Capitolul I: Caracterizare generala a

dreptului civil

Sectiunea I: Notiunea, rolul si principiile dreptului civil

1. Definitia dreptului civil

1.1 Intelesurile expresiei ,,drept civil”:

Expresia „drept civil” este succesibila de mai multe intelesuri:
 Intr-o prima acceptiune, prin drept civil se desemneaza un element al continutului
raportului juridic-civil, exprimat in formula completa: ,,drept subiectiv civil”, adica o
posibilitate recunoscuta de legea civila subiectului activ (titularul dreptului subiectiv
civil), in virtutea caruia acesta poate avea o anumita conduita, poate pretinde o
conduita corespinzatoare din partea subiectului pasiv, iar in caz de nevoie, poate face
apel la concursul fortei coercitive a statului.
 Intr-o a doua acceptiune, prin drept civil se desemneaza o ramura de drept, adica un
ansamblu de norme juridice.
 Pentru a treia acceptiune, prin drept civil se desemneaza o ramura a stiintei juridice ,
mai exact acea ramura ce are ca obiect de cercetare dreptul civil ca ramura de drept.

1.2 Definitia dreptului civil (drept privat) ca ramura de drept

Pornind de la dispozitiile art.2 alin 1. al Codului Civil, vom defini dreptul civil ca un
ansamblu de norme juridice ce reglementeaza raporturi patrimoniale si nepatrimoniale
stabilite intre persoane fizice si persoane juridice, aflate pe pozitii de egalitate juridica.

1.3 Explicarea definitiei dreptului civil

Din definitie se desprind elemente esentiale ale dreptului civil, acestea fiind:
a) In primul rand, definitia face referire la continutul dreptului civil, acesta fiind un
ansamblu de norme juridice, adica o ramura a sistemului de drept romanesc.

 Normele de drept civil se regasesc in Codul Civil si in alte legi speciale (legea
287/2009; intrata in vigoare in 2011);
 Normele dreptului civil sunt grupate in institutiile dreptului civil;

1
 Institutiile dreptului civil sunt:
- Raportul juridic-civil;
- Actul juridic-civil; drept relativ
- Prescriptia instinctiva; =
- Subiectele dreptului civil; drept de creanta
- Drepturile reale principale;
- Obligatiile civile in general;
- Contractele civile speciale;
- Dreptul la mostenire;

b) In al doilea rand, definitia face referire la obiectul dreptului civil, acesta fiind
alcatuitdin raporturi patrimoniale si raporturi nepatrimoniale stabilite intre persoane
fizice si persoane juridice.

 Este patrimonial acel raport al carui continut poate fi evaluat pecuniar (in bani)
(ex. Contract de vanzare);
 Este nepatrimonial acel raport al carui continut nu poate fi exptrimat in bani
(ex. Dreptul la nume);

Raporturile patrimoniale prezinta doua subdiviziuni:

 raporturi reale=acele raporturi care au in continutul lor drepturi reale ( ex. Dreptul la
proprietate)
 raporturi obligationale, indiferent de izvorul lor concret: act juridic sau fapt juridic,
licit (legal) sau ilicit (ilegal).

In raporturile nepatrimoniale sunt incluse urmatoarele subdiviziuni:

 Raporturi care privesc existenta si integritatea subiectelor de drept civil, adica acele
raporturi care au in continutul lor drepturi personale nepatrimoniale (dreptul la viata,
la sanatate etc);
 Raporturi de individualizare, adica cele care au in continutul lor drepturi personale
nepatrimoniale cu ajutorul carora se individualizeaza subiectele de drept civil
(ex. Dreptul la nume, domiciliu)
 Raporturi ce decurg din creatia intelectuala, adica cele care au in continutul lor
drepturi personale nepatrimoniale ce izvorasc din creatia stiintifica, artistica, literara,
inventii.

Trebuie precizat ca dreptul civil nu reglementeaza toate raporturile patrimoniale si

nepatrimoniale. Exista si alte ramuri de drept al caror obiect este format din raporturi
patrimoniale si raporturi nepatrimoniale (ex. Dreptul familiei, dr. Comercial, dr. Muncii si
securitatii sociale etc.)

2
 c) In al treilea rand, definitia face referire la subiectele de drept civil, acestea fiind
persoanele fizice si persoanele juridice.

Pentru dreptul civil, este subiect al raportului juridic, nu numai omul privit individual,
desemnat prin sintagma ,,persoana fizica”, ci si colectivul de oameni, care, indeplinind
conditiile prevazute de lege, capata calitatea de subiect colectiv,desemnat prin sintagma
,,persoana juridica”.

d) Cel de-al patrulea element al definitiei are in vedere pozitia subiectelor raportului de
drept civil, care este de egalitate juridica, in sensul ca una dintre parti nu se
subordoneaza celeilalte.

2. Rolul dreptului civil

Dreptul civil are un rol deosebit de important, intrucat prin normele sale contribuie la
ocrotirea valorilor patrimoniale si nepatrimoniale, apartinand persoanelor fizice si juridice.
De asemenea, dreptul civil constituie o garantie a formarii unei constiinte juridice corecte, a
respectarii si intaririi morale. In plus, stiinta dreptului civil, prin realizarile sale: notiuni,
solutii, fundamentari, contribuie la corecta aplicare a legii si la perfectionarea legislatiei
civile.
Un aspect deosebit de important al rolului dreptului civil este pozitia ori functia sa de a
fi drept comun fata de alte ramuri de drept. Aceasta inseamna ca ori de cate ori o ramura de
drept nu contine norme juridice proprii care sa reglementeze un anumit aspect al relatiilor
sociale sau cand normele acelei ramuri ar fi insuficiente, se va face apel la norma
corespunzatoare din dreptul civil.

3. Principiile dreptului civil

Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii fundamentale, adica idei
calauzitoare sau reguli de baza comune tuturor ramurilor de drept. Fiecare ramura de drept
contine reguli de baza care se aplica in intreaga legislatie din domeniul respectiv, precum si
reguli de baza care se aplica doar in unele institutii ale ramurii de drept respectiv.
Si in dreptul civil isi gasesc aplicarea 3 categorii de principii:
I. principiile fundamentale ale dreptului roman;
II. principiile fundamentale ale dreptului civil roman;
III. principiile institutiilor de drept civil.

3
I. Principiile fundamentale ale dreptului roman sunt idei calauzitoare pentru intreaga
legislatie a Romaniei, fiind consacrate de legea fundamentala si de alte legi mai
importante. Ele se aplica tuturor ramurilor de drept, deci si dreptului civil.

Se considera ca au o asemenea valoare:

- Principiul democratiei;
- Principiul egalitatii in fata legii;
- Principiul legalitatii;
- Principiul separatiei puterilor in stat;

II. Principiile fundamentale ale dreptului civil roman sunt reguli de baza care se
aplica in intreaga legislatie civila, adica ele se regasesc in toate institutiile de drept
civil, chiar daca nu-si manifesta prezenta cu aceeasi intensitate.

Sunt principii fundamentale ale dreptului civil roman:

- Principiul proprietatii;
- Principiul egalitatii in fata legii civile;
- Principiul imbinarii intereselor individuale cu cele generale;
- Principiul garantarii si ocrotirii drepturilor subiective civile;
- Principiul bunei credinte;

III. Principiile institutiilor de drept civil sunt reguli de baza care se aplica doar intr-o
institutie a dreptului civil sau in doua ori mai multe, dar nu in toate.

Exemple:
- Principiul consensualismului (priveste forma actului juridic-civil);
- Principiul fortei obligatorii;
- Principiul irevocabilitatii;
- Principiul relativitatii (privesc efectele actului juridic-civil);
- Principiul chemarii la mostenire in ordinea claselor de mostenitori legali;
- Principiul proximitatii gradului de rudenie intre rudele din aceeasi clasa de
mostenitori legali si de acelasi grad;
- Principiul egalitatii intre rudele din aceeasi clasa de mostenitori legali si de acelasi
grad de rudenie cu defunctul;

4
 Sectiunea a II a: Normele de drept civil

1. Izvoarele de drept civil

1.1 Notiune
Expresia ,,izvor de drept civil” poate primi doua intelesuri:
 Intr-un prim sens, prin ,,izvor de drept civil” intelegem conditiile materiale de
existenta care genereaza normele acestei ramuri de drept. Suntem in prezenta notiunii
de izvor de drept civil in sens material.
 Intr-un al doilea sens, prin ,,izvor de drept civil” intelegem formele de exprimare a
normelor de drept civil. Suntem in prezenta notiunii de izvor de drept civil in sens
formal.

Potrivit art.1 al.1 din Codul Civil, sunt izvoare ale dreptului civil in sens formal:
- Legea;
- Uzantele;
- Principiile generale ale dreptului.
Art.1 al.2 din Codul Civil stabileste si o ierarhie a acestor izvoare , o ordine de aplicare
astfel: legea, in cazurile neprevazute de lege, uzantele, in lipsa acestora, dispozitiile legale
privitoare la situatiile asemanatoare, iar in lipsa acestora, principiile generale ale dreptului.

1.2 Legea
Principalele izvoare de drept civil sunt legile, adica actele normative ce emana de la
organele de stat care se bucura de prerogativa legiferarii.
 STRICTO SENSU (in sens restrans) termenul de lege desemneaza actul normativ ce
emana de la puterea legislativa (Parlamentul Romaniei).
 LATO SENSU (in sens larg), termenul de lege desemneaza si celelalte acte normative
precum decretele, hotararile guvernului, ordine, etc.
In functie de organul de stat de la care emana si de natura lor, sunt izvoare de drept
civil urmatoarele categorii de acte normative:
- Constitutia;
- Legile;
- Ordonantele si ordonantele de urgenta ale Guvernului;
- Ordinele, regulamentele, instructiunile conducatorilor organelor centrale ale puterii de
stat;
- Acte normative ce emana de la autoritatile administratiei publice locale;

5
 In masura in care mai sunt in vigoare, reprezinta izvoare de drept civil si actele
normative adoptate inainte de 1990 (decrete, hotarari ale consiliului de ministri, ordine si
instructiuni). In plus, se constituie in izvoare de drept civil si reglementarile internationale
(conventii, pacte, acorduri) ratificate de tara noastra sau la care Romania a aderat si care au
devenit prin ratificare sau aderare parte componenta a dreptului intern.
In masura in care contin dispozitii de drept civil, constituie izvoare de drept civil si
reglementarile institutiilor Uniunii Europene cu aplicabilitate sau, dupa caz, efect direct
asupra dreptului nostru.

1.3 Uzantele
Potrivit Art.1 Al.6 din Codul Civil, prin uzantevintelegem obiceiul (cutuma) si uzurile
profesionale.
 Obiceiul este o practica inradacinata, indelungata si continua pe care cei ce o aplica o
considera obligatorie.
 Uzurile profesionale sunt reguli ce reglementeaza relatia dintre membrii unei profesii
si dintre membri si clienti cu ocazia exercitarii profesiei.
Uzantele se constituie in izvoare de drept civil si isi vor gasi aplicabilitatea conditionat
dupa cum urmeaza:
- In materiile reglementate prin lege, numai daca legea trimite in mod expres la acestea;
- Numai in masura in care nu contravin ordinii publice si bunelor moravuri pot fi
recunoscute ca izvoare de drept civil;
- Pentru a constitui izvoare de drept civil , existenta si continutul uzantelor trebuie
dovedite de partea interesata. Fac exceptie uzantele publicate in culegeri elaborate de
entitatile si organismele autorizate in domeniul care se prezuma ca exista pana la
proba contrara (Art. 1 Al.5 din Codul Civil);

1.4 Principiile generale ale dreptului

Se constituie in izvoare de drept civil numai in materiile nereglementate de lege sau de
uzante si numai daca nu exista dispozitii legale privitoare la situatii asemanatoare.

2. Clasificarea normelor de drept civil

2.1 Dupa caracterul conduitei prescrise, distingem intre norme dispozitive si

norme imperative.

 Normele dispozitive: sunt acelea care care suplinesc sau interpreteaza vointa
neexprimata sau insuficient exprimata a subiectelor de drept civil. Ele permit
subiectelor de drept civil sa se deroge de la dispozitiile pe care le contin.

6
 Normele dispozitive se impart la randul lor in norme permisive si norme supletive:
 Normele permisive sunt acelea care permit partilor o anumita conduita.
 Normele supletive sunt acelea care stabilesc o anumita conduita ce devine obligatorie
pentru subiectele de drept in masura in care acestea nu convin altfel.

 Normele imperative: sunt acelea care impun sau interzic partilor o anumita conduita,
nefiind posibil sa se deroge de la ele.
Normele imperative se subclasifica in norme onerative si norme prohibitive:
 Normele onerative sunt acelea care impun partilor o anumita conduita.
 Normele prohibitive sunt acelea care interzic partilor o anumita conduita.

2.2 In functie de natura interesului ocrotit, distingem intre norme de ordine

publica si norme de ordine privata.

 Normele de ordine privata: urmaresc ocrotirea unui interes individual.

 Normele de ordine publica: urmaresc ocrotirea unui interes general.

2.3 Intr-o a treia clasificare, in functie de intindereacampului de aplicare ,

distingem intre norme generale si norme speciale.

 Norma generala: atunci cand se aplica in toate cazurile si in toate materiile, in

masura in care o dispozitie legala nu prevede altfel.
 Norma speciala: se aplica in cazurile expres prevazute de lege.

Importanta clasificarii este prevazuta in Art.10 din Codul Civil care arata ca legile care
deroga de la o dispozitie generala, care restrang exercitiul unor drepturi sau care prevad
sanctiuni civile se aplica numai in cazurile expres si limitativ prevazute de lege. Asta
inseamna ca norma speciala care deroga de la o norma generala este de stricta interpretare si
aplicare,neputand fi extinsa prin analogie si la alte situatii care nu au fost prevazute in textul
de lege.

3. Aplicarea legii civile.

Legea civila se aplica concomitent sub 3 aspecte:

- O anumita durata
- Pe un anumit teritoriu
- Cu privire la o anumita persoana

7
 Privindu-le global, legile civile se succed din punct de vedere al timpului, coexista din
punct de vedere al spatiului si au determinata sfera persoanelor asupra carora se aplica.

III.1 Aplicarea legii civile in timp

Legea civila se aplica cat timp este in vigoare. (Art.6, teza 1, Codul Civil).
Legea civila intra in vigoare la o data precizata in cuprinsul ei sau la 3 zile de la
publicarea in Monitorul Oficial si iese din vigoare prin abrogarea ei care este expresa sau
implicita.
In cazul unor legi civile in timp, se pot ivi probleme legate de aplicarea acestora.
Rezolvarea acestor probleme se face prin aplicarea a 2 principii care guverneaza aplicarea
legii civile in timp:
 Principiul neretroactivitatii legii civile noi
 Principiul aplicarii imediate a legii civile noi

 Principiul neretroactivitatii legii civile: reprezinta regula de drept potrivit careia o

lege noua intrata in vigoare se aplica numai situatiilor ivite in practica dupa intrarea ei
in vigoare, nu si situatiilor din trecut, anterioare.
Principiul este consacrat in Art.15 Al.2 din Constitutie potrivit caruia legea dispune
numai pentru viitor cu exceptia legii penale si contraventionale mai favorabile dar si Art.6,
teza 2 din Codul Civil potrivit caruia legea civila nu are putere retroactiva.

 Principiul aplicarii imediate a legii civile noi: este regula de drept potrivit careia
legea se aplica tuturor situatiilor ivite in practica dupa intrarea ei in vigoare,
inlaturand aplicarea legii civile vechi.
Exceptiile de la principiile aplicarii legii civile in timp sunt retroactivitatea legii civile
noi respectiv ultraactivitatea, adica supravietuirea legii civile vechi.
 Retroactivitatea: presupune aplicarea legii civile noi si asupra unor situatii intalnite
inaintea intrarii ei in vigoare. Acest lucru ar fi posibil numai daca ar fi prevazut expres
in textul legii noi.
Fata de dispozitiile imperative ale Art.15 Al.2 din Constitutie, exceptia ramane una pur
teoretica fiind de neconceput la nivelul legislatiei actuale.
 Ultraactivitatea sau supravietuirea legii civile vechi presupune aplicarea inca un timp
a legii vechi, desi a intrat in vigoare o noua lege la unele situatii determinate.
Supravietuirea poate sa rezulte dintr-un text expres din noua lege sau poate fi dedusa
pe cale de interpretare avandi-se in vedere finalitatea legii noi.

In mod abstract, trebuie sa facem distinctie intre situatiile juridice legale, obiective si
situatiile juridice subiective sau individuale.

8
 In cazul situatiilor juridice obiective, nascute din lege, principiul este acela ca legea
noua se aplica imediat inlaturand aplicarea legii valabile vechi.
In cazul situatiilor juridice subiective, nascute din actele juridice ale partilor si care
produc efectele dorite de acestea, principiul/regula este ca ele vor fi carmuite/guvernate de
legea in vigoare din momentul constituirii lor chiar daca a intrat in vigoare o lege noua.

III.2 Aplicarea legii civile in spatiu

Aspectul intern vizeaza situatia raporturilor juridice civile stabilite pe teritoriul
Romaniei intre subiecte de drept civil de cetatenie sau, dupa caz, nationalitatea romana si se
rezolva tinand seama de urmatoarea distinctie prevazuta in Art.7 din Codul Civil: actele
normative adoptate de institutiile si autoritatile publice centrale se aplica pe intreg teritoriul
tarii, afara de cazul in care se prevede altfel, iar actele normative adoptate, in conditiile legii,
de autoritatile si institutiile administratiei publice locale se aplica doar in raza lor teritoriala.
Aspectul international vizeaza raporturile juridice civile cu element de extraneitate,
determinarea legii aplicabile urmand a se realiza tinandu-se seama de dispozitiile dreptului
international privat cuprinse in Cartea a VII-a a Codului Civil.

III.3 Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Din punct de vedere al sferei persoanelor asupra carora se aplica, distingem intre:
 Legi civile cu vocatie generala de aplicare (aplicabile persoanelor fizice si juridice)
 Legi civile aplicabile numai persoanelor fizice (ordonanta Guvernului nr. 41/2003)
 Legi civile aplicabile numai persoanelor juridice (legea 31/1990)

4. Interpretarea legii civile

4.1 Notiunea si necesitatea interpretarii normelor de drept civil

Prin interpretarea legii civile se intelege operatiunea logica rationala, de lamurire, de
explicare a continutului si sensului normelor de drept civil in vederea justei lor aplicari prin
corecta incadrare a diferitelor situatii din viata in ipostazele ce le contin.
In practica, interpretarea legii civile este impusa din mai multe considerente:
 In primul rand, oricat de buna ar fi o lege la data adoptarii ei, ea se poate vedea depasita
de dinamica vietii, ivindu-se in practica situatii care nu au fost vazute in vedere de
legiuitor. In asemenea situatii, se pune problema de a sti daca un caz nou ivit in practica
poate fi sau nu incadrat intr-o norma de drept civil.
 In al doilea rand, interpretarea este impusa de generalitatea unor termeni pe care ii
utilizeaza legiuitorul la elaborarea normelor de drept civil. Formularile generale utilizate

9
 de legiuitor impun precizarea sensurilor lor pentru a vedea daca o situatie sau alta poate fi
incadrata in ipoteza normei respective.
 In al treilea rand, interpretarea este impusa prin termenii folositi de legiuitor, care au un
sens tehnic, juridic, nu au intelesul din vorbirea obisnuita.

4.2 Clasificarea interpretarii legii civile

4.2.1 In functie de organ sau de persoana de la care emana, distingem intre

interpretarea oficiala si interpretarea neoficiala.

 Este oficiala acea interpretare care este facuta in exercitarea ce ii revine conform legii
de catre un organ de stat apartinand puterii legislative, executive si judecatoresti.
Atunci cand interpretarea provine de la insusi organul de stat de la care emana actul
normativ supus interpretarii, se numeste autentica si se concretizeaza in norme interpretative
(art.9 al.1 din Codul Civil).
Interpretarea oficiala autentica are caracter general, obligatoriu la fel ca actul normativ
interpretat.
Art.9 al.2 din Codul Civil: ,,norma interpretativa produce efecte numai pt viitor”.
Oficiala este si interpretarea data de organele puterii judecatoresti: interpretare
jurisdictionala.
Potrivit art.9 al.3 din Codul Civil ,,obligativitatea acestei interpretari este numai la
speta”, adica numai in cazul solutionat prin hotarare judecatoreasca.

 Este neoficiala interpretarea care se da legii civile in literatura de specialitate, in

doctrina sau de catre avocat in pledoariile sale.
O asemenea interpretare nu are putere obligatorie, dar poate fi insusita de organul
careia i se adreseaza.

4.2.2 In functie de rezultatul interpretarii, se distinge intre:

1) Interpretarea literala
2) Interpretarea extensiva
3) Interpretarea restrictiva

1) Interpretarea este literala atunci cand exista concordanta intre formularea textului legal
interpretat si cazurile de aplicare practica, nefiind necesar sa se extinda/restranga
aplicarea dispozitiei in cauza.

10
2) Interpretarea este extensiva atunci cand nu exista concordanta intre formularea textului
legal interpretat si cazurile de aplicare practica, in sensul ca textul trebuie extins si asupra
unor situatii care nu se incadreaza in formularea sa.
3) Interpretarea este restrictiva atunci cand intre formularea textului legal interpretat si
cazurile de aplicare practica nu exista concordanta in sensul ca formularea este prea larga
fata de ipotezele ce se pot incadra in text.

4.2.3 Dupa metoda de interpretare folosita, distingem intre:

1) Interpretarea gramaticala
2) Interpretarea sistematica
3) Interpretarea istorico-teleologica
4) Interpretarea logica

1) Interpretarea gramaticala presupune lamurirea intelesului unei dispozitii legale pe baza

regulilor gramaticii, tinand seama de sintaxa si morfologia propozitiei/bazei, de semantica
termenilor utilizati, precum si de semnele de punctuatie.
2) Interpretarea sistematica are in vedere lamurirea sensului unei dispozitii legale, tinandu-se
seama de legaturile sale cu alte dispozitii, fie din acelasi act normativ, fie dintr-un alt act
normativ.
3) Interpretarea istorico-teleologica presupune lamurirea intelesului unei dispozitii legale,
tinandu-se seama de finalitatea urmarita de legiuitor la adoptarea actului normativ din
care face parte acea dispozitie intr-un context istoric dat.
4) Interpretarea logica presupune lamurirea intelesului unei dispozitii legale pe baza legilor
logicii formale si a sistemului de argumentare pe care se sprijina.

De-a lungul timpului s-au cristalizat mai multe reguli si argumente de interpretare
logica:
 Exceptia este de stricta interpretare si aplicare (exceptio est strictissimae
interpretationis) ceea ce inseamna ca ori de cate ori o norma de drept civil instituie o
exceptie de la regula, aceasta exceptie nu trebuie extinsa si la alte situatii pe care legea
nu le prevede.
 Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distinga ( ubi lex non distinguit,
nec nos distinguere debemus). Aceasta regula tine seama de faptul ca formularea
generala a textului de lege trebuie sa corespunda cu aplicarea sa tot generala, fara a se
introduce distinctii pe care legea nu le prevede
 Legea trebuie interpretata in sensul aplicarii si nu in sensul neaplicarii ei. Regula este
prevazuta de art.1268 pentru contracte, insa pentru identitate de ratiune, ea se aplica si
in cazul interpretarii civile (actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat).

11
4.3 Argumente de interpretare logica

 Argumentul per a contrario: atunci cand se afirma ceva, se neaga contrariul. Valoarea
acestui argument este una relativa, el trebuind utilizat cu o oarecare circumspectie.
 Argumentul a fortiori (cu atat mai mult): in baza acestui argument se ajunge la
extinderea aplicarii unei norme juridice la un caz nereglementat de speta, deoarece
ratiunile care au fost avute in vedere la edictarea acelei norme juridice se regasesc cu
si mai multa tarie in cazul dat.
 Argumentul de analogie (ubieadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet): ceea ce
inseamna ca acolo unde exista aceleasi ratiuni, trebuie sa se aplice aceeasi lege,
aceeasi solutie.
 Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum): in baza acestui argument
se evidentiaza ca o singura solutie este admisibila, rationala, solutia contrara
reprezentand o absurditate de neconceput.

12
 Capitolul al II-lea: Raportul juridic-civil

Sectiunea I: Caracterizarea generala a raportului

juridic civil

1. Notiunea si caracterele raportului juridic civil

1.1 Notiunea si enumerarea caracterelor

Raportul juridic civil este o relatie sociala patrimoniala sau nepatrimoniala
reglementata de norma de drept civil.
Raportul juridic civil prezinta urmatoarele caractere juridice:
- este un raport social;
- este un raport volitional;
- este un raport in care partile au pozitia de egalitate juridica;

1.2 Caracterul social

Acesta decurge din faptul ca raportul juridic civil este o relatie stabilita intre oameni,
fie in calitate de subiecte individuale, fie in calitate de subiecte colective.
Continutul acestui caracter rezida in 2 aspecte:
 Pe de o parte, prin reglementarea sa prin norma de drept civil, relatia intre oameni nu
si pierde trasatura sa esentiala de a fi relatie sociala.
 Pe de alta parte, norma de drept civil, ca orice norma juridica, nu se poate adresa
decat conduitei oamenilor, fiinte sociale dotate cu ratiune. Legea nu poate sa
stabileasca reguli de conduita pentru bunuri. Chiar si atunci cand se vorbeste de
regimul juridic al bunurilor, se are in vedere conduita oamenilor cu privire la lucruri
sau bunuri.

1.3 Caracterul volitional

13
 O relatie sociala devine raport juridic pentru ca asa s-a voit de catre legiuitor atunci
cand a fost adoptata norma de drept civil. Trasatura fundamentala a normei juridice de a fi
vointa de stat se transmite si relatiei sociale pe care o reglementeaza. Acest aspect al
caracterului volitional este in comun tuturor raporturilor juridice civile.
Exista insa si un aspect specific raporturilor juridice civile nascute din acte de drept
civil, in sensul ca, pe langa vointa exprimata in norma de drept civil, exista si vointa
exprimata de autorul sau, dupa caz, de autorii actului civil.
Pentru asemenea raporturi, se vorbeste de caracter dublu volitional.

1.4 Caracterul in care partile au pozitia de egalitate juridica

Egalitatea juridica este nu numai metoda de reglementare a dreptului civil, ci si un
caracter propriu raportului juridic civil. Continutul acestui caracter se exprima prin
nesubordonarea unei parti fata de cealalta.

2. Structura raportului juridic civil

In aceasta intra 3 elemente constitutive esentiale care trebuie intrunite cumulativ, si

anume partile, continutul si obiectul.
 Partile sau subictele raportului juridic civil, sunt persoanele fizice si persoanele
juridice intre care se stabileste relatia sociala.
 Continutul este dat de totalitatea drepturilor si obligatiilor civile pe care le au partile
raportului.
 Obiectul este reprezentat de conduita partilor, adica actiunile sau inactiunile la care
partile acestea sunt tinute ori inrudite.

3. Izvoarele raportului juridic civil concrete

3.1 Definitia izvorului raportului juridic civil

Prin izvor al raportului juridic civil concret, se intelege o imprejurare, act sau fapt, de
care legea civila conditioneaza nasterea unui raport juridic civil concret.

3.2 Corelatia dintre norma juridica, raportul juridic civil abstract,

raportul juridic civil concret si izvorul raportului juridic civil
Pentru existenta raportului juridic civil abstract, sunt necesare 2 premise:
 subiectele de drept civil (pers fizice sau juridice care stabilesc relatia sociala)

14
  norma de drept civil
Pentru existenta raportului juridic civil concret, sunt necesare premisele expuse mai
sus, si in plus, existenta unei imprejurari de care legea civila conditioneaza nasterea unui
asemenea raport.
Din cele expuse, rezulta ca intre cele 4 notiuni exista urmatoarea corelatie:
 Norma juridica reprezinta premisa necesara si obligatorie pentru celelalte notiuni.
 Raportul juridic civil abstract reprezinta tiparul sau matricea raportului juridic civil
concret, in sensul ca acesta din urma trebuie sa se incadreze intr-un anumit tip de
raport juridic civil abstract.
 Raportul juridic civil concret particularizeaza raportul juridic civil abstract.
 Izvorul raportului juridic civil concret geneaza o situatie juridica determinata intre
anumite subiecte de drept civil.

3.3 Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete

Izvoarele raportului juridic civil concret pot fi clasificate pe mai multe criterii:

I. In functie de rolul vointei partilor, distingem intre:

 actiuni omenesti;
 evenimente sau fapte naturale;

Actiunile omenesti sunt faptele omului comisive sau omisive, savarsite cu sau fara
intentia de a produce efecte juridice si care sunt prevazute de legea civila cu aceasta
semnificatie. (ex: contract de vanzare, schimb)
Actiunile omenesti, la randul lor, pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
1. Dupa cum legea civila conditioneaza sau nu nasterea raportului de existenta intentiei
producerii efectului, distingem intre:
a) Actiuni omenesti savarsite cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a crea,
modifica sau stinge un raport juridic civil concret (se numesc actele juridice civile);
b) Actiuni omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, efecte care se
produc totusi in puterea legii (se numesc fapte juridice);

2. Dupa cum sunt sau nu conforme cu legea, distingem intre:

a) Actiuni licite, adica savarsite cu respectarea dispozitiilor legale;
b) Actiuni ilicite, savarsite cu incalcarea dispozitiilor legale;

Evenimentele sau faptele naturale sunt imprejurari care se produc independent de

vointa omului si de care legea civila conditioneaza nasterea unui raport juridic civil concret.
(ex: nasterea, moartea, cutremur)

15
 Importanta clasificarii:
 in primul rand, capacitatea civila cunoaste reguli diferite dupa cum suntem in prezenta
unui act juridic civil sau a unui fapt juridic;
 in al doilea rand, reprezentarea opereaza numai in materie de acte juridice, nu si de
fapte juridice;
 il al treilea a rand, prescriptia instinctiva cunoaste reguli diferite in ceea ce priveste
inceputul sau;

II. Intr-o a doua a clasificare, dupa sfera lor distingem:

 Fapt juridic lato sensu;
 Fapt juridic stricto sensu;

Lato sensu:
Prin fapt juridic intelegem atat actiunile omenesti savarsite cu sau fara intentia de a
produce efecte juridice, cat si evenimentele sau faptele naturale. (egala cu izvor)
Stricto sensu:
Prin fapt juridic se desemneaza numai actiunile omenesti savarsite fara intentia de a
produce efecte juridice, nu si evenimentele sau faptele naturale.

Importanta clasificarii se manifesta pe taram probatoriu, astfel daca faptul juridic

stricto sensu poate fi dovedit in principiu cu orice mijloc de proba, pentru actele juridice
exista conditii restricitive de probatiune.

16
 Sectiunea a IV-a: Notiuni generale privind partile
raportului juridic civil

1. Categoriile subiectelor de drept civil

 sunt pers fizica si pers juridica;

Persoana fizica este subiectul individual de drept civil, adica omul privit ca titular de
drepturi si obligatii civile.
Persoana juridica este subiectul colectiv de drept civil, adica un colectiv de oameni
care, intrunind conditiile cerute de lege, capata calitatea de subiect de drept civil.

 In categoria persoanelor fizice includem:

 minorii sub 14 ani care sunt pers fizice lipsite de capacitate de exercitiu;
 minorii cu varsta intre 14-18 ani care sunt pers fizice cu capacitate de exercitiu
restransa;
 majorii, adica pers fizice ce au implinit varsta de 18 ani si care au capacitate deplina
de exercitiu;

Dupa criteriul cetateniei, pers fizice se impart in:

a) pers fizice de cetatenie romana;
b) pers fizice de cetatenie straina, inclusiv apatritii si cei cu dubla cetatenie din care
niciuna nu e romana;

 In categoria persoanelor juridice sunt incluse:

 pers fizice particulare sau private;
 pers juridice cooperative sau obstesti;
 pers juridice mixte;
 pers juridice de stat.

Dupa criteriul nationalitatii, distingem intre:

a) pers juridice de nationalitate romana, in pricipiu cele cu sediul in romania;
b) pers juridice de alta nationalitate, de nationalitate straina;

17
2. Determinarea, pluralitatea si schimbarea subiectelor
raportului juridic civil

II.1 Determinarea subiectelor

Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil se intelege cunoasterea partilor
acestui raport.
Determinarea se realizeaza diferit, dupa cum raportul juridic civil are in continutul sau
drepturi absolute ori drepturi relative.
In cazul drepturilor absolute, este cunoscut titularul ca subiect activ, subiectul pasiv
fiind nedeterminat, alcatuit din toate celelalte subiecte de drept, in afara titularului.
In cazul raporturilor care au in continutul lor dreptul relative, sunt cunoscute ambele
subiecte, atat subiectul activ care se numeste creditor, cat si subiectul pasiv care se numeste
debitor.
Mai trebuie precizat ca in masura in care printr un fapt juridic ilicit cauzator de
prejudicii se incalca un drept absolut, se da nastere unui raport juridic obligational ce are in
continutul sau dreptul la repararea prejudiciului si obligatia corelativa acestui drept, fiind
cunoscute ambele subiecte ale raportului, atat cel activ, creditorul, cat si cel pasiv, debitorul.

II.2 Pluralitatea subiectelor

II.2.1 Precizari prealabile

Majoritatea raporturilor in dreptul civil se stabilesc intre o persoana ca subiect activ si o
alta persoana ca subiect pasiv. Un asemenea raport este simplu sub aspectul subiectelor sale.
Se poate intampla insa ca raportul sa se stabileasca intre mai multe persoane, fie in
calitate de subiecte active, fie in calitate de subiecte pasive.
In raporturile nepatrimoniale decurgand din creatia intelecutuala, pluralitatea activa se
infatiseaza sub forma coautoratului , opera comuna fiind creata de mai multe persoane prin
contributia fiecareia detreminata, caz in care opera comuna este divizibila, sau
nedeterminata, caz in care opera comuna este indivizibila.
Cat priveste raporturile juridice civile patrimoniale, urmeaza sa deosebim dupa cum
acestea au in continut un drept real sau un drept de creanta.

II.2.2 Pluralitatea subiectelor in cazul raporturilor reale

18
 In raporturile reale, subiectul pasiv este intotdeauna multiplu, fiind alcatuit din toate
celelalte subiecte de drept in afara titularului. Subiectul activ poate fi o persoana, cum se
intampla in cazul proprietatii exclusive, ori alcatuit din mai multe persoane, cum se intampla
in cazul proprietatii comune.
Potrivit art 651 alin 1 din CC formele proprietatii comune sunt:
 proprietatea pe cote parti sau coproprietatea
 proprietatea in devalmasie sau devalmasia.

Coprorietatea presupune faptul ca mai multe persoane detin in proprietate in comun

unul sau mai multe bunuri determinate. Fiecare coproprietar isi cunoaste cota ideala din
dreptul asupra bunului sau bunurilor comune, dar niciunul dintre ei nu are vreun drept asupra
unei parti din bunul privit in materialitatea lui, astfel ca drepturile coproprietarilor se
intalnesc in fiecare particica a bunului.
Devalmasia presupune faptul ca titularii nu si cunosc cota parte din bunul sau bunurile
comune. Devalmasia se poate naste prin efectul legii (este cazul sotilor carora li se aplica in
timpul casatoriei regimul comunitatii legale), sau se poate naste si din contract, din act
juridic.

Indiviziunea
O forma speciala a pluralitatii active in raporturile reale este indiviziunea care
presupune faptul ca mai multe persoane detin in comun o universalitate juridica avand
calitatea de co-indivizali. Fiecare co-indivizal isi cunoaste cota ideala de drept dar nu are un
bun sau mai multe bunuri pe care sa le detina in exclusivitate. Este cazul mostenitorilor care
succed defunctului privind masa succesorala.

Pluralitatea activa specifica raporturilor reale inceteaza prin partaj, cu exceptia

proprietatii comune pe cote-parti fortata care nu poate inceta prin partaj judiciar.

II.2.3 Pluralitatea subiectelor in cazul raporturilor de creanta

In raporturile obligationale, pluralitatea poate fi:
 activa atunci cand exista mai multi creditori;
 pasiva atunci cand exisita mai multi debitori;
 mixta atunci cand exista mai multi creditori si mai multi debitori;
In caz de pluralitate, in raporturile obligationale, regula o constituie divizibilitatea,
adica obligatiile civile sunt conjuncte ceea ce inseamna ca in caz de pluralitate activa, fiecare
dintre creditori poate sa pretinda de la creditor numai partea sa.
In caz de pluralitate pasiva, fiecare dintre debitori poate fi urmarit numai pentru partea
sa din datoria comuna.

19
  Exceptiile de la divizibilitate sunt solidaritatea si indivizibilitatea.
Solidaritatea poate fi activa sau pasiva. In caz de solidaritate activa, oricare dintre
creditori poate sa pretinda de la debitori intreaga datorie. Daca debitorul plateste, obligatia se
stinge fata de toti ceilalti creditori. In caz de pluralitate pasiva oricare dintre debitori, poate fi
urmarit pentru intreaga datorie, iar daca debitorul urmarit plateste, obligatia se stinge incetand
si solidaritatea. Debitorului platitor ii ramane un drept de regres impotriva celorlalti debitori.
Obligatia indivizibila este aceea care, datorita vointei partilor sau naturii obiectului
care formeaza obiectul obligatiei, nu poate fi impartita intre debitori si creditori.

Intre solidaritate si indivizibilitate exista urmatoarele deosebiri:

- daca obligatia indivizibila priveste indeosebi obiectul obligatiei, obligatia solidara are
legatura dintre subiectele obligatiei, solidaritatea nefiind de natura obligatiei;
- desi amandoua au izvoare comune, indivizibilitatea are si un izvor specific, ea se
poate naste si din natura bunului care formeaza obiectul obligatiei;
Solidaritatea functioneaza numai intre cei fata de care s-a nascut, fata de mostenitori
obligatia transmitandu-se divizata, pe cand indivizibiliatea se transmite si catre mostenitori.

II.3 Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

In raporturile nepatrimonaiale, nu poate interveni o schimbare nici a subiectului activ,
intrucat drepturile nepatrimonaile sunt netransmisibile, si nici a subiectului pasiv care este
nedeterminat.
In raporturile reale poate interveni o schimbare a subiectului activ care se realizeaza
intr un mod legal de transmitere a bunului care formeaza obiectul dreptului real.
In raporturile obligationale care au in continutul lor drepturi de creatie poate interveni o
schimbarea a subiectului pasiv cat si activ.
Subiectul activ poate fi schimbat prin cesiunea de creanta, subrogatia persoanala si
novatia prin schimbare de creditor.
Subiectul pasiv poate fi schimbat prin preluarea datoriei, atunci cand exista
consimtamantul creditorului prin secesiunea contractului, prin novatia de de schimbare de
debitor, prin stipulatia pt altul si prin poprire.

III. Capacitatea civila

III.1 Notiune
In structura capacitatii civile intra doua componente:

20
 1) capacitatea de folosinta;
2) capacitatea de exercitiu;

III.2 Capacitatea civila a persoanei fizice

Capacitatea de folosinta a pers fizice reprezinta aptitudinea generala si abstracta a
omului de a avea drepturi si obligatii civile.
Capacitatea de folosinta a persoanei fizice se dobandeste la momentul nasterii si
inceteaza in momentul mortii persoanei. Prin exceptie de la regula privitoare la inceputul
capacitatii de folosinta, art 36 din Codul Civil precizeaza ca drepturile copilului sunt
recunoscute de la conceptiune insa numai daca se naste viu.
Continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice este dat de aptitudinea de avea
toate drepturile si obligatiile civile cu exceptia celor oprite prin lege.

Capacitatea civila de exercitiu a persoanei fizice reprezinta aptitudinea acesteia de a-si

exercita drepturile si de a-si indeplini obligatiile prin incheierea de acte de drept civil.
Nu au capacitatea de exercitiu, minorul care nu a implinit 14 ani si interzisul
judecatoresc. Pentru cei lipsiti de capacitate de exercitiu, actele juridice se incheie in numele
acestora de catre reprezentantii lor legali in conditiile prevazute de lege.
Minorul care a implinit varsta de 14 ani are capacitatea de exercitiu restransa. Actele
juridice ale celui cu cu capacitate de exercitiu restransa se incheie de catre acesta cu
incuviintarea parintilor sau a tutorelui, precum si daca este cazul cu autorizarea instantei de
tutela.
Capacitatea deplina de exercitiu se dobandeste de la data in care persoan devine
majora. De asemenea, deplina capacitate de exercitiu se poate dobandi si prin casatoria
incheiata de catre minori precum si prin recunoastere de catre instanta de tutela pentru motive
temeinice dar numai daca minorul a indeplinit varsta de 16 ani.

III.3 Capacitatea civila a persoanei juridice

Capacitatea de folosinta a persoanei juridice reprezinta aptitudinea subiectului colectiv
de drept de a avea drepturi si obligatii civile.
Persoanele juridice supuse inregistrarii dobandesc capacitatea de folosinta de la data
inregistrarii.(art. 205 (1) ). Celelalte pers juridice au capcitate de folosinta de la data actului
de infiintare, de la data autorizarii consituirii lor, ori de la data indepliniirii altei formalitati
prevazute de lege. Prin exceptie de la regula enuntata, pers juridice supuse inregistrarii pot
avea capacitate de folosinta de la data actului de inregistrare dar numai in masura necesara
constituirii lor (art 205 al 3).

21
 Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice reprezinta aptitudinea subiectului de drept
civil de a-si exercita drepturile si de a-si indeplini obligatia prin incheierea de acte juridice
civile de catre organele sale de adminitrare. Capacitatea de exercitiu se dobandeste de la data
constiturii persoanei juridice.
Atat capacitata de folosinta si cea de exercitiu se sfarsesc in momentul existentei
persoanei juridice.

Sectiunea a II-a: Continutul raportului civil

1. Consideratii generale

Prin continutul raportului juridic civil intelegem totalitatea drepturilor (latura activa) si
obligatiilor civile (latura pasiva) pe care le au partile raportului.

2. Dreptul subiectiv civil

2.1 Definitie
Dreptul subiectiv civil reprezinta o posibilitate recunoscuta de legea civila subiectului
activ, pers fizica sau pers juridica in virtutea careia acesta poate in limitele dreptului si
moralei sa aiba o anumita conduita, sa pretinda o conduita corespunzatoare dreptului sau de
la subiectul pasiv iar in caz de nevoie sa apeleze la forta coercitiva a statului.
Din definitie se desprind trasaturile dreptului subiectiv civil:
 In primul rand reprezinta o posibilitatea recunoscuta de legea civila subiectului activ,
pers fizica sau pers juridica.
 In al doilea rand din virtutea acestei posibilitati, subiectul activ poate avea el insusi o
anumita conduita cum se intampla in cazul dreptului absolut; poate pretinde o anumita
conduita de la subiectul pasiv cum se intampla in cazul dreptului relativ; poate sa faca
apel la concursul fortei coercitive a statului atunci cand dreptul sau este nesocotit,
nerespectat.

2.2 Clasificare drepturilor subiective civile

2.2.1 In functie de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile se clasifica in drepturi

absolute si drepturi relative

22
  Este absolut acel drept in virtutea careia titularul poate avea o anumita conduita fara a
face apel la altcineva pentru a si-l realiza. Sunt absolute drepturile reale si drepturile
absolute nepatrimoniale.
Caractersticile dreptului absolut:
- Are cunoscut numai titularul, subiectul pasiv fiind nedeterminat;
- Îi corespunde obligatia generala si negativa de a nu i se aduce atingeri;
- Este opozabil tuturor(erga omnes) in sensul ca tuturor celorlalte subiecte de drept le
revine obligatia de a nu-l incalca;
 Este relativ acel drept in virtutea caruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o
conduita nedeterminata fara de care dreptul nu se poate realiza.
Caracteristicile dreptului relativ:
- Are cunoscut titularul, dar este cunoscut si subiectul pasiv;
- Ii corespunde o obligatie determinata ce poate avea ca obiect „a da, a face sau a nu
face”.( A nu face un lucru pe care debitrul putea sa-l faca daca debitorul nu se obliga
la abstentiune);
- Dreptul relativ este opozabil numai subiectului pasiv, debitorului, in sensul ca
obligatia corelativa dreptului relativ ii revine numai acestuia;

2.2.2 O a doua clasificare se realizeaza in functie de natura dreptului lor distingandu-se in

drepturi patrimoniale si drepturi nepatrimoniale

 Este patrimonial acel drept al carui continut poate fi exprimat pecuniar, in bani.
 Este nepatrimonial acel drept al carui continut nu poate fi exprimat in bani.

Drepturile patrimoniale se impart la randul lor in drepturi reale si drepturi de creanta:

 Este real (ius in re) acel drept in virtutea caruia titularul isi poate exercita
prerpogativele asupra unui bun fara concursul altcuiva;
 Este de creanta (ius ad personam) acel drept in virtutea caruia subiectul activ, numit
creditor, poate sa pretinda subiectului pasiv sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva;

 Comparatie intre drepturile reale si de creante:

Asemanari:
- ambele sunt drepturi patrimonaiale si de asemenea ambele au cunoscuti titularii ca
subiecte active,
Deosebiri:
- sub aspectul subiectului pasiv,daca in cazul dreptului real,subiectul pasiv este
nedeterminat, fiind alcatuit din toate celelelate subiecte de drept in afara titularului, in
cazul dreptului de creanta, subiectul pasiv este nedeterminat acesta fiind debitorul.

23
- sub aspectul obligatiei corelative, daca dreptului real ii corspunde obligatia generala de a
nu i se aduce atingere, dreptului de creanta ii corespunde o obligatie determinata ce poate
avea ca obiect a da, a face, a nu face;
- ca numar, drepturile reale sunt limitate, pe cand drepturile de creanta sunt nelimitate;
- numai dreptul real este insotit de prerogativele urmarii si prerogativa preferintei.
Prerogativa urmarii presupune posibilitatea titularului dreptului real de a solicita
restituirea bunului de la orice persoana care il detine. Prerogativa preferintei reprezinta
posibilitatea dreptului real de a-si realiza cu intaietate dreptul fata de titularii altor
drepturi.

Drepturile nepatrimoniale se impart in:

 Drepturi care privesc existenta si integritatea fizica sau morala ale subiectelor de drept
civil;
 Drepturi privitoare la individualizarea subiectelor de drept civil;
 Drepturi decurgand din creatia intelectuala;

2.2.3 O a treia clasificare se realizeaza in functie de corelatia dintre ele, distingandu-se

intre drepturi principale si drepturi accesorii

 Este principal acel drept ce are existnta de sine statatoare, soarta sa nedepinzand de
un alt drept.
 Este accesoriu acel drept al carui soarta juridica depinde de soarta altui drept cu rol
de drept principal.
Importanta clasificarii consta in faptul ca soarta dreptului accesoriu depinde de soarta
dreptului principal potrivit adagiului (accesorium sequitur principale).
Drepturile nepatrimoniale sunt intotdeauna drepturi principale ceea ce inseamna ca
impartirea se aplica drepturilor patrimoniale.
Drepturi de creanta accesorii:
 dreptul creditorului de a pretinde dobanda aferenta creatiei sale;
 dreptul de a pretinde arvuna;
 dreptul nascut dintr-o clauza penala;

Prinicipalul domeniu de aplicare al clasificarii este cel al drepturilor reale, distingandu-

se in drepturi reale principale si drepturi reale accesoriu.
Drepturile reale principale sunt:
 Dreptul de proprietate publica, apartinand statutul sau unitatilor administrativ-
teritoriale;
 Dreptul de proprietate privata ce poate avea ca titulari persoana fizica, persoana
juridica, statul sau unitatile administrativ-teritoriale;

24
  Drepturile reale principale corespunzatoare dreptului de proprietate privata
(dezmembraminte ale dreptului de proprietate):dreptul de uzufruct, dreptul de uz,
dreptul de superficie, dreptul de abitatie,dreptul de servitute;
 Dreptul de administrare al regimurilor autonome si institutiilor publice ca drept real
corespunzator dreptului de proprietate publica al statului sau unitatilor administrativ-
teritoariale;
 Dreptul de folosinta a unor bunuri, proprietate publica sau privata a statului sau
unitatilor administrativ-teritoriale, conferit in numele legii unei persoane juridice;
 Dreptul de folosinta a unor bunuri apartinand anumitor persoane fizice conferit
persoanelor juridice anexe;
 Dreptul de concesiune;
Drepturile reale accesorii sunt:
 Dreptul de ipoteca;
 Dreptul de gaj;
 Privilegiile;
 Dreptul de retentie;
Drepturile reale accesorii presupun intotdeauna ca drept principal, un drept de creanta.

2.2.4 O a patra clasificare se realizeaza in functie de gradul de certitudine, deosebindu-se

intre drepturi pure si simple si drepturi afectate de modalitati

 Este pur si simplu acel drept care confera maxima certitudine titularului intrucat nici
existenta si nici exercitarea sa nu depinde de o imprejurare vizuala;
 Este afectat de modalitati acel drept a carui existenta sau exercitare depinde de o
imprejurare viitoare certa ori incerta. Termenul, conditia si sarcina sunt modalitatile
actului juridic, insa, din perspectiva drepturilor subiective afectate de modalitati vom
retine doar termenul si conditia;

2.3 Exercitarea drepturilor subiective civile

Exercitare dreptului subiectiv civil reprezinta doar o facultate pentru titular si nu o
obligatie in sarcina acestuia.
Exercitarea dreptului subietiv civil este guvernata de urmatoarelre principii:
 Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii si a moralei;
 Dreptul suniectiv civil trebuie exercitat in limitele materiale si juridice;
 Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat numai potrivit scopului economic si social;
 Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu buna credinta;

Atunci cand un drept subiectiv civil este exercitat cu scopul de a vatama sau pagubi pe
altul, ori intr-un mod excesiv si nerezonabil , contrar bunei-credinte, suntem in prezenta
abuzului de drept.
25
 Reprimarea abuzului de drept in domeniul dreptului civil se face fie pe calea pasiva a
refuzului ocrotirii unui drept subiectiv civil exercitat abuziv, fie pe calea ofensiva a unei
actiuni in raspundere civila delictuala promovata de persoana vatamata printr-o fapta ce
contine exercitiul abuziv al dreptului.

3. Obligatia civila
3.1 Notiune
Reprezinta indatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumita
conduita, corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ, conduita care poate consta in a da, a
face sau a nu face si care la nevoie, poate fi impusa cu ajutorul fortei coercitive a statului
Din definitie, se desprind trasaturile obligatiei civile, acestea fiind:
 Reprezinta intotdeauna o indatorire a subiectului pasiv al raportului juridic civil
corespunzatore dreptului subiectiv corelativ;
 Indatorirea poate consta in a da , a face sau a nu face;
 In caz de neconformare de buna voie, indatorirea poate fi adusa la indeplinire cu
ajutorul fortei coercitive a statului;

3.2 Clasificarea obligatiei civile

A. In functie de obiectul lor, exista trei clasificari ale obligatiilor civile:

3.2.1 Obligatii de a da de a face si de a nu face;

3.2.2 Obligatii pozitive si obligatii negative;
3.2.3 Obligatii de rezultat si obligatii de diligenta;

3.2.1 Obligatia de a da reprezinta indatorirea de a constitui sau de a transmite un drept

real.
Obligatia de a face reprezinta indatorirea de a executa o lucrare, de a presta un
serviciu, sau de a preda un bun.
Obligatia de a nu face are un continut diferit dupa cum este corelativa unui drept
absolut sau unui drept relativ. A nu face corelativa unui drept absolut, inseamna indatorirea
de a nu face nimic de natura a aduce atindere dreptului subiectiv civil absolut. A nu face
corelativa unui drept relativ, inseamna indatorirea debitorului de a nu face un lucru pe care
putea sa il faca daca nu se obliga la abtinere.

26
 Clasificarea prezinta importanta practica in ceea ce priveste:
 Calificarea unor acte juridice civile, astfel contractul de renta viagera se deosebeste de
contractul de intretinere prin faptul ca primul presupune o obligatie de a da, iar cel de-
al doilea obligatie de a face;
 Posibilitatea aducerii la indeplinire pe cale silita a obligatiei

3.2.2 Pozitive sunt obligatiile de a da si a face .

Negative sunt obligatiile de a nu face.

Clasificarea prezinta utilitate practica in ceea ce priveste punerea in a debitorului.

Astfel, daca in cazul executarii unei obligatii negative debitorul este de drept in intarziere, in
cazul neexecutarii unei obligatii pozitive, este necesara o punere formala in intarziere a
debitorului.

3.2.3 Este de rezultat acea obligatie care consta in indatorirea debitorului de a obtine un
rezultat determinat.
Este de diligenta (de mijloace) acea obligatie care consta in indatorirea debitorului
de a depune toata staruinta pentru a obtine un anumit rezultat fara a se obliga la insusi
rezultatul preconizat.

Clasificarea prezinta importanta practica in ceea ce priveste proba culpei debitorului.

Astfel, in cazul neexecutarii unei obligatii de rezultat culpa debitorului se prezuma, pe cand
in cazul neexecutarii unei obligatii de diligenta culpa debitorului trebuie dovedita.

B. In functie de opozabilitatea lor distingem intre:

3.2.4 Obligatii obisnuite, obligatii opozabile si tertilor (scriptae in rem) si obligatii

reale (propter rem)

 Este obsinuita acea obligatie ce revine debitorului.

 Este opozabila si tertilor acea obligatie caer este strans legata de un punct, astfel
incat creditorul nu-si mai poate realiza dreptul fara concursul titularului actual al
dreptului real asupra acelui bun care este tinut si el de indeplinirea unei obligatii ce
s-a nascut anterior fara participarea sa.

27
  Obligatiile reale reprezinta indatoririle prevazute de lege in sarcina detinatorului unui
bun in considerarea importantei acelui bun pentru societate.

C. In functie de sanctiunea care asigura executarea lor distingadu-se intre:

3.2.5 Obligatii perfecte si obligatii imperfecte

 Este perfecta acea obligatie a carei aducere la indeplinire, in caz de neexecutare din
partea debitorului, este asigurata printr-o actiune in justitie si obtinerea unui titlu
executoriu ce poate fi pus in executare silita.
 Este imperfecta sau naturala acea obligatie a carei aducere la indeplinire nu se poate
realiza pe cale de constrangere, dar care odata executa de bunavoie de debitor, nu va fi
supusa restituirii.

3.2.6 Alte clasificari: obligatii simple si obligatii complexe

In categoria obligatiior complexe sunt incluse:
 obligatiile afectate de modalitati (termeni, conditie ori sarcina);
 obligatii cu pluralitate de subiecte (divizibile solidare sau indivizibile);
 obligatie cu pluralitate de obiect (alternative si facultative);

28
 Sectiunea a III-a: Obiectul raportului juridic civil

1. Definitia obiectului raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil intelgem actiunea sau inactiunea (conduita) la care
este indrituit subiectul activ si de care este tinut subiectul pasiv.
Desi bunurile nu sunt cuprinse de elementele de structura ale reportului juridic civil,
avand in vedere caracterul social al acesteia, cel mai adesea conduita partilor raportului este
privitoare la lucruri ori bunuri. In acest sens, lucrurile pot fi privite ca element exterior al
actiunii sau inactiunii, altfel spus, bunurile reprezinta obiect al obiectului raportului juridic
civil fara ca prin aceasta sa devina si obiect al raportului juridic civil.

2. Bunurile
2.1 Notiune
O definite legala a bunurilor este prevazute in articolul 535 din Codul Civil, potrivit
caruia sunt bunuri lucrurile corporale sau incorporale care constituie obiectul unui drept
patrimonial.
Pornind de la aceasta prevedere vom defini bunurile ca fiind acele valori economice
necesare pentru satisfacerea nevoilor materiale si spirituale ale omului si care sunt
succeptibile de apropriere sub forma dreptului patrimonial.
In sens restrans, prin bun se desemneaza sensul prevazut in definitie. Se mai foloseste
si notiunea de lucru.
In sens larg, prin bun se desemneaza atat lucruri, cat si drepturi patrimoniale avand ca
obiect acel lucru.

29
 In strans legatura cu notiunea de lucru este si aceea de patrimoniu. Prin patrimoniu
intelegem totalitatea drepturilor si obligatiilor cu valoare economica apartinand unei persoane
fizice sau juridice. Se observa ca intre notiunea de patrimoniu si notiunea de lucru exista
relatie intreg-parte.

2.2 Clasificarea bunurilor

2.2.1 In functie de natura lor si calificarea data de lege distingem intre bunuri mobile si
imobile
In dreptul nostru, exista 3 categorii de bunuri mobile cat si de bunuri imobile.
 Categoriile de bunurile imobile sunt:
a) Imobile prin natura lor
b) Imobile prin destinatie
c) Imobile prin determinarea legii

a) Bunurile imobile prin natura lor sunt, potrivit art.537 din Codul Civil, terenurile,
izvoarele si cursurile de apa, plantatiile prinse in radacini, constructii si orice alte lucrari
fixate in pamant cu caracter permanent, platformele si alte instalatii de exploatare a
resurselor submarine situate pe platoul continental precum si tot ceea ce in mod natural
sau artificial este incorporat in acestea cu caracter permanent.

b) Sunt imobile prin destinatie, potrivit art. 538 al.1 din Codul Civil, materialele separate in
mod provizoriu de un imobil pentru a fi din nou intrebuintate, atat timp cat sunt pastrate
in aceeasi forma, precum si partile integrante ale unui imobil care sunt temporar detasate
de acesta, daca sunt destinate spre a fi integrate. De asemenea, potrivit art.538 al.2 sunt
imobile prin destinatie si materialele aduse pentru a fi intrebuintate in locul celor vechi
care devin imobile din momentul in care au primit aceasta destinatie.

Se observa ca bunurile imobile prin destinatie sunt bunuri mobile prin natura lor,dar ele
devin imobile ca urmare a destinatiei stabilite de proprietar.

c) Bunurile imobile prin determinarea legii sunt drepturile reale asupra unui imobil, precum
si actiunile in justitie prin care se urmareste valorificarea asupra unui imobil.

 Categoriile de bunuri mobile sunt:

a) Mobile prin natura lor
b) Mobile prin anticipatie
c) Mobile prin determinarea legii

30
 a) Potrivit art.539 din Codul Civil sunt bunuri mobile prin natura lor acelea pe care legea
nu le declara imobile,precum si undele electromagnetice sau asimiliate acestora,energia
de orice fel,produse,captate si transmise in conditiile legii de orice persoana si puse in
serviciul sau indiferent de natura mobiliara sau imobiliara a sursei acestora.

b) Bunurile mobile prin anticipatie sunt acele bunuri care prin natura lor sunt bunuri
imobile,dar pe care partile unui act le considera ca bunuri mobile in considerarea ceea
ce vor deveni.(ex. graul vandut este un bun mobil prin anticipatie,dar inainte de a fi
cukes este bun imobil deoarece prezinta radacini in pamant)

c) Bunurile mobile prin determinarea legii sunt drepturile reale asupra bunurilor
mobile,drepturile de creanta,dreptul de proptietate intelectuala si actiunile in justitie
care tind la valorificarea unui drept real mobiliar.

Importanta clasificarii in bunuri mobile si imobile

 In primul rand,in ceea ce priveste efectele posesiei,daca pentru bunurile

imobile posesia poate conduce la uzucapiune,in conditiile art.930 si
urmatoarele din Codul Civil, pentru bunurile mobile posesia de buna-credinta
valoreaza in principiu proprietatea.(ex. daca eu ii imprumut un bun lui x,iar x
i-l vinde lui y,dreptul de proprietate este detinut de y,urmand ca eu sa il trag la
raspundere pe x) ->dar nu si in materie imobiliara
 In al doilea rand,publicitatea instrainarilor se aplica in principiu numai in
materia bunurilor imobile.
 In al treila rand,instrainarea bunurilor imobile este supusa unor conditii mai
restrictive.
 In al patrulea rand,in privinta bunurilor comune ale sotilor,instrainarea sau
grevarea unui imobil comun nu se poate face de catre unul dintre soti decat cu
consintamantul expres al celuilalt sot,instrainarea unui bun mobil comun se
poate face si in lipsa acestui consintamant intrucat functioneaza prezumtia de
mandat tacit reciproc.
 De asemenea, in dreptul international privat,imobilele sunt carmuite de legea
locului situarii lor(lex rei sitae),pe cand bunurile mobile sunt carmuite de legea
proprietarului(lex personalis),care poate fi legea cetateniei(lex patrie) sau
legea domiciliului(lex domicilii).
 In sfarsit,litigiile cu privire la un imobil sunt de competenta teritoriala a
instantei de la locul situarii imobilului,pe cand litigiile privitoare la bunurile
sunt, in principiu, de competenta instantei de la domiciliul paratului.

2.2.2 O alta clasificare a bunurilor se face dupa regimul circularitatii lor juridice,distingand
intre:bunuri aflate in circuitul civil si bunuri scoase din circuitul civil

Sunt bunuri aflate in circuitul civil acelea care pot fi dobandite sau
instrainate prin act juridic civil.Din aceasta categorie fac parte 2 subdiviziuni:
 bunuri care pot circula liber,neingradit

31
  bunuri care pot fi detinute,dobandite sau instrainate conditionat(ex.arne
de fic,munitii,stupefiante etc.)
Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actelor
constituitive sau translative de drepturi reale.

Importanta clasificarii se manifesta pe planul valabilitatii actelor juridice civile sub

aspectul obiectului lor.

2.2.2.1 O a treia clasificare a bunurilor se face in functie de modul lor de

determinare,distingand intre bunuri indiviudal-determinate(res certa) si bunuri
determinate genercic(res genera)

Sunt indiviudal-determinate acele bunuri care,potrivit naturii lor sau vointei

exprimate in actul juridic,se individualizeaza prin insusiri proprii specifice.(ex.o casa/masina
etc.)
Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizeaza,prin insusirile
categoriei ori speciei din care fac parte.
Individualizarea se realizeaza prin cantarire,numarare,masurare ori printr-un alt mijloc
convenit sau impus de natura bunului.(ex.cantiate de grau/legume/lapte etc.)

Importanta clasificarii
Atunci cand un act translativ priveste un bun individual determinat,transferul
proprietatii opereaza,in princpiu,in momentul incheierii actului.(Art 1674 din Codul Civil)
In cazul in care actul translativ priveste bunul de gen,proprietatea se transfera in
momentul individualizarii.(Art.1678 din Codul Civil).
In al doilea rand,in ceea ce priveste locul predarii,in lipsa de stipulatie contrara,bunul
individual-determinat trebuie predat in locul in care se afla in momentul incheierii
contractului(Art.1494(1)B din Codul Civil), pe cand in cazul bunurilor de gen,predarea se
face la domiciliu,sau dupa caz las ediul debitorului,la data incheierii contractului.
(Art.1494(1)C din Codul Civil)

2.2.3 Dupa cum pot fi inlocuite sau nu in executarea unei obligatii,distingem intre bunuri
fungibile si bunuri nefungibile (Art 543. din Codul Civil)

32
 Sunt bunuri fungibile acele bunuri determinabile dupa numar masura sau greutate,
astfel incat pot fi inlocuite unele cu altele, in executarea unei obligatii.(ex.bani,alimente)
Explicatie:daca eu imprumut 1l de ulei,nu voi primi inapoi acelasi litru dat,ci un alt
litru de ulei de la magazin.
Sunt bunuri nefungibile acelea care nu pot fi inlocuite in exectuarea unei obligatii,
astfel incat debitorul nu este liberat decat prin predarea bunului datorat.
Conform Art.543(2) din Codul Civil prin act juridic, un bun fungibil prin natura lui poate fi
considerat ca nefungibil.

Importanta clasificarii se manifesta in ceea ce priveste aprecierea valabilitatii platii.

Bunurile individual determinate sunt bunuri nefungibilempe cand bunurile detrminate generic
sunt bunuri fungibile.

2.2.4 Dupa cum folosirea lor implica sau nu consumarea substantei sau instrainarea
bunurilor (Art. 544 din Codul Civil) distingem intre bunuri consumptibile si bunuri
neconsumptibile
Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fara ca prima lui intrebuintare sa
nu implice consumarea substantei ori instrainarea bunului(ex: combustibilii,alimentele)
Este neconsumptibil acel bun care poate fi intrebuintat in mod repetat fara ca aceasta
intrebuintare sa conduca la consumarea substantei sau instrainarea bunului.
(ex.constructii,masini,terenuri)

Importanta clasificarii:
 In primul rand,in materie de uzufruct,atunci cand uzufructul are ca obiect un bun
neconsumptibil,uzufructuarul trebuie sa restitutie nudului proprietar la incetarea
uzufructului chiar acel bun.
 Atunci cand uzufructul are ca obiect un obiect consumptibil suntem in prezenta unui
cvasiuzufruct intrucat uzufructuarul dobandeste nu numai folosinta si chiar
proprietatea acelui bun
 In al doilea rand,clasificarea mai prezinta importanta in materie de imprumut.
Comodatul are ca obiect bunuri neconsumptibile, pe cand imprumutul de consumuatie
mutuum are ca obiect bunuri consumptibile.
 Ptrivit Art 544(2) din Codul Civil un bun consumptibil prin natura sa poate deveni
neconsumptibil daca prin act juridic i se schimba destinatia
 In sfarsit,bunurile consumptibile sunt si fungibile, pe cand bunurile neconsumptibile
sunt si nefungibile.

33
2.2.5 Dupa cum sunt sau nu producatoare de fructe distingem intre bunuri frugifere si
bunuri nefrugifere
Este frugifer acel bun care poate produce periodic alte produse sau bunuri numite
fructe fara consumarea substantei sale.
Este nefrugifer acel bun care nu poate produce periodic alte bunuri fara consumarea
substantei sale
Art 548(1) din Codul Civil distinge 3 categorii de fructe definindu-le la alineatele (2),
(3) si (4):

 fructe naturale
 fructe industriale
 fructe civile
Fructele naturale sunt produse direct si periodice ale unui bun obtinute fara interventia
omului cum ar fi acelea pe care pamantul le produce de la sine, productia si sporul
animalelor.
Fructele industriale sunt produsele directe si periodice ale unui bun obtinute ca rezultat
al interventiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel. (ex.recoltele)
Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunurilor de catre o alta persoana in
virtutea unui act juridic civil precum chiriile, arenzile, dobanzile, venitul rendelor si
dividentelor.
! Fructele trebuie deosebite de producte.Productele sunt produsele obtinute dintr-un bun
prin consumarea sau diminuarea substantei acestora precum copacii unei paduri, piatra dintr-
o cariera si altele asemeni. (Art 549 din Codul Civil)
Distingerea intre cele 3 categorii de fructe prezinta importanta sub aspectul modului
lor de dobandire.Astfel,fructele naturale si fructele industriale se dobandesc prin culegere,
percepere odata cu separarea de bunul care le-a produs, pe cand fructele civile se dobandesc
zi cu zi prin simpla scurgere a timpului
Distingerea dintre fructe pe de o parte si producte pe de alta parte, prezinta relevanta
practica in materie de uzufruct si de posesie, astfel:Uzufructualul are dreptul la fructe, nu si la
producte acestea convenindu-se nudului proprietar
In ce priveste posesia,posesia de buna-credinta conduce numai la dobandirea
proprietatii fructelor.(Art 948(1) din Codul Civil)

2.2.7 Dupa cum pot fi impartite sau nu in executarea unei obligatii fara sa schimbe
destinatia,distingem intre bunuri divizibile si bunuri indivizibile
Este divizibil acel bun care poate fi impartit fara ca prin aceasta sa i se schimbe
destinatia economica.

34
 Este indivizibil acel bun care nu poate fi impartit fara ca prin aceasta sa i se scchimbe
destinatia economica.

Importanta clasificarii se manifesta in materie de partaj si de obligatie.

La partaj, daca bunul este indivizibil, fie se atribuie unuia dintre coproprietari, cu
obligatia pentru acesta de a plati o sulta de gaj, fie este scos la licitatie si se imparte pretul
obtinut.
In materie de obligatii, bunul indivizibil care formeaza obiectul unei obligatii, cu
pluralitate de subiecte pasive determina o indivizibilitate naturala

2.2.8 Dupa corelatia dintre ele distingem intre bunuri principale si bunuri accesorii.
Este principal acel bun care nu este destinat sa serveasca la intrebuintarea altui bun,
putand fi utilizat in mod independent.
Este accesoriu acel bun care este destinat sa serveasca la intrebuintarea altui bun
principal(antena pentru tv, cureaua pentru ceas)
Importanta clasificarii se manifesta in ceea ce priveste executarea obligatiilor astfel
atunci cand se datoreaza un bun principal in lipsa de stipulatie contrara debitorul trebuie sa
predea si bunul accesoriu destinat intrbuintarii bunului principal.(accesorium sequitur
principale)

2.2.9.1 Dupa modul lor de percepere, distingem intre bunuri corporale si bunuri
incorporale.
Este corporal acel bun care are o existenta materiala fiind usor perceptibil simturilor
omului.
Este incorporala valoarea economica ce are o existanta ideala, abstracta, putand fi
perceputa cu ochii mintii. Sunt considerate bunuri incorporabile drepturile reale, altele decat
drepturile de proprietate, drepturile de creanta, proprietatile incorporale(dreptul de autor) si
titlurile de valoare(actiunile, obligatiunile)

2.2.9.2 Dupa cum sunt supuse ori nu urmaririi si executarii silite a debitorului, distingandu-
se intre bunuri sesizabile si bunuri insesizabile.
Este sesizabil bunul care poate forma obiectul executarii silite debitorului.
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmarit silit pentru plata unei datorii.

35
 Capitolul al III-lea.Actul juridic civil

Sectiunea I:Definitia si clasificarea actelor juridice

civile

1.Definitia actului juridic civil

Actul juridic civil reprezinta o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce
efecte juridice adica daca a da nastare, modifica sau stinge un raport juridic civil.
Elementele caracteristice ale actului juridic civil sunt:
 prezenta unei manifestari de vointa care sa provina de la un subiect de drept
 manifestarea de vointa trebuie sa fie facuta cu intentia de a produce efecte
juridice(prin aceasta se deosebeste actul juridic fata de faptul juridic)
 efectele juridice urmarite pot consta in a da nastere, a modifica sau stinge un raport
juridic civil concret. Prin aceasta caracteristica se deosebeste actul juridic civil fata de
actul juridic din alte ramuri de drept.
Expresia „act juridic civil” sau „act juridic”, ori notiunea de „act” poate fi folosita cu 2
intelesuri:
Intr-un prim sens,prin act juridic se desemneaza tocmai manifestarea de vointa facuta cu
intentia de a produce efecte juridice.Pentru acest inteles se mai utilizeaza formula „negotium
iuris” sau termenul „negotium”.
Prin act juridic se mai poate desemna si inscrisul constatator al manifestarii de vointa.
Pentru acest inteles se mai utilizeaza formula: „instrumentum probationis” sau termenul
„instrumentum”.

36
2.Clasificarea actelor juridice civile

2.1 Dupa numarul partilor:

 acte unilaterale
 acte bilaterale
 actele plurilaterale
Este unilateral acel act care este rezultatul vointei unei singure parti(ex:testamentul,
acceptarea mostenirii, renuntarea la mostenire)
Este bilateral actul juridic care se incheie prin vointa concordanta a 2
parti(ex:vanzarea, locatiunea)
Este plurilateral acel act juridic civil care este rezultatul manifestarii de vointa ce
provine de la 3 sau mai multe parti(ex: contractul de societate civila)

! Precizari:
1) Vanazrea este un act juridic bilateral chiar daca,spre exemplu,sunt 2
vanzatori si un cumparator(cele 2 persoane formeaza impreuna calitatea
de vanzator)
2) Sa nu se confunde clasificarea actelor in unilaterale si bilaterale cu
clasificarea contractelor unilaterale si sinalagmatice
Contractul reprezinta un act incheiat intre parti,iar clasificarea nu se face
dupa numarul partilor,ci in functie de efectele/obligatiile pe care le
genereaza.(ex.Donatia se incheie intre donator si donatar =>Act
bilateral ,dar obligatiile ii revin numai donatorului,deci vorbim despre un
contract unilateral.

Importanta clasificarii
In primul rand,in ceea ce priveste aprecierea valabilitatii actului juridic civil. In cazul
actului unilateral se verifica o singura vointa, iar la actul bilateral 2 vointe.
In al doilea rand regimul juridic al viciilor de consimtamant este diferentiat.

2.2 Dupa scopul urmarit de parti(Art 1172 din Codul Civil),distingem intre acte cu titlu
oneros si acte cu titlu gratuit.

37
 Este cu titlu oneros acel act in care fiecare dintre parti urmareste sa obtina un
beneficiu in schimbul obligatiilor asumate(vanzare, locatiune)
Este cu titlu gratuit actul juridic in care una dintre parti urmareste sa procure un
beneficiu celeilalte parti fara a obtine un avantaj(donatia)
Clasificarea prezinta importanta practica in ceea ce priveste diferenta de regim juridic
aplicabil acestora astfel:
 In primul rand,capacitatea civila cunoaste reguli diferite, legea fiind mai aspra,
mai exigenta, in cazul actelor cu titlu gratuit.
 In al doilea rand viicile de consimtamant se aplica diferit

2.2.1 Actele cu titlu oneros se subclasifica in acte comutative si acte aleatorii.

Este comutativ acel act in care existenta drepturilor si obligatiilor la momentul
incheierii lui este certa iar intinderea acestora este determinata sau determinabila(contract de
vanzare)
Este aleatoriu acel act care prin natura lui sau prin vointa partilor ofera cel putin
uneia dintre parti sansa unui castig si o expune totodata la riscul unei pierderi ce depinde de
un eveniment viitor –„ alea”

2.2.2 Actele cu titlu gratuit se subclasifica in liberalitati si acte dezinteresate.

Este liberalitate acel act cu titlu gratuit prin care dispunatorul isi micsoreaza
patrimoniul cu folosul material procurat.(ex: donatiile)
Este act dezinteresat acel act cu titlu gratuit prin care dispunatorul procupra un
avantaj patrimonial fara a-si micsora patrimoniul.

2.3 Dupa efectul lor,distingem intre:

 acte constitutive
 acte translative
 acte declarative
Este constitutiv acel act juridic care da nastere unui drept ce nu a existat anterior.
(ipoteca)
Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect stramutarea unui drept dintr-un
patrimoniu in alt patrimoniu(vanzarea, donatia)

38
 Este declarativ actul juridic ce are ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept
subiectiv civil(ex:contractul de tranzactie, act confirmativ)

Importanta clasficarii
 In primul rand,actul constitutiv si cel translativ produc efecte numai pt viitor(ex
nunc) , pe cand actul declarativ produce efecte si pentru trecut(ex tunc)
 In al doilea rand,calitatea de avand-cauza o are numai dobanditorul unui drept printr-
un act constitutiv sau translativ, iar nu si partea unui act declarativ
 In al treilea rand,publicitatii imobiliare ii sunt supuse in principiu numai actele
constitutive si cele translative

2.4. Dupa importanta lor:

 acte de conservare.Acel act care are ca efect eliminarea pierderii unui drept subiectiv
civil (inscrierea unui drept de ipoteca in cartea funciara)
 acte de administrare. Acel act prin care se realizeaza o normala punere in valoare a
unui pun sau a unui patrimoniu
 acte de dispozitie. Acel act ce are ca efect iesirea unui drept dintr-un patrimoniu sau
grevarea unui bun cu o sarcina reala(ipoteca, gaj). Ex: vanzarea, donatia, renuntarea la
un drept
Clasificarea prezinta utilitate practica in ceea ce priveste capacitatea de a incheia
asemenea acte in materie de reprezentare, precum si in ceea ce priveste acceptarea mostenirii.

2.6. Dupa continutul lor,distingem intre:

 acte patrimoniale. Actul juridic al carui continut poate fi evaluat in bani
 acte nepatrimoniale. Actul juridic al carui continut nu poate fi exprimat in
bani.
Clasificarea prezinta importanta practica :
 in materia efectelor nulitatii(anularea unui act nepatrimonial nu presupune si
restitutirea de prestatii).
 in materia simulatiei
 in materia ocrotirii incapabilului

2.9. Dupa modul de incheiere:

 acte consensuale. Acel act care se incheie in od valabil prin simpla manifestare de
vointa( vanzarea, mondarea sau locatiunea). Actul consensual este regula in dreptul
nostru in ceea ce priveste forma de de incheiere a actelor de drept civil
 acte solemn. Acel act la a carui incheiere manifestarea de vointa trebuie sa imbrace o
anumita forma prescrisa de legiuitor(testamentul, donatie)

39
  acte reale. Actul juridic la a carui incheiere manifestarea de vointa trebuie sa fie
insotita de remiterea materiala a bunului
Importanta calsificarii se manifesta in planul validitatii actului civil dpdv al formei in care
se incheie.

2.10. Dupa momentul producerii efectelor:

 acte intre vii inter vivos. Acela care isi produce efecte neconditionat de moartea
autorului ori autorilor lui
 acte pt cauza de moarte mortis causa. Acel act care isi produce efectele la moartea
autorului(testamentul)
Importanta juridica a distinctiei se manifesta pe planul capacitatii de a incheia asemenea
acte precum si in privinta formei in care se incheie astfel de acte.
Actele mortis causa sunt acte solemne.
Actele inter vivos sunt solemne numai prin exceptie(altfel raman acte consensuale).

2.11. Dupa rolul vointei partilor:

 acte subiective. Actul juridic al carui continut este stabilit prin vointa autorilor ori
autorului lui.
 acte conditii. Acel act in care partile isi manifesta vointa doar in sensul incheierii sale,
continutul fiind predeterminat prin norme de la care nu se poate deroga.
Importanta clasificarii se manifesta in ceea ce priveste aprcierea conditiilor de valabilitate

2.12. Dupa legatura cu modalitatile:

 acte pure si simple. Acel act care nu cuprinde o modalitate, termen, conditie ori
sarcina. Unele acte sunt incompatibile cu modalitatile
 acte afectate de modalitati. Acel act care cuprinde o modalitate. Unele acte sunt in
mod necesar afectate de o modalitate(imprumutul, donatia cu sarcina)
Importanta clasificarii se manifesta pe planul valabilitatii si pe acela al producerii efectelor
actelor de drept civil.

2.8. Dupa raportul dintre ele:

 acte principale. Acel act care are o existenta de sine statatoare soarta sa nedepinzand
de soarta altui act
 acte accesorii. Acel act a carui soarta juridica depinde de soarta altui act cu rol de act
principal(clauza penala, actul de ipoteca, etc)

40
Importanta clasificarii se manifesta pe planul valabilitatii si eficacitatii actelor de drept
civil. Raportul dintre actul principal si actul accesoriu aplicandu-i-se agajul „accesorium
sequitur principale”.

2.13. Dupa raportul cu cauza:

 acte cauzale. Actul a carui valabilitate implica analiza cauzei sau scopului sau. Atunci
cand cauza lipseste, este ilicita sau imorala actul juridic nu va fi valabil
 acte abstracte.Este abstract actul juridic a cui valabilitate nu implica analiza cauzei
sau scopului(ex: titlurile de valoare)
Importanta clasificarii se manifesta pe planul valabilitaii actului de drept civil precum si pe
taram probatoriu.
2.9 .Dupa modalitatea incheierii lor:
 acte strict personale. Actul juridic ce nu poate fi incheiat prin
reprezentare(testamentul). Cele mai multe acte pot fi incheiate atat personal cat si prin
reprezentare.
 acte ce pot fi incheiate si prin reprezentare
Interesul practic al clasificarii este dat de faptul ca actul strict personal reprezinta exceptia
de la regula astfel incat ce-l reglementeaza sunt de stricta interpretare si aplicare.

2.14 Dupa reglementarea si denumirea lor:

 acte numite sau tipice Acel act care are o denumire data de legea civila si o
reglementare proprie.(Cele mai multe acte sunt acte numite)
 acte nenumite sau atipice. Acel act care nu se bucura de o reglementare si de o
denumire proprie.(contractul de prestari servicii)
Importanta juridica a clasificarii se intalneste in ceea ce priveste determinarea regulilor
aplicabile actului nenumit astfel:
Pentru aspectele asupra carora partile nu au convenit in mod expres se vor aplica
regulile generale din materia obligatiilor, iar daca asemenea reguli nu sunt indestulatoare,
regulile speciale cu privire la actul juridic cu care se aseamana cel mai mult.

2.7. Dupa modul de executare:

 acte cu exectuare dintr-odata „uno ictu”.Acel act a carui executare presupune o
singura prestatie din partea debitorului
 acte cu exectuare succesiva. Actul juridic a cui executare presupune mai multe
prestatii esalonate in timp.( locatiunea, arendarea)
Importanta clasificarii:

41
  clasificarea prezinta relevanta in ceea ce priveste consecintele neexecutari culpabile a
obligatiilor.La actul succesiv sanctiunea este rezilierea.
 posibilitatea suspendarii temporare a executarii contractului din cauza unui eveniment
de forta majora este de conceput numai in cazul actelor cu executare succesiva.
 posibilitatea denuntarii unilaterale a unui contract incheiat pe durata nedeterminata
este de conceput numai in cazul accetelor cu executare succesiva.
 prescriptia extinctiva cunoaste reguli diferite.

Sectiunea II-a:Conditiile actului juridic civil

Subsectiunea I:Notiunea si clasificarea conditiilor actului juridic civil

1.Notine
Prin conditiile actului juridic civil intelegem elementele din care este alcatuit un
asemenea act. Sensul desemenat si prin termenul elemente sau formula elemente esentiale se
desprinde din prevederile Art.1179 din Codul Civil ptrivit caruia elementele esentiale pt
validitatea unui contract sunt:
 capacitatea de a contracta
 consimtamantul partilor
 un obiect determinat
 cauza licita si morala
In masura in care legea impune o anumita forma a contractului aceasta trebuie respectata
sub sanctiunea prevazuta de dispozitiile legale aplicabile.
Termenul de conditie mai poate fi folosit si cu alte 2 intelesuri:
 modalitate a actului juridic civil(un eveniment viitor si nesigur ca realizare de care
depinde nasterea sau desfiintarea unui act juridic civil
 clauza a actului juridic civil
2.Clasificarea conditiilor actului juridic civil
1) In functie de aspectul la care se refera:
 conditii de fond- acelea care privesc continutul actului juridic civil(se mai numesc si
intrinseci)
 conditii de forma- acelea care privesc exteriorizarea vointei(extreinseci)

2) Dupa criteriul obligativitatii sau neobligativitatii lor:

 esentiale- acelea impuse pt chiar valabilitatea actului

42
  neesentiale- acelea care pot fi prezente sau pot lipsi fara a pune in discutie
valabilitatea actului

3) Dupa sanctiunea nerespectarii lor:

 conditii de validitate a caror nerespectare se sanctioneaza cu nulitatea actului
 conditii de eficacitate a caror nerespecater nu atrage sanctiunea nulitatii ci o alta
sanctiune de drept civil:ex: inopozabilitatea

4) In functie de vocatia lor:

 conditii generale- privesc toate actele de drept civil
 conditii speciale- privesc doar anumite acte de drept civil

Subsectiunea II: Capacitatea de a incheia actul juridic civil

1.Notiune
Prin capacitatea de a incheia actul juridic civil, se intelege acea conditie de fond si
esentiala, care consta in aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi si
obligatii civile prin incheierea de acte de drept civil.
Premisele capacitatii de a incheia actul de drept civil sunt:
 existenta capacitatii de folosinta;
 existenta discernamantului, adica a puterii omului de a-si reprezenta in mod corect
consecintele care se produc in baza manifestarii sale de vointa;

2.Principiul capacitatii si exceptia de la acest principiu

Materia capacitatii de a incheia acte de drept civil este dominata de principiu
capacitatii. Incapacitatea reprezentand exceptia de la regula.
Prin principiu capacitatii intelegem ca o persoana poate participa la incheierea de acte
de drept civil daca legea nu prevede in mod expres altfel.Acest principiu este consacrat cu
caracter general in art 29/alin 1 C.civ, potrivit caruia nimeni nu poate fi ingradit in
capacitatea de folosinta sau lipsit in totalitate de capacitatea de exercitiu,decat in cazurile si
conditiile expres prevazute de lege.
Fragmentat, principiul se desprinde si din alte dispozitii ale C.civ. dupa cum urmeaza:
art. 1880, "poate contracta orice persoana care nu este declarata incapabila de lege si nici
oprita sa incheie anumite contracte",art. 1652 "pot cumpara sau vinde toti cei carora nu le este
interzis prin lege".
In legatura cu principiu capacitatii, se impun urmatoarele precizari:

43
  In primul rand, nu trebuie confundata capacitatea, care este o stare de drept cu
existenta/lipsa discernamantului, care este o stare de fapt
 Capacitatea are ca izvor numai legea, pe cand discernamantul este de natura
psihologica, putand existenta izolat chiar la persoane incapabile, dupa cum o
persoana capabila se poate afla intr-o situatie in care temporar sa fie lipsita de
discernamant.
 In al 2-lea rand, asumarea prin act juridic a unei obligatii de a nu face, nu transforma
persoana care si-a asumat-o, intr-un incapabil.Asumarea obligatiei de a nu face, nu
are semnificatia totala sau partiala la capacitatea de a incheia actul, un asemenea act
de renuntare fiind lovit de nulitate definitiva.
 In al 3-lea rand, nu trebuie confundata incapacitatea, ca exceptie de la principiu
capacitatii cu incapacitatea de a incheia un act de dispozitie cu privire la un bun
declarat prin lege inalienabil. Interdictia instrainarii unui bun care este scos din
circuitul civil nu reprezinta o incapacitate de folosinta sau de exercitiu speciala, fiind
o problema care tine de obiectul obligatiei si nu de capacitate.
 In al 4-lea rand, in ceea ce priveste persoanele juridice, principiu capacitatii trebuie
inteles in sensul ca acestea pot dobandi toate drepturile si obligatiile civile, cu
exceptia acelora care prin natura lor sau prin vointa legiuitorului , nu pot sa apartina
decat persoanelor fizice. art 206/alin 1, "Pentru persoanele juridice fara scop lucrativ,
principiu capacitatii este subordonat principiului specialitatii consacrat de art 206/alin
Incapacitatea reprezinta exceptia de la principiu capacitatii si ea trebuie sa fie
prevazuta expres de lege. Fiind o exceptie de la regula, textele care instituie incapacitatea
sunt de stricta interpretare si aplicare.
Incapacitatile pot fi:
 generale, determinate de varsta subiectului de drept sau de starea sanatatii mintii,
ambele influentand existenta/calitatea discernamntului.
 speciale, stabilite prin lege pentru persoane deplin capabile cu discernamentul
format,dar carora le sun interzise anumite acte de drept civil.
Asememnea incapacitati nu mai sunt determinate de o lipsa a discernamantului, ci de
o calitate pe care o are subiectul de drept la momentul incheierii actului.

44
 Subsectiunea III:Consintamantul

1.Corelatia dintre consimtamant si vointa juridica

Din definitia actului juridic civil(manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce
efecte juridice), rezulta ca elementul fundamental al actului juridic civil este vointa juridica.
Vointa este un fenomen complex, avand in vedere natura sa subiectiva ce poate fi privit atat
din perspectiva psihologica, dar si din perspectiva juridica. Sub aspect psihologic, vointa este
complexa, intrucat formarea ei presupune un proces care este el insusi complex. Sub aspect
juridic, complexitatea este determinata de faptul ca vointa are o structura complexa si nu
simpla, fiind formata din consimtamant si cauza.

2.Formarea si principiile vointei juridice

2.1 Formarea
Procesul de formare a vointei juridice debuteaza cu existenta obiectiva a unei nevoi pe
care omul tinde sa o satisfaca. Dupa conturarea nevoii (subiectiva), se ajunge la
reprenzentarea mijlocului de satisfacere a acelei nevoi. Se contureaza dorinta satisfacerii
nevoii, in acest scop debuteaza cea de-a 2-a etapa a procesului psihologic, aceasta fiind
DELIBERAREA(cantarirea avantajelor/dezavantajelor pe care le prezinta nevoile si
mijloacele de satisfacere a lor aflate in concurs).
Ca urmare a aparitiei unui motiv determinant, se trece de la deliberare la luarea hotararii de a
incheia actul juridic civil,act, care se infatiseaza drept cel mai bun mijloc de realizare a
scopului propus. Din acest proces psihologic,legea retine doar 2 elemente: HOTARAREA
EXTERIORIZATA,care este consimtamantul si MOTIVUL DETERMINAT, care este cauza.

2.2 Principiile vointei juridice

45
Codul civil consacra 2 principii care guverneaza vointa juridica:
2.2.1 Principiul libertatii actelor juridice civile, numit si principiu autonomiei de vointa
si principiu vointei reale, numit si principiu vointei interne.
Principiul libertatii actelor juridice civile decurge din dispozitiile art 1270,art 11 din C. civ si
presupune in esenta ca daca se respecta legea si bunele moravuri, subiectele de drept sunt
libere sa incheie acte juridice civile. Analitic, acest continut poate fi exprimat dupa cum
urmeaza: in primul rand, subiectele de drept civil sunt libere sa incheie ori nu acte de drept
civil,daca incheie, ele trebuie sa respecte legea, in al 2-lea rand, partile sunt libere sa
stabileasca asa cum doresc continutul actului pe care il incheie, in al 3-lea rand, partile sunt
libere sa modifice actul pe care l-au incheiat sau sa puna capat efectelor acelui act.

Limitele principiilor actului de drept civil sunt normele imperative si bunele moravuri,iar
depasirea acestor limite se sanctioneaza cu nulitate absoluta sau relativa a actelor.

2.2.2 Principiul vointei reale decurge din dispoztiile art. 1266/alin 1,art. 1289 si art. 1206
si presuspune ca in dreptul nostru produce efectevointa reala, interna a partilor,declaratia de
vointa nefiind decat mijlocul de exteriorizare a vointei interne. Legislatia civila consacra si
exceptii de la acest principiu,anume, in materie de simulatie, fata de tertii de buna credinta,
produce efecte actul public(vointa declarata), intrucat acesta poate fi cunoscut de alte
persoane. O alta exceptie, in materie de probe, art. 309 alin 5, din C. de procedura civila,
arata ca nu se va primi dovada cu martori in contrar si peste ceea ce cuprinde actul.

DEFINITIA CONSIMTAMNTULUI = prin consimtamant se intelege acea conditie de

fond esentiala si generala a actului juridic civil care consta in hotararea de a incheia actului,
manifestata in exterior.

3.Conditiile de valabilitate ale consimtamantului:

3.1 Potrivit art. 1204 C. civ, consimtamantul trebuie sa fie serios,liber si exprimat in
cunostinta de cauza. Rezulta din aceasta prevedere, ca pt validitatea consimtamantului trebuie
indeplinite urmatoarele conditii:
 sa provina de la o persoana cu discernamant;
 sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;
 sa fie exteriorizat;
 sa nu fie alterat de un viciu de consimtamant;

3.2 Prima conditie decurge din caracterul constient al actlui juridic civil, ceea ce presuspune
ca subiectul de drept trebuie sa aiba putera de a-si reprezenta in mod corect consecintele

46
manifestarilor sale de vointa. Desi nu trebuie confundat capacitatea care este o stare de drept
cu discernamantul,care este o satre de fapt, intre cele 2 notiuni exista o stransa legatura dupa
cum urmeaza:
 persoana fizica ce are deplina capacitate de exercitiu este prezumata a avea si
discernamantul necesar pentru a participa la acte juridice civile.
 persoana fizica lipsita de capacitate de exercitiu,adica minorul sub 14 ani si interzisul
judecatoresc, este prezumata a nu avea discernamantul de a incheia acte juridce
civile,fie din cauza varstei fragede,fie a starii de sanatate mintala. Minorul cu varsta
intre 14-18 ani are discernamantul in curs de formare.
 pentru persoana juridica nu se ridica probleme, intrucat reprezentantul legal al
acesteia este intotdeauna o persoana fizica deplin capabila.

Inafara incapacitatilor legale, cand persoana este prezumata a nu avea discernamant,

exista si cazuri de incapacitati naturale, in care se pot afla persoane deplin capabile potrivit
legii,dar care temporar sa fie lipsite de discernamant.

3.3 A doua conditie, consimtamantul sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice.

ESENTA ACTULUI JURIDIC CIVIL este data de faptul ca vointa trebuie sa fie exprimata
cu intentia de a produce efecte juridice. Aceasta conditie nu este indeplinita atunci cand, in
primul rand, manifestarea de vointa a fost facuta in gluma, din prietenie/curtoazie/pura
complezenta, in al 2-lea rnad, conditia nu este indeplinita cand manifestarea de vointa s-a
facut sub o conditie suspensiva, pur constentativa din partea celui care se obliga, art. 1403 C
civ., in al 3-lea rand, cand manifestarea de vointa este vaga, in al 4-lea rand, conditia nu este
indeplinita atunci cand s-a facut cu o rezerva mentala cunoscuta de cocontractant. Prin
rezerva mintala se intelege o declaratie de vointa pur aparenta, adica facuta cu intentia a nu
voii ceea ce s-a declarat.
Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat; conditia este impusa in chiar def consim,
hotarare de a incheia actul manifestata in exterior. Principiul aplicabil exteriorizarii este acela
al consensualismului, in sensul ca partile sunt libere sa aleaga forma de exteriozare a vointei
lor juridice(simpla manifestare de vointa este nu numai necesara, ci si suficienta pt ca actul
juridic sa ia fiinta in mod valabil). De la acest principiu, legea consacra si unele exceptii, cum
se intampla spre ex in cazul actelor solemne a caror validitate este conditionata de incheierea
lor intr-o anumita forma, de regula, autentica.
Modalitatile de exteriozare a consimtamantului sunt, asa cum arata art 1240 din CC:
in scris, verbal, prin gesture ori fapte concludente, neechivoce. In ceea ce priveste valoarea
juridica a tacerii, aceasta in principiu, nu joaca rol de consimtamant cu urm exceptii:
1) atunci cand legea prevede in mod expres ca tacerea valoreaza consimtamantul.
2) atunci cand prin vointa partilor se acorda o asemenea semnificatie juridica tacerii.

47
3) atunci cand tacerea are valoare de consimtamant potrivit obiceiului.
3.4 A patra conditie: sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant. Conditia este impusa
de caracterul constient, liber al actului juridic civil. Specific viciilor de consimtamant este
faptul ca exista manifestare de vointa, deci exista consim, insa aceasta este alterata, fie in
carcterul sau constient, intellectual, cum se intampla in cazul erorii si dolului, fie in caracterul
liber cum se intampla in cazul violentei si leziunii. Viciile de consim, sunt potrivit art.1206
din CC:eroarea, dolul, violenta si leziunea.

4.Eroarea

4.1 Este falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act jur civil, este regl in art 1207-
1213 CC. Clasificare:
4.2.1 In functie de consecintele care intervin: esentiala si neesentiala.
 Potrivit art 1207, al 2 din CC eroarea este esentiala atunci cand falsa reprezentare a
realitatii cade asupra: naturii sau obiectului actului(error in negotio), in sensul ca o
parte crede ca incheie un anumit act jur civil, pe cand cealalta parte are credinta
gresita ca incheie un alt act jur civil. Este esentiala atunci cand falsa interpretare cade
asupra obiectului prestatiei(error in corpore), in sensul ca o parte trateaza cu privire la
un anumit bun, iar cealalta parte are in vedere un alt bun. Este esentiala atunci cand
falsa interpretare cade asupra obiectului prestatiei sau asupra altei imprejurari
considerate esentiale de catre parti, in absenta careia actului juridic nu s-ar fi incheiat.
(error in substantia). Eroare este esentiala atunci cand falsa interpretare cade asupra
identitatii persoanei sau asupra unei calitati a acesteia in absenta careia actul juridic
nu s-ar fi incheiat(error in personam).

 Eroarea este neesentiala atunci cand falsa interpretare a realitatii cade asupra unor
elemente mai putin importante pt incheierea actului, aceasta nu atrage nulitatea
actului, ci eventual o diminuare a prestatiei. In legatura cu eroarea neesentiala, art
1207, al 4, CC precizeaza ca eroarea care priveste simplele motive ale contractului
este neesentiala, cu exceptia cazului in care prin vointa partilor asemenea motive au
fost considerate hotaratoare. De asemenea, potrivit art 1210 CC simpla eroare de
calcul nu atrage anularea contractului, adica este neesentiala, cu exceptia cazului in
care concretizandu-se intr-o eroare asupra cantitatii a fost esentiala pentru incheierea
actului.

4.2.2 In functie de natura realitatii fals reprezentate:eroare de fapt si eroare de drept.

48
  Eroarea de fap teste falsa reprezentare a unei situatii faptice la momentul incheierii
actului(calitatile substantiale ale obiectului, calitatile persoanei)
 Eroarea de drept este falsa reprezentare la momentul incheierii actului a existentei sau
continutului unei norme de drept civil. Admisibilitatea erorii de drept ca viciu de
consimtamant este circumstantiala de indeplinirea a doua conditii: 1) sa fie vorba de o
norma juridica determinanta potrivit vointei partilor pentru incheierea actului(1207, al
3 din CC)…2) sa fie vorba de dispozitii legale care nu sunt accesibile si
previzibile(1208, al 2) Sunt accesibile si previzibile acele norme juridice clare,
nesusceptibile de interpretari.

4.3 Structura erorii esentiale.

In structura erorii esentiale intra un singur element de natura psihologica:falsa reprezentare a
realitatii, de unde rezulta dificultatea dovedirii sale. Fiind vorba de un fapt juridic stricto
sensu, eroarea poate fi dovedita cu orice mijloc de proba.
4.4 Conditiile erorii esentiale:
A. Elementul asupra caruia cade falsa reprezentare sa fi fost determinat, hotarator pentru
incheierea actului, in sensul ca daca ar fi fost cunoscuta realitatea, actul juridic nu s-ar
fi incheiat.
B. In actele juridice bilaterale cu titlu oneros este necesar ca si cocontractatantul sa fi
cunoscut sau sa fi trebuit sa cunoasca faptul ca elementul asupra caruia cade falsa
reprezentare era hotarator pt incheierea actului. Conditia se desprinde din disp art
1207, art 1 din CC.
 certat de damno vitando
 certat de lucrum captando( are prioritate)
C. In cazul actelor unilaterale conditia nu trebuie indeplinita intrucat prin ipoteza lipseste
cealalta parte.
Pentru ca eroarea sa fie viciu de consimtamant nu este necesar ca ambele parti sa se afle
in eroare, daca ambele parti sunt in eroare, fiecare dintre ele poate sa ceara anularea actului
pentru eroarea a carei victima este .

4.5 Sanctiunea erorii esentiale: este nulitatea relativa a actului.

Sanctiunea nulitatii relative poate fi inlaturata, potrivit art 1213 din CC atunci cand
cocontractantul celui aflat in eroare declara ca este gata sa execute sau executa contractul asa
cum acesta a fost inteles de partea in drept sa ceara anularea. Pentru a opera adaptarea
contractului este necesar ca declaratia cocontractantului ca este gata sa execute sau
executarea efectiva a contractului sa aiba loc in termen de cel mult 5 luni de la data cand
partea a fost notificata ori de la data cand i s-a comunicat cererea de chemare in judecata.

49
5.Dolul

5.1 Dolul sau viclenia: este reglementat de art 1214 1215 din CC. Dolul este acel viciu de
consimtamant care consta in utilizarea de mijloace viclene, dolosive pentru a induce in eroare
o persoana si a o determina sa incheie un act juridic civil. Dolul este o eroare provocata si nu
spontana ca eroarea propriu-zisa.

5.2 Structura dolului: in structura dolului intra 2 elemente:

Un element obiectiv, material constand in utilizarea mijloacelor viclene pt a induce in eroare
o persoana si un element subiectiv, intentional constand in intentia de a induce in eroare o
persoana pentru a o determina sa incheie un act juridic civil.
In legatura cu primul element(obiectiv) trebuie precizat ca el se poate manifesta fie sub forma
unei actiuni positive(fapt comisiv), fie sub forma unei actiuni negative(fapt omisiv).
In cazul in care dolul se infatiseaza sub forma faptului omisiv, se utilizeaza formula dol prin
reticenta. In materie de liberalitati, dolul ca fapt comisiv se infatiseaza sub forma sugestiei
sau captatiei, adica utilizarea de mijloace subtile pt a induce in eroare o persoana sau mijloace
brutale.
In cee ace priveste cel de-al doilea element(sbubiectiv), in lit de specialitate si practica
judiciara s-au facut urmatoarele precizari: 1)lipsa discernamantului si dolul sub forma
captatiei se exclud datorita incompatibilitatii lor. 2) nu exista dol atunci cand cocontractantul
cunoastea imprejurarea pretins ascunsa. 3) provocarea unei erori din simpla neglijenta, fara
rea credinta nu constituie dol.

5.3 Conditiile dolului. Din disp art 1214, al 1, al 3, 1215, al 1 CC. rezulta ca singura conditie
a dolului este ca acesta sa provina de la cealalta parte, de la reprezentantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte parti, sau daca provine de la un tert, cealalta parte a cunoscut sau
dupa caz, ar fi trebuit sa cunoasca dolul la incheierea contractului.

50
Chiar daca dolul nu priveste un element essential al contractului, el poate duce la anularea
actului respectiv.

5.4 Sanctiunea care intervine in cazul dolului este nulitatea relativa. Prezenta elementului
material in structura dolului, adica utilizarea de mijloace viclene, deschide celui in drept sa
ceara anularea si calea unei actiuni in raspundere delictuala, intrucat dolul este un delict civil.
Nemo propriam turpitudem allegans. Potrivit art 1214, al 4 din CC dolul nu se presupune,
ceea ce inseamna ca el trebuie sa fie dovedit de partea interesata. Ca fapt juridic stricto sensu,
dolul poate fi probat cu orice mijloc de proba

6.Violența (art.1216-1220 Cod civil)

6.1. Definiție
Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei persoane cu un rău
care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic civil, pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.

6.2. Clasificare
- După natura răului cu care se amenință:
 Violență fizică – existentă atunci când amenințarea cu răul privește integritatea
fizică ori bunurile persoanei;
 Violență morală – existentă atunci când amenințarea cu răul se referă la
onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
- După caracterul amenințării:
 Amenințare legitimă, justă cu un rău, care nu este viciu de consimțământ.
Constituie amenințare legitimă, spre exemplu, amenințarea cu exercițiul unui
drept, cu excepția celei făcute cu scopul de a obține avantaje injuste, calificată
de art. 1217 Cod civil drept violență.
 Amenințare nelegitimă, injustă cu un rău, ce are semnificația juridică a viciului
de consimțământ.

6.3. Structură
Violența – viciu de consimțământ este alcătuită din două elemente:
- un element obiectiv, exterior, care constă în amenințarea cu un rău. Amenințarea poate să
privească un rău de natură patrimonială (distrugerea unui bun), de natură fizică (vătămarea
integrității corporale) sau de natură morală (compromiterea reputației).

51
- un element subiectiv, constând în insuflarea unei temeri persoanei amenințate. Ceea ce
alterează consimțământul, în cazul violenței, este tocmai această temere insuflată victimei.

6.4. Condiții
Pentru ca violența să fie viciu de consimțământ trebuie să întrunescă, în mod cumulativ,
următoarele condiții:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil. În legătură cu această condiție,
legiuitorul precizează că:
 Temerea trebuie să fie justificată (determinantă) – art. 1216 alin. 1 Cod civil;
 Aprecierea caracterului determinant al temerii se face ținându-se cont de
vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat
violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea
acestuia la momentul încheierii contractului - art. 1216 alin. 4 Cod civil.
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită)
Condiția trebuie înțeleasă în sensul că nu orice amenințare, prin ea însăși, constituie violență
– viciu de consimțământ. E necesar ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii, adică să fie
nelegitimă.
Această condiție se desprinde și din art. 1219 Cod civil, potrivit căruia simpla temere izvorâtă
din respect, fără să fi fost violență, nu atrage anularea contractului.
În sfârșit, starea de necesitate care determină o persoană să încheie un act juridic pe care
altfel nu l-ar fi încheiat este asimilată violenței, dar numai dacă cealaltă parte a profitat de
această împrejurare – art. 1218 Cod civil.
- în actele bilaterale sau plurilaterale, amenințarea să provină de la cealaltă parte
contractantă sau, dacă provine de la un terț, cocontractantul cunoștea sau ar fi putut să
cunoască violența săvârșită de către terț - art. 1216 alin. 1 și art. 1220 alin. 1 Cod civil.

6.5. Sancțiune
Victima violenței poate solicita atât anularea actului cât și repararea prejudiciului ce i-a fost
cauzat. Așadar, sancțiunea nulității relative poate fi dublată și de o acțiune în răspundere
civilă delictuală.

7.Leziunea (art. 1221-1224 Cod civil)

7.1. Definiție
Prin leziune se înțelege prejudiciul material suferit de una dintre părți ca urmare a încheierii
unui contract.

52
7.2. Structură
Art. 1221 Cod civil concepe diferit leziunea ca viciu de consimțământ, după cum partea
păgubită prin încheierea actului este o persoană majoră sau un minor ce are capacitate de
exercițiu restrânsă.
Astfel, în cazul majorului, legiuitorul îmbrățișează o concepție subiectivă cu privire la
leziune, în structura acesteia intrând două elemente (art. 1221 alin. 1 Cod civil):
- un element obiectiv, ce constă în disproporția de valoare între contraprestații;
- un element subiectiv, constând în faptul că una dintre părți profită de starea de nevoie, de
lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți.
În cazul minorului, concepția legiuitorului cu privire la leziune este una obiectivă, în
structura viciului de consimțământ intrând un singur element și anume: prejudiciul material
egal cu disproporția de valoare între contraprestații.

7.3. Domeniu de aplicare

Leziunea care-l privește pe minor poate fi invocată numai dacă actul juridic ce a generat-o
îndeplinește următoarele condiții:
- este un act de administrare;
- este un act bilateral, cu titlu oneros și comutativ (art. 1224 Cod civil);
- este încheiat de minorul între 14 și 18 ani singur, fără încuviințarea ocrotitorului legal;
- este păgubitor pentru minor.
Majorul poate invoca leziunea viciu de consimțământ atunci când:
- actul pe care l-a consimțit este bilateral, cu titlu oneros și comutativ, indiferent dacă este act
de administrare sau de dispoziție;
- cealaltă parte a profitat de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa lui de
cunoștințe;
- dacă prin invocarea leziunii urmărește ca actul să fie anulat, este necesar ca leziunea să
depășească jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii actului, prestația
promisă ori executată de partea lezată, disproporție care trebuie să subziste până la data
cererii de anulare (art. 1222 alin. 2 Cod civil).
7.4. Sancțiune
Din dispozițiile art. 1221 alin. 1 Cod civil rezultă că leziunea poate conduce la două sancțiuni
alternative:
- nulitatea relativă;
- reducerea prestațiilor părții lezate.

53
În plus, potrivit art. 1222 alin. 3, în toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă
cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare
a propriei obligații. Dispozițiile art. 1213 Cod civil privitoare la adaptarea contractului se
aplică în mod corespunzător.
Oricare dintre sancțiuni poate fi invocată în termen de 1 an de la data încheierii contractului
(termen special de prescripție extinctivă), atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție
(excepție de la regula instituită prin art. 1249 alin. 2 t. a II-a Cod civil).

Subsectiunea a IV-a Obiectul actului juridic civil

1. Noțiune
Potrivit art. 1225 alin. 1 Cod civil obiectul actului juridic civil este reprezentat de operațiunea
juridică pe care părțile au vizat-o în momentul manifestării de voință (ex. obiectul actului de
vânzare este operațiunea juridică de vânzare).
Efectul actului juridic civil constă în nașterea unui raport juridic obligațional specific
operațiunii juridice (obiectului actului). Obiectul raportului juridic obligațional (obiectul
obligației civile) constă, așa cum arată art. 1226 alin. 1 Cod civil, în prestația la care se
angajează debitorul, adică acțiunea ori inacțiunea efectuată de acesta. Prestația, de fapt,
reprezintă conduita pe care și-au asumat-o părțile.
Prestația, la rândul ei, poate consta fie în constituirea ori transmiterea unui drept real (cum se
întâmplă, spre exemplu, la vânzare), fie într-un fapt pozitiv ori negativ corespunzător
dreptului de creanță corelativ. Atunci când acțiunea (obiect juridic al obligației) se referă la
un lucru, el este socotit a forma obiectul prestației.
Exemplu:
- obiectul actului de vânzare a unui autoturism este operațiunea juridică de vânzare.
- obiectul juridic al obligației este reprezentat de prestația concretă ce revine debitorului, și
anume transmiterea prin vânzare a dreptului de proprietate asupra autoturismului.
- obiectul prestației (material) este reprezentat de autoturismul înstrăinat.

2. Condițiile obiectului actului juridic civil

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiții
generale: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie licit și
să fie posibil.
În plus, pentru anumite acte juridice, se impun și unele condiții speciale cu privire la obiect,
și anume: obiectul să fie un fapt personal al celui care se obligă și să existe autorizația
administrativă sau judiciară prevăzută de lege.

54
Două idei de principiu trebuie reținute în legătură cu condițiile de validitate ale obiectului
actului juridic civil:
- întrucât obiectul constituie o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului
juridic civil, îndeplinirea condițiilor de valabilitate ale obiectului privește însăși validitatea
actului juridic civil;
- îndeplinirea sau neîndeplinirea acestor condiții de valabilitate ale obiectului actului juridic
civil se apreciază raportându-ne la momentul încheierii actului.

2.4. Obiectul trebuie să existe

Această condiție privește, îndeosebi, bunul ori bunurile ca obiect material al prestației.
Analiza îndeplinirii acestei condiții impune observarea următoarelor reguli:
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la momentul actului, cerința nu este îndeplinită și
actul nu va fi valabil. Spre exemplu, în materie de vânzare, art. 1659 t. I Cod civil precizează
că, dacă la momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime,
contractul nu produce niciun efect.
- bunul prezent în momentul încheierii actului îndeplinește cerința existenței, chiar dacă el
piere ulterior.
- în lipsa unei prevederi legale contrare, actele juridice pot purta și asupra bunurilor viitoare
(art. 1228 Cod civil) – ex. o recoltă viitoare. Prin excepție, actele juridice nu pot purta asupra
bunurilor dintr-o moștenire nedeschisă (art. 956 Cod civil).

2.6. Obiectul să fie în circuitul civil

Și această condiție se referă la bunuri ca obiect derivat al actului juridic civil și este prevăzută
expres în art. 1229 Cod civil, potrivit căruia „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot
face obiectul unei prestații contractuale”.
Prin bunuri aflate în circuitul civil înțelegem acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate
prin acte juridice civile.

2.2. Obiectul să fie determinat sau determinabil

Condiția este prevăzută de art. 1179 alin 1 pct. 3 Cod civil care vorbește de „un obiect
determinat și licit” ca o condiție esențială pentru valabilitatea unui contract, precum și de art.
1225 alin. 2 și 1226 alin. 2 Cod civil.
Cât privește obiectului actului juridic civil, art. 1225 alin. 2 Cod civil precizează că obiectul
acestuia trebuie să fie determinat, sub sancțiunea nulității absolute, nefiind suficientă o
operațiune juridică determinabilă.

55
Obiectul obligației, în schimb, adică prestația la care se angajează debitorul, trebuie să fie
determinat sau determinabil (art. 1226 alin. 2 Cod civil), ca de altfel și obiectul derivat
(bunul).
Când obiectul privește un bun individual determinat (res certa), prin ipoteză, această condiție
a obiectului este îndeplinită.
Condiția se cere a fi îndeplinită, însă, și în cazurile în care obiectul se referă la bunuri de gen.
Obiectul este determinat, spre exemplu, atunci când se arată: vând 10 kg. de mere cu 4 lei/kg.
Obiectul este nedeterminat atunci atunci când s-ar spune: vând fructe.
Obiectul este determinabil (deci valabil) dacă prin actul juridic se stabilesc criteriile cu
ajutorul cărora, la scadență, se poate determina obiectul.

2.3. Obiectul să fie licit

Condiția este prevăzută de art. 1179 alin 1 pct. 3 Cod civil, dar și de art. 1225 alin. 2 și 1226
alin. 2 Cod civil.
Potrivit art. 1225 alin. 3 Cod civil obiectul actului este ilicit atunci când este prohibit de lege
sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
Este ilicit, spre exemplu, obiectul actului juridic civil prin care cineva s-ar obliga să comită,
în schimbul unei prestații, o anumită infracțiune.

2.5. Obiectul să fie posibil

Când obiectul este imposibil de înfăptuit numai pentru debitor actul juridic va fi valabil,
obiectul obligației fiind considerat posibil, potrivit art. 1227 Cod civil.
În cazul unei imposibilități absolute (obiectul nu poate fi înfăptuit de nimeni) cerința nu este
îndeplinită, imposibilitatea obiectului echivalând, practic, cu lipsa acestuia, ceea ce duce la
nulitatea absolută a actului.
Exemplu: Dacă o persoană s-ar obliga, în schimbul unui bun, să traverseze înotând Oceanul
Atlantic, și-ar asuma o obligație având un obiect imposibil absolut. Dacă, în schimb, s-ar
obliga să traverseze un râu și nu ar reuși, imposibilitatea este numai relativă, alte persoane
putând să realizeze acel obiect al obligației.
Imposibilitatea poate fi materială (exemplul de mai sus) sau juridică (spre ex., o persoană se
obligă să cedeze sau să renunțe la capacitatea de folosință).
Mai trebuie precizat că imposibilitatea se apreciază în raport cu momentul încheierii actului
juridic, întrucât ceea ce este astăzi imposibil absolut, mâine poate fi posibil.

2.7 Obiectul să fie un fapt personal al celui care se obligă

Această condiție se cere a fi realizată atunci când obiectul actului juridic civil constă într-un
fapt – adică e vorba de obiectul obligațiilor de a face și a nu face. Ea decuge din principiul

56
potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin voința sa. Prin urmare, promisiunea
faptei altuia este lipsită de eficiență juridică (pentru inopozabilitate) în privința persoanei a
cărei faptă a fost promisă.

2.8. Existența autorizației administrative sau judiciare ori a altei cerințe prevăzute de
lege
Cu titlu de exemplu, Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor instituie
obligativitatea obținerii prealabile de autorizație în vederea încheierii de acte juridice
privitoare la arme și muniții.

Subsectiunea a V-a Cauza (scopul) actului juridic civil

1. Noțiune
Cauza este definită de art. 1235 Cod civil și reprezintă motivul care determină fiecare parte
să încheie actul juridic civil.
Trebuie precizat că scopul actului juridic civil se caracterizează prin faptul că este un element
subiectiv și variabil de la o categorie de acte la altă categorie și, chiar în cadrul aceleiași
categorii, de la un act la altul.
Cauza (condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil) este o parte
a voinței juridice, cealaltă parte fiind consimțământul. Cauza este acel element de natură
psihologică ce explică și oferă un răspuns întrebării „pentru ce s-a încheiat actul juridic?”.
Consimțământul, în schimb, răspunde la întrebarea dacă partea a voit să se oblige prin act
juridic.
2. Condițiile de valabilitate ale cauzei
Potrivit art. 1236 alin.1 Cod civil, cauza trebuie să existe, să fie licită și morală, cerințe ce
trebuie îndeplinite cumulativ.
2.2 Cauza să existe
Cauza lipsește atunci când:
- Lipsește voința juridică. Voința juridică lipsește în cazurile lipsei de discernământ.
- Cauza este falsă. Cauza este falsă atunci când există eroare asupra acelui element sau acelor
elemente care constituie motivul determinant al consimțământului.
Ex: o persoană gratifică pe o alta printr-o donație crezând că gratificatul îi este rudă apropiată
(nepot) și apoi descoperă că acela pe care l-a gratificat nu este nici măcar rudă îndepărtată.
Motivul determinant al voinței de a gratifica l-a constituit calitatea persoanei gratificate.
Întrucât reprezentarea acestei calități nu este corespunzătoare realității, există eroare asupra
însușirilor persoanei (motivul determinant), iar cauza este falsă.

57
Lipsa cauzei se sancționează cu nulitatea relativă a actului, cu excepția cazului în care a fost
greșit calificat și poate produce alte efecte juridice (art. 1238 alin.1 Cod civil).

2.3 Cauza să fie licită

Potrivit art. 1236 alin.2 Cod civil, cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice.
De asemenea, cauza este ilicită și atunci când actul constituie doar mijlocul pentru a eluda
aplicarea unