ar

UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA”

Lector universitar dr. CONSTANTIN SAVA

DREPT ADMINISTRATIV
– Suport de curs –

Editura fundaţiei „Andrei Şaguna”

CONSTANŢA
2007
DREPT ADMINISTRATIV
PARTEA a-I-a

Semestrul I

2
 TEMA 1
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
ÎN ROMÂNIA

I. Concepte introductive privind administraţia publică

1. Noţiunea de administraţie:
Administraţia în sensul cel mai larg, este o activitate care constă într-o prestaţia
a unei persoane, sau grup de persoane în folosul altora, faţă de care prestatorul de
activităţi se află în anumite raporturi juridice (fie de subordonare, fie de colaborare
sau de participare) şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele
materiale şi financiare necesare.
Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare,
vorbim de o administraţie particulară:
Dacă activitatea are un interes general, de nivel naţional sau local, suntem în
prezenţa unei administraţii publice.
Societatea cunoaşte un proces continuu de multiplicare şi diversificare a
sarcinilor administraţiei care impune necontenit îmbunătăţire şi perfecţionare în
structura şi activitatea administraţiei, prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne.
Pentru a realiza aceste sarcini administraţia trebuie să ţină cot de imperativele:
- a prevedea;
- a organiza;
- a conduce;
- a coordona;
- a controla.
Noţiunea de administraţie are trei accepţiuni principale:
a) administraţia ca activitate, de a realiza administraţia,
b) administraţia ca structură sau organizare;
c) administraţia ca instituţie.

3
 2. Faptul administrativ:
Orice activitate de natură administrativă evocă un fapt administrativ care este
un fapt social şi se află în cadrul unor grupuri sociale stabile.
Faptele administrative se clasifică în două categorii:
a) evenimente;
b) acţiuni sau inacţiuni ale omului.
Criteriile de clasificare ale faptelor administrative depind de:
a)calitatea celui care le săvârşeşte;
b)efectele juridice pe care le produc.
3. Administraţia publică şi administraţia particulară:
Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare
vorbim de o administraţie particulară.
Dacă activitatea are un interes general, de nivel naţional sau local, vorbim de o
administraţie publică.
Administraţie publică:
- de stat – administraţia statului;
- locală - administrarea unităţilor administrativ teritoriale.
Deciziile administraţiei publice sunt obligatorii, fără a se cere acordul celor
cărora li se aplică. Administraţia publică putând utiliza atunci când este necesar,
mijloace de constrângere.
Noţiunea de administraţie publică poate capacita două sensuri.
a) un sens material;
b) un sens formal.
a) În sens material administraţia publică reprezintă o organizare a executării şi
de executare, în concret a legii, realizate prin activităţi cu caracter de dispoziţie şi
acţiuni cu caracter de prestaţie.
b) În sens formal administraţia publică poate fi înţeleasă că a un sistem de
organe, cuprinzând diverse structuri administrative care realizează activităţi de
organizare a executării legii şi de executare, în concret, a acesteia.

4
 Administraţia publică poate fi definită ca activitatea de organizare şi de
executare, în concret, a legii, cu caracter dispozitiv şi prestator, care se realizează, în
principal de organele administraţiei publice şi în subsidiar şi de celelalte organe ale
statului, precum şi de organizaţii particulare de interes public.
4. Obiectul administraţiei publice.
Obiectul administraţiei publice îl reprezintă organizarea executării şi
executarea, în concret, a legii, obiect circumscris de puterea legiuitoare.
Administraţia publică, în statul de drept, reprezintă principala pârghie prin care
se realizează valorile stabilite la nivelul eşichierului politic.
Administraţia publică se regăseşte în toată complexitatea vieţii sociale,
constituind una din cele mai utile activităţi umane.
Administraţia publică este legată de puterea judecătorească (contencios,
amenzi şi control), de puterea executivă (Preşedinte, Guvern, ministere), de
autorităţile administraţiei publice locale (prefecţi, consilii locale, primari, etc.) care
nu sunt organe ale puterii executive, regii autonome.
5. Funcţiile administraţiei publice:
1. Funcţia de intermediar de execuţie – organizează şi asigură execuţia,
folosind uneori, autoritatea sa sau chiar constrângerea.
2. Funcţia de instrument de conservare a valorilor materiale şi spirituale ale
societăţii.
3. Funcţia de organizare şi coordonare a adaptărilor ce se impun datorită
transformărilor care se produc în evoluţia diferitelor comportamente ale societăţii.
6. Conţinutul administraţiei publice:
Conţinutul administraţiei publice este dat de două categorii de activitate:
a) activităţi cu caracter dispozitiv sau de dispoziţie,
b) activităţi cu caracter prestator sau de prestaţie.
a) Prin activităţile cu caracter de dispoziţie se stabileşte ce trebuie să facă sau
să nu facă, ce le este permis sau interzis subiecţilor de drept, persoane fizice sau
juridice.

5
 În aceste situaţii administraţia publică putând interveni în anumite cazuri, cu
aplicarea de sancţiuni pentru nerespectarea conduitei prescrise.
Acest proces se realizează în mai multe etape:
- documentare;
- studii;
- avize,
- variante;
- opţiuni;
- deliberări;
- decizii, etc.
b) Activităţile cu caracter de prestaţie.
Diferite prestaţii de interes general realizate pe baza şi în executarea legii din
oficiu sau la cererea cetăţenilor, persoanelor juridice sau a diferitelor organe ale
statului.
Exemple de domenii: domeniul salubrităţii publice şi al ocrotirii mediului
ambiant, furnizarea de gaze naturale, curent electric, poştă, radio-tv, transport în
comun etc.

II. Evoluţia administraţiei publice în România:

1. Evoluţia organizării şi funcţionării administraţiei publice actuale:
a) Administraţia publică centrală până la apariţia Regulamentelor organice.
Pe întreg teritoriul Principatelor, Domnul a concentrat în mâinile sale puterea
legiuitoare, executivă şi judecătorească .
Domnii de la noi, erau ca şi împăraţii romani „reprezentanţi ai interesului
statului.
Domnii, aşa cum au fost descrişi de Dimitrie Cantemir în lucrările sale, erau:
supremi judecători, puteau da ordine (cu caracter obligatoriu, ca şi legile), puteau face
război sau încheia pace şi tot ei organizau administraţia şi serviciile publice.
Găsim în această perioadă ca funcţionari publici (după secolul XIV):
- marele vornic – în Moldova era:

6
 - judecător suprem al personalului Curţii şi judecător suprem al ţării;
- reprezenta corpul poliţiei şi al siguranţei statului.
- marele ban – îl regăsim în Oltenia,cu sediul la Craiova.
Alţi funcţionai publici (secolul XIV- XVII ):logofătul, visternicul, postelnicul
paharnicul , armaşul.
Tot în această perioadă se simt tot mai mult influenţele ideologice, economice
şi politice din apus.
b) Administraţia publică centrală până la unirea Principatelor.
Regulamentul organic intrat în vigoare în Moldova la 1-13 ianuarie 1832 iar în
Muntenia la 1-13 iulie 1831 nu a schimbat administraţia centrală.
Găsim însă geneza guvernului şi a ministerelor.
Guvernul era denumit sfatul administrativ compus din:
1) Sfatul ordinar:
a. marele vornic
b. marele vistier
c. secretarul statului
(Se întâlneau de două ori pe săptămână şi analizau proiecte de lege).
2) Sfatul administrativ extraordinar: se întrunea sub preşedinţia Domnului
pentru rezolvarea problemelor de mare importanţă.
Regulamentul organic prevedea separarea administraţiei de justiţie prin crearea
de judecătorii şi instanţe judecătoreşti şi interzicerea organelor administrative de a
judeca – postulat modern formulat de Alexandru Ipsilanti.
c) Administraţia publică centrală de la Unirea Principatelor Române până la
instaurarea regimului comunist.
Statutul desvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858 foloseşte termenul de
guvern şi acela de prim-ministru (după unirea principatelor Mihail Kogălniceanu).
Statutul desvoltător din 2 mai 1864 constituie, în fapt, prima Constituţie a
României, prin care puterile politice erau exercitate colectiv de Domn, de
Adunarea Ponderatorie (Senatul) şi cea Electivă (Camera Deputaţilor) care
constituiau adunările legiuitoare.

7
 Prima organizare modernă a ministerelor datează de la Unirea Principatelor.
Sunt menţionate opt ministere: interne, finanţe, culte, instrucţiunea publică,
afaceri străine, lucrări publice, război, de control (Curtea de Conturi 1864).
1) Constituţia din 1866 ( prima Constituţie a statului nostru) – prevedea că
puterea executivă aparţinea domnului care o exercita prin intermediul guvernului.
2) Constituţia din 1923 – considerată ca fiind cea mai democrată Constituţie
din Europa acelor ani – stipula că Guvernul exercita puterea executivă în numele
regelui.
3) Legea de organizare şi funcţionare a ministerelor din 1929 – stabilea un
număr de zece ministere: interne, externe, finanţe, justiţie, instrucţie publică şi
culte, armată, agricultură şi domenii, industrie şi comerţ, lucrări publice şi
comunicaţii, muncă, sănătate şi ocrotire socială.
4) În anul 1940 Constituţia a fost suspendată
Puterea executivă îndeplinea şi funcţia legislativă prin decret-lege, funcţie
normativă încredinţată regelui.
Prin decret regal, generalul Ion Antonescu a fost investit, de Consiliul de
miniştrii, ca preşedinte cu puteri depline, pentru a conduce Statul Român.
d) Administraţia publică centrală în perioada regimului comunist:
23 august 1944
- instaurarea regimului comunist
- un singur partid politic
- centralism în toate domeniile.
Decretul nr. 1626/31 august 1944 a abrogat legislaţia adoptată în perioada
1940-1944 şi a repus în vigoare Constituţia din 1923.
Consiliul de miniştrii îndeplinea şi atribuţii legislative.
După alegerile din noiembrie 1946 şi abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947
a fost adoptată Constituţia din 13 aprilie 1948.
- Guvernul este organul suprem executiv şi administrativ.
- Guvernul sau (Consiliul de miniştrii) era format din: prim-ministru, unul sau
mai mulţi vicepreşedinţi şi miniştrii.

8
 Guvernul
- era numit de Marea Adunare Naţională;
- conduce administraţia statului;
- coordona activitatea ministerelor;
- dirija şi planifica economia naţională;
- organiza armata;
- stabilea instituţiile ordinii şi liniştii publice;
- membrii guvernului erau desemnaţi dintre deputaţii Marii Adunări Naţionale
sau alţi cetăţeni consideraţi specialişti.
Constituţia din 1952 menţine terminologia de Consiliu de miniştri, preşedintele
consiliului de miniştrii, vicepreşedinţi ai Consiliului de miniştrii, miniştrii.
Legea 24/1969 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului de miniştrii
cuprindea: - preşedintele consiliului de miniştrii, prim-vicepreşedinte, vicepreşedinţi,
miniştrii, preşedinţi ai organelor centrale de stat (Consiliul de stat al planificării,
Consiliul Securităţii Statului, Comitetul de stat pentru Preţuri, etc.)
Constituţia din 1965 accentuează Centralizarea conducerii în toate domeniile
de activitate, întărind rolul conducător al PCR.
Potrivit acesteia, Consiliul de miniştrii are ca atribuţiuni principale:
- stabilirea măsurilor pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne şi
externe;
- conducerea activităţii ministerelor,
- elaborarea proiectelor, planului şi bugetului de stat,
- luarea măsurilor pentru asigurarea ordinii publice, apărarea statului şi
drepturilor cetăţeanului,
- exercitarea atribuţiilor de conducere şi control asupra activităţii organelor
locale ale administraţiei de stat.
Consiliul de miniştrii era ales de Marea Adunare Naţională.
e) Administraţia publică centrală din România după prăbuşirea regimului
totalitar:

9
 1. Au fost abrogate din Constituţie şi celelalte legi ori alte acte normative,
normele referitoare la organele centrale şi locale ale puterii administraţiei de stat.
2. Au fost elaborate următoarele acte tranzitorii:
- Decretul lege nr. 10 din 31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea
şi funcţionarea Guvernului României,
- Decretul lege nr. 104/31 martie 1990 privind activităţile pentru care guvernul
adoptă hotărâri;
- Decretul lege nr. 37/7 decembrie 1990 pentru organizarea şi funcţionarea
Guvernului României.
Constituţia din 1991 prevede că, Guvernul exercită conducerea generală a
administraţiei publice şi asigură realizarea politici interne şi externe a ţării.
- aduce precizări cu privire la organizarea şi funcţionarea Guvernului;
- stabileşte raporturile Guvernului cu Preşedintele şi Parlamentul
- Guvernul este format din:
1.prim-ministru;
2. miniştrii de stat;
3. miniştrii;
4. secretari de stat.
Procedura de investire a primului-ministru şi a Guvernului este următoarea:
a) desemnarea primului-ministru de către Preşedinte;
b) desemnarea de către prim-ministru a membrilor Cabinetului şi stabilirea
principalelor puncte din cadrul Programului de guvernare;
b) audieri în cadrul comisiilor de specialitate ale Parlamentului,
c) votul de încredere acordat de Parlament pe Programul de guvernare;
d) depunerea jurământului în faţa Preşedintelui ţării.
Eliberarea din funcţii a miniştrilor se face prin remaniere guvernamentală.
Guvernul îşi exercită mandatul de la depunerea jurământului în faţa
Preşedintelui până la validarea alegerilor generale parlamentare ulterioare
Raporturile Guvernului (prim-ministru, miniştrii) cu Parlamentul: rapoarte,
întrebări, interpelări, informări.

10
 Guvernul adoptă: hotărâri, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, iniţiativă
legislativă.

III. Conexiunile administraţiei publice.

1. Administraţia publică şi sistemul social.
Orice administraţie este rezultatul mediului social.
Elementele de bază care determină formele de activitate ale administraţiei sunt:
structura şi etica oamenilor, nivelul de dezvoltare economică şi tehnică, puterea
politică.
Deci, este bine ca studiul despre administraţie să-l începem cu examinarea
mediului în care se integrează şi reciproc.
Construcţia sistemului administrativ este strâns legată de particularităţile
grupurilor sociale pe teritoriul statului.
După cum este structurat mediul social, organele administraţiei vor fi
accesibile mai uşor întregului grup social în raport cu care funcţionează sau vor fi
diversificate în teritoriu pentru prestaţii accesibile membrilor grupurilor sociale.
Exemplu: amplasarea primăriei sau prefecturilor în puncte accesibile egal
pentru toţi membrii colectivităţii locale.
2. Administraţia publică şi sistemul politic:
Legăturile dintre administraţia publică şi puterea politică sunt de ordin teoretic
şi de ordin practic (deoarece administraţia se subordonează puterii politice).
Pentru organizarea şi funcţionarea unui stat trebuie ca administraţia publică şi
puterea politică să colaboreze.
Administraţia statului este una din formele fundamentale de realizare a puterii
politice.
Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor politice prin care se
exprimă interesele generale ale societăţii organizată în stat.
Sistemul administrativ este legat din punct de vedere organizatoric şi
funcţional de puterea legiuitoare şi puterea executivă.

11
 Puterea legiuitoare este cea care formulează prin lege valorile politice pe care
le realizează sistemul administraţiei publice.
Puterea legiuitoare are atribuţii în constituirea puterii executive, a guvernului,
în controlul funcţionării acestuia.
Puterea executivă asigură conducerea şi controlul întregului sistem al
administraţiei publice, pentru realizarea puterii statului. De aceea, în structura
administraţiei publice există importante funcţii de conducere cu caracter politic.
Administraţia publică are şi funcţii tehnice (membrii Guvernului, iar la nivel de judeţ
– preşedintele Consiliul judeţean, consilieri, primari).
3. Administraţia publică şi dreptul:
Multiplele şi variatele activităţi ale administraţiei publice impun cu
necesitate reglementări juridice.
Normele juridice constituie modalitatea cea mai importantă de
introducere a ordinii în organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice.
Administraţia publică, privită ca activitate, ca şi sistemul de organizare
trebuie să fie supuse normelor de drept.
Prin aceasta se aplică principiul legalităţii administraţiei publice,
principiu ce caracterizează statul de drept.
Organizarea şi activitatea celor care realizează administraţia publică
trebuie să fie supuse reglementărilor juridice.
Normele juridice aplicabile administraţiei publice se pot grupa în două
categorii:
- norme care se aplică administraţiei „în raport cu ea însăşi”;
- norme care se aplică administraţiei în raport cu alţii.
Principiul legalităţii administraţiei publice are la bază legea în sensul
restrâns al termenului, ca act juridic care provine de la puterea legiuitoare.
Administraţia publică, în acţiunea de executare a legilor, emite norme
juridice, elaborate pe baza şi în executarea legii, cu respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
4. Administraţia publică şi media:

12
 Presa a devenit în ultimii ani în România un puternic factor dinamizator
al conştiinţelor.
De fapt, mass-media a devenit o interfaţă, în general, între societate şi
individ, în particular între sistemul autorităţilor publice şi cetăţean.
Media intervine pe întreg parcursul executării puterii şi activităţii
administraţiei, inclusiv printr-un control riguros şi sesizarea disfuncţionalităţilor.
Relaţiile administraţiei cu media, cei administraţi ocupă în societate un loc cu
dublă semnificaţie:
- beneficiari ai mesajelor transmise prin media de la autorităţile publice dar, şi
- factori determinanţi în constituirea acestor autorităţi sub influenţa mesajului
mediatizat.

13
 TEMA 2
DREPTUL ADMINISTRATIV - RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC –

I. Noţiunea de drept administrativ:

Dreptul administrativ este un ansamblu de norme juridice cu un anumit
obiect, cu trăsături specifice şi finalitate proprie.
Obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului administrativ este alcătuit din
normele de drept administrativ, adică dreptul administrativ ca ramură de drept.
Putem observa că normele juridice care alcătuiesc ramura dreptului
administrativ constituie obiect de cercetare a normelor juridice cu privire la
organizarea, funcţionarea şi competenţele organelor administraţiei publice.
Ştiinţa dreptului administrativ a apărut în perioada revoluţiei burgheze, în
condiţiile consacrării în Constituţie a drepturilor şi libertăţilor democratice pentru
cetăţeni.
Normele dreptului administrativă ocupă locul principal în ceea ce
priveşte normele aplicabile administraţiei publice, organizării şi funcţionării acestuia.
Pe baza celor prezentate putem defini:
Dreptul administrativ este o ramură a sistemului de drept alcătuită din
ansamblul normelor juridice care reglementează o categorie determinată de relaţii
sociale, care apar în cadrul procesului de organizare şi executare a legii, de către
organele şi persoanele abilitate.
Antonie Iorgovan, în lucrarea „Dreptul muncii” (1993), defineşte
Dreptul administrativ ca ramură a dreptului public care reglementează relaţiile sociale
din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre
autorităţile administraţiei publice sau ale acestor autorităţi, pe de altă parte.

II. Normele de drept administrativ:

Normele juridice care se aplică în organizarea şi funcţionarea organelor
administraţiei statului român şi a celor locale fac parte din diferite ramuri de drept.
Exemplu:

14
 Drept constituţional – privind sistemul şi principiile de organizare şi
funcţionare a organelor puterilor executive - preşedinte, guvern, autorităţi centrale
de specialitate şi a administraţiei publice locale.
Drept civil – în legătură cu personalitatea juridică a autorităţilor administraţiei
publice.
Dreptul muncii - cu privire la desfăşurarea activităţii personalului
administrativ, inclusiv disciplina profesională.
Drept penal execuţional – în ce priveşte administraţia penitenciarelor,
cuprind norme juridice de natură administrativă.
Observăm că normele de drept administrativ sunt extrem de variate, dacă
se are în vedere multitudinea domeniilor activităţii executate.
Normele de drept administrativ pot fi grupate în următoarele categorii:
a) Norme prin care se reglementează înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea organelor administraţiei publice, competenţa lor materială şi teritorială,
raporturile cu alte organe de stat, controlul ce se poate exercita asupra activităţii lor.
b) Normele prin care sunt reglementare raporturile organelor
administraţiei publice cu persoane fizice şi juridice nestatale, privind drepturile şi
obligaţiile acestora în relaţiile lor cu autorităţile administrative.
În cadrul acestei reglementări sunt incluse şi normele privind
răspunderea participanţilor la asemenea raporturi, consecinţele încălcării drepturilor şi
obligaţiilor reciproce.
c) Norme care reglementează procedura activităţii administraţiei publice,
adică acele norme care prevăd în ce condiţii se desfăşoară activitatea realizată de
administraţie, atât în interiorul său, cât şi în raporturile cu subiecţi din afara acesteia.
Normele de drept administrativ cuprind toate cele trei elemente ale unei norme
juridice, aşa cum sunt ele stabilite în Teoria generală a dreptului – ipoteza, dispoziţia
şi sancţiunea.
În normele de drept administrativ, de multe ori, sancţiunea lipseşte, deoarece
ea apare în alte acte normative.

15
 Acceptarea afirmaţiei că sancţiunea lipseşte din normele dreptului
administrativ ar însemna, practic, contestarea caracterului de normă juridică a
regulilor stabilite în domeniul de organizare şi funcţionare a administraţiei publice.
În literatura juridică se susţine că pot fi identificate următoarele forme
principale de sancţiuni administrative:
1. Sancţiuni administrative-disciplinare – destituirea din funcţie;
revocarea alegerii, dizolvarea; mutarea disciplinară etc;
2. Sancţiuni administrative-contravenţionale – amenda, avertismentul,
închisoarea contravenţională;
3. Sancţiuni administrativ-patrimoniale – obligarea la repararea
prejudiciului produs printr-o daună materială sau morală;
4. Măsuri de constrângere – cu caracter nesancţionatoriu, de protecţie a
unor interese sau de combatere a unor fapte antisociale – reţinerea unei persoane,
stocarea de bunuri, obligarea la tratamentul medical;
5. Măsuri de executare silită, adică de înfrângere a unei rezistenţe fizice
- diferite acţiuni în forţă ale poliţiei, imobilizarea unei persoane, demolarea sau
desfiinţarea unor construcţii.

III. Raporturile de drept administrativ

Raporturile de drept administrativ sunt acele raporturi juridice care se
nasc prin reglementarea de către normele juridice, direct sau indirectă, adică prin fapta
juridică săvârşită în executarea acestora, a raporturilor sociale care formează obiectul
administraţiei de stat, realizată de către organele administraţie de stat.
Raporturile de drept administrativ se clasifică în:
a) raporturi de subordonare;
b) raporturi de colaborare;
c) raporturi de participare;
d) raporturi de tutelă.

Raporturi de subordonare:

16
 Exemplu: Prefectul se află în raport de subordonare faţă de Guvern (autoritate
a administraţiei publice faţă de un alt subiect de drept).
Raporturi de subordonare - de conformare (de respectare a normelor dreptului
administrativ), de conflict.
b) Raporturi de colaborare: în general, pe picior de egalitate fiecare sau
împreună colaborează pentru aplicarea legii.

IV. Definiţia şi sfera izvoarelor dreptului administrativ:

Izvorul de drept este forma specifică de exprimare a normei juridice.
Izvoare:
- Normele juridice provenite de la organele puterii legiuitoare privind
organizarea şi activitatea administraţiei publice;
- Actele normative ale administraţiei publice;
- Unele organe ale administraţiei de stat cu competenţă de a emite acte
normative pe baza şi în aplicarea legii.
- Izvorul principal al dreptului administrativ este reprezentat de Constituţie.
1. Constituţia, ca lege fundamentală, determină şi garantează libertăţile şi
drepturile individuale prin care se organizează puterile statului şi se finalizează
raporturile dintre ele.
Constituţia dispune de forţă juridică superioară faţă de celelalte legi şi norme
juridice care trebuie să conţină reglementări conform prevederilor constituţionale.
(Vezi Constituţia, cap. III, Titlul III – Guvernul)
2. Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important
izvor al dreptului, ce emană de la Parlament, exponent al puterii supreme a poporului.
Majoritatea legilor organice vizează fie structural, fie funcţional administraţia
publică.
- organizarea guvernului
- organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
- regimul stării de asediu şi al celui de urgenţă
- statutul funcţionarilor publici

17
 - contenciosul administrativ
- organizarea generală a învăţământului
- organizarea administraţiei locale, a teritoriului precum şi regimul general
privind autonomia locală
- organizarea serviciilor publice de radio şi TV
- organizarea autorităţilor administrative centrale autonome
- structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei şi a teritoriului
pentru apărare
- statutul cadrelor militare
- organizarea şi funcţionarea poliţiei, a Serviciilor de informaţii ale statului
precum şi a celorlalte componente ale forţelor armate.
3. Decretul-lege este izvor de drept cu caracter oarecum hibrid, pentru că deşi
nu emană de la organul legislativ – Parlament- are totuşi putere de lege,
reglementează relaţiile sociale din domeniul legii, pe care o poate modifica sau
înlocui. Poartă denumirea „decret” pentru că are forţa juridică a acestuia.
4. Izvoarele de drept administrativ ce derivă de la puterea executivă – unele
organe ale administraţiei publice au competenţă de a emite acte normative pe baza şi
în executarea legii.
În primul rând, este vorba de emiterea unor acte normative care au aplicaţie în
interiorul administraţiei de stat şi care au ca obiect angajarea lăuntrică a structurilor
administraţiei publice.
În al doilea rând, organele administraţiei publice pot emite în baza şi
executarea legii acte normative care sunt aplicabile raporturilor ce se stabilesc între
administraţiei şi cei administraţi.
Aceste acte normative trebuie să fie întotdeauna subordonate legii, constituind
mijloace de aplicare a dispoziţiilor acestuia.
a) actele Guvernului - hotărâri, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă,
b) ordine şi instrucţiuni ministeriale.
c) actele autorităţilor judeţene, orăşeneşti şi comunale (Legea nr. 251/2001
privind administraţia publică locală)

18
 - prefectul emite ordine;
- comisia judeţeană consultativă a judeţului emite hotărâri;
- consiliul judeţean emite hotărâri;
- delegaţia permanentă a consiliului judeţean emite decizii;
- consiliul local emite hotărâri;
- primarul emite dispoziţii.
5. Actele internaţionale: conform prevederilor constituţionale, pentru a produce
efecte juridice, atât în relaţiile cu alte state, cât şi în ordinea juridică internă,
convenţiile internaţionale trebuie ratificate de Parlament sau aprobate de Guvern.
6. Izvoarele atipice ale dreptului administrativ:
a) Cultura – este admisă ca izvor de drept administrativ, numai dacă sunt
îndeplinite două condiţii:
- practică îndelungată;
- formarea convingerii opiniei publice asupra caracterului obligatoriu.
b) Jurisprudenţa – în principiu, aceasta nu este izvor de drept.
Totuşi, având în vedere complexitatea problemelor ce se pot ridica în
administraţie este posibil ca nici o normă juridică să nu fi prevăzut cazul supus
judecăţii administrative. Astfel, conducătorii autorităţii administrative sau instanţele
judecătoreşti trebuie să aprecieze cazul prezentat, în temeiul principiului general că
judecătorul nu poate refuza a se pronunţa pe motiv că legea nu prevede, ori că nu este
îndestulătoare.
c) Doctrina – uneori i se recunoaşte caracterul de izvor de drept, alteori nu.

19
 TEMA III
ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

I. Noţiuni introductive privind organizarea şi sistemul organelor

administraţiei publice
Organizarea administraţiei de stat, ca fenomen a apărut odată cu statul, dar
teoriile ştiinţifice despre aceasta s-au conturat mai târziu, odată cu apariţia şi
dezvoltarea dreptului administrativ şi a ştiinţei administraţiei, deci prin secolul al
XIX-lea.
Evoluţia organizării administraţiei a fost influenţată de factorul militar (chiar
ideea ierarhiei provine din acest domeniu) şi de factorul geografic, cărora, în timp, li
s-au adăugat şi alţi factori, ca de exemplu: factorul economic, politic, cultural,
religios etc.
În doctrina occidentală noţiunea de administraţie de stat , în sens organic se
referă la şeful de stat, guvern şi ministere, alte structuri centrale de specialitate,
precum şi ramificaţiile acestora în teritoriu, iar noţiunea de administraţie locală, tot în
sens organic, desemnează autorităţile locale autonome, alese la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale existente.
Administraţia de stat şi administraţia locală compun administraţia publică.
Autoritatea publică - este acea formă organizaţională care exercită funcţiile
guvernării potrivit competenţei stabilite de Constituţie, ceea ce îi conferă legitimitate
şi durabilitate.
Ea este integrată unui sistem înzestrat cu forţă publică de constrângere, natura
sa juridică fiind diferită, în raport cu funcţia pe care o realizează prioritar sau cu titlu
principal.
Organul administraţiei publice reprezintă acea structură organizaţională care,
potrivit Constituţiei şi legii, are personalitate de drept public şi acţionează din oficiu
pentru executarea legii, sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub
controlul direct sau indirect al Parlamentului.

20
 Autoritatea administrativă reprezintă acea categorie a autorităţilor publice sau
de stat cu o structură stabilită şi o activitate continuă înzestrată cu capacitate juridică
administrativă care-i permite participarea în nume propriu la înfăptuirea puterii
executive, în limitele competenţei legal determinate.

II. Preşedintele României

Instituţia şefului statului a apărut odată cu statul şi a cunoscut o evoluţie
continuă în ceea ce priveşte forma, structura şi atribuţiile sale.
Pe parcursul acestei evoluţii, instituţia a avut fie o organizare unipersonală, fie
o organizare colegială.
Formele de guvernământ cele mai uzitate au fost şi sunt:
- Monarhia;
- Republica
1. Monarhia
a) Absolută – în care puterea este deţinută de o singură persoană;
b) Limitată (constituţională) – are loc o limitare a puterilor monarhului prin
legea fundamentală a statului;
c)Parlamentară – alături de monarh, există parlamentul, organ reprezentativ,
ales de către cetăţeni.
2. Republica
Este forma de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri, desemnând
sau alegând un şef de stat, devenit de regulă preşedinte.
În statele unde puterea este fundamentată pe principiul separaţiei puterilor în
stat, şeful statului este încadrat în sfera puterii executive, chiar dacă are şi unele
atribuţii în materie de legiferare.
În fostele ţări socialiste, funcţia de şef al statului avea o structură colegială şi
era încadrată în categoria „organele supreme ale puterii de stat”, deci în sfera puterii
legislative, purtând diverse denumiri: - prezidiu (Prezidiu RPR, prezidiu Naţional).

21
 După Decembrie 1989, prin Decret-lege nr. 92/1990 privind alegerea
Preşedintelui şi a Parlamentului României, funcţia de şef al statului a fost încredinţată
Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Acest regim este consacrat şi de Constituţia din 1991 şi 2003.
Preşedintele face parte din puterea executivă.
Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea pe care o are de şef al
statului patru funcţii principale:
a) funcţia de reprezentare (art. 80 alin 1);
b) funcţia de garant al independenţei naţionale al unităţii şi integrităţii
teritoriale a ţării (art. 80 alin. 1);
c) funcţia de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice (art. 80 alin. 2);
d) funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate (art.
80 alin. 2).
Forma de guvernământ republicană are importanţă majoră pentru definirea
regimului politic al unei ţări care poate fi:
- prezidenţial;
- parlamentar;
- semiprezidenţial;
- de adunare.
Republica parlamentară – şeful statului, ales, de regulă, de către Parlament
(Grecia, Italia, Ungaria).
Republica prezidenţială - şeful statului este ales fie în mod direct de către
cetăţenii ţării, fie prin intermediul unei adunări de electori (SUA).
Republica semi-prezidenţială – alegerea directă a şefului statului, cu răspundere
politică a Guvernului faţă de Parlament (Franţa).
Regim politic de adunare - este specific Elveţiei, unde funcţionează un
Consiliu Federal format din 7 miniştri, prezidat de unul din ei.
Ca urmare a acestor caracteristici, regimul politic românesc poate fi
caracterizat ca un regim semi-prezidenţial „atenuat” sau „parlamentizat”.

22
 Regimul semi-prezidenţial din România este determinat de următoarele
considerente:
a) Preşedintele şi Parlamentul se aleg prin vot universal;
b) Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul se poate exercita doar cu
respectarea unor condiţii;
c) Parlamentul are dreptul de a trage la răspundere politica Preşedintelui
României, poate recurge la suspendarea acestuia din funcţie şi la organizarea
referendumului pentru demisia sa;
d) Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României
pentru înaltă trădare;
e) Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu
privire la problemele de interes naţional numai după consultarea Parlamentului.
f) Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi
numeşte Guvernul, pe baza votului de încredere acordat de Parlament
g) Guvernul, în întregul său, şi fiecare membru al acestuia, solidar cu ceilalţi
membri, răspund politic în faţa Parlamentului;
h) Preşedintele României, dar şi fiecare Cameră a Parlamentului în parte, are
dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în
exercitarea funcţiei lor;
i) Preşedintele României are drept de iniţiativă legislativă,
j) Preşedintele poate refuza promulgarea legii o singură dată.
În domeniul politicii interne, al apărării şi în cazul stărilor excepţionale,
atribuţiile Preşedintelui României sunt condiţionate, fie de Guvern, fie de Parlament,
astfel:
k) Preşedintele încheie, în numele României numai tratate negociate de guvern
şi le supune spre ratificare Parlamentului.
2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice;

23
 3) Preşedintele declară, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea
totală sau parţială a forţelor armate;
4) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele are
obligaţia de a lua măsuri pentru respingerea agresiunii şi de a informa neîntârziat,
printru-un mesaj Parlamentul;
5) Preşedintele instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, dar are obligaţia
de a solicita Parlamentului încuviinţarea acestei măsuri, în cel mult 5 zile de la luarea
deciziei.
6) Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii
sunt contrasemnate de primul-ministru.
Potrivit art. 83 alin 1 din Constituţie, mandatul Preşedintelui României este de
5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.
3. Vacantarea funcţiei Preşedintelui României (art. 97 alin 1 din Constituţie) se
face prin:
a) demisie;
b) demitere din funcţie;
c) imposibilitatea definitivă de exercitare a atribuţiilor;
d) deces.
4. Interimatul funcţiei intervine atunci când:
a) funcţia devine vacantă;
b) preşedintele este suspendat din funcţie;
c) Preşedintele se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile.
5. Actele politice şi actele juridice ale Preşedintelui României:
a) Actele politice
- mesajul adresat Parlamentului (conform art. 88 şi 92 alin. 3 din Constituţie):
declaraţii, comunicate, apeluri, scrisori.
b) Actele juridice (cu caracter normativ)
Decretele - pentru ca acestea să poată produce efecte juridice trebuie să fie
publicate în Monitorul Oficial, contrasemnarea unor decizii de către prim-ministru
(cele expres prevăzute de Constituţie).

24
 III. Guvernul
1. Rolul şi structura Guvernului:
Constituţia României, 2003, art. 102 alin 1 „Guvernul, potrivit programului său
de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”.
Constituţia stabileşte pentru preşedinte un rol primordial în sfera Executivului
– şi, totodată, întăreşte soluţia unui Executiv bicefal, cu un Preşedinte al României
implicat direct în guvernare, doar în câteva domenii de activitate politica externă,
apărarea ţării, ordinea public şi cu un guvern care apare ca fiind autoritatea esenţială
de natură politică a Executivului.
În baza Constituţiei putem aprecia că „Patronul, şef” al executivului în
România este Guvernul şi nu Preşedintele Republicii, ca în Franţa, de exemplu.
Constituţia României, 2003, art. 102 alin 3 prevede:„Guvernul este alcătuit din
prim-ministru, miniştrii şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică.”
2. Investirea Guvernului
Constituţia României, 2003, art. 103:
„(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-
ministru, în urma consultării cu partidul care are majoritatea absolută în Parlament
ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de
la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii
liste a Guvernului.
(3) Programul şi lista Guvernului se dezbate de Camera Deputaţilor şi de senat,
în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor.”
Constituţia României, 2003, art. 104.
Jurământul de credinţă:
„(1) Primul ministru, miniştrii şi ceilalţi membrii ai guvernului vor depune
individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de la art. 82.

