Drept Civil - Rezumat Pentru Test

Drept civil.
Teoria generală
1. DREPTUL CIVIL. PREZENTARE GENERALĂ

1.1. Terminologie și etimologie
Etimologia noțiunii de drept civil:

• din lb. lat. ius civile din dreptul roman (ius = drept și civitas = cetate), deci dreptul cetății
sau dreptul care reglementează raporturile dintre locuitorii cetății;
• ius civile ≠ ius gentium (dreptul ginților sau dreptul care cuprindea regulile comune tuturor
popoarelor din imperiu);
• din lb. lat. directum = în linie dreaptă, în vorbirea comună drept poate reprezenta însușirea
unui obiect sau calitatea morală a unei persoane;
• așa s-a născut în limba română sintagma de drept civil, chiar dacă romanii foloseau
termenul de ius.
ansamblu de norme juridice care

reglementează raporturile
interumane, a căror respectare este
asigurată de forța de constrângere a
statului și care formează ramura
dreptului civil
drept subiectiv civil, element al

conținutului raportului juridic civil,
corelativ obligației civile
DREPT (= posibilitatea subiectului activ de
a avea o anumită conduită și de a-i
CIVIL pretinde subiectului pasiv o
conduită corespunzătoare, putându-
se apela, în caz de nevoie, la forța
coercitivă a statului)
ramură a științei juridice care are

ca obiect de cercetare dreptul civil
(știința dreptului civil constituie
obiectul disciplinei de învățământ
care are ca obiect de studiu ramura
dreptului civil)
1
Drept civil. Teoria generală
1.2. Definirea dreptului civil
DREPTUL CIVIL = ramura de drept formată din ansamblul normelor juridice

care reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între subiectele de
drept civil (persoane fizice și persoane juridice), aflate pe poziții de egalitate juridică.
1.3. Domeniul dreptului civil
Raport juridic patrimonial = raport social al cărui conținut poate fi evaluat în bani
(de ex. raportul născut din contractul de vânzare – cumpărare).
Raportul juridic nepatrimonial (numit și personal nepatrimonial) = raport social
al cărui conținut NU poate fi evaluat în bani (de ex. raportul ce nu conține dreptul la
nume/denumire).
NORMELE JURIDICE CIVILE sunt grupate pe categorii ce reglementează
subdiviziuni ale obiectului dreptului civil; sunt ordonate în INSTITUȚII DE DREPT CIVIL:
• raportul juridic civil;
• actul juridic civil; d.p.d.v. științific: alcătuiesc partea generală a dreptului civil
• prescripția extinctivă;
• subiectele dreptului civil (peroanele);
• drepturile reale;
• obligațiile civile (teoria generală a obligațiilor);
• contractele civile speciale;
• moștenirea (succesiunile);
• dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială).
1.4. Rolul dreptului civil
Rolurile dreptului civil sunt următoarele:

• contribuie (prin normele sale) la ocrotirea valorilor patrimoniale și personale
nepatrimoniale ale persoanelor fizice și juridice (practic, reglementează raporturile juridice
cotidiene);
• garanția formării unei conștiințe juridice corecte, precum și a respectării și întăririi moralei;
• d.p.d.v. științific, cea mai elaborată și articulată ramură de drept (vechimea sa i-a permis
să elaboreze și să rodeze principalele noțiuni juridice) ⇒ pe măsură ce au apărut noi ramuri
de drept, acestea au împrumutat ca atare sau au adaptat multe dintre noțiuni;
2
• dreptul civil = drept comun față de alte ramuri de drept privat (de fiecare dată când o altă
ramură de drept privat nu conține norme juridice proprii care să reglementeze un anumit
aspect al unui raport juridic sau când normele acestei ramuri ar fi insuficiente, se va recurge
la norma corespunzătoare din dreptul civil)1 și 2.
1.5. Principiile fundamentale ale dreptului civil
Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt următoarele:

• Principiul proprietății3 și 4;
• Principiul egalității în fața legii civile5, 6 și 7;
• Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesul general8, 9, 10, 11 etc.;
• Principiul ocrotirii și garantării drepturilor subiective civile12, 13 etc.;
• Principiul bunei-credințe14.
1
Codul Civil (legea nr. 287/2009), Art. 2, Alin. (2) Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care
constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.
2
Codul Muncii (legea nr. 53/2003), Art. 278, Alin. (1) Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte
dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de
muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.
3
Constituția României (revizuită), Art. 44 (1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt
garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietate privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. […].
4
C.R. (revizuită), Art. 136, Alin. (5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.
5
C.R. (revizuită), Art. 4, Alin. (2) România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără
deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică,
de avere sau de origine socială.
6
C.R. (revizuită), Art. 16 (1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără
discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
7
C.C., Art. 30 Rasa, culoarea, naționalitate, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală,
opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată,
averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra
capacității civile.
8
C.R. (revizuită), Art. 26, Alin. (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși dacă nu încalcă drepturile
și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
9
C.C., Art. 14, Alin. (1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își
execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.
10
C.C., Art. 11 Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea
publică sau de la bunele moravuri.
11
C.C., Art. 187 Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu,
afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general.
12
C.R. (revizuită), Art. 1, Alin. (3) România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului,
drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic
reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului roman și idealurilor Revoluției din
decembrie 1989, și sunt garantate.
13
C.C.,Art. 26 Drepturile și libertățile civile ale persoanelor fizice, precum și drepturile și libertățile civile ale
persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate de lege.
14
C.C., Art. 14 (1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute
obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.
(2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară.
3
1.6. Delimitarea dreptului civil față de alte ramuri de drept
Elementele care delimitează dreptul civil de celelalte ramuri de drept:

• Obiectul de reglementare:
▪ raporturi patrimoniale;
▪ raporturi nepatrimoniale.
• Metoda de reglementare specifică dreptului civil este egalitatea juridică a părților;
• Calitatea subiectelor în dreptul civil nu este una specială, fiind suficient ca acestea să
fie persoane fizice sau persoane juridice;
• Caracterul normelor juridice în dreptul civil sunt, în general, dispozitive;
• Caracterul sancțiunilor:
▪ restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat:
❖ repararea prejudiciului cauzat;
❖ încetarea acțiunii de vătămare a dreptului personal nepatrimonial.
• Principiile proprii:
▪ Principiul proprietății;
▪ Principiul egalității în fața legii civile;
▪ Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesul general;
▪ Principiul ocrotirii și garantării drepturilor subiective civile;
▪ Principiul bunei-credințe.
4
2. LEGEA CIVILĂ
2.1. Noțiunea de Izvor al dreptului civil
Condițiile materiale ale

existenței sociale care
REALE sau
generează aceste norme
MATERIALE
(de ex.: pandemia Covid-
FELURILE 19)
IZVOARELOR
Care emană de la
FORMALE organele de stat învestite
cu prerogativa legiferării
Pe lângă acest sens larg, noțiunea de izvor formal al dreptului mai are și un sens restrâns.
Astfel, în funcție de modul lor de elaborare, izvoarele dreptului mai pot fi împărțite în izvoare
formale și neformale.
Izvoarele formale sunt acelea care îmbracă forma oficială, din care își trag forța
obligatorie (actele emise de autoritățile statale).
Izvoarele neformale desemnează adevărate reguli juridice care provin de la o autoritate
oficioasă, informală (uzanțele născute dintr-o practică profesională sau principiile generale ale
dreptului elaborate de doctrină).
Codul Civil prevede:
„Art. 1. Izvoarele dreptului civil
(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului.
(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale
privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale
ale dreptului.
(3) În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite
în mod expres la acestea.
(4) Numai uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare
de drept.
(5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenței și a conținutului uzanțelor. Uzanțele
publicate în culegeri elaborate de către entitățile sau organismele autorizate în domeniu se
prezumă că există, până la proba contrară.
(6) În sensul prezentului cod, prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale.”
5
2.2. Izvoarele formale ale dreptului civil
IZVOARELE FORMALE ALE

DREPTULUI CIVIL
Crt. internațional Crt. organului de stat Crt. conținutului și întinderea

sau național de la care emană domeniului de reglementare
Internaționale, Naționale, Hotărâri, Ordine, alte Hotărâri și GENERALE: reglementează un

Legi Decrete
adoptate de organisme adoptate de Ordonanțe acte alte acte ansambru de relații sociale
internaționale ori de organe de stat normative ale normative civile (de ex. Codul Civil)
două sau mai multe competente. ministerelor ale
state (de ex. și ale altor organelor
Declarația universală Adoptate de Adoptate de Adoptate autorități administraț
a drepturilor omului Parlament Președintele de Guvern centrale de iei publice SPECIALE: reglementează o
(1948), Pactul Legile, României stat județene și sferă restrânsă de relații civile
internațional privind stricto sensu locale (de ex. Legea nr. 119/1996
drepturile civile și privind actele de stare civilă,
politice al omului, Constituționale Legea nr. 8/1996 privind
Convenția cu privire dreptul de autor etc.)
la drepturile copilului
Decretele și
etc.)
decretele-legi
Organice
Numai în măsura în Acte ale organelor

care statul român puterii executive:
participă la elaborarea hotărâri ale
lor sau aderă ulterior la Guvernului,
Ordinare
document. ordonanțe, ordine
etc.
6
Izvoarele formale ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele care emană
de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării.
Se includ în categoria izvoarelor dreptului civil și actele normative anterioare anului
1990, în măsura în care acestea mai sunt în vigoare (legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de
Miniștri, ordine și instrucțiuni), precum și reglementările internaționale (convenții, tratate,
pacte, acorduri etc.) la care România este parte prin aderare sau ratificare.
1.a. Izvoare internaționale:

• Constituția României (art. 11 și 20)
• Codul Civil (art. 4 și 5)
1.b. Constituția României (1991, revizuită în

2003)
2. Legile (stricto sensu):

• Constituționale
• Organice
• Ordinare (ex. Codul Civil, legea nr. 287/2009)
3. Ordonanțe de Guvern
4. Hotărâri de Guvern
5. Ordine și instrucțiuni ale miniștrilor
7. Hotărâri ale Consiliilor Județene/Locale
Principalul izvor al dreptului civil îl reprezintă actualul Cod Civil (Legea nr.
287/2009), intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.
Prevederile vechiului Cod Civil continuă să constituie izvor al dreptului civil pentru
multe situații juridice născute din acte sau fapte juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare
7
a actualei reglementări, așa cum prevăd art. 6 CC15 și art. 3-5 din Legea nr. 71/201116.
Pentru că poate reglementa orice materie și poate modifica oricând regulile
preexistente, legea este principalul izvor formal al dreptului civil.
2.3. Aplicarea legii civile
Orice lege are o anumită durată, cuprinsă între momentul intrării sale în vigoare și cel
al ieșirii din vigoare și se aplică pe un anumit teritoriu, cu privire la anumite persoane, aflate
sau nu pe acel teritoriu. Spunem astfel că legea acționează concomitent sub trei aspecte: timp,
spațiu și persoane.
2.3.1. Aplicarea legii civile în timp

Durata de viață a legii (unde T0 = momentul intrării în vigoare a legii și TF = momentul
ieșirii din vigoare a legii): T0_legea este activă (se aplică)_TF.
De regulă, intrarea în vigoare a legii se produce după 3 zile de la data publicării ei în
Monitorul Oficial al României.17 Aceasta poate intra în vigoare și la o dată ulterioară,
menționată chiar în cuprinsul său (sub forma indicării exprese a datei la care legea va intra în
15
C.C., Art. 6 (1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
(2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi
nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a
săvârșirii ori producerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi
sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor
legii noi.
(4) Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în
întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după
intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și
obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile
de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
16
Legea nr. 71/2011, Art. 3 Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de
intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la
data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
Art. 4 La data intrării în vigoare a Codului civil, actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de
ineficacitate, prevăzute de Codul civil din 1864, precum și de alte acte normative, rămân supuse dispozițiilor legii
vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit Codului civil sau dispozițiilor prezentei legi.
Art. 5 (1) Dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori
săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
(2) Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în
vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală
de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate,
dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.
17
C.R. (revizuită), Art. 78 Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
8
vigoare sau prin stabilirea unui termen de la date publicării în Monitorul Oficial, la împlinirea
căruia legea va intra în vigoare).
Ieșirea din vigoare a legii se poate produce prin abrogare, ajungere la termen sau cădere
în desuetudine.
DIRECTĂ: intervine atunci

când în noua lege sunt indicate
dispozițiile legale a căror
aplicare încetează.
EXPRESĂ INDIRECTĂ: se realizează

prin inserarea în legea nouă a
unei mențiuni conform căreia
orice dispoziții contrare noii
TACITĂ: este incidentă reglementări se abrogă, deci
ABROGARE nu se indică expres dispozițiile
atunci când dispozițiile legii
vechi sunt incompatibile cu abrogate.
cele cuprinse în legea nouă:
dispozițiile incompatibile
din legea veche vor fi
considerate abrogate.
2.3.2. Principiile aplicării legii civile în timp

În cazul unei succesiuni de legi civile, când fiecare dintre legile care s-au succedat par
a avea vocație să se aplice unei situații juridice persistente în timp, se naște un conflict de legi
în timp. Așa este, de exemplu, situația creată de un contract încheiat sub imperiul unei legi și
care își produce efectele sub imperiul unei noi legi, care a abrogat-o pe cea veche. Soluționarea
acestui conflict se face ținându-se cont de următoarele două principii:
• principiul neretroactivității legii civile;
• principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Principul neretroactivității legii civile este regula de drept potrivit căreia o lege civilă
se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică numai după intrarea ei în vigoare, iar nu și
situațiilor anterioare.18 și 19
Nulitatea actului juridic este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului,
indiferent dacă legea nouă introduce sau suprimă o cauză de nulitate.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept conform căreia, de
18
C.R. (revizuită), Art. 15, Alin. (2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau
contravenționale mai favorabile.
19
C.C., Art. 6, Alin. (1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
9
îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în
vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.20
Excepția de ultraactivitate (supraviețuire) a legii civile vechi, înseamnă aplicarea, la
unele situații determinate, a legii civile vechi, deși a intrat în vigoare o nouă lege civilă. Ca
orice excepție, ultraactivitatea legii trebuie prevăzută expres.
Codul Civil, dar mai ales Legea nr. 71/2011, care reglementează punerea sa în aplicare,
conțin numeroase prevederi în temeiul cărora prevederile legii vechi ultraactivează.
2.3.3. Aplicarea în timp al actualului Cod Civil

Codul Civil prevede:
„Art. 6. Aplicarea în timp a legii civile
(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
(2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în
vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la
data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în
vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori,
după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi.
(4) Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a
legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori
săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în
vigoare.
(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice
născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din
căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate,
inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații
juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”
20
C.C., Art. 6, Alin. (5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse
ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
Alin. (6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute
anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție
și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din
raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
10
Regulile generale referitoare la aplicarea în timp a legii civile sunt conținute de art. 6
CC, iar unele dintre fiind amintite deja. Pe lângă aceste reguli, CC, dar mai ales Legea nr.
71/2011, conțin o serie de prevederi care fac aplicația principiilor neretroactivității legii civile
și a aplicării imediate a acesteia, dar și a excepției ultraactivității legii civile vechi.
2.3.4. Aplicarea legii civile în spațiu

Aplicarea legii civile în spațiu este o manifestare a exercitării suveranității statului
român și trebuie privită sub un dublu aspect: aspectul intern și aspectul internațional.
Aspectul intern privește situația raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României,
între subiecte de drept civil de cetățenie (în cazul persoanelor fizice) sau, după caz, de
naționalitate (în cazul persoanelor juridice) română și se rezolvă ținându-se cont de regula
conform căreia actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se aplică pe
întreg teritoriul țării, iar reglementările civile care provin de la un organ de stat local se aplică
doar pe teritoriul respectivei unități administrativ-teritoriale.
Pot exista și legi care au aplicabilitate doar în anumite regiuni ale statului român, așa
cum este cazul celor din materia publicității imobiliare.
Aspectul internațional se referă la ipoteza raporturilor civile cu element de
extraneitate și se rezolvă de normele conflictuale ale dreptului internațional privat, la care fac
trimitere prevederile art. 8 CC21.
După aderarea României la Uniunea Europeană a apărut un nou domeniu al aspectului
internațional, legile unionale dobândind prioritate față de cele române, într-o serie de materii.
21
C.C., Art. 8 În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face
ținându-se seama de normele de drept internațional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul cod.
11
2.3.5. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil (persoanele fizice și persoanele
juridice). Conform art. 3 CC22, dispozițiile acestei reglementări se aplică și raporturilor dintre
profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil.
Principiile care guvernează aplicarea legii civile asupra persoanelor sunt principiul
egalității subiectelor de drept civil în fața legii civile și principiul generalității aplicării legii
civile la toate raporturile de drept civil. Aceste principii cunosc însă și unele excepții.
Legi civile cu vocație generală (persoanelor

fizice și juridice) de aplicare (de ex. Codul Civil)
Legi civile care au vocația de a se aplica doar

persoanelor fizice (de ex. Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă; O.G. nr. 41/2003
SFERA SUBIECTELOR privind dobândirea și schimbarea pe cale
LA CARE SE APLICĂ administrativă a numelor persoanelor fizice)
Legi civile care au vocația de a se aplica doar

persoanelor juridice (de ex. Legea nr. 15/1990
privind reorganizarea unităților economice de
stat ca regii autonome sau societăți comerciale,
Legea societăților, nr. 31/1990; Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenței.)
2.4. Interpretarea legii civile
Interpretarea legii civile este operațiunea logico-rațională de lămurire, explicare a

conținutului și sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin corecta
încadrare a diferitelor situații din viața practică în ipotezele ce le conțin.
Mai multe cauze determină necesitatea realizării unei interpretări a legii civile.
În primul rând, de foarte multe ori înșiși termenii folosiți de legiuitor sunt ambigui
sau sensul exact al normei juridice nu reiese cu claritate din termenii folosiți.
În al doilea rând, în dreptul civil se folosesc cuvinte care în vorbirea comună au un alt
înțeles decât cel conferit de legiuitor. Spre exemplu, dacă în vorbirea comună a da înseamnă a
remite un lucru, în dreptul civil același termen are semnificația de a constitui sau a transmite un
drept real.
22
C.C., Art. 3, Alin. (1) Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și
raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil.
12
În al treilea rând, situațiile din viața socială sunt extrem de variate și nu se încadrează
perfect întotdeauna în prevederile unei anumite norme juridice. Pentru a se vedea dacă
respectiva normă poate fi aplicată și în situația dată este necesar să se determine cu exactitate
ipotezele avute în vedere de legiuitor.
În sfârșit, este posibil să se constate că norma juridică nu a reglementat expres un anumit
domeniu. A se consideră că în acel domeniu nu există reglementare ar îngreuna cu mult
aplicarea și realizarea dreptului, stabilirea unei ordini juridice corecte. Pe cale de interpretare
se va realiza aplicarea la situația dată a acelor norme juridice care reglementează domenii
similare sau conexe.23
Interpretare oficială
autentică
Interpretare
oficială
Interpretare oficială
Crt. obligativității jurisdicțională
Interpretare neoficială
Interpretare literală
(declarativă)
Crt. rezultatului
Interpretare extensivă
INTERPRETAREA interpretării
LEGII CIVILE
Interpretare restrictivă
Interpretare
gramaticală
Interpretare
Crt. procedeelor sistematică
folosite pentru
interpretare Interpretareistorico-
teleologică
Interpretare logică
23
C.C., Art. 1, Alin. (2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale
privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului.
13
2.4.1. Interpretarea oficială și interpretarea neoficială

Interpretarea oficială este realizată de un organ al statului în exercitarea atribuțiilor
care îi revin. Este vorba de organe aparținând atât puterii legislative, cât și puterii judecătorești
și celei executive.
Interpretarea oficială autentică se realizează chiar de organul de stat, care a edictat
norma juridică supusă interpretării, prin adoptarea unor norme juridice interpretative.24 De
exemplu, o dispoziție dintr-o lege ordinară este interpretată printr-o altă lege ordinară; un
articol neclar dintr-o hotărâre a Guvernului este interpretat printr-o altă hotărâre a Guvernului
etc.
Norma interpretativă produce efect numai pentru viitor, legiuitorul îndepărtându-se
astfel de opinia exprimată în doctrina juridică anterioară, care considera că norma interpretativă
face corp comun cu norma interpretată, având astfel efect retroactiv.25
Interpretarea oficială jurisdicțională este aceea care se realizează de către un organ de
jurisdicție, care poate fi o instanță judecătorească sau un alt organ care, potrivit legii, are și
atribuții jurisdicționale. În principiu, obligativitatea acestei interpretări privește numai speța
respectivă, această soluție decurgând din faptul că, în sistemul nostru de drept, jurisprudența
nu constituie izvor de drept.
Interpretarea neoficială este aceea care se dă normelor juridice civile în doctrină sau
de către avocați, în pledoariile pe care aceștia le susțin în fața instanței. O asemenea interpretare
nu are putere juridică obligatorie, reprezentând simple opinii ale unor specialiști ai dreptului.
Ea este însă adesea însușită de organul căruia i se adresează, mai ales dacă aduce argumente
convingătoare pentru rezolvarea unor probleme controversate de drept.
2.4.2. Interpretarea literală, interpretarea extensivă și interpretarea restrictivă

Interpretarea literală este aceea care realizează concordanța dintre formularea textului
legal interpretat și conținutul real al normei de drept civil aplicate unor situații practice, care se
încadrează în ipoteza acesteia.
Datorită faptului că interpretarea literală corespunde pe deplin conținutului textului de
lege interpretat ea se mai numește și declarativă. Domeniul său de aplicare îl constituie
dispozițiile legale care au o redactare clară și cele care conțin enumerări limitative.
Interpretarea extensivă este aceea care ajunge la concluzia că norma juridică nu are o
formulare destul de largă pentru a cuprinde și unele situații juridice, care, în intenția reală a
24
C.C., Art. 9, Alin. (1) Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială.
25
C.C., Art. 9, Alin. (2) Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.
14
legiuitorului, ar fi trebuit să fie acoperite prin acea normă, deși nu se referă expres și la acestea
din urmă.
La o interpretare extensivă se poate ajunge, de cele mai multe ori, prin folosirea
argumentului de analogie sau a argumentului a fortiori (= cu atât mai mult), din cadrul
interpretării logice.
Interpretarea restrictivă este aceea prin care se constată că textul legii, așa cum a fost
redactat, exprimă mai mult decât a voit legiuitorul. Prin această interpretare se ajunge la
îngustarea sferei de aplicare a textului de lege numai la acele ipoteze care corespund în mod
cert voinței legiuitorului.
2.4.3. Interpretarea gramaticală, sistematică, istorio-teleologică și interpretarea

logică
Interpretarea gramaticală recurge la regulile gramaticii pentru lămurirea conținutului
unei norme juridice. Sunt folosite în acest scop procedeele de analiză morfologică și sintactică
a textului legal, ținându-se seama de înțelesul termenilor utilizați în textul respectiv, precum și
de semnele de punctuație.
Interpretarea sistematică duce la lămurirea înțelesului unei norme juridice prin
raportarea sa la alte norme juridice, din același act normativ sau din alt act normativ, cu care
are legături. Necesitatea sa decurge din împrejurarea că orice act normativ este un sistem, iar
scoaterea unei norme juridice din contextul respectivei reglementări îi poate denatura înțelesul,
dar și din faptul că nici legile însele nu pot fi privite izolat, ci în corelație cu celelalte acte
normative care reglementează aceeași materie sau materii înrudite.
Interpretarea istorico-teleologică (din gr. teleos = scop) urmărește stabilirea sensului
unei dispoziții legale în funcție de scopul urmărit de legiuitor la adoptarea acelei norme,
cunoscut și sub denumirea de spiritul legii. Adesea acest scop nu poate fi relevat decât prin
raportare la un context istoric dat. Combinarea celor două criterii conduce la o interpretare
istorico-teleologică.
Interpretarea logică constă în lămurirea sensului unei norme juridice prin folosirea
procedeelor logicii formale, a raționamentelor inductive și deductive.
Metoda de interpretare logică a normelor juridice a fost utilizată frecvent în dreptul
roman, ceea ce a condus la elaborarea anumitor reguli de interpretare logică, exprimate în
adagii, precum și la consacrarea unor argumente de interpretare.
15
Există următoarele reguli de interpretare logică:

• excepția este de strictă interpretare și aplicare (exceptio est strictissimae
interpretationis et aplicationis) ⇒ ori de câte ori o normă juridică instituie o excepție de
la regulă, această excepție nu trebuie extinsă la alte situații, pe care norma juridică
respectivă nu le prevede;
• unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit,
nec nos distinguere debemus) ⇒ generalitatea formulării unui text legal conduce la
generalitatea aplicării lui, fără a putea fi făcute distincții pe care textul respectiv nu le
conține;
• legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice (actus
interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat)26.
Acestor reguli li se adaugă patru argumente de interpretare logică:

• argumentul per a contrario (din potrivă) – întemeiată pe legea terțului exclus (tertium non
datur) din logica formală, conform căreia, în cazul noțiunilor care se neagă reciproc, doar
una este adevărată, iar cealaltă falsă, fiind exclusă o a treia posibilitate; este exprimat prin
adagiul qui dicit de uno, negat de altero (atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul);
• argumentul a fortiori (cu atât mai mult) – duce la extinderea aplicării unei norme juridice
la un caz nereglementat expres, deoarece rațiunile care au fost avute în vedere la edictarea
acelei norme juridice sunt chiar mai evidente în cazul dat; folosirea sa conduce astfel la o
interpretare extensivă a normei juridice;
• argumentul de analogie (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio,
ibi eadem solutio esse debet) – bazat pe ideea că aceeași cauză trebuie să producă aceleași
efecte; este însă interzisă utilizarea analogiei în cazul legilor care derogă de la o dispoziție
generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile27;
• argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) – e procedeul cu ajutorul căruia se
demonstrează că o anumită soluție propusă prin interpretarea dată ar fi singura posibilă,
deoarece susținerea oricărui alt punct de vedere ar duce la consecințe absurde,
inacceptabile.
26
C.C., Art. 1268, Alin (3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care
nu ar putea produce niciunul. [poate fi transpusă și în cazul interpretării normelor juridice de drept civil].
27
C.C., Art. 10 Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care
prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.
16
2.5. Izvoarele neformale ale dreptului civil
Dintre izvoarele neformale ale dreptului civil, CC menționează expres doar uzanțele28.
În același timp, prin alte prevederi, actul normativ citat face referire la morală. Ca urmare,
includem uzanțele și morala în categoria izvoarelor neformale ale dreptului civil.
În context, vom analiza și situația a două categorii controversate sub aspectul aptitudinii
lor de a fi izvoare ale dreptului civil, respectiv jurisprudența și doctrina.
2.5.1. Uzanțele
CC include în categoria uzanțelor obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale.
Obiceiul, cunoscut și sub numele de cutumă, constituie o practică îndelungată,
înrădăcinată și continuă, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie. Obiceiul are o structură
formată dintr-un element material și un element psihologic.
Elementul material rezidă în uzajul general și prelungit în timp al unei reguli de
conduită care nu a fost adoptată și impusă de vreo autoritate publică.
Elementul psihologic constă în credința că regula cutumiară are caracter obligatoriu
(opinio necesitatis).
Uzurile profesionale sunt reguli de exercitare a unei profesii, elaborate în practică și
recunoscute ca obligatorii de profesioniștii în cauză, independent de includerea lor într-un act
normativ.
În esență, uzurile profesionale sunt niște obiceiuri specializate, motiv pentru care
legiuitorul român le-a inclus în categoria uzanțelor, alături de obicei (cutuma). Ca urmare,
structura și efectele lor sunt aceleași cu ale obiceiului.
Sunt recunoscute ca izvor de drept numai uzanțele (respectiv obiceiul și uzurile profesionale)
conforme ordinii publice și bunelor moravuri.29
Uzanțele pot fi aplicate atât în cazurile în care legea nu reglementează o anumită
situație30, cât și atunci când legea face trimitere la ele31.
28
C.C., Art. 1 Alin. (1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului.
29
C.C., Art. 1, Alin. (4) Numai uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare
de drept.
30
31
C.C., Art. 1, Alin. (3) În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea
trimite în mod expres la acestea.
17
2.5.2. Principiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului sunt izvoare secundare ale dreptului civil32, în sensul
că la ele se recurge numai în cazurile neprevăzute de lege, când nu există nici uzanțe și nici
dispoziții legale similare, care să poată fi aplicate prin analogia legii.
PRINCIPIILE GENERALE ALE
Asigurarea bazelor legale de funcționare a statului

DREPTULUI
Principiul libertății și egalității
Principiul echității și justiției
Principiul responsabilității
2.5.3. Morala
Morala sau bunele moravuri constituie izvor de drept atunci când legea face trimitere
în mod direct la regulile sale, sau în condițiile prevăzute de art. 11 CC33.
De exemplu, art. 1179 alin. 1 CC34 enumeră printre condițiile de validitate ale
contractului și cauza, care trebuie să fie morală.
Pe de altă parte, potrivit art. 11 CC „Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.
32
33
C.C., Art. 11 Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea
publică sau de la bunele moravuri.
34
C.C., Art. 1179, Alin. (1) Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimțământul părților;
3. un obiect determinat și licit;
4. o cauză licită și morală.
18
2.5.4. Jurisprudența
Jurisprudența mai este cunoscută și sub numele de practică judiciară sau precedent
judiciar și este constituită de practica instanțelor judecătorești sau a celor arbitrale, exprimată
prin hotărârile adoptate.
În principiu, jurisprudența nu constituie izvor al dreptului civil! De foarte multe ori
însă instanțele se conformează practicii judiciare, fie datorită convingerii că soluția adoptată
constant în alte cazuri analoage este cea corectă, fie din imitație sau chiar de teamă că o altă
hotărâre ar fi reformată de instanțele superioare chemate să judece căile de atac.
Există însă și două situații în care legea prevede că unele hotărâri judecătorești sunt
obligatorii pentru instanțe.
Prima este cea consacrată de art. 514-518 din Codul de Procedură Civilă, care
reglementează recursul în interesul legii (RIL). Conform acestor prevederi, recursul în
interesul legii are drept scop asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul
României, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, învestită cu judecarea acestei căi de atac, este
chemată să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele
judecătorești. Deciziile pronunțate în această materie se publică în Monitorul oficial al
României, partea I. Ele nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire
la situația părților din acele procese, dar dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie
pentru instanțe.
Cea de-a doua este reglementată de art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, care obligă secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, atunci când acestea consideră
că este cazul să revină asupra propriei jurisprudențe, să întrerupă judecata, să sesizeze Secțiile
Unite și să reia judecata numai după ce acestea din urmă s-au pronunțat asupra sesizării privind
schimbarea jurisprudenței.
2.5.5. Doctrina
Doctrina este formată din opiniile marilor juriști în legătură cu explicarea tuturor actelor
normative și sistematizarea lor în lumina unor principii dominante, se manifestă formal prin
tratate, manuale, monografii, studii, cursuri universitare etc. Nici ea nu este izvor de drept.
Efortul doctrinarilor de elaborare a metodelor de interpretare a legii, de explicare sau
chiar de creare a unor noțiuni juridice și de identificare a principiilor nu rămân însă fără efecte.
Ele influențează atât activitatea legiuitorului, cât și pe cea a judecătorilor, care găsesc adesea
fundamentul teoretic al activităților lor practice în operele teoreticienilor.
19
3. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

3.1. Noțiune
RAPORTUL JURIDIC CIVIL este relația socială, patrimonială sau

nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil:
• este un raport social ⇒ este o relație ce se stabilește între oameni, priviți fie în calitate de
subiecte individuale, fie în calitate de subiecte colective de drept;
• este un raport volițional ⇒ atât în lege cât și în voința părților. În cazul raporturile juridice
civile ce izvorăsc din actele juridice civile există și un al doilea aspect al caracterului
volițional, adică voinței exprimate în norma de drept civil se adaugă voința exprimată de
autorul sau, după caz, de autorii actului juridic civil. Asemenea raporturi juridice civile au
astfel un dublu caracter volițional; astfel, relația socială devine raport juridic civil ca
urmare a edictării normei de drept civil de către legiuitor, ce exprimă voința statului;
• părțile au poziția de egalitate juridică ⇒ niciuna dintre părți nu e subordonată celeilalte,
acest caracter deosebește raportul juridic civil de raporturile juridice care iau naștere în
ramurile de drept public, care sunt raporturi de autoritate, una din părți fiind subordonată
celeilalte.
3.2. Structura raportului juridic civil
Persoane fizice
SUBIECTELE
Persoane juridice
RAPORTUL Drepturi subiective civile

JURIDIC
CIVIL CONȚINUTUL
Obligații civile
Conduita părților (acțiunile sau inacțiunile

OBIECTUL la care sunt îndrituite părțile sau pe care
sunt ținute să le respecte)
20
3.3. Subiectele raportului juridic civil
Conform art. 1166 CC „Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe
persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.”
Din aceste prevederi decurge ideea că subiecte ale unui raport juridic civil sunt
persoanele care au participat la încheierea unui act juridic și care, tot prin acordul lor, pot
modifica sau face să înceteze raportul juridic care a luat astfel naștere.
Subiectele raportului juridic civil mai sunt desemnate prin termenul de părți. Pot fi
părți ale raportului juridic civil subiectele de drept civil, adică:
• persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil;
• persoanele juridice (numite și persoane morale), care sunt subiecte colective de drept civil.
3.3.1. Persoana fizică

În dreptul actual este suficient ca o ființă umană să existe pentru ca ea să fie considerată
o persoană fizică, titulară de drepturi și obligații, adică un subiect de drept.
PF lipsite de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani
capacitate de și majorul care beneficiază de măsura tutelei
exercițiu speciale
minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani

(cu excepția celor care beneficiază de
măsura tutelei speciale, a minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani și căruia instanța
PF cu
de tutelă i-a recunoscut capacitatea de
capacitate de
PERSOANE exercițiu deplină și a celor care s-au
exercițiu
FIZICE în căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18
restrânsă
funcție de ani)
capacitatea de
exercițiu majorul care beneficiază de consiliere
judiciară
majorii (cu excepția celor care beneficiază

de măsura tutelei speciale sau de măsura
consilierii judiciare)
PF cu
capacitate de minorii care au împlinit vârsta de 16 ani și
exercițiu cărora instanța de tutelă le-a recunoscut
deplină capacitatea de exercițiu deplină și minorii
care s-au căsătorit înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani (cu excepția celor care
beneficiază de măsura tutelei speciale sau
de măsura consilierii judiciare)
21
3.3.2. Persoana juridică

PERSOANA JURIDICĂ este colectivul de oameni care, îndeplinind condițiile
prevăzute de lege, este titular de drepturi și obligații.
Pentru a le distinge de persoanele fizice, care au o existență reală, persoanele juridice,
care sunt creația unor persoane fizice, în condițiile prevăzute de lege, mai sunt desemnate prin
termenul de persoane morale.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică colectivul de oameni trebuie să întrunească,
în mod cumulativ, următoarele cerințe:
• să aibă o organizare proprie – element constitutiv al persoanei juridice care constă în
alcătuirea acestui colectiv de drept ca un tot unitar;
• să aibă un patrimoniu distinct – element constitutiv al persoanei juridice care constă în
totalitatea drepturilor și obligațiilor care pot fi evaluate în bani și care au ca titular acest
subiect de drept;
• să aibă un scop determinat – elementul constitutiv al persoanei juridice care exprimă
rațiunea acesteia de a fi și constă în obiectul său de activitate.
3.4. Determinarea subiectelor raportului juridic civil
Un raport juridic civil se stabilește între cel puțin două părți, care trebuie identificate,
adică determinate. Determinarea subiectelor raportului juridic civil este deci operațiunea de
cunoaștere a părților acestui raport.
Determinarea subiectelor raportului juridic civil se realizează în mod diferit după cum
este vorba despre raporturile care au în conținutul lor drepturi subiective civile absolute
sau despre raporturile care au în conținutul lor drepturi subiective civile relative.
În cazul raporturilor juridice civile care au în conținut un drept absolut (un drept real
sau un drept nepatrimonial), este cunoscut sau determinat numai subiectul activ al raportului
juridic, care este însuși titularul dreptului subiectiv civil absolut (de ex. proprietarul unui lucru).
Subiectul pasiv al raportului juridic este format din toate celelalte subiecte de drept civil, deci
subiectul pasiv al unui asemenea raport juridic este nedeterminat.
În cazul raporturilor juridice civile care au în conținutul lor un drept relativ (de creanță)
sunt determinate ambele subiecte, atât cel activ (creditorul), cât și cel pasiv (debitorul).
Raporturile juridice standard, simple, care au cea mai mare frecvență în practică, se
stabilesc între doi subiecți: subiectul activ (persoana care dobândește sau deține dreptul
subiectiv civil ce intră în conținutul raportului juridic civil) și subiectul pasiv (persoana căreia
22
îi incumbă obligația civilă ce intră în conținutul raportului juridic civil).

Raportul juridic civil se poate stabili însă și între mai multe persoane, fie ca subiecte
active, fie ca subiecte pasive. Asemenea raporturi se numesc raporturi juridice civile cu
pluralitate de subiecte, pluralitate care poate fi:
• activă (două sau mai multe persoane sunt titulare ale aceluiași drept):
• în cadrul raporturilor juridice nepatrimoniale se întâlnește mai rar (ex. cel mai cunoscut îl
constituie raporturile nepatrimoniale ce decurg din creația intelectuală și se prezintă sub
forma coautoratului;
• în raporturile juridice civile patrimoniale are manifestări diferite după cum acestea au în
conținut un drept real sau un drept de creanță, motiv pentru care vom trata separat cele
două categorii de raporturi.
• pasivă (două sau mai multe persoane sunt ținute de aceeași obligație);
• mixtă (în cadrul aceluiași raport juridic există atât o pluralitate de subiecte active, cât și o
pluralitate de subiecte pasive).
Drepturile reale fac parte din categoria drepturilor absolute. Ca urmare și în cazul
raporturilor juridice civile reale, având în conținut dreptul de proprietate sau alte drepturi reale
principale, subiectul pasiv este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai
puțin titularul dreptului de proprietate.
Subiectul activ poate să fie:
• o persoană, situație în care proprietatea este exclusivă;
• alcătuit din mai multe persoane, iar atunci proprietatea este comună (atunci când există
mai mulți titulari ai dreptului de proprietate asupra unui lucru sau asupra unei mase de
lucruri se spune că pluralitatea subiectelor este activă).
La o asemenea pluralitate se poate ajunge fie prin moștenire (atunci când mai multe
persoane moștenesc averea celui decedat), fie prin act juridic între vii (de ex. două persoane
cumpără împreună același bun).
Raporturile juridice civile obligaționale se mai numesc și raporturi de creanță:
• pluralitate activă (există mai mulți creditori și un singur debitor);
• pluralitate pasivă (există mai mulți debitori și un singur creditor);
• pluralitate mixtă (există mai mulți creditori și mai mulți debitori).
23
Pe de altă parte, pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaționale cunoaște trei

forme:
• obligații divizibilă (obligații conjuncte) = acea obligație care leagă mai mulți creditori sau
mai mulți debitori, între care creanța sau, după caz, datoria se împarte;
• obligații solidare = acea obligație în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere
debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la
executarea integrală a prestației datorate de toți creditorului:
• solidaritatea activă (reglementată de art. 1434 și urm. CC) = posibilitatea fiecărui creditor
de a cere de la debitor plata întregii creanțe datorate; plata făcută de debitor unuia dintre
creditorii solidari îl liberează față de toți ceilalți creditori solidari, iar creditorul ce a încasat
toată creanța este obligat să o împartă cu ceilalți creditori (se poate naște numai din
convenția părților sau din testament, deci dintr-un act juridic, divizibilitatea reprezintă
regula în materie de obligații cu pluralitate de subiecte, astfel că ea nu trebuie prevăzută în
mod expres, ci se subînțelege35);
• solidaritatea pasivă (reglementată de art. 1443 și urm. CC) = posibilitatea creditorului de
a cere oricăruia dintre codebitori executarea integrală a prestației care formează obiectul
obligației; plata făcută în întregime de către unul dintre codebitorii solidari îi liberează și
pe ceilalți față de creditor, iar codebitorul ce a plătit are dreptul să se îndrepte împotriva
celorlalți codebitori și să le pretindă tot ceea ce a plătit peste partea sa (se poate naște fie
din lege, fie dintr-un act juridic [convenția părților sau testament]).
• obligații indivizibile = aceea care datorită naturii obiectului ei sau convenției părților, nu
poate fi împărțită între subiectele ei active sau pasive.
Dacă obligația este indivizibilă, indiferent de numărul creditorilor sau al debitorilor,
fiecare creditor poate cere întreaga prestație ce formează obiectul obligației, iar fiecare debitor
poate fi constrâns să execute întreaga prestație. Plata făcută de oricare dintre debitorii obligați
indivizibil stinge datoria față de toți ceilalți codebitori.
35
C.C., Art. 1424 Obligația este divizibilă de plin drept, cu excepția cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată
în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală.
24
3.5. Capacitatea civilă
Persoanele fizice și persoanele juridice sunt subiecte de drept civil pentru că legea le-a
dotat cu capacitate civilă, care este o parte a capacității juridice în general.
CAPACITATEA CIVILĂ constă în aptitudinea generală și abstractă a omului de
a avea drepturi și obligații civile, de a le exercita și, respectiv, asuma prin încheierea de
acte juridice civile.
Capacitatea civilă are două componente: capacitatea de folosință și capacitate de
exercițiu.
Capacitatea de folosință este aptitudinea, generală și abstractă, a omului, de a avea
drepturi și obligații civile.36
Orice persoană fizică are capacitate de folosință, întrucât lipsa acesteia ar echivala cu
lipsa calității de subiect de drept civil37
Limitările aduse prin lege capacității de folosință se mai numesc incapacități. Ele nu au
rolul de a lipsi persoana de calitatea sa de subiect de drept (incapacitatea civilă nu este niciodată
totală), ci au funcții cu totul diferite, fie de protecție, fie cu caracter de sancțiune.
Începutul capacității de folosință este marcat de momentul nașterii persoanei. De la
această regulă există și o excepție, potrivit căruia „drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepțiune, însă numai dacă el se naște viu” 38.
Capacitatea de folosință încetează la data morții persoanei fizice. Data morții este, după
caz, data trecută în actul de deces (în cazul morții fizic constatată) sau data pe care hotărârea
rămasă irevocabilă a stabilit-o ca fiind aceea a morții (în cazul morții declarate prin hotărâre
judecătorească).
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice
civile39.
Sub acest aspect (criteriul avut în vedere de legiuitor fiind existența discernământului
persoanei), deosebim trei categorii de persoane fizice:
• persoane lipsite de capacitate de exercițiu;
• persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă;
• persoane cu capacitate de exercițiu deplină.
36
C.C., Art. 34 Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile.
37
C.C., Art. 28 (1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu.
38
C.C., Art. 36 Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu.
Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile.
39
C.C., Art. 37 Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
25
Discernământul constă în aptitudinea persoanei de a-și reprezenta și de a înțelege

consecințele actelor juridice pe care dorește să le încheie.
Sunt lipsiți de capacitate de exercițiu minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și
majorii ocrotiți prin măsura tutelei speciale ca urmare a faptului că ei nu se pot îngriji singuri
de interesele lor din cauza unei deteriorării totale și, după caz permanentă, a facultăților
mintale.
Pentru aceste persoane, care sunt prezumate de lege că nu au discernământ, actele
juridice se fac de către reprezentanții lor legali (părinții sau, după caz, tutorele).
Capacitatea de exercițiu restrânsă o au minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, cu
excepția minorului care s-a căsătorit, a minorului care a împlinit vârsta de 16 ani și căruia
instanța de tutelă i-a recunoscut capacitatea de exercițiu deplină și a minorului debil mintal
ocrotit prin măsura tutelei speciale. Legiuitorul consideră că minorul căruia îi recunoaște
capacitate de exercițiu restrânsă are discernământul în curs de formare.
Participarea minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă la încheierea actelor juridice
se face în mod diferit, după cum este vorba despre acte de conservare, acte de administrare sau
acte de dispoziție, legiuitorul fiind preocupat și sub acest aspect de protejarea intereselor
minorului.
Actele juridice de conservare, având ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil, prin definiție nu pot fi vătămătoare pentru acest minor, așa că el le poate încheia
singur. De asemenea, el poate încheia singur actele juridice mărunte.
Actul juridic de administrare este acel act juridic prin care se realizează o normală
punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu. Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă
poate încheia singur acte juridice de administrare, dacă acestea nu-l prejudiciază.40
Actele de dispoziție se încheie de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă numai cu
încuviințarea ocrotitorului legal și autorizarea instanței de tutelă.
Actele juridice de dispoziție sunt acelea care au ca rezultat scoaterea unor bunuri sau
drepturi din patrimoniul care le conține ori grevarea unui bun cu o sarcină reală. Sunt supuse
condiției de încuviințare și autorizare menționată mai sus actele juridice enumerate de
prevederile art. 144 alin. 2 CC: actele de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori grevare cu alte
sarcini reale și renunțarea la drepturile patrimoniale.
40
C.C., Art. 41, Alin. (3) Cu toate acestea, persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singură acte
de conservare, acte de administrare care nu o prejudiciază, acte de acceptare a unei moșteniri sau de acceptare a
unor liberalități fără sarcini, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la
data încheierii lor. Dispozițiile art. 168 alin. (4) rămân aplicabile.
26
Capacitate deplină de exercițiu au următoarele persoane fizice:

• majorii, adică persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani, cu excepția majorului debil
mintal ocrotit prin măsura tutelei speciale sau prin măsura consilierii judiciare;
• minorul care s-a căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani și minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani și căruia instanța de tutelă i-a recunoscut capacitatea de exercițiu deplină
cu excepția celor ocrotiți prin măsura tutelei speciale.
Încetarea capacității de exercițiu depline a persoanei fizice are loc:
• odată cu încetarea capacității de folosință, adică la moartea persoanei (fizic constatată ori
declarată judecătorește);
• prin instituirea tutelei speciale;
• prin instituirea consilierii judiciare;
• prin anularea căsătoriei mai înainte ca minorul să împlinească 18 ani.
Capacitatea de folosință a persoanei juridice este o componentă a capacității sale civile
și constă în vocația sa de a avea drepturi subiective civile și obligații civile.
Momentul de la care începe capacitatea de folosință deplină a persoanei juridice diferă
în funcție de modul de înființare a acesteia41.
Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este aptitudinea acestui subiect colectiv
de drept civil de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și executa
obligații civile, prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere.
Fiind un subiect colectiv de drept, persoana juridică va participa la încheierea actelor
juridice prin reprezentanții săi legali42.
41
C.C., Art. 205 (1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații
de la data înregistrării lor.
(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit art. 194, de la data
actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute
de lege.
(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înființare, să
dobândească drepturi și să își asume obligații, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia
ființă în mod valabil.
(4) Fondatorii, asociații, reprezentanții și orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în
curs de constituire răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu
încălcarea dispozițiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit
personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă
de la data încheierii lor și produc efecte depline.
42
C.C., Art. 209 (1) Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de
administrare, de la data constituirii lor.
(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin
lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în
numele și pe seama persoanei juridice.
(3) Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin
analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.
27
Din coroborarea prevederilor art. 209 C. civ. cu cele ale art. 210 C. civ. rezultă că
persoana juridică dobândește capacitate de exercițiu deplină odată cu dobândirea capacității de
folosință. Ea își exercită această capacitate prin organele de conducere iar dacă acestea nu au
fost încă desemnate, prin fondatori ori prin persoane anume desemnate în acest scop.
Sfârșitul capacității de exercițiu a persoanei juridice corespunde cu încetarea capacității
sale de folosință.
3.6. Conținutul raportului juridic civil
Conținutul raportului juridic civil desemnează totalitatea drepturilor subiective

civile și a obligațiilor civile pe care le au părțile acestui raport.
Drepturile subiective civile formează latura activă a conținutului raportului juridic civil,
iar obligațiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.
3.7. Dreptul subiectiv civil
DREPTUL SUBIECTIV CIVIL este posibilitatea recunoscută de legea civilă

subiectului activ al raportului juridic civil în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului
și moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă
ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv iar în caz de nevoie să ceară concursul forței coercitive
a statului (a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 75).
Personale nepatrimoniale
Crt. gradului de ABSOLUTE
opozabilitate Reale
RELATIVE
Reale
PATRIMONIALE
De creanță
Crt. naturii Care privesc existența și

conținutului integritatea fizică sau morală ale
persoanei
DREPTURILE
SUBIECTIVE Care privesc identificarea
CIVILE NEPATRIMONIALE
persoanei
Care decurg din creația
PRINCIPALE intelectuală (în măsura în care nu
Crt. corelației dintre ele sunt patrimoniale)
ACCESORII
PURE ȘI SIMPLE Termen

Crt. gradului de certitudine
conferit titularului Condiție
AFECTATE DE
MODALITĂȚI Sarcină
28
Dreptul subiectiv civil absolut este dreptul în temeiul căruia titularul său poate avea o
anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altei persoane pentru a și-l exercita, tuturor
celorlalte subiecte de drept revenindu-le obligația de a nu stânjeni exercitarea dreptului
subiectiv de către titular.
Dreptul absolut are următoarele caracteristici:
• numai titularul său este determinat, titularul obligației corelative fiind format din toate
celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat;
• îi corespunde obligația generală și negativă de a nu i se aduce atingere;
• este opozabil erga omnes, adică obligația de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte
subiecte de drept civil.
Dreptul subiectiv civil relativ este dreptul în temeiul căruia titularul poate să pretindă
subiectului pasiv o anumită conduită, respectiv să dea, să facă sau să nu facă ceva, fără de care
dreptul nu se poate realiza. Toate drepturile de creanță sunt drepturi subiective civile
relative.
Dreptul relativ are următoarele caractere:
• este cunoscut nu numai subiectul activ, ci și subiectul pasiv;
• îi corespunde o obligație corelativă care poate consta fie într-o acțiune (a da sau a face),
fie într-o inacțiune (a nu face);
• este opozabil numai subiectului pasiv.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acel drept al cărui conținut are o valoare
exprimabilă în bani (pecuniară).
Dreptul real (ius in re) este dreptul subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia
titularul său își poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct, fără concursul altei
persoane.
Dreptul de creanță (ius ad personam) este dreptul subiectiv civil patrimonial în
temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor,
să aibă o anumită conduită, respectiv să dea, să facă ori să nu facă ceva.
Dreptului de creanță îi corespunde fie o obligație de a da, fie o obligație de a face, fie o
obligație de a nu face. Aceste obligații se nasc în sarcina unei persoane determinate – debitorul.
Dreptul subiectiv civil nepatrimonial (sau extrapatrimonial) este dreptul subiectiv al
cărui conținut nu poate fi exprimat în bani.
29
Exemple de drepturile nepatrimoniale:

• drepturi care privesc existența și integritatea fizică sau morală ale persoanei (dreptul la
viață, dreptul la sănătate, drepturile pe care persoana le are asupra propriului său corp,
dreptul la onoare sau la reputație, dreptul la demnitate etc.);
• drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la pseudonim,
dreptul la domiciliu, dreptul la reședință, dreptul la stare civilă pentru persoana fizică;
dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la naționalitate, pentru persoana juridică);
• drepturi care decurg din creația intelectuală (în măsura în care nu sunt patrimoniale).
Drepturile civile nepatrimoniale fac parte din categoria drepturilor absolute, așa
că sunt opozabile erga omnes.
Dreptul subiectiv civil principal este cel care are o existență de sine stătătoare, soarta
sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul subiectiv accesoriu este cel care nu are o existență de sine stătătoare, în sensul
că el ființează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept
principal.
Deoarece dreptul accesoriu nu are o existență de sine stătătoare soarta sa juridică
depinde de cea a dreptului principal, potrivit regulii de drept exprimată prin adagiul accesorium
sequitur principale.
Drepturile reale principale sunt:
• dreptul de proprietate privată;
• dezmembrămintele dreptului de proprietate privată (drepturi reale care se constituie prin
dezmembrarea atributelor dreptului de proprietate):
• dreptul de uzufruct;
• dreptul de uz;
• dreptul de abitație;
• dreptul de servitute;
• dreptul de superficie.
• dreptul de proprietate publică;
• drepturile reale care se constituie pe temeiul dreptului de proprietate publică.
Drepturile reale accesorii nu au o existență de sine stătătoare, ele fiind afectate
garantării unor drepturi de creanță, astfel încât existența lor depinde de cea a drepturilor
garantate.
30
Sunt drepturi reale accesorii:

• dreptul de gaj;
• dreptul de ipotecă;
• privilegiile;
• dreptul de retenție, acesta din urmă fiind considerat o garanție reală imperfectă.
Dreptul subiectiv civil pur și simplu este acela care conferă maximă certitudine
titularului său, deoarece nici existența și nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare
viitoare.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalități este acela care nu oferă deplină siguranță
titularului, existența sau exercitarea lui depinzând de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Modalitățile actului juridic civil sunt termenul, condiția și sarcina. Este afectat de
modalitate dreptul subiectiv civil care este însoțit de un termen, o condiție sau o sarcină.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii:
• dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii și a moralei43;
• dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material,
cât și de ordin juridic;
• dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit
scopului economic și social în vederea căruia este recunoscut de lege, care nu poate fi
deturnat pentru a-i păgubi pe alții44;
• dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credință45 și 46.
Titularul care, în exercitarea dreptului său subiectiv, nu respectă principiile menționate
mai sus, comite un abuz de drept. Sancțiunea pentru exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv
civil constă în refuzul acordării concursului forței de constrângere a statului pentru ocrotirea
sa. Dacă prin exercitarea abuzivă titularul a cauzat altuia un prejudiciu va fi antrenată și
răspunderea sa civilă delictuală.
43
C.C., Art 14, Alin. (1), vezi nota de subsol nr. 46.
44
C.C., Art 15 Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv
și nerezonabil, contrar bunei-credințe.
45
C.R. (revizuită), Art. 57 Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile
constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.
46
C.C., Art 14 (1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute
obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.
(2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară.
31
3.8. Obligația civilă
OBLIGAȚIA CIVILĂ este îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil

de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate
consta în a da, a face sau a nu face ceva și care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin
forța de constrângere a statului.
Obligații de a da
de a face
Crt. obiectului lor de a nu face

Obligații
pozitive
negative
Obligații de rezultat
OBLIGAȚIILE
CIVILE de mijloace (diligență
și prudență)
Obligații obișnuite
Crt. opozabilității lor
Obligații scriptae in
rem/opozabile terților
Obligații propter in
rem/reale
Crt. sancțiunii ce
asigură respectarea lor Obligații perfecte
Obligații imperfecte
În dreptul civil, prin obligația de a da se înțelege îndatorirea de a constitui sau de a

transmite un drept real.
Obligație de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau
de a preda un lucru, respectiv orice prestație pozitivă în afara celor care se încadrează în
noțiunea de a da.
Obligația de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abține de la o
acțiune sau de la anumite acțiuni.
Obligațiile pozitive sunt acelea care implică o acțiune (se includ în această categorie
obligația de a da și obligația de a face).
32
Obligațiile negative sunt acelea care presupun o abstențiune (face parte din această
categorie obligația de a nu face).
Ca regulă generală, în cazul încălcării unei obligații de a nu face debitorul este de drept
în întârziere47, pe când, în cazul încălcării unei obligații pozitive, în principiu, este necesară
punerea în întârziere a debitorului48.
Obligațiile de rezultat (numite și obligații determinate) sunt acele obligații care constau
în îndatorirea debitorului de a obține un rezultat determinat.49
Obligațiile de mijloace (numite și obligații de prudență și diligență) sunt acele obligații
care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruința pentru atingerea unui anumit
rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul avut în vedere de părți atunci când s-a încheiat actul
juridic.50
Este o asemenea obligație îndatorirea ce revine medicului de a acționa cu toată prudența
și toată diligența cerute de știința și etica medicală în vederea vindecării pacientului de o
anumită maladie sau cea a avocatului de a câștiga un proces, neatingerea rezultatului urmărit
neînsemnând în mod automat neîndeplinirea obligației.
Obligația civilă obișnuită este aceea care incumbă debitorului față de care s-a născut.
Obligațiile reale (propter in rem) sunt un accesoriu al unui drept real, adevărate sarcini
reale care sunt în sarcina titularului unui drept real oarecare.
Obligațiile propter in rem, fiind accesorii ale dreptului real, se vor transmite odată cu
bunul, fără a fi necesară vreo formalitate specială, noul titular fiind ținut să le execute.
Obligațiile opozabile terților (scriptae in rem) se caracterizează prin aceea că sunt atât
de legate de posesia lucrului încât creditorul nu poate obține satisfacerea dreptului său decât
dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deși nu a participat direct
la formarea raportului de obligație.
47
C.C., Art. 1523, Alin. (2), Lit. b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau
când a încălcat o obligație de a nu face.
48
C.C., Art. 1523, Alin. (2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de
lege, precum și atunci când:
a) obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă, sau
când nu a executat-o imediat, deși exista urgență;
b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau când a încălcat o obligație de a
nu face;
c) debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația sau când, fiind
vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își execute obligația în mod repetat;
d) nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi;
e) obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.
49
C.C., Art. 1481, Alin. (1) În cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul
promis.
50
C.C., Art. 1481, Alin. (2) În cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele
necesare pentru atingerea rezultatului promis.
33
Datorită opozabilității lor extinse obligațiile propter in rem și obligațiile scriptae in rem
formează o categorie intermediară între drepturile reale și drepturile de creanță, de la care
împrumută unele trăsături.
Obligația civilă perfectă este acea obligație care se bucură integral de sancțiunea
juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obține concursul forței coercitive a
statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligații intră în această categorie.
Obligația civilă imperfectă (numită și obligație naturală) este obligația a cărei executare
nu se poate obține pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către
debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea prestației.51
3.9. Obiectul raportului juridic civil
OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL este conduita părților, adică

acțiunea sau inacțiunea la care este îndreptățit subiectul activ și de care este ținut
subiectul pasiv.
În raporturile juridice patrimoniale conduita părților se referă adesea la lucruri.
Lucrurile (bunurile) nu pot fi însă incluse în structura raportului juridic civil, ținând cont de
caracterul social al acestui raport, dar ele sunt luate în considerare ca obiect derivat al raportului
juridic civil.
3.10. Bunurile
Din punct de vedere juridic, sunt bunuri numai lucrurile susceptibile de a fi apropriate
(de a fi obiect al dreptului de proprietate). Astfel, aerul sau apa sunt bunuri în sens economic,
însă nimeni nu le poate apropria deoarece ele servesc întregii omeniri, fiind res communis.
Potrivit art. 535 CC „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie
obiectul unui drept patrimonial.”
CC clasifică bunurile după cum urmează:
• bunuri imobile și bunuri mobile (art. 536-540 și art. 542);
• bunuri fungibile și bunuri nefungibile (art. 543);
• bunuri consumptibile și bunuri neconsumptibile (art. 544);
• bunuri divizibile și bunuri indivizibile (art. 545);
51
C.C., Art. 2506, Alin. (3) Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit
nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era
împlinit.
34
• bunuri principale și bunuri accesorii (art. 546);

• bunuri frugifere și bunuri nefrugifere 9art. 548 și urm.).
Acestora li se adaugă împărțirea bunurilor în corporale și incorporale.
Interpretând prevederile CC și pe cele ale altor acte normative, doctrina a reținut și alte
clasificări.
35
CORPORALE
Bunuri
INCORPORALE
Prin natura lor
Prin determinarea
MOBILE
legii
Prin anticipație
Bunuri
Prin natura lor

IMOBILE
Prin destinație
FUNGIBILE
CLASIFICAREA
Bunuri
BUNURILOR
NEFUNGIBILE
CONSUMPTIBILE
Bunuri
NECONSUMPTIBILE
DIVIZIBILE
Bunuri
INDIVIZIBILE
PRINCIPALE
Bunuri
ACCESORII
Fructe naturale
FRUNGIFERE Fructe industiale

Bunuri
NEFRUNGIFERE Fructe civile
36
3.10.1. Bunurile corporale și bunurile incorporale

Acestor categorii de bunuri CC nu le consacră o reglementare expresă dar existența lor
este neîndoielnică și rezultă din evocarea lucrurilor corporale și a celor incorporale în cuprinsul
art. 535.
Bunurile corporale sunt cele care au o existență fizică (se includ aici atât cele care se
prezintă într-o formă perceptibilă direct cu ajutorul simțurilor umane [de ex. au un corp ce
poate fi atins], cât și acelea care nu pot fi detectate decât cu ajutorul unor aparate, cum sunt
undele electromagnetice sau asimilate acestora, energiile de orice fel, captate și transmise, la
care se referă prevederile art. 539 alin. (2) CC, unele microorganisme).
Bunurile incorporale sunt acelea care nu au o existență fizică, naturală, fiind creații ale
intelectului uman (fac parte din această categorie creanțele, titlurile de valoare [acțiuni,
obligațiuni, instrumentele financiare derivate și altele asemenea], proprietățile incorporale
[fondurile de comerț, clientela unei persoane care exercită o profesie liberă, proprietatea literară
și artistică, brevetul de invenție, marca de comerț etc.] și efectele de comerț [cambia, biletul la
ordin și cecul], dar și informația [sau noutatea] care are valoare de piață).
Nu toate drepturile patrimoniale care au ca obiect un bun sunt ele însele bunuri, ci numai
acelea care devin apropriabile, adică se transformă în bunuri incorporale, formând obiectul
altor drepturi patrimoniale.
3.10.2. Bunurile mobile și bunurile imobile

Clasificarea bunurilor în imobile și mobile se face în funcție de natura bunurilor și de
calificarea dată de lege. Criteriul de bază este cel al așezării în spațiu al bunurilor, al fixității
lor.
Bunurile imobile (numite și nemișcătoare) sunt cele care au o așezare fixă sau care sunt
considerate de legiuitor a avea o asemenea așezare. Ele se împart în două categorii: imobile
prin natura lor și imobile prin destinație.
Bunurile imobile prin natura lor sunt acelea care pun direct în operă criteriul fizic al
fixității unui bun. Din prevederile art. 537 CC rezultă că fixitatea bunurilor poate fi naturală
sau dobândită.
Bunurile imobile prin destinație sunt bunuri mobile prin natura lor, dar pe care
legiuitorul le consideră a fi imobile având în vedere situația lor viitoare.
Articolul 538 CC împarte aceste bunuri în două categorii: bunuri care rămân imobile
și bunuri care devin imobile. Este vorba despre bunurile care rămân imobile și după ce au
fost separate de un bun imobil și bunurile care devin imobile datorită destinației pe care
37
proprietarul lor le-o conferă. În ambele cazuri, bunurile în discuție sunt mobile prin natura lor,
dar, printr-o ficțiune, legiuitorul le consideră a fi imobile.
Bunurile mobile (numite și bunuri mișcătoare) sunt cele care nu au o așezare fixă în
spațiu.
Potrivit art. 539 alin. 1 CC, „Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri
mobile.” Criteriul folosit de legiuitor pentru determinarea bunurilor mobile este cel al
excluderii: orice bun care nu este imobil este mobil.
Fac parte din categoria bunurilor mobile prin natura lor toate bunurile care nu se
caracterizează prin fixitate și pe care legea nu le consideră a fi imobile.
Bunurile mobile prin anticipație sunt bunuri imobile prin natura lor care, sub anumite
aspecte, sunt supuse regimului juridic al bunurilor mobile, având în vedere că sunt destinate să
devină, în viitorul apropiat, bunuri mobile prin natura lor (de ex. sunt bunuri mobile prin
anticipație fructele și recoltele încă neculese, dacă fac obiectul unui act juridic52).
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt drepturile, altele decât cele asupra
bunurilor imobile, care devin ele însele apropriabile, adică se transformă în bunuri incorporale,
formând obiectul altor drepturi patrimoniale (fac parte din această categorie drepturile de
creanță, drepturile patrimoniale incluse în fondul de comerț și drepturile de proprietate
intelectuală).
3.10.3. Bunurile fungibile și bunurile nefungibile

După cum pot fi înlocuite sau nu unele cu altele, în executarea unei obligații civile,
bunurile sunt fungibile și nefungibile53.
Bunurile fungibile sunt bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel
încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații, fără ca aceasta să afecteze
valabilitatea plății (de ex. cazul unei sume de bani, al cerealelor etc.).
Bunul nefungibil este acela care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei
obligații, astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile
determinate individual sunt bunuri nefungibile.
Fungibilitatea unui bun poate fi stabilită și prin act juridic.
52
C.C., Art. 540, Alin. (1) Bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă, plantațiile și
construcțiile încorporate în sol devin mobile prin anticipație, atunci când, prin voința părților, sunt privite în natura
lor individuală în vederea detașării lor.
53
C.C., Art. 543, Alin. (1) Bunurile sunt fungibile sau nefungibile.
38
3.10.4. Bunurile consumptibile și bunurile neconsumptibile

Clasificarea bunurilor în consumptibile și neconsumptibile se face după cum folosirea
lor implică sau nu consumarea ori înstrăinarea lor54.
Bunul consumptibil este acela care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuințare să
nu implice consumarea substanței sau înstrăinarea lui (de ex. banii, alimentele, combustibilii
etc.).
Bunul neconsumptibil este acela care poate fi folosit în mod repetat, fără ca aceasta să
implice consumarea substanței sau înstrăinarea lui (de ex. clădirile, terenurile, autoturismele
etc.).
3.10.5. Bunurile divizibile și bunurile indivizibile

După cum pot fi sau nu împărțite fără să își schimbe destinația, bunurile se clasifică în
divizibile și indivizibile55.
Bunurile divizibile pot fi împărțite fără să își schimbe, prin aceasta, destinația
economică.
Bunurile indivizibile își schimbă destinația economică dacă sunt împărțite (de ex. o
bucată de stofă este un bun divizibil, însă un autoturism este un bun indivizibil, deoarece prin
împărțire fizică i se schimbă destinația).
Prin act juridic părțile pot considera că un bun divizibil prin natura lui este indivizibil.
54
C.C., Art. 544 (1) Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile.
(2) Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuințare obișnuită implică înstrăinarea sau consumarea
substanței.
(3) Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă
întrebuințarea.
55
C.C., Art. 545 (1) Bunurile sunt divizibile sau indivizibile.
(2) Bunurile care nu pot fi împărțite în natură fără a li se schimba destinația sunt bunuri indivizibile.
(3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
39
3.10.6. Bunurile principale și bunurile accesorii

Clasificarea bunurilor în principale și accesorii folosește drept criteriu corelația care
poate exista între unele bunuri56 (art. 546 C. civ.)
Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat
a servi la întrebuințarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care este afectat întrebuințării altui bun, principal (de ex.
antena pentru televizor, tocul pentru ochelari, cheia pentru yală etc.).
Destinația comună poate fi stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.
Și în acest caz operează regula accesorium sequitur principale, consecința fiind aceea
că în cazul înstrăinării bunului principal dobânditorul va deveni și proprietarul bunului
accesoriu, chiar dacă acesta nu a fost expres prevăzut în actul juridic încheiat de părți.
3.10.7. Bunurile frungifere și bunurile nefrungifere

După cum sunt ori nu producătoare de fructe, bunurile se împart în frugifere și
nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic și fără consumarea substanței lor,
dau naștere altor bunuri, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însușirea de a da naștere altor bunuri, în
mod periodic și fără consumarea substanței lor.
Există trei categorii de fructe (naturale, industriale și civile), enumerate de art. 548 CC.
Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără
intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și sporul
animalelor.
Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca
rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în
virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și dividendele.
Productele sunt bunurile care se prelevează la intervale neregulate dintr-un alt bun, a
56
C.C., Art. 546 (1) Bunul care a fost destinat, în mod stabil și exclusiv, întrebuințării economice a altui bun este
accesoriu atât timp cât satisface această utilizare.
(2) Destinația comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.
(3) Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situația juridică a bunului principal, inclusiv în caz de
înstrăinare sau de grevare a bunului principal.
(4) Încetarea calității de bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terț care a dobândit anterior drepturi privitoare
la bunul principal.
(5) Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate.
(6) Drepturile unui terț privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu.
40
cărui substanță o consumă astfel57, prelevare care va sfârși prin a epuiza bunul respectiv (de
ex. piatra extrasă dintr-o carieră).
3.11. Izvoarele raportului juridic concret
3.11.1. Noțiunea de izvor al raportului juridic concret

Având în vedere că dispozițiile legale stabilesc numai cadrul general al raporturilor
juridice civile abstracte, este necesar pentru concretizarea acestor abstracțiuni să existe o serie
de factori generatori. Acești factori care se încadrează în ipoteza normei juridice pot consta în
fapte naturale sau în acțiuni omenești și sunt cunoscuți sub denumirea de izvoare ale raportului
juridic civil concret.
Astfel, prin izvor al raportului juridic civil concret se înțelege o împrejurare (fapt
natural sau acțiune omenească) căreia legea civilă îi atribuie efectul nașterii unui raport juridic
civil concret.
Menționăm că actul sau faptul care este izvor al unui raport juridic civil concret poate
fi, concomitent, și izvor al drepturilor subiective civile și al obligațiilor civile care alcătuiesc
conținutul raportului juridic.
De asemenea, precizăm că între norma juridică, raportul juridic civil abstract, raportul
juridic civil concret și izvorul raportului juridic civil concret se stabilește o corelație.
Raportul juridic civil este relația socială reglementată de norma juridică civilă, iar
această definiție are în vedere raportul juridic civil în general, un tipar care se potrivește oricărei
relații sociale care intră sub incidența legii civile, prin urmare, un raport civil abstract.
În consecință, pentru ca acest tip de raport juridic să existe sunt necesare și suficiente
cele două premise enumerate chiar în conținutul definiției: subiectele de drept civil și norma
de drept civil care reglementează relația socială dintre aceste subiecte.
Însă, pentru existența unui raport juridic civil concret, celor două premise amintite mai
sus trebuie să se mai adauge o a treia, și anume, o împrejurare căreia legea civilă îi conferă
efectul nașterii unui asemenea raport, care este astfel izvorul său.
Așadar, se stabilește următoarea legătură (Gh. Beleiu, op. cit., p. 109; E. Chelaru, op.
cit., pp. 96-97):
• norma de drept civil este premisa necesară și obligatorie pentru existența atât a raportului
juridic civil abstract, cât și a raportului juridic civil concret și a izvorului raportului juridic
57
C.C., Art. 549 Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței
acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră și altele asemenea.
41
civil concret;
• raportul juridic civil abstract este tiparul raportului juridic civil concret, în sensul că acesta
din urmă se va încadra într-un anumit tip de raport juridic civil abstract, iar raportul juridic
civil concret particularizează raportul juridic civil abstract;
• izvorul raportului juridic civil concret generează o situație juridică determinată, între
anumite subiecte de drept civil.
3.11.2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete
acțiuni săvârșite cu
Condiționarea legii intenția de a produce
civile a nașterii efecte juridice
raportului juridic
civil acțiuni săvârșite fără
intenția de a produce
JURIDICE CIVILE CONCRETE
IZVOARELE RAPORTURILOR
acțiuni omenești efecte juridice

după legătura lor cu
voința umană Licite
fapte naturale
Conforme cu legea
Ilicite
fapt juridic (lato sensu)
după sfera lor
fapt juridic (stricto sensu)
Acțiunile omenești sunt fapte, comisive sau omisive, săvârșite de subiectele de drept
civil, cu sau fără intenția de a produce efecte juridice, cărora legea le conferă efectul nașterii,
modificării sau stingerii de raporturi juridice civile concrete.
Astfel, după cum legea civilă condiționează sau nu nașterea raportului juridic civil de
existența intenției producerii acestui efect se distinge între acțiunile săvârșite cu intenția de a
produce efecte juridice, adică actele juridice civile, și acțiunile săvârșite fără intenția de a
produce efecte juridice, efecte care se produc însă în temeiul legii, adică faptele juridice (stricto
sensu). După cum sunt sau nu conforme cu legea, acțiunile sunt licite sau ilicite.
Faptele naturale, numite și evenimente, sunt împrejurări care se produc independent
de voința omului și cărora legea civilă le conferă efectul nașterii de raporturi juridice. Sunt
fapte naturale, spre exemplu, nașterea (înseamnă apariția unui subiect de drept civil), inundația
(poate fi forță majoră, care, potrivit legii, suspendă prescripția extinctivă și exonerează de
răspundere civilă), moartea (are ca efect încetarea capacității de folosință și de exercițiu,
marchează momentul deschiderii succesiunii etc.).
Faptul juridic în sens larg desemnează atât acțiunile omenești, săvârșite cu sau fără
42
intenția de a produce efecte juridice, cât și faptele naturale. Remarcăm că noțiunea de fapt
juridic în sens larg se suprapune perfect celei de izvor al raportului juridic civil concret.
Faptul juridic în sens restrâns conține numai faptele omenești săvârșite fără intenția
de a se produce efecte juridice, efecte care se produc însă în temeiul legii, precum și faptele
naturale.
Prin urmare, deosebirea dintre noțiunea de fapt juridic în sens larg și cea de fapt juridic
în sens restrâns constă în aceea că prima cuprinde și actele juridice care sunt tocmai acțiunile
omenești înfăptuite cu intenția de a produce efecte juridice.
Importanța acestei clasificări constă în opunerea actului juridic față de faptul juridic în
înțeles restrâns. Între acestea există diferențe sub aspectul regimului juridic, cum ar fi (E.
Chelaru, op. cit., p. 97):
• faptul juridic în înțeles restrâns poate fi probat, în principiu, fără îngrădiri, fiind admisibil
orice mijloc de probă, în vreme ce dovada actelor juridice civile este supusă unor condiții
restrictive;
• capacitatea civilă cunoaște reguli diferite, după cum este vorba de acte juridice civile sau
de fapte juridice în înțeles restrâns;
• reprezentarea operează numai în materie de acte juridice; - problema nulității se pune
exclusiv în cazul actelor juridice etc.
43
4. BIBLIOGRAFIE
CHELARU, Eugen; DUMINICĂ, Ramona. Teoria generală a dreptului civil. Manual

universitar pentru învățământul cu frecvență redusă. Pitești, 2022.
Codul Civil (legea nr. 287/2009). Disponibil online la:

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/255190. Accesat la 22 noiembrie 2022.
Constituția României (revizuită). Disponibilă online la:

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/1413. Accesat la 22 noiembrie 2022.
Codul Muncii (legea nr. 53/2003). Disponibil online la:

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/259068. Accesat la 22 noiembrie 2022.
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil.
Disponibilă online la: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/129268. Accesat la 23
noiembrie 2022.
44

Drept Civil - Rezumat Pentru Test

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Civil - Rezumat Pentru Test

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept civil.

1. DREPTUL CIVIL. PREZENTARE GENERALĂ

Etimologia noțiunii de drept civil:

ansamblu de norme juridice care

drept subiectiv civil, element al

ramură a științei juridice care are

1.2. Definirea dreptului civil

DREPTUL CIVIL = ramura de drept formată din ansamblul normelor juridice

1.3. Domeniul dreptului civil

1.4. Rolul dreptului civil

Rolurile dreptului civil sunt următoarele:

1.5. Principiile fundamentale ale dreptului civil

Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt următoarele:

1.6. Delimitarea dreptului civil față de alte ramuri de drept

Elementele care delimitează dreptul civil de celelalte ramuri de drept:

Condițiile materiale ale

IZVOARELE FORMALE ALE

Crt. internațional Crt. organului de stat Crt. conținutului și întinderea

Internaționale, Naționale, Hotărâri, Ordine, alte Hotărâri și GENERALE: reglementează un

Numai în măsura în Acte ale organelor

1.a. Izvoare internaționale:

1.b. Constituția României (1991, revizuită în

2. Legile (stricto sensu):

5. Ordine și instrucțiuni ale miniștrilor

7. Hotărâri ale Consiliilor Județene/Locale

2.3. Aplicarea legii civile

2.3.1. Aplicarea legii civile în timp

DIRECTĂ: intervine atunci

EXPRESĂ INDIRECTĂ: se realizează

2.3.2. Principiile aplicării legii civile în timp

2.3.3. Aplicarea în timp al actualului Cod Civil

2.3.4. Aplicarea legii civile în spațiu

2.3.5. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Legi civile cu vocație generală (persoanelor

Legi civile care au vocația de a se aplica doar

Legi civile care au vocația de a se aplica doar

2.4. Interpretarea legii civile

Interpretarea legii civile este operațiunea logico-rațională de lămurire, explicare a

2.4.1. Interpretarea oficială și interpretarea neoficială

2.4.2. Interpretarea literală, interpretarea extensivă și interpretarea restrictivă

2.4.3. Interpretarea gramaticală, sistematică, istorio-teleologică și interpretarea

Există următoarele reguli de interpretare logică:

Acestor reguli li se adaugă patru argumente de interpretare logică:

2.5. Izvoarele neformale ale dreptului civil

2.5.2. Principiile generale ale dreptului

Asigurarea bazelor legale de funcționare a statului

Principiul libertății și egalității

Principiul echității și justiției

3. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

RAPORTUL JURIDIC CIVIL este relația socială, patrimonială sau

3.2. Structura raportului juridic civil

RAPORTUL Drepturi subiective civile

Conduita părților (acțiunile sau inacțiunile

3.3. Subiectele raportului juridic civil

3.3.1. Persoana fizică

minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani

majorii (cu excepția celor care beneficiază

3.3.2. Persoana juridică

3.4. Determinarea subiectelor raportului juridic civil

îi incumbă obligația civilă ce intră în conținutul raportului juridic civil).

Pe de altă parte, pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaționale cunoaște trei

3.5. Capacitatea civilă

Discernământul constă în aptitudinea persoanei de a-și reprezenta și de a înțelege