, este o ştiinţă4, o artă5 şi o tehnică6.
2. Precizări terminologice
Fără a fi diminuate importanţa şi rolul activităţii de elaborare a normelor juridice, pentru modelarea
conţinutului regulilor de drept şi pentru exprimarea lor într-o formă specifică7, sunt utilizate mai multe
noţiuni, cu un înţeles mai larg sau mai restrâns8, dintre care ne vom opri doar la câteva în rândurile care
urmează.
A. Unii autori se referă la tehnica normativă, având în vedere ansamblul de principii, metode,
proceduri etc. care reprezintă rigori specifice normativităţii juridice şi care stau la baza elaborării
tuturor categoriilor de norme sau acte juridice normative9. Este o denumire generică pe care o putem
utiliza pentru a desemna ceea ce se înţelege, la modul general, prin întreg procesul de normare.
B. Alţi autori utilizează noţiunea de tehnică legislativă. O asemenea denumire, dacă nu i se
precizează corect conţinutul, poate duce la confuzii, întrucât poate avea o dublă semnificaţie10.
Unii autori, când se referă în sens restrâns la această noţiune, în alternanţă cu aceea de legiferare11,
vizează procesul de elaborare sau creare a legilor12 – ca actul juridic normativ cu cea mai mare forţă juridică
în ierarhia izvoarelor formale ale dreptului, deci activitatea de legiferare a puterii legislative în stat. În
cadrul acestui proces, legea asigură reglementarea relaţiilor esenţiale pentru buna funcţionare a
mecanismului social13.
Considerăm că ar trebui să facem o distincţie, pe de o parte, între înţelesul pe care Constituţia îl
conferă „legiferării”, şi anume etapele modelării actului normativ, respectiv: iniţiativa, elaborarea,
1 Dumitru MAZILU, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 198; Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a
dreptului, 1969, p. 205; Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2,
2005, p. 182.
3
Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 11.
4 De asemenea, Nicolae POPA, în Teoria generală a dreptului, 1998, p. 227, se referă la “ştiinţa legislaţiei” care formulează ideile,
principiile călăuzitoare ale dreptului pozitiv.

Primul care a făcut distincţie între ştiinţă şi tehnică a fost Ihering, preluată de aproape toţi autorii care i-au urmat şi au avut
preocupări referitoare la elaborarea actelor normative. Apud Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului,
1999, p. 297.
5 A fost emisă şi opinia potrivit căreia în conţinutul variat şi complex al noţiunii de tehnică legislativă, delimitându-se de procedeele
fundamentale de tehnică legislativă, anumite practici şi metode ţin „oarecum nu de „arta” ci de „meşteşugul” legiferării (cum ar fi
modul de redactare a textelor de lege, modul de prezentare exterioară a actelor normative, modul de structurare şi sistematizare
interioară a acestor acte normative)”. Apud Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, 1969, p. 199. A
se vedea şi Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, 1999, p. 296, potrivit căruia unii văd în drept „o artă
sau o tehnică, bazată pe sociologie”.
6 Abordând relaţia dintre „ştiinţă” şi „tehnică” din punctul de vedere al activităţii constructive a legiuitorului, Anita Naschitz afirma
că o distincţie între ele este relativă, dar dacă tot este să se facă o asemenea distincţie, propunea ca aceasta să fie făcută între
„activitatea de elaborare a soluţiilor de fond şi cea de elaborare a soluţiilor tehnice”. Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în
procesul de creare a dreptului, 1969, p. 205.
Se pare că Savigny ar fi fost primul care a utilizat expresia de tehnică în drept, distingând în drept un aspect politic – opera spontană
a conştiinţei populare -, şi un aspect tehnic – reprezentat de elaborarea ştiinţifică a dreptului de către jurisconsulţi. Apud Alexandru
VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, 1999, p. 297.
7 Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 213.
8 Pentru o analiză a semnificaţiei şi întinderii noţiunilor de tehnică legislativă, tehnică legislativă propriu-zisă, tehnică juridică,
“tehnică legislativă externă” şi “tehnică legislativă internă” etc., a se vedea şi Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de
creare a dreptului, 1969, pp. 195-206.
10 Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 265; Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în
legistica formală, 1995, p. 11.

11 Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 263; Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului,
2004, p. 116-117.
12 A se vedea şi Constituţia României, Titlul III. Autorităţile publice, Capitolul I. Parlamentul, Secţiunea 3. Legiferarea, art. 73-79.
Constituţia României a fost republicată, cu completări, modificări, reactualizarea denumirilor şi renumerotarea textelor, în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din data de 31 octombrie 2003. Conform Constituţiei României, art. 73. Categorii
de legi, Parlamentul României adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
70
dezbaterea, adoptarea, promulgarea etc., legilor şi hotărârilor privind regulamentele Camerelor
Parlamentului, şi, pe de altă parte, înţelesul “activităţii de legiferare” stabilit în Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative 1 , când în categoria de lege este
considerat orice act normativ, în înţelesul larg de izvor formal de drept pozitiv2.
Pentru clarificarea problemei, trebuie pornit de la înţelesul şi scopul pe care însuşi legiuitorul român
le-a stabilit referindu-se la activitatea de legiferare şi la tehnica legislativă în Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.
Potrivit Legii nr. 24/2000 activitatea de legiferare reprezintă principala modalitate de
implementare a politicilor publice3, asigurând instrumentele necesare pentru punerea în aplicare a soluţiilor
de dezvoltare economică şi socială, precum şi pentru exercitarea autorităţii publice 4 . Prin respectarea
principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, se realizează reglementarea
relaţiilor sociale prin lege şi prin celelalte categorii de acte normative. Potrivit Legii nr. 24/2000, activitatea
de legiferare are în vedere sensul generic al legii, avându-se în vedere toate categoriile de acte normative
(incluzând legile, şi nelimitându-se doar la acestea), care se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în
conformitate cu prevederile Constituţiei României5, cu dispoziţiile Legii nr. 24/2000 şi cu principiile ordinii
de drept6.
Astfel, noţiunea de “legiferare” poate avea un înţeles restrâns (când este vorba de legile adoptate de
Parlament) sau unul larg (când este vorba de toate categoriile de acte juridice normative, indiferent de
organul abilitat să le adopte/emită etc.), aşadar în funcţie de categoria de acte normative şi organe abilitate
să le elaboreze. Legiferarea constituie un fenomen juridic ce se deosebeşte atât de relaţia juridică, cât şi de
dreptul pozitiv7.
Referindu-se la tehnica legislativă, legiuitorul român precizează că aceasta asigură sistematizarea,
unificarea şi coordonarea legislaţiei, conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, prin
intermediul normelor de tehnică legislativă fiind definite: părţile constitutive, structura, forma şi modul de
sistematizare a conţinutului unui act normativ; procedeele tehnice privind modificarea, completarea,
abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, la care se adaugă şi limbajul şi stilul actului
normativ8.
În activitatea de studiere şi analiză a noţiunii de tehnică legislativă au fost formulate mai multe
definiţii9 dintre care ne vom opri doar la câteva: potrivit unor autori10, tehnica legislativă constituie un
ansamblu de operaţii şi procedee folosite în activitatea de elaborare a proiectelor de legi şi a altor acte
normative, care contribuie, pe de o parte, la determinarea unor soluţii legislative judicios alese – potrivit
cerinţelor sociale – şi, pe de altă parte, la modul de exprimare al acestora în texte corespunzător redactate,
reprezentând o parte constitutivă a tehnicii juridice 11 . O altă definiţie, este cea potrivit căreia tehnica
legislativă „este alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee menite să asigure o formă
corespunzătoare conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice”12. Remarcăm că, deşi în formule diferite,
1 Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative a fost republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 453 din data de 4 iulie 2007.
2 Apud Mircea DJUVARA, Teoria generală a dreptului. Drept raţional. Izvoare şi drept pozitiv, 1999, p. 316.
3 Politicile publice reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate de administraţia publică centrală de specialitate în scopul
soluţionării problemelor de politici publice identificate şi pentru asigurarea dezvoltărilor necesare într-un anumit domeniu.
Obiectivul politicii publice este reprezentat de situaţia pe care Guvernul se angajează să o realizeze prin iniţierea unor măsuri într-
un anumit domeniu de politici publice. Conform Glosarului şi Capitolului II. Direcţii de acţiune, 1.1.1. Definirea şi structura
documentelor de politici publice, din Hotărârea Guvernului nr. 870 din 28 iunie 2006 privind aprobarea Strategiei pentru
îmbunătăţirea sistemului de elaborare, coordonare şi planificare a politicilor publice la nivelul administraţiei publice
centrale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din data de 24 iulie 2006.
4 Conform art. 1. Activitatea de legiferare, al. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative.

5 Cu toate că, aşa cum subliniam anterior, secţiunea din Constituţie referitoare la legiferare se referă exclusiv la actele juridice
normative ale Parlamentului.

6 Conform art. 1. Activitatea de legiferare, al. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000.
7 Apud Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, p. 143.
8 Conform art. 2. Tehnica legislativă din Legea nr. 24/2000.
9 Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului; Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 1998; Andrei SIDA, Introducere
în teoria generală a dreptului, 1999; Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995 ş.a.
10 Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura “Alma Mater” Timişoara, 1999, p. 217.
11 Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, p. 145.
71
definiţiile amintite subliniază că tehnica legislativă are în atenţie atât forma, structura exterioară a normelor
juridice, prin modul formal-juridic1 de alcătuire redacţională a conţinutului normei juridice, cât şi conţinutul
(substanţa) normelor reglementate.
Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice2, limitată la procedeele ce vizează doar
elaborarea dreptului3, respectiv a normelor cuprinse în actele normative.
C. Tehnica juridică. Tehnica juridică a căpătat diferite semnificaţii şi întinderi în concepţia
diferiţilor autori care au abordat tema elaborării normelor juridice. Toate definiţiile tehnicii juridice,
chiar dacă sunt diferit formulate, reflectând, totodată, şi concepţii sensibil diferite, teoretic se
aseamănă prin considerarea acestei tehnici ca fiind “opera artificială a omului de drept modelând
fondul dreptului, conform necesităţilor pur juridice”4.
Au existat unii autori care au considerat ca sinonim termenul de tehnică legislativă cu cel de tehnică
juridică5. Autorii care suprapuneau cei doi termeni, pornind de la poziţia centrală pe care o ocupă tehnica
legislativă (sau, pe scurt, legiferarea) în procesul de elaborare, de creare a actelor normative, nu au separat
elaborarea actelor normative de realizarea6 acestora în practică.
Majoritatea autorilor însă fac o distincţie între tehnica juridică şi tehnica legislativă. Tehnica
legislativă este, după cum am văzut, o noţiune cu o sferă mai restrânsă cuprinzând aspectele tehnice în
procesul de elaborate a dreptului, pe când tehnica juridică este o noţiune mai largă, ce cuprinde atât
elaborarea dreptului, cât şi aplicarea lui7. Una dintre primele definiţii largi date tehnicii juridice, care nu pun
semnul de egalitate între aceasta şi tehnica legislativă este aceea formulată la începutul secolului al XX-lea
de J. Bonnecase8, potrivit căruia tehnica juridică reprezintă „totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora se
elaborează, apar, se transformă, se aplică şi se sting regulile de drept”. Potrivit unor definiţii recente, tehnica
juridică este „un proces complex care desemnează anumite reguli, principii, metode, procedee, operaţii
folosite pentru elaborarea, realizarea, aplicarea şi interpretarea normelor juridice” 9 , în scopul asigurării
eficienţei sociale depline a acestora10, făcându-le aplicabile la varietatea şi complexitatea vieţii sociale11.
Potrivit altor definiţii, tehnica juridică reprezintă “ansamblul mijloacelor, procedeelor, artificiilor prin care
necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă juridică (se exprimă în conţinutul normei de
drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane”12, sau „aspectele tehnice legate atât de procesul
de elaborare a normelor juridice, cât şi cel de aplicare a lor”13. Pe scurt, tehnica juridică înglobează toate
etapele şi procedeele de elaborare a normei juridice, limbajul şi stilul actelor normative, procedeele de
interpretare, precum şi realizarea ei în practică - prin respectarea de bunăvoie sau prin aplicare de către
organele abilitate, atât caracterele formale ale legii şi ale obiceiului, cât şi cadrul hotărârilor judecătoreşti şi
metodele de expunere ale doctrinei.
Aşadar, se conturează existenţa a trei componente ale tehnicii juridice: tehnica legislativă,
prezentată anterior, celelalte două componente ale tehnicii juridice fiind interpretarea normelor juridice şi
realizarea dreptului. Făcându-se referire la tehnica juridică în totalitatea ei, cuprinzând cele trei
componente, aceasta a mai fost denumită şi tehnica dreptului14.
1 Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptulu, 1999, p. 135.

2 A se vedea şi: Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p. 145; Nicolae POPA, Teoria generală
a dreptului, 2002, p. 203; .
3 Ioan SANTAI, Teoria generală a dreptului, Editura „Risoprint”, Cluj-Napoca, 2007, p. 123.
4 Apud Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, 1999, p. 300.
5 A se vedea precizări în acest sens în: Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 217; N. POPA,
Teoria generală a dreptului, 1998, p. 226; Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, 1999, p. 136.
6 Pentru realizarea dreptului, a se vedea Infra, Capitolul XV. Aplicarea normelor juridice.
7 Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, 2000, p. 343. Potrivit acestui autor, noţiunea de tehnică juridică poate fi
înţeleasă în sens larg (elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului) şi în sens restrâns (procedeele prin care prin care normele
juridice sunt elaborate, formele prin care politica legislativă a unui stat este exprimată în drept).
8 J. BONNECASE, citat de Dumitru MAZILU, 1999, p. 228 şi de Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia
dreptului, 1999, p. 300.

9 Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 263.
10 Ioan SANTAI, Teoria generală a dreptului, 2007, p. 122.
11 Dumitru MAZILU, 1999, p. 229.
13 Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 213, citându-i pe Traian IONAŞCU şi Eugen BARASCH.
14 Ioan SANTAI, Teoria generală a dreptului, 2007, p. 122.
72
Pentru a face distincţie între procesul de elaborare a normelor juridice care intră în tehnica
legislativă, ca parte a tehnicii juridice, şi celelalte două componente ale tehnicii juridice, a fost utilizată şi
noţiunea de tehnică juridică normativă1.
Când Jean Dabin preciza că tehnica juridică se poate referi atât la conţinutul reglementării, cât şi la
forma acesteia, făcând distincţia între “tehnica juridică materială” - care se referă la fondul reglementării, şi
“tehnica juridică formală” - care se referă la forma reglementării din perspective utilizării procedeelor
tehnice, logice, sistematice, filologice -, cu scopul asigurării unei cât mai bune percepţii a comandamentului
juridic în ordinea socială2, avea în vedere tehnica legislativă.
Într-o altă formulare, tehnica juridică reprezintă un aspect de execuţie al elementului raţional,
constând în metode care au menirea de a transforma socialul în juridic, regulile de conduită în reguli de
drept cu caracter obligatoriu, cu scopul de a asigura aplicarea dreptului3.
D. Legistica formală este o altă denumire pe care unii autori au considerat-o identică tehnicii
legislative, pe de o parte, pentru că acesta din urmă poate avea o dublă semnificaţie, după cum se
desprinde din cele anterior prezentate, şi, pe de altă parte, pentru că a fost deja consacrat în
literatura occidentală4. Considerându-se că termenul de legistică formală exprimă cât se poate de
bine procesul de transformare a materialului brut ce urmează a fi prelucrat în texte de lege5, a fost
propus termenul de “legistică formală” în locul celui de “tehnică legislativă”.
Alţi autori însă au mers mai departe cu analiza, argumentând că cele două noţiuni nu se confundă
întrucât “legistica formală” are un conţinut mai larg, cuprinzând atât normele metodologice de redactare a
actelor normative, cât şi regulile de procedură legislativă, ambele categorii de norme având caracter formal
şi reprezentând condiţii faţă de care nu se poate face abstracţie la elaborarea actelor normative6.
Legistica formală este considerată a reprezenta un domeniu de vârf al ştiinţei dreptului, ridicând
numeroase probleme alimentate atât de variabilitatea procedeelor tehnice, cât şi de caracterul schimbător al
acestora 7 . Legistica formală, datorită caracterului ei complex, este considerată în doctrină atât ramură
distinctă de drept, cât şi o ştiinţă juridică de sine stătătoare, pe lângă faptul că a fost introdusă ca disciplină
de studiu în unele instituţii de învăţământ superior8.
În considerarea legisticii formale ca ramură de drept au fost luate în calcul: obiectul de
reglementare - ansamblul de norme juridice care reglementează procesul de elaborare a actelor normative,
cuprinse în diverse izvoare: Constituţia României, legi organice şi ordinare, ordonanţe, regulamentele şi
cutumele parlamentare, hotărâri ale Guvernului; metoda de reglementare - autoritar-descriptivă: normele
juridice elaborate potrivit acestei metode sunt descriptive prin conţinutul lor şi autoritare prin modul în care
sunt impuse participanţilor; existenţa unor principii de drept specifice: principiul fundamentării ştiinţifice a
actelor normative; principiul asigurării echilibrului între dinamica şi statica dreptului; principiul corelării
actelor normative; principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor normative. Chiar
dacă unele dintre aceste norme fac parte dintr-o altă ramură a dreptului (de exemplu, regulile procedurii
legislative care sunt studiate în cadrul dreptului constituţional), având în vedere scopul acestor norme, se
consideră că ar putea fi grupate şi într-o altă ramură a dreptului, legistica formală, alături de normele
tehnicii legislative care nu aparţin nici unei alte ramuri de drept9.
De asemenea, se pledează pentru considerarea legisticii formale printre ştiinţele juridice de ramură,
chemată fiind să propună soluţii pentru simplificarea, armonizarea şi sistematizarea legislaţiei, având
1 A se vedea şi Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 116.

2 Despre distincţia dintre “tehnica juridică materială”, şi “tehnica juridică formală”, propusă de către unul dintre părinţii tehnicii
legislative, Jean Dabin, în Theorie generale du droit, Bruxelles, 1953, citat de Victor-Dan ZLĂTESCU, în Introducere în legistica
formală, 1995, p. 12.
3 Apud Vladimir HANGA, Dreptul şi tehnica juridică, 2000, p. 26.
4 Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 7. De asemenea, cel care, iniţial, a propus această denumire, I.
Byvoet, în Legistique formelle (Technique legislative), a limitat-o la tehnica legislativă. Apud Ioan VIDA, Manual de legistică
formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p. 6.
6 Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, p. 6.
8 Este vorba despre Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti. Ioan VIDA, Manual de legistică
formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, p. 5, .

9 Apud Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, pp. 7-12.
73
totodată menirea de a releva regulile jocului politic în procesul de elaborare, adoptare şi intrare în vigoare a
legii.1
Din cele expuse mai sus se desprinde faptul că, deşi sunt propuse mai multe denumiri pentru a
desemna activitatea de creare a dreptului, acoperind un domeniu mai larg sau mai restrâns al acesteia,
pentru o abordare completă trebuie avute în vedere atât normele metodologice privind redactarea actelor
normative (a se vedea Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative), cât şi procedurile aplicate acestora în vederea adoptării sau aprobării (de exemplu, Hotărârea
Guvernului nr. 1226/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului,
pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte
normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării2), pentru a dobândi forţă juridică.
Cele două aspecte ale activităţii de creare a dreptului sunt reglementate în România prin acte normative
diferite, care se completează reciproc.
***
În cele ce urmează, vom puncta câteva aspecte mai importante din activitatea de elaborare a actelor
normative, având în vedere atât unele norme de tehnică legislativă cât şi unele proceduri, urmând să
amintim principiile tenicii de elaborare a actelor normative, etapele tehnicii de elaborare a actelor
normative, părţile constitutive şi structura formală a actelor normative. De asemenea, vom utiliza termenul
de „legiuitor” pentru a desemna toate tipurile de autorităţi investite cu atribuţia de a elabora acte normative.
Reamintim că prin noţiunea de „elaborare” înţelegem atât elaborarea unor noi reglementări juridice, cât şi
modificarea sau completarea celor deja existente. Unde nu se precizează altfel, noţiunea de „lege” este
considerată în sensul ei generic, înţelegând orice act normativ.
3. Principiile tehnicii de elaborare a actelor normative

Modelarea normei juridice, atât sub aspectul structurii interne, cât şi al formei exterioare este
subordonată unor principii specifice. Cu toate că nu toţi autorii au în vedere aceleaşi principii 3 , sau
formularea lor diferă uneori, majoritatea autorilor se opresc cu aproximaţie la următoarele principii a căror
respectare este obligatorie în activitatea de elaborare a actelor normative:
A. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice implică din

partea legiuitorului cunoaşterea ştiinţifică a realităţilor, necesităţilor şi implicaţiilor normării juridice 4 .
Fundamentarea noii reglementări trebuie să aibă ca punct de pornire dezideratele sociale prezente şi de
perspectivă, luând în calcul şi insuficienţele legislaţiei în vigoare. Elaborarea unor noi reglementări trebuie
fundamentată atât pe evaluarea impactului legislaţiei specifice aflate în vigoare la momentul elaborării
proiectului de act normativ, cât şi pe evaluarea impactului politicilor publice implementate de noul act
normativ5. Fundamentarea adecvată a iniţiativelor legislative este asigurată printr-o evaluare preliminară6 a
impactului proiectelor de lege, a propunerilor legislative şi a celorlalte proiecte de acte normative, care se
realizează printr-un set de activităţi şi proceduri privind identificarea şi analizarea efectelor economice,
sociale, de mediu, legislative şi bugetare.
În funcţie de importanţa şi complexitatea proiectelor de acte normative, elaborarea acestora trebuie
precedată: de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică pentru cunoaşterea temeinică a realităţilor
economico-sociale, a evoluţiei şi tendinţelor fenomenelor şi relaţiilor sociale ce urmează a forma obiectul
reglementării juridice7; de o trecere în revistă a istoricului legislaţiei domeniului aflat în atenţie, precum şi a
reglementărilor similare din legislaţia străină, în special din ţările membre ale Uniunii Europene8, dar şi din
1 Apud Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, pp. 12-16.
2 Hotărârea Guvernului nr. 1226/2007 penru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru
elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi
a altor documente, în vederea adoptării/aprobării a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 23
octombrie 2007.
3 În afară de principiile pe care le amintim aici, au mai fost conturate şi un principiu al planificării şi prognozei legislative, precum
şi principiul unităţii reglementărilor juridice. Apud Ioan SANTAI, Teoria generală a dreptului, 2007, pp. 121-122.
5 Conform art. 6 al. (2) din Legea nr. 24/2000, republicată.
6 Conform art. 61 din Legea nr. 24/2000, republicată.
7 Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 214.
74
legislaţia internaţională când este cazul. Pentru documentarea legislativă informaţiile pot fi obţinute de la
Consiliul Legislativ1 ori de la alte autorităţi ori instituţii cu atribuţii de informare în materia respectivă. În
activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor de acte normative mai sunt avute în vedere
atât jurisprudenţa – practica Curţii Constituţionale în domeniul supus reglementării, practica instanţelor de
judecată în aplicarea reglementărilor în vigoare –, cât şi doctrina juridică în materie2.
Pentru o cunoaştere cât mai fidelă a unui domeniu supus reglementării se apelează la specialişti, la
institute de cercetare, universităţi, societăţi comerciale sau organizaţii neguvernamentale, care, pe baza unui
contract de prestării servicii, vor realize evaluarea preliminară a impactului proiectului de act normativ, la
cererea iniţiatorului acestuia 3 . Mai mult, în cadrul autorităţilor publice care, conform atribuţiilor şi
domeniului lor de activitate, potrivit legii, au dreptul să iniţieze proiecte de acte normative, se constituie
grupuri de lucru în componenţa cărora sunt desemnaţi jurişti, specialişti în domeniul afacerilor europene,
specialişti în domeniul politicilor publice, specialişti din compartimentele corespunzătoare profilului
propunerilor de reglementare4.
Rezultatele studiilor de cercetare şi referirile la sursele de informaţii suplimentare relevante pentru
dezbaterea proiectelor de acte normative trebuie să fie incluse în instrumentele de prezentare şi de motivare
ale proiectului de act normativ 5 . Instrumentul de prezentare şi motivare include conţinutul evaluării
impactului actului normativ propus, cuprinzând, printre altele 6 : motivul emiterii actului normativ, cu
referire specială la insuficienţele şi neconcordanţelor reglementărilor în vigoare; principiile de bază şi
finalitatea reglementărilor propuse; concluziile studiilor, lucrărilor de cercetare, evaluărilor statistice;
referiri la documente de politici publice; impactul socio-economic; impactul financiar asupra bugetului
general consolidat pe termen scurt şi lung; impactul asupra sistemului juridic; compatibilitatea cu
reglementările comunitare în materie, precum şi măsurile viitoare de armonizare care se impun; consultările
derulate în vederea elaborării proiectului de act normativ; activităţile de informare publică privind
elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ şi ale secţiunii prevăzute de lege.
B. Principiul respectării unităţii de sistem a dreptului şi principiul supremaţiei legii. Principiul

respectării unităţii de sistem a dreptului înseamnă să fie avută în vedere cerinţa ca noul act normativ să se
integreze organic în sistemul dreptului respectiv, ceea ce presupune ocuparea unui loc şi rol determinant în
angrenajul sistemului legislativ pentru a avea eficienţă şi finalitate 7 . Trebuie asigurată cerinţa corelării
sistemului de acte normative pentru obţinerea unui echilibru şi a unei mobilităţi a sistemului de drept.
Luând în considerare dreptul ca sistem, trebuie avute în vedere trăsăturile sistemului pentru ca actele
normative nou elaborate să poate deveni elemente integrate ale sistemului8.
Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să asigure o
cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile din proiectul de act normativ trebuie să fie
temeinice, îmbinând interesul social, politica legislativă a statului român şi, nu în ultimul rând, corelarea
noului act normativ cu ansamblul reglementărilor interne, armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia
comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte9.
În vederea integrării organice a actului normativ în sistemul legislaţiei trebuie respectate
următoarele reguli: proiectul de act normativ să fie corelat cu prevederile actelor normative de nivel
superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune; proiectul de act normativ, dacă este întocmit pe
baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate
contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia; proiectul de act normativ va fi corelat atât cu reglementările
comunitare, cât şi cu tratatele internaţionale la care România este parte10.
1 Conform art. 79 din Constituţia României, republicată, Consiliul Legislativ este un organ consultativ de specialitate al
Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizăeii, unificării şi coordonării întregii legislaţii, ţinînd
totodată şi evidenţa oficială a legislaţiei României.
4 Conform art. 7 din H.G. nr. 1226/2007.
5 Conform art. 19 al. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, şi art. 8 din H.G. nr. 1226/2007.
8 Despre trăsăturile sistemului, a se vedea Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, pp. 49-54.
75
Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria lor şi de autoritatea publică
competentă să le adopte. Din punctul de vedere al tehnicii legislative, la baza iniţierii, elaborării, adoptării şi
aplicării proiectelor de acte normative trebuie ţinut cont de: Constituţia României, republicată; Legea nr.
24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare; Hotărârea
Guvernului nr. 1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte
normative supuse aprobării Guvernului; Hotărârea Guvernului nr. 1226/2007 pentru aprobarea
Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea
proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente,
în vederea adoptării/aprobării; principiile ordinii de drept1.
Potrivit principiului supremaţiei legii, legea, ca act juridic al Parlamentului, se bucură de o forţă
juridică supremă în ierarhia izvoarelor de drept, iar în cadrul acestora Constituţia, ca lege fundamentală,
ocupă locul cel mai înalt 2 . Se ştie că însuşi legiuitorul constituant a stabilit o ierarhie a legilor - legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare3.
Există autori care consideră acest principiu ca fiind distinct, de sine-stătător4, alţii însă îl integrează
în principiul respectării unităţii de sistem a dreptului5. Indiferent care ar fi abordarea acestui principiu, nu
trebuie uitat faptul că legea, în sensul ei restrâns, reglementează relaţiile esenţiale din societate şi are
valoarea juridică cea mai înaltă.
Mai mult, referindu-ne atât la principiul unităţii de sistem a dreptului, cât şi la cel al supremaţiei
legii, ştim că izvoarele dreptului nu se află pe paliere distincte fără vreo legătură între ele. Din contră, există
legături complexe, atât pe verticală cât şi pe orizontală între actele normative cu valori juridice diferite sau
cu aceeaşi valoare juridică, fapt care este reflectat şi în modul de adoptare a acestora.
Legea nu exclude acţiunea de reglementare a altor categorii de acte normative ci chiar o presupune.
Astfel, hotărârile Guvernului sunt norme de executare, fiind emise pentru organizarea executării legilor6;
ordonanţele Guvernului se adoptă numai în temeiul unei legi speciale de abilitare a Guvernului, în limitele
şi în condiţiile prevăzute de aceasta7; ordonanţele de urgenţă pot fi adoptate de Guvern numai în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa8; la rândul lor,
ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate ori ale autorităţilor administrative
autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului 9. La
aceasta se adaugă şi prevederea potrivit căreia iniţiativa legislativă potrivit Constituţiei este exercitată de
Guvern, prin însuşirea proiectelor de lege elaborate de ministere sau de alte autorităţi ale administraţiei
publice şi transmiterea acestora spre dezbatere şi adoptare Parlamentului10.
După cum se desprinde din cele mai sus expuse, la elaborarea actelor normative se are în vedere ca
acestea să nu fie izolate în sistemul dreptului, să nu pară lipite, să nu facă notă discordantă, domeniul supus
reglementării să fie armonios integrat. Aşadar, când se propune un nou act normativ, legiuitorul va ţine cont
de corelaţiile dintre diferitele acte normative deja existente, de modificările subsecvente, de domeniile
afectate prin adoptarea noii reglementări, ca şi de conflictele de reglementări 11 . De aceea, normele de
tehnică legislativă prevăd, printre altele şi: unicitatea reglementării în materie12 - reglementările de acelaşi
nivel şi care au acelaşi obiect de reglementare sunt cuprinse, de regulă, într-un singur act normativ; evitarea
paralelismelor 13 – interzicând instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole din acelaşi act
1 Conform art. 4 din Legea nr. 24/2000, republicată, şi art. 5 din H.G. nr. 1226/2007.
2 Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p. 148.
3 Conform art. 73. Categorii de legi din Constituţia României, republicată.
5 Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p. 148; Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului,
2002, p. 208.
6 Conform: art. 108 al. (2) din Constituţia României, republicată; art. 6 al. (2) din H.G. nr. 1226/2007.
7 Conform: art. 108 al. (3) şi art. 115 al. (2) şi (3) din Constituţia României, republicată; art. 6 al. (3) din H.G. nr. 1226/2007.
8 Conform art. 115 al. (4) din Constituţia României, republicată; art. 6 al. (4) din H.G. nr. 1226/2007.
10 Conform art. 74 din Constituţia României, republicată; art. 6 al. (5) din H.G. nr. 1226/2007.
76
normativ ori în două sau mai multe acte normative; asanarea legislaţiei 1 – prin abrogarea expresă a
dispoziţiilor legale desuete ori care sunt contradictorii reglementării propuse.
Doar ţinând cont de cele de mai sus fiecare act normativ îşi găseşte locul în cadrul sistemului,
contribuind la funcţionarea armonioasă şi la atingerea finalităţilor acestuia.
C. Principiul accesibilitatăţii şi al economiei de mijloace în elaborarea normativă2.

Principiul accesibilitatăţii actelor normative se referă la asigurarea unei receptări uşoare a actului
normativ de către cei cărora li se adresează. Pentru a fi respectate, normele juridice trebuie înţelese. Potrivit
legii3, redactarea actului normativ este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către
destinatarii acestuia. Poate părea exagerată des-citata 4 afirmaţie a lui Ihering - că legiuitorul trebuie să
gândească profund ca un filosof şi să se exprime ca un ţăran -, dar exprimă arta, măiestria de care trebuie să
dispună legiuitorul pentru ca textul legii să fie înţeles, să transmită scopul şi obiectivele acelei reglementări
astfel încât conduita prescrisă destinatarului să fie însuşită de acesta de bunăvoie. De aceea, se acordă
atenţie coerenţei, preciziei, logicii şi adecvării ideilor în funcţie de conexiunile şi de raportul firesc dintre
ele5, ca şi utilizării unui anumit stil sau limbaj clar şi precis, alături de o metodă de reglementare adecvată
domeniului. Conduita prescrisă în norma juridică poate fi cel mai bine exprimată în cuvinte simple, acestea
putând fi uneori mai eficiente decât o exprimare pretenţioasă dar a cărei înţelegere să fie greu accesibilă
destinatarilor.
Pentru asigurarea accesibilitatăţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă, au fost
subliniate6 câteva cerinţe esenţiale care trebuie îndeplinite, dovedind că activitatea de modelare normativă
cu caracter juridic include, pe lângă activitatea de cunoaştere, şi o acţiune de apreciere, de opţiune şi
decizie:
a) Alegerea formei exterioare a reglementării. Forma exterioară pe care legiuitorul o alege pentru
reglementarea unor relaţii sociale se răsfrânge şi asupra valorii şi forţei juridice a actului normativ. Forma
exterioară de reglementare este aleasă în funcţie: de materia reglementată; de natura relaţiilor supuse
reglementării; de autoritatea în competenţa căreia intră iniţierea actului normativ propus; de forma actului
normativ din care face parte, care poate fi: lege, hotărâre sau ordonanţă a Guvernului, ordin al unui ministru
etc.
b) Alegerea modalităţii reglementării juridice se referă la opţiunea legiuitorului privind modul prin
care alege să impună conduita prescrisă în norma juridică. Legiuitorul optează pentru un gen de conduită
sau altul, pentru o metodă de reglementare sau alta ţinând cont de specificul relaţiei sociale reglementate, de
calitatea subiecţilor participanţi, de natura intereselor ocrotite, de semnificaţia valorică a reglementării.
Actul normativ, prin modul de exprimare, trebuie să asigure dispoziţiilor sale un caracter
obligatoriu. După caz, dispoziţiile cuprinse într-un act normativ pot fi: imperative (onerative sau
prohibitive), permisive, supletive, de recomandare, de stimulare, alternative, derogatorii, facultative,
tranzitorii, temporare7.
c) Alegerea procedeelor de conceptualizare şi a unui limbaj adecvat. Dreptul nu se reduce numai la
constatarea unor fapte, ci cuprinde şi judecăţi de valoare apărute în procesul de prelucrare a datelor8. Astfel,
norma juridică este rezultatul unui proces de abstractizare9 ce rezultă în urma unor operaţiuni complexe de
evaluare şi valorificare a relaţiilor sociale 10 ce se concretizează în conceptele, categoriile şi noţiunile
cuprinse în normele juridice. Pentru a individualiza aceste concepte, tehnica legislativă a recurs la definiţii,

2 A se vedea în acest sens: Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, pp. 147-148; Nicolae POPA,
Teoria generală a dreptului, 2002, pp. 208-213.
4 De exemplu, Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p. 147; Nicolae POPA, Teoria generală a
dreptului, 2002, p. 208 şi alţii.

5 Conform at. 33 din Legea nr. 24/2000, republicată.
6 Apud Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, pp. 147-148; Nicolae POPA, Teoria generală a
dreptului, 2002, pp. 208-210;

7 Conform art. 7 al. (2)-(3) din Legea nr. 24/2000, republicată.
8 Apud Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 213.
9 Mai multe despre abstractizare şi tehnica juridică, a se vedea Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, 2000, pp.
346-352.
77
clasificări, enumerări, ficţiuni juridice, prezumţii şi alte procedee tehnice, precum şi a unui limbaj adecvat 1.
Pe lângă aspectele legate de limbajul juridic, acest principiu include şi aspecte referitoare la construcţia
normei juridice: includerea în aceasta a elementelor structurale, fixarea tipului de conduită2.
D. Principiul asigurării unui raport între dinamica şi statica dreptului3. Sistemul dreptului este un
sistem deschis şi, ca orice sistem, are şi capacitatea de autoreglare care se realizează prin existenţa unui
echilibru dinamic între tendinţele de conservare a valorilor permanente ale dreptului şi de schimbare ale
elementelor determinate de cerinţele noi ale vieţii sociale. Astfel, normele de drept nu sunt imuabile, ele pot
fi modificate sau înlocuite (abrogate). Sigur, regulile de drept adoptate trebuie să corespundă schimbărilor
în formă şi conţinut ale relaţiilor sociale, mobilitatea impulsionând multiplicarea conduitelor şi acţiunilor
sociale. Pe de altă parte însă, trebuie asigurată şi o stabilitate a regulilor de drept, condiţie necesară a
existenţei unei ordini de drept, prin care se poate asigura conservarea acelor norme juridice prin care sunt
ocrotite şi garantate valorile supreme ale societăţii. O dinamică prea mare a modificărilor şi abrogărilor
poate duce la o lipsă de interes din partea destinatarilor, în special în cazul modificărilor prea dese şi la
interval mic ale aceloraşi acte normative. O stabilitate prea rigidă a normelor poate constitui chiar o frână în
dezvoltarea societăţii. De aceea se cere din partea legiuitorului atenţie în adoptarea noului act normativ
astfel încât, pe baza evaluării impactului al cărui conţinut este cuprins în instrumentul de prezentare şi
motivare, să anticipeze efectele pe care le va avea aplicarea acelui act şi să nu fie nevoit a-l modifica prea
curând doar pentru că nu au fost luate în calcul toate aspectele sau evaluarea nu a fost completă.
4. Etapele tehnicii de elaborare a actelor normative

În devenirea actelor normative de la stadiul de propunere la cel de aplicare, acestea parcurg mai
multe etape stabilite de lege în funcţie de: autorităţile competente a iniţia şi pregăti proiectul actului
normativ respectiv şi de categoria de izvoare ale dreptului din care actul normativ respectiv face parte. Cu
câteva diferenţe pe care le vom preciza la momentul oportun, toate categoriile de acte normative parcurg
aceleaşi etape dar la nivele diferite; aceste etape pot fi cel mai bine desprinse din Constituţie4 ca fiind:
iniţierea proiectului de act normative; dezbaterea proiectului actului normative; votarea şi adoptarea actului
normative; promulgarea – care este specifică doar legii; publicitatea actului normativ.
a) iniţierea actelor normative. Proiectele de legi se elaborează ca urmare a exercitării dreptului de
iniţiativă legislativă, potrivit Constituţiei5. Proiectele celorlalte categorii de acte normative se elaborează de
autorităţile competente să le iniţieze, potrivit legii6. Proiectele de acte normative trebuie să fie însoţite de
documente de motivare7 care poartă denumiri diferite, în funcţie de categoria de acte normative pe care le
însoţesc, astfel: expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative; note de
fundamentare – în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului; referate de aprobare – pentru celelalte
acte normative; studii de impact – în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită. În
documentele de motivare se face o prezentare succintă a actului normativ pe care îl însoţesc, şi se arată
considerentele ce au determinat intervenţia normativă, precum şi scopul urmărit prin adoptarea acelui act
normativ.
Trebuie precizat faptul că, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative, iniţiatorul
proiectelor de acte normative are obligaţia supunerii acestora procedurii de consultare şi procedurii de
avizare, în funcţie de obiectul reglementării 8 . Supunerea proiectului de act normativ procedurii de
consultare înseamnă transmiterea, de către iniţiator, a proiectului însoţit de documentul de prezentare şi
motivare instituţiilor ce urmează a fi consultate. Potrivit legii, iniţiatorul are obligaţie de a se consulta, după

2 Apud Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p.148.
3 Pentru dezvoltarea acestui principiu, a se vedea Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, pp.146-
147; Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 207. Pentru acest principiu este cunoscut şi ca principiul asigurării
echilibrului dintre dinamica şi statica dreptului. Apud Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura
legislativă, 2000, pp. 9-10; Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 366-
367.
4 Conform Constituţiei României, republicate, Titlul III. Autorităţile publice, Capitolul I. Parlamentul, Secţiunea a 3-a. Legiferarea.
5 Conform art. 74 din Constituţia României, republicată.
78
caz, cu următoarele ministere şi instituţii publice: Ministerul Economiei şi Finanţelor, Secretariatul General
al Guvernului, Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul pentru Afaceri Europene, Curtea de Conturi,
Consiliul Concurenţei, aparatele de lucru ale miniştrilor de stat, ministere sau alte autorităţi publice în
funcţie de domeniul supus reglementării.
Dacă în urma consultării niciuna dintre autorităţile publice consultate nu a avut observaţii sau
propuneri, iniţiatorul transmite proiectul de act normativ, însoţit de instrumental de prezentare şi motivare,
spre avizare instituţiilor publice avizatoare prevăzute de lege. După obţinerea tuturor avizelor autorităţilor
publice interesate în aplicare, proiectul de act normative este transmis Ministerului Justiţiei, care îl va aviza
exclusiv din punctul de vedere al legalităţii, încheind operaţiunile din etapa de avizare1.
Pentru a se asigura integrarea proiectului de act normativ respectiv în sistemul dreptului, acesta va
fi supus în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ2. Avizul Consiliului Legislativ este un aviz de
specialitate3, are caracter consultativ şi are scopul de a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea
întregii legislaţii a ţării4.
b) dezbaterea proiectelor de acte normative se realizează în formele prevăzute de Constituţie5 şi
de Regulamentele Camerelor Parlamentului pentru legi, sau în formele prevăzute în hotărâri ale Guvernului
pentru celelalte categorii de acte normative. În cazul legilor, dezbaterea propunerii legislative se realizează,
pe rând, în cele două camere, după ce, în prealabil, au fost examinate şi avizate de comisiile parlamentare
care, la rândul lor, au redactat rapoarte privind adoptarea, cu sau fără amendamente, sau respingerea
proiectului.
Dezbaterea proiectelor de hotărâri ale Guvernului se realizează, pe articole, în cadrul şedinţelor de
Guvern, iar dezbaterea celorlalte proiecte de acte normative se realizează în cadrul autorităţilor competente
să le adopte, adică la nivelul factorilor de decizie implicaţi în elaborarea proiectului6.
c) adoptarea proiectului de act normativ are loc în mod diferit, după anumite proceduri, după
cum este vorba despre o lege, o hotărâre de Guvern sau o ordonanţă a Guvernului.
Promulgarea – este specifică doar legii – îi aparţine Preşedintelui României. Promulgarea nu este
un act legislativ propriu-zis. Promulgarea este un act cu dublă consecinţă: se recunoaşte de şeful statului
care este conţinutul autentic al actului normativ votat de cele două Camere ale Parlamentului; se dispune
publicarea actului normative adoptat în Monitorul Oficial al României, Partea I7.
d) realizarea publicităţii oficiale. În vederea intrării lor în vigoare, legile, hotărârile Guvernului,
ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale
autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de
conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I8.
Realizarea publicităţii actelor normative are un triplu efect9: determină momentul intrării în vigoare
a legii; face ca legea să fie opozabilă publicului; stabileşte de o manieră autentică conţinutul legii. Data la
care se realizează publicitatea actului normativ este foarte importantă întrucât în funcţie de aceasta se
stabileşte şi data intrării în vigoare actului normativ respectiv.
5. Părţile constitutive, structura internă şi sistematizarea actelor normative

Părţile constitutive ale actelor normative 10 sunt: titlul, preambulul (dacă este cazul), formula
introductivă, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticităţii actului.
a) titlul actului normativ11 cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică
şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic. Titlul actului normativ
1 Conform art. 33 al. (7) din H.G. nr. 1226/2007.

2 Conform art. 8 al. (2) din Legea nr. 24/2000, republicată şi art. 34 al. (6) lit. a) din H.G. nr. 1226/2007.
4 Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p.149.
5 Conform art. 75 din Constituţia României, republicată.
6 Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, 2004, p. 120.
9 Apud Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, 2000, p. 381.
79
reprezintă elemental său de identificare şi trebuie să fie scurt şi sugestiv1. Ca element de identificare, titlul
se întregeşte, după adoptarea actului normativ, cu un număr de ordine şi anul în care a fost adoptat.
Denumirea proiectului unui act normative nu poate fi aceeaşi cu cea a altui act normativ în vigoare.
b) formula introductivă2 indică temeiul constituţional sau legal al reglementării 3 şi constă într-o
propoziţie care cuprinde denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deciziei privind
emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv, astfel: în cazul legilor – “Parlamentul României adoptă
prezenta lege”; în cazul actelor Guvernului – “În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,
Guvernul României adoptă prezenta hotărâre” sau, după caz, “ordonanţă”, situaţie în care se va face referire
şi la legea de abilitare; în cazul ordonanţelor de urgenţă, formula introductivă este “În temeiul art. 115 alin.
(4) din Constituţia României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă”.
Pentru celelalte categorii de acte normative, formula introductivă cuprinde autoritatea emitentă, denumirea
generică a actului şi temeiurile juridice pe baza şi în executarea cărora a fost emis actul normative.
c) preambulul4 actului normativ enunţă scopul şi, după caz, motivarea reglementării. În general,
includerea lui în cuprinsului actului normativ se apreciază de la caz la caz, dar în cazul ordonanţelor de
urgenţă este obligatoriu şi cuprinde prezentarea elementelor de fapt şi de drept ale situaţiei extraordinare ce
impune recurgerea la această cale de reglementare.
***
Exemplu:
Titlu: Ordonanţa de urgenţă nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului5
Preambul: Având în vedere necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de ţara noastră în procesul
de integrare europeană, este imperios necesară adoptarea, în regim de urgenţă, a
prezentului act normativ, în baza căruia să poată fi adoptată legislaţia subsecventă
în domeniul protecţiei mediului şi
Ţinând cont de necesitatea creării cadrului unitar prin care se statuează principiile
care guvernează întreaga activitate de protecţie a mediului şi care trasează direcţiile
de reglementare a activităţilor economice în vederea atingerii obiectivelor
dezvoltării durabile, elemente care vizează interesul public şi care constituie situaţii
de urgenţă extraordinare.
Formula introductivă: În temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,
Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă:
***
d) partea dizpozitivă6 a actului normativ reprezintă conţinutul propriu-zis al reglementării şi

cuprinde totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale supuse reglementării,
formulate în dispoziţii generale, de fond, tranzitorii şi finale.
e) menţiunea privind transpunerea normelor comunitare7 se face după partea dispozitivă a actelor
normative şi cuprinde elementele de identificare a actului comunitar care a fost preluat, astfel:
“Prezenta/prezentul …(tipul actului normativ) transpune Directiva nr. …/… privind …, pubicată în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. ../…”
f) atestarea autenticităţii actului normativ se realizează prin semnarea actului normativ respectiv de
reprezentatul legal al emitentului, se datează şi se numerotează.

5 O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, publicată în M.Of. nr. 1196 din 30 decembrie 2005, a fost aprobată, cu modificări
şi completări prin Legea nr. 265/2006, pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din data de 6 iulie 2006.
80
Formula de atestare a legalităţii adoptării proiectului de lege cuprinde: denumirea Camerei
Deputaţilor/Senatul în care a fost adoptat, data şedinţei, articolul din Constituţie ale cărui prevederi au fost
respectate şi semnăturile preşedinţilor celor două Camere sau ale vicepreşedinţilor care au condus şedinţele.
Data legii este aceea la care i se dă număr după promulgare. Actele Guvernului poartă data şedinţei
Guvernului în care a fost aprobat actul respectiv.
Structura internă a actului normativ şi sistematizarea conţinutului actului normativ

Articolul1 este elemental structural de bază al părţii dispozitive. De regulă, articolul cuprinde o
singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. În textul legii, articolul este exprimat prin
abrevierea “art.” Articolele se numerotează de la începutul până la sfârşitul actului normativ, în continuare,
cu cifre arabe. Când actul normative cuprinde un singur articol, acesta se va defini prin “Articol unic”.
În cazul actelor normative care au ca obiect modificarea sau completarea altor acte normative,
articolele se numerotează cu cifre romane, cu cifre arabe numerotându-se textele modificate sau completate.
În cadrul codurilor sau a legilor de mare întindere, articolele sunt prevăzute cu denumiri marginale,
exprimând sintetic obiectul lor, fără a avea semnificaţie proprie în conţinutul reglementării.
Când într-un act normativ se introduc articole noi, fără a fi dispusă numerotarea veche a actului
normativ, se foloseşte metoda introducerii unor indici 2 . (De exemplu, Art. 61. Evaluarea primară a
impactului noilor reglementări, din Legea nr. 24/2000, republicată.)
Alineatul3 este o subdiviziune a articolului şi este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie
sau frază, prin care este reglementată o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului. Se folosesc
alinenate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor şi o coerenţă a reglementării
atunci când din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg mai multe ipoteze juridice. Când un
articol are două sau mai multe alinenate, acestea se numerotează cu cifre arabe cuprinse în paranteză.
Enumerările în text4 se identifică prin utilizarea literelor alfabetului românesc, nu prin liniuţe ori
alte semne grafice.
Sistematizarea conţinutului actului normativ se realizează prin respectarea unei ordini de prezentare
a ideilor5, prin dispoziţii generale sau principii generale; dispoziţii privind fondul reglementării; dispoziţii
tranzitorii; dispoziţii finale.
Dispoziţiile generale6 cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare, determină obiectul şi
principiile acesteia. Dispoziţiile de fond 7 cuprind reglementarea propriu-zisă a relaţiilor sociale ce fac
obiectul actului normativ. Dispoziţiile tranzitorii8 cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea
raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări ce urmează a fi înlocuită de noul act normativ.
Dispoziţiile finale9 cuprind măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului normativ, data intrării în
vigoare a acestuia, implicaţiile asupra altor acte normative, cum ar fi: abrogarea, modificarea, completarea
ori dispoziţii de republicare, dacă este cazul.
Numerotarea şi denumirea diferitelor grupări de articole10. Capitolele, titlurile, părţile şi cărţile se
numerotează cu cifre romane, în succesiunea pe care o au în structura din care fac parte. Secţiunile şi
paragrafele se numerotează cu cifre arabe. Titlurile, capitolele şi secţiunile se denumesc prin exprimarea
sintetică a reglementărilor pe care le cuprind.
Anexele11 se pot folosi la redactarea textului unui proiect de act normativ, ca părţi componente ale
acestuia. Anexele pot conţine exprimări cifrice, desene, tabele, planuri, regulamente, statute, metodologii
sau norme cu caracter predominant tehnic. Anexa trebuie să se refere exclusiv la obiectul determinat prin
textul de trimitere. Titlul anexei cuprinde exprimarea sintetică a ideii din textul de trimitere. Cînd un act

81
normativ are mai multe anexe, acestea se vor numerota cu cifre arabe, în ordinea în care au fost enunţate în
textul proiectului.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt codificarea şi încorporarea1. În vederea
sistematizării şi concentrării legislaţiei2, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură
de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub forma codurilor.
Codificarea este o formă superioară de sistematizare. Încorporarea reprezintă o formă inferioară de
sistematizare, prin simpla alăturare a textelor unor acte normative într-o structură omogenă, prezentată sub
formă de codex, care să înlesnească cunoaşterea şi aplicarea lor.
6. Evenimente legislative3
După intrarea în vigoare a unui act normativ pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt:
modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea, rectificarea, interpretarea legală, altele.
Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior,
fie având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, fie prin alte acte normative ulterioare care
reglementează în principal o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun şi asemenea evenimente
legislative cu scopul de a asigura corelarea celor două acte normative ce interferează.
7. Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative.
Stilul legislativ se referă la ansamblu de caracteristici al formei textelor legislative. El este cel care
dă expresie clarităţii, conciziei, sobrietăţii, simplităţii şi preciziei, cu toate că diferă de la o ramură de drept
la alta, de la un sistem de drept la altul. Stilul legislativ diferă şi de stilul judiciar4.
Toate tipurile de actele normative se redactează în forma prescriptivă proprie normelor juridice.
Redactarea se subordonează dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.
Tipul de dispoziţie (imperative, permisive etc.) prin care legiuitorul a ales să reglementeze anumite
raporturi sociale trebuie să rezulte expres din redactarea normelor juridice. Textul legislativ trebuie să fie
formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. La alegerea
formei şi esteticii exprimării trebuie avut în vedere ca acestea să nu prejudicieze stilul juridic, precizia şi
claritatea dispoziţiilor. Mai mult, nu-şi au locul într-o reglementare juridică termenii cu încărcătură
afectivă5.
Trebuie avută în vedere coerenţa ideilor, în funcţie de conexiunile şi de raportul firesc dintre ele6, ca
şi utilizarea unui anumit limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, clar, sobru şi precis, respectându-se
cu rigurozitate regulile gramaticale şi cele de ortografie. În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă
prin aceiaşi termeni7.
La redactarea textelor se folosesc cuvinte în înţelesul lor curent din limba română modernă,
evitându-se folosirea regionalismelor. Dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea
înţelesuri diferite, pentru evitarea oricăror confuzii, semnificaţia acestui termen în context este stabilită în
însuşi actul normativ care îl instituie, fie la începutul actului normativ, în cadrul dispoziţiilor cu caracter
general, fie într-o anexă destinată lexicului respectiv. Semnificaţia stabilită în acest fel pentru unii termeni
devine obligatorie pentru toate actele normative din aceeaşi materie.
Cu mici excepţii, este interzisă folosirea neologismelor atunci când în limba română există un
sinonim de largă răspândire8.
Textul articolelor trebuie să aibă un caracter dispozitiv, norma să fie instituită fără justificări sau
explicaţii, cu excepţia explicaţiilor cuprinse în normele interpretative, dar acestea sunt permise numai în
măsura în care sunt strict necesare înţelegerii textului. Pentru accentuarea caracterului imperativ al
dispoziţiei respective, verbele se utilizează la timpul prezent, forma afirmativă 9. Verbul utilizat în textul de
lege este denumit verbum regens întrucât el este cel care determină acţiunea ce va produce consecinţele
prevăzute de text10.

2 Conform art. 17-18 din Legea nr. 24/2000, republicată.
3 Conform art. 56-69 din Legea nr. 24/2000, republicată.
6 Conform at. 33. Sistematizarea ideilor în text din Legea nr. 24/2000, republicată.
7 Conform art. 35. Unitatea terminologică din legea nr. 25/2000, republicată.
8 Conform art. 34. Stilul actelor normative din Legea nr. 24/2000, republicată.
9 Conform art. 36. Exprimarea conţinutului legislativ din Legea nr. 24/2000, republicată.
82
Când într-un act normativ se face referire la un alt act normativ, aceasta se va realiza prin precizarea
categoriei juridice a acestuia, a numărului său, a titlului şi a datei la care s-a realizat publicitatea actului
respectiv. (De exemplu, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1196 din 30 decembrie 2005.) Când se face referire
la un tratat internaţional, se va menţiona atât denumirea completă a acestuia, cât şi a actului de ratificare sau
de aprobare. (De exemplu, Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC)1,
ratificată de România prin Legea nr. 24/06.05.1994 pentru ratificarea Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite
asupra schimbărilor climatice, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 119 din 12 mai 1994.)
Legea prevede şi pentru documentele de motivare ca redactarea să se facă într-un stil explicativ,
clar, folosindu-se terminologia proiectului de act normativ pe care îl prezintă2.
Indicaţii bibliografice
Veronica REBREANU, Septimiu-Ioan PUȚ, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2015;
Lidia BARAC, Elemente de teoria dreptului, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2001, p.132.
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Editura “Argonaut”, Cluj-Napoca, 1999, pp. 210-215;
Gheorghe BOBOŞ, Statul şi dreptul în civilizaţia şi cultura universală, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2006.
Gheorghe BOBOŞ, Corina BUZDUGAN, Teoria generală a dreptului, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2005, pp.
122-126; 171-176.
Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, pp. 263-270.
Vladimir HANGA, Dreptul şi tehnica juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
Hans KELSEN, Doctrina pură a dreptului, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2000
Dumitru MAZILU, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999, pp. 228-240.
Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, pp. 143-
157.
Ilariu MREJERU, Tehnica legislativă, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 19.
Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969.
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2002, pp. 198-219.
Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, Editura „All
Beck”,Bucureşti, 2005, pp. 182-201.
Sorin POPESCU, Victoria ŢĂNDĂREANU, Probleme actuale ale tehnicii legislative, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 2003.
Ioan SANTAI, Teoria generală a dreptului, Editura “Risoprint”, Cluj-Napoca, 2007, pp. 121-131.
Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004, pp. 116-126.
Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, pp. 315-
316.
Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, Editura „Lumina Lex”,
Bucureşti, 2000.
Costică VOICU, Teoria generală a dreptului, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2002, pp. 196-220.
Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 338-412.
Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, Editura „Rompit”, Bucureşti, 1995.
Legislaţie
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 4 iulie 2007, .
Hotărârea Guvernului nr. 1226/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul
Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de
acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 716 din 23 octombrie 2007.
Hotărârea Guvernului nr. 1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a
proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
843 din 12 octombrie 2006.
1 România a ratificat Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice prin Legea nr. 24/06.05.1994 pentru
ratificarea Conventiei-cadru a Natiunilor Unite asupra schimbarilor climatice, semnata la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992 (M.Of. nr.
119 din 12 mai 1994).
2 Conform art. 31 din legea nr. 24/2000, republicată.
83
Tema XV
Interpretarea normelor juridice
În vederea atingerii scopului pentru care au fost elaborate normele juridice, este necesară
cunoaşterea literei normelor juridice, dar şi a spiritului acestora. Acestea se dezvăluie în cadrul procesului
de interpretare1, parte a procesului de realizare a dreptului.
În ambele sale accepţiuni2, realizarea dreptului presupune, într-o formă sau alta, într-o măsură sau
alta, şi demersul de “interpretare” a normelor juridice.
Interpretarea normelor juridice este o operaţiune logico-raţională, care se realizează după anumite
reguli, pe baza unor metode specifice dreptului, având ca scop stabilirea adevăratului sau deplinului sens al
normei juridice în aplicarea sa concretă3, constituind totodată un moment necesar al aplicării dreptului4.
În activitatea de „aplicare” a normei juridice, cunoaşterea ei are un dublu aspect: a) cunoaşterea cât
mai deplină a stării de fapt ce urmează a fi încadrată în prevederile acelei norme şi b) cunoaşterea cât mai
temeinică a spiritului şi literei normei ce urmează a fi aplicată acelei stări de fapt5.
Interpretarea normelor juridice trebuie să conducă la clarificarea deplină a înţelesului acestora, atât
din perspectiva structurii lor logico-juridice interne, cât şi din perspectiva formei lor exterioare, a stilului şi
limbajului de elaborare, toate acestea urmărind să dezvăluie intenţia legiuitorului. Raţiunea practică a unui
asemenea demers este, în ultimă instanţă, aceea de a asigura o corectă selectare şi individualizare a normei
aplicabile la o situaţie de fapt dată.
1. Necesitatea interpretării normelor juridice

Următoarele considerente stau la baza necesităţii interpretării normelor juridice6:
— norma juridică fiind elaborată la modul generic, aplicarea ei la un caz concret determinat
presupune în mod necesar procesul de interpretare prin care se stabileşte dacă acel conţinut generic, este
aplicabil acelui caz sau, dacă acel caz concret se înscrie sau nu în prevederile generice ale normei ;
— normele juridice fiind redactate sub forma unor texte concise este necesar ca prin interpretare să
se dezvăluie conţinutul integral şi real al intenţiei legiuitorului cuprinsă în acea normă; cu cât o normă
juridică este elaborată mai în detaliu cu atât dificultatea interpretării este mai mică şi invers, cu cât norma
este mai concisă, mai lapidar formulată cu atât necesitatea şi dificultatea interpretării este mai mare ;
— necesitatea interpretării este determinată şi de faptul că pe parcursul cât este în vigoare acea
normă pot să apară situaţii noi, neprevăzute de legiuitor ;
— necesitatea interpretării apare şi în situaţiile în care pe parcursul timpului apar reglementări
succesive, adiacente, conexe, paralele sau cu conţinuturi contrare privitoare la aceeaşi categorie de
raporturi;
— Interpretarea apare ca necesară nu numai din perspectiva conţinutului structurii sale logico-
juridice interne ci şi a stilului şi limbajului de redactare, a formei gramaticale a textului respectiv,
procedându-se la o riguroasă analiză şi interpretare morfologică, sintactică, a punctuaţiei, a ordinii
cuvintelor şi propoziţiilor în fraze, a topicii, a înţelesului unor termeni etc.;
— necesitatea interpretării se impune nu numai în legătură cu înţelesul conţinutului şi al formei
unei norme ci şi în contextul existenţei unei norme clare dar aplicabilă la situaţie complexă. În asemenea
situaţii în practica judiciară s-a recurs şi se recurge la solicitarea unor instanţe judiciare supreme (curţi,
tribunale etc.) pentru a da o interpretare cu valoare de orientare pentru jurisprudenţă.
1
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 309.
2
A se vedea Infra, Modulul XI. Realizarea dreptului. Prin realizarea dreptului se înţelege atât respectarea de bunăvoie a normelor juridice de către
cei cărora lis e adresează, cât şi aplicarea normelor juridice prin intervenţia organelor abilitate ale statului.
3
4
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 311.
5
6
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 311-312; Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 162-163.
84
2. Obiectul interpretării îl constituie norma juridică în întregul ei structural: atât structura ei
internă adică, ipoteza – dispoziţia - sancţiunea, cât şi forma ei propriu-zisă, exterioară, de redactare
tehnico-juridică.
3. Formele de interpretare a normelor juridice

Din perspectiva criteriului subiecţilor care fac interpretarea şi din perspectiva criteriului forţei
de obligativitate a interpretării, s-au conturat două forme ale interpretării, şi anume:
a) interpretarea oficială este interpretarea realizată de organe ale statului care au competenţe
fie în elaborarea, fie în aplicarea normelor juridice. Interpretarea oficială este obligatorie, fiind investită cu
“forţă juridică”.
La rândul ei, în funcţie de sfera de obligativitate, interpretarea oficială poate fi:
- interpretare generală - atunci când norma juridică este interpretată de organul care a emis-o, situaţie în
care interpretarea se numeşte a fi “autentică”; normele interpretative emise de organul care a emis norma
supusă interpretării au forţa obligatorie egală cu cea a normei interpretate;
- interpretare cazuală (de caz) – forma interpretării oficiale care este realizată de organul de aplicare a
dreptului (instanţa judecătorească, organe competente ale administraţiei de stat etc.) la un caz, în legătură cu
o situaţie concretă.
Când interpretarea cazuală este realizată de organelle judecătoreşti, această este denumită interpretare
judiciară. Interpretarea dată de organele de aplicare este obligatorie numai pentru cauza sau situaţia
respectivă şi numai faţă de subiecţii acelei cauze.
b) interpretarea neoficială este forma interpretării care se realizează de către subiecţi care nu
au calitatea de organe oficiale, cu atribuţii de aplicare şi interpretare a normelor juridice. O asemenea formă
de interpretare poate fi realizată în planul teoriei sau a doctrinei juridice, sub forma lucrărilor ştiinţifice, a
studiilor, a comunicărilor, a conferinţelor, a dezbaterilor teoretice etc. Interpretarea neoficială este întâlnită
şi sun denumirea de interpretare doctrinară sau interpretare ştiinţifică. Chiar dacă interpretarea
neoficială nu are forţă juridică, nu este obligatorie, ea influenţează perfecţionarea dreptului în elaborarea şi
aplicarea sa concretă.
4. Metodele de interpretare a normelor juridice

Prin metode de interpretare se înţelege ansamblul de procedee folosite pentru dezvăluirea
conţinutului prevederilor normelor juridice în vederea aplicării lor în practică1, la cazuri concrete2.
Cel mai frecvent admise şi utilizate metode de interpretare sunt:
a) metoda gramaticală - presupune cercetarea textului supus interpretării aplicând regulile
gramaticale, analiza morfologică, sintactică, sensul cuvintelor, propoziţia, topica, punctuaţia
etc. Prin aplicarea acestei metode de interpretare se asigură înţelegerea „literei legii”;
b) metoda teleologică - ca alternativă la metoda gramaticală - caută desluşirea scopului, a
finalităţii acelei norme, adică a conţinutului acelei norme din perspectiva intenţiei legiuitorului,
ceea ce conduce la înţelegerea „spiritului legii”;
c) metoda sistematică - presupune determinarea conţinutului normei prin stabilirea locului pe care
îl ocupă în sistemul normativ al dreptului respectiv.
d) metoda istorică - constă în examinarea condiţiilor şi împrejurărilor de timp şi context social-
istoric în care a fost elaborată acea normă pentru a dezvălui cât mai deplin intenţia legiuitorului
în momentul elaborării normei.
e) metoda logică - se realizează prin utilizarea şi aplicarea principiilor şi regulilor logicii la analiza
conţinutului şi a formei textului normativ.
5. În funcţie de rezultatul interpretării normelor juridice suntem în prezenţa uneia sau alteia
dintre următoarele tipuri de interpretare:
a) Interpretarea literală sau declarativă – organul de aplicare şi de interpretare constată că formularea

textului normei exprimă în mod complet, fidel, întregul conţinut al raporturilor supuse reglementării
1
2
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 323.
85
şi, respectiv, voinţa legiuitorului cuprinsă în acea normă; rezultatul acelei interpretări coincide cu conţinutul
şi forma textului supus interpretării.
b) Interpretarea extensivă - în urma interpretării se stabileşte că prin conţinutul ei norma este de fapt mai
largă decât o exprimă formularea ei textuală. În acest caz se constată că voinţa legiuitorului are un
caracter mai general, mai cuprinzător decât apare la simpla receptare a textului formulat.
c) Interpretarea restrictivă - prin interpretare se constată că textul legii este mai amplu, mai larg decât
conţinutul real pe care îl exprimă. Cu alte cuvinte, prin interpretare se constată că prin conţinutul ei norma
are un înţeles mai restrâns decât îl sugerează formularea textului ei.
6. Situaţii de ilicit în demersul interpretării normelor juridice:

a) abuzul de drept - situaţia în care subiecţii care interpretează şi aplică norma nu-şi exercită
competenţele în acest domeniu cu bună credinţă. Aceasta în sensul că interpretează şi aplică în mod
deliberat „litera” legii în mod restrictiv încălcând intenţionat „spiritul” ei.
b) frauda la lege - constituie o deformare a procesului de interpretare şi aplicare a normei juridice,
constând în
manevra nelegitimă de a ocoli prin artificii aparent permise, consecinţele unor prevederi legale care
nu convin..
Concluzii
Interpretarea normelor juridice este un demers important şi necesar în realizarea dreptului. Ea poate
fi realizată atât de cei cărora li se adresează norma juridică, cât şi de autorităţile de stat competente a aplica
dreptul, precum şi de cele care au elaborat norma juridică respectivă. Pentru atingerea obiectivelor pentru
care se cere respectarea unei norme juridice, este importantă desluşirea atât a “literei legii”, cât şi a
“spiritului legii”. De aceea, se desprind mai multe metode de interpretare, iar rezultatul unei interpretări
profunde poate fi diferită de prima impresie pe care o lasă lectura unui act normativ, respectiv poate da la
iveală un sens mai larg sau mai strict al intenţiei legiuitorului, cu condiţia ca interpretarea să se realizeze cu
bunăcredinţă.

1. Care este înţelesul noţiunii de “interpretare” a normei juridice?
1. De ce este necesară interpretarea normei juridice?
2. Care este obiectul interpretării normei juridice?
3. Enunţaţi şi explicaţi care sunt formele de interpretare.
4. Care sunt cele mai frecvent utilizate metode de interpretare a normelor juridice?
5. Care este rezultatul posibil al interpretării normei de drept?
6. Interpretarea normei juridice se numeşte a fi “autentică” în cazul în care: (notaţi cu “x” răspunsul considerat
corect):
( ) dezvăluie integral voinţa legiuitorului exprimată în acea normă;
( ) corespunde stării de fapt obiective;
( ) este realizată de organul de stat care a emis norma supusă interpretării.
Bibliografie:
1. Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, pp. 309-331.
2. Veronica REBREANU, teoria general[ a dreptului. Support pentru seminarii, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2009,
2010.
3. Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, pp. 263-
270.
4. Dumitru MAZILU, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999, pp. 228-240.
5. Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, pp. 143-
157.
6. Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2002, pp. 198-219.
7. Ioan SANTAI, Teoria generală a dreptului, Editura “Risoprint”, Cluj-Napoca, 2007, pp. 121-131.
8. Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004,
9. Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 338-412.
86
Tema XVI
Realizarea dreptului
Ansamblul de norme juridice care alcătuieşte dreptul obiectiv are scopul de a reglementa
comportamente şi relaţii socio-umane concrete, de viaţă. Pentru aceasta, normele juridice trebuie
transpuse în practica nemijlocită a desfăşurării acestor relaţii şi comportamente. Procesul complex
de transpunere în viaţă a prevederilor normelor juridice poartă denumirea generică de „realizare”
a dreptului.
I. Căile de înfăptuire a “realizării” dreptului 1:

a) transpunerea în practică a normelor juridice prin respectarea de bună-voie, fără
intervenţia sau prezenţa nemijlocită a organelor statului a prevederilor acestora de către
subiecţii sociali — persoane fizice şi/sau juridice, publice sau private, organe de stat, organizaţii
sau organisme nestatale, ceilalţi subiecţi sociali vizaţi. Această cale de realizare a dreptului este
expresia nivelului de conştiinţă juridică a membrilor societăţii, a civilizaţiei democratice din acea
societate, dar şi expresia nivelului calitativ al dreptului însuşi, adică al concordanţei normelor
acestuia cu cerinţele, interesele şi valorile membrilor acelei societăţi. Este o cale nejuridică de
realizare a dreptului, adică fără implicarea factorilor statali.
b) transpunerea normelor juridice în practica vieţii sociale prin intervenţia, într-o
formă sau alta, a organelor statului în acest proces. Această cale a primit şi denumirea de
„aplicare” a dreptului, exprimând accepţiunea sau sensul restrâns al noţiunii de „realizare”. Este o
cale juridică de realizare a dreptului, desfăşurându-se prin intermediul factorilor de stat
competenţi. Precizare: “aplicarea” normelor juridice prin intervenţia organelor statului nu
înseamnă, după cum vom vedea, neapărat aplicarea unei sancţiuni, ci poate viza realizarea unei
anumite conduite, derularea unei acţiuni sau activităţi sociale, a unei obligaţii, stabilirea unei
funcţii, recompense etc.
II. Forma şi caracteristicile actelor de aplicare a dreptului

“Aplicarea” dreptului îmbracă diverse forme, mijloace, proceduri, faze etc. prin care
organele de stat traduc în fapt dispoziţiile normelor juridice. Aceste mijloace, forme, proceduri etc.
sunt, la rândul lor, reglementate, în principal, prin normele juridice procedurale specifice ramurilor
de drept în care se aplică.
Noţiunea de “aplicare” a dreptului are două accepţiuni: aplicare normativă şi aplicare
individuală şi se realizează prin intermediul actelor de aplicare:
- actele de aplicare normativă – sunt actele care au caracter normativ, actele prin
intermediul cărora sunt reglementate în plan juridic, la modul general şi impersonal, relaţiile
sociale. Această categorie de acte este cunoscută sub denumirea de acte normative (izvoarele
dreptului), care emise pentru organizarea executării legilor; actul juridic normativ poate fi emis
atât de organul puterii legislative, cât şi de organele puterii executive sau administrative;
produce efecte juridice în timp între limitele intrării şi a ieşirii lor din vigoare; are un
caracter generic şi impersonal; cel mai frecvent, îşi încetează efectele prin abrogare;
- actele de aplicare individuală – sunt actele care produc efecte juridice, adică determină
întotdeauna naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret.
Actul de aplicare individuală: este emis de organele competente ale statuluiu pentru cazuri
sau situaţii concrete, determinate; are întotdeauna ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unui
raport juridic concret; modificarea, anularea, contestarea sau atacarea lui se fac numai la nivelul
unui organ ierarhic.
1
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 303 şi urm.; Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 151 şi urm.
87
Există unele autorităţi statale care au competenţa de a emite atât acte de aplicare normativă,
cât şi acte de aplicare individuală. De exemplu, Parlamentul, deşi este un organ de putere prin
excelenţă normative, când este cazul, emite şi acte de aplicare individuală (când este vorba de acte
de aplicare individuală a Regulamentului Camerei Deputaţilor sau al Senatului împotriva unui
anumit parlamentar); Guvernul, deşi organ executiv prin excelenţă, la rândul lui, poate emite atât
acte de aplicare individuală, cât şi acte cu conţinut normativ propriu-zis, care nu sunt de
competenţa legii.
Organele puterii judecătoreşti au competenţa de a emite doar acte de aplicare individuală
(hotărâri judecătoreşti, sentinţe, decizii).
A. Asemănări existente între actele normative şi actele de aplicare individuală:

- ambele sunt acte cu caracter juridic întrucât emană de la organe competente ale statului,
motiv pentru care mai sunt cunoscute ca acte juridice normative şi acte juridice de aplicare
individuală;
- ambele au ca temei juridic ordinea constituţională şi legile - potrivit principiului supremaţiei
legii, se subordonează ordinii constituţionale şi legilor statului;
- ambele urmăresc realizarea aceluiaşi scop, şi anume înfăptuirea legalităţii în viaţa socială.
B. Deosebiri dintre actele normative şi actele de aplicare individuală:

- actul normativ, are un anumit grad de generalitate, pe când actul de aplicare individuală
este prin excelenţă un act concret, vizând o situaţie sau stare de fapt dată, un caz, determinând
întotdeauna naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret ;
- după efectul lor în timp, actele normative, la modul general, aşadar produc efecte juridice
între limitele momentului de intrare şi cel al ieşirii lor din vigoare, pe când actele de aplicare
individuală îşi produc efectele odată cu momentul în care au fost transpuse în practică sub
diversele ei forme: comunicare, înştiinţare, pronunţare, luarea măsurii sau a sancţiunii respective,
soluţionarea cazului etc.;
- diferă şi condiţiile formal-juridice şi procedurile cerute pentru valabilitatea lor. Astfel,
sunt diferite condiţiile şi procedurile necesare pentru întocmirea şi valabilitatea unei legi, hotărâri,
sau ordonanţe guvernamentale şi, respectiv, pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti ori, întocmirea
unui proces verbal de constatare a unei contravenţii etc.;
- există diferenţe în ceea ce priveşte formele căilor de atac sau de contestare a acestor acte,
astfel: actele normative pot fi modificate sau sau anulate, de regulă, numai de către organul emitent
şi în anumite situaţii numai de organele ierarhice (De exemplu, Parlamentul poate invalida o
ordonanţă sau hotărâre guvernamentală), în timp ce actele de aplicare individuală pot fi atacate,
modificate sau anulate pe alte căi cum ar fi: recursul, apelul, sesizarea, plângerea etc., adresate de
regulă organelor ierarhice;
- actele de aplicare individuală se subordonează actelor normative.
III. Fazele de aplicare a normelor juridice

Delimitarea şi stabilirea unei succesiuni a fazelor de aplicare a dreptului reprezintă un
demers theoretic, mai mult didactic, întrucât acestea se întrepătrund şi se derulează uneori
simultan, într-un timp scurt, sau, alteori, în faze distincte derulate pe perioade îndelungate.
Întinderea lor în timp nu poate fi anticipată.
Sunt recunoscute următoarele faze conexe interdependente1:
1
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 307-308; Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, pp. 155-156.
88
a) stabilirea stării de fapt - este operaţiunea juridică iniţială prin care se realizează
culegerea, consemnarea şi reţinerea faptelor, condiţiilor şi împrejurărilor relevante pentru
cunoaşterea situaţiei sau a cauzei la care se impune aplicarea dreptului. Prin stabilirea stării de fapt
trebuie să ajungă la concordanţa dintre faptele aparente, considerate prin ipoteză ca adevărate, cu
realitatea obiectivă a desfăşurării lor, conducând astfel spre stabilirea a ceea ce se înţelege în
limbaj juridic prin ”adevăr obiectiv”. De stabilirea stării de fapt depinde ulterior corecta aplicare a
normei juridice încălcate.
b) stabilirea elementelor juridice - este operaţiunea juridică ce porneşte de la stabilirea

stării de fapt şi constă în selectarea sau identificarea grupajului de norme juridice care corespund
stării de fapt respective şi în care s-ar încadra acea stare de fapt (delimitarea grupajului de norme
aplicabile acelei stări de fapt, în vederea încadrării juridice a faptei).
Această fază mai poartă şi denumirea de „critică” a normelor de referinţă. Printre altele,
presupune cel puţin următoarele demersuri de cunoaştere: stabilirea faptului dacă normele de
referinţă identificate şi selectate sunt sau nu în vigoare; dacă au aplicabilitate în spaţiu şi asupra
persoanelor respective; dacă sunt sau nu în concordanţă cu actele normative superioare în vigoare;
dacă există sau nu coliziune (conflicte sau discordanţe) între normele selectate şi celelalte
prevederi normative etc.
c) elaborarea soluţiei sau a dispoziţiei de aplicare - este faza în care se finalizează aplicarea
individuală propriu-zisă. La rândul ei, implică două etape:
- etapa de individualizare a normelor juridice (articolelor) în care se încadrează în mod efectiv
starea de fapt respectivă. Cu alte cuvinte, în această etapă a acestei faze se face ceea ce se numeşte
încadrarea juridică a faptei.
- cea de-a doua etapă a acestei faze constă în elaborarea soluţiei prin stabilirea dispoziţiei de
aplicare a prevederilor normei în care a fost încadrată starea de fapt respectivă. La rândul ei,
dispoziţia de aplicare are două înţelesuri sau accepţiuni:
— Dispoziţie – în sensul sau accepţiunea că prin soluţia stabilită se indică acţiunea,
inacţiunea, conduita, dreptul sau obligaţia care trebuie urmată şi respectată în conformitate cu
prevederile normei aplicate şi,
— Dispoziţie – în sensul sau accepţiunea de „sancţiune” stabilită în temeiul normelor de
drept aplicate şi a modalităţii concrete de executare a acesteia.
Dispoziţia de aplicare sau soluţionare a unui fapt juridic este o etapă a fazei de transpunere
în practică, de aplicare a normei juridice.
Observaţie: Atenţie la utilizarea noţiunii de “dispoziţie de aplicare” individuală a normei juridice,

care nu trebuie confundată cu noţiunea de “dispoziţie” – ca element de structură a normei juridice!
IV. Aplicarea şi interpretarea normelor juridice prin analogie.
Analogia este o formă particulară de aplicare şi interpretare a dreptului, care în prezent este
rar acceptată.
Analogia constă în posibilitatea acordată instanţei de judecată (în anumite situaţii prevăzute
de normele de drept) de a soluţiona un caz pentru care nu există norme exprese de încadrare, prin
aplicarea unei norme existente la un caz sau o situaţie asemănătoare.
Analogia nu este un principiu general al dreptului, aplicându-se limitativ, în anumite ramuri
ale dreptului – în dreptul civil, în dreptul comercial, în dreptul internaţional -, după cum permite
însăşi legea; analogia nu prea este admisă în celelalte ramuri ale dreptului cum sunt: dreptul penal,
dreptul administrativ, dreptul financiar etc., decât rareori şi în anumite situaţii ce vor fi studiate la
fiecare disciplină în parte.
89
Analogia poate fi:

- analogia legii – aplicarea unei legi sau a unei norme juridice la un caz asemănător;
- analogia dreptului – rar întâlnită - se are în vedere soluţionarea unui caz pentru care nu
există text normativ sau lege aplicabilă de la un caz asemănător, situaţie în care soluţionarea cauzei
se face prin aplicarea “principiilor generale ale dreptului”.
Concluzii
Realizarea dreptului include atât respectarea de bunăvoie a dreptului de către cei cărora li
se adresează, cât şi aplicarea dreptului prin intervenţia, într-un fel sau altul, a organelor abilitate ale
statului.
Întrebări de control
- Delimitaţi conţinutul noţiunilor de “realizare” şi, respectiv, de “aplicare” a dreptului.
- Ce se înţelege prin “act de aplicare”?
- Care sunt asemănările şi deosebirile dintre “actul juridic normativ” şi “actul juridic de aplicare”?
- Care sunt şi în ce constau fazele de aplicare individuală a normelor juridice?
- Ce se înţelege prin “analogie” şi care sunt formele ei?
Chestionare-test de autoevaluare
1. Notaţi cu x care din enunţurile de mai jos sunt caracteristice actului juridic normativ:
( ) poate fi emis atât de organul puterii legislative, cât şi de organele puterii executive sau administrative;
( ) poate fi emis de organele puterii legislative, executive şi judecătoreşti;
( ) produce efecte juridice în timp între limitele intrării şi a ieşirii lor din vigoare;
( ) produce efecte juridice în timp odată cu momentul aplicării lui la o cauză sau situaţie dată;
( ) are un caracter generic şi impersonal;
( ) se adresează unui caz sau situaţii concrete.
2. Actul juridic de aplicare individuală şi, respectiv, actul normativ au câteva caracteristici comune. Notaţi cu
“x” care din caracteristicile de mai jos sunt proprii actului de aplicare individuală:
( ) produce efecte în timp între limitele momentului de intrare în vigoare şi cel al abrogării;
( ) este emis de organele competente ale statuluiu pentru cazuri sau situaţii concrete, determinate;
( ) este emis de organele competente ale statului pentru a reglementa în mod generic anumite raporturi sociale;
( ) are întotdeauna ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret;
( ) modificarea, anularea, contestarea sau atacarea lui se fac numai la nivelul unui organ ierarhic;
( ) îşi încetează efectele prin abrogare.
7. Notaţi cu “x” variantele considerate corecte:

Dispoziţia - ca etapă a fazei de aplicare a normei juridice - are în acest context accepţiunea de:
( ) element al normei juridice care arată conduita, acţiunea, fapta, conduita etc. ce trebuiesc urmate şi
respectate, respectiv acţiunea licită care trebuie urmată în conformitate cu prevederile normei aplicate;
( ) act juridic cu caracter normativ;
( ) act juridic cu caracter individual;
( ) sancţiune - în sensul strict al aplicării constrângerii asupra persoanei care se face vinovată de săvârşirea faptei
ilicite;
( ) soluţionare a cauzei - în înţelesul mai larg al aplicării normei juridice.
8. Dispoziţia de aplicare sau soluţionare a unui fapt juridic este (notaţi cu x răspunsurile corecte):
( ) element al normei juridice;
( ) act cu caracter de aplicare normativă;
( ) act cu caracter de aplicare individuală;
( ) fază de transpunere în practică, de aplicare a normei juridice.
90
Modulul al III-lea
Tema XI
Raportul juridic
Raporturile sociale care sunt reglementate de norme juridice devin raporturi juridice.
I. Caracteristicile raporturilor juridice

- raporturile juridice sunt raporturi sociale cuprinse în sfera unei reglementări de drept;
- raporturile juridice se desfăşoară numai între subiecţii umani;
- raporturile juridice sunt raporturi cu un conţinut dublu voliţional: pe de o parte, reflectă
voinţa legiuitorului cuprinsă în acea normă care reglementează acel raport social şi, pe de altă
parte, reflectă voinţa părţilor, a subiecţilor de a intra sau stabili acel raport sau relaţie. Cele două
categorii de voinţe cuprinse într-un raport juridic pot fi: sunt concordante sau simetrice când
voinţa părţilor respectă voinţa legiuitorului exprimată în acea normă; sunt discordante sau
asimetrice când voinţa părţilor nu respectă sau încalcă voinţa legiuitorului cuprinsă în normă.
- raporturile juridice sunt istoriceşte determinate – poartă amprenta epocii în care se
formează;
- raporturile juridice sunt raporturi sociale cu structură tripartită – întotdeauna au trei
elemente esenţiale: subiectele sau părţile raportului; conţinutul (drepturile şi obligaţiile corelative
ale părţilor); obiectul (elementul în legătură cu care se stabileşte raportul juridic respectiv).
II. Condiţiile raportului juridic1

Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic, trebuie să existe:
A. norma juridică prin care să fie reglementat raportul respectiv (condiţie general-
abstractă). Rolul determinant al normei juridice în apariţia raportului juridic constă în aceea că:
stabileşte conduita, acţiunea, inacţiunea, drepturile, obligaţiile etc. în cadrul acelei relaţii; stabileşte
calitatea subiectelor sau ale părţilor în acel raport (de exemplu, calitatea de: reclamant, pârât,
debitor, rudenie etc.); stabileşte faptele şi împrejurările care au relevanţă juridică în acel raport;
stabileşte răspunderea şi sancţiunea pentru nerespectarea prevederilor dispoziţiei din acea normă.
Cu toate acestea, teoretic, naşterea unui raport juridic poate avea loc şi în absenţa unei
norme juridice exprese, situaţie în care, prin excepţie, este posibilă aplicarea analogiei. Este
situaţia în care judecătorul, neputând refuza soluţionarea cauzei pe motiv că legea nu ar prevedea
fapta respectivă (sau că legea este neîndestulătoare) va recurge la aplicarea unei norme existente
pentru un caz asemănător, adică la analogie. Instituţia analogiei a fost acceptată din raţiuni
practice şi doar în anumite ramuri ale dreptului, cum este dreptul civil 2. Explicaţia rezidă în faptul
că raporturile sociale sunt mult mai diverse ca mod de manifestare decât pot fi prevăzute de
formulările concise, ipotetice şi general-abstracte ale normelor juridice, iar organele de justiţie
sesizate despre încălcarea unor drepturi nu pot refuza protecţia legală a acestora pe considerentul
că nu există norme juridice exprese cu referire directă la acel raport;
1
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, pp. 272-282; Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului,
2004, pp. 173-178.
2
A se vedea Supra, Modulul XI. Realizarea dreptului, Aplicarea şi interpretarea normelor juridice prin analogie.
91
B. faptul juridic (condiţie concretă) – acea împrejurare care, potrivit normei juridice,
determină apariţia, modificarea sau stingerea unui raport juridic. Împrejurările de fapt sunt cele
care concretizează subiectele, conţinutul şi obiectul raportului juridic.
Faptele juridice sunt fie evenimente, fie acţiuni omeneşti, în funcţie de criteriul prezenţei
sau absenţei voinţei omului în realizarea faptului juridic:
a) evenimentele – ca fapte juridice – sunt acele împrejurări care se produc independent sau
relativ independent de voinţa omului, dar ale căror rezultate produc efecte juridice (naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic) atunci când legea prevede în mod expres. (exemple
de asemenea evenimente: calamităţile naturale, naşterea, decesul, accidentele, împlinirea unui
termen etc.).
b) acţiunile omeneşti – sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care produc efecte juridice
(dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice) ca urmare a reglementării lor prin normele de
drept. Acţiunile omeneşti sunt licite sau ilicite, în funcţie de măsura în care sunt sau nu sunt
conforme cu normele de drept.
Acţiunile omeneşti licite - acţiunile săvârşite în conformitate cu normele de drep– şi cu
scopul direct, manifest de a produce efecte juridice - mai poartă denumirea şi de acte juridice.
***
Actul juridic - în accepţiunea de „fapt juridic” licit, prin care se urmăreşte naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic - poate avea două sensuri:
a) înscris probator, care poate dovedi un fapt juridic (un contract scris de vânzare-
cumpărare; o diplomă de bacalaureat; un bilet de tren etc.);
b) manifestare de voinţă, exprimată în orice formă, cu intenţia de a da naştere, a modifica
sau a stinge un raport juridic.
Datorită marii lor diversităţi, actele juridice pot fi clasificate după mai multe criterii,
astfel:
- după numărul de voinţe cuprinse în acel act juridic, sunt: unilaterale, bilaterale,
multilaterale;
- după scopul sau interesul patrimonial urmărit, pot fi: acte juridice oneroase şi acte
juridice gratuite;
- după calitatea subiectelor care îşi manifestă voinţa sunt: acte juridice oficiale şi acte
juridice neoficiale;
- după forma cerută de lege pentru încheierea lor: consensuale; formale; solemne;
- după criteriul efectelor, actele juridice pot fi: constitutive de drepturi (creează o situaţie
juridică nouă) sau declarative (constată existenţa unei situaţii).
III. Elementele raportului juridic

Raporturile juridice au o structură tripartită: subiectele – ca părţi ale raportului juridic;
conţinutul – drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor care le leagă în acel raport; obiectul
– elementul în legătură cu care subiectele îşi stabilesc acele drepturi şi obligaţii.
1. Subiectele raportului juridic pot fi numai oamenii, fie ca persoane fizice, fie ca
subiecte colective de drept (colectivităţi de indivizi, persoane juridice). Într-un raport juridic pot
participa cel puţin două subiecte de drept.
Pentru ca o persoană să devină subiect al unui raport juridic, trebuie să aibă
capacitate juridică. În funcţie de instituţia juridică sau ramura de drept, în funcţie de natura
“persoanei” căreia i se recunoaşte calitatea de subiect al raportului juridic, capacitatea juridică a
persoanelor are diferite accepţiuni sau denumiri, se dobândeşte de la vârste diferite, are întindere
diferită a drepturilor şi obligaţiilor. Astfel, există: capacitate de folosinţă, capacitate de exerciţiu,
capacitate de a moşteni, capacitate de a testa, capacitate de a răspunde, capacitate electorală etc.
După natural lor, persoanele ce pot avea calitatea de subiecte ale raportului juridic sunt:
92
A. persoana fizică – individul uman cu calitatea generică de subiect de drept – “fiinţa
umană privită prin prisma calităţii ei de virtual participant la raporturi juridice şi de virtual titular
de drepturi şi obligaţii”1.
Pentru persoana fizică – subiect al raportului juridic – legea stabileşte că aceasta
dobândeşte capacitatea juridică în funcţie de două criterii corelative: o anumită limită minimă de
vârstă şi, respectiv, criteriul discernământului normal, neafectat de imaturitate sau de vreo boală
mintală. Astfel, capacitatea juridică – premisă a calităţii de subiect al raportului juridic – este
aptitudinea generală şi abstractă, stabilită de lege în funcţie de vârsta şi discernământul
persoanei de a dobândi sau exercita drepturi şi obligaţii într-un raport juridic, adică de a fi
titulară de drepturi şi obligaţii.
În dreptul civil se face distincţia între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
(Această „capacitate” este definită în Noul Cod Civil, )n vigoare de la data de 01.11.2011.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală recunoscută de lege pentru orice fiinţă
umană — indiferent de vârstă sau discernământ — de a dobândi şi a avea drepturi şi obligaţii în
sfera dreptului civil. Capacitatea de folosinţă o au toate fiinţele umane de la naştere şi până la
deces, indiferent de puterea lor de discernământ.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea stabilită de lege pentru persoanele cu discernământ
de a-şi exercita singure, în nume propriu, drepturile şi obligaţiile pe care le au sau şi le asumă. De
aceea, sunt lipsite de această formă de capacitate minorii sub 14 ani precum şi persoanele puse sub
interdicţie din lipsa discernământului lor (debilitate mintală, boală psihică etc.), drepturile şi
obligaţiile acestora ce rezultă din capacitatea lor de folosinţă fiind exercitate de reprezentanţii lor
legali sau judecătoreşti2.
B. subiectele colective - colectivităţile de persoane fizice pot deveni părţi sau subiecţi ai
unui raport juridic, de exemplu, prin asociere simplă, contract colectiv de muncă, răspundere
solidară etc. a două sau mai multe persoane fizice (exemplu: societatea civilă profesională de
avocaţi).
C. persoana juridică - dobândeşte calitatea de subiect într-un raport juridic numai în

temeiul şi limitele stabilite de lege. În sistemul nostru juridic actual Noul Cod Civil stabileşte ca
principale elemente constitutive ale persoanei juridice următoarele: să aibă organizare de sine
stătătoare; să dispună de un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor care o compun; să
aibă un scop licit şi moral3. Pe lângă aceste condiţii generale cerute de lege, constituirea persoanei
juridice presupune şi cerinţa procedurală a existenţei, într-o formă sau alta, a acordului organelor
de stat competente pentru înfiinţarea lor, acord care poate fi, după caz: al organelor de stat
superioare care au competenţa de a le constitui; al organelor de stat investite cu competenţa de a le
autoriza sau recunoaşte (instanţele judecătoreşti); al organelor de stat cu competenţa de a le
înregistra în evidenţele publice (Camere de comerţ, Administraţii financiare) etc4.
Spre deosebire de persoana fizică, în cazul căreia este recunoscută o capacitate juridică
generală, persoana juridică dispune de o capacitate juridică specializată sau limitată, adică poate
dobândi şi exercita numai acele drepturi şi obligaţii care corespund actului de constituire sau
înfiinţare, scopului pentru care a fost creată. Persoana juridică acţionează ca subiect al unui raport
juridic concret numai prin intermediul persoanei fizice care o reprezintă potrivit actului de
înfiinţare a acelei persoane juridice.
1
Apud Ionel REGHINI, Şerban DIACONESCU, Introducere în dreptul civil, vol. 1, Editura „Sfera juridică”, Cluj-
Napoca, 2004, p. 118.
2
3
Apud Ionel REGHINI, Şerban DIACONESCU, Introducere în dreptul civil, vol. 1, 2004, p. 343.
4
93
Există mai multe criterii de clasificare a persoanelor juridice, dintre care cel mai frecvent
utilizate sunt: domeniul dreptului de care aparţin; forma dreptului de proprietate ca temei al
patrimoniului; natura scopului lor; calitatea celor care le compun; modul de înfiinţare;
naţionalitatea1 şi altele.
După domeniul dreptului de care aparţin, distingem2:
a) persoane juridice de drept public:
- statul – ca persoană juridică sui generis – este “persoană juridică în raporturile în care
participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii” (conform art. 25
din Decretul nr. 31/1954) (de exemplu, când o persoană decedează fără a avea moştenitori legali
sau testamentari, succesiunea devine vacantă, revenind statului – conform art. 680 din Codul civil);
- autorităţile centrale sau locale ale puterii executive (Administraţia Prezidenţială,
Guvernul,
Ministerele, prefecturile etc.);
- organele puterii legislative (Senatul, Camera deputaţilor);
- organele puterii judecătoreşti (Ministerul Public, Curtea Constituţională, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele);
- unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul, judeţul);
- instituţiile de stat finanţate de la buget (bugetare) (instituţiile de învăţământ
superior, institutele de cercetare, spitalele);
b) persoane juridice de drept privat – care urmăresc desfăşurarea unor activităţi pentru
satisfacerea unor interese personale sau colective:
- societăţile comerciale;
- societăţile agricole;
- organizaţiile neguvernamentale: asociaţiile (culturale, sportive, de tineret, religioase etc.),
fundaţiile, sindicatele, partidele politice;
- cultele religioase;
- organizaţiile profesionale (Baroul avocaţilor, Uniunea notarilor publici etc.).
După scopul lor, distingem:
a) persoane juridice care urmăresc un scop patrimonial (societăţi comerciale, regii
autonome, cooperative etc.)
b) persoane juridice fără scop patrimonial (asociaţii, fundaţii, organele statului, partide,
sindicate etc.)
După modul de constituire, distingem:
a) persoane juridice care se înfiinţează prin act de dispoziţie al unui organ de stat
competent;
b) persoane juridice care se înfiinţează prin act juridic de asociere (convenţie).
După naţionalitate distingem:
a) persoane juridice române;
b) persoane juridice străine.
2. Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce revin
subiectelor din relaţia dată, drepturi şi obligaţii prevăzute de norma juridică.
În funcţie de titularii de drepturi şi titularii de obligaţii, avem raporturi juridice
simple — când una din părţile raportului este numai titular de drepturi, iar cealaltă parte numai
1
Apud Ernest LUPAN, Dan A. POPESCU, Amalia MARGA, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1994, p. 29 şi urm.; Ionel REGHINI, Şerban DIACONESCU, Introducere în dreptul civil, vol. 1, 2004,
pp. 349-354.
2
Ionel REGHINI, Şerban DIACONESCU, Introducere în dreptul civil, vol. 1, 2004, pp. 351-352.
94
titular de obligaţii — şi, raporturi juridice complexe, când fiecare din părţile participante la raport
sunt atât titulari de drepturi, cât şi de obligaţii.
Semnificaţia noţiunii de „drept” sau „drepturi” al/ale subiectelor unui raport juridic este
acela de „drept subiectiv”.
Atenţie la distincţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv prezentată la începutul
cursului!
Drepturile subiective din cadrul raportului juridic sunt drepturile concrete ale subiectelor
participante la raportul juridic respectiv. Ele reprezintă posibilitatea (conferită de norma juridică)
subiectelor participante (persoana fizică sau subiect colectiv de drept), în calitate de titulare ale
dreptului respectiv, de a acţiona într-un anumit fel şi de a pretinde din partea celorlalţi subiecţi o
conduită corespunzătoare, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva de natură a aduce
atingere drepturilor sale.
(Dreptul obiectiv este — aşa cum s-a arătat — independent faţă de subiectele raportului
juridic concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.)
Drepturile subiective pot fi clasificate după mai multe criterii1:
a) după gradul de opozabilitate distingem: drepturi absolute - sunt cele cărora le
corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le respecta (de exemplu, dreptul la viaţă, la
proprietate, la libertate etc.) şi, drepturi relative — sunt cele care sunt opozabile numai unei
anumite persoane (dreptul cumpărătorului de a primi bunul care a fost plătit, drept ce este opozabil
doar faţă de vânzător);
b) după criteriul conţinutul lor, drepturile subiective pot fi clasificate în:
- drepturi patrimoniale - sunt cele care pot fi evaluate în bani, au un caracter economic, şi
care, la rândul lor, pot fi împărţite în drepturi reale şi drepturi de creanţă;
- drepturi nepatrimoniale - sunt cele care nu au un caracter economic, neputând fi
exprimate, în general, în bani. La rândul lor, acestea pot fi împărţite în: drepturi care privesc
existenţa şi integritatea persoanei; drepturi care privesc identitatea persoanei; drepturi care decurg
din creaţia intelectuală ş.a..
c) după natura raporturilor în cadrul cărora se nasc, drepturile subiective pot fi împărţite
în: drepturi de natură civilă, penală, administrativă, financiară, de muncă) etc.
Obligaţia - este corelativul dreptului în cadrul raportului juridic, constituind celălalt
element al acestuia. În sens juridic, prin obligaţie înţelegem acea îndatorire pe care o are subiectul
pasiv, pretinsă de subiectul activ al unui raport juridic, îndatorire care poate să constea în a da, a
face sau a nu face ceva, şi care, în caz de nerespectare, poate fi impusă prin forţa coercitivă a
statului.
Se înţelege că atât drepturile subiective, cât şi obligaţiile — ca elemente ale
conţinutului unui raport juridic — reprezintă o concretizare a prevederilor normelor de drept.
Drepturile şi obligaţiile în cadrul raportului juridic sunt corelative, se presupun şi se
condiţionează reciproc. De exemplu, în cazul vânzării-cumpărării: vânzătorul are dreptul să
primească preţul şi, are obligaţia de a da bunul vândut cumpărătorului, iar cumpărătorul are
obligaţia de a plăti preţul vânzătorului şi are dreptul să primească bunul cumpărat.
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care le are un cetăţean conform legilor în
vigoare constituie statutul juridic al persoanei.
3. Obiectul raportului juridic – elementul sau fenomenul în legătură cu care se

naşte raportul juridic respectiv, în legătură cu care subiectele îşi stabilesc sau revendică anumite
drepturi şi obligaţii prevăzute în normele de drept. Obiectul raportului juridic desemnează scopul,
interesul ori finalitatea drepturilor şi obligaţiilor correlative din conţinutul raportului juridic.
1
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 184-185.
95
IV. Specificul raportului juridic de constrângere
Raportul juridic de constrângere – reprezintă o categorie specială de raporturi
juridice care se formează ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi care antrenează răspunderea
juridică şi aplicarea sancţiunii. Specificul raportului juridic de constrângere decurge din specificul
sau particularitatea elementelor acestuia, adică din:
1. Calitatea specială a subiecţilor acestui raport:

a) statul – întotdeauna prezent ca reprezentant an autorităţii publice care, prin organele şi
aparatul specializat al acestuia, are competenţa de a exercita tragerea la răspundere şi, respectiv,
constrângerea prin aplicarea sancţiunii;
b) autorul faptei ilicite – persoana care prin fapta sa a încălcat prevederile unei norme
juridice.
2. Conţinutul raportului juridic de constrîngere – drepturile şi obligaţiile

corelative ale statului (prin organele sale abilitate) şi ale autorului faptei ilicit. Dreptul organului
abilitat de a aplica sancţiunea prevăzută pentru nerespectarea prevederilor legale şi obligaţia de a
respecta dreptul la apărare al autorului faptei ilicite; dreptul autorului faptei ilicite la apărare şi
obligaţia de a se supune sancţiunii aplicate dacă este găsit vinovat pentru încălcarea normei
juridice.
3. Obiectul raportului juridic de constrângere – constă în sancţiunea care se

aplică de către subiectul “stat” (prin organele abilitate în acest sens) subiectului “autor al faptului
ilicit”.
Concluzii
Raporturile juridice reprezintă o categorie aparte a raporturilor sociale. Sunt
raporturi juridice numai acele relaţii sociale care sunt cuprinse în sfera unor reglementări ale
dreptului. Raporturile juridice au totdeauna o structură tripartită: subiectele raportului juridic
trebuie să aibă capacitate juridică şi sunt în număr de cel puţin două; cuprinsul raportului juridic
constă în drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor; obiectul raportului juridic este
elementul în legătură cu care subiectele intră în acel raport juridic. Pe această structură tripartită se
grefează şi raportul juridic de constrângere, cu precizarea că în această situaţie unul dintre subiecte
este întotdeauna statul, prin organele abilitate să constate săvârşirea faptei ilicite şi să aplice
sancţiunea, iar celălalt subiect este autorul faptei ilicite.
96
Modulul al IV-lea
Tema XVIII
Răspunderea juridică
1. Noţiunea de “răspundere juridică”

Răspunderea juridică este un complex de drepturi şi obligaţii conexe, prevăzute de
normele juridice, drepturi şi obligaţii care iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, şi
care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, adică de aplicare a sancţiunii.
2. Caracteristicile răspunderii juridice

a) are ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept.
b) Este legată în mod direct de activitatea exclusivă a unor organe de stat competente
c) Este o răspundere general-obligatorie, mai promptă şi mai eficientă decât celelalte forme
ale răspunderii sociale
d) Consecinţele răspunderii juridice pot fi deosebit de grave, antrenând sancţiuni privative
de libertate sau, în unele sisteme de drept, mergându-se până la pedeapsa capitală.
e) În stabilirea răspunderii şi vinovăţiei se împletesc atât evaluările de ordin strict juridic,
cât şi cele de ordin moral, de echitate, umanitarism etc.
3. Principiile răspunderii juridice:

3.1. principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie – se poate aplica o
sancţiune autorului faptei ilicite doar atunci câ nd este vinovat de nerespectarea unei norme
juridice şi doar în limitele vinovăţiei sale;
3.2. principiul răspunderii personale – răspunderea juridică acţionează direct numai faţă
de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite. Excepţii:
Cu toate acestea, există şi câteva excepţii de la regula generală. Aşa cum prevedea
vechiul Cod civil, şi Noul Cod civil prevede câteva situaţii de răspundere pentru fapta altuia,
precum şi pentru prejudicial cauzat de animale sau de lucruri, astfel:
- art. 1372. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie:
persoanele care în temeiul legii (părinţii), în temeiul unui contract sau în temeiul onei hotărri
judecătoreşti au obligaţia de a supraveghea un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspund
de prejudicial pe care acestea din urmă l-au cauzat altora;
- art. 1373. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi: comitentul are obligarea să
repare prejudicial cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta acestora din urmă are legătură cu
atribuţiile ori scopul funcţiilor ce li s-au încredinţat; comitent – în sensul acestui articol, este cel
care, pe baza unui contract ori în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra
celor care îndeplinesc anumite funţii ori însărcinări în interesul comitentului sau al altei persoane
- art. 1374. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale: proprietarul unui
animal ori cel care se serveşte de el, indiferent de culpă (de forma vinovăţiei) pentru prejudiciul
cauzat de animal;
- art. 1375. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri: oricine este obligat să
răspundă - indiferent de culpă - de prejudiciul cauzat de lucrul pe care îl are în pază.
3.3. principiul justeţei sancţiunii – sancţiunea aplicată trebuie să fie proporţională cu

gravitatea faptei, cu gradul de pericol social al faptei, cu atitudinea faptuitorului etc. Include şi
97
principiul potrivit căruia o persoană nu poate fi trasă la răspundere de mai multe ori pentru aceeaşi
faptă, principiul proporţionalităţii ş.a.
3.4. principiul celerităţii tragerii la răspundere – sancţiunea trebuie aplicată autorului

faptei ilicite cât mai aproape de momentul săvârşirii faptei pentru a-şi putea atinge scoppul
urmărit: reparatoriu, educativ, preventiv). În ultima vreme legiuitorul precizează uneori expres
acest principiu prin exprimări diferite, cum ar fi : “într-un timp rezonabil “ sau alte formule care
obligă organele abilitate cu solutionarea cauzelor să evite tergiversarea inutilă.
4. Elementele şi condiţiile răspunderii juridice:

A. Să existe subiectul răspunderii juridice.
Subiect al răspunderii juridice poate fi, după caz, persoana fizică sau persoana juridică.
Pentru ca persoana fizică să fie subiect al răspunderii juridice, trebuie să aibă:
a) capacitatea juridică de a răspunde – aptitudinea persoanei fizice de a fi chemată să
răspundă în faţa organelor jurisdicţionale pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta consecinţele
juridice pe care le implică aplicarea constrângerii de stat; capacitatea de a răspunde implică
existenţa discernământului şi a unui complex de atribute juridice.
b) libertatea de a acţiona – adică să fi acţionat în cunoştinţă de cauză, neobligat şi
neinfluenţat de nimeni şi nimic asupra căii de urmat.
B. Să existe conduita ilicită

- orice conduită prin care este încălcată norma de drept.
Această conduită poate fi:
- infracţiune – este fapta prevăzută de lege ca fiind faptă penală – vezi definiţia Infra, la
formele conduitei ilicite.;
- contravenţie - este fapta prevăzută de lege ca fiind contravenţie - vezi definiţia Infra, la
formele conduitei ilicite;
- delict – orice faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, care cauzează altuia un prejudiciu,
conform art. 1357 Cod civil, vezi definiţia Infra, la formele conduitei ilicite; -
- abatere disciplinară – orice fapta considerată ca atare, săvârşită de o persoană angajată cu
contract de muncă, în exercitarea atribuţiilor de munca - vezi definiţia Infra, la formele
conduitei ilicite.
C. Să existe vinovăţia –
Vinovăţia este starea subiectivă ce îl caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul
încălcării
normei de drept. Constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţă de interesele sau valorile
ocrotite prin normele de drept. Apare ca o înlănţuire a manifestărilor pe linia dintre conştiinţi –
voinţă – acţiune. Este condiţia esenţială pentru aplicarea sancţiunii.
Formele vinovăţiei sunt:
a) intenţia (sau dolul) - acţiunea ilicită este orientată în mod voit spre a produce efectul
ilicit; autorul faptei ilicite ştie care sunt consecinţele faptei sale şi le chiar doreşte;
b) culpa - autorul faptei ilicite nu prevede consecinţa faptelor sale deşi putea şi trebuia să le
prevadă sau, chiar dacă le prevede speră să nu se vor produce. Modalităţile culpei sunt: neatenţia,
neglijenţa, neprevederea, nepriceperea, superficialitatea.
D. Să existe legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător

– este una dintre condiţiile fundamentale ale răspunderii juridice. Apare ca legătura dintre
cauză şi efect. Pentru a stabili răspunderea juridică este întotdeauna necesară determinarea şi
delimitarea cauzei şi a condiţiilor care au produs acel efect.
98
5. Modalităţile săvârşirii faptei ilicite:

După cum este sau nu conformă prevederilor normelor de drept, conduita umană poate fi
licită sau ilicită. Conduita ilicită reprezintă întotdeauna împrejurarea ce determină naşterea
raportului juridic de aplicare a sancţiunii, respectiv a raportului juridic de constrângere. Conduita
ilicită poate să constea într-o acţiune sau într-o inacţiune contrare prevederilor normelor juridice,
şi care sunt săvârşite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale.Faptul
juridic ilicit este sinteza a două elemente : conduita sau fapta ilicită propriu-zisă a unui subiect şi
norma juridică încălcată prin acea conduită, iar modalităţile săvârşirii faptei ilicite sunt: acţiunea
şi inacţiunea.
a) Acţiunea reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite. Ea
constă dintr-o manifestare efectivă de conduită şi presupune o serie de acte materiale care,
raportate la normele juridice, se dovedesc a fi contrare prevederilor normelor cu dispoziţii
prohibitive.
b) Inacţiunea constă într-o abţinere a persoanei de a face ceva, reţinerea de la o acţiune la
care ar fi fost obligată. Ea constă într-o nerespectare a prevederilor normelor cu dispoziţii
onerative.
6. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice:

Fiecărei forme de conduită ilicită îi corespunde o formă a răspunderii juridice, care se
conturează în funcţie de domeniul sau ramura de drept în care a fost încălcată norma juridică, pe
lângă alţi factori ce trebuiesc avuţi în vedere (valorile sociale lezate, gradul de pericol social al
faptei ilicite, modalităţile de săvârşire a faptei ilicite, vinovăţia autorului ş.a.) astfel:
a) săvârşirea unei infracţiuni - atrage răspunderea penală. Infracţiunea, aşa cum este
definită în Codul penal, este “fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
prevăzută de legea penală”.
b) producerea unui prejudiciu, a unor daune, precum şi nerespectarea condiţiilor de fond
sau formă la încheierea unor acte etc. - atrage răspunderea civilă.
Trebuie făcută distincţia între:
- răspunderea civilă delictuală – obligaţia civilă de a repara prejudiciul produs printr-o faptă ilicită;
- răspunderea civilă contractuală – are caracter derogator faţă de cea delictuală – constă în
repararea prejudiciului produs prin încălcarea obligaţiei concrete asumate într-un contract
preexistent.
c) săvârşirea unei contravenţii - atrage răspunderea contravenţională. Contravenţia este
“fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a
Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului
sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti”.
d) abaterea disciplinară - atrage răspunderea disciplinară. Abaterea disciplinară
presupune întrunirea a două condiţii: calitatea de salariat cu contract de muncă şi încălcarea unei
obligaţii de serviciu.
Concluzii
Răspunderea juridică este un complex de drepturi şi obligaţii conexe, prevăzute de normele
juridice, drepturi şi obligaţii care iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, şi care
constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, adică de aplicare a sancţiunii. Răspunderea
juridică, spre deosebie de celelalte forme de răspundere socială, are trăsături şi principii specifice;
trebuie întrunite anumite condiţii pentru a lua naştere. Stabilirea vinovăţiei este foarte importantă
pentru naşterea răspunderii juridice. Modalităţile de săvârşire a faptei ilicite sint acţiunea şi
inacţiunea. Formele conduitei ilicite sunt. infracţiunea, contravenţia, delictul civil, abaterea
99
disciplinară. Formele răspunderii juridice corespondente faptelor ilicite amintite sunt: răspunderea
penală, răspunderea contravenţională, răspunderea civilă, răspunderea disciplinară.
Întrebări de control şi autoverificare

1. Care sunt principalele caracteristici ale răspunderii juridice?
2. Care sunt şi în ce constau principiile generale ale răspunderii juridice, inclusiv excepţiile.
3. Care sunt şi în ce constau elementele şi condiţiile răspunderii juridice? (subiectele răspunderii juridice;
conduita ilicită; vinovăţia; legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător)
4. Ca re sunt modalităţile săvârşirii conduitei ilicite?
5. Care sunt formele conduitei ilicite şi, în funcţie de acestea, precizaţi care sunt principalele forme ale
răspunderii juridice? Explicaţi-le conţinutul.
6. Ce este vinovăţia şi care sunt formele ei?
100
Anexe
Anexa nr. 1.
BIBLIOGRAFIE
Studenții au posibilitatea să studieze din prezentul Indrumar, din lucrările menționate în
bibliografia generală, din fasciculele trimise de titularul cursului la întâlnirile tutoriale, unde este
cazul de completări, precum și din cursul tipărit, a cărui apariție va fi anunțată la momentul cuvenit.
În afara materialelor pe care le va furniza studenţilor pe măsura predării temelor, când este cazul,
titularul de disciplină va indica și lucrări bibliografice care dezvoltă mai amplu temele predate.
Cele trei categorii de bibliografie [generală, suplimentară, și facultativă] pot fi completate de
titularul de disciplină pe parcursul semestrului I, la întâlnirile tutoriale.
A. Bibliografie generală:
Oricare titlu din această secţiune poate fi studiat pentru examen, sau alte cursuri de Teoria generală a
dreptului (de la bibliotecă sau din alte surse), cu condiţia să acopere tematica menționată la începutul Îndrumarului!
Recomandăm consultarea titularului de disciplină înaintea achiziționării oricăror lucrări de Teoria generală a
dreptului.
Precizare: Studenții vor primi în timp util informații cu privire la materialele din care se vor pregăti pentru
prezentarea la examenul de TGD.
- Veronica REBREANU, Septimiu-Ioan PUȚ, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura
Limes, Cluj-Napoca, 2015.
- Veronica REBREANU, Suport pentru seminar, 2010.
- Ion CRAIOVAN, Tratat de teoria generală a dreptului, ediția a III-a revizuită și adăugită, Universul Juridic,
București, 2015.
- Ioan CETERCHI, Ion CRAIOVAN, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ”All”, Bucureşti, 1993.
”All Beck”, București, 2001.
- DOGARU, D.C. DĂNIŞOR, Gh. DĂNIŞOR, Teoria generală a deptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999;
Bucureşti, 1999.
Bucureşti, 1997.
- Gheorghe MIHAI, Teoria Dreptului, ediţia 3, Editura ”C.H. Beck”, Bucureşti, 2008.
- Radu MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura “Alma Mater”, Timişoara, 1999.
- Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Curs universitar,
Bucureşti, 2002.
seminar, Editura ”All Beck”, București, 2005.
- Sofia POPESCU, Maria-Luiza HRESTIC, Alexandrina ȘERBAN, Radu STANCU, Mădălina VIZITEU, Teoria
generală a dreptului, Curs universitar, Editura PRO Universitaria, București, 2016.
- Ioan SANTAI, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ”Risoprint”, Cluj-Napoca, 2007, sau orice altă
ediție ulterioară.
- Andrei SIDA, Introducere în Teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004.
- Andrei SIDA, Daniel BERLINGHER, Teoria generală a dreptului, ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007.
- Ioan VIDA, Ioana-Cristina VIDA, Teoria generală a dreptului, Curs universitar, Universul Juridic, București, 2016.
- Costică VOICU, Teoria generală a dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2002.
101
- Romul Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2000.
B. Bibliografie suplimentară
Lucrările din această secţiune completează şi aprofundează noţiunile dobândite la cursul de TGD, fiind
de folos mai ales studenților care aleg să-și redacteze lucrarea de licență la această disciplină. Nu sunt
obligatorii pentru examenul de TGD.
- Mihail ALBICI, Despre drept şi ştiinţa dreptului, Editura ”All Beck”, Bucureşti, 2005.
- Robert ALEXY, Conceptul și validitatea dreptului, Editura Paralela 45, Colecția Drept, Politica, Societate, Pitești,
2008.
- Gheorghe BOBOŞ, Statul şi dreptul în civilizaţia şi cultura universală, Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2006.
- Cristina-Eugenia BURTEA-CIOROIANU, Elena-Veronica NICOLA, Metodologie juridică, Curs pentru studenți,
Editura Universul Juridic, București, 2012.
- Jacques CHEVALLIER, Statul de drept, Universul Juridic, Universitaria, Craiova, 2012.
- Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului. Îndrumar metodologic pentru seminare, Editura Universul Juridic,
București, 2005.
- Ion CRAIOVAN, Finalităţile dreptului, Editura ”Continent XXI”, Bucureşti, 1995.
- Ion CRAIOVAN, Tratat de teoria generală a dreptului, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic,
Colecția tratate, București, 2015.
- Ștefan DEACONU, Metodologie juridică. Curs practic pentru studenți, Editura Hamangiu, București, 2013.
- Ion DELEANU, Ficțiunile juridice, Editura ”All Beck”, Colecția ”Studii juridice”, București, 2005.
- Radu DIMIU, Stilul judiciar, Editura ”Rosetti”, Colecția ”Cultură juridică”, București, 2004.
- Mircea DJUVARA, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994.
- Corina Adriana DUMITRESCU, Introducere în teoria izvoarelor dreptului, Editura ”Paideia”, Colecţia Paideia-
Ştiinţe, Seria Drept, Bucureşti, 1999.
- Maria V. DVORACEK, Gheorghe LUPU, Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996.
- Mihail-Constantin EREMIA, Interpretarea juridică, Editura ”All”, Bucureşti, 1998.
- Elena-Mihaela FODOR, Norma juridică parte integrantă a normelor sociale, Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca,
2003.
- Mihai GRIGORE, Tehnica normativă, Editura C.H.Beck, București, 2009.
- Vladimir HANGA, Dreptul şi tehnica juridică, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2000.
- H.L.A. HART, Conceptul de drept, CEU PRESS, Editura ”Sigma”, Chişinău, 1999.
- Ioan HUMĂ, Cunoaștere și interpretare în drept, Editura Academiei Române, București, 2005.
- Hans KELSEN, Doctrina pură a dreptului, Editura ”Humanitas”, Colecţia ProJure, Bucureşti, 2000.
- Ioan LEȘ, Sisteme judiciare comparate, Editura ”All Beck”, Colecția Juridica, Seria Studii juridice, București, 2002.
- Philippe MALAURIE, Antologia gândirii juridice, Editura ”Humanitas”, Bucureşti, 1997.
- Bjarne MELKEVIK, Transformarea dreptului, Editura Sfera juridică, Colecția Universitaria, Cluj-Napoca, 2010.
- Istrate MICESCU, Curs de drept civil, Editura ”All Beck”, Seria Juridica, Colecția Restitutio, București, 2000.
- Gheorghe MIHAI, Fundamentele dreptului. Argumentare şi interpretare în drept, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti,
2000.
- Gheorghe C. Mihai, Teoria dreptului, ediţia 2, Editura ”All Beck”, Bucureşti, 2004.
- Gheorghe MIHAI, Fundamentele dreptului. Teoria izvoarelordreptului obiectiv, Vol. III, Editura ALL BECK,
Colecţia Juridica, Seria Studii juridice, Bucureşti, 2004
- Gheorghe MIHAI, Fundamentele dreptului, Dreptul subiectiv. Izvoare ale drepturilor subiective, Vol. IV. Editura
”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Studii juridice Bucureşti, 2005.
- Gheorghe MIHAI, Metoda logică în drept, Vol. I. Logică formală elementară, Editura ”All Beck”, București, 2005.
- Gheorghe MIHAI, Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice, Vol. V, Editura ”C.H.Beck”, Colecţia
Juridica, Seria Studii juridice, Bucureşti, 2006.
- Gheorghe MIHAI, Fundamentele dreptului. Probarea în dreptul pozitiv, vol. VI, Colecţia Juridica, Colecția Studii
juridice, Bucureşti, 2008.
- Gheorghe MIHAI în lucrarea Teoria dreptului, ediția 3, Editura ”C.H. Beck”, București, 2008.
- Gheorghe MIHAI, Fundamentele dreptului. Vol. I. Știința dreptului și ordinea juridică, Ediția 2, revăzută, Editura
”C.H.Beck”, Seria Studii juridice, Bucureşti, 2009.
- Ilariu MREJERU, Tehnica legislativă, Consiliul legislativ, Editura Ecademiei RSR, București, 1979.
- Gheorghe-Emil MOROIANU, Actualitatea normativismului Kelsian, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica,
Bucureşti, 1998.
- Anita M. NASCHITZ, Conștiința juridică socialistă, Editura Științifică, București, 1964.
- Sofia POPESCU, Teoria generală a dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2000.
- S.I. PUȚ, Principiul distribuirii puterii etatice între tradiţia separatistă şi fundamentare raţională, Universul Juridic,
Bucureşti, 2014.
- Veronica REBREANU, Constantele statului, Ed. ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2003/2004.
102
- Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura LUMINA LEX, Bucureşti, 1999.
- Giorgio del VECCHIO, Lecţii de filosofie juridică, Editura ”Europa Nova”, 1993.
- Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, Editura ”Lumina Lex”,
Bucureşti, 2000.
- Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, Editura ”Rompit”, Bucureşti, 1995.
C. Bibliografie facultativă:
Scopul lucrărilor din această secţiune este lărgirea orizontului juriştilor în devenire prin descoperirea
dreptului şi din alte perspective, pe lângă cea juridică. Nu sunt obligatorii pentru examenul TGD.
- ARISTOTEL, Politica, Editura ”Paideia”, Colecţia cărţilor de seamă, Bucureşti, 2001.
- ARISTOTEL, Statul atenian, Editura ”Agora”, Iaşi, 1992.
- Cesare BECCARIA, Despre infracțiuni și pedepse, Editura Humanitas, București, 2007.
- Ioan BIRIŞ, Valorile dreptului şi logica intenţională, Editura ”Servo-Sat”, Arad, 1996.
- Ion CRAIOVAN, Introducere în filosofia dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Biblioteca
studentului, Bucureşti, 1998.
- Ion CRAIOVAN, Doctrina juridică, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Biblioteca Studentului, Bucureşti,
1999.
- Ion CRAIOVAN, Gânduri juridice, Eseuri, Colecție coordonată de prof.univ.dr. Ovidiu Predescu, Editura Universul
Juridic, București, 2017.
- Mircea DJUVARA, Filosofia contemporană și dreptul, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005.
- Ion DOBRINESCU, Dreptatea și valorile culturii, Editura Academiei Române, București, 1992.
- F.M. DOSTOIEVSKI, Crimă și pedeapsă, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957.
- Ronald DWORKIN, Sovereign Virtue. The Theory and Practice of Equality, Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, London, England, second printing, 2000.
- Claudia GILIA, Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, București, 2007.
- K.W. HARRIS, Legal Philosophies, Second Edition, LexixNexis Butterworths UK, 2003.
- Ioan HUMĂ, Geneza conștiinței morale, Editura Academiei Române, București, 2004.
- Franz KAFKA, Procesul, Editura pentru Literatură Universală, București, 1965.
- J.M. KELLY, A Short History of Western Legal Theory, Clarendon Press – Oxford New York, 1999.
- Cesare LOMBROSO, Omul delincvent, Editura Măiastra, București, 1992.
- John LOCKE, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, Ed. NEMIRA, Colecţia Societatea
Politică, Bucureşti, 1999.
- MACHIAVELLI, Principele, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960.
- Mircea MALIȚA, Homo Fraudens, Editura Rao, București, 2012.
- Andrei MARGA, Filosofia lui Habermas, Editura ”Polirom”, Colecţia Collegium, Iaşi, 2006 (capitolul XII. Filosofia
dreptului, pp. 385-403).
- Ian McLEOD, Legal Theory, Palgrave Macmillan, second edition, Palgrave Law Masters, London., 2003.
- PITAGORA, Legile morale şi politice, Editura ”Antet”.
- Nicolae POPA, Ion DOGARU, Gheorghe DĂNIŞOR, Dan-Claudiu DĂNIŞOR, Filosofia dreptului. Marile curente,
Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Bucureşti, 2002.
- John RAWLS, A Theory of Justice, Revised edition, Oxford University Press, 1999.
- Corey ROBIN, FRICA. Istoria unei idei politice, Editura Vremea, București, 2009.
- J.J. ROUSSEAU, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Biblioteca filozofică, Bucureşti, 1957.
- Emanuel-Mihail SOCACIU (coordonator), Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, Editura ”Polirom”, Colecţia
”Seminar. Teorie politică”, Iaşi, 2001.
- Eugeniu SPERANŢIA, Filosofia dreptului, “Cartea Românească din Cluj”, Sibiu, 1944.
- Constantin STROE, Reflecţii filosofice asupra dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.
- Alain SUPIOT, Homo Juridicus, Editura Rosetti, Colecția Educațional, București, 2011.
- William TWINING, Globalisation & Legal Theory, Law in Context, Butterworths, London, 2000.
- Csaba VARGA, Transition to the Rule of Law?, Editura Krater, Pomaz, 2008.
- *** In honorem Gheorghe Mihai, Colecția IN HONOREM, Editura Universul Juridic, București, 2016.
- *** In honorem Sofia Popescu. Studii juridice, Colectia IN HONOREM, Editura Universul Juridic, București, 2016.
Alte aspecte legate de tematică, bibliografie, conţinut, alte materiale documentare, vor fi
recomandate și/sau transmise studenţilor în timp util în vederea pregătirii pentru examenul din sesiunea de
iarnă, respectiv pentru opționalul din semestrul al II-lea.
.
103
Anexa nr. 2.
Mini-Glosar de termeni juridici
1. abrogarea sau ieşirea din vigoare – este un act de dispoziţie prin care încetează acţiunea
în timp a unui act normativ; se realizează printr-o menţiune distinctă în finalul unui alt act normativ decât
cel abrogat, actul normativ abrogator trebuind să fie de acelaşi nivel sau de nivel superior, (de aceeaşi
valoare juridică sau superior celui abrogat), act ce poate fi emis de aceeaşi instituţie juridică emitentă a
actului normativ abrogat sau superioară acesteia.
2. act juridic – manifestarea de voinţă prevăzută în sfera reglementărilor juridice. Poate fi:
act juridic normativ; act juridic de aplicare individuală; act juridic în accepţiunea de „fapt juridic” licit.
3. actul juridic - în accepţiunea de „fapt juridic” licit, prin care se urmăreşte naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic - poate avea două sensuri: a) de înscris probator, care poate
dovedi un fapt juridic (un contract scris de vânzare-cumpărare; o diplomă de bacalaureat etc.); b)
manifestare de voinţă, exprimată în orice formă, cu intenţia de a da naştere,a modifica sau a stinge un raport
juridic.
4. actele normative – actele prin intermediul cărora sunt reglementate în plan juridic, la
modul general şi impersonal, relaţiile sociale. Unele sunt cunoscute sub denumirea de acte de aplicare
normativă, cele care sunt emise pentru organizarea executării legilor;
5. actele de aplicare individuală – sunt actele care produc efecte juridice, adică determină
întotdeauna naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret.
6. capacitatea juridică – este aptitudinea generală şi abstractă, stabilită de lege în funcţie de
vârsta şi discernământul persoanei de a dobândi sau exercita drepturi şi obligaţii într-un raport juridic, adică
de a fi titulară de drepturi şi obligaţii.
7. dispoziţia - ca element structural al normei juridice - formulează conduita, fapta, acţiunea,
inacţiunea, dreptul, obligaţia etc, propriu-zise ale normei, şi care trebuiesc respectate de cei cărora li se
adresează.
8. dispoziţia de aplicare sau soluţionare a unui fapt juridic este o etapă a fazei de
transpunere în practică, de aplicare individuală a normei juridice.
9. drept obiectiv - ansamblul de norme instituite, elaborate, sancţionate şi aplicate de organe
competente ale statului, a căror respectare este obligatorie fiind garantate la nevoie prin forţa de
constrângere a puterii de stat.
10. drept subiectiv - prerogativa unei persoane, subiect al unui raport juridic concret de a
deţine un bun, a săvârşi un fapt sau acţiune, de a pretinde unui alt subiect să dea, să facă sau să nu facă ceva,
în virtutea normelor dreptului obiectiv.
11. drept pozitiv se înţelege ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat.
12. drept substanţial (sau material) se înţelege ansamblul acelor categorii de norme juridice
care au un conţinut normativ propriu-zis, adică „normează”, stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor
într-un raport juridic.
- drept procesual (sau procedural) se exprimă categoria normelor juridice care cuprind
în conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sau
material.
13. dreptul public cuprinde totalitatea normelor juridice, instituţiile şi ramurile dreptului
care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi (dintre stat sau organele şi agenţii acestuia) cu
persoanele fizice sau juridice particulare, private. Normele de drept public sunt imperative, în sensul că nici
una dintre părţile raportului juridic de drept public nu poate deroga de la prevederile ei în mod unilateral sau
prin convenţie între ele.
14. dreptul privat cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile care
se stabilesc între persoane fizice şisau juridice, luate ca particulari, ca titulari de drepturi şi obligaţii
subiective. Raporturile de drept privat izvorăsc din voinţa părţilor sau subiectelor, care se află pe poziţie de
egalitate juridică.
15. factorii de determinare a dreptului - un ansamblu de factori care îşi pun amprenta,
direct sau indirect, cu pondere variabilă, asupra procesului de configurare a dreptului atât în conţinutul, cât
şi în forma sa.
104
16. instituţia juridică - o grupare unitară, relativ distinctă de norme juridice, prin care se
reglementează o anumită categorie de raporturi juridice.
17. interpretarea neoficială a normelor juridice este forma interpretării care se realizează de
către subiecţi care nu au calitatea de organe oficiale, cu atribuţii de aplicare şi interpretare a normelor
juridice. Este cunoscută şi sub denumirea de interpretare doctrinară sau interpretare ştiinţifică; nu are forţă
juridică, nu este obligatorie.
18. interpretarea normelor juridice este o operaţiune logico-raţională, care se realizează
după anumite reguli, pe baza unor metode specifice dreptului, având ca scop stabilirea adevăratului sau
deplinului sens al normei juridice pentru aplicarea sa concretă.
19. interpretarea oficială este interpretarea realizată de organe ale statului care au competenţe
fie în elaborarea, fie în aplicarea normelor juridice. Interpretarea oficială este obligatorie, fiind investită cu
“forţă juridică”.
20. ipoteza - ca element structural al normei juridice - formulează condiţiile, împrejurările,
situaţiile, categoria de subiecte, starea subiectivă a subiectelor, locul, timpul, modalitatea etc. în care se
desfăşoară conduita, fapta, acţiunea, inacţiunea, dreptul, obligaţia etc. reglementate prin norma respectivă.
21. izvor al dreptului sau izvor formal al dreptului - forma pe care o îmbracă norma
juridică elaborată şi instituită de anumite autorităţi competente, respectiv, forma în care este exprimată
norma juridică respectivă.
22. jurisprudenţa, sau practica judiciară, constă în totalitatea soluţiilor date de instanţele de
judecată în cauzele soluţionate.
23. norma juridică este o regulă de conduită cu caracter obligatoriu, instituită sau
sancţionată de puterea publică, a cărei aplicare este asigurată fie prin conştiinţa juridică - de bună-voie, fie
prin forţa coercitivă a statului în caz de nerespectare.
24. principiile dreptului sunt acele idei generale, cu caracter călăuzitor sau director, care
orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau nivelul întregului sistem de
drept dintr-o ţară sau chiar pe plan internaţional.
25. ramura de drept este constituită dintr-un ansamblu mai larg de norme şi instituţii juridice,
delimitate într-o entitate structurală relativ distinctă.
26. raport juridic – raportul sau relaţia socială cuprinsă în sfera unei reglementări de drept.
27. răspunderea juridică este un complex de drepturi şi obligaţii conexe, prevăzute de
normele juridice, drepturi şi obligaţii care iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite. Constituie
cadrul de realizare a constrângerii de stat, adică de aplicare a sancţiunii.
28. retroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai favorabile (conform art. 15 al.
(2) din Constituţia României) - constă în situaţia în care noua lege penală sau contravenţională mai blândă
se aplică unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare, când acţiona o lege penală sau contravenţională
mai aspră.
29. sancţiunea – ca element structural al normei juridice - formulează consecinţa încălcării
sau nerespectării dispoziţiei normei în ipoteza sau ipotezele date.
30. stabilirea elementelor juridice - ca fază de aplicare a normei juridice - este operaţiunea
juridică ce porneşte de la stabilirea stării de fapt şi constă în selectarea sau identificarea grupajului de norme
juridice care corespund stării de fapt respective şi în care s-ar încadra acea stare de fapt.
31. stabilirea stării de fapt - ca fază de aplicare a normei juridice - este operaţiunea juridică
iniţială prin care se realizează culegerea, consemnarea şi reţinerea faptelor, condiţiilor şi împrejurărilor
relevante pentru cunoaşterea situaţiei sau a cauzei la care se impune aplicarea dreptului.
32. tehnica legislativă - este alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee menite să
asigure o formă corespunzătoare conţinutului reglementărilor juridice.
33. vinovăţia – starea subiectivă ce îl caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării
normei de drept.
105
Scurtă biografie profesională a titularului de curs

- Lector dr. Veronica REBREANU –
Am absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca în
anul 1991, cu media generală 9,22 şi nota 10 la examenul de diplomă .
Sunt doctor în ştiinţe juridice din anul 2001, teza de doctorat intitulându-se „Constantele
statului”.
În perioada 1991-1995 am funcţionat în calitate de consilier juridic al Universităţii “Babeş-
Bolyai” din Cluj Napoca, iar în perioada 1 martie 1995 – 1 martie 1996 am fost judecător, cu drept
de semnătură. Am ţinut ore de seminar începând cu anul universitar 1992-1993 la
disciplina Teoria generală a dreptului.
De la data de 1 martie 1996, în urma concursului organizat pentru ocuparea unui post de
asistent universitar, la care m-am prezentat în ianuarie 1996, funcţionez în Facultatea de Drept, în
prezent fiind lector, titular al disciplinelor de Teoria generală a dreptului şi Dreptul mediului.
Am predat şi la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, la Facultatea de Ştiinţe Economice,
la Facultatea de Biologie şi Geologie, la Facultatea de Ştiinţa Mediului, la Facultatea de Business,
la Facultatea de Chimie discipline legate fie de Teoria generală a dreptului, fie de Dreptul mediului
Am organizat începând cu anul 1997, împreună cu prof.univ.dr. Gidro Romulus, cursul de
Clinica juridică, pe care am coordonat-o până în anul 2002.
În anul 1999 am coordonat două echipe de studenţi care au participat la două competiţii
de procese simulate. În perioada 1998-2000 am fost secretar de redacţie al revistei Studia
Universitatis Babeş-Bolyai – Series Iurisprudentia, răspunzând de apariţia numerelor 1-2/1997; 1-
2/1998; 1-2/1999. În perioada 1996-2000 am îndeplinit funcţia de secretar al Catedrei de drept
public, Facultatea de Drept, iar în perioada 2000-2003, şi din 2008 sunt locţiitor al Şefului
Catedrei de drept public. În perioada ianuarie 2000–ianuarie 2004 am fost membră a Consiliului
profesoral al Facultăţii de Drept.
Am făcut parte din patru colective de cercetare. Dintre acestea: am conceput şi redactat
două dintre proiecte; în trei am fost membră; am fost coordonator ştiinţific al unui a dintre
colectivele de cercetare.
Activităţi didactice în străinătate: am predat în cadrul Programului Socrates/Erasmus la
School of Law din cadrul Universităţii din Exeter (1999, 2002, 2004, 2006), Marea Britanie şi în
cadrul Programului CEEPUS la Pecs (2006).
Am participat în țară și străinătate la numeroase manifestări ştiinţifice, unde am şi
prezentat comunicări dintre care, unele au fost publicate ulterior sau la data desfășurării
conferinței.
După absolvirea facultăţii diferite teme mi-au atras atenţia, interesul pentru acestea
concretinzându-se în comunicările (49 comunicări) pe care le-am susţinut singură sau în
colaborare la diferite manifestări ştiinţifice, unele dintre acestea fiind publicate în reviste de
specialitate (29 articole publicate în ţară şi străinătate).
Am publicat singură: monografia Constantele statului, două volume de Teoria generală a
dreptului. Suport pentru seminarii. Am editat două volume în limba engleză, cuprinzând
comunicările de la două sesiuni științifice: Sustainable evelopment: Utopia or Reality?; Teoria
dreptului și drept comparat. Am publicat în colaborare: Teoria generală a statului și dreptului;
Economia mediului; Tratat de economia mediului.
Între anii 2003-2004 am fost cooptată în calitate de formator în reţeaua de pregătire
continuă a magistraţilor. În anul 2005 am fost consilier personal al ministrului educaţiei şi
cercetării pe probleme juridice.
Am organizat al treilea Simpozion de Protecţia Mediului, ce a avut loc la Borşa,
Maramureş, 25-26 mai 2006.
În anul 2010 am organizat Conferinţa Internaţională „Sustainable Development: Utopia or
Reality?”. Sunt editorul volumului conferinţei, publicat la data conferinţei, sub acelaşi titlu, la
106
Editura Sfera Juridică Cluj-Napoca, la care au contribuit profesori din România, Ungaria, Italia,
Marea Britanie.
În anul 2012 am organizat Conferinţa Internaţională de „Teoria Dreptului şi Drept
Comparat” în onoarea profesorului Gheorghe Boboş. Sunt editorul volumului conferinţei, publicat
la data conferinţei, sub acelaşi titlu, la Editura Cordial Lex Cluj-Napoca, la care au contribuit
profesori din România, Australia, Ungaria, Malaezia, Germania şi Croaţia.
In anii 2013, 2014, 2015, 2016, 2017 am coordonat echipe de studenți care au participat la
competiția internațională organizată de Fudan University, Shanghai, Youth International
Competition on Global Governance. In anii 2013, 2014 și 2015 câte un student a făcut parte din
echipa câștigătoare a concursului, iar în 2017 membri si echipei s-au evidentiat ca Best
Performance Speech si Best Project World Team.
Reprezint Facultatea de Drept în colectivul privind educaţia continuă a profesorilor din
cadrul Institutului de pregătire didactică, şi în cadrul Departamentului pentru Pregătirea
Personalului Didactic - DPPD - Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca.
Am fost membru al Senatului UBB în perioada 2012-2016.
Sunt membră a Asociaţiei Juriştilor din România, a Uniunii Naţionale a Barourilor din
România şi a Asociaţiei Internaţionale de Filosofie a Dreptului şi Filosofie Socială – Filiala din
România (membru în Comitetul director din 2016).
Sunt membru în colectivul ştiinţific la trei reviste din străinătate.
Cluj-Napoca, septembrie 2017
Lector dr. Veronica REBREANU

107
Prezentul chestionar, corect completat acasă, și predat la data examenului valorează 1 (un)
punct din nota finală.
Se completează acasă şi se predă titularului de disciplină la data prezentării la examen !
Numele şi prenumele _________________________________

DREPT
Anul I – I.D.
Data predării = data prezentării la examen
Chestionar-test - 2018/2019
Teoria generală a dreptului
Punctaj
(1,00) punct din oficiu
(1,00) Întrebarea specială:
Cum sunt persoanele în fața legii, potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară?
Conform ar 7 din Legea nr 304/200 privind orgnizarea judiciara toate persoanele sunt egale în faţa
legii, fără privilegii şi fără discriminări. Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire
de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă
politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii.
(0,50) 1. Enunţul următor este greşit. Formulaţi definiţia corectă a sintagmei subliniate:
„Răspunderea juridică este starea de fapt ce constă în încălcarea unei norme juridice și
care atrage după sine anumite sancțiuni.”
„ Raspunderea juridica reprezinta un complex de drepturi si obligatii conexe, prevazute

de normele juridice, drepturi si obligatii care iau nastere ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite si
care constituie cadrul de realizare a constrangerii de stat, adica de aplicare a sanctiunii.”
(0,30) 2. Notați cu ”x” răspunsul corect:

Metoda abstractizării:
( ) este o operaţiune de prospectare a fenomenului juridic;
( ) ridică elemente concrete comune la nivel general;
(x) chiar dacă este o metodă generală, prin finalitatea ei devine concretă;
( ) este o formă a interpretării juridice declarative.
(0,70) 3. Enumeraţi elementele raportului juridic:
- subiectele sau partile în care se stabileste raportul juridic

- continutul raportului juridic care cuprinde drepturile subiective si obligatiile civile ale partilor
- obiectul raportului juridic, adica actiunea, inactiunea sau conduita pe care trebuie s-o urmeze
subiectul activ si subiectul pasiv din raportul juridic .Elementele raportului juridic constitue
structura acestuia, ceea ce înseamna ca lipsa unuia dintre ele atrage inexistenta raportului
juridic.
În continuare, definiţi capacitatea juridică a subiectelor raportului juridic, precizând

specificul capacității juridice a persoanei fizice şi a persoanei juridice:
108
Capacitatea juridica. Pentru ca persoanele sa poata participa intr-un raport juridic, trebuie
sa aiba capacitate juridica .Prin aceasta intelegem aptitudinea generala si abstracta a persoanei de
a avea drepturi si obligatii in cadru raportului juridic fie ele persoane fizice, care sunt subiecte
individuale de drept civil sau persoane juridice, care sunt subiecte colective de drept civil.
(0,80) 4. Care sunt principiile generale și conexe ale acţiunii normei juridice în timp?
Actiunea normei juridice in timp este guvernata de principiul general potrivit caruia norma juridica
actioneaza atata timp cat este in vigoare. La randul sau, acest principiu trebuie inteles din
perspectiva altor doua principii conexe, si anume: principiul aplicarii imediate a normei intrata in
vigoare si, principiul neretroactivitatii legii (a normei juridice).
Principiul aplicarii imediate inseamna ca de la data stabilita ca moment de intrare in vigoare, acea
norma (lege) incepe sa-si produca efectele pentru prezent si viitor, adica se aplica faptelor savarsite
imediat dupa intrarea sa in vigoare.
Principiul neretroactivitatii legii - Acest principiu stabileste ca regula generala ca noua lege intrata
in vigoare nu se aplica faptelor savarsite anterior acestui moment, adica nu retroactiveaza si
nici nu ultraactiveaza, adica nu se aplica dupa iesirea ei din vigoare.
(0,60) 5. Actul juridic normativ şi actul juridic de aplicare individuală au atât trăsături comune,
cât şi caracteristici proprii.
Notaţi cu “x” care din enunţurile de mai jos sunt caracteristice actelor juridice
individuale:
( ) au un caracter generic şi impersonal;
( ) pot fi emise de organele puterii legislative, executive şi instanţele judecătoreşti;
( ) se adresează unui caz sau unei situaţii concrete;
( ) pot fi emise atât de organele puterii legislative, cât şi de organele puterii executive sau
administrative;
(x) produc efecte juridice în timp între limitele intrării şi al ieşirii lor din vigoare.
(0,30) 6. Notaţi cu “x” variantele considerate corecte:

Dispoziţia - ca element al normei juridice:
( ) are caracter general;
( ) înseamnă soluţionarea cauzei - în înţelesul mai larg al aplicării normei juridice;
(x) arată conduita, acţiunea, fapta etc. ce trebuiesc urmate şi respectate, respectiv acţiunea licită
care trebuie urmată în conformitate cu prevederile normei aplicate;
( ) este act juridic cu caracter individual;
( ) indică sancţiunea - în sensul strict al aplicării constrângerii asupra persoanei care se face
vinovată de săvârşirea faptei ilicite.
(1,20) 7. Prezentați etapele tehnicii de elaborare a normei juridice. Precizați și actele de

motivare specifice diferitelor acte normative.
Tehnica juridica desemneaza totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor si tehnicilor utilizate

de organele puterii de stat în procesul de intiere, elaborare, adaptare si amplificare a actelor
normative.
Tehnica juridica cuprinde doua segmente si anume:
109
Crearea dreptului privita sub trei aspecte: initierea actului normativ, elaborarea actului normativ,
adoptarea actului normativ.
Tehnica realizarii dreptului care priveste aplicarea actelor normative, respectiv transpunerea în
viata a normelor juridice.
ETAPELE ELABORARII ACTELOR NORMATIVE
ETAPA 1 -initierea proiectului de lege
Initiativa legislativa apartine Guvernului, deputatilor, senatorilor precum si unui nr. de 250 000
cetateni cu drept de vot (conform art. 73 Constitutie)
ETAPA 2-dezbaterea proiectului de lege
Începe cu prezentarea expunerii de motive si continua cu analiza fiecarui articol.
ETAPA 3-adoptarea proiectului de lege
Presupune o procedura speciala, conform prevederilor art. 74 din Constitutie:
-legile organice se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei camere;
-legile ordinare se adopta cu votul majoritatii membrilor prezenti din fiecare Camera.
ETAPA 4-promulgarea legii
Dupa ce legea este votata, ea este adoptata în Parlament, sub semnatura presedintilor celor doua
Camere.
Promulgarea legii este de competenta Presedintelui României, prin acest act dispunându-se
publicarea ei în Monitorul Oficial.
ETAPA 5-publicarea legii
Legea se publica în Monitorul Oficial al României si intra în vigoare dupa 90 de zile de la data
publicarii.
(0,80) 8. Ce este interpretarea oficială şi ce forme poate lua în funcţie de sfera ei de

obligativitate? Precizați cărei forme de interpretare îi corespunde interpretarea ”autentică”.
Interpretarea oficiala normelor juridice desemneaza procesul intelectual de stabilire a sensului exact
al normelor juridice in vederea aplicarii acestora, a solutionarii unor cause.
Asa cum am remarcat in literatura juridica, interpretarea nu cauta decat maximum de dreptate. Scopul
din urma al interpretarii este de a realiza dreptatea si de aceea legile evolueaza si se schimba mereu.
Formele:
-Interpretarea oficiala sau obligatorie provine de la un organ de stat competent. Interpretarea oficiala
poate fi generala cand este realizata de stat printr-un act special de interpretare. Cea mai generala
interpretare este aceea data de organul care a elaborat actul, dar sunt si alte organe chemate sa asigure
respectarea si interpretarea actelor normative.
-Interpretarea generala se caracterizeaza prin faptul ca este data sub forma unui act normativ. Este de
principiu, ca atunci cand o dispozitie dintr-un act normativ apare neclara sau confuza organul emitent al
actului normativ are dreptul de a da interpretarea autentica a acelei dispozitii printr-un act normativ.
-De asemenea, interpretarea oficiala poate fi si concreta (denumita si cauzala sau judiciara) fiind facuta
de organele de aplicare a dreptului cu prilejul solutionarii unei cauze concrete a unui anumit caz sau
speta si care are caracter obligatoriu numai pentru acea cauza.
-Interpretarea neoficiala (doctrinara). Nu are caracter obligatoriu, nu se concretizeaza in continutul unor

acte juridice a caror respectare sau aplicare sa fie garantate de stat. Ea reprezinta pozitia oamenilor de
stiinta, a specialistilor in domeniul dreptului si este exprimata in tratate, lucrari stiintifice, cursuri
universitare, articole in reviste de specialitate si constituie instrumente de lucru pentru cei care
realizeaza interpretarea concreta.
Interpretarea „autentica” apartine formei de interpretare generala .

+
110
(0,80) 9. Prezentați condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică pentru a fi
subiect al răspunderii juridice.
Pentru ca o persoana fizica sa devina subiect al raspunderii juridice, trebuie sa indeplineasca doua
conditii, si anume: sa aiba capacitatea de a raspunde si sa actioneze in mod liber.
Capacitatea de a raspunde exprima aptitudinea persoanei fizice de a fi chemata a da
seama, a raspunde, in fata organelor jurisdictionale pentru faptele ilicite savarsite de ea si de a
suporta consecintele juridice pe care le implica aplicarea constrangerii de stat, sub forma
sanctiunilor juridice necesare si inevitabile.
Capacitatea de a raspunde implica in primul rand discernamantul, respectiv capacitatea
persoanei de a intelege si de a voi, adica un complex de atribute sau facultati naturale, normale, cu
care este inzestrat individul uman major si sanatos din punct de vedere mental si psihic. Deci, nu
au capacitate de a raspunde din punct de vedere juridic minorii si cei lipsiti de discernamant din
cauza unor boli mintale. Capacitatea de a raspunde mai presupune totodata si un complex de
atribute juridice, adica existenta unor drepturi si, mai ales, de obligatii stabilite prin normele de
drept, pentru a fi dobandite sau impuse celor care incalca normele de drept.
(1,00) 10. Precizaţi care dintre elementele de structură ale normei juridice sunt prezente în textul
normativ de mai jos şi, potrivit clasificărilor cunoscute, menţionaţi şi felul acestora.
Codul civil prevede în Art. 163 alineat (1) :
”În cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri decât cele prevăzute la art.
120 alin. (2), tutorele poate fi sancționat cu amendă civilă, în folosul statului, care nu poate depăși
valoarea unui salar minim pe economie.”
Textul normativ face parte din Dispozitie care prevede conduita ce trebuie urmata in
prezenta ipotezei date,mai precis care sunt drepturile si obligatiile corespunzatoare ale subiectelor
vizate de norma juridica respective .

TGD - ID - 1101 - Indrumar - 2018-2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TGD - ID - 1101 - Indrumar - 2018-2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

Lector dr. Veronica REBREANU

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Anul universitar 2017-2018

II. Suportul de curs propriu-zis

1. Date de identificare a cursului

Începând cu anul universitar 2014/2015, pe lângă Teoria generală a dreptului - disciplină

2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

4. Organizarea temelor în cadrul cursului de TGD

Modulul al II-lea - Teoria normativă a dreptului

Modulul al III-lea - Tema XVII - Raportul juridic

Modulul al IV-lea - Tema XVIII - Răspunderea juridică

5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

6. Materiale bibliografice obligatorii

9. Politica de evaluare şi notare

Nota maximă – 10 - de la examen se compune din următoarele:

Pentru orice nelămurire legată de modul de completare/soluţionare a Chestionarului-

10. Elemente de deontologie academică

11. Studenţi cu dizabilităţi

12. Strategii de studiu recomandate

13. Comunicarea cu titularul de disciplină și tutorii

I. Suportul de curs propriu-zis

Sensuri şi accepţiuni ale termenului “drept”

Tema I. Etimologia, sensurile şi accepţiunile termenului “drept”.

A. Etimologia şi sensurile termenului “drept”

Trebuie observat în acelaşi timp faptul că în antichitate Romanii au creat un

B. Sensurile şi accepţiunile termenului „drept” în limbaj juridic

a) Dreptul public cuprinde ansamblul normelor juridice, instituţiile şi ramurile dreptului

b) Dreptul privat cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile

Întrebări și teste de autoverificare:

1. Definiți și analizați noțiunea de drept obiectiv.

2. Dreptul obiectiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

3. Determinaţi variantele corecte:

4. Definiți și analizați noțiunea de drept pozitiv.

5. Dreptul pozitiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

6. Determinaţi variantele corecte:

7. Definiți și analizați noțiunea de drept subiectiv.

8. Dreptul subiectiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

9. Determinaţi variantele corecte:

1. Definiţii care pleacă de la conţinutul ideii şi/sau idealului de drept:

1.a) Definiţiile formulate în dreptul roman:

2. Definiţia dreptului după izvoare,

3. Definiţia formală a dreptului

O definiţie aparte a dreptului – după conţinut – formulată la începutul secolului al XX-lea:

Pe scurt, potrivit unuia din primii comentatori ai Codului Napoleon, Massé-Vergé,

Exercitiu de reflecţie personală asupra înţelesului conceptului de drept:

Clasificarea ştiinţelor juridice:

- ştiinţele teoretice, fundamentale (ex. Teoria generală a dreptului, Filosofia dreptului,

Atenţie la delimitarea şi corelaţia dintre noţiunile de:

Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice.

În ipostaza de disciplină de învăţământ universitar, Teoria generală a dreptului are o

Cercetarea științifică a dreptului apelează la o serie de metode care sunt adecvate

Limbajul juridic specific științelor juridice poate fi abordat din perspectiva:

A. Factorii de determinare a dreptului (izvoarele materiale ale dreptului) - un

V. Ferrari, dreptul realizează:

P. Roubier – distinge trei categorii de doctrine referitoare la finalităţile dreptului:

De aici derivă şi forţa de obligativitate juridică a acestora: imperativitatea principiilor se

Principiile dreptului prezintă grade diferite de generalitate, în funcţie de sfera de

O altă clasificare are în vedere sistemul dreptului intern şi sistemele de drept

Dificultatea formulării unei definiţii complete sau general-acceptate a dreptului a

a) în planul sau sfera conţinutului normelor juridice există asemenea constante. Se

c) în planul sau sfera aşa-numitului „dat” al dreptului sunt, de asemenea, identificabile