25
 (2) Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul,
începând cu data depunerii jurământului”.
Deşi esenţial în procedura de investire este rolul Parlamentului, formal,
Preşedintele este cel care, prin decret, numeşte Guvernul, candidatul la funcţia de
prim-ministru devenind prim-ministru în acel moment.
Primul-ministru este şeful Guvernului, programul şi lista Guvernului sunt
opera sa, astfel încât, în istoria administraţiei statului, Guvernul este denumit după
numele primului-ministru.
Procedura de investire presupune un complex de raporturi de drept public în
care apar ca subiecţi Preşedintele României, candidatul la funcţia de prim-ministru,
Parlamentul, Guvernul şi Curtea Constituţională.
3. Durata mandatului şi statutul
Potrivit Constituţiei României din 2003 art. 110 alin 1 „Guvernul îşi exercită
mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale”.
Deşi Constituţia prevedea că Parlamentul este ales pentru un mandat de 4 ani,
acesta poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război ori de catastrofă.
Guvernul îşi poate înceta activitatea înaintea validării alegerilor următoare ca
urmare a demisiei sale.
Guvernul poate fi demis în următoarele situaţii:
a) În urma aprobării unei moţiuni de cenzură (în Camerele reunite);
b) În urma pierderii de către primul-ministru a calităţii de membru al
Guvernului, prin:
1. revocare din funcţie
2. demisie
3. pierderea drepturilor electorale prin (alienare sau debilitate mintală;

condamnare penală sau prin stabilirea domiciliului în străinătate)

4. intervenţia unei stări de incompatibilitate - art. 105 din Constituţie prevede:
„(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea
altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de senator sau deputat.
De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de

26
 reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop
comercial.
(2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin legi organice.”
5. Constituţia României, art. 110 alin 2 „imposibilitatea de a-şi exercita
atribuţiile mai mult de 45 de zile”.
6. suspendării - ex: s-a cerut începerea urmăririi penale
7. decesului
8. intervenţia altor cauze prevăzute de lege – ex: Legea răspunderii
ministeriale.
Pentru ca o persoană să îndeplinească calitatea de membru al Guvernului
trebuie să întrunească o sumă de condiţii:
- Constituţia României , într-o formă implicită cere ca persoana respectivă să
se bucure de drepturile electorale. Pierderea acestora, (cf. art. 106) duce la încetarea
funcţiei de membru al Guvernului;
- altă condiţie este cetăţenia care trebuie să fie exclusiv cea română;
- să aibă domiciliul în România.
Constituţia României la art. 16 alin. 3 prevede: „Funcţiile şi demnităţile
publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legi, de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară.”
Deşi legea nu prevede în mod expres despre formaţia (pregătirea) profesională
a membrilor Guvernului, totuşi s-a creat obiceiul ca ministru, pentru a fi numit pe o
funcţie să fie din branşa respectivă.
Exemplu: Ministerul Justiţiei să fie condus de un jurist; Ministerul economiei
şi industriilor să fie condus de un inginer, la Ministerul Finanţelor să fie numit un
economist ş.a.m.d.
Totuşi, nu întotdeauna a fost respectată această regulă
Exemplu: Ministerul Sănătăţii a fost condus de un economist, Ministerul
Apărării a fost condus de un inginer.
Sunt incompatibile - funcţiile de autoritate publică

27
 1) Orice funcţie de conducere din organele administrative sunt funcţii publice
de autoritate şi sunt incompatibile cu funcţia de membru al Guvernului.
2) Intră în această sferă şi funcţiile de conducere ale diferitelor servicii publice
administrative cum ar fi:
- funcţiile de conducere a serviciilor publice din învăţământ (rector, decan etc);
- funcţiile de conducere a serviciilor publice din sănătate (director de spital,
director de policlinică etc);
Nu este incompatibilă funcţia de specialist în asemenea servicii - exemplu: -
profesor la facultate, redactor la o editură, medic de spital, cercetător la un institut
etc.
3) Sunt funcţii publice de autoritate cele de consilieri locali şi judeţeni (în
cadrul consiliilor locale şi judeţene)
4) Funcţiile alese sau numite, cu caracter public, prin care se execută legile,
putându-se utiliza mijloacele de coerciţiune şi sancţiune statală.
În cazul revocării unui ministru – la propunerea primului ministru –
propunerea pentru noul membru al Guvernului trebuie făcută de către prim-ministru
în cel mult 15 zile de la data când postul a devenit vacant sau de la data când
membrul Guvernului a fost revocat.
4. Organizarea internă, funcţionarea şi atribuţiile Guvernului
(Legea nr. 90/26.03.2001)
a) Organizarea internă:
(Art. 1) Guvernul României este organul central al puterii executive care
exercită, în conformitate cu legea, administraţia publică pe întreg teritoriul ţării.
(Art. 2) Guvernul este format din prim-ministru, miniştrii de stat, miniştrii şi
secretari de stat.
Preşedintele României poate participa la şedinţele Guvernului care au ca obiect
probleme de interes naţional privind politica externă a Guvernului, apărarea ţării,
asigurarea ordinii publice. În acest caz, Preşedintele României prezidează şedinţa de
guvern.

28
 Legea prevede că Guvernul se întruneşte de două ori pe lună sau ori de câte ori
este nevoie, la convocarea primului-ministru sau a unui ministru de stat desemnat de
acesta.
La şedinţa de Guvern pot participa ca invitaţi:
- şefii de departament;
- secretarii de stat care nu sunt membrii ai Guvernului;
- orice altă persoană a cărei prezenţă se apreciază a fi utilă, potrivit deciziei
primului-ministru.
1. Guvernul îşi constituie un birou executiv pentru rezolvarea operativă a
problemelor curente şi urmărirea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de
guvern.
Biroul executiv este format din:
- primul-ministru,
- miniştrii de stat,
- ministrul finanţelor,
- ministrul justiţiei,
- ministrul de interne,
- ministrul apărării naţionale.
(Normele de organizare şi funcţionare se aprobă de Guvern).
2. Pe lângă primul-ministru funcţionează:
- Consiliul reformei, relaţiilor şi informaţiilor publice;
- Cabinetul primului-ministru;
- Consilierii primului ministru
(Se organizează şi funcţionează prin decizia primului-ministru)
3. Guvernul are un secretariat general, condus de un Secretar general al
Guvernului, cu rang de ministru.
b) Atribuţiile Guvernului
1. Atribuţii privind administraţia publică:
- exercită conducerea generală a administraţiei publice,

29
 - conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe de
specialitate din subordine;
- înfiinţează, cu ajutorul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea
sa;
- poate constitui consilii, comisii şi comitete interministeriale în scopul
elaborării şi corelării de politici în diferite domenii şi ramuri de activitate.
2. Atribuţii privind activitatea normativă:
- iniţiază proiecte de lege şi le propune Parlamentului spre aprobare;
- elaborează proiectul legii bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de
stat şi le supune Parlamentului spre aprobare;
- emite hotărâri pentru organizarea executării legilor;
- emite ordonanţe în baza unor legi speciale de abilitare;
- emite ordonanţe de urgenţă - în cazuri extraordinare, potrivit art. 115 alin.
4 din Constituţie;
- asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a
celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea lor.
3. Atribuţii în domeniul economico-social:
- aprobă strategii şi programe de dezvoltare economică a ţării pe ramuri şi
domenii de activitate;
- asigură realizarea politicii în domeniul social, programelor de protecţie a
mediului, a programului de construcţii de locuinţe;
- asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului.
4. Atribuţii privind apărarea naţională:
- asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţenilor,
precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, în condiţiile prevăzute de lege;
- aplică măsurile de apărare a ţării, a înzestrării şi organizării forţelor armate.
5. Atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale.
- asigură realizarea politicii externe a ţării, precum şi integrarea României în
structurile europene şi internaţionale;

30
 - negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează
statul român;
- negociază şi încheie, în condiţiile legii, tratate, convenţii şi alte înţelegeri
internaţionale, la nivel guvernamental.
6. Alte atribuţii:
- acordă, retrage şi aprobă renunţarea la cetăţenia română;
- cooperează cu organismele sociale interesate pentru îndeplinirea atribuţiilor
sale;
- îndeplineşte alte atribuţii.
5. Aparatul de lucru al Guvernului
a. Cancelaria primului-ministru:
- Corpul de control al Guvernului;
- Departamentul pentru analiză instituţională şi socială;
- Departamentul purtătorului de cuvânt al Guvernului şi relaţiile cu presa;
- Departamentul pentru românii de pretutindeni;
- Oficiul pentru gestionarea relaţiilor cu Republica Moldova;
- Biroul pentru relaţii cu publicul;
- Corpul de consilieri ai primului-ministru.
b. Secretariatul general al Guvernului
c. Departamentul pentru relaţia cu Parlamentul.
d. Departamentul pentru relaţii interetnice.
6. Actele Guvernului
Art. 108 din Constituţie – Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
- Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor;
- Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi
în condiţiile prevăzute de aceasta sau în cazuri extraordinare (art. 115 alin. 4
din Constituţie)
- Actele guvernului sunt acte administrative.

31
 Delegarea legislativă – art. 61 din Constituţie prevede că „Parlamentul este
organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a
ţării”.
Delegarea legislativă reprezintă excepţia de la această regulă şi se poate face:
1. Delegarea legislativă prin intermediul unei legi de abilitare conform art. 115
alin 1 din Constituţie;
2. Delegarea legislativă constituţională, în temeiul căreia Guvernul poate
reglementa primar unele relaţii sociale, în situaţii extraordinare, adoptând ordonanţe
de urgenţă – conform art. 115 alin. 4 din Constituţie.
7. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului
Art. 106 din Constituţie prevede că încetarea funcţiei de membru al Guvernului are
loc prin
- Demisie (unilaterală);
- revocare;
- pierderea drepturilor electorale;
- stare de incompatibilitate;
- deces
- alte cauze prevăzute de lege.
Art. 110 alin. 1 din Constituţie prevede că: „Guvernul îşi exercită mandatul
până la data validării alegerilor parlamentare generale”.
Art. 110 alin. 2 din Constituţie prevede că: „Guvernul este demis
a) - ca urmare a retragerii încrederii de către Parlament (prin moţiune de
cenzură);
b) – dacă primul-ministru se află în una din situaţiile care duc la încetarea
funcţiei de membru al Guvernului.”
8. Controlul exercitat de Parlament asupra Guvernului ( art. 11 alin. 1 din
Constituţie)
Parlamentul are drept de control asupra activităţii Guvernului, drept pe care îl
exercită cu ajutorul următoarelor instrumente:
- întrebări,

32
 - interpelări;
- comisii de anchetă;
- rapoarte de activitate ale unor autorităţi publice (Curtea de Conturi,
Avocatul poporului, Consiliul Legislativ, Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării).
9. Răspunderea politică şi juridică a Guvernului
a. Răspunderea politică :
Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului prin adoptarea de către acesta a
- Moţiunilor simple, conform art. 112 alin. 2 cu votul a ¼ din numărul
senatorilor sau a cel puţin 50 de deputaţi.
- Moţiunilor de cenzură, conform art. 113 alin. 1acestea se aprobă cu votul a
¼ din numărul total al senatorilor şi deputaţilor.
b. Angajarea răspunderii Guvernului - art. 114 alin 1 din Constituţie prevede
că: „Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului,
în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau
asupra unui proiect de lege”
În termen de 3 zile de la prezentare în faţa Parlamentului se poate iniţia o
moţiune de cenzură. Dacă în acest termen nu a fost depusă nici o moţiune, se
consideră adoptată.
c. Răspunderea juridică a membrilor Guvernului
Art. 109 alin. 2 prevede că „ Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi
Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală,
Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în
judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”
La alin. 3 se prevede: „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile
membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea
ministerială”

33
 d. Organizarea şi funcţionarea ministerelor:
Art. 116 alin. 1 „Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului”.
Art. 116 alin. 2 „Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea
Guvernului ca autorităţi administrative autonome”.
Ministrul răspunde de întreaga activitate a ministerului în faţa Guvernului, iar
în calitate de membru al acestuia răspunde în faţa Parlamentului, solidar cu ceilalţi
membri ai guvernului.
Fiecare minister are o structură organizatorică proprie formată din:
departamente, direcţii generale, direcţii, servicii, birouri, alte compartimente care
constituie aparatul propriu al ministerului.
Potrivit art. 117 alin. 2 „Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi,
pot înfiinţa organe de specialitate în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte
această competenţă.”
Acestea se organizează prin lege, conform prevederilor art. 42 din Legea
90/2001 (norma cadru).
Înfiinţarea acestor organe este determinată de sfera largă de cuprindere şi de
complexitatea problemelor dintr-un anumit domeniu de activitate rezervat unui
minister.
Exemplu: În subordinea Ministerului muncii, solidarităţii sociale şi familiei se
organizează şi funcţionează:
- Agenţia Naţională pentru protecţia familiei;
- Autoritatea Naţională pentru protecţia copilului şi adopţie;
- Autoritatea Naţională pentru persoanele cu handicap.
5.Autorităţile administrative autonome:
Potrivit art. 116 alin 2 şi art. 117 alin 3 din Constituţie administraţia centrală de
specialitate se realizează nu numai de către ministere şi de alte organe de specialitate
din subordinea Guvernului ori a ministerelor, ci şi de către autorităţi administrative
autonome.
Unele dintre aceste autorităţi sunt prevăzute de dispoziţiile constituţionale care
le şi nominalizează.

34
 Exemplu: Avocatul poporului, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi,
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Consiliul Economic şi Social.
Alte autorităţi administrative autonome sunt înfiinţate prin lege organică,
conform art. 117 alin 3 din Constituţie.
Exemplu: Consiliul Naţional al Audiovizualului, Serviciul Român de
Informaţii, Serviciul de informaţii externe, Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii, Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare, Consiliul
Concurenţei.
Potrivit Constituţiei şi Legii nr. 90/2001, ministerele pot avea în subordinea lor
servicii publice deconcentrate care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale.
Rolul acestor servicii este de a asigura strategia Guvernului într-un domeniu
sau altul de activitate, prin realizarea atribuţiilor specifice ce aparţin unor ministere la
nivel inferior local sau judeţean. Marea majoritate a ministerelor au organizat
asemenea servicii, fie la nivelul judeţelor, fie la nivelul celorlalte unităţi
administrativ-teritoriale.
Exemplu: Institutul Naţional de Statistică, Agenţia Naţională pentru Resurse
Minerale, Oficiul Naţional pentru Invenţii şi Mărci.

IV. Centralizare şi descentralizare în administraţia publică

1. Centralizarea în administraţia publică înseamnă, în plan organizatoric,
subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea
funcţionarilor publici din conducerea autorităţilor locale de către autorităţile centrale
cărora li se subordonează în plan funcţional, precum şi emiterea actului de decizie de
către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale.
2. Descentralizarea în administraţia publică este un regim opus centralizării, în
care, rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru,
ci ce către cei aleşi de corpul electoral sau desemnaţi de acesta.
În regim juridic: - autorităţile locale nu mai sunt subordonate celor centrale, iar
actele lor (chiar şi cele neconforme cu legea) nu mai pot fi anulate de acestea din
urmă, ci de autorităţi din sfera puterii judecătoreşti.

35
 Descentralizarea reprezintă procesul transferului de autoritate şi
responsabilitate administrativă şi financiară de la nivel central la nivel local.
Principiile fundamentale, regulile generale, precum şi cadrul instituţional
pentru desfăşurarea procesului de descentralizare administrativă şi financiară în
România sunt reglementate de Legea –cadru privind descentralizarea nr. 339/2004.
Potrivit acestei legi, elementele specifice descentralizării administrative care
caracterizează în prezent administraţia publică sunt:
a. Rezolvarea problemelor locale care interesează comuna, oraşul sau judeţul
este dată în competenţa autorităţilor publice locale.
b. Persoanele care compun autorităţile administraţiei publice locale –
consilierii locali şi cei judeţeni precum şi primarii – sunt aleşi de corpul electoral, iar
funcţionarii publici sunt desemnat de către aceste autorităţi.
c. Între autorităţile administraţiei publice locale şi autorităţile administraţiei
publice centrale nu există raporturi de subordonare.
d. Autorităţile centrale nu au posibilitatea de a anula actele, chiar şi cele
ilegale, ale autorităţilor locale.
e. Fiecare unitate administrativ-teritorială – comună, oraş, judeţ, dispune de un
patrimoniu, distinct de cel al statului, de un buget propriu, pe care îl gestionează în
condiţiile legii.
Centralizarea are o serie de avantaje, dintre care enumerăm:
- existenţa unui singur organ de conducere;
- asigurarea unităţii în luarea şi executarea deciziilor;
- înlăturarea suprapunerilor;
- controlul se poate executa mai uşor;
- serviciile publice se reduc numeric.
Dezavantajele centralizării:
- interesele locale nu pot fi cunoscute la centru;
- întârzieri în rezolvarea unor necesităţi imediate
- birocraţie;
- funcţionarii sunt numiţi de la centru.

36
 3. Tutela administrativă:
Tutela administrativă este o instituţie a dreptului public, în baza căreia
autoritatea centrală a administraţiei publice şi reprezentanţii locali ai acesteia au
dreptul de a controla activitatea autorităţilor publice autonome descentralizate.
Tutela administrativă există numai între autorităţile administrative între care nu
sunt raporturi de subordonare ierarhică.
Într-o administraţie bazată pe principiul centralizării accentul principal cade pe
controlul administrativ ierarhic, iar într-o administraţie descentralizată autonom, pe
controlul de tutelă.

V. Administraţia de stat din teritoriu

Constituţia României prevede la art. 3 alin. 3 că: „Teritoriul este organizat sub
aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt
declarate municipii”.
În acelaşi sens, dispune şi Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,
care statuează că oraşele, comunele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public,
care au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.
Potrivit Legii nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a
teritoriului naţional – Secţiunea a IV-a Reţeaua de localităţi, localităţile urbane
existente în prezent pe teritoriul ţării se ierarhizează astfel:
Rang 0 – Capitala României, municipiu de importanţă europeană;
Rang I – municipii de importanţă naţională cu influenţă potenţială la nivel
european – 11 localităţi.
Rang II – 81 de localităţi;
Rang III - 174 de localităţi.
În ceea ce priveşte localităţile rurale, acestea se ierarhizează pe două ranguri:
Rang IV – sate reşedinţă de comună;
Rang V – sate componente.
În România sunt organizate un număr de 2822 de comune, 209 oraşe, 103
municipii şi 41de judeţe, la care se adaugă municipiul Bucureşti.

37
 Pe teritoriul unor localităţi şi judeţe sunt instituite, în condiţiile legii, zone
liber, precum şi regiuni de dezvoltare care însă nu sunt unităţi administrativ-
teritoriale.
Potrivit dispoziţiilor art. 120 din Constituţie „Administraţia publică din
unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile – descentralizării,
autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.”
Legea nr. 215/2001 a adăugat acestor trei principii încă trei principii şi anume:
principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, principiul legalităţii
şi principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit.
Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat
naţional, unitar şi indivizibil al României.
1. Instituţia prefectului
Constituţia României art. 123: alin 1 „Guvernul numeşte un prefect pentru
fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti”; alin. 2 „Prefectul este reprezentantul
Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor
şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-
teritoriale”; alin. 3 „Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică”.
Legea nr. 340/2004 (modificată prin OUG 179/2005 şi Legea nr. 181/2006
pentru aprobarea OUG 179/2005) privind instituţia prefectului cu modificările şi
completările ulterioare prevede:
art. 11 din OUG 179/2005 pentru modificarea Legii nr. 340/2004 prevede la
alin. 1 „Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit
Constituţiei şi altor legi se organizează şi funcţionează instituţia prefectului, sub
conducerea prefectului.”; alin.2 „Instituţia prefectului este o instituţie publică cu
personalitate juridică, cu patrimoniu şi buget propriu.”; alin. 3 „Prefectul este
ordonator terţiar de credite”.
Art. 3 alin. 1 „Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor şi alte celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea
guvernului, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.”; alin. 2 „Lista

38
serviciilor publice deconcentrate se aprobă prin decizie a primului-ministru şi se
actualizează la propunerea ministrului administraţiei şi internelor.”
Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile:
1. legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii;
2. transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public;
3. eficienţei;
4. responsabilităţii;
5. profesionalizării;
6. orientării către cetăţean.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi sunt conferite prin lege,
prefectul este ajutat de subprefecţi. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de 3
subprefecţi.
Art. 9 din Legea 340/2004 prevede „Prefectul şi subprefectul fac parte din
categoria înalţilor funcţionari publici”.
Art. 10 din Legea 340/2004 prevede: „La numirea în funcţie, prefectul şi
subprefectul depun în faţa Guvernului, respectiv a primului-ministru jurământul, în
limba română. – Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să fac cu bună credinţă tot
ceea ce stă în puterile şi priceperea mea pentru binele locuitorilor
judeţului/municipiului ... Aşa să-mi ajute Dumnezeu !”
Legea 161/2003 reglementează în mod expres în Cartea I Titlul IV, Capitolul II
funcţiile incompatibile cu calitatea de prefect şi subprefect. Astfel, potrivit art. 85
alin 1 funcţia de prefect/subprefect este incompatibilă cu:
- calitatea de senator sau deputat;
- funcţia de primar sau viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului
Bucureşti;
- funcţia de consilier local sau consilier judeţean;
- funcţia de reprezentare profesională realizată în cadrul organizaţiilor cu scop
comercial;
- funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director administrator,
membru al Consiliului de administraţie ori cenzor la societăţi comerciale, inclusiv

39
băncile sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare şi cele financiare, precum şi
la instituţiile publice;
- funcţia de vicepreşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor
sau asociaţiilor la societăţile comerciale prevăzute la lit. e;
- funcţia de reprezentare a statului în adunările generale ale societăţilor
comerciale prevăzute la lit. e;
- funcţia de manager sau membru al Consiliului de administraţie al regiilor
autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;
- calitatea de comerciant persoană fizică;
- calitatea de membru al unui grup de interese;
- funcţia publică încredinţată de un stat străin.
Potrivit prevederilor Legii nr. 340/2004 art. 11 încetarea de drept a funcţiei de
prefect sau subprefect intervine în cazuri de:
- demisie;
- nerespectarea prevederilor referitoare la obligaţia de a se abţine de la orice
acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi societate, precum
şi de la participarea la acţiuni politice, a prevederilor referitoare la incompatibilităţi şi
la conflictul de interese prevăzute pentru funcţionarii publici, precum şi la interdicţia
de a fi membru al unui partid politic;
- imposibilitatea de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 3 luni consecutiv;
- condamnare, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, la o
pedeapsă privativă de libertate;
- punerea sub interdicţie judecătorească, în condiţiile legii,
- destituire;
- obţinerea calificativului – nesatisfăcător;
- deces.
Între prefecţi pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile
judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

40
 2. Atribuţiile prefectului
a) asigură la nivelul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti realizarea
intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor şi a ordonanţelor,
hotărârilor guvernului şi a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice;
b) acţionează pentru aplicarea în judeţ şi în municipiul Bucureşti a obiectivelor
cuprinse în programul de guvernare şi dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea
lor, în conformitate cu competenţele ce îi revin, potrivit legii;
c) conduce prin compartimentele proprii de specialitate activitatea serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
d) acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui
contact continuu cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie
constantă prevenirii tensiunilor sociale;
e) stabileşte împreună cu autorităţile publice locale şi judeţene priorităţile de
dezvoltare teritorială;
f) verifică legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile
administraţiei publice locale şi judeţene, cu excepţia actelor de gestiune;
g) asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea
la îndeplinire, în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare, care nu au
caracter militar, precum şi a celor de protecţie civilă;
h) dispune, în calitate de preşedinte al consiliului judeţean pentru situaţii de
urgenţă, măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi foloseşte
în acest sens sumele special prevăzute în bugetul propriu pentru această situaţie;
i) utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special alocate de la
bugetul de stat şi baza logistică pentru intervenţii în situaţii de criză, în scopul
desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi;
j) dispune măsuri corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea
drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;
k) asigură realizarea planului de măsuri pentru integrarea europeană şi
intensificarea relaţiilor externe;

41
 l) dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern şi a
politicilor de integrare europeană;
m) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii similare
din ţară şi din străinătate, în vederea promovării intereselor comune.
3. Actele prefectului
Prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ, în condiţiile legii.
Ordinul prefectului, care conţine dispoziţii normative, devine executoriu numai
după ce a fost adus la cunoştinţa publică.
Ordinul prefectului, cu caracter individual, devine executoriu, numai după ce a
fost adus la cunoştinţa persoanelor interesate.
Ordinele emise de prefect, în calitate de preşedinte al consiliului judeţean
pentru situaţii de urgenţă produc efecte juridice la data aducerii lor la cunoştinţa şi
sunt executorii.
Ministrul administraţiei şi internelor poate propune Guvernului anularea
ordinelor emise de prefect, dacă le consideră nelegale şi netemeinice.
4. Colaboratorii prefectului
a) Subprefectul: îndeplineşte atribuţiile care îi sunt date prin acte normative,
precum şi pe cele delegate prin ordin al prefectului. În principal, în următoarele
domenii:
- integrarea europeană;
- relaţii cu sindicatele şi patronatele;
- respectarea legilor şi a celorlalte acte normative;
- asigurarea ordinii publice şi apărarea drepturilor cetăţenilor.
b) Aparatul propriu al prefecturii:
Pentru exercitarea atribuţiilor conferite de lege, prefectul are un aparat propriu
de specialitate pe care îl conduce.
Conducerea operativă a aparatului propriu de specialitate al prefectului se
exercită de către secretarul general. Secretarul general este înalt funcţionar public.
Cancelaria prefectului este un compartiment organizatoric distinct care

42
cuprinde următoarele funcţii: - director, doi asistenţi, doi consilieri, un secretar şi un
curier personal.
Prefectul poate organiza, prin ordin, oficii prefecturale în judeţ, cu o suprafaţă
întinsă, cu localităţi aflate la mari distanţe de reşedinţa judeţului său, în mari
aglomerări urbane. În municipiul Bucureşti se organizează oficii prefecturale în
fiecare sector. Oficiile prefecturale sunt conduse de un director şi ele fac parte
integrantă din aparatul propriu al prefectului.

VI. Administraţia publică locală

A. Consiliile locale
Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
Numărul de consilieri locali se stabileşte prin ordin al prefectului „în raport cu
populaţia existentă în respectiva unitate administrativ-teritorială la data de 1 ianuarie
a anului în curs sau după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile”.
Numărul de consilieri este cuprins între 9 şi 31. Consiliul local al municipiului
Bucureşti fiind compus din 55 deconsilieri.
Mandatul de consilier are o durată de 4 ani şi se exercită în condiţiile legii.
Potrivit legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale, au dreptul de a fi aleşi consilieri, cetăţenii care îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:
- au drept de vot;
- au împlinit până în ziua alegerilor, inclusiv vârsta de cel puţin 18 ani;
- nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 alin. 3 din
Constituţie;
- au domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ teritoriale în care urmează
să fie ales.

43
 1. Constituirea consiliului local:
După alegerea numărului de consilieri prevăzut de lege pentru consiliul local
respectiv şi eliberarea certificatului doveditor al alegerii fiecărui consilier urmează să
se constituie consiliul local, autoritate publică locală formată din toţi consilierii aleşi.
Constituirea consiliului local se face în termen de 20 de zile de la data
desfăşurării alegerilor. Şedinţa este legal constituită dacă sunt prezenţi consilierii în
proporţie de 2/3.
Pentru desfăşurarea lucrărilor consiliului local este necesar, mai întâi, să se
procedeze la validarea mandatelor consilierilor locali aleşi, adică să se verifice şi să
se ateste legalitatea alegerii lor, operaţiuni care se efectuează de comisia de validare,
formată dintr-un număr de 3-5 consilieri.
Consilierii ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului local
jurământul în limba română.
După constituirea consiliului local se alege viceprimarul şi se organizează
comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate.
După declararea ca legal constituit, consiliul local alege, dintre membrii săi,
prin votul deschis al majorităţii consilierilor, în funcţie, un preşedinte de şedinţă pe o
perioadă de 3 luni, care va semna hotărârile adoptate de consiliu.
2. Incompatibilităţile consilierilor locali
Legea nr. 161/2003 în Cartea I Titlul IV Capitolul III Secţiunea a 4-a stabileşte
în mod expres incompatibilităţile privind aleşii locali.
În art. 88 din legea 161/2003 se prevede că funcţia de consilier local sau
judeţean este incompatibilă cu:
a) funcţia de primar sau viceprimar;
b) funcţia de prefect sau subprefect;
c) calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract de muncă în aparatul
propriu al consiliului local;
d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager,
asociat, administrator, membru al consiliului de administraţie, de cenzor la regii

44
autonome sau societăţi comerciale de interes local aflate sau înfiinţate sub autoritatea
consiliului local sau judeţean;
e) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor
sau asociaţiilor la societăţi comerciale de interes local sau naţional;
f) funcţia de reprezentare a statului la o societate comercială care îşi are sediul
ori care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
g) calitatea de senator sau deputat;
h) funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate
acestora.
3. Atribuţiile consiliului local
Atribuţiile sunt grupate în patru categorii:
a) Atribuţii în domeniul organizării interne a consiliilor locale şi a serviciilor
publice cum ar fi:
- alegerea viceprimarului;
- alegerea statutului comunei sau oraşului (municipiului), după caz şi a
regulamentului de funcţionare a consiliului;
- stabilirea statutului personalului, organigramele şi numărul de personal;
- alegerea comisiilor pentru diferitele domenii de activitate din rândul
membrilor săi.
b) Atribuţii în domeniul elaborării, administrării şi executării bugetului local şi
a stabilirii impozitelor şi taxelor locale:
- aprobarea bugetului local, formarea, administrarea, întrebuinţarea şi execuţia
acestuia, a virărilor de credite şi a modului de utilizare a rezervei bugetare;
- aprobarea împrumuturilor şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar;
- stabilirea impozitelor şi a taxelor locale precum şi a taxelor speciale, pe timp
limitat, în condiţiile legii.
c) Atribuţii în domeniul organizării, coordonării şi asigurării activităţilor
economice, social-culturale şi de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor

45
 - aprobă studii, prognoze orientative şi programe de dezvoltare economico-
socială;
- administrează domeniul public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale
şi hotărăsc asupra concesionării sau închirierii de servicii publice, participării la
societăţi comerciale sau locaţia de activitate ori servicii ale administraţiei publice.
d) Atribuţii legate de acordarea titlurilor de onoare şi de cooperare cu localităţi
din străinătate.
4. Funcţionarea consiliilor locale:
Consiliul local se întruneşte lunar, în şedinţe ordinare, la cererea primarului sau
a cel puţin 1/3 din numărul membrilor consiliului, precum şi în şedinţe extraordinare.
Şedinţele sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea consilierilor în
funcţie.
Dezbaterile din şedinţele consiliului local, precum şi modul în care şi-a
exercitat votul fiecare consilier se consemnează într-un proces verbal, semnat de
consilierul care conduce şedinţele şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale.
Consiliul local adoptă hotărâri cu votul majorităţii consilierilor prezenţi, în
afara cazurilor în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a
consiliului nu prevede altfel.
Hotărârile consiliului pot avea caracter normativ sau caracter individual.
Secretarii unităţii administrativ-teritoriale au obligaţia să comunice deîndată
primarului şi prefectului hotărârile adoptate de consiliul local, dar nu mai târziu de 3
zile de la data adoptării.
5. Secretarii comunei, oraşului sau municipiului
Fiecare comună sau municipiu are un secretar salarizat din bugetul local.
Secretarul face parte din categoria funcţionarilor publici.
Nu poate fi membru al unui partid politic sau al unei formaţiuni politice, sub
sancţiunea eliberării din funcţie.
Numirea secretarului se face de către prefect la propunerea primarului, pe bază
de concurs sau de examen.

46
 6. Atribuţiile secretarului
- are obligaţia să participe la şedinţele consiliului local şi să vegheze ca acestea
să se desfăşoare în conformitate cu prevederile legale şi ale regulamentului
consiliului;
- secretarul asigură convocarea consiliului local, pregăteşte lucrările supuse
dezbaterii acestuia şi avizează proiectele de hotărâri ale consiliului,
- secretarul asigură aducerea la cunoştinţa publică a hotărârilor şi dispoziţiilor
de interes public general, care devenind obligatorii de la data aducerii lor la
cunoştinţa publică;
- primeşte şi distribuie corespondenţa, asigurând efectuarea lucrărilor de
secretariat,
- secretarul eliberează extrase sau copii de pe orice act din arhiva locală, în
afara celor cu caracter secret stabilit potrivit legii şi eliberează extrase sau copii după
actele de stare civilă;
- legalizează semnături şi confirmă autenticitatea copiilor cu actele originale,
cu excepţia celor care se eliberează de autorităţile publice centrale;
- ţine legătura cu organizaţiile de cult din unitatea administrativ - teritorială.
7. Suspendarea şi încetarea mandatului de consilier local
Legea administraţiei publice locale reglementează instituţia suspendării de
drept şi cea a încetării de drept a mandatului de consilier local.
Art. 59 din Legea nr. 215/2001 prevede că mandatul de consilier se suspendă
de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Suspendarea durează
până la soluţionarea cauzei.
În cazul în care consilierul suspendat a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul
la despăgubiri, în condiţiile legii.
Încetarea de drept a mandatului de consilier, potrivit prevederilor Legii nr.
215/2001 intervine în următoarele situaţii:
a) deces;
b) demisie;

47
 c) imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni
consecutive, cu excepţia cazurilor în care consilierul este arestat preventiv;
d) constatarea, după validarea mandatului, că alegerea s-a făcut prin fraudă
electorală sau prin orice altă încălcare a legii;
e) condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă
privativă de libertate;
f) punerea sub interdicţie judecătorească;
g) pierderea drepturilor electorale;
h) lipsa nemotivată de la 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului local;
i) pierderea calităţii de membru al partidului politic sau a organizaţiei
minorităţilor naţionale pe a cărui listă a fost ales conform Legii nr. 249/2006 pentru
modificarea Legii nr. 393/2004 privind aleşii locali.
Încetarea de drept a mandatului de consilier se constată de consiliul local prin
hotărâre, la iniţiativa primarului sau a oricărui consilier.
Hotărârea poate fi atacată de persoana în cauză la instanţa de contencios
administrativ, în termen de 10 zile.
Instanţa este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile.
8. Dizolvarea consiliului local
conform prevederilor art. 57 alin 1 din Legea administraţiei publice locale,
consiliul local poate fi dizolvat dacă a adoptat într-un interval de cel mult 6 luni, cel
puţin 3 hotărâri care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ printr-o
hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă.
Dizolvarea consiliului local se face prin hotărâre de guvern, la propunerea
motivată a prefectului, bazată pe hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi
irevocabilă.
Hotărârea de dizolvare poate fi atacată de oricare dintre consilieri la instanţa de
contencios administrativ în termen de 10 zile de la data publicării ei în Monitorul
Oficial Partea I.
Alegerea noului consiliu local se organizează în termen de 30 de zile de la data
expirării termenului de 10 zile, prin hotărâre de guvern, la propunerea prefectului.

48
 Dizolvarea de drept a consiliului local se face în următoarele situaţii:
- când consiliul local nu se întruneşte timp de trei luni consecutiv,
- când consiliul local nu a adoptat în trei şedinţe ordinare consecutive nici o
hotărâre;
- când numărul consilierilor se reduce la jumătate plus unul şi acesta nu se
poate completa prin supleanţi.
9. Primarul şi viceprimarul
Primarul – fiecare comună, oraş, municipiul şi subdiviziune administrativ-
teritorială a municipiului are un primar, iar municipiul Bucureşti are un primar
general.
Primarii se aleg prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal, şi nu pe baza
scrutinului de listă.
Potrivit Legi nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale cu modificările ulterioare, candidaturile pentru funcţia de primar se propun de
partidele politice, alianţe politice sau alianţe electorale, de către organizaţii ale
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, dar pot fi depuse şi candidaturi
independente.
Candidaţii independenţi trebuie să prezinte o listă de susţinători care trebuie să
cuprindă minim 2% din numărul total al alegătorilor înscrişi pe listele electorale
permanente din circumscripţia pentru care candidează, dar nu mai puţin de 200 în
cazul comunelor, 300 în cazul oraşelor şi 1000 în cazul municipiilor şi sectoarelor
municipiului Bucureşti şi 5000 în cazul municipiului Bucureşti.
Este declarat primar candidatul care a întrunit majoritatea voturilor valabil
exprimate.
Dacă nici unul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea voturilor valabil
exprimate, se organizează al doilea tur de scrutin, în cel mult două săptămâni, la care
participă candidaţii situaţi pe primele două locuri.
În al doilea tur de scrutin se declară primar candidatul care a obţinut cel mai
mare număr de voturi valabil exprimate.

49
 După prezentarea rezultatului validării, primarul depune în faţa consiliului
local jurământul care este similar celui depus de consilieri. Primarul care refuză să
depună jurământul este considerat demisionat e drept.
Primarul, potrivit dispoziţiilor legii administraţiei publice locale, este ajutat de
un viceprimar, cu excepţia municipiilor reşedinţe de judeţ şi a municipiului Bucureşti
care au câte doi viceprimari.
Primarul este reprezentantul celor care l-au ales, al colectivităţii locale, dar şi al
statului.
Potrivit Legii nr. 215/2001 primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică
şi este şeful administraţiei publice şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţii
administraţiei publice locale pe care îl conduce şi îl controlează (în condiţiile legii).
10. Principalele atribuţii ale primarului sunt prevăzute în art. 68 alin 1 din
Legea nr. 215/2001 şi se referă la:
a) Atribuţii privind organizarea aparatului propriu de specialitate şi a unităţilor
din subordinea ori autoritatea consiliului local:
- propune consiliului local spre aprobare organigrama, statul de funcţii,
numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu
de specialitate;
- numeşte şi eliberează din funcţie (în condiţiile legii) personalul din aparatul
propriu de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale, cu excepţia
secretarului;
- propune consiliului local numirea şi eliberarea din funcţii a conducătorilor
regiilor autonome, a instituţiilor şi serviciilor publice de interes local.
b) Atribuţii privind luarea măsurilor de organizare a executării şi de executare
în concret a actelor normative:
- asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a
prevederilor Constituţiei precum şi a celorlalte legi şi acte normative;
- asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local;
- emite avize, acorduri şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege;

50
 - poate propune consiliului local consultarea populaţiei prin referendum cu
privire la probleme locale de interes deosebit;
- prezintă consiliului local anual sau ori de câte ori este necesar, informări
privind starea economică şi socială a localităţii, precum şi informări privind
îndeplinirea hotărârilor consiliului local.
c) Atribuţii privind administrarea domeniul public şi privat şi a finanţelor
publice locale:
- răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului
public şi privat al comunei sau al oraşului;
- organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate şi pune la
dispoziţie autorităţilor administraţiei publice centrale rezultatele acestei evidenţe,
- ia măsuri pentru controlul depozitării deşeurilor menajere, industriale sau de
orice fel;
- întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local;
- exercită funcţia de ordonator principal de credite;
- verifică încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi comunică
deîndată consiliului local cele constatate.
d) Activitate de ordin edilitar-gospodăresc şi social:
- controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi produselor alimentare;
- ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localităţii;
- asigură repartizarea locuinţelor sociale pe baza hotărârii consiliului local;
- asigură întreţinerea şi repararea drumurilor publice,
- asigură controlul asupra activităţii din târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri
de distracţie, etc.
e) Atribuţii care privesc asigurarea ordinii şi liniştii publice:
- ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor,
incendiilor, epidemiilor şi epizootiilor împreună cu organele specializate ale statului;
- asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor împreună cu organismele de
specializate;

51
 - îndrumă şi supraveghează activitatea poliţiei comunitare,
- ia măsurile prevăzute cu privire la adunările publice etc.
f) Alte atribuţii:
- conduce serviciile publice locale, asigură funcţionarea serviciilor de stare
civilă şi de autoritate tutelară;
- supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi ajutor-social;
- îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă;
- îndrumarea activităţii gardienilor publici,
- controlul igienei şi salubrităţii localurilor publice şi a produselor alimentare,
- repartizarea locuinţelor sociale;
- controlul activităţii de târguri, pieţe, oboare;
- inventarierea şi administrarea bunurilor din domeniul public şi privat al
localităţii;
- evidenţa lucrărilor de construcţii;
- controlul depozitării deşeurilor menajere.
Unele atribuţii sunt delegate numai viceprimarilor, caz în care delegarea este
obligatorie pentru primar, nu facultativă.
11. Mandatul primarului
Mandatul primarului este de 4 ani şi îl exercită până la depunerea jurământului
de către primarul nou ales.
Mandatul primarului încetează de drept în următoarele situaţii:
- demisie;
- schimbarea locuinţei dintr-o localitate în alta;
- imposibilitatea de a fi executat mandatul o perioadă mai mare de 6 luni, cu
excepţia cazurilor în care primarul este arestat preventiv;
- când se constată, după validarea mandatului, că alegerea s-a făcut prin fraudă
electorală sau prin încălcarea prevederilor Legii nr. 215/2001;
- când a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o
pedeapsă privativă de libertate;
- când a fost pus sub interdicţie judecătorească;

52
 - prin pierderea drepturilor electorale;
- când a emis trei dispoziţii cu caracter normativ într-un interval de 3 luni, care
au fost anulate în instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească
rămasă definitivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. 1 din legea nr. 215/2001, mandatul primarului
încetează, înainte de termen, ca urmare a rezultatului unui referendum local,
organizat în condiţiile legii.
Suspendarea de drept din funcţia de primar, intervine numai atunci când acesta
a fost arestat preventiv.
12. Actele primarului:
Legea nr. 215/2001 arată că primarul, în exercitarea atribuţiilor lui emite
dispoziţii care devin executorii, după ce sunt aduse la cunoştinţa persoanelor
interesate.
Dispoziţiile primarului sunt acte juridice ce exprimă o voinţă manifestată
unilateral şi produce în mod direct efecte juridice, cu caracter de actualitate şi sunt
obligatorii pe întreg teritoriul comunei sau oraşului.
Executarea lor este asigurată prin exercitarea forţei publice de către autorităţile
statului.
13. Incompatibilităţi pentru funcţiile de:
- primar şi viceprimar;
- primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti;
- preşedinte şi vicepreşedinte al Consiliului judeţean sunt:
a) funcţia de consilier local;
b) funcţia de prefect sau subprefect;
c) calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă,
indiferent de durata acestuia;
d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager,
administrator, membru al consiliului de administraţie, cenzor sau orice funcţie de
conducere ori de execuţie la societăţile comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de

53
credit, societăţi de asigurare şi cele financiare, regii autonome de interes naţional sau
local, la companii şi societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice.
e) funcţia de preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau
asociaţilor la o societate comercială;
f) funcţia de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale în adunarea
generală a societăţilor comerciale de interes local sau de reprezentant al statului în
adunarea generală a unei societăţi comerciale de interes naţional;
g) calitatea de comerciant, persoană fizică;
h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
i) calitatea de senator sau deputat;
j) funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat sau o altă funcţie
similară acestora;
k) orice alte funcţii publice sau remunerate, în ţară sau în străinătate.
B. Consiliile judeţene:
Potrivit art. 101 alin 1 din Legea administraţiei publice locale, Consiliul
judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel judeţean,
pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean.
Consiliul judeţean este format din consilieri aleşi prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea nr. 67/2004 pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Mandatul consilierilor este de 4 ani.
Constituirea consiliului judeţean, inclusiv validarea mandatelor consilierilor
aleşi, cazurile de incompatibilitate, depunerea jurământului şi declararea consiliului ca
legal constituit se fac după aceleaşi reguli ca şi în cazul consiliului local.
Consiliul judeţean:
- se întruneşte o dată la două luni, la convocarea preşedintelui consiliului
judeţean;

54
 - se întruneşte în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar, la cererea
preşedintelui sau a cel puţin 1/3 din consilieri, ori la solicitarea prefectului adresată
preşedintelui consiliului judeţean.
- consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi,
- consiliul judeţean alege dintre membrii săi, pe toată durata exercitării
mandatului un preşedinte şi doi vicepreşedinţi.
Preşedintele consiliului judeţean - reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte
autorităţi publice, cu persoane fizice şi juridice române şi străine, precum şi în justiţie.
Atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean (conform art. 116 alin. 1 din
Legea nr. 215/2001):
a) asigură respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în aplicare a legilor, a
decretelor preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a
hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte normative,
b) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţei Consiliului judeţean;
c) dispune măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea în bune condiţii
a lucrărilor consiliului judeţean;
d) întocmeşte şi supune spre aprobarea consiliului judeţean a regulamentului de
organizare şi funcţionare al acestuia;
e) asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului judeţean şi
analizează periodic stadiul îndeplinirii acestora,
f) conduce şedinţele consiliului judeţean;
g) coordonează şi controlează activitatea instituţiilor şi serviciilor de sub
autoritatea consiliului judeţean;
h) exercită funcţia de ordonator principal de credite,
i) întocmeşte proiectul bugetului propriu al judeţului şi contul de încheiere a
exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului judeţean;
j) urmăreşte modul de realizare a veniturilor bugetare şi propune consiliului
judeţean adoptarea măsurilor necesare pentru încasarea acestora în termen;
k) propune consiliului judeţean spre aprobare organigrama, ştatul de funcţii,
numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului,

55
 l) prezintă consiliului judeţean anual sau la cererea acestuia rapoarte cu privire
la stadiul îndeplinirii hotărârilor proprii;
m) propune consiliului judeţean numirea sau eliberarea din funcţii a
conducătorilor instituţiilor publice şi serviciilor publice aflate în subordinea acestuia;
n) emite avize, acorduri şi autorizaţii date în competenţa sa, prin lege;
o) îndrumă metodologic, urmăreşte şi controlează activităţile de stare civilă şi
autoritate tutelară desfăşurate în comune şi oraşe,
p) coordonează, controlează şi răspunde de activitatea privind protecţia
drepturilor copilului;
r) acordă sprijin şi consultanţă tehnică şi juridică pentru autorităţile
administraţiei publice locale, la solicitarea acestora.
Preşedintele consiliului judeţean poate delega vicepreşedinţilor activitatea
prevăzută la lit. g şi r.

56
 TEMA 4
INSTITUŢIILE PUBLICE REGIILE AUTONOME ASOCIAŢII,
FUNDAŢIILE ŞI FEDERAŢIILE

1. Instituţiile publice
Instituţiile publice, ca şi autorităţile publice, sunt forme organizatorice prin
care se prestează servicii publice pentru stat sau pentru populaţie.
Ele se pot înfiinţa, organiza, reorganiza şi desfiinţa prin acte ale Parlamentului,
Guvernului, ministerelor sau ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale de
specialitate, precum şi acte ale consiliilor locale sau consiliilor judeţene, potrivit legii.
(Înfiinţare prin lege, ordonanţe sau hotărâri de Guvern, iar cele de interes local
prin hotărâri ale consiliilor locale).
Instituţiile publice sunt mult diversificate din punct de vedere al obiectului lor
de activitate.
Exemplu:
- instituţii publice de învăţământ - grădiniţe, şcoli generale, gimnazii, licee,
şcoli profesionale.
- instituţii publice de cultură – teatre, cinematografe, biblioteci, filarmonici,
muzee.
- instituţii publice sanitare - dispensare, policlinici, spitale, sanatorii, case de
odihnă.
Mijloacele financiare necesare desfăşurării activităţii sunt asigurate, de regulă,
de la bugetul de stat sau de la bugetele locale. Spunem „de regulă” deoarece unele
instituţii publice îşi desfăşoară activitatea contra-cost, realizând venituri proprii, astfel
încât, acestea primesc, eventual, alocaţii sau subvenţii de la bugetul de stat sau de la
bugetele locale.(Exemplu: teatre, cinematografe, muzee, şcoli)
Specializarea strictă a instituţiilor publice, ca şi faptul că acestea răspund unor
trebuinţe directe ale cetăţenilor fac ca activitatea lor să constea, în principal, în fapte
materiale şi mai puţin în emiterea de acte juridice.

57
 Conducerea instituţiilor publice este asigurată de către un director sau director
general, numit de autoritatea competentă să înfiinţeze instituţia.
La unele instituţii publice, personalul încadrat are statut de funcţionar public.
2. Regiile autonome
Actul normativ de bază cu privire la organizarea şi funcţionarea regiilor
autonome este Legea nr. 15/1990 privind organizarea şi funcţionarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.
Potrivit legii, regiile autonome (RA) se organizează în ramuri strategice ale
economiei naţionale, cum ar fi industria de armament, energetică, exploatarea
minelor şi a gazelor naturale, poşta şi transporturi feroviare, precum şi în unele
domenii aparţinând altor ramuri stabilite de Guvern.
Regiile autonome sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune
economică şi autonomie financiară.
Ele se pot înfiinţa prin hotărâre de guvern, pentru cele de interes naţional, sau
prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale, pentru cele de interes local.
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 69/1994 privind unele măsuri pentru
reorganizarea regiilor autonome de interes local (devenită ulterior Legea nr.
135/1994) s-au stabilit o serie de măsuri pentru organizarea regiilor autonome de
interes local.
Ordonanţa a stabilit organizarea regiilor autonome numai în următoarele
domenii de activitate:
1. Alimentarea cu apă, canalizare, epurarea apelor uzate;
2. Producerea, transportul şi distribuţia energiei termice;
3. Transportul local în comun de călători;
4. administrarea şi întreţinerea fondului locativ, a pieţelor, oboarelor,
târgurilor, a drumurilor comunale şi a spaţiilor verzi;
5. construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor şi a podurilor de interes
judeţean.

58
 În domeniile de interes public pentru care nu se pot organiza regii autonome de
interes local, consiliile judeţene şi cele locale pot organiza societăţi comerciale sau
servicii publice de specialitate, în condiţiile legii.
Mijloacele financiare necesare bunei funcţionări se asigură, în principal, din
veniturile realizate din activităţile proprii, dar şi de la bugetul de stat sau al unităţilor
administrativ-teritoriale, tocmai pentru motivul că ele realizează o activitate de
interes naţional sau local.
Fiind persoane juridice, cu o activitate amplă, regiile autonome pot avea o
structură complexă, ele putând înfiinţa uzine, fabrici, ateliere, servicii, sucursale şi
alte asemenea subunităţi necesare realizării obiectivului său de activitate.
Conducerea regiei autonome se realizează de către persoane fizice, în baza
unui contract de performanţă, anexă la contractul individual de muncă, încheiat în
condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2001 pentru întărirea disciplinei
economico-financiare şi alte dispoziţii cu caracter financiar.
Contractul de performanţă este acordul de voinţă între regiile autonome şi
conducătorii regiilor autonome şi cuprinde, în afara indicatorilor de performanţă ,
obiectivele şi criteriile cuantificate prin reducerea creanţelor şi a plăţilor restante, a
pierderilor înregistrate, precum şi creşterea productivităţii muncii.
Regiile autonome organizate în temeiul Legii nr. 15/1990, indiferent de
autoritatea care le coordonează, precum şi cele înfiinţate în temeiul Legii nr. 84/1992
privind regimul zonelor libere, s-au reorganizat în conformitate cu prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997.
Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 – devenită ulterior
Legea nr. 207/1997, ministerele de resort şi celelalte autorităţi ale administraţiei
publice centrale şi locale sub autoritatea cărora funcţionează regiile autonome au avut
obligaţia ca în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a
ordonanţei respective să definitiveze programele de reorganizare a regiilor autonome.
După elaborarea programelor de reorganizare, o parte din regiile autonome au
fost reorganizate ca societăţi comerciale.

59
 Societăţile comerciale pe acţiuni rezultate în urma reorganizării regiilor
autonome, având ca obiectiv de activitate domenii de interes naţional sunt denumite
companii naţionale sau societăţi naţionale, după caz, şi sunt supuse procesului de
privatizare, în condiţiile legii.
3. Asociaţii, fundaţii, federaţii
Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor
activităţi de interes general sau în interesul comunitar sau, după caz, în interesul lor
personal, nepatrimonial, pot constitui asociaţii sau fundaţii, în condiţiile Ordonanţei
Guvernului nr. 26/2000.
Asociaţiile şi fundaţiile astfel constituite sunt persoane juridice de drept privat
fără scop patrimonial.
Potrivit ordonanţei, se consideră a fi de interes general următoarele:
- dezvoltarea economică;
- cultură şi socială;
- promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor omului;
- promovarea sănătăţii;
- educaţiei, ştiinţei, artelor, tradiţiilor, culturii;
- prezervarea monumentelor culturale;
- asistenţă socială;
- ajutorarea săracilor şi defavorizaţilor;
- asistenţa oamenilor dezavantajaţi fizic, a copiilor şi vârstnicilor;
- activitatea de tineret;
- sporirea cunoaşterii şi participării civice;
- protejarea mediului şi a naturii;
- sprijinirea religiei şi a valorilor umane;
- susţinerea bunăstării sociale;
- sprijinirea lucrărilor publice şi a infrastructurii;
- sprijinirea sportului.
Prin sens comunitar se înţelege orice interes care este specific:
a) unei comunităţi:
60
 - cartier
- localitate
- unitate administrativ-teritorială.
b) un grup de persoane fizice sau persoane juridice care urmăresc un obiectiv
comun sau au aceleaşi opţiuni, aceeaşi cultură, orientare religioasă, socială,
profesională şi altele asemenea.
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 s-a urmărit crearea cadrului legal
pentru:
a) exercitarea dreptului la libera iniţiativă;
b) promovarea valorilor civice ale democraţiei şi statului de drept;

c) urmărirea realizării unui interes general, local sau după caz, de grup;
d) facilitarea accesului asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor la resursele
private şi publice;
e) parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat
fără scop patrimonial;
f) respectarea ordinii publice.
3.1 Asociaţia
Asociaţia este subiectul de drept constituit din trei sau mai multe persoane
care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia
materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă, pentru realizarea unor activităţi de
interes general, comunitar sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.
Aceasta dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor, aflat la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi
are sediul.
Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim
de trei membrii, organe de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al
asociaţiei.
Filiala se constituie prin hotărârea autentificată a adunării generale a asociaţiei.
Personalitatea juridică se dobândeşte de la data înscrierii filialei în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor.

61
 3.2 Fundaţia
Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care,
pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu
afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau,
după caz, comunitar.
Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natură sau în
numerar, a căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe
economiei la data constituirii fundaţiei.
După înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, capătă personalitate
juridică.
Art. 19 al Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 „Moştenitorii şi creditori
personali ai fondatorilor au faţă de fundaţie aceleaşi drepturi ca şi în cazul oricărei
alte libertăţi făcute de fondator”.
După înscrierea fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, nici fondatorii,
nici moştenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv.
De asemenea, după înscriere, actul constitutiv nu mai poate fi atacat nici de
către creditorii personali ai fondatorilor.
3.3 Federaţia
Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în federaţie.
Federaţiile dobândesc personalitate juridică după înscrierea lor în Registrul
federaţiilor aflat în grija tribunalului în circumscripţia căruia federaţia urmează să
aibă sediul.
Asociaţiile şi fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează propria lor
personalitate juridică, inclusiv propriul patrimoniu.
Potrivit art. 54 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000,
Asociaţiile se dizolvă pe trei căi:
1. de drept
2. prin hotărâre judecătorească sau a tribunalului, după caz;
3. prin hotărârea adunărilor generale.
Fundaţiile se dizolvă:

62
 1. de drept;
2. prin hotărâri judecătoreşti.
Lichidarea asociaţiilor şi a fundaţiilor este etapa finală care intervine după
dizolvarea acestora.
Bunurile rămase în urma lichidării nu se pot transmite către persoane fizice.
Ele pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop
identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul asociaţiei, fundaţiei sau
al federaţiei.

TEMA 5
PERSONALUL DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

63
 I. Funcţia publică
1. Noţiunea de funcţie publică
Potrivit Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici „funcţia
publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea
sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale.”
Constituţia României (2003) cuprinde unele dispoziţii care constituie un cadru
principal de reglementare a acestor instituţii publice – funcţia publică şi funcţionarul
public.
Art. 16 alin. 3 potrivt căruia, funcţiile şi demnităţile publice civile sau militare,
pot fi ocupate, în condiţiile legii, de pesoane care au cetăţenia română şi domiciliul în
ţară, statul român garantând egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei pentru ocuparea
funcţiilor de demnitate publică.
Art. 40 alin. 3 instituie interdicţia de a face parte din partide politice a unor
anumite categorii de funcţionari publici, cum ar fi judecătorii Curţii Constituţionale,
avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţişti, precum şi alte
categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.
Art. 73 alin. 3 lit. j prevede că reglementarea statutului funcţionarilor publice
se face numai prin lege organică.
Funcţia publică şi funcţionarul public sunt instituţii juridice ale dreptului
public, în general, şi ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat ca
atare într-o continuă dispută între doctrină, jurisprudenţă şi reglementare (Mircea
Preda, Drept administrativ, Partea generală, Editura Luminalex, Bucureşti, 2000 pg
73-86).
Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice presupune după cum am
mai arătat, trei elemente:
- competenţă;
- mijloace materiale şi financiare;
- personal.

64
 Titluarul unei funcţii publice este, de regulă, dar, nu întotdeauna, funcţionar
public.
Obiectul de reglementare al Legii privind statutul funcţionarilor publici îl
reprezintă „regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi
autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală, denumite
în continuare raporturi de serviciu. Scopul legii îl constituie asigurarea, în
conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist,
transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi alautorităţilor şi
instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.”
În opinia autorilor de drept administrativ, natura juridică a raportului de
serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport juridic, şi
anume:
- părţile care participă,
- conţinutul raportului de serviciu;
- obiectul raportului de serviciu.
Calitatea de funcţionar public izvorăşte din actul de numire în funcţie, care este
un act administrativ de autoritate şi nu de drept al muncii.
Raportul de serviciu este un raport contractual de drept administrativ şi nu de
dreptul muncii, deşi cele două raporturi prezintă şi unele trăsături comune.
2. Trăsăturile funcţiei publice
a. Funcţia publică reprezintă un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi
stabilite în temeiul legii.
b. Funcţia publică nu poate fi creată decât prin lege sau prin alte acte normative
emise pe baza şi în exercitarea legii.
c. Funcţia publică are un caracter continuu şi permanent.
d. Funcţia publică nu poate fi stabilită prin contract, ea neputând face obiectul
unei convenţii.
e. Funcţia publică poate fi încredinţată numai unei persoane fizice care trebuie
să îndeplinească o serie de condiţii expres prevăzute de lege (Legea nr. 188/1999)

65
 f. Funcţia publică este organizată pentru a realiza competenţele conferite
administraţiei publice.
g. Finanţarea funcţiilor publice este asigurată de la bugetul de stat sau de la
bugetele locale.
h. Atribuţiile stabilite prin lege sau potrivit legii dau competenţă celor care
îndeplinesc funcţiile respective, ca în regim de drept administrativ să facă acte
juridice, operaţiuni administrative sau materiale, în mod legal.
3. Principiile funcţiei publice:
a. Asigurarea promptă şi eficientă, liberă de prejudecăţi, corupţie, abuz de
putere şi presiuni politice a tuturor activităţilor efectuate de funcţionarii publici.
b. Selectarea funcţionarilor publici exclusiv pe baza criteriului competenţei.
c. Egalitatea şanselor la intrarea şi promovarea în corpul funcţionarilor publici.
d. Stabilitatea funcţionarilor publici. (Legea nr. 188/1999)
4. Natura juridică a funcţiei publice – Clasificarea funcţiilor publice
Potrivit art. 15 din Legea nr. 188/1999, funcţiile publice se clasifică după două
criterii –
1. După natura competenţelor
- funcţii de execuţie;
- funcţii de conducere.
2. După cerinţele privind nivelul studiilor absolvite:
- funcţii publice de categoria A – studii superioare de lungă durată absolvite cu
diplomă de licenţă sau echivalentă;
- funcţii publice de categoria B - studii superioare de scurtă durată absolvite cu
diplomă;
- funcţii publice de categoria C – studii medii liceale sau postliceale absolvite
cu diplomă.
Literatura de specialitate mai distinge şi alte criterii de clasificare a funcţiilor
publice.(vezi Paul Negulescu, op. cit. pag. 561; Mircea Preda op. cit. pag.91)
3. După actul normativ prin care sunt acreditate distingem:
- funcţii prevăzute numai în Constituţie;

66
 - funcţii prevăzute în legi, inclusiv în statute,
- funcţii prevăzute în acte subordonate legii.
4. După natura juridică şi conţinutul funcţiei publice vorbim despre:
- funcţii politice (la cabinetul demnitarului)
- funcţii de specialitate.
5. După modul cum pot fi ocupate:
- funcţii ocupate numai prin alegere;
- funcţii ocupate prin numire
- funcţii ocupate prin concurs.
6. După modul de retribuire
- funcţii salarizate;
- funcţii pentru care se primesc indemnizaţii;
- funcţii nesalarizate.
Revenind la primele două categorii putem exemplifica:
Funcţia publică de execuţie corespunde următoarelor funcţii publice:
- Secretar general – în cadrul Guvernului, Camerei Deputaţilor sau Senatului;
- Secretar general adjunct – în cadrul Guvernului, Camerei Deputaţilor sau
Senatului;
- funcţia publică de consilier cls. I, gradul I sau consilier juridic clasa I gradul
I, după caz, din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice respective;
- şef departament;
- director general, director, director adjunct;
- şef serviciu;
- contabil şef (conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2000);
- funcţiile de auditor, referent de specialitate (conform Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 82/2000).

II. Funcţionarul public

În doctrina actuală, funcţionarul public este definit ca persoana fizică investită
în mod legal, prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al

67
cetăţenilor, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii
publice, în vederea realizării competenţelor organului din structura căreia face parete
funcţia respectivă. (Antonie Iorgovan, op. Cit. 2002, pg 265)
Într-o definiţie de maximă generalitate am putea spune că sunt funcţionari
publici toţi aceia care ocupă o funcţie publică.
În literatura de specialitate întâlnim diverse definiţi, fiecare dintre autorii lor
încearcă să surprindă în conţinutul acestora trăsăturile pe care le apreciază ca fiind
cele mai relevante pentru funcţionarul public.
Consider că cea mai completă definiţie este dată de profesorul universitar
Mircea Preda în lucrarea Drept administrativ, Partea generală, Editura Lumina Lex,
pg. 75
„Funcţionarul public este persoana fizică investită, prin numire sau alegere,
într-o funcţie publică din cadrul unei autorităţi publice organizate la nivel central sau
local, ori într-un serviciu public organizat ca instituţie publică, ori în structuri
asimilate acestora.”
Pentru a înţelege mai bine ceea ce caracterizează noţiunea de funcţionar public
sunt necesare unele precizări:
a) Calitatea de funcţionar public nu poate fi deţinută decât de o persoană fizică.
Dispoziţiile art. 16 alin.3 din Constituţie stabilesc două condiţii esenţiale
pentru a putea fi titularul unei funcţii publice şi anume:
- cetăţenia română;
- domiciliul în ţară.
b) A doua trăsătură a funcţionarului public priveşte investirea sa în funcţia
publică în condiţii stabilite prin lege.
Investirea în funcţie se face pe baza unor reguli procedurale anume prevăzute,
care fac deosebirea dintre un funcţionar public ales şi unul numit , între un funcţionar
public de conducere şi unul de execuţie etc.
La investire, toţi funcţionarii publici depun jurământ de credinţă.

68
 c) Funcţionarul public numit este investit în funcţie pe o perioadă
nedeterminată (în unele cazuri poate fi perioadă determinată), spre deosebire de
funcţionarul public ales pe perioada mandatului (pe perioadă determinată)
Exemple de funcţionari publici numiţi pe perioadă determinată:
Art. 142 alin. 2 din Constituţie – judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi
pe o perioadă de 9 ani.
Avocatul poporului este numit pentru o perioadă de 5 ani, potrivit art. 58 alin.
1 din Constituţie.
d) Funcţionarii publici au anumite drepturi şi obligaţii expres prevăzute prin
norme juridice care constituie conţinutul raportului juridic de serviciu.
Numai exercitarea acestor drepturi şi obligaţii asigură realizarea interesului
public în considerarea căruia a fost creată funcţia publică respectivă.
e) Funcţionarii publici sunt plătii pentru activitatea prestată în exercitarea
funcţiei în care sunt investiţi, plata făcându-se fie sub forma unui salariu, fie a unei
indemnizaţii.
1. Selectarea funcţionarilor publici:
Art. 49 din Legea nr. 188/1999 precizează că intrarea în corpul funcţionarilor
publici se face numai prin concurs organizat de autoritatea sau instituţia publică.
Modalităţi de organizare a concursului pot fi:
a) concursul de dosare – comisia verifică activitatea candidaţilor aşa cum
rezultă din documentele prezentate la dosar.
b) sistemul de testare (al probelor practice) –constă în stabilirea unor probe în
vederea verificării cunoştinţelor şi aptitudinilor candidaţilor, de către o comisie
specială.
Recrutarea funcţionarilor publici se face prin concurs organizat în limita
funcţiilro publice vacante prevăzute anual în acest scop prin planul de ocupare a
funcţiilor publice, elaborat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.
Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1209/2003 concursurile pentru recrutarea
funcţionarilor publici se organizează astfel:

69
 a) de către comisia de concurs constituită pentru recrutarea înalţilor funcţionari
publici în condiţiile legii;
b) de către Agenţia naţională a funcţionarilor publici pentru ocuparea funcţiilor
publice de conducere vacante,
c) de către autorităţi sau instituţii publice din administraţia publică centrală şi
locală pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie (şef serviciu, şef birou şi
funcţiile publice specifice vacante).
d) de către Institutul naţional de administraţie pentru admiterea la programele
de formare specializată în administraţia publică în scopul numirii într-o funcţie
publică.
Potrivit Legii nr. 188/1999 concursul pentru recrutarea funcţionarilor publici
constă în trei etape:
1. Selectarea dosarelor de înscriere.
2. Proba scrisă.
3. Interviul.
Pot susţine ultimele două probe candidaţii ale căror dosare de înscriere au fost
selecţionate de către comisia de concurs.
Proba scrisă constă în redactarea unei lucrări sau rezolvarea unor teste grilă în
prezenţa comisiei.
2. Procedura de desfăşurare a concursului:
În vederea participării la concurs, în termen de 20 de zile de la data publicării
anunţului, candidtaţii depun la secretariatul comisiei de concurs dosarul de concurs.
Dosarul de concurs va cuprinde:
- copia actului de identitate;
- formularul tip pentru înscriere;
- copiile diplomelor de studii;
- copia carnetului de muncă sau alte acte din care să reiasă vechimea în muncă;
- cazierul juridic;
- adeverinţă care să ateste starea de sănătate;

70
 - copia fişei de evaluare a performanţelor profesionale individuale sau, după
caz, recomandare de la ultimul loc de muncă;
- declaraţie pe propria răspundere sau adeverinţă care să ateste că nu a
desfăşurat activitate de poliţie politică.
- curiculum vitae.
Conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice organizatoare ale concursului
pot stabili, pentru fiecare dintre probele de concrus prevăzute, ăn funcţie de gradul de
interes acordat acestora o anumită pondere.
După afişarea rezultatelor – proba scrisă şi inderviul – candidaţii nemulţumiţi
pot depune contestaţie în termen de 24 de ore de la data afişării rezultatelor.
3. Reglementarea funcţiei publice şi a funcţionarului public în statutul
funcţionarilor publici
Consideraţii generale
Actualul statut al funcţionarilor publici se referă în exclusivitate la cei cuprinşi
în anexa la statut, la lege, chiar dacă din modul cum este formulat titulul, s-ar putea
înţelege că se referă la toţi funcţionarii publici.
În prezent, sunt în vigoare şi alte acte normative care conturează o condiţie
juridică specială pentru anumite categorii de funcţionari publici.
Unele dintre acestea poartă chiar denumirea de statut, alte reglementări însă
sunt cuprinse în unele legi organice.
Dacă avem în vedere aşa-numitele „statute profesionale” sau „disciplinare”
putem exemplifica:
- statutul personalului aeronautic din aviaţia militară;
- statutul corpului diplomatic;
- statutul cadrelor militare;
- statutul notarilor publici;
- statutul personalului vamal;
- statutul funcţionarilor publici parlamentari;
- statutul medicilor, al medicilor veterinari şi al farmaciştilor.

71
 În unele cazuri, cum sunt magistraţii, primarii, consilierii locali, membrii
guvernului şi alţii, condiţia juridică este prevăzută în legile organice care
reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor sau instituţiilor publice din
care aceştia fac parete.
Statutul funcţionarilor publici cuprinde reglementări speciale cu privire la
perioada de stagiu a funcţionarilor publici, perioadă care precede intrarea în corpul
funcţionarilor publici.
Perioada de stagiu este obligatorie şi efectivă.
Durata perioadei de stagiu este diferită, în funcţie de nivelul studiilor, respectiv
a clasei funcţionarului public debutant.
Aceasta este de 12 luni pentru funcţionarii publici de execuţie din clasa I
(studii superioare de lungă durată), de opt luni pentru funcţionarii publici de execuţie
clasa a II-a (studii superioare de scurtă durată) şi de 6 luni pentru funcţionarii publici
de execuţie clasa a III-a (studii medii sau postliceale).
În termen de 5 zile lucrătoare de la terminarea perioadei de stagiu se face
evaluare funcţionarului public.
Funcţionarii publici debutanţi pot fi definitivaţi numai după terminarea
perioadei de stagiu care este ca obiectiv formarea aptitudinilor profesionale în
îndeplinirea atribuţiunilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice.
După definitivare, funcţionarul public trebuie să depun jurmântul de credinţă
în faţa de conducătorului instituţiei.
Dosarul profesionalal funcţionarului public:
Cuprinde:
a) documente de numire în funcţie;
documente de atestare a studiilor;
documente de depunere a jurământului.
b) documente privind evaluarea anuală a activităţii acestuia;
documente privind avansările în funcţie, trepte, clase, grade sau categorii;
sancţiuni disciplinare ce i-au fost aplicate.

72
 În dosarul profesional al funcţionarului public nu pot fi introduse documnete
care fac referire la activităţile sau la opiniile publice, sindicale, religioase sau de orice
altă natură.
4. Incompatibilăţi (art. 56 Legea nr. 1888/1991)
Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică,
cu excepţia calităţii de cadru didactic.
Funcţionarii publici nu pot deţine funcţii în regii autonome, societăţi
comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ.
Funcţionarii publici nu pot exercita la societăţi comerciale cu capital privat
activităţi cu scop lucrativ care au legătură cu atribuţiile ce le revin din funcţiile
publice pe care le deţin şi nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte
evaluarea unor acte în legătură cu funcţia pe care o îndeplinesc.
Funcţionarii publici, cu excepţia funcţionarilor publici civili din Ministerul
Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciilor de
siguranţă naţională, pot fi aleşi sau numiţi pentru exercitarea unei funcţii de demnitate
publică.
Pe durata executării funcţiei de demnitate publică, ei sunt suspendaţi din
funcţia publică pe care o deţin şi îşi păstrează gradul, clasa şi treptele avute.
5. Evaluarea activităţii şi cariera funcţionarilor publici:
a) Evaluarea activităţii funcţionarilor publici:
Criteriile de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale
funcţionarilor publici sunt elaborate de Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici şi
sunt transmise fiecărui funcţionar publici la începutul fiecărui an de către
conducătorul compartimentului în care lucrează.
În urma evaluării performanţelor profesional-individuale ale funcţionarului
public i se acordă unul din următoarele calificative:
- excepţional;
- foarte bun;
- bun;
- satisfăcător;

73
 - nesatisfăcător.
Funcţionarul public notat în în ultimul an cu calificativul „satisfăcător” sau
„nesatisfăcător” nu poate fi avansat în anul următor.
Dacă în ultimii doi ani, funcţionarul public a primit calificativul
„nesatisfăcător”, conducătorul instituţiei publice va propune acesuia trecere într-o
funcţie inferioară.
b) Avansarea şi numirea în funcţii publice de conducere a funcţionarului
public:
Conform Legii nr. 188/1999, în urma rezultatelor obţinute la evaluarea
performanţelor profesionale individual pot avansa în grad, clasă sau categorii, în
urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior celei avute.
- avansarea în grad – 2 ani vechime în gradul din care sunt avansaţi şi condiţia
obţinerii cel puţin a calificativului bun în ultimii doi ani.
- vechimea pentru avansare atunci când au obţinut calificativul excepţional
trebuie să fie de un an.
- pentru avansare în clasă – vechime 3 ani şi calificativul de cel puţin foarte
bun în ultimii doi ani.
În cazul dobândirii unei diplome de studii de nivel superior funcţionarii publici
avansează în categorie şi vor fi numiţi în noua funcţie publică, potrivit pregătirii
profesionale în clasa şi gradul care le asigură cel uţin salariul de bază avut în
categoria inferioară.
6. Modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici:
1) Delegarea şi detaşarea
Delegarea se dispune întotdeauna în interesul autorităţii sau instituţiei publice
în care este încadrat funcţionarul public pe o perioadă de cel mult 30 de zile
consecutive, dar nu mai mult de 120 de zile într-un an.
Pe timpul delegării, funcţionarul public îşi păstrează funcţia şi salariul, iar
autoritatea sau instituţia publică ce îl deleagă trebuie să suporte costurile legale ale
transportului, cazării şi indemnizaţiei de delegare.

74
 Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care
urmează să îşi desfăşoare activitatea pentru o perioadă de cel mult trei luni.
Pentru a fi detaşat pe o perioadă mai mare de şase luni într-un an calendaristic,
funcţionarul public trebuie să fie de acord cu această detaşare.
Cazurile în care funcţionarul public poate refuza detaşarea sunt:
a) dacă detaşarea ar urma să aibă loc într-o localitate în care nu i se asigură
condiţii corespunzătoare de cazare;
b) în cazul în care starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face
contraindicată detaşarea;
c) ori de câte ori motive familiale justifică refuzul de a da curs detaşării.
2)Întreruperea activităţii la cerere(Legea nr. 188/1999 art. 85-88)
Funcţionarii publici pot beneficia de întreruperea activităţii la cerere – adică
suspendarea temporară din funcţie pentru interes personal legitim cu acordul
conducătorului autorităţii sau insituţiei publice respective.
Durata întreruperii activităţii la cerere trebuie să se încadreze între 6 luni şi 4
ani cu dreptul de a se prelungi încă 4 ani.
Un funcţionar public ales într-o funcţie de demnitate publică se află în
întrerupere a activităţii pe toată durata mandatului.
3)Încetarea raporturilor de serviciu (Legea nr 188/1999 art 89-96)
În următoarele situaţii: demisie, transfer, eliberarea din funcţie, destituirea din
funcţie, pensionare, potrivit legii, deces.
7. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor administraţiei publice
A. Drepturile funcţionarilor publici
a) garantarea dreptului la opinie şi interzicerea discriminării între funcţionarul
public pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare naţională, origine
socială sau altă natură.
b) garantarea dreptului de asociere sindicală;
c) dreptul la grevă;
d) dreptul la salariu corespunzător funcţiei pe care o ocupă, sporuri şi
indemnizaţie;

75
 e) funcţionarul public care, pe timpul serviciului sunt obligaţi să poarte
uniformă o primesc gratuit;
f) durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe
săptămână;
g) funcţionarul public are dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale
şi alte concedii;
h) în perioada concediilor de boală, de maternitate şi a celor pentru creşterea şi
îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât
din iniţiativa funcţionarului public în cauză;
i) instituţiile publice au obligaţia de a asigura funcţionarului publici condiţii
normale de muncă şi igienă;
j) funcţionarul public beneficiază de asistenţă medicală, proteze şi
medicamente în condiţiile legii;
k) funcţionarii publici beneficiază de pensii precum şi de celelalte drepturi de
asigurări sociale de stat, potrivit legii;
l) în caz de deces al funcţionarului public, membrii familiei, care au dreptul la
pensie de urmaş, primesc pe o perioadă de 3 luni echivalentul salariului de bază din
ultima lună de activitate a funcţionarului public decedat.
m) funcţionarul public beneficiază în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia
legii.
n) funcţionarul public are dreptul să primească o despăgubire din partea
autorităţii sau instituţiei publice, dacă a suferit, din culpa acesteia, un prejudiciu
material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.
B. Îndatoririle funcţionarilor publici
Legea nr. 188/1991 art. 41-48
a) funcţionarii publici sunt datori să îşi îndeplinească cu profesionalism,
loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios îndatoririle de serviciu şi să se abţină
de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorităţii sau instituţiei publice în
care îşi desfăşoară activitatea;

76
 b) funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor de serviciu să
se abţină de la exprimarea convingerilor politice;
c) funcţionarii publici răspund de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din
funcţia publică pe care o deţin precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate;
d) funcţionarul public este oblicat să se conformeze dispoziţiilor date de
funcţionarii publici cu funcţie de conducere cărora le sunt subordonaţi direct, cu
excepţia cazurilor în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale;
e) funcţionarii publici au îndatorirea să păstreze secretul de stat şi secretul de
serviciu, în condiţiile legii;
f) funcţionarii publici trebuie să păstreze confidenţialitatea în legătură cu
faptul, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei;
g) funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau
indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei publice daruri sau alte
avantaje. Ei trebuie să prezinte, în condiţiile legii, declaraţia de avere;
h) funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva lucrările repartizate de
conducătorul compartimentului în care funcţionează. Funcţionarilor publici de
execuţie le este interzis să primească în mod direct cereri a căror rezolvare intră în
competenţa lor ori să intervină pentru soluţionarea acestor cereri.
i) funcţionarii publici au îndatorirea să îşi perfecţioneze pregătirea profesională
fie în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, fie urmând cursuri de perfecţionare
organizate în acest scop.
Apreciem că este important a se cunoaşte o serie de principii care guvernează
(sau ar trebui să guverneze) conduita funcţionarilor publici constituiţi prin Legea nr.
7/2004 privind condul de conduită al funcţionarului public.
a) supremaţia Constituţiei şi a legii;
b) prioritatea interesului public;
c) profesionalismul;
d) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi
instituţiilor publice;
e) imparţialitate şi independenţă;

77
 f) integritate morală;
g) libertatea gândirii şi a exprimării;
h) cinstea şi corectitudinea;
i) deschiderea şi transparenţa.
De asemenea, ni se par importante câteva precizări în legătură cu apariţia unor
posibile conflicte de interese.
Legea nr. 181/2993 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei defineşte: „conflictul de interese ca fiind situaţia
în care persoana ce exercită o demnitate publică, care ar putea influenţa îndeplinirea
cu obiectivitate a atribuţiilor ce îi revin potrivit Constituţiei şi al altor acte
normative”.
Legea prevede obligaţia funcţionarului public aflat în situaţia unui conflict de
interese să se abţină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea
unei decizii şi să-l informeze deîndată pe şeful ierarhic căruia îi este subordonat direct
şi care are datoria de a lua măsurile ce se impun pentru exercitarea cu imparţialitate a
funcţiei publice în cel mult 3 zile de la data luării la cunoştinţă.
Măsura care trebuie luată este desemnarea unui alt funcţionar public cu aceeaşi
pregătire şi acelaşi nivel de experienţă pentru rezolvarea cererii.
Legea prevede că nerespectarea acestei obligaţii de către funcţionarul public
atrage după sine răspunderea disciplinară, administrativă, civilă, ori penală, după caz,
a acestuia.

III. Răspunderea juridică a funcţionarilor administraţiei publice

A. Noţiuni generale
Definiţie: Răspunderea juridică a funcţionarilor publici din administraţie este
ansamblul de drepturi şi obligaţii corelative care se nasc în temeiul legii, ca urmare a
săvârşirii unei fapte ilicite şi care se realizează de către stat prin aplicarea sancţiunilor
juridice în scopul asigurării normalităţii raporturilor de funcţionare şi a îndrumării
acestora în spiritul respectării ordinii de drept.

78
 Răspunderea juridică a funcţionarilor publici nu există în mod abstract,
general, ci are o existenţă particulară, în cadrul diferitelor ramuri ale sistemului de
drept, prezentându-se sub diverse forme. Cunoaşterea acestor forme şi stabilirea unor
criterii juste pentru delimitarea lor are importanţă atât sub aspect teoretic, dar, mai
ales, din punct de vedere practic pentru corecta încadrare juridică şi individualizarea
răspunderii.
Apreciem că răspunderea juridică a funcţionarilor publici pentru acţiuni şi
inacţiuni legate de serviciul său sunt: răspunderea disciplinară, răspunderea
patrimonială şi răspunderea penală.
Răspunderea disciplinară şi cea penală au, un caracter educativ-sancţionator, în
timp ce răspunderea patrimonială are un caracter educativ-reparator.
Conform art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în executarea demnităţii publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, încălcarea cu vinovăţie de către
funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi
a normelor de conduită profesională şi civică prevăzută de lege constituie abatere
disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora.
Funcţionarul poate răspunde, în acelaşi timp, şi patrimonial pentru prejudiciul
creat, chiar dacă fapta comisă nu reprezintă o faptă penală sau un ilicit disciplinar.
Este posibil ca fapta ilicită care a produs paguba să antreneze atât răspunderea
penală ori disciplinară, cât şi răspunderea materială.
Pentru o faptă săvârşită, răspunderea este o singură dată, deoarece unei singure
încălcări a legii, îi corespunde o singură sancţiune juridică.
Exceptând această cerinţă, principiul „un bis în idem” nu exclude posibilitatea
intervenţiei simultane a mai multor forme de răspundere juridică faţă de aceeaşi
persoană, când prin fapta ilicită săvârşită se încalcă o pluralitate de norme juridice de
natură diferită.
Nu se poate concepe cumulul răspunderii penale cu cea contravenţională însă,
între răspunderea penală şi cea disciplinară este admisibil cumulul, când o faptă ilicită

79
este, prin natura ei, atât o încălcare a disciplinei de serviciu, dar şi a unei valori
esenţiale pentru societate, apărate de legea penală.
Principiul răspunderii personale presupune ca funcţionarul public din
administraţie urmează a răspunde individual pentru fapta sa. Nu este posibilă
răspunderea pentru fapta altuia şi, de asemenea, răspunderea colectivă, de grup, a
funcţionarilor aflaţi în acelaşi serviciu pentru fapta săvârşită de unul sau altul dintre
funcţionari.
Este interzis a se aplica şi executa sancţiuni colective, răspunderea urmând a fi
individualizată în raport cu toţi funcţionarii implicaţi.
B. Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru răspunderea juridică:
- săvârşirea unei fapte ilicite în legătură cu serviciul îndeplinit de către
funcţionar;
- vătămarea sau periclitarea unei valori sociale apărate de normele dreptului
administrativ;
- săvârşirea faptei cu vinovăţie.
C. Izvoarele răspunderii juridice a funcţionarului public:
- Constituţia României
- legile organice;
- unele legi ordinare;
- Hotărâri ale Guvernului;
- acte normative emise de către miniştrii sau conducătorii altor autorităţi
centrale de specialitate.

IV. Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici

a) Abaterea disciplinară
Răspunderea disciplinară este o formă a răspunderii juridice ce intervine în
cazul în care funcţionarul public încalcă cu vinovăţie obligaţiile de serviciu.
Temeiul juridic al dreptului conducătorilor autorităţilor sau instituţiilor publice
de a aplica sancţiuni disciplinare îl constituie subordonarea ierarhică. De cele mai
multe ori, exerciţiul autorităţii disciplinare este separat de autoritatea ierarhică.

80
 Abaterea disciplinară constituie condiţia necesară şi suficientă pentru
declanşarea răspunderii disciplinare, care se exprimă prin aplicarea sancţiunii
disciplinare.
Elementele constitutive necesare pentru a stabili dacă ne aflăm în prezenţa unei
abateri sunt:
- obiectul;
- latura obiectivă;
- subiectul;
- latura subiectivă.
Obiectul abaterii disciplinare îl constituie relaţiile sociale privind ordinea,
corectitudinea şi disciplina în cadrul exercitării funcţiei publice.
Latura obiectivă constă într-o faptă (acţiune sau inacţiune) neconformă cu
sarcinile de serviciu, faptă care produce, în raportul de la cauză la efect, un rezultat
sau urmări dăunătoare serviciului public.
Subiectul este reprezentat de funcţionarul public, care pentru a-şi angaja
răspunderea juridică, trebuie să fie responsabil.
Subiectul activ al abaterii disciplinare nu poate fi decât un funcţionar public.
Participaţia nu este posibilă, abaterea disciplinară fiind săvârşită „in persona propria”.
Latura subiectivă implică săvârşirea cu vinovăţie a faptei care constituie
abatere disciplinară. Abaterile pot fi săvârşite cu vinovăţie sau din culpă.
Potrivit art. 70 din Legea nr. 188/1999 sunt abateri disciplinare următoarele:
a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) absenţe nemotivate de la serviciu;
c) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului
legal;
d) atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu;
e) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au
acest caracter;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu;
g) neglijenţa repetată în efectuarea lucrărilor;

81
 h) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice
din care face parte;
i) exprimarea sau desfăşurarea în calitate de funcţionar public ori în timpul
programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic;
j) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii
privind funcţionarii publici.
b) Sancţiuni disciplinare
În ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare, acestea sunt enumerate în ordinea
gravităţii lor, de la cea mai blândă – avertismentul – până la cea mai severă –
destituirea din funcţie.
1. Avertismentul – este o sancţiune disciplinară constând în atenţionarea
verbală a funcţionarului cu privire la necesitatea respectării îndatoririlor de serviciu.
2. Mustrarea - este o sancţiune disciplinară ce constă în notificarea scrisă prin
care se pune în vedere funcţionarului că nu şi-a îndeplinit în mod normal una sau mai
multe din sarcinile de serviciu.
3. Diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni este o
sancţiune cu caracter precumpănitor patrimonial, care modifică unul din elementele
esenţiale ale drepturilor funcţionarilor publici – dreptul la salariu.
4. Suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani este o sancţiune
disciplinară care atrage după sine şi diminuarea calificativului anual.
5. Trecerea într-o funcţie inferioară - pe o perioadă de 6-12 luni, cu
diminuarea corespunzătoare a salariului. Din textul de lege nu se desprinde că
retrogradarea s-ar putea face numai în funcţia imediat inferioară, nefixându-se nici o
limită în acest sens.
6. Destituirea din funcţie – se dispune ca sancţiune disciplinară extremă în
cazul săvârşirii repetate a unor abateri disciplinare sau atunci când funcţionarul public
a săvârşit o abatere gravă sau a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească
rămasă definitivă şi irevocabilă.

82
 c) Procedura aplicării sancţiunilor disciplinare
Aplicarea sancţiunilor disciplinare este un atribut inerent al activităţii de
conducere a autorităţii sau instituţiei publice. Acţiunea disciplinară care se finalizează
în actul de sancţionare (ordin sau dispoziţie) şi are drept efect executarea sancţiunii
de către cel vinovat, nu este o acţiune în sens jurisdicţional, ci o prerogativă a celor
care conduc serviciile publice, avându-şi temeiul în Statutul funcţionarilor publici.
Acţiunea disciplinară poate fi împărţită şi analizată în trei faze procedurale
distincte:
a) cercetarea prealabilă;
b) aplicarea sancţiunii;
c) executarea deciziei de sancţionare disciplinară.
a) Cercetarea abaterii disciplinare - pentru a declanşa acţiunea disciplinară este
necesară sesizarea conducătorului instituţiei sau autorităţii publice despre săvârşirea
unei abateri.
Sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a
faptei imputate şi după audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului public
trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii.
Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audiere sau de a semna o
declaraţie privitoare la abaterile imputate se consemnează într-un proces-verbal. În
astfel de cazuri, sancţiunea poate fi aplicată.
Cercetarea prealabilă a faptelor imputate se realizează de către comisia de
disciplină a cărei competenţă, atribuţii, mode de sesizare şi procedură de lucru vor fi
stabilite prin hotărâre a guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici, comisiile de disciplină care funcţionează pe lângă fiecare autoritate şi
instituţie publică sunt cele care vor propune sancţiunea aplicabilă.
b) Aplicarea sancţiunii disciplinare - sancţiunile disciplinare ce constau într-un
avertisment sau o mustrare se pot aplica direct de către conducătorul
compartimentului în care funcţionează cel în cauză.

83
 Împotriva sancţiunii disciplinare aplicate în condiţiile legi, funcţionarul public
se poate adresa cu contestaţie la conducătorul unităţii sau instituţiei publice în termen
de 15 zile de la data comunicării sancţiunii aplicate.
Sancţiunile disciplinare, altele decât avertismentul sau mustrarea se aplică de
către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea comisiei de
disciplină.
c) Executarea sancţiunilor disciplinare şi radierea acestora
Executarea sancţiunilor disciplinare se face după natura specifică fiecăreia.
Astfel, executarea avertismentului şi mustrării se consumă prin însăşi actul
comunicării lor către funcţionarul public sancţionat şi notării lor în dosarul personal.
Sancţiunile cu efect precumpănitor patrimonial comportă luarea unei măsuri
adecvate prin operarea modificărilor corespunzătoare în statul de funcţiuni.
Sancţiunile disciplinare se radiază de drept după cum urmează:
- în termen de un an de la aplicare, sancţiunile disciplinare constând în
avertisment şi mustrare dacă funcţionatul public sancţionat cu una din aceste
sancţiuni nu a mai săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă;
- în termen de doi ani de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate
celelalte sancţiuni, dacă funcţionarul public sancţionat cu una din aceste sancţiuni nu
a mai săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă.

V. Răspunderea contravenţională
Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în
care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu.
Contravenţiile au un grad de pericol social mai mare decât abaterile disciplinare, dar
mai mic decât infracţiunile contravenţia şi răspunderea contravenţională fac obiectul
dreptului contravenţional. Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi
aplicare a sancţiunii, funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în
a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit
funcţionarul public sancţionat.

84
 VI. Răspunderea civilă
Răspunderea civilă a funcţionarilor publici se angajează:
- pentru pagube aduse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii ori instituţiei
publice în care funcţionează;
- pentru nerestituirea în termen legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
- pentru daune plătite de autoritatea sau instituţia publică în calitate de
comitent, unor persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Răspunderea civilă reprezintă una din formele răspunderii juridice care impune
obligaţia funcţionarilor publici vinovaţi de a repara, în condiţiile legii, prejudiciul
provocat instituţiei sau autorităţii publice. Este de la sine înţeles că vinovăţia nu poate
fi luată în discuţie dacă se constată că au acţionat cauze care înlătură caracterul ilicit
al faptei. Obligaţia funcţionarului public de a restitui în termenul legal sumele ce i s-
au acordat în mod necuvenit priveşte toate drepturile acestuia (salariu de bază,
sporuri, indemnizaţii, drepturi băneşti în timpul delegărilor, detaşărilor, cheltuieli de
transport şi de cazare).

VII. Răspunderea penală

Cea mai gravă formă a răspunderii juridice a funcţionarilor publici este cea
penală şi intervine atunci când s-au săvârşit fapte ce prezintă un pericol social
deosebit, numite infracţiuni. Faptele penale ce se pot săvârşi de către funcţionarii
publici în exercitarea funcţiei, sunt prevăzute şi sancţionate conform Codului penal,
dar şi unor legi speciale.

85
DREPT ADMINISTRATIV
PARTEA a-II-a

Semestrul II

86
 TEMA 1
ACŢIUNEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Noţiunea şi formele acţiunii administrative

Statul, judeţul şi comuna au luat fiinţă pentru a asigura membrilor societăţii
apărarea teritoriului, a vieţii şi a bunurilor persoanelor fizice care alcătuiesc populaţia
acestora, precum şi pentru satisfacerea necesităţilor de instruire, cultură şi sănătate a
populaţiei şi asigurarea fondurilor necesare bunei funcţionări a organelor statului,
judeţului şi comunei, precum şi a instituţiilor publice de învăţământ, cultură, sănătate
şi altele.
Pentru realizarea acestor sarcini se înfiinţează o serie de organisme care au
obligaţia de a le pune în practică, în favoarea şi pentru întreaga populaţie a statului şi
a subdiviziunilor sale administrativ-teritoriale.
Organismele create de stat, judeţ, comună pentru realizarea acestor sarcini se
numesc servicii publice.
Faţă de diversitatea atribuţiilor statului modern, acestea înfiinţează o
multitudine de servicii publice, fiecare înfăptuind o anumită atribuţie, sau numai o
latură a acesteia.
Statul înfiinţează servicii publice pentru:
- adoptarea unor norme juridice general obligatorii, care să reglementeze, în
mod uniform, la nivelul întregii ţări, raporturile sociale ce apar între membrii
societăţii. Statul a înfiinţat serviciul public de legiferare – Parlamentul.
- a putea soluţiona conflictele juridice ce apar între membrii societăţii, precum
şi pentru a putea pedepsi pe cei care încalcă legea, statul a înfiinţat serviciul public
judiciar format din sistemul instanţelor judecătoreşti – judecătorii, tribunale judeţene
şi al municipiului Bucureşti, Curţi de apel, Curtea supremă de justiţie.
- a realiza atribuţiile statului în domeniul executării legilor şi hotărârilor
judecătoreşti, precum şi pentru asigurarea ordinii publice în stat, paza graniţelor ţării
şi securitatea statului, satisfacerea intereselor de instruire, cultură şi sănătate ale

87
populaţiei şi asigurarea condiţiilor materiale de viaţă, statul a creat şi creează încă, o
diversitate de organisme administrative care înfăptuiesc sarcinile puterii executive.
Aceste organisme administrative înfiinţate de stat, judeţ şi comună se numesc servicii
publice administrative.
*
* *
Scopul activităţii statului şi a celorlalte subiecte de drept administrativ constă
în satisfacerea interesului general, care include asigurarea necesităţilor fiecărei
persoane.
Pentru înfăptuirea acestei finalităţi, administraţia utilizează două forme
principale de activitate:
1. Poliţia administrativă;
2. Serviciu public.
Autoritatea publică preia direct sarcina satisfacerii unor cerinţe de interes
general (asigurând, fie comunităţii umane, în general, fie particularilor, în mod
individual, prestaţii sau avantaje corespunzătoare prin serviciu public).
Poliţia administrativă şi serviciul public reprezintă, în esenţă, principalele
forme de activitate şi acţiune ale administraţiei publice.
2. Poliţia administrativă
2.1 Noţiunea de poliţie administrativă
După cum este cunoscut, unul din scopurile statului, indiferent de perioada sa
de existenţă sau de forma de guvernământ este acela de a satisface interesele generale
ale societăţii, fie direct, prin serviciile publice ale statului, judeţelor sau comunelor,
fie prin asigurarea cadrului legal ca şi particularii să contribuie la satisfacerea
intereselor generale ale societăţii.
Spre deosebire de particulari, care satisfac unele interese ale societăţii cu
scopul, de regulă, de a realiza un profit, statul le satisface, de cele mai multe ori, fără
să realizeze vreun profit, ci chiar pierderi, de exemplu, cheltuielile pe care le face
statul, prin serviciul public având ca obiect de activitate administrarea, construirea,
întreţinerea şi modernizarea căilor rutiere.

88
 Sesizând obligaţiile statului modern de a satisface interesele generale ale
societăţii, profesorul Paul Negulescu arăta că: „Statul trebuie să faciliteze transportul
persoanelor şi mărfurilor construind căi de comunicaţii, să asigure ordinea publică, să
apere colectivitatea împotriva atacurilor din afară, să caute să dezvolte individul, prin
răspândirea culturii şi artei, să ia toate măsurile ca indivizii să aibă posibilitatea de a
se hrăni şi să asigure o bună stare sanitară.”
Toate aceste interese se satisfac de către serviciile publice administrative ale
statului, judeţului şi comunei, precum şi în condiţiile legii, de particulari.
Conceptul de poliţie administrativă se fundamentează pe faptul că libera
activitate a particularilor într-o colectivitate organizată are, în mod necesar, limite pe
care administraţia trebuie să le stabilească.
Poliţia administrativă este o formă de intervenţie pe care o exercită anumite
autorităţi administrative şi care constau în a impune, în vederea asigurării ordinii
publice, limitarea libertăţii indivizilor”
Interesul comunitar impune ca iniţiativele particularilor să nu prejudicieze
ordinea şi liniştea, de a impune şi asigura respectarea normelor necesare ordinii şi
liniştii publice.
Poliţia administrativă reglementează activităţile persoanelor fizice şi juridice
particulare, dar şi a funcţionarilor administraţiei, deoarece şi aceştia trebuie să se
conformeze normelor de poliţie administrativă.
2.2. Obiectul activităţii poliţiei administrative
Obiectul activităţii poliţiei administrative îl reprezintă menţinerea ordinii
publice, care trebuie să existe între membrii societăţii.
Ordinea publică poate fi definită ca stare normală care trebuie să domnească
între indivizi în cadrul societăţii organizate de stat.
În statul de drept, ordinea publică este legată organic de legi.
Existenţa ordinii publice şi exercitarea acesteia fiind expresia legii.
Deci, conceptul de ordine publică nu poate fi acceptat decât ca o entitate
juridică complexă, cuprinzând norme de drept intern şi internaţional, drepturi şi
obligaţii, în cazuri particulare limitate.

89
 2.3. Deosebirea între poliţia administrativă şi poliţia judiciară.
Poliţia administrativă acţionează în scop preventiv, având ca preocupare
organizarea, controlul şi menţinerea ordinii publice, prin măsuri specifice.
Poliţia administrativă face parte din funcţia executivă a statului.
Poliţia judiciară intervine atunci când s-a săvârşit o infracţiune sau o altă faptă
antisocială.
Poliţia judiciară – contenciosul poliţiei administrative – funcţia judecătorească.
Observăm că poliţia judiciară are misiunea de a constata, de a identifica pe
autorii unei infracţiuni, sau alte acte ilicite, de a aduna probele, cu scopul declanşării
acţiunii judiciare.
În practică, aceste diferenţe sunt mai dificil de făcut, deoarece agenţii de poliţie
administrativă pot fi totodată, şi agenţi de poliţie judiciară.
În lucrările de specialitate ale dreptului administrativ – diferiţi specialişti, cum
ar fi Ioan Alexandru, Alexandru Negoiţă, Ioan Santai, Dumitru Brezoianu, Ioan Vida
şi alţii, apreciază că ofiţerii din Poliţia Română şi, de asemenea, cei din Jandarmerie,
Poliţia de frontieră sau pompieri cumulează atribuţii care aparţin celor două poliţii,
administrativă şi judiciară.
Exemplu: agentul de poliţie când dirijează circulaţia se plasează în domeniul
poliţiei administrative, iar când încheie procesul verbal de contravenţie trece în
domeniul poliţiei judiciare.
2.4. Poliţia administrativă generală şi poliţiile administrative speciale.
Autoritatea publică – individuală sau colectivă, numită sau aleasă, aflată într-
un anumit teritoriu, răspunde de menţinerea ordinii publice şi dispune de un ansamblu
de competenţe şi mijloace de acţiune constituind poliţia generală.
În unele domenii sunt constituite poliţii administrative speciale al căror obiect
de control îl constituie fie o categorie specială de persoane (ex. fie conducătorii auto
ori străinii, fie o ramură de activitate precum economia vânatului sau desfăşurarea
adunărilor publice)
2.5. Organizarea activităţii de poliţie administrativă
În organizarea activităţii de poliţie există:

90
 a) Autorităţi de poliţie – adică organele competente să adopte reglementări
privind activitatea poliţiei, precum şi decizii şi măsuri individuale;
b) Personal de execuţie – în care este cuprins personalul permanent – civil sau
militar.
Statul apără şi asigură menţinerea ordinii pe ansamblul teritoriului, lăsând
autorităţilor locale grija de a lua măsurile specifice pe teritoriul lor de competenţă.
Atribuţiile de poliţie administrativă sunt exercitate de
a) Guvern – reglementează activităţile cu caracter general;
b) Prefectul – dispune de luarea măsurilor corespunzătoare în judeţ;
c) Primarul (de oraş/comună) - asigură ordinea şi liniştea locuitorilor, personal
sau cu ajutorul poliţiei, îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici.
2.6. Principiile poliţiei administrative
Principiul evoluţiei – măsurile luate de poliţia administrativă să fie permanent
în concordanţă cu cerinţele dinamicii vieţii sociale;
Principiul posibilităţii adoptării regimului juridic în funcţie de necesităţile
societăţii ca o consecinţă a principiului evoluţiei;
Principiul proporţionalităţii mijloacelor folosite faţă de scopurile urmărite;
Principiul continuităţii;
Principiul potrivit căruia interesul general trebuie să aibă prioritate în faţa
interesului particular;
Principiul egalităţii tuturor.
2.7. Limitele puterii de poliţie administrativă
a) Orice activitate a administraţiei în exercitarea atribuţiilor de poliţie este
supusă principiului legalităţii şi controlului judecătoresc.
b) Există anumite limite în care libertăţile persoanelor ar putea fi reduse prin
reglementarea poliţiei administrative.
Controlul legalităţii asupra măsurilor de poliţie este exercitat de:
a) de către autoritatea administrativ ierarhică, inclusiv pe calea acţiunii
prealabile;

91
 b) de către instanţa de contencios administrativ, urmărindu-se anularea actului
ilegal şi tragerea la răspundere pentru pagubele cauzate în exercitarea atribuţiilor de
poliţie;
c) instanţa civilă;
d) instanţa penală.
3. Serviciul public
3.1. Noţiunea de serviciu public
Serviciul public este acel organism administrativ înfiinţat prin lege sau pe baza
legii, de către stat, judeţ, oraş sau comună pentru satisfacerea în mod continuu a unor
interese specifice ale membrilor colectivităţii.
3.2. Trăsăturile serviciului public
Pentru satisfacerea intereselor specifice ale membrilor societăţii, statul
înfiinţează anumite organisme administrative. Aceste organisme administrative se
înfiinţează prin lege sau pe baza legii.
Aceste organisme administrative sunt dotate cu funcţii publice, adică cu acele
atribuţii, puteri, competenţe şi responsabilitatea de a satisface anumite interese
generale.
Desfăşoară o activitate continuă şi ritmică, după un program stabilit şi adus la
cunoştinţa publicului.
Baza materială necesară activităţii trebuie să se asigure, în principal, prin
bugetul statului, judeţului sau comunei.
Ţinând cont de aceste trăsături vom considera că:
Serviciul public administrativ este acel organism administrativ înfiinţat prin lege sau
pe baza legii, de către stat, judeţ sau comună, pentru satisfacerea în mod continuu a
unor interese specifice ale membrilor societăţii.
Aceste organisme sunt încadrate cu personal cu o pregătire de specialitate, iar
baza lor materială este asigurată de către stat, judeţ sau comună.
3.3 Clasificarea serviciilor publice
Criterii de clasificare a serviciilor publice:
a) după forma de organizare;

92
 b) după obiectul de activitate.
a) După forma de organizare se împart în trei categorii:
1. organe ale administraţiei publice;
2. instituţii publice;
3. regii autonome de interes public.
b) După obiectul de activitate, serviciile publice se împart în servicii de:
1. păstrare a ordinii publice şi apărare a ţării;
2. financiare şi fiscale;
3. învăţământ;
4. asistenţă socială şi igienă;
5. artă şi cultură;
6. activităţi economice.
3.4. Înfiinţarea şi desfiinţarea serviciilor publice
Înfiinţarea serviciilor este determinată de creşterea continuă a rolului statului în
viaţa societăţii.
Exemplu: După unirea Principatelor Române funcţionau şase ministere.
În anul 1883 s-a mai înfiinţat un minister – Ministerul Agriculturii, industriilor,
comerţului şi domeniilor. În anul 1929, aşa cum rezultă din art. 9 al Legii privind
organizarea ministerelor, existau 10 ministere. În decembrie 2000 funcţionau 22 de
ministere.
În anul 1992 s-a înfiinţat Secretariatul de stat pentru handicapaţi, organ de
specialitate al administraţiei publice centrale.
Legea nr. 15/1990 privind organizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale a dus la înfiinţarea:
- Agenţiei Naţionale pentru privatizare
- Secretariatul de stat pentru minorităţi.
Prin Legea nr. 9/1991 s-a înfiinţat Institutul Român pentru drepturile omului.

93
 TEMA 2
REGIMUL JURIDIC AL DOMENIULUI PUBLIC

I . Teoria domeniului public.

Explicaţii terminologice
Constituţia României 2003 art. 136
„(1) Proprietatea este publică sau privată.
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale
ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de
lega organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice
ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate. De asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită
instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.”
1. Noţiunea de proprietate publică
În doctrină dreptul de proprietate publică este definit ca fiind acel drept de
proprietate care aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra unor
bunuri mobile sau imobile care alcătuiesc domeniul public, ori care prin natura lor
sunt de uz sau de interes public, naţional sau local asupra cărora se exercită atributele
dreptului de proprietate, în putere publică şi în interes public.
Rezultă deci, că în sfera proprietăţii publice intră atât bunurile din domeniul
public al statului de interes local sau naţional, cât şi bunuri care prin natura lor sunt
de interes public.
Pentru aceste motive noţiunea de proprietate publică pare a fi mai
cuprinzătoare decât aceea de domeniu public al statului.
Deci, toate bunurile destinate folosinţei publice fac parte din domeniul public.

94
 Dar nu trebuie confundate cele două noţiuni proprietatea fiind o instituţie
juridică iar domeniul reprezintă o totalitate de bunuri care fac obiectul proprietăţii.
Constituţia României 2003 art. 44 Dreptul de proprietate privată
„(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate.
Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent
de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute de lege organică, precum şi prin moştenirea
legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică
stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice altă măsură de trecere silită în
proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase,
politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul
oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele
aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile
autorităţii.
(6) Despăgubirile prevăzute în alin (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu
proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
(8) Averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al
dobândirii averii se prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot
fi confiscate numai în condiţiile legii.

95
 2.Noţiunea de proprietate privată
Dreptul de proprietate privată este dreptul care aparţine statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale, persoanelor fizice şi persoanelor juridice, asupra unor bunuri
mobile sau imobile, faţă de care se exercită posesia, folosinţa sau dispoziţia, prin
putere şi interes privat, în condiţiile legii.
Potrivit Constituţiei României 2003
- proprietatea privată este inviolabilă - art. 136 alin. 5
- proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege indiferent
de titular – art. 44 alin. 2
Regimul juridic al exproprierii, rechiziţionării, precum şi interzicerea
naţionalizării bunurilor care fac obiectul proprietăţii private este reglementat în art.
44 alin. 3 şi 4.
Proprietatea privată (noţiune mai cuprinzătoare) cuprinde, pe lângă bunurile
din domeniul privat al statului, şi pe cele cuprinse în dreptul de proprietate privată
aparţinând persoanelor fizice şi juridice.
Din proprietatea privată a statului unităţile administrativ-teritoriale fac pare
următoarele bunuri:
- averile vacante şi fără stăpân;
- terenurile din componenţa patrimoniului agenţilor economici de stat;
- maşinile, utilajele, atelierele din industria mică;
- construcţiile care deservesc agenţii economici,
- plantaţii.
3. Noţiunea de domeniu public
Bunurile aflate în proprietatea publică alcătuiesc domeniul public al statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Celelalte bunuri care aparţin aceloraşi titulari, sunt în proprietatea privată a
acestora, alcătuind domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Ambele domenii formează domeniul administrativ.

96
 4. Scurt istoric al domeniului public - noţiunea de domeniu provine de la
cuvântul latinesc „domenium”, termen care poate fi tradus prin „stăpânire”,
„proprietate”.
Noţiunea de domeniu public s-a conturat în momentul punerii bazei statului,
după înlăturarea formelor de proprietate privată.
Deşi termenul a apărut târziu, în secolul al XIX-lea, creaţie a doctrinei
franceze, încă din antichitate, dreptul roman stabilea o categorie de bunuri care nu
puteau forma obiectul proprietăţii private, fiind considerate că aparţin colectivităţii
(res extra patrimonium)
În cadrul acestui grup de bunuri, existau două categorii:
a) o categorie „res humani juris” care cuprindea
1. lucruri comune aparţinând tuturor (aerul sau apele)
2. lucruri destinate folosirii comune (drumurile, porturile,
teatrele, pieţele etc).
b) a doua categorie care cuprindea „res divini” – templele, mormintele, porţile
şi zidurile cetăţilor etc.
În România, primele documente care se referă la domeniul public sunt
Regulamentele organice din Muntenia şi Moldova (1831-1832), acestea conţinând
dispoziţii cu privire la drumuri, râuri, bălţi,porturi, exploatarea bogăţiilor subsolului
etc.
În 1864 – prin Legea pentru organizarea Consiliilor judeţene sunt cuprinse în
domeniul public judeţean:
- căile de comunicaţii
- clădirile aparţinând judeţului;
Legea pentru reglementarea proprietăţii rurale
- bisericile
- cimitirele
- uliţele satului.
Reforma lui Alexandru Ioan Cuza şi Legea de expropriaţiune pentru cauze de
utilitate publică din 1864, care stabilea ca modalitate de creare a domeniului public

97
exproprierea, potrivit căreia puteau fi declarate ca fiind de utilitate publică,
construcţii sau terenuri.
Codul civil din 1864 consacră denumirea de domeniu public la art. 476, unde
prevedea: „Drumurile mari, drumurile mici şi utilităţile care sunt în sarcina statului,
fluviile, râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile către mal şi locurile
unde s-a retras apa mării, porturile naturale şi artificiale, malurile unde trag vasele şi
îndeobşte toate părţile din pământul României care nu sunt proprietate particulară
sunt consacrate dependinţe ale domeniului public”.
Constituţia din 1923
Art. 20 - aparţin domeniului public căile de comunicaţie, spaţiul atmosferic şi
apele navigabile şi flotabile.
Art. 16 – terenurile care fac parte din domeniul public sunt administrate şi nu
pot fi înstrăinate decât după regulile şi formele stabilite prin lege.
Art. 17 – zăcămintele minerale, precum şi bogăţiile de orice natură ale
subsolului sunt proprietatea statului.
Constituţia din anii 1948, 1953 şi 1965 au lărgit sfera bunurilor aparţinând
proprietăţii de stat.
Având în vedere scopul pentru realizarea căruia a fost creat domeniul public,
putem definii:
„Domeniul public este alcătuit din acele bunuri mobile sau imobile, proprietate
publică, care sunt destinate să folosească tuturor membrilor unei colectivităţi umane,
fie în mod direct, fie prin intermediul unor organe special create, spre a le administra,
în scopul satisfacerii unor nevoi sociale.
5.Noţiunea de domeniu privat
Domeniul privat este a doua componentă a domeniului administrativ
cuprinzând bunurile mobile şi imobile, al căror regim este supus normelor dreptului
comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Aplicarea regimului de drept comun (privat) nu exclude însă anumite
particularităţi care diferenţiază bunurile domeniului privat de cele aparţinând
particularilor.

98
 În domeniul privat al statului intră bunuri pe care acesta le stăpâneşte ca orice
proprietar, implicând folosinţa bunurilor, capacitatea lor de a produce venituri şi
posibilitatea înstrăinării lor.
Aceste bunuri nu pot fi afectate uzului public.
Deci, bunurile din domeniul privat nu se deosebesc de cele ale particularilor
decât prin titularul lor.
Faptul că proprietarul bunurilor din domeniul privat este statul sau o unitate
administrativ-teritorială atrage după sine o serie de particularităţi. Aceste diferenţe se
referă la:
- modalităţi de dobândire;
- modalităţi de achiziţie;
- modalităţi de înstrăinare.
Înstrăinarea:
Bunurile domeniului public sunt inalienabile.
Bunurile domeniului privat pot fi înstrăinate
a) vânzarea, concesiunea sau închirierea se fac prin licitaţie publică.
b) pot fi expropriate pentru cauză de utilitate publică. Este vorba de bunurile
din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale care pot fi expropriate de
stat.
Dobândirea:
Se realizează după reguli speciale – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
60/2001 privind achiziţiile publice.
6. Noţiunea de domeniu administrativ
Definirea domeniului administrativ
Pentru realizarea funcţiilor sale, administraţia publică se foloseşte de o serie de
bunuri mobile şi imobile, care fac parte din patrimoniul statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale, alcătuind domeniul administrativ.
Noţiunea de domeniu administrativ nu se confundă cu cea de patrimoniu al
statului sau al comunităţilor locale.
Domeniul administrativ cuprinde numai bunuri mobile şi imobile.

99
 Patrimoniul (are un conţinut mai larg) – este format din bunuri precum şi din
alte drepturi şi obligaţii cu conţinut economic.
Domeniul administrativ cuprinde două categorii de bunuri:
- bunuri proprietate publică
- bunuri proprietate privată.
Domeniul public este alcătuit dintr-un ansamblu de numeroase şi variate bunuri
mobile şi imobile.
6.1 Trăsăturile comune ale acestor bunuri:
Bunurile care compun domeniul public:
1. Sunt destinate satisfacerii anumitor cerinţe ale colectivităţii, atât cerinţe
colective cât şi individuale;
2. Unele bunuri pot satisface nevoi sociale, altele pot deveni de utilitate
publică în urma unor lucrări speciale. Exemplu: drumurile, porturile, monumentele
istorice, bunurile din patrimoniul cultural naţional.
3. Pot fi utilizate de către toţi membrii societăţii – persoane fizice, juridice,
organe de stat, organizaţii nestatale – asociaţii, fundaţii.
4. Bunurile din domeniul public pot fi utilizate în mod direct, ca de exemplu,
mersul pe stradă, scăldatul în râu, vizitarea monumentelor istorice, fie în mod
indirect, prin intermediul unui organ de stat, cum ar fi lectura într-o bibliotecă
publică.
5. Bunurile care alcătuiesc domeniul public fac obiectul proprietăţii publice, ca
bunuri care aparţin colectivităţii. Exemplu: utilizarea spaţiului aerian este supusă unor
reglementări juridice speciale.
6. Bunul mobil şi imobil, prin natură sau prin voinţa legiuitorului, trebuie să
prezinte particularităţi care să justifice protecţia specială de care se bucură.
7. Un bun aparţinând proprietăţii publice (bun domenial) implică o persoană
morală de drept public care poate exercita următoarele drepturi:
- dreptul de proprietate publică al statului sau unităţilor administrativ teritoriale
- un drept de pază şi protecţie – vizând orice persoană publică care
achiziţionează în numele statului sau unităţilor administrativ teritoriale,

100
 8. Bunul să fie supus unui regim juridic administrativ sau, după caz, unui regim
mixt de drept public şi de drept privat, dar sub controlul regimului administrativ.
6.2 Clasificarea bunurilor aparţinând domeniului public
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia
face următoarea clasificare:
1. În funcţie de interesul pe care îl reprezintă domeniul public distingem:
a. domeniul public de interes naţional
b. domeniul public de interes judeţean
c. domeniul public de interes comunal.
2. În funcţie de natura bunurilor distingem:
a. domeniul public terestru – care cuprinde bogăţiile subsolului, căile de
comunicaţii, monumentele naturii etc.
b. domeniul public maritim – care cuprinde marea teritorială şi platoul
continental al acesteia, faleza şi plaja mării, apele maritime interioare etc.
c. domeniul public fluvial – cuprinde fluviile, râurile, căile şi lacurile
navigabile, izvoare de ape potabile şi minerale etc.
d. domeniul public aerian - care cuprinde spaţiul aerian de deasupra României.
e. domeniul public cultural – care cuprinde obiecte de artă, lucrări
arhitectonice, vestigii arheologice.
f. domeniul public militar – care cuprinde cazărmile, cazematele, căile de
comunicaţie şi telecomunicaţie militară
3. În funcţie de modul de utilizare de către public:
a) bunurile utilizate direct – trotuarele, plajele;
b) bunurile utilizate direct, prin intermediul unui serviciu public – şcoli, spitale,
teatre, muzee.
4. În funcţie de raportarea la activitatea omului:
a) domeniul public natural – marea teritorială, spaţiul aerian;
b) domeniul public artificial – căi de comunicaţie, clădiri.
5. În funcţie de modul de determinare.
a) bunuri nominalizate în Constituţie (art. 136 alin. 3)

101
 b) bunuri nominalizate în alte acte normative;
c) bunuri ale domeniului public nominalizate de autorităţile administraţiei
publice în baza criteriilor stabilite de Constituţie şi legi.
6. În funcţie de natura juridică a drepturilor statului
a) bunuri ale domeniului public ce aparţin proprietăţii publice a statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale.
b) bunuri ale domeniului public ce aparţin proprietăţii private, dar afectate de
dreptul de pază şi protecţie a statului.
7. În funcţie de organizarea serviciilor publice:
a) bunuri care sunt puse în valoare printr-un serviciu public;
b) bunuri care mijlocesc realizarea unui serviciu public.
7. Regimul juridic general al domeniului public şi modul său de constituire şi
utilizare
7.1. Noţiunea de regim juridic al domeniului public, modul său de constituire
şi utilizare, trăsături.
Regimul juridic al domeniului public reprezintă acel ansamblu de reglementări
ce se aplică bunurilor care fac parte din domeniul public al statului şi al unităţilor
administrativ teritoriale ca titulari ai dreptului de proprietate publică şi celelalte
persoane cu privire la bunurile în cauză.
Prevederile cu caracter general referitoare la bunurile proprietate publică care
alcătuiesc domeniul public se regăsesc în:
1. Constituţia României 2003 art. 136,
2. Codul civil art. 475 - 478;
3. Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, art. 4-5, care enumeră terenurile care
aparţin domeniului public;
4. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia;
5. Legea nr. 215/2001 legea administraţiei publice locale;
6. Legea nr. 114/1996 legea locuinţei;

102
 7. Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestări de servicii în
interes public;
8. Legea nr. 15/1990 privind organizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale;
9. Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei biosferei „Delta
Dunării”;
10.Alte acte normative care cuprind dispoziţii specifice domeniului public pe
care le vom avea în vedere în cele ce urmează.
Din studiul acestor acte normative reies trăsăturile specifice regimului juridic
al domeniului public.
Astfel, conform legislaţiei în vigoare, domeniul public se particularizează
printr-un regim juridic aparte care constă, în primul rând, în faptul că bunurile din
domeniul public sunt: inalienabile, insesizabile, imprescriptibile şi nu pot fi grevate
de nici o servitute.
Trăsăturile regimului juridic al domeniului public:
1. Inalienabile – adică nu pot fi înstrăinate. Ele pot fi date în administrare,
concesiune sau închiriere, în condiţiile legii. În categoria bunurilor inalienabile intră
numai bunurile care aparţin proprietăţii publice.
2. Insesizabile – neputând fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot
constitui garanţii reale.
3. Imposibilitatea grevării de sarcini şi servituţi – Legea nr. 213/1998 prevede
că „asupra bunurilor aparţinând domeniului public nu se pot constitui garanţii reale”
însă, conform art. 113 din aceeaşi lege, „servituţile asupra bunurilor din domeniul
public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituţi sunt compatibile cu uzul
sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate”, adică „servituţile
naturale” care satisfac scopul bunului public.( Verginia Vedinaş)
4. Imprescriptibile – adică nu pot fi dobândite de către alte persoane prin
uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună credinţă, în cazul bunurilor mobile.
7.2. Modurile speciale de dobândire şi constituire:
Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

103
 a) pe cale naturală - (parcuri naturale, rezervaţii naturale, monumente ale
naturii, ţărmul mării etc.);
b) prin achiziţii publice – efectuate în condiţiile legii;
c) prin expropriere – pentru o cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donaţie sau legate – după moarte
e) prin transferul unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauze de utilitate
publică (schimbarea regimului juridic al bunului)
f) prin alte moduri, prevăzute de lege.
7.3. Regimul special de folosinţă de către particulari:
- Bunurile din domeniul public pot fi date în administrarea regiilor autonome, a
prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice locale sau centrale, a altor instituţii
publice de interes naţional, judeţean, local.
- Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre de Guvern,
hotărâre a consiliului judeţean sau local.
- Litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, judeţelor,
municipiilor, oraşelor şi comunelor sunt de competenţa instanţelor de contencios
administrativ.
Domeniul public
- al statului
- al judeţului
- al oraşelor şi comunelor.
Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri:
a. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ
b. spaţiul aerian
c. apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele
subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării cu bogăţiile lor
naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul
apelor maritime, căile interioare navigabile.

104
d. pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de
cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pârâielor,
precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care
fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată.
e. terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie
1945; terenuri obţinute prin lucrări de îndiguire, desecări şi de combatere a
eroziunii solului, terenurile instituţiilor şi a staţiunilor de cercetare
ştiinţifică, ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic;
f. parcurile naţionale;
g. rezervaţiile naturale şi monumentele naturii;
h. patrimoniul natural al Rezervaţiei biosferei „Delta Dunării”
i. resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental;
î. infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrări de artă;
j. tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestora;
k. drumurile naţionale,
l. canalele navigabile, cuvele canalului, construcţiile hidrotehnice aferente
canalului, ecluzele, taluzuri, zone de siguranţă de pe malurile canalului,
drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea;
m. reţele de transport a energie electrice;
n. spectrele de frecvenţă şi reţelele de transport şi distribuţie de
telecomunicaţii;
o. canalele, magistralele şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele
aferente;
p. conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor
naturale;
q. lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de
producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional,
sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor de viitură;
r. digurile de apărare împotriva inundaţiilor;
ş. lucrări de regularizare a cursurilor de apă;

105
 s. cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a
apei;
ţ. porturile maritime şi fluviale, civile şi militare;
t. terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare;
u. pichetele de grăniceri, fortificaţiile de apărare a ţării;
v. pistele de decolare, aterizare, căile de rulare;
w. statuile şi monumentele declarate de interes public naţional;
x. ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice;
y. muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public;
z. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea Parlamentul,
Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi locale.
7.4 Domeniul public al judeţului
1. drumurile judeţene;
2. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliile judeţene şi
aparatul propriu al acesteia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean
cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu
au fost declarate de uz sau de interes public naţional sau local;
3. reţelele de alimentare cu apă precum şi staţiile de tratare, cu instalaţiile,
construcţiile şi terenurile aferente acestora
7.5 Domeniul public al municipiilor şi comunelor
1. drumurile comunale şi străzile;
2. pieţele publice, comerciale, târguri, oboare, parcurile publice, precum şi zone
de agrement;
3. lacurile, plajele, care nu sunt declarate de interes public naţional sau
judeţean;
4. reţele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi
epurare a apelor uzate;
5. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi
primăria, precum şi instituţiile de interes local – teatru, biblioteci, muzee;

106
 6. locuinţe sociale;
7. statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional;
8. bogăţiile de orice natură ale subsolului, dacă nu au fost declarate de interes
public naţional;
9. terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din proprietatea privată;
10. cimitirele orăşeneşti şi comunale.
Domeniul public al comunelor, oraşelor şi al municipiilor este alcătuit şi din alte
bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare, prin hotărârile consiliului
local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau interes public naţional sau
judeţean.

107
 TEMA 3
DOMENIUL PUBLIC AL ROMÂNIEI ÎN CONFORMITATE CU LEGEA
DOMENIULUI PUBLIC

1. Diferite regimuri ale domeniului public în România

A. Domeniul public terestru:
Regimul juridic al domeniului public terestru include porţiuni din
teritoriu, cât şi dependinţele lor, dacă întrunesc condiţiile pentru a fi bunuri care
formează domeniul public:
Domeniul public terestru cuprinde:
a. fondul funciar
- terenuri agricole;
- terenuri forestiere;
- terenuri aflate permanent sub ape;
- terenuri destinate locuinţelor;
- terenuri cu destinaţii speciale
b. căi de comunicaţii
- rutiere
- forestiere;
- construcţii navale
- construcţii aeriene
- construcţii hidrotehnice .
Drumurile sunt căi de comunicaţii terestră special amenajate pentru circulaţia
vehiculelor şi pietonilor.
Fac parte integrantă din drum:
1. podurile;
2. viaductele;
3. pasajele denivelate;
4. tunelurile;
5. trotoarele;

108
 6. construcţiile de apărare şi consolidare;
7. pistele pentru biciclişti;
8. locuri de parcare, oprire şi staţionare.
a) Din punct de vedere al destinaţiei, drumurile se împart în:
- drumuri publice;
- drumuri de utilitate privată.
b) Din punct de vedere al circulaţiei, drumurile se împart în:
- drumuri deschise circulaţiei publice;
- drumuri închise circulaţiei publice (private)
c) Din punct de vedere funcţional şi administrativ-teritorial, drumurile se
împart în:
1. drumuri de interes naţional:
- autostrăzi
- drumuri expres
- drumuri naţionale europene
- drumuri naţionale principale
- drumuri naţionale secundare.
2. drumuri de interes judeţean, care asigură legătura între:
- reşedinţele de judeţ, municipii, oraşe, comune,
- aeroporturi şi porturi;
- oraşe şi municipii;
- reşedinţe de comune
3. drumuri de interes local:
- drumuri comunale;
- drumuri vicinale (care deservesc mai multe proprietăţi aflate la limitele
acestora);
- străzile şi drumurile publice din interiorul localităţilor.
B. Domeniul public al apelor:
a. domeniul public maritim;
b. domeniul public fluvial.

109
 a. Domeniul public maritim cuprinde:
- ţărmurile mării şi iazurile cu apă;
- faleza şi plaja mării;
- marea teritorială (12 mile marine)
- solul şi subsolul mării teritoriale şi a apelor maritime interioare)
b. Domeniul public fluvial cuprinde:
- cursuri de apă (fluvii, râuri) navigabile;
- lacuri navigabile
- ape subterane
- izvoare de ape şi cursurile de apă
- lacurile care asigură alimentarea cu apă a căilor navigabile, ori, în vederea
satisfacerii nevoilor agriculturii, industriei, alimentării populaţiei sau contra
inundaţiilor – lacuri de acumulare.
Regimul juridic al apelor priveşte:
a) apele de suprafaţă – cursurile de apă naturale şi artificiale, lacurile naturale
şi artificiale, bălţile.
b) apele subterane, freatice, de adâncime, inclusiv izvoarele.
c) albiile cursurilor de apă, cuvetele lacurilor malurile, faleza şi plaja mării,
fundul apelor maritime interioare şi al mărilor teritoriale, platoul continental.
Apele ce formează sau traversează frontiere de stat sunt supuse dispoziţiilor
legii române, în măsura în care, prin convenţii internaţionale la care România este
parte, nu se prevede altfel.
C. Domeniul public aerian:
Potrivit Constituţiei, statul român este titular suveran asupra spaţiului aerian.
Spaţiul aerian naţional reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de
suveranitate al României, până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic.
Spaţiul aerian cuprinde:
a) Spaţiul de trafic aerian - spaţiul aerian unde se desfăşoară activitatea
aeronautică precum şi terenurile destinate decolărilor şi aterizărilor

110
 b) Zonele rezervate – porţiuni din spaţiul aerian naţional destinat activităţilor
aeronautice de şcoală, de sport aeronautic, de încercare şi omologare a aeronavelor,
denatură utilitară şi altele similare;
c) Zonele reglementate – constituite din zone periculoase, zone restricţionate,
zone interzise, zone de activitate comună la graniţă.
Potrivit legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, spaţiul aerian, precum şi pistele de decolare-aterizare,căile de rulare,
platformele pentru îmbarcare-debarcare, situate pe acestea şi terenurile pe care sunt
amplasate constituie bunuri ce fac parte din domeniul public al statului român.
D. Domeniul public cultural-naţional
Regimul juridic al bunurilor aparţinând patrimoniului cultural-naţional,
indiferent de proprietatea acestora este reglementat în prezent de:
- Legea nr. 182/200 privind protejarea patrimoniului naţional mobil;
- Ordonanţa Guvernului nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protejarea
patrimoniului cultural
- Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural
naţional.
Prin aceste reglementări se are în vedere:
- evidenţa, expertiza, clasarea, cercetarea, depozitarea, conservarea, restaurarea
şi punerea în valoare;
- accesul democratic la cultură şi transmiterii acestor valori generaţiilor
viitoare.
Patrimoniul cultural-naţional mobil este alcătuit din:
- bunuri cu valoare deosebită sau excepţională istorică, arheologică,
documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică, tehnică, literară, numismatică.
Patrimoniul cultural-naţional imobil cuprinde:
- statui şi monumente;
- ansambluri şi situri istorice şi arheologice;
- muzee, mânăstiri, biserici, cimitire.

111
 Bunurile culturale pot fi proprietate publică sau privată a statului ori a
unităţilor administrativ teritoriale sau proprietatea privată a persoanelor fizice şi a
persoanelor juridice de drept privat.
E. Domeniul public al arhivelor naţionale.
- Legea nr. 16/1996 Legea Arhivelor Naţionale – legea care a abrogat Decretul
nr. 472/1971 privind Fondul Arhivistic Naţional al României.
Fondul Arhivistic Naţional este alcătuit din documentele create de-a lungul
timpului de către organele de stat, organizaţiile publice sau private economice,
sociale, culturale, militare, religioase, precum şi de către persoanele fizice.
Documentele care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional sunt:
- acte oficiale şi particulare, diplomatice şi consulare;
- memorii, manuscrise, proclamaţii, chemări, afişe, planuri, schiţe, hărţi,
pelicule cinematografice şi alte asemenea mărturii, matrice sigilare precum
înregistrări foto, video şi informative cu valoare istorică, realizate în ţară sau de către
creatori români din străinătate.
Documentele care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional pot fi consultate, la
cerere, (în copie) de către cetăţenii români, după 30 de ani de la crearea lor, cu
excepţia celor care se referă la drepturi care îl privesc pe solicitant.
Documentele care pot afecta interesele naţionale, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, prin datele şi informaţiile pe care le conţin sau cele a căror integritate
integritate fizică este în pericol, nu se dau în cercetare.
F. Domeniul public al subsolului României
Reglementarea domeniului public al subsolului României îşi află sediul în:
- Constituţia României (art. 135 alin 4 şi 5);
- Legea nr. 134/1995 – Legea petrolului;
- Legea minelor – nr. 61/1998;
- Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Constituţia României
Art. 135 alin. 4 „bogăţiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al
proprietăţii legii”.

112
 Art. 135 alin 5 „aceste bunuri sunt inalienabile, dar în condiţiile legii, ele pot fi
date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate
ori închiriate”
Legea nr. 213/1998 prevede că bogăţiile de orice natură ale subsolului în stare
de zăcământ, fac parte din domeniul public al statului.
Bogăţiile subsolului nu pot face obiectul domeniului public judeţean sau local
al comunelor, oraşelor, municipiilor.
Accesul la terenurile necesare efectuării activităţilor miniere se face prin:
(terenuri din proprietatea privată)
- vânzarea-cumpărarea terenurilor şi construcţiilor aferente;
- schimb de terenuri, cu strămutarea proprietarului;
- închirierea terenului;
- exproprierea pentru cauze de utilitate publică;
- concesionarea terenurilor proprietate publică;
- asocierea dintre proprietarul terenului şi titularul de licenţă.
Petrolul - altă bogăţie care face obiectul domeniului public. Resursele de
petrol se pun în valoare prin operaţiuni petroliere, scop în care, acestea se dau în
administrarea regiilor autonome sau se concesionează către Agenţia Naţională pentru
Resurse Minerale. Durata concesiunii nu poate fi mai mare de 30 de ani.
Utilizări private ale domeniului public:
Regimul juridic al utilizărilor private nu poate funcţiona decât în baza unei
autorizări prealabile.
Scopul utilizării private este organizarea unor activităţi comerciale, industriale
sau pentru satisfacerea unor nevoi legate de circulaţia pe drumurile publice, asigurând
atât satisfacerea unor interese generale ale colectivităţii, cât şi interese ale
beneficiarilor particulari.
- trebuie să aibă autorizare prealabilă din partea administraţiei;
- să plătească taxe;
- autorizaţia poate fi retrasă;
(staţionarea autovehiculelor într-o parcare).

113
 TEMA 4
ACTUL ADMINISTRATIV

I . Conceptul de act administrativ

1. Noţiunea şi trăsăturile actului administrativ.
Administraţia publică se înfăptuieşte pe baza şi în vederea executării legii prin:
- acte administrative cu caracter normativ sau individual;
- prin fapte materiale juridice (acte materiale);
- prin operaţiuni materiale administrative.
Actele administrative sunt manifestări de voinţă cu caracter unilateral, făcute
în executarea funcţiei executive a autorităţilor publice cu scopul de a produce
efecte juridice , a căror realizare este garantată prin posibilitatea de a recurge al forţa
de constrângere a statului.
Faptele materiale (actele materiale) juridice – determină naşterea, modificarea
sau stingerea unor raporturi juridice, independent de existenţa unei manifestări de
voinţă în acest scop, legea este cea care le atribuie efecte juridice.
Operaţiunile materiale administrative cuprind acele fapte materiale care nu
concretizează o voinţă juridică, dar care sunt necesare pentru emiterea, adoptarea sau
executarea actului administrativ.
Actul administrativ este actul juridic emis/adoptat de o autoritate
administrativă, în mod unilateral şi în regim de putere publică, prin care se
organizează sau se aplică în concret legea.
Autoritatea administrativă poate fi:
- o autoritate publică;
- o instituţie publică administrativă;
- un serviciu public aflat sub autoritatea acestora.
2. Trăsăturile actelor administrative includ:
- elementele esenţiale;
- condiţiile de valabilitate;
- caracteristicile speciale.

114
 Din definiţia dată se pot desprinde caracterele specifice ale actului
administrativ, şi anume:
1. Actul administrativ este forma juridică principală de activitate a
administraţiei publice.
- este singura formă juridică prin care lucrează administraţia
- este forma juridică cea mai importantă.
2. Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă unilaterală.
- caracterul expres al manifestării de voinţă este determinat de regimul de
putere publică în care se emit actele administrative.
- voinţa pe care o manifestă organul administraţiei publice trebuie să fie
neîndoielnică.
3. Actul administrativ este emis în regim de putere publică.
Actul administrativ concretizează voinţa autorităţilor administrative ca subiect
de drept investit cu putere publică.
Din această trăsătură rezultă că actul administrativ este obligatoriu şi
executoriu.
Regimul de putere nu exclude, ci permite exercitarea controlului de legalitate
exercitat asupra actelor administrative.
Prezumţia de legalitate, denumită şi prezumţia de conformitate cu dreptul,
subînţelege condiţia actului administrativ de a corespunde Constituţiei, legii şi actelor
juridice emise în baza legii.
Prezumţia de legalitate este legată cu alte prezumţii:
- prezumţia de autenticitate
- prezumţia de veridicitate
3. Regimul juridic al actelor administrative
Forţa juridică a actelor administrative este condiţionată de mai multe elemente:
- organul emitent în sistemul autorităţilor administraţiei publice;
- natura organului emitent;
- categoria de act;
- caracterul normativ sau individual.

115
 Actele administrative sunt supuse regimului juridic administrativ, având în
acest sens un regim juridic propriu, distinct de al altor acte juridice prin:
- legalitatea actelor administrative;
- forţa lor juridică;
- modul de intrare în vigoare;
- modul de executare;
- modul de încetare a efectelor juridice.
Regimul juridic al actelor administrative poate fi deosebit şi
- după natura juridică a efectelor;
- după raporturile pe care le guvernează.
Actul normativ de genul hotărârii de Guvern rămâne în sfera dreptului
administrativ, chiar dacă reglementează raporturi juridice civile.
Un act administrativ este reglementat prin norme aparţinând mai multor ramuri
de drept şi care nu duc la schimbarea naturii juridice unitate a actului în cauză.
Majoritatea actelor administrative trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu
cerinţa formei scrise, astfel încât existenţa actului juridic este condiţionată de însăşi
existenţa înscrisului, a cărui lipsă antrenează inexistenţa respectivei manifestări de
voinţă.

II. Elementele actelor administrative

1. Voinţa manifestată în temeiul şi pentru realizare a puterii de stat
Voinţa manifestată în temeiul şi pentru realizarea puterii de stat.
Actul administrativ este un act de voinţă cu caracter deliberativ, emis în scopul
producerii de efecte juridice şi presupune acţiunea conştientă de voinţă a autorului
său, neputând avea un caracter întâmplător, aleatoriu.
Condiţiile de voinţa ce trebuiesc îndeplinite în actul administrativ:
- să fie intenţionată
- manifestată
- să aibă un dublu caracter (voliţional)
- să fie autonomă

116
 - să fie neviciată.
Caracterul intenţionat al voinţei din actele administrative presupune
reprezentarea scopului actului şi urmărirea sau acceptarea rezultatelor produse prin
realizarea actului.
Actul de voinţă presupune un element intern, subiectiv – intenţia, şi unul
extern, obiectiv, respectiv efectele produse în baza intenţiei şi anume, raporturile
juridice generale modificate sau desfiinţate.
Atât intenţia, cât şi efectele urmărite şi produse trebuie să fie în concordanţă cu
legea întrucât legalitatea constituie o caracteristică esenţială pentru existenţa actului
juridic, în special a celui administrativ care este înzestrat cu prezumţia de legalitate.
Voinţa trebuie să fie manifestată, adică trebuie să fie cunoscută de către cei
cărora li se adresează actul.
Modul de manifestare a voinţei organelor administrative şi cunoaşterea
efectivă a acestei manifestări are loc prin aducerea la cunoştinţă a actelor
administrative, de regulă, întocmite în formă scrisă, fie pe calea publicării actelor
normative, fie pe calea comunicării actelor individuale.
O altă caracteristică este dublul caracter voliţional al actului administrativ.
El exprimă, în primul rând, voinţa statului, consacrată prin lege şi prin acte
subordonate acesteia, şi care se impune în actele administraţiei.
În al doilea rând reprezintă voinţa autorităţii emitente.
Când administraţia emite acte, trebuie să indice, întotdeauna actul normativ
superior care constituie temeiul lor legal.
În acelaşi timp, voinţa din actul administrativ exprimă un anumit grad de
autonomie decizional. Deşi voinţa organului emitent este subordonată voinţei statului,
a puterii legiuitoare, şi a celei executive, totuşi, nu se poate reduce activitatea
executivă la acţiunea de simplă declanşare a incidenţei legii.
Voinţa trebuie să fie neviciată, întrucât vicierea ei afectează esenţa şi
valabilitatea actului juridic.
Viciile actului normativ: eroarea, dolul, violenţa.

117
 a) Eroarea – intervine atunci când faptele reţinute ca motive ale actului sunt
eronate sau greşit stabilite şi eroarea este de drept, atunci când în emiterea actului,
emitentul nu se bazează pe un text legal, sau se bazează în mod greşit pe un text.
b) Dolul - reprezintă eroarea provocată în mod fraudulos. Ea poate proveni de
la unul din subiecţii raportului juridic ori de la ambele părţi, în scopul eludării legii.
Actul administrativ este un act voliţional emis în cadrul activităţii executive de
realizare a puterii de stat. De aici rezultă cu nu poate proveni decât de la o autoritate
publică, deci a statului sau a administraţiei publice locale.
Actul administrativ este expresia juridică a modului specific de realizare a
puterii publice de către administraţie, trăsătură care îl particularizează în cadrul altor
acte de putere, deosebindu-l, în acelaşi timp, de actele civile sau de dreptul muncii.
Actele administrative se pun direct în executare, de cele mai multe ori, din
oficiu, fără altă formalitate deosebită, iar forţa de constrângere care le garantează
aparţine chiar sistemului de organizare administrativ.
2. Obiectul actului juridic
Obiectul oricărui act juridic este chiar obiectul raportului juridic pe care acel
act îl generează.
Obiectul actului administrativ este unic având la bază o singură cauză sau
motiv întrucât actul administrativ nu este un acord de voinţă de forma contractului
civil în care prestaţia unei părţi are drept cauză contraprestaţia celeilalte părţi.
Obiectul actului administrativ este strict determinat de lege şi de alte acte
normative.
Obiectul actului juridic administrativ este impus în mod unilateral de către
organul emitent, chiar dacă actul a fost emis la cererea unui solicitant.
Obiectul are caracter obligatoriu deoarece subiectul de drept trebuie să aibă o
conduită conformă cu manifestarea de voinţă a organului administraţiei publice.
Motivele care stau la baza emiterii actului administrativ sunt motive de fapt şi
motive de drept.
Motivele de fapt sunt cauzele sau împrejurările care justifică şi determină
adoptarea unui act juridic.

118
 Motivele de drept sunt textele legale care permit şi determină această
adoptare.
Actele normative de ordin administrativ sunt emise întotdeauna pe baza şi în
executarea legilor sau, după caz, a ordonanţelor guvernului care constituie motivul
sau temeiul lor legal.
Uneori, legea prevede şi anumite situaţii de fapt care determină apariţia unor
reglementări administrative, precum catastrofele şi calamităţile.
Lipsa motivelor de fapt duc la inexistenţa actului juridic, iar caracterul ilegal al
motivelor duce la nulitatea actului respectiv.
3. Organul sau subiectul emitent al actului administrativ
- organul cu conducere colegială
- organe cu conducere unipersonală.
Dreptul de decizie poate să aparţină unor persoane din cadrul organului
colegial sau unor funcţionari din structurile interne ale organului. Factorii respectiv
au posibilitatea de a emite decizii, şi de a participa la întreg procesul decizional.
În ştiinţa administraţiei, autorul unei decizii este numit factor sau subiect
decident, reprezentând persoana sau grupul de persoane ca organe investite cu dreptul
de decizie în baza calităţii recunoscute de lege.
Organele de conducere unipersonală funcţionează fie în această formă
exclusivă, fie în îmbinare cu formele colegiale de conducere.

III. Condiţii de valabilitate ale actelor administrative

1. Condiţiile generale de valabilitate ale actelor administrative sunt:
a) fundamentarea ştiinţifică;
b) legalitatea;
c) oportunitatea;
d) unitatea;
e) simplitatea formei.
a) Fundamentarea ştiinţifică - orice act administrativ, mai ales cele cu caracter
normativ, trebuie să se bazeze pe studii de fundamentare social-economică, politică şi

119
juridică, pe metode moderne de analiză şi luarea deciziei, precum şi pe procedee de
tehnică legislativă adecvată.
b) Legalitatea – este condiţia prin care actul administrativ trebuie adoptat
numai în baza unui drept de decizie şi numai de către organele sau persoanele
investite cu putere legală de decizie, în temeiul şi pentru executarea legii.
c) oportunitatea sau actualitatea - presupune adoptarea şi executarea actului în
timp util şi în condiţiile date, precum şi abrogarea lui atunci când, ca o consecinţă a
evoluţiei relaţiilor sociale, actul juridic a încetat, practic, să mai fie util.
d) Unitatea actului administrativ - impune concordanţa cu actele anterioare
aflate în vigoare, dar şi lipsa contradicţiilor dintre dispoziţiile sale.
e) Simplificarea formei - presupune
- sub aspect extern – adoptarea actului fără formalitate procedurale deosebite
care ar îngreuna în mod inutil procesul decizional;
- sub aspect intern – redactarea actului într-o formă logică, într-un stil concis,
clar şi precis, care să excludă orice echivoc.
2. Condiţiile speciale de valabilitate ce trebuie să le îndeplinească actul
administrativ:
a) Actul administrativ să fie emis de către organul sau persoana competentă şi
în limitele competenţei legale.
b) Actul administrativ să fie emis cu respectarea formelor procedurale legale
specifice.
c) Conţinutul actului administrativ să fie conform normelor legale.
d) Actul administrativ trebuie să corespundă scopului urmărit de lege.
Primele două condiţii (pct. a şi b) sunt condiţii externe sau formale.
Condiţiile de la ultimele două puncte (c şi d) sunt condiţii de fond, intere ale
actului administrativ.
Competenţa decizională este o primă condiţie.
Competenţa reprezintă ansamblul activităţilor cu şi fără semnificaţie juridică
săvârşite de un subiect de drept în vederea realizării atribuţiilor sale.

120
 Competenţa decizională este acea competenţă care permite şi conferă unui
organ dreptul de a hotărî sau de a dispune, prin acte de decizie, în ceea ce priveşte
rezolvarea unei anumite situaţii.
Dreptul de a decide este conferit conducerii organului sau unor funcţionari de
decizie, deşi iniţierea sau formularea, executarea sau controlul deciziei pot să aparţină
şi unor factor decizionali cum sunt organele consultative.
În stabilirea exactă a competenţelor decizionale în cadrul organului, un loc
important îl ocupă regulamentele interne de organizare şi funcţionare, care precizează
sfera de probleme în legătură cu care funcţionarii publici pot primi şi emite dispoziţii
obligatorii.
Unul din elementele esenţiale ale procesului decizional este stabilirea nivelului
ierarhic la care se adoptă decizii, adică determinarea organului sau a persoanei care
exercită dreptul de decizie.
În procesul dezvoltării autonomiei locale administrative asistăm la trecerea
treptată a dreptului de decizie pe categorii de probleme, spre nivelele ierarhic
inferioare ale organizării administrative, cu scopul asigurării unei concordanţe
depline între activitatea locală sau de nivel ierarhic inferior, cu principiile politice
generale ale statului.
Legat de instituţia deciziei există şi delegarea dreptului de decizie.
Una din caracteristicile de bază ale competenţei (alături de caracterul legal,
obligatoriu şi temporal) este şi caracterul propriu sau personal al acesteia, în sensul că
ea aparţine subiectului prevăzut de lege.
În mod excepţional, unele atribuţii, inclusiv dreptul de decizie se pot încredinţa
pe calea reprezentării, a înlocuirii, a suplinirii şi a delegării, unor organe sau persoane
care, în mod obişnuit nu dispun de astfel de competenţe.
- înlocuirea sau suplinirea unui funcţionar de către altul, atunci când cel în
cauză este împiedicat să-şi exercite atribuţiile sale. Înlocuirea se face de drept sau
printr-un act juridic (prefect - subprefect).
- o altă formă de încredinţare a competenţei este competenţa delegată
(încredinţarea atribuţiilor unui subordonat ierarhic).

121
 Instituirea delegării trebuie să ţină seama de: scopul, obiectul, forma şi
condiţiile de delegare.
Încetarea delegării se efectuează după aceeaşi procedură prin care a fost
instituită.
O altă condiţie specială de valabilitate este conformitatea actului administrativ
cu forma prevăzută de lege.
Uneori, emiterea actului se poate face fără obligaţia respectării unei proceduri
prealabile, alteori, această procedură se reduce la un minim de condiţii, ca, de pildă,
condiţia formei scrise, însă în unele cazuri, ea poate consta într-un întreg complex de
formalităţi.
O altă condiţie este conformitatea actului administrativ cu conţinutul legii.
3. Caracteristicile actelor administrative
Caracteristicile actelor administrative sunt acele trăsături care individualizează
aceste acte faţă de alte acte juridice.
a. Caracter unilateral;
b. Caracter legal;
c. Caracter obligatoriu;
d. Caracter executoriu;
e. Caracter oportun sau actual.
a. Caracterul unilateral – reprezintă acea calitate a actului juridic conform
căruia el este emis fără participarea sau consimţământul subiectelor de drept cărora le
este destinat de către administraţie sau cu privire la care generează drepturi sau
obligaţii.
Unilateralitatea actelor administrative este dată de emiterea actelor în temeiul
şi pentru realizarea puterii în stat (a puterii publice).
b.. Caracterul legal – rezultă din obligativitatea emiterii lor pe baza şi în
conformitate cu legea.
Fiind emise în mod unilateral, de regulă, de către un organ al administraţiei de
stat, deci, provenind de la o autoritate şi, fiind emise cu respectarea legii, aceste acte
se bucură de prezumţia de legalitate.

122
 Prezumţia de legalitate le conferă acestor acte administrative două trăsături:
- caracterul autentic;
- caracterul veridic.
Caracterul autentic este acea trăsătură conform căreia se prezumă că actul
provine de la însuşi organul pe care înscrisul ăl indică drept autor al său.
Caracterul veridic – este acea trăsătură conform căreia se prezumă că actul
administrativ exprimă adevărul, având un conţinut corespunzător realităţii faptice şi
prevederilor legii.
Administraţia nu poate crea norme juridice primare.
c. Caracterul obligatoriu – actele administrative sunt obligatorii, în primul rând
pentru subiectele care cat sub incidenţa lor, subiecte care pot sau nu să fie
subordonate organului emitent.
- obligativitatea pentru organele ierarhic inferioare a actelor normative şi cele
individuale;
- actele administrative sunt obligatorii chiar şi pentru organul emitent când se
adresează acestuia;
- organul superior poate anula actul ilegal al organului inferior, dar fără să
poată emite actul individual, în locul organului subordonat;
- când actul este de competenţa exclusivă a organului inferior, organul superior
nu va putea anula actul i nu va putea emite un act individual.
d. Caracterul executoriu – al actelor administrative există indiferent de faptul
că ele creează, modifică sau sting drepturi ori obligaţii în legătură cu un subiect de
drept sau altul.
Conferirea caracterului executoriu al actelor administrative este dat de:
- prezumţia de legalitate a actelor administrative,
- emiterea actului în realizarea puterii de stat.
Există acte administrative ce nu dobândesc în mod direct caracterul executoriu
şi care nu pot fi puse direct în aplicare.
Exemple:
- constatarea

123
 - procesul verbal de contravenţie – deoarece se poate face plângere în termen
de 15 zile de la comunicare;
- suspendarea – încetarea temporară de aplicare
e. Caracterul oportun sau actual
Oportunitatea este un element strâns legat de dreptul de apreciere al organelor
administrative în cursul organizării şi executării legii, prin care se asigură realizarea
sarcinilor şi a atribuţiilor lor legale în termen optim, cu cheltuieli minime, în
conformitate cu mijloacele care corespund cel mai bine scopului legii.
Există o multitudine de cauze care generează oportunitatea, cum ar fi:
- considerente de loc şi scop;
- considerente de timp;
- considerente de situaţie;
- considerente de persoane
Sfera de acţiune a oportunităţii priveşte toate etapele procesului decizional:
- pregătirea;
- adoptarea;
- executarea;
- controlul.
Toate actele administrative sunt supuse controlului de legalitate şi controlului
de oportunitate din partea organelor administraţiei de stat ierarhic superioare.

IV. Conceptul de procedură a actelor administrative

1. Noţiunea şi caracteristicile procedurii administrative
Procesul administrativ se poate defini ca ansamblul de actelor, activităţilor şi
faptelor realizate de administraţia publică în îndeplinirea atribuţiilor sale.
Procedura administrativă este forma sau ansamblul de formalităţi îndeplinite
de organele administraţiei pentru organizarea executării şi executarea în concret a
legilor şi actelor subordonate acestora, acte care pot emana de la administraţia de stat
sau de la alţi subiecţi de drept.
Altfel spus:

124
 - Procedura administrativă reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează forma în care se îndeplineşte activitatea executivă.
- Procedura administrativă caracterizează totalitatea formelor concrete ale
activităţii executive.
- Fiecărei forme concrete de activitate executivă îi corespunde anumite forme
procedurale.
Deosebirile dintre procedura administrativă şi procedura civilă:
- procedura civilă este reglementată prin lege, pe când cea administrativă se
face prin acte subordonate legii;
- procedura administrativă este foarte complexă şi este formată din proceduri
din cele mai diferite.
- procedura administrativă se declanşează, de cel mai multe ori, din oficiu;
- marea majoritate a actelor administrative sunt revocabile.
2. Principiile procedurii administrative
Principiul necontradictorialităţii este principiul de bază al procedurii
administrative.
Principiul nepublicităţii.
Principiul indisponibilităţii – constă în aceea că subiectele pasive ale raportului
administrativ nu pot dispune de crearea, modificarea, desfiinţarea şi realizarea acestor
raporturi, datorită subordonării lor.
Principii comune cu procedura judecătorească – legalităţii; egalităţii; dreptul la
apărare; principiul rolului activ.
3. Etapele procedurii administrative
- etapa pregătirii deciziei (metodologia generală de tehnică legislativă privind
pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative)
- etapa adoptării (votul majoritar)
- etapa executării
- etapa controlului.
4.Pregătirea elaborării actelor administrative.
Fazele etapei pregătitoare

125
 a) apariţia necesităţii elaborării deciziei.
b) documentarea decizională;
c) fundamentarea deciziilor potenţiale.
a) Procesul şi procedura decizională sunt declanşate de apariţia necesităţii şi de
declanşarea formelor procedurale pregătitoare (de cele mai multe ori, de apariţia unui
act normativ cu putere juridică superioară).
În această fază distingem două perioade:
- cunoaşterea faptelor şi fenomenelor sociale care a fi soluţionate prin decizie;
- alegerea şi determinarea obiectului deciziei potenţiale.
b) Documentarea decizională – adoptarea deciziei se bazează pe cunoaşterea
prealabilă şi aprofundată a faptelor cu o anumită semnificaţie juridică.
Procesul de informare cuprinde mai multe faze:
- culegerea;
- înregistrarea;
- transmiterea;
- prelucrarea;
- păstrarea informaţiei .
Acest proces de informare este practic documentarea.
Documentarea este – teoretică şi a asupra situaţiei de fapt.
c) Fundamentarea deciziilor potenţiale
Principiul care guvernează fundamentarea proiectelor de decizie este cel al
optimizării lor şi constă în transformarea fenomenului real într-un model matematic
sau din transformarea situaţiilor particulare în situaţii generale în cazul actelor
normative.
5. Forme procedurale prealabile adoptării actelor administrative
Etapa premergătoare sau prealabilă reprezintă un moment esenţial al procedurii
decizionale, fiind alcătuită din totalitatea operaţiunilor necesare pregătirii emiterii
actelor juridice.

126
 Ele diferă după caracterul normativ sau individual al actului, după caracterul
jurisdicţional sau nejurisdicţional al acestuia, fiind îndeplinite în ordinea şi numărul
cerut de lege.
În categoria formelor procedurale prealabile intră:
- sesizarea;
- iniţiativa;
- propunerile;
- avizările;
- acordul prealabil;
- proiectul de act juridic;
- aprobarea;
- alte forme procedurale prealabile.
Sesizarea - reprezintă forma prealabilă prin care un organ al administraţiei de
stat ia cunoştinţă de o anumită situaţie pentru a cărei rezolvare este necesară emiterea
unui act juridic.
Sesizarea poate fi făcută de:
- o autoritate de stat sau a administraţiei publice locale;
- un organism sau o organizaţie cu caracter nonguvernamental;
- persoane fizice şi persoane juridice particulare.
Sesizarea este obligatorie, atunci când autoritatea are îndatorirea să declanşeze
procedura de emitere a actului, să emită un act juridic, ori un alt înscris sau să-l emită
în conformitate cu conţinutul sesizării.
Constituie sesizări obligatorii dispoziţiile din actele normative ale autorităţilor
administraţiei ierarhic superioare.
Propunerile - sunt actele pregătitoare prin care un organ administrativ
sesizează un alt organ în vederea luării unor măsuri în sensul recomandării făcute de
autorul propunerii.
Propunerile se caracterizează prin:
- faptul că sunt forme procedurale prealabile;
- provin de la un subiect diferit de cel care ia măsura;

127
 - sesizarea cu propunerea revine purtătorului propunerii, spre deosebire de
avize sau acorduri, care se emit la sesizarea organului ce urmează să dispună măsura.
1) Proiectele de acte juridice - reprezintă o propunere privind un anumit mod
de rezolvare a unei situaţii, într-o formă apropiată, reunite într-o anumită ordine şi
prezentate conform cerinţelor impuse de tehnica legislativă.
Există reguli de bază privind elaborarea, structura şi redactarea proiectelor.
2) Avizele – reprezintă opinii (cu caracter facultativ) pe care un organ
administrativ le solicită altui organ, într-o anumită problemă, pentru a putea decide în
deplină cunoştinţă de cauză.
3) Acordul prealabil – este manifestarea de voinţă prin care organul
determinant îşi dă consimţământul la emiterea unui act administrativ de către un alt
organ, ultimul neputând acţiona fără adeziunea primului.
4) Alte forme procedurale - Secretariatul general al Guvernului verifică şi
prezintă în guvern proiectele de acte normative.
6. Adoptarea sau emiterea actelor administrative
6.1 Fazele (etapele) adoptării actelor normative
Reprezintă momentul în care voinţa unilaterală a administraţiei se manifestă în
scopul producerii efectelor juridice.
Dezbaterea – ca activitate de evaluare a propunerilor cuprinse într-un proiect
de act în baza confruntării de idei, în cadrul căreia se evidenţiază avantajele şi
dezavantajele soluţiilor preconizate.
Deliberarea – reflectă unitatea pe păreri de la începutul şi până la terminarea
dezbaterii, fondată pe elemente de conţinut sau elemente formale, pe lipsa de unitate,
caz în care minoritatea se subordonează majorităţii.
Votarea - reprezintă operaţiunea prin care se manifestă, cu efecte juridice,
voinţa organului colegial prin adoptarea actului juridic.
6.2 Formele procedurale concomitente:
a) Cvorumul - numărul de membrii necesari, raportat la numărul total de
membrii ai organului colegial, care trebuie să fie prezenţi pentru ca deliberarea să fie
valabilă.

128
 Majoritatea necesară poate fi:- simplă, absolută sau calificată.
Majoritatea simplă: vot favorabil cu majoritatea membrilor prezenţi la şedinţă.
Majoritatea absolută: vot favorabil cu majoritatea membrilor care compun
organul.
Majoritatea calificată: votul favorabil al majorităţii superioare din numărul
total al membrilor, expres prevăzută în lege.
Actele administrative emise în comun de mai multe organe ale administraţiei
publice sau de acestea împreună cu alte organisme, sunt manifestări de voinţă
simultane, făcute în scopul producerii de efecte juridice.
Una din condiţiile formei externe a actului administrativ este cerinţa formei
scrise, condiţie de valabilitate a actelor juridice, care permite:
- dovada instituţiei manifestării de voinţă;
- cunoaşterea exactă a conţinutului actului juridic;
- o mai strictă asigurare a respectării drepturilor şi obligaţiilor;
- un control eficient al legalităţii actelor juridice.
Semnarea înscrisului constatator al actelor juridice este o cerinţă de formă
absolut necesară.
Actele administrative trebuie să fie motivate.
6.3 Formele procedurale ulterioare (emiterii actelor)
a) aprobarea;
b) confirmarea;
c) ratificarea;
d) aducerea la cunoştinţă prin comunicare sau publicare.
a) Aprobarea – actelor reprezintă manifestarea de voinţă ulterioară şi îmbracă
următoarele forme:
a.1 aprobarea – propriu-zisă – se dă de către organele ierarhic superioare
pentru actele organelor ierarhic inferioare emise în exercitarea unor atribuţii date de
legi în competenţa acestora din urmă.

129
 a.2 aprobările – substitutive sau aprobările subsidiare sunt date de organele
ierarhic superioare pentru organele subordonate pentru a acţiona într-un domeniu sau
ramură (aprobarea repartizării de funcţionari, emise pe baza şi în exercitarea legii)
a.3 aprobările – „improprii” se referă la aprobarea de cereri sau propuneri cu
care este sesizat un organ de stat.
b) Confirmarea
b.1 . Confirmarea improprie - aducerea la cunoştinţă că se menţine un act
juridic emis anterior.
b.2 Confirmarea propriu-zisă - asigurarea valabilităţii unui act juridic emis
anterior.
b.3 Confirmarea aprobativă – evidenţiază aprobările date de un organ ierarhic
superior în scopul punerii în executare a unui act emis anterior de un organ inferior.
c) Ratificarea – dă valabilitate unui act emis de către un organ inferior.
d) Aducerea la cunoştinţă a actelor administrative – operaţiunea prin care are
loc înştiinţarea subiectelor cu privire la existenţa şi conţinutul actului juridic.
7. Executarea actelor administrative
Efectele juridice ale actelor administrative
- intrarea în vigoare,
- încetarea efectelor juridice ale actelor administrative;
- abrogarea;
- anularea;
- modificarea;
- revocarea ;
- suspendarea;
- completarea;
- executarea actelor administrative.
Actele administrative intră în vigoare şi se pun în executare de la data aducerii
la cunoştinţă sau de la o altă dată indicată de ele, forma prevăzută de lege.
Actele administrative produc efecte juridice până în momentul ieşirii din
vigoare sau desfiinţării, prin anulare sau revocare, potrivit legii, iar cele cu caracter

130
normativ produc efecte juridice, nu numai pentru dreptul administrativ, ci şi pentru
alte ramuri de drept.
Actele administrative pot fi abrogate, anulate, revocate, suspendate, modificate
ori completate.
1. Abrogarea – reprezintă situaţia de încetare definitivă a efectelor actului
administrativ prin emiterea/adoptarea unui nou act administrativ.
Abrogarea poate fi:
- expresă sau implicită
şi
- totală sau parţială.
2. Anularea – reprezintă sancţiunea aplicată actelor administrative
emise/adoptate cu încălcarea legii şi constă în lipsirea acestora de efectele juridice în
vederea cărora au fost emise.
Anularea poate fi atât a actelor juridice cu caracter normativ cât şi a celor cu
caracter individual.
Cauzele anulării pot viza legalitatea şi/sau oportunitatea actului administrativ.
Actele de anulare desfiinţează efectele actelor administrative anulate, atât
pentru trecut, cât şi pentru viitor.
3. Modificarea – este operaţiunea juridică prin care se schimbă parţial
conţinutul unui act (juridic) administrativ.
Modificarea unui act administrativ cu caracter normativ se face, de regulă, de
către emitentul actului şi se poate face printr-un act juridic cu forţă juridică
superioară.
Nu pot face obiectul modificării sau desfiinţării de către emitent următoarele
categorii de acte administrative individuale:
a. actele care au intrat în circuitul civil;
b. actele care produc efecte juridice garantate de lege sub aspectul
stabilităţii;
c. actele jurisdicţionale;
d. actele care au fost executate material;

131
 e. actele pe care legea le exceptează în mod expres de la modificare sau
desfiinţare;
f. actele care au dat naştere la drepturi, libertăţi şi interese legitime.
Fac excepţie actele obţinute prin fraudă. Ele nu sunt exceptate de la modificare
sau desfiinţare.
4. Revocarea – este operaţiunea juridică prin care autoritatea administrativă,
autoarea actului, îşi retrage propriul act.
Cauzele revocării ţin de legalitate sau oportunitate, iar efectele se produc
numai pentru viitor.
5. Suspendarea – este operaţiunea juridică prin care încetează, în mod
vremelnic, efectele juridice ale actelor administrative, şi poate avea loc din oficiu sau
la solicitare, în condiţiile legii.
Suspendarea poate fi dispusă de autoritatea administrativă emitentă,
autoritatea administrativă ierarhic superioară, autoritatea cu atribuţii jurisdicţionale
stabilite prin lege şi de instanţele judecătoreşti.
Suspendarea poate opera şi de drept, în temeiul unei prevederi legale.
Suspendarea poate interveni şi atunci când există suspiciuni cu privire la
legalitatea sau oportunitatea actului.
6. Completarea actelor administrative constă în introducerea unor dispoziţii
noi, cuprinzând soluţii normative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se
adaugă elementelor structurale existente.
7. Executarea actelor administrative – actele administrative sunt executorii de
drept de la data aducerii lor la cunoştinţă şi pot fi executate silit asemenea oricărui
titlu executoriu.
8. Căile administrative de atac
Calea administrativă de atac poartă denumirea generică de recurs.
Prin actele normative ea este denumită în mod diferit – reclamaţie, sesizare,
plângere, întâmpinare, contestaţie, cerere, propunere etc.
Elementele căilor de atac sunt subiectele şi obiectul.

132
 Exemplu: subiectele – persoane fizice şi juridice, autorităţile de stat, alte
organisme şi organizaţii. Orice alegător poate face întâmpinare la prima împotriva
omisiunilor, înscrierilor greşite şi altor erori din listele de alegători, chiar dacă privesc
alte persoane.
Obiectul recursului administrativ (căile administrative de atac) care poate fi
diferit şi poate consta în urmărirea anulării amenzii contravenţionale, restituirea
bunurilor confiscate pe cale administrativă, înscrierea în lisele de alegători etc.
În cadrul obiectului recursului administrativ poate fi atacată orice măsură şi
orice act administrativ cu caracter individual prin reclamaţie sau cu caracter
normativ, prin sesizare.
Caracteristicile căilor de atac sunt.
- Recursul poate fi introdus împotriva oricărei măsuri administrative (act
juridic, operaţiune tehnico-materială sau fapt material juridic) :
- Actul poate viza legalitatea sau oportunitatea măsurii respective;
- Recursul se poate referi la activitatea oricărui organ administrativ;
- Recursul poate fi introdus simultan sau succesiv la mai multe organe
administrative sau reintrodus succesiv la acelaşi organ;
- Recursul nu suspendă executarea măsurii atacate datorită caracterului
executori al actelor administrative, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege;
- Actul de soluţionare al recursului, indiferent că îl admite sau îl respinge, este,
ca regulă generală, act administrativ revocabil.
- Obligativitatea autorităţilor să primească, să examineze şi să clarifice toate
problemele de interes general care le-au fost aduse la cunoştinţă;
- Solicitările pot fi făcute oral, în audienţe sau în scris, examinarea şi
rezolvarea propunerilor, sesizărilor şi reclamaţiilor, precum şi comunicarea
răspunsurilor către cetăţeni trebuie să se facă în cel mai scurt timp de către organele
de stat în atribuţiile cărora intră, în mod direct rezolvarea, fără a depăşi termenele de:
- 40 de zile, cele adresate autorităţilor centrale,
- 30 de zile pentru cele adresate autorităţilor judeţene şi ale municipiului
Bucureşti;

133
 - 20 de zile pentru toate celelalte autorităţi, precum şi instituţii publice.
Pentru solicitările cu caracter deosebit, termenul poate fi depăşit cu maxim 30
de zile.
9 . Nulitatea şi inexistenţa actului administrativ:
În literatura de specialitate, în dreptul administrativ, discuţiile se poartă în
legătură cu admiterea sau nu a teoriei nulităţii absolute sau relative, admiterea sau nu
a teorie anulabilităţii; admiterea sau nu a teoriei inexistenţei şi raportului dintre
nulitate şi revocabilitate.
Prof. Antonie Iorgovan, în lucrarea sa „Drept administrativ, ediţia a III, vol. I
pag. 233-325”, precizează că nimic nu se opune de a prelua terminologia consacrată:
nulitatea absolută sau nulitatea relativă, şi inexistenţa actului administrativ, dar nici
nu împiedică de a folosi noţiunea de anulabilitate.
De precizat că în timp ce un act administrativ nul se bucură de prezumţia e
legalitate, actul administrativ inexistent nu se bucură de această prezumţie, motiv
pentru care în primul caz, actul este obligatoriu, până la constatarea nulităţii sale, în
timp ce în al doilea caz acesta nu este obligatoriu.
Actele administrative sunt nule absolut când, încalcă cerinţele esenţiale de
existenţă, şi legea, şi sunt nule relativ când încalcă cerinţe ori lipsuri neesenţiale,
care pot fi acoperite (poate fi invocat de cel cu drepturi şi interese legate prin acel
act).
10. Deosebiri între actele juridice administrative şi alte acte juridice
10.1 Actul administrativ şi legea
Legea este actul juridic normativ cu forţă superioară, act normativ de maximă
generalitate, faţă de actul administrativ care poate avea şi caracter individual. Actul
administrativ, chiar şi atunci când are caracter normativ, gradul de generalitate este
cu mult mai restrâns decât cel al legii pe care se bazează, cu excepţia ordonanţelor
Guvernului.
10.2 Actul administrativ şi hotărârea judecătorească:
Hotărârea judecătorească are ca obiect soluţionarea unei încălcări a legii ori
vătămarea unui drept subiectiv, spre deosebire de actul administrativ care intervine

134
direct în organizarea executării şi executarea în concret a legii, fără a soluţiona o
situaţie conflictuală.
Hotărârea judecătorească este întotdeauna un act juridic individual, pe când
actul administrativ poate fi atât individual, cât şi normativ.
Hotărârea judecătorească dispune de autoritatea lucrului judecat, în timp ce
actul administrativ este un act revocabil.
10.3 Actul administrativ şi contractul
Contractul reprezintă acordul de voinţă între două sau mai multe subiecte, în
virtutea căruia se formează, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii determinate
şi opozabile părţilor.
Participanţii la raporturile contractuale sunt părţi care intră în raporturi juridice
în baza egalităţii şi autonomiei de voinţă, în timp ce actul administrativ este expresia
subordonării faţă de autoritatea administraţiei publice.
Contractul are la bază acordul de voinţă al părţilor, în timp ce actul
administrativ se formează în mod unilateral, la cerere sau din oficiu.
10.4 Actul administrativ de gestiune
Este actul juridic încheiat, pe de o parte, de administraţie, reprezentată de un
serviciu public, iar pe de altă parte, de un particular, persoană fizică sau juridică, ce
are ca obiect prestarea de servicii, achiziţii de produse, concesionarea de servicii şi
bunuri aparţinând domeniului public al statului, judeţului, oraşului şi comune.
11. Clasificarea actelor administrative
1) După natura juridică – actele administrative pot fi:
a) acte administrative de autoritate, numite şi acte administrative de putere
publică,
b) Acte administrative de gestiune;
c) Acte administrative jurisdicţionale – cele care soluţionează conflictele
apărute între autorităţi publice şi particulari.
2) După competenţa materială:

135
 a) Acte administrative cu caracter general (ordonanţe şi hotărâri ale
Guvernului, hotărârile consiliului judeţean sau local, ordinele prefectului ori deciziile
primarului).
b) Acte administrative cu caracter special (ordine şi instrucţiuni emise de
miniştrii sau conducătorii organizaţiilor centrale).
3) După competenţa teritorială:
a) Acte administrative emise de organismele administraţiei publice centrale,
care au efect pe întreg teritoriul ţării;
b) Acte administrative emise de autorităţile administraţiei locale.
4) După gradul de întindere a efectelor juridice:
a) Acte administrative normative;
b) Acte administrative individuale
5) După natura efectelor juridice pe care le produc
Acte administrative care:
- acordă drepturi
- constată existenţa unui drept;
- interzic sau anulează existenţa unei situaţii de fapt considerată anterior un
drept.
6) După autoritatea care le emite actele administrative sunt:
a) Acte administrative emise de Parlament;
b) Acte administrative emise de Preşedintele României;
c)Acte administrative emise de organele puterii executive, organele
administraţiei centrale sau locale;
d) Acte administrative emise de alte instituţii publice
e) Acte administrative emise de regii autonome
7) După perioada de timp în care îşi produc efectele
a) Acte administrative permanente;
b) Acte administrative temporare.
12. Operaţiile administrative şi operaţiile materiale

136
 Operaţiile administrative – ştampilarea, avizarea actelor administrative,
înregistrarea, datarea, îndosarierea ori comunicarea.
Operaţiile materiale – instruirea elevilor, consultarea unui pacient de către
medic, prestări de servicii.
Diferite operaţiuni administrative şi operaţiuni materiale
Operaţiunile administrative se împart în următoarele categorii:
- operaţiuni tehnico-administrative care sunt săvârşite numai de către
autorităţile administrative, structuri organizatorice ale acestora precum şi de
personalul din administraţie, conform atribuţiilor ce îi revin;
- operaţiuni tehnico-administrative care sunt săvârşite atât de autorităţile
administrative, structuri organizatorice, personal din administraţia publică precum şi
de societăţi comerciale, regii autonome, organizaţii nonguvernamentale.

137
 TEMA 5
CONTRACTUL ADMINISTRATIV

1. Contractul administrativ. Noţiunea de contract administrativ.

Pentru realizarea sarcinilor pe care le au, organele administraţiei publice nu
folosesc numai actele administrative care au caracter unilateral, ci şi contractele
administrative care sunt acte juridice bilaterale
Contractul este un act juridic civil constând în acordul de voinţă între două sau
mai multe persoane, încheiat în scopul de a crea, modifica sau stinge între ele drepturi
şi obligaţii. (Dicţionar de termeni juridici, pag. 96 Ed. Proteus 2005)
Contractele pot fi:
- unilaterale – când îşi asumă obligaţii numai uneia din părţi (donaţia)
- bliaterale sau sinalagmatice – când ambele părţi dobândesc drepturi şi îşi
asumă obligaţii colaterale (contractul de vânzare cumpărare);
- cu titlu gratuit (donaţia)
- cu titlu oneros - când fiecare parte urmăreşte interese patrimoniale (contract
de consignaţie)
- contracte cumulative şi contracte aleatorii.
În dreptul socialist, existenţa contractelor administrative era contestată
deoarece acest sistem de drept nu admitea existenţa paralelă a dreptului public şi a
dreptului privat, contractele administrative fiind, din această cauză, inadecvate
sistemului dreptului socialist.
După 1989, Legea nr. 15/1990 cu privire la reorganizarea unităţilor economice
de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, reglementează concesiunea,
închirierea şi locaţia gestiunii unor activităţi comerciale şi servicii publice, unităţi de
producţie ale unor regii autonome, unor bunuri şi terenuri proprietate de stat.
Ulterior au apărut noi forme de reglementare privind contractele
administrative.
Putem defini contractele administrative ca fiind acea formă juridică de
activitate a administraţiei care reprezintă acordul de voinţă, cu caracter bi sau

138
multilateral, între o persoană administrativă, un subiect de drept autorizat de persoana
administrativă şi un subiect de drept privat, prin care se urmăresc satisfacerea unor
interese de ordin general.
2. Trăsăturile contractelor administrative.
2.1 Părţile în contractele administrative
Una din părţile contractante are calitatea de persoană administrativă sau este
subiect de drept autorizat de o persoană administrativă.
Cealaltă parte contractantă este un particula care se situează în afara sistemului
autorităţilor publice şi are calitatea de subiect de drept privat, indiferent dacă este
persoană fizică sau juridică.
2.2 Obiectul contractelor administrative
Realizarea unei activităţi de interes public care constă în următoarele:
- prestarea unui serviciu (concesionarea unei activităţi economice, servicii
publice);
- realizarea unei lucrări publice (închirierea pe o perioadă determinată a unui
bun public);
- punerea în valoare a unui bun public (execuţia sau proiectarea unei lucrări
publice).
2.3 Forma contractului administrativ
Contractul administrativ se încheie întotdeauna în formă scrisă, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
2.4 Modificarea şi rezilierea contractelor administrative
Modificarea şi rezilierea contractelor administrative se face numai prin acordul
comun al părţilor.
2.5 Conţinutul contractelor administrative
Conţinutul contractelor administrative se stabileşte pe cale reglementată şi pe
cale convenţională.
Partea reglementată cuprinde clauze cu caracter obligatoriu prevăzute de lege,
iar partea convenţională clauze negociate de părţi.
2.6 Regimul juridic aplicabil contractelor administrative

139
 Contractele administrative pot fi supuse regimului juridic de
- drept public;
- drept privat;
- legilor speciale.
2.7 Executarea contractelor administrative
Litigiile în legătură cu încheierea, executarea şi desfiinţarea contractelor
administrative care au ca obiect bunuri din domeniul public întră în competenţa
instanţelor de contencios administrativ, şi nu a celor de drept comun.
3. Clasificarea contractelor administrative
Clasificarea contractelor administrative se face după următoarele criterii:
subiect, obiect, modalitate de încheiere.
După subiect clasificarea se face în:
1. Contracte încheiate între două autorităţi ale administraţiei publice (între
două persoane juridice de drept public).
2. Contracte încheiate între o persoană de drept public şi un particular (o
persoană fizică sau juridică de drept privat).
După obiect se clasifică în contracte care reglementează:
- prestarea unui serviciu public;
- realizarea unei lucrări publice;
- punerea în valoare a unui bun din domeniul public;
- alte utilităţi publice.
După modul de încheiere - regula generală este că, contractele administrative
se încheie prin licitaţie publică.
4. Alte categorii de contracte administrative. Contractul administrativ de
concesiune.
1. Noţiunea şi obiectul contractului
Prin contractul de concesiune – concedentul transmite concesionarului spre
gestionare rentabilă pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate
economică, un serviciu public, o subunitate productivă, un teren.

140
 Ştim că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Totuşi, în condiţiile
legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonomei ori instituţiilor publice sau
pot fi închiriate sau concesionate.
2. Obiectul regimului de concesionare:
a) Bunuri proprietate publică ori privată a statului, judeţului, oraşului sau
comunei;
b) Activităţi şi servicii publice de interes naţional sau local.
Pot face obiectul concesiunii bunurile, activităţile sau serviciile publice din
următoarele domenii:
a) Transporturile publice;
b) Autostrăzile, podurile şi tunelurile rutiere cu taxă de trecere;
c) infrastructuri rutiere, feroviare, porturile şi aeronavele civile;
d) construcţia de hidrocentrale noi şi exploatarea acestora, inclusiv a celor
aflate în conservare;
e) serviciile poştale;
f) spectrul de frecvenţă şi reţele de transport şi de distribuţie pentru
telecomunicaţii;
g) activităţile economice legate de cursurile de ape naturale şi artificiale,
lucrări de gospodărire a apelor aferente acestora, staţiile şi instalaţiile de măsurători
hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor, amenajamente piscicole;
h) terenurile proprietate publică, plajele, cheiurile şi zonele libere;
i) reţelele de transport şi de distribuţie a energiei electrice şi termice;
j) reţelele de transport prin conducte şi de distribuţie a petrolului şi gazelor,
combustibili;
k) reţele de transport şi de distribuţie publică a apei potabile;
l) exploatarea zăcămintelor minerale şi a substanţelor solide şi fluide;
m) resursele minerale naturale ale zonei economice maritime şi a platoului
continental;
n) exploatarea resurselor termale;
o) baze sportive, locuri de recreere,

141
 p) unităţi medico-sanitare;
r) activităţi economice;
s) colectarea, depozitarea şi valorificarea deşeurilor;
t) alte bunuri.
Nu pot face obiectul concesiunii bunurile,activităţile sau serviciile publice în
privinţa cărora nu există autorităţi de reglementare, ale căror avize sunt obligatorii în
ceea ce priveşte preţurile sau tarifele practicate de concesionari.
Au calitatea de concedent în numele statului ministerele sau alte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publică sau
privată a statului şi pentru activităţile şi serviciile publice de interes naţional.
Concedent în numele judeţului, oraşului sau comune sunt consiliile judeţene,
locale sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică sau
privată a judeţului, oraşului sau comunei, ori pentru activităţi şi servicii publice de
interes local.
Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană
juridică de drept privat, română sau străină.
3. Iniţierea concesiunii:
Iniţierea concesiunii are la bază un studiu de oportunitate, efectuat în prealabil
de către concedent, care va cuprinde următoarele elemente:
a) descrierea bunului, a activităţii sau a serviciului public care urmează să fie
concesionat;
b) motivele de ordin economic, financiar, social şi de mediu care justifică
acordarea concesiunii;
c) investiţiile necesare pentru modernizare sau extindere;
d) nivelul minim al redevenţei;
e) modalitatea de acordare a concesiunii şi motivarea acestei acţiuni;
f) durata estimată a concesiunii;
g) termenele previzibile pentru realizarea procedurii de concesionare;
Concesionarea se aprobă pe baza caietului de sarcini al concesiunii, prin
hotărârea guvernului, a consiliului judeţean, orăşenesc sau comunal.

142
 4. Procedura concesionării:
Concesionarea se realizează prin licitaţie publică sau negociere directă.
Licitaţia publică poate fi deschisă sau deschisă cu preselecţie.
Caietul de sarcini va cuprinde în mod obligatoriu:
a) Condiţiile de exploatare a concesiunii;
b) investiţiile care urmează a fi realizate de către concesionar;
c) clauzele financiare şi de asigurare;
d) regimul bunurilor utilizate de concesionar;
e) obligaţiile care îi revin privind protecţia mediului.
Pe baza Legii privind regimul concesiunilor şi a Normelor metodologice cadru
se întocmesc caietele de sarcini, care vor conţine toate elementele necesare procedurii
de concesionare.
Alte tipuri de contracte administrative sunt:
- contractele administrative de închiriere de bunuri;
- contractele administrative de achiziţii publice;
- contractele administrative de împrumut;
- contractele administrative de lucrări publice.

143
 TEMA 6
DECIZIA ADMINISTRATIVĂ - competenţele, actele, procedurile –

Decizia administrativă reprezintă principala pârghie

în mecanismul de funcţionare a administraţiei publice.

1. Noţiuni generale şi obiectul deciziei administrative

Conducerea înseamnă întotdeauna un ”proces” de luare de decizii, înţelegând
prin „proces” atât analiza activităţii anterioare, cât şi examinarea posibilităţilor de
ameliorare concretă a activităţii, prin elaborarea deciziei.
Numeroşi teoreticieni şi specialişti în problemele managementului, consideră
ca primă funcţie a conducerii este funcţia de elaborarea şi luare a deciziei de
conducere.
Decizia este „încheierea normală a deliberării într-un act voluntar”.
Decizia este „o linie de acţiune conştientă aleasă dintr-un număr oarecare de
posibilităţi, în scopul de a ajunge la un anumit rezultat.” (Administraţia publică, prof.
univ. dr. Ioan Alexandru, Ed. Lumina Lex, 1999)
Decizia administrativă , ca instrument de conducere a procesului de exercitare
a puterii executive rezidă, şi din faptul că, prin ea (decizia) „se pun în mişcare
colective de oameni cu indicaţia să procedeze într-un anumit fel, într-un sector
concret de acţiune colectivă”.
Oricum ar fi definită decizia, putem spune că „decizia este un proces raţional
de alegere a unei direcţii de acţiune, dintr-un număr de posibilităţi, în vederea
atingerii unui anumit scop”.
Orice decizie presupune:
- o bază de informaţii ample şi certe (sigure);
- un proces raţional (de gândire şi înţelegere);
- obiective (scopuri precise , concrete, măsurabile);
- manifestarea voinţei (opţiunea).
Decizia administrativă îmbracă diferite aspecte şi forme funcţie de:

144
 - funcţie de subiectul (autorul) de la care emană;
- funcţie de domeniul sau obiectul la care se referă;
- funcţie de sfera de întindere;
- funcţie de conţinut şi natura prevederilor pe care le statorniceşte.
Luarea unei decizii administrative presupune:
- stabilirea gradului de prioritate pe care îl prezintă problema şi măsura în care
se impune sau nu o intervenţie;
- gruparea problemelor asupra cărora este utilă intervenţia;
- verificarea realităţii, a caracterului şi oportunităţii problemei respective (dacă
este o problemă curentă, de rutină sau de excepţie).
După această etapă prealabilă urmează etapele propriu-zise de determinare a
obiectului deciziei administrative.
2. Etapele procesului de elaborare a deciziei:
A. Adunarea datelor - trebuie avut în vedere dacă datele vizează situaţia
trecută, prezentă sau viitoare.
B. Selecţionarea (filtrarea) şi ordonarea (sistematizarea) datelor - cu acest prilej
se stabileşte:
- ce probleme se reliefează;
- dacă sunt posibilităţi de tratare distinctă;
- care sunt circumstanţele problemei;
- în ce ordine de urgenţă trebuie acţionat;
- dacă avem elemente restrictive(disponibilităţi fixe, acte normative în vigoare)
C. Analiza datelor şi faptelor (informaţiilor)
În această etapă subiectul decident trebuie să dea răspuns la argumentarea
selectivă de tip interogativ pentru ce ? care ? când? unde? cine? ce?
Cu această ocazie se studiază toate influenţele posibile asupra deciziei.
D. Luarea deciziei – este momentul manifestării voinţei decidentului.
În administraţia publică subiectul decident poate fi un grup (colectiv) sau o
persoană. De cele mai multe ori decidentul este un grup ceea ce presupune o mai

145
mare atenţie, ţinând cont de avantajele cât şi de dezavantajele posibile în adoptarea
colectivă a deciziilor.
AVANTAJE
- experienţa participanţilor, dar, mai ales, a specialiştilor;
- realizarea unei informări mai complete asupra problemei în discuţie şi
asupra căreia urmează a se decide;
- constituirea unui climat de colaborare, care va fi temelia motivării tuturor
celor ce urmează să participe nu numai la adoptarea deciziei, ci şi la
executarea acesteia;
- posibilitatea apariţiei unei idei noi, chiar mai valoroase decât cele avute
iniţial;
- realizarea unui schimb de experienţă în probleme de decizie (se realizează
un climat de şcoală, de formare a managerilor pentru administraţia publică).
Decizia colectivă presupune o pregătire corespunzătoare a şedinţei în care
urmează a se decide.
Pregătirea necorespunzătoare poate genera grave dezavantaje:
- consum mare de timp (citirea materialelor, documentarea în timpul
şedinţei);
- insuficienta cunoaştere a problemei asupra căreia urmează a se decide;
- blocarea unor importanţi factori de decizie din alte unităţi;
- posibilitatea diluării responsabilităţii (în unele cazuri decizia în colectiv are
influenţe negative asupra responsabilităţii individuale);
- există tentaţia de a se concentra luarea deciziei în colectiv tocmai cu scopul
de a de dispersa răspunderile
În administraţia publică sunt numeroase situaţii în care decidenţii sunt persoane
individuale şi de aceea există cazuri de delegare de autoritate sau delegare de
competenţă de decizie.
Delegarea este necesară mai ales în situaţiile în care decidenţii sunt persoane
individuale deoarece:

146
 - creşte în ansamblu eficienţa compartimentului de lucru în care cel care
deleagă şi, în acelaşi timp, se realizează o motivare corespunzătoare;
- creşte numărul problemelor rezolvate operativ;
- se stimulează creşterea responsabilităţii colaboratorilor şi a creativităţii în
general;
- se formează funcţionari publici capabili să preia activitatea de conducere.
Delegarea competenţei de a decide se face în limitele permise de normele
juridice având o clară şi exactă delimitare a atribuţiilor pe care le au.
Caracteristicile – pe care trebuie să le îndeplinească decizia administrativă
pentru a putea asigura eficient, calitativ şi cantitativ îndeplinirea obiectivelor fixate:
1. Decizia trebuie să fie fundamentată ştiinţific, competenţă.
2. Decizia trebuie să fie adoptată de către cei în drept, ceea ce presupune ca
factorul de decizie să fie împuternicit cu competenţa corespunzătoare prin acte
normative;
3. Decizia trebuie să fie coordonată;
4. Deciziile trebuie adoptate la timp. Atât deciziile premature cât şi cele tardive
nu pot fi utile, rămânând acte gratuite.
5. Decizia administrativă trebuie să aibă flexibilitate, mobilitate şi
maleabilitate.
6. Decizia administrativă trebuie să se caracterizeze prin simplitate, claritate,
formă precisă, succesiune logică şi concizie.
3. Decizia administrativă ca act juridic
Situaţia administraţiei preconizează două mari categorii de decizii
administrative:
- decizii care privesc administraţia internă şi care se referă la aspectele
lăuntrice din administraţia publică;
- decizii care privesc administraţia externă, adică decizii care facilitează, sau
prin care se realizează acţiunea administraţiei publice în raport cu alţii, nu în raport cu
sine însuşi. Prin aceste decizii se realizează, în fapt, funcţiile administraţiei publice ca

147
expresie a puterii executive şi acestora li se aplică regimul juridic specific al actelor
administrative, pe care le studiază dreptul administrativ.
Din punct de vedere juridic, decizia administrativă – ca act administrativ este
definită ca acea formă a activităţii administrative a statului sau a colectivităţilor
locale, care constă în manifestarea expresă de voinţă, ce emană de la o autoritate a
administraţiei publice în realizarea voinţei puterii legislative şi prin care se dă naştere,
se modifică sau se sting drepturi sau obligaţii.
Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite de decizia administrativă ca act juridic,
pentru ca aceasta să poată opera sunt:
Condiţii de fond – a căror nerespectare poate atrage nulitatea absolută a
deciziei administrative.
a) Decizia trebuie să fie emisă pe baza şi în vederea executării legii.
b) Decizia trebuie să fie emisă de organul îndrituit (competent) şi în limitele
competenţei sale (materiale, teritoriale şi temporale)
c) Decizia trebuie să fie corespunzătoare scopului şi spiritului Constituţiei.
Condiţii de formă – se referă la prevederile actelor normative privind
procedura de emitere, forma, numerotarea, datarea şi terminologia ce se impune a fi
respectată.
O altă condiţie constă în actualitatea, corespondenţa permanentă a acesteia cu
evoluţia realităţilor administrative. Nerespectarea condiţiei de oportunitate poate
atrage nulitatea.
O condiţie importantă constă în motivarea actelor administrative şi a deciziilor.
Lipsa unui cod de procedură administrativă face ca unele autorităţi ale
administraţiei publice să motiveze deciziile, iar altele să nu le motiveze.
Totuşi, motivarea deciziilor este o necesitate, constituind o garanţie a
respectării drepturilor omului, a cunoaşterii profunde a situaţiei de fapt, a legislaţiei
în vigoare şi, în final, a aplicării corespunzătoare a legii la situaţiile concrete.
4. Trăsăturile actului administrativ
a) Actul administrativ este act juridic, antrenând în mod independent procedura
unor efecte juridice (dând naştere, modificând sau desfiinţând drepturi şi obligaţii),

148
spre deosebire de operaţiunea materială şi operaţiunea administrativă, care nu produc
efecte juridice prin ele însele.
Exemplu: decizia administrativă a unui minister sau consiliu, produce efecte juridice,
pe când întocmirea unui dosar (care este o operaţiune administrativă) nu produce
efecte juridice.
b) Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă juridică;
c) Voinţa juridică unilaterală provine de la o autoritate a administraţiei publice.
d) Voinţa juridică unilaterală este supusă unui regim juridic specific.
Clasificarea deciziilor administrative se face după:
a) După autoritatea decidentă:
- guvernul;
- ministerele;
- celelalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice,
- decizii administrative ale consiliilor locale, ale primarilor;
- decizii administrative ale serviciilor deconcentrate ale administraţiei publice
din teritoriu.
b) După sfera sau efectele pe care le produc:
- Decizii care produc efecte asupra unor persoane din afara administraţiei
publice sau a unor persoane fizice sau juridice din cadrul structurii proprii;
- Decizii care se referă la o persoană sau un grup definit, determinat de
persoane (actele individuale);
- Decizii care se referă la o categorie nedefinită, nedeterminată de persoane
(acte cu caracter normativ);
- Decizii care constituie drepturi sau obligaţii (acte constitutive);
- Decizii care recunosc anumite drepturi (acte recognitive).
O categorie specială de decizii (acte) administrativă o reprezintă deciziile cu
caracter jurisdicţional.
5. Executarea deciziei administrative
Acţiunea administraţiei publice nu se încheie odată cu adoptarea deciziei.
Deciziile capătă valoare prin execuţie.

149
 Totuşi, nu se exclude existenţa unor decizii care nu au fost executate vreodată.
Realizarea sau organizarea realizării deciziei administrative constituie, de fapt,
conţinutul propriu-zis al activităţii ce o desfăşoară administraţia publică.
Executarea deciziei:
Directă – administraţia publică realizează în mod nemijlocit decizia, prin
mijloacele de care dispune;
Indirectă – când sarcina executării cade în seama unor agenţi economici ori
instituţii specializate.
De reţinut – cu toate că procesul organizării şi procesul executării se desfăşoară
de cele mai multe ori, simultan, este necesar să facem o deosebire între cele două
procese, deoarece ele se desfăşoară în planuri calitativ deosebite.
Executarea este procesul care urmează să fie condus şi nu face parte din
procesul managerial.
Prin organizare şi prin control se face trecerea între cele două planuri – planul
conducerii şi cel al execuţiei.
Executarea deciziei administrative constituie o obligaţie nu numai a
executanţilor, ci şi a conducătorilor – decidenţi.
În executarea deciziilor administrative, un rol tot mai important îl are aparatul
„profesionist”, dar, în acelaşi timp, nu exclude dezvoltarea sau diversificarea
formelor participative a tuturor cetăţenilor la realizarea deciziilor administrative.
Executarea deciziei administrative este determinată de o serie de factori de
influenţă printre care:
a) capacitatea administraţiei de a mobiliza forţa de muncă şi mijloacele
materiale necesare;
b) capacitatea administraţiei de a asigura o bună organizare, stabilirea
ştiinţifică a începerii acţiunii, fixarea unor ritmuri raţionale de execuţie, stabilirea
metodologiei de coordonare şi control.
c) capacitatea personalului chemat să execute decizia administrativă, motivarea
acestuia în vederea unei execuţii de calitate.

150
 Toţi aceşti factori de influenţă se concretizează prin acte şi fapte
administrative, subliniind importanţa administraţiei publice, gradul ei de autonomie
absolut necesară aplicării deciziilor.
6. Executarea silită. Mijloace de constrângere.
Atitudinea generală a persoanelor fizice şi juridice este de a executa de bună
voie deciziile autorităţilor publice, contribuind la derularea în bune condiţii a
raporturilor sociale, la conservarea unui climat de legalitate, ordine şi disciplină,
absolut necesare unei vieţi sociale normale.
Există cazuri în care persoanele fizice sau agenţii economici nu execută
întocmai şi la timp deciziile autorităţilor. Pentru aceştia se utilizează mijloacele de
constrângere.
6.1 Executarea silită – constă în silirea celor obligaţi la executare de a-şi realiza
această obligaţie, fără ca pentru această se li se aplice o pedeapsă.
Sunt situaţii când executarea silită atrage după sine traducerea în viaţă a unei
sancţiuni. Exemplu: confiscarea unor bunuri în vederea executării unei hotărâri
judecătoreşti prin care s-a pronunţat pedeapsa penală a confiscării totale sau parţiale a
averii condamnatului.
6.2 Executarea silită poate fi realizată:
- direct – asupra persoanei subiectului pasiv al obligaţiei de executare
(arestarea şi reţinerea celui condamnat la o pedeapsă privativă de libertate)
- indirect - cum este cazul vânzării silite ori confiscării unor bunuri.
Instaurarea carantinei este o măsură de executare silită.
În cazul încălcării măsurilor de carantină se aplică sancţiuni administrative.
Fapte de executare silită cele mai frecvente sunt:
- sechestrul asigurator sau poprirea asiguratorie care constau în
indisponibilizarea unor sume de bani sau a unor bunuri;
- vânzarea silită – sechestrarea unor bunuri, evaluarea şi vânzarea lor;
- rechiziţia.
Există diverse forme de executare silită specifice unui domeniu sau altul al
activităţii agenţilor economici.

151
Exemplu:
- suspendarea lucrărilor de construcţii sau reparaţii care încalcă normele de
protecţie a muncii sau protecţia mediului ambiant;
- sistarea finanţării bugetare a unor instituţii, blocarea de acreditive;
- în domeniul medical – executarea silită sub forma tratamentului medical
forţat a unor persoane suferinde de anumite boli;
- în domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice – percheziţii domiciliare
şi corporale, reţinerea sau deţinerea unor persoane în vederea efectuării
urmăririi penale ori a executării unei pedepse privative de libertate.

152
 TEMA 7
RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ

I . Procedura contravenţională
1. Conceptul de drept contravenţional. Noţiuni şi caracteristici.
Sancţiunile administrative ca formă principală a constrângerii administrative
sunt aplicabile, în general, în situaţia comiterii unor contravenţii.
Legea nr. 32/1968 art. 1 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor
definea contravenţia ca fiind „fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol
social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată prin legi, decrete
sau acte normative ale organelor arătate în lege.”
Aşadar, observăm că nu pot fi considerate contravenţii decât faptele care sunt
descrise şi calificate ca atare de un act administrativ.
Stabilirea contravenţiilor nu se poate face prin dispoziţii cu caracter
exemplificativ, ci este necesar ca fiecare faptă considerată contravenţie să fie
prevăzută în mod expres şi distinct de un text normativ, care să prevadă şi sancţiune
aplicabilă.
Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, „contravenţia reprezintă fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi
sancţionată ca atare prin lege, hotărâri ale Guvernului, ori prin hotărâre a consiliului
local al comunei, oraşului sau cel al sectorului municipiului Bucureşti, al consiliului
judeţean ori al consiliului general al municipiului Bucureşti”.
2. Noţiunea şi caracterizarea contravenţiei ca faptă antisocială. Elementele
definitorii ale noţiunii de contravenţie.
1. Caracterul ilicit al faptelor incriminate, este dat de faptul că orice
contravenţie reprezintă o abatere de la lege sau de la regulile de convieţuire stabilite
prin acte normative ale autorităţilor administraţiei publice.
2. Vinovăţia celui care săvârşeşte contravenţia.
O faptă constituie contravenţie şi urmează a fi sancţionată numai în măsura în
care a fost comisă cu intenţie sau din culpă.

153
 Pentru ca o contravenţie să atragă sancţionarea autorului, acesta trebuie să aibă
capacitatea de a răspunde juridic, care se naşte odată cu împlinirea vârstei de 14 ani.
Minorul care a împlinit vârsta e 14 ani, ca şi persoanele – indiferent de vârstă –
care suferă de anumite maladii mintale sau infirmităţi fizice, sunt ocrotite de lege ca
iresponsabile.
3. Un alt element al noţiunii de contravenţie îl constituie periculozitatea sa
socială.
Legea califică drept contravenţii acele fapte care prezintă un grad de pericol
social mai redus decât infracţiunea, pentru a cărei săvârşire sunt prevăzute sancţiuni
penale mult mai grave.
Câteva deosebiri:
- contravenţia este aplicată de autorităţile publice potrivit procedurilor
administrative şi nu de instanţe judecătoreşti;
- infracţiunile nu pot fi stabilite decât în baza legii, contravenţiile pot fi
reglementate şi prin alte categorii de acte normative.
Particularizarea contravenţiei, în raport cu abaterea disciplinară constă în
categoria de acte normative prin care acestea sunt reglementate.
Spre deosebire de contravenţie, abaterea disciplinară poate fi prevăzută şi de
alte reglementări decât cele ţinând de norma dreptului administrativ, cum ar fi Codul
muncii, diferite statute disciplinare, contracte colective, etc.
De asemenea, abaterea disciplinară presupune un raport de subordonare între
cel care o comite şi autoritatea publică sau organizaţia care aplică sancţiunea.
3.Trăsăturile esenţiale şi conţinutul contravenţiei.
Aceste trăsături rezultă din definiţia cuprinsă în art. 1 din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001 şi sunt următoarele:
- vinovăţia,
- stabilirea faptei,
- sancţionarea faptei drept contravenţie, prin lege sau prin alt act normativ.
Numai în măsura în care întruneşte toate aceste elemente, o faptă capătă
caracter contravenţional şi poate atrage răspunderea contravenţională.

154
 3.1 Trăsăturile contravenţiei::
1. Săvârşirea faptei contravenţionale cu vinovăţie:
Contravenţia este săvârşită cu intenţie atunci când făptuitorul prevede:
- urmările fapte sale şi urmăreşte producerea lor prin comiterea acelei fapte
(intenţie directă)
- rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte să se producă acceptă posibilitatea
producerii (intenţie indirectă).
2. Contravenţia este săvârşită din culpă atunci când făptuitorul:
- prevede rezultatul faptei sale dar nu îl acceptă socotind fără temei că el nu
se va produce (uşurinţă sau culpă de previziune)
- nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-ş prevadă
(neglijenţă sau culpă fără previziune)
Spre deosebire de infracţiune, contravenţia se sancţionează indiferent de forma
de vinovăţie, excepţia de nesancţionare a faptelor săvârşite din culpă trebuie să fie
prevăzută expres de actul normativ care stabileşte şi sancţionează fapta respectivă.
Fapta săvârşită fără vinovăţie (spre exemplu, în legitimă apărare sau când
urmările faptei nu puteau fi prevăzute), nu va fi considerată contravenţie, iar
făptuitorul nu va fi tras la răspundere juridică.
3. O altă trăsătură constă în stabilirea faptei ca atare şi sancţionarea prin lege,
prin hotărâre a guvernului ori prin hotărâre a consiluluii local
Actele normative prin care se stabilesc contravenţiile vor cuprinde descrierea
faptelor ce constituie contravenţii şi sancţionarea ce urmează să se aplice pentru
fiecare din acestea.
Actele normative de stabilire a contravenţiilor au termen de intrare în vigoare
de la data aducerii lor la cunoştinţă sau de la data publicării.
3.2 Conţinutul contravenţiei
Analizând contravenţia ca faptă antisocială distingem patru elemente
constitutive:
- obiectul
- subiectul

155
 - latura subiectivă
- latura obiectivă.
Aceste elemente trebuie îndeplinite cumulativ la fiecare contravenţie.
3.3 Obiectul contravenţiei îl constituie valorile, relaţiile sociale, bunurile sau
interesele legitime apărate prin norme de drept administrativă cărora li se aduce
atingere sau sunt puse în pericol de fapta săvârşită.
De regulă, contravenţiile sunt grupate în acte normative, în funcţie de obiectul
lor, de cele mai multe ori acest lucru rezultând chiar din titlul actului respectiv.
3.4 Subiect al contravenţiei este persoana fizică ce comite o faptă
contravenţională.
Contravenţia se caracterizează printr-o faptă a omului de încălcare a legii.
Pentru ca o persoană fizică să poată fi subiect al unei contravenţii trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
1. Subiectul trebuie să aibă vârsta de 14 ani împliniţi;
2. Subiectul contravenţiei trebuie să fie responsabil.
- responsabilitatea înseamnă atât un factor intelectiv, adică înţelege ce face,
distinge caracterul periculos al faptelor de caracterul nepericulos;
- responsabilitatea constă şi în puterea de a se conduce, de a se stăpâni, de a fi
stăpân pe faptele sale.
3. O altă condiţie este libertatea de hotărâre şi de acţiune. Aceasta presupune ca
persoana respectivă să fi avut posibilitatea de a hotărî în mod liber asupra comiterii
acţiunii, să fi avut libertatea de a acţiona în raport cu hotărârea luată.
În afara acestor condiţii, subiectul trebuie să mai aibă şi o anumită calitate:
- funcţionar
- conducător auto
- vânător
- posesor de arme
- agent comercial etc.
Dacă o persoană a săvârşit mai multe contravenţii, sancţiunea se aplică pentru
fiecare contravenţie în parte.

156
 Contravenţia poate fi comisă de un singur subiect sau de mai mulţi, în
participaţie. Legislaţia noastră nu prevede sancţionarea persoanelor care au participat
la săvârşirea contravenţiei în calitate de instigatori sau complici.
Latura obiectivă o formează acţiunea sau inacţiunea producătoare a urmărilor
socialmente periculoase sau care ameninţă anumite valori sociale, fiind prevăzută în
actul normativ de stabilire şi sancţionare a faptei şi considerată ca fiind contravenţie.
Latura subiectivă – se referă la atitudinea psihică a contravenientului faţă de
fapta săvârşită şi urmările ei. Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia –
sub forma de intenţie sau culpă.
Săvârşirea cu intenţie prezintă un grad de pericol social mai mare decât când
acesta se comite din culpă.
4. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei.
Caracterul contravenţional al faptei este dat de:
- fapta concretă să prezinte un grad de pericol social care justifică recurgerea la
sancţiunile administrative;
- fapta să fie săvârşită cu vinovăţie;
- fapta să fie prevăzută şi sancţionată ca atare în legi, decrete sau alte acte
normative ale unor organe de stat.
Deci, fără caracterul ilicit specific, o faptă concretă nu poate fi calificată
contravenţie, iar fără contravenţie, potrivit principiului legalităţii, nu poate exista
răspundere contravenţională.
În anumite situaţii prevăzute de lege, caracterul contravenţional al faptei poate
fi înlăturat.
Legea admite că o faptă sau anumite categorii de fapte reglementate drept
contravenţii, dacă sunt săvârşite în anumite condiţii, nu constituie contravenţii şi nu
pot servi drept temei pentru răspunderea contravenţională.
Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în următoarele cazuri:
1. cazul legitimei apărări,
2. stării de necesitate;
3. constrângerii fizice sau morale;

157
 4. cazului fortuit;
5. iresponsabilităţii;
6. beţiei involuntare complete;
7. erorii de fapt;
8. a infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită.
Fapta săvârşită de un minor sub 14 ani nu constituie contravenţie.
1. Legitima apărare: este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta
pentru a înlătura un efect material direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a
altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
Exemplu: claxonatul într-o zonă interzisă atunci când şoferul vrea să atragă
atenţia publicului în timp ce se apără de un atac violent.
2. Starea de necesitate - nu constituie contravenţie.
Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a se salva de la un
pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel - viaţa, integritatea corporală ori
sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.
Condiţiile ce trebuie întrunite de starea de necesitate_
- fapta să fie săvârşită ca urmare a survenirii unui pericol neprevăzut –
calamităţi naturale scăpate de sub controlul omenesc.
- pericolul să fie iminent (pentru salvarea unei vieţi omeneşti se încalcă diferite
reguli de circulaţie)
- fapta trebuie să fie săvârşită numai pentru a salva viaţa, integritatea corporală,
sănătatea făptuitorului sau a altei persoane.
3. Constrângerea – poate exista constrângere fizică sau morală.
4. Cazul fortuit - constă în intervenţia unui eveniment nou, a unei întâmplări
imprevizibile care determină producerea rezultatului socialmente periculos.
Exemplu: nesemnalizarea schimbării direcţiei de mers de către conducătorul
autor constituie contravenţie ( chiar şi în cazul în care nu se aprinde becul de
semnalizare).

158
 5. Iresponsabilitatea – este iresponsabilă persoana care, din cauza incapacităţii
psihice existentă în momentul săvârşirii faptei, nu poate să îşi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale ori nu poate fi stăpână pe ele.
O asemenea persoană nu poate înţelege de ce acţiunile sau inacţiunile sale
prezintă pericol social şi de asemenea, au caracter ilicit.
6. Beţia involuntară completă - produsă de alcool sau de alte substanţe datorită
unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului constituie o cauză care înlătură
caracterul contravenţional al faptei săvârşite.
7. Eroarea de fapt - se referă la necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către
făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depind caracterul
contravenţional al faptei.
Reprezentarea greşită a realităţii, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
realităţii.
8. Infirmitatea – Traversarea străzii de către un pieton atunci când semaforul
arată culoarea roşie constituie contravenţie. Această faptă nu constituie contravenţie
în cazul în care este săvârşită de o persoană care suferă de daltonism.
9. Minoritatea - potrivit art. 11 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001
fapta săvârşită de un minor sub 14 ani nu constituie contravenţie.
5. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional sau executarea sancţiunii.
Există cazuri când, tragerea la răspundere contravenţională şi aplicarea
sancţiunii nu se poate efectua.
1. Fapta nu se mai consideră contravenţie ori se reduce sancţiunea
- apariţia unui nou act normativ care consideră că fapta săvârşită nu mai
constituie contravenţie. Astfel, se aplică principiul recunoscut în materia dreptului
contravenţional că legea se aplică numai faptelor săvârşite în timpul cât acestea se
află în vigoare.
Faptele contravenţionale săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii nu intră
sub incidenţa legii.

159
 Prescripţia – Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 art. 13 reglementează
prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale, iar art. 14 reglementează prescripţia
executării sancţiunii.
Art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prevede că prescripţia aplicării
sancţiunii amenzii pentru contravenţie se prescrie în termen de 6 luni de la data
săvârşirii faptei.
În cazul contravenţiilor continue, termenul de 6 luni curge de la data constatării
faptei.
Art. 14 reglementează prescripţia executării sancţiunii – amenzii
contravenţionale – în termen de doi ani de la data aplicării sancţiunii.
Ordinul autorităţii ierarhice – în literatura de specialitate s-a afirmat, fără a se
preciza explicit natura juridică, faptul că ordinul autorităţii ierarhice ar înlătura
răspunderea contravenţională.
Graţierea - reprezintă actul de clemenţă prin care puterea de stat renunţă, din
anumite considerente la executarea unei sancţiuni pronunţate de instanţele
judecătoreşti.
Graţierea are un caracter subiectiv sau personal, în sensul că se acordă unor
persoane individualizate în actul respectiv, indiferent de natura faptei comise sau de
natura şi cuantumul sancţiunilor aplicate.
6. Sancţiuni contravenţionale. Clasificare.
Sancţiunile aplicate în cazul săvârşirii contravenţiilor sunt :
- principale
- complementare.
Sancţiuni contravenţionale principale sunt:
a. avertismentul;
b. amenda contravenţională;
c. obligarea contravenientului la prestarea unui serviciu în folosul comunităţii;
d. închisoarea contravenţională, dacă nu există consimţământul
contravenientului pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Sancţiuni contravenţionale complementare sunt:

160
 - confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
- suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei de
executate a unei activităţi;
- închiderea unităţii;
- blocarea contului bancar;
- suspendarea activităţii agentului economic;
- retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activitatea de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
- desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Avertismentul – este sancţiunea cea mai uşoară care se aplică făptuitorului în
cazul săvârşirii unei contravenţii care prezintă un grad de pericol social redus.
Avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului
asupra pericolului faptei sale şi în recomandarea ca pe viitor să respecte dispoziţiile
legii. Avertismentul este o măsură educativă.
Amenda contravenţională - constă într-o sumă de bani pe care contravenientul
trebuie să o plătească, când săvârşeşte o contravenţie cu un grad mai mare de pericol
social.
Amenda contravenţională are caracter administrativ. Ea are limite minime şi
maxime de aplicare.
Obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii:
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prevede ca o sancţiune contravenţională
principală obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii.
Legea nr. 82/1999 prevedea obligativitatea contravenientului la prestarea unei
activităţi în folosul comunităţii ca modalitate de înlocuire, cu consimţământul
contravenientului a sancţiunii închisorii contravenţionale.
Închisoarea contravenţională – este reglementată, prevăzută în Legea nr.
32/1968 şi menţinută prin Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

161
 Conform art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 închisoarea
contravenţională poate fi stabilită numai prin lege şi numai pe o durată ce nu
depăşeşte şase luni.
Închisoarea contravenţională este alternativă cu amenda contravenţională. Ea
poate fi aplicată, dacă legea prevede, şi minorilor care eu împlinit vârsta de 16 ani.
Confiscarea bunurilor – Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 la art. 5 alin. 3
prevede ca o sancţiune contravenţională complementară confiscarea bunurilor
destinate, folosite sau rezultate din contravenţii.
Acest text corespunde dispoziţiei contravenţionale din art. 44 alin. 9 „Bunurile
destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai
în condiţiile legii”.
Prima remarcă a) natura juridică a sancţiunii – ordonanţa stabileşte că suntem în
prezenţa unei măsuri complementare.
A doua remarcă: b) priveşte entitatea materială confiscată – adică, confiscarea trebuie
să privească lucrurile şi nu doua bunurile.
În baza ordonanţei, sunt supuse confiscării trei categorii de bunuri:
- cele destinate săvârşirii contravenţiei (unelte de pescuit)
- cele folosite în comiterea contravenţiei (cuţite, arme)
- cele rezultate din contravenţie.
- Alte sancţiuni complementare:
- suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei;
- închiderea unităţii;
- suspendarea activităţii agentului economic;
- retragerea licenţei sau avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activitatea de comerţ exterior;
- desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
7. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale.
A. Persoanele competente să constate contravenţiile sunt:
- primari;

162
 - ofiţeri şi subofiţeri ai Ministerului administraţiei şi internelor, special
abilitaţi;
- persoane împuternicite de miniştri, prefecţi etc.
B. Procesul verbal de constatare:
- este încheiat de agentul constatator;
- este un act administrativ, din punct de vedere juridic;
C. Aplicarea sancţiunii.

163
 TEMA 8
PROCEDURA CONTRAVENŢIONALĂ. CONSTATAREA
CONTRAVENŢIILOR ŞI APLICAREA SANCŢIUNILOR
CONTRAVENŢIONALE

1. Persoanele competente să constate contravenţia

Fazele procedurale privind răspunderea contravenţională:
- luarea la cunoştinţă este o încălcare a dispoziţiilor legale de către agentul
constatator;
- constatarea încălcării dispoziţiilor legale pe baza celor observate personal de
către agentul constatator, a relatărilor autorului, victimelor, martorilor, precum şi a
altor probe.
- stabilirea identităţii contravenientului;
- stabilirea împrejurărilor în care s-a săvârşit contravenţia;
- stabilirea actului normativ care prevede contravenţia;
- stabilirea pagubelor materiale
- stabilirea răspunderii făptuitorului.
Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 agenţi constatatori pot fi:
- primari:
- ofiţeri şi subofiţeri din cadrul Ministerului administraţiei şi internelor,
special abilitaţi;
- persoanele împuternicite în acest scop de miniştrii şi de alţi conducători ai
autorităţilor centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari;
- alte persoane prevăzute în legi speciale.
Exemplu: ofiţeri şi subofiţeri din cadrul Ministerului administraţiei şi
internelor constată contravenţii privind:
- apărarea ordinii publice;
- circulaţia pe drumurile publice;

164
 - regulile generale de comerţ;
- circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare, ţigărilor şi
băuturilor alcoolice,
- alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâri ale guvernului.
Atât Ministerul administraţiei şi internelor, Ministerul apărării naţionale cât şi
autorităţile administraţiei publice care au în subordine structuri militare stabilesc prin
regulamente interne organele competente să constate şi să aplice sancţiunile
prevăzute în cazul contravenţiilor săvârşite.
2. Procesul verbal de constatare a contravenţiei
Materializarea activităţii de constatare a contravenţiei se face în procesul
verbal încheiat de către agentul constatator.
Din punct de vedere al materiei juridice, procesul verbal este un act
administrativ prin care se individualizează fapta ilicită.
Procesul verbal poate fi întocmit atât în prezenţa cât şi în absenţa făptuitorului
pe baza constatărilor personale şi a probelor administrate de agentul constatator.
Procesul verbal de constatare a contravenţiei cuprinde:
- data şi locul unde este încheiat;
- numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul
constatator;
- datele personale din actul de identitate – inclusiv CNP – ocupaţia şi locul de
muncă al contravenientului;
- descrierea faptei contravenţionale, cu indicarea datei, orei şi locului în care
a fost săvârşită;
- descrierea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei;
- evaluarea eventualelor pagube pricinuite;
- indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează
contravenţia;
- indicarea societăţii de asigurări (când s-a produs un accident de circulaţie);
- posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul de
amendă prevăzut în actul normativ;

165
 - termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângere.
Dacă, contravenientul este minor, procesul verbal va cuprinde şi numele,
prenumele şi domiciliul părinţilor.
Pentru persoanele juridice în procesul verbal se va trece şi denumirea, sediul,
numărul de înmatriculare în registrul comerţului, codul fiscal al acesteia precum şi
datele de identificare ale persoanei care o reprezintă.
Procesul verbal se întocmeşte în două exemplare şi se semnează pe fiecare
pagină de către agentul constatator şi de către contravenient.
În cazul în care contravenientul nu este prezent sau refuză să semneze, sau nu
poate semna agentul constatator face menţiunea despre aceste împrejurări care
trebuiesc confirmate de cel puţin un martor pentru care sunt consemnate şi datele de
identitate ale acestuia în procesul verbal.
În lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au condus la
încheierea procesului verbal în acest mod.
3. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale
Potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor se
stabileşte cine are dreptul să aplice contravenţia – agentul constatator sau o altă
persoană sau un alt organ.
Dacă legea prevede sancţiunea închisorii contravenţionale alternativ cu amenda
contravenţională şi agentul constatator apreciază că sancţiunea amenzii nu este
îndestulătoare, încheie proces verbal de constatare şi îl înaintează, în cel mult 48 de
ore judecătoriei în a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia, pentru
aplicarea sancţiunii corespunzătoare.
Dacă instanţa apreciază că nu se impune aplicarea închisorii contravenţionale,
va dispune înlocuirea închisorii contravenţionale cu sancţiunea obligării la prestarea
unei activităţi în folosul comunităţii, dacă persoana care a săvârşit fapta
contravenţională este de acord.
4. Căile de atac împotriva sancţiunilor contravenţionale.

166
 Potrivit art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, împotriva procesului
verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiuni se poate face plângere
în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.
Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar
cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce
priveşte măsura confiscării.
Plângerea, însoţită de copia de pe procesul verbal de constatare a contravenţiei
se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o
primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens.
Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimite la judecătorie.
Plângerea suspendă executarea.
Judecătoria fixează termen de judecată care nu va depăşi 30 de zile.
La judecarea cauzei, instanţa, potrivit art. 296 Cod procedură civilă, instanţa va
pronunţa una din următoarele soluţii:
a) respingerea plângerii, atunci când:
- plângerea a fost introdusă după expirarea termenului;
- când plângerea a fost introdusă de o persoană care nu avea dreptul să o facă;
- când plângerea a fost făcută de o persoană care nu are interes personal;
- nu există cauze de nulitate a procesului verbal.
b) admiterea plângerii şi anularea procesului verbal atunci când se constată
existenţa unor cauze de nulitate;
c) admite în parte plângerea şi modifică sancţiunea prin reducerea ori
înlocuirea amenzii cu avertisment;
d) în toate aceste cazuri se va pronunţa asupra despăgubirilor pentru prejudici,
dacă este există.
Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată prin
recurs în termen de 15 zile de la comunicare la secţia de contencios administrativ a
tribunalului. Motivarea recursului este obligatorie.
5. Executarea sancţiunilor contravenţionale.

167
 Ordonanţa nr. 2/2001 art. 37 prevede că, procesul verbal neatacat în termen de
15 zile, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat
plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate.Avertismentul se
adresează doar când contravenientul este prezent.
Dacă sancţiunea a fost aplicată de instanţă prin înlocuirea amenzii
contravenţionale cu avertisment, comunicarea acesteia se face în scris.
Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face astfel:
- de către organul din care face parte agentul constatator, dacă nu există cale de
atac împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de
lege;
- de către instanţa judecătorească în celelalte cazuri.
Aceste organe vor comunica din oficiu organelor de specialitate procesul
verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii sau a hotărârii
judecătoreşti irevocabile prin care s-a soluţionat plângerea.
Executarea se face în baza dispoziţiilor Codului de procedură fiscală privind
executarea silită a creanţelor bugetare.
Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură.
În caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului verbal, bunurile
confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se
restituie deîndată celui în drept.
Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se pune în executare
de către prima instanţă de judecată prin emiterea unui mandat de executare şi se
execută în raza unităţii administrativ-teritoriale în care contravenientul îşi are
domiciliul sau reşedinţa, în domeniul serviciilor publice şi locurile stabilite prin
hotărâre de către consiliul local.
Mandatul de executare va fi adus la îndeplinire de către primar.

168
 TEMA 9
CONTROLUL ASUPRA ACTIVITĂŢII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Noţiunea de control şi necesitatea controlului în funcţionarea

administraţiei publice.
Prin control se înţelege verificarea, monitorizarea şi analiza permanentă sau
periodică a unei activităţi pentru a urmări mersul ei şi pentru a lua măsuri de
îmbunătăţire.
Controlul asupra administraţiei are drept scop fundamental realizarea unor
valori politice care trebuie să satisfacă necesităţile societăţii.
Prin scopurile sale, controlul acţiunii administraţiei se situează în centrul
realităţilor între „putere” şi „cetăţeni” care i se supun.
Controlul îmbracă diferite forme, clasificate astfel:
După momentul în care are loc:
a) controale care preced intrarea în vigoare a deciziilor administrative (acestea
pot preveni o eroare, dar îngreunează procedurile şi paralizează iniţiativele).
b) controale care intervin atunci când au intrat în vigoare deciziile.
După conţinutul şi obiectul acţiunii de control:
a) controale de legalitate – verifică compatibilitatea sau conformitatea unui act
sau a unei operaţiuni cu norma juridică.
b) controale de oportunitate – care comportă o judecată asupra valorii tehnice,
politice, morale, a comportamentului supus examinării sau expertizării.
După autorul lor:
a) controale interne, care au loc în interiorul administraţiei;
b) controale externe – exercitate de autorităţile din exterior.

169
 Aceste clasificări au menirea de a oferi unele repere, dar nu sunt foarte
relevante.
În ţara noastră, administraţia este reglementată şi supravegheată de:
- autorităţile politice şi administrative;
- de justiţie;
- la care se adaugă şi articolele şi propunerile de reformă exprimate de
mijloacele de comunicare în masă care, adesea, nu sunt decât ecoul opiniei publice.
Exemple:
A. Controlul parlamentar: reprezintă controlul puterii legislative asupra puterii
executive.
Competenţa celor două Camere ale Parlamentului de a numi şi a retrage
încrederea acordată guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu votul
majorităţii senatorilor şi deputaţilor (art. 113 din Constituţiei).
Art. 109 alin. 1 din Constituţie „Guvernul răspunde politic numai în faţa
Parlamentului pentru întreaga sa activitate”, iar „fiecare membru al guvernului
răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea guvernului şi pentru
actele acestuia.”
Parlamentul are diverse forme de informare şi exercitare a controlului asupra
executivului.
Art. 112 – întrebări, interpelări, moţiuni simple.
Art. 64 alin. 4 „fiecare Cameră constituie comisii permanente şi poate institui
comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii
comune”.
B. Controlul autorităţilor administrative autonome faţă de Guvern:
Printre organismele create în baza prevederilor constituţionale ca „instituţii
administrative autonome” faţă de guvern există câteva a căror misiune este total sau
în parte controlul administraţiei.
- Consiliul Concurenţei – Legea nr. 21/1996, Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 121/2003, Legea nr. 184/2004;

170
 - Consiliul de Supraveghere a Asigurărilor – Legea nr. 32/2000 şi Legea nr.
76/2003;
- Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică – Legea nr. 88/1993;
- Consiliul Naţional al Audiovizualului – Legea nr. 48/1992, Legea nr.
504/2002;
- Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Statului (CNSAS) – Legea nr.
197/1999 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/2006;
- Avocatul Poporului – Legea nr. 35/1997, Legea nr. 181/2002, Hotărârea
Guvernului 233/2004;
- Curtea de conturi – Legea nr. 94/1992.
C. Controlul administrativ - reprezintă verificarea exercitată de administraţia
publică asupra ei însăşi.
Scopul şi obiectivele controlului administrativ sunt de a constata dacă stadiul şi
modul de îndeplinire a atribuţiilor legale, se desfăşoară în baza legii şi operativ, să
aibă un rol activ, în vederea perfecţionării activităţii controlate, inclusiv a legislaţiei
pe care se întemeiază activitatea verificată.
Menirea controlului este de a descoperi cauzele generatoare şi condiţiile
favorizatoare ale abaterilor de la normele legale în vederea înlăturării lor prin
aplicarea măsurilor de corecţie şi sancţionare, dacă este cazul, în scopul evitării
producerii pe viitor a altor abateri.
2. Elementele componente ale controlului
A. Baza de referinţă
B. Obiectul controlului
C. Operaţiunile de control.
A. Baza de referinţă – cuprinde acele obiective care trebuiesc urmărite în
cadrul obiectului controlului.
B. Obiectul controlului – tema controlului
C. Operaţiunile de control – sunt realizate de către autorii controlului şi
urmăresc să stabilească conformitatea obiectului controlului cu elementele cuprinse

171
în baza de referinţă (respectarea legalităţii diferitelor acte pe care le elaborează
administraţia).
3. Funcţiile controlului administrativ şi formele acestuia.
1. Funcţia de evaluare.
2. Funcţia preventivă
3. Funcţia de documentare
4. Funcţia recuperatorie
5. Funcţia educativă.
1. Funcţia de evaluare - prin intermediul acestei funcţii se pot face aprecieri
asupra stării reale cât şi aprecierea performanţelor unei acţiuni economice.
2. Funcţia preventivă – asigură luarea unor măsuri de către echipele de control,
în vederea evitării şi eliminării unor fraude, abuzuri înainte de a se produce efectele
juridice ale acestora.
3. Funcţia de documentare - a controlului asupra administraţiei permite
cunoaşterea proceselor care au loc în activitate, a rezultatelor activităţii economice,
evidenţierea (relevarea) fraudelor şi depistarea cauzelor acestora.
4. Funcţia recuperatorie evidenţiază preocuparea pentru descoperirea şi
recuperarea pagubelor, precum şi pentru stabilirea, conform legii, a răspunderii
juridice.
5. Funcţia educativă - permite acţiuni de modelare a celor care au atribuţii în
formarea şi utilizarea fondurilor publice.
4. Formele controlului asupra administraţiei
a) Controlul exercitat de autoritatea legislativă şi de structuri care ţin de
aceasta.
b) Control exercitat de autorităţile judecătoreşti şi de organele cu activitate
jurisdicţională.
c) Control exercitat de autorităţile administraţiei publice şi de structurile din
sistemul acestora.
5. Modalităţi de control asupra administraţiei

172
 Controlul poarte privi administraţia ca activitate, dar şi organizarea
administraţiei ca instituţie.
Controlul mai poate fi şi asupra organizării utilizării resurselor umane,
materiale şi financiare.
Se poate distinge un control analitic priind funcţionarii şi un control sintetic
destinat serviciilor administrative.
Controlul poate examina motivele şi conţinutul, precum şi obiectul actelor
administrative.
6. Controlul exercitat de autorităţile administraţiei publice
A. Controlul administrativ intern – structurile organizatorice ale fiecărui organ
al administraţiei publice sunt într-un sistem de relaţii de subordonare unele faţă de
altele, din treaptă în treaptă, până la organul de conducere din vârful ierarhiei.
Buna funcţionare a organului în ansamblul său se asigură prin conducerea
acţiunilor de sus în jos, conducere care se asigură atât prin fapte de execuţie propriu-
zisă, cât şi prin acţiuni de control a execuţiei.
Execuţia se realizează de către toţi funcţionarii publici din cadrul organului.
Controlul aparţine numai celor care deţin funcţii de conducere prin organele
colegiale sau unipersonale. Deci, dreptul de control intern este un atribut al funcţiei
de conducere.
Controlul intern priveşte deopotrivă legalitatea, dar şi oportunitatea actelor şi
faptelor celor controlaţi.
B. Controlul administrativ extern (ierarhic)
Autorul controlului este un organ ierarhic superior celui faţă de care se exercită
controlul.
Controlul ierarhic se execută din oficiu, ca parte a activităţii de management.
El poate fi declanşat şi la cererea unei persoane fizice sau juridice, caz în care
îmbracă forma recursului ierarhic şi care constituie o condiţie prealabilă pentru
introducerea acţiunii în contencios administrativ.

173
 Recursul ierarhic este o posibilitate oferită de lege celor vătămaţi în drepturile
lor pin actele administrative, pe care o pot folosi înainte de a se adresa instanţelor
judecătoreşti cu acţiuni în contencios administrativ.
Efectele controlului ierarhic, prin complexitatea lor sunt de natură să asigure
eficienţa acţiunii administrative supuse controlului.
Subiectul controlului poate impune refacerea actului sau a operaţiunii materiale
pe care le consideră neconforme cu elementele bazei de referinţă, legalitatea şi
oportunitatea acţiunii.
În competenţa autorului controlului ierarhic poate să intre şi dreptul de a anula
anumite acte juridice pe care le-au făcut funcţionarii controlaţi.
Subiectul controlului poate dispune încetarea executării unui act de către
organele sau funcţionarii controlaţi.
C. Controlul de tutelă administrativă
Tutela administrativă există între autorităţi ale administraţiei publice care nu se
află în raporturi de subordonare ierarhică.
Exemplu – Prefectul – ca reprezentant al statului, exercită un control asupra
Consiliilor judeţene şi locale, precum şi a primarilor, deoarece legea prevede că
autorităţile respective au obligaţia de a comunica prefectului actele adoptate, iar
acesta de a se pronunţa asupra legalităţii lor.
Deci, baza de referinţă a controlului priveşte legalitatea unor acte juridice pe
care le fac organele administraţiei publice supuse controlului, expres menţionate de
lege.
D. Controlul exercitat prin jurisdicţiile administrative
Se exercită prin organe care au atribuţii jurisdicţionale şi care sunt incluse în
sistemul organelor administraţiei publice.
Exemplu: Curtea de conturi - care exercită control asupra modului de formare,
de administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public.
7. Criterii de eficienţă a controlului administrativ
1.Controlul trebuie să fie efectuat de persoane competente.

174
Controlorii trebuie:
- să fie funcţionari bine pregătiţi, cu experienţă în domeniu;
- să cunoască foarte bine prevederile legale din domeniul pe care îl
controlează;
- în activitatea de control să dea dovadă de probitate profesională, de
corectitudine şi cinste, să nu manifeste slăbiciune şi să nu se lase tentat de
promisiunile directe sau indirecte materiale;
- să dea dovadă de tact şi să fie receptiv la toate explicaţiile date de cel
controlat.
2. Procedura controlului în ansamblul activităţii administraţiei trebuie să aibă
un rol secundar faţă de cea de execuţie.
3. Alegerea celor mai potrivite forme şi metode de control (control tematic,
anunţat sau inopinant).
4. Concluziile trebuie să fie bine fundamentate şi argumentate.
5. Stabilirea unor măsuri pentru înlăturarea neajunsurilor şi îmbunătăţirea
muncii.

175
 TEMA 10
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

1. Noţiunea şi evoluţia reglementării contenciosului administrativ

Definiţia contenciosului administrativ
Art. 52 alin. 1 din Constituţia României (2003) referitor la dreptul persoanelor
vătămate de o autoritate publică prevede:
„(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o
autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal
al unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”.
Definiţie: totalitatea litigiilor juridice dintre administraţia publică şi cei
administraţi reprezintă contenciosul administrativ.
Este necesar ca persoanele administrate să aibă dreptul de a se adresa unui
judecător când le-au fost încălcate drepturile, ca urmare a unor abuzuri sau a unor
greşeli.
Putem defini, în sens larg, contenciosul administrativ ca fiind totalitatea
litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi, indiferent de natura juridică a
litigiilor.
În sens restrâns, noţiunea de contencios administrativ se referă doar la acele
litigii în care autorităţile administraţiei publice şi alte organizaţii folosesc regimul
juridic administrativ, în baza competenţei pe care le-o conferă legea.

176
 Pentru respectarea legii în cadrul activităţii executive există mai multe
instrumente juridice de control.
Controlul jurisdicţional al legalităţii activităţii administraţiei publice este
reglementat în art. 52 alin 1 din Constituţia României.
În afară de persoanele fizice sau juridice cărora li se recunoaşte dreptul de a
introduce acţiuni în justiţie în vederea protejării drepturilor lor subiective, atât
Constituţia României (art. 125 alin. 5), cât şi legile speciale (Legea administraţiei
publice locale, Legea privind instituţia prefectului) conferă prefectului atribuţia de „ a
ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al
celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal” (Constituţia
României, 2003 art. 123 alin.5)
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ la art. 2 alin. 1 lit. e
defineşte contenciosul administrativ ca fiind: „activitatea de soluţionare de către
instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel
puţin una din părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea
sau încheierea, după caz, a uni act administrativ în sensul prezentei legi, fie din
nesoluţionarea în termenul legal, ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim.”
Deosebim două categorii de contencios administrativ:
a) contencios administrativ de anulare şi
b) contencios administrativ de plină jurisdicţie.
a) Contenciosul administrativ de anulare este acela în care instanţa de
contencios administrativ este competentă să anuleze sau să modifice un act
administrativ de autoritate adoptat ori emis cu respectarea legii sau să oblige serviciul
public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
b) contenciosul administrativ de plină jurisdicţie este acela în care instanţa de
contencios administrativ este competentă, potrivit legii să:
- anuleze actul administrativ de autoritate prin care un reclamant este vătămat
într-un drept al său recunoscut de lege;

177
 - modifice un act administrativ de autoritate care, prin prevederile a căror
modificare se cere, reclamantul a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege;
- oblige serviciul public administrativ la repararea pagubei ce i-a fost cauzată
reclamantului prin actul administrativ de autoritate emis ori prin refuzul de a rezolva
o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
Legea contenciosului administrativ prezintă o importanţă deosebită pentru
construcţia statului de drept în ţara noastră.
Prin această lege se pune la dispoziţia cetăţenilor, dar şi a persoanelor juridice
un instrument eficace pentru îndreptarea abuzurilor ori a neglijenţelor funcţionarilor
administraţiei statului.
2. Condiţiile exercitării acţiunii în justiţie potrivit legii contenciosului
administrativ
Legea nr. 544/2004 art. 1 prevede că „orice persoană care se consideră
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se
poate adresa instituţiei de contencios administrativ competente, pentru anularea
actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei
ce i-a fost cauzată.”
Interesul poate fi atât privat cât şi public.
Condiţiile necesare acţiunii în justiţie:
1. Prima condiţie se referă la calitatea reclamantului . calitatea reclamantului
este determinată de faptul că se află sau s-a aflat într-un raport de drept administrativ
în care celălalt subiect este un organ sau funcţionar al administraţiei publice.
Asemenea raporturi pot fi externe, dar şi interne, mai exact, acele relaţii din
interiorul organului administrativ, dintre şefi şi subalterni, persoane fizice sau dintre
organe din acelaşi sistem, dar cu statut juridic autonom. Exemplu: universităţi faţă de
Ministerul învăţământului.
2. A doua condiţie – vătămarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.

178
 Reclamantul trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv pe care legea îl
recunoaşte şi pe care autoritatea publică privată are obligaţia să-l respecte şi să-l
realizeze în favoarea reclamantului.
Prin aceasta se exprimă corelaţia dintre drepturile şi obligaţiile care se
formează între autorităţile publice şi cei administraţia în cadrul raporturilor juridice.
Potrivit art. 2 alin 1 lit. n din Legea nr. 544/2004, prin drept vătămat se înţelege
orice drept fundamental prevăzut de Constituţie, dar şi de lege, căruia i se aduce o
atingere printr-un act administrativ.
Exemple de drepturi vătămate:
- cel referitor la dreptul de proprietate,
- la dreptul de a ocupa diferite funcţii publice – secretar, contabil, cadru
didactic etc;
- dreptul de a exercita diferite funcţii şi meserii – avocat, medic cu cabinet
particular etc;
- dreptul de a fi reintegrat într-o funcţie publică din care reclamantul a fost
îndepărtat abuziv;
- dreptul de a obţine o autorizaţie de funcţionare etc.
Acţiunea în contencios administrativ poate fi introdusă atunci când s-au
încălcat interese legitime.
Art. 52 din Constituţia României (2003) trebuie corelat cu articolul 21 care
prevede că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime”.
În afara dreptului recunoscut de lege, mai este necesar ca acţiunea să prezinte
interes pentru reclamant, fără interes neexistând acţiuni în justiţie.
3. Vătămarea dreptului sau a interesului legitim să fie urmarea unui act
administrativ.
Legea nr. 544/2004, continuând tradiţia contenciosului administrativ din 1925
şi 1990, admite acţiunea în justiţie atât pentru actul administrativ propriu-zis cât şi
pentru actul administrativ asimilat.

179
 a) Actul administrativ propriu-zis – legiuitorul a elaborat o definiţie expresă a
acestuia făcând o distincţie între actele administrative normative şi cele individuale.
Pornind de la definiţia actului administrativ care „este o manifestare unilaterală
de voinţă, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii în
regim de putere publică”, actul administrativ trebuie să îndeplinească câteva condiţii
principale, pentru a face obiectul unor acţiuni în contenciosul administrativ.
1. Actul administrativ trebuie să conţină o singură voinţă juridică care se
manifestă în regim de putere publică şi prin care este vătămat un drept subiectiv sau
un interes legitim (public sau privat).
2. Atât actele administrative individuale cât şi cele normative pot fi obiect al
acţiunii în contencios administrativ, întrucât ele privesc un drept subiectiv sau un
interes public.
Un act administrativ cu caracter normativ poate produce o vătămare în mod
direct, întrucât efectele acestuia privesc pe toţi subiecţii de drept, iar legea apără
interesele publice legitime.
b)Actul administrativ asimilat -
Sunt asimilate actelor administrative, potrivit prevederilor art. 1 lit. c, teza a
doua, corelat cu alin. 2 art. 2 din Legea nr. 554/2004 următoarele acte administrative:
- contractele încheiate între autorităţile publice şi particulari, care au ca obiect
punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, lucrările de interes public,
prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice.
- se consideră act administrativ asimilat refuzul nejustificat de satisfacere a
unei pretenţii formulate de o persoană fizică sau juridică în legătură cu un drept pe
care legea îl recunoaşte şi autoritatea administrativă are obligaţia să-l satisfacă.
- refuzul nejustificat al administraţiei publice de a răspunde solicitantului în
termenul legal, asupra unei petiţii sau cereri (tăcere administrativă).
Refuzul administraţiei este considerat nejustificat atunci când este întemeiat pe
exces de putere, când administraţia refuză să dea un răspuns, deşi legea îi permite să
adopte o soluţie oarecare.
3. Actul administrativ să fie susceptibil de executare

180
 Susceptibilitatea actului administrativ de a fi executoriu priveşte intrarea în
vigoare a actelor administrative, iar intrarea în vigoare relevă susceptibilitatea actului
administrativ de a produce efecte juridice.
4. Respectarea procedurii administrative prealabile
Procedura administrativă prealabilă reprezintă posibilitatea oferită de lege
persoanei fizice sau juridice ca, înainte de a se adresa instanţei de contencios
administrativ, să se adreseze autorităţii emitente a actului prin care a fost lezat un
drept subiectiv, în vederea satisfacerii pretenţiei sale juridice.
Termenul în care se exercită acest recurs administrativ este de 30 de zile de la
comunicarea actului administrativ.
5. Introducerea acţiunii în termen de şase luni de la comunicarea soluţiei după
procedura administrativă prealabilă. Legea nr. 544/2004, art. 11 reglementează
această speţă.
3. Actele exceptate de la controlul judecătoresc, potrivit Legii contenciosului
administrativ
Art. 126 alin. 6 din Constituţia României prevede: „Controlul judecătoresc al
actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ
este garantat, cu excepţia celor care privesc raportului cu Parlamentul, precum şi
actelor de comandament cu caracter militar”.
Totuşi, trebuie specificat că nimic nu interzice controlul judiciar al acestor acte
administrative pe orice altă cale decât contenciosul administrativ, deci de orice alte
instanţe judecătoreşti decât cele de contencios administrativ.
Soluţia se corelează logic cu art. 21 din Constituţie privind accesul liber la
justiţie, în cazul vătămării drepturilor, libertăţilor sau a intereselor legitime ale unei
persoane.
1. Actele administrative care privesc raporturile dintre Parlament şi alte
autorităţi publice (Preşedintele României, Guvernul, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională,
Consiliul Legislativ, Consiliul economic şi Social)
Exemple: Parlamentul adoptă hotărâri privind:
- depunerea jurământului de către Preşedinte;

181
 - punerea sub acuzare a Preşedintelui;
- Preşedintele poate cere Parlamentului reexaminarea unor legi;
- informarea Parlamentului de către Guvern
- activitatea de întrebări-interpelări
- avize ale Consiliului legislativ.
2. Acte de comandament cu caracter militar
Acestea sunt emise de organele militare cu scopul asigurării ordinii şi
disciplinei militare în unităţi, precum şi a cadrelor militare din aceste unităţi.
Fiind acte făcute în legătură cu serviciul şi îndatoririle militare în cadrul
serviciului, ele nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.
3. Actele administrative de autoritate şi cele de gestiune a organelor de
conducere din cadrul Parlamentului (Birou permanent, Secretar general)
4. Actele administrativă referitoare la siguranţa internă sau externă a statului.
Siguranţa naţională se realizează în conformitate cu legile în vigoare şi cu
obligaţiile asumate de România prin convenţiile şi tratatele internaţionale referitoare
la drepturile omului, la care este parte, normele de drept public internaţional având
prioritate faţă de normele interne, aşa cum dispune art. 20 din Constituţia României.
5. Actele administrative referitoare la interpretarea şi executarea actelor
internaţionale la care România este parte.
Datorită caracterului lor special, sunt exceptate, lăsându-se puterii executive
(Guvernului şi Ministerului Afacerilor Externe) răspunderea protejării intereselor
statului şi a protecţiei diplomatice a cetăţenilor români în raporturile cu alte state sau
cetăţenii altor state.
6. Actele emise în circumstanţe excepţionale – starea de asediu sau starea de
urgenţă.
7. Actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora se prevede,
prin lege specială o altă procedură juridică. Exemplu: Legea nr. 18/1991 privind
fondul funciar - hotărârea comisiilor de recunoaştere sau reconstituire a dreptului de
proprietate – instanţe judecătoreşti; Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale

182
 8. Actele de gestiune săvârşite de stat, în calitate de persoană juridică şi pentru
administrarea patrimoniului său.
Se referă la actele de gestiune care vizează domeniul privat al statului.
9. Actele administrative adoptate în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic.

Bibliografie selectivă

1. Constituţia României din 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 763/2003.

2. Codul de procedură civilă.
3. Codul de procedură penală.
4. Legea nr. 29/1990 privind Contenciosul administrativ, publicată în
Monitorul Oficial nr. 122/1990, actualizată cu modificări aduse de Legea nr. 59 din
23.07.1993, Legea nr. 146 din 24.07.1997.
5. Legea nr. 51/1991, privind Siguranţa Naţională, publicată în Monitorul
Oficial nr. 163/1991.
6. Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în
Monitorul Oficial nr. 600/1999, modificată şi completată de Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 82/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 293/2000.
7. Legea nr. 247/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, publicat în Monitorul Oficial nr. 139/2000.
8. Legea nr. 215/2001 privind Administraţia publică locală, publicată în
Monitorul Oficial nr. 204/2001.
9. Legea nr. 673/2002 pentru aprobarea Regulamentului cadru de organizare şi
funcţionare a consiliilor locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 953/2003.

183
 10. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţii publice, funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 279/2003.
11. Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită al Funcţionarilor publici,
publicată în Monitorul Oficial nr. 157/2004.
12. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2001 privind unele măsuri
referitoare la salarizarea funcţionarilor publici şi a altor categorii de personal din
sectorul bugetar, precum şi a personalului din organele autorităţii judecătoreşti,
publicată în Monitorul Oficial nr. 108/2001.
13. Ordonanţa Guvernului nr. 35/2002 privind aprobarea Regulamentului cadru
de organizare şi funcţionare a Consiliilor locale.
14. Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea
carierei funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 757/2003.
15. Hotărârea Guvernului nr. 64/2003 privind aprobarea Regulamentului de
organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, publicată în
Monitorul Oficial nr. 410/2003.
16. Hotărârea Guvernului nr. 432/2004 privind dosarul profesional al
funcţionarilor publici publicată în Monitorul Oficial nr. 341/2004.
17. Alexandru Ioan - Administraţia Publică – Editura Lumina Lex, Bucureşti
1999;
18. Alexandru Ioan – Drept administrativ comparat – Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.
19. Bălan Ion – Domeniul Administrativ –Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998.
20. Brezoianu D. - Drept Administrativ – Universitatea Independentă
„Dimitrie Cantemir” Bucureşti, 1992.
21. Iorgovan Antonie – Tratat de drept administrativ – vol. 1 Biblioteca
juridică Nemira, Bucureşti, 1996.
22. Ivan Stelian, Osolinschi Adrian, Ivan Răzvan Corneliu – Managementul
Administraţiei publice – Editura Axa, Botoşani,

184
 23. Ivan Stelian – Drept administrativ – Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,
Constanţa, 1998.
24. Ivan Stelian şi Flonder Ion - Drept administrativ - Editura Fundaţiei
„Andrei Şaguna”, Constanţa, 2001.
25. Ivan Stelian , Flonder Ion, Tiberiu Pavelescu - Drept administrativ -
Editura VIS Print, Bucureşti, 2002.
26. Manda Corneliu şi Manda Corneliu Cezat – Administraţia publică locală –
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
27. Negoiţă Alexandru – Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei –
Universitatea Atheneum , Facultatea de Drept, Bucureşti, 1991.
28. Negoiţă Alexandru - Drept administrativ - Editura. Sylvi Bucureşti, 1996.
29. Nicu Alina Livia – Sistemul autorităţilor publice în România şi Media –
Editura Sibila, Craiova 1998;
30. Oroveanu T Mihai – Tratat de drept administrativ – Universitatea Creştină
„Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1994.
31. Oroveanu T Mihai– Tratat de ştiinţă administrativă – Editura Cerna,
Bucureşti, 1996.
32. Popa Nicolae – Teoria generală a dreptului – Universitatea Bucureşti,
Facultatea de drept, 1992.
33. Prisecaru Valentin – Tratat de drept administrativ român -Partea generală –
Editura Lumina Lex, Bucureşti 1993.
34. Preda Mircea – Democraţia legală în legislaţia actuală – Casa de editură
„Realitatea” Bucureşti, 1995.
35. Antonie Iorgovan – Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză şi
explicaţii - Ed. Roata, Bucureşti 2004.
36. Dacian Cosmin Dragoş – Procedura contenciosului administrativ - Ed. All
Beck, Bucureşti 2002.
37. Rodica Narcisa Petrescu – Drept administrativ. Ed. Cordial Lex, Cluj-
Napoca 2001.

185
 38. Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Mihai Constantinescu, Simona Tănăsescu-
Constituţia României revizuită- comentarii şi explicaţii - Ed. All Beck, Bucureşti
2004.

Cuprins
SEMESTRUL I
Tema 1
I. Consideraţii generale privind administraţia publică în România…………… 3
- Noţiunea de administraţie………………………………………………. 3
- Faptul administrativ…………………………………………………….. 4
- Administraţia publică şi administraţia particulară……………………… 4
- Obiectul administraţiei publice…………………………………………. 5
- Funcţiile administraţiei publice…………………………………………. 5
- - Conţinutul administraţiei 5
publice……………………………………….. II. Evoluţia administraţiei 6
publice în România……………………………….. 11
III. Conexiunile administraţiei publice………………………………………....
Tema 2
Dreptul administrativ – ramură a dreptului public………………………. 14
- Noţiunea dreptului administrativ……………………………………….. 14
- Normele de drept administrativ…………………………………………. 14
- Raporturile de drept administrativ………………………………………. 16
- Izvoarele dreptului administrativ……………………………………….. 17
Tema 3 Organizarea
administraţiei publice…………………………………………….. 20
- Noţiuni introductive privind organizarea şi sistemul organelor
administraţiei publice…………………………………………………… 20
- Preşedintele României…………………………………………………... 21
- Guvernul………………………………………………………………… 25
- Centralizare, deconcentrare şi descentralizare în administraţia
publică…………………………………………………………………... 35
186
 - Administraţia de stat din teritoriu………………………………………. 37
- Administraţia publică locală…………………………………………… 43
Tema 4
Instituţiile publice, regiile autonome, asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile……. 57
- Instituţiile publice……………………………………………………….. 57
- Regiile autonome………………………………………………………... 58
- Asociaţiile……………………………………………………………….. 61
- Fundaţiile………………………………………………………………... 62
- Federaţiile……………………………………………………………….. 62
- Dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor………………………. 62
Tema 5
Personalul din administraţia publică…………………………………………... 63
- Noţiunea, trăsăturile şi natura juridică a funcţiei publice………………. 63
- Funcţionarul public……………………………………………………... 67
- Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor administraţiei publice…………. 75
- Răspunderea funcţionarilor administraţiei publice……………………… 78

SEMESTRUL II
Tema 1
- Acţiunea administraţiei publice………………………………………… 87
- Noţiunea administraţiei publice şi formele ei…………………………... 87
- Poliţia administrativă…………………………………………………… 88
- Serviciul public………………………………………………………… 92

Tema 2
- Regimul juridic al domeniului public…………………………………... 94
- Noţiunea de domeniu public……………………………………………. 96
- Noţiunea de domeniu privat……………………………………………. 98
- Noţiunea de domeniu administrativ…………………………………….. 99
- Clasificarea domeniului public…………………………………………. 10
- Domeniul public de interes naţional……………………………………. 1
- Domeniul public de interes judeţean……………………………………. 10
- Domeniul public de interes orăşenesc sau comunal…………………….. 4
10
6
10
7

Tema 3
- Domeniul public al României în conformitate cu legea proprietăţii
publice………………………………………………………........................ 10
- Domeniul public terestru………………………………………………... 8
- Domeniul public al apelor………………………………………………. 10
- Domeniul public aerian…………………………………………………. 8
187
 - Domeniul public cultural-naţional şi cel arhivistic……………………... 10
- Domeniul public al subsolului…………………………………………... 9
11
0
11
1
11
2

Tema 4
- Actul administrativ…………………………………………………….... 11
- Noţiunea şi trăsăturile actului administrativ……………………………. 4
- Elementele actelor administrative………………………………………. 11
- Condiţii de valabilitate………………………………………………….. 4
- Caracteristicile actelor administrative…………………………………... 11
- Conceptul de procedură al actelor administrative……………………… 6
- Executarea actelor administrative………………………………………. 11
- Clasificarea actelor administrative……………………………………… 9
12
2
12
4
13
0
13
5

Tema 5
- Contractul administrativ………………………………………………… 13
- Noţiunea contractului administrativ…………………………………….. 8
- Trăsăturile contractului administrativ…………………………………... 13
- Clasificarea contractelor administrative………………………………… 8
- Alte categorii de contracte administrative. Contractele de 14
concesiune………………………………………………….................... 0
14
0

14
0

Tema 6
- Decizia administrativă…………………………………………………... 14
- Noţiunea şi obiectul deciziei administrative……………………………. 4
- Etapele procesului decizional…………………………………………… 14
188
- Trăsăturile actului administrativ………………………………………... 4
- Executarea deciziei administrative şi efectele acesteia…………………. 14
5
14
8
14
9

Tema 7
- Răspunderea contravenţională………………………………………….. 15
- Noţiunea şi caracterizarea contravenţiei ca faptă antisocială…………… 2
- Trăsăturile esenţiale şi conţinutul contravenţiei………………………… 15
- Cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei ……………….. 3
- Sancţiuni contravenţionale…………………………………………….... 15
4
15
7
16
0

Tema 8
- Procedura contravenţională……………………………………………... 16
- Persoanele competente să constate contravenţiile………………………. 4
- Procesul verbal de constatare a contravenţiei........................................... 16
- Aplicarea sancţiunilor contravenţionale………………………………… 4
- Căile de atac împotriva sancţiunilor contravenţionale…………………. 16
- Executarea sancţiunilor contravenţionale………………………………. 5
16
6
16
6
16
7

Tema 9
- Controlul asupra activităţii administraţiei publice……………………… 16
- Elementele controlului………………………………………………….. 9
- Funcţiile controlului şi formele acestuia………………………………... 17
- Modalităţi de control şi criterii de eficienţă…………………………….. 1
17
1
17
4

Tema 10 Contenciosul
189
administrativ…………………………………………………. 17
- Noţiunea şi evoluţia contenciosului administrativ……………………… 6
- Condiţiile exercitării acţiunii în contencios administrativ……………… 17
- Actele exceptate de la controlul judecătoresc potrivit legii contenciosului 6
administrativ ……………………………………….. 17
8

18
1

Bibliografie selectivă………………………………………………….... 18
3

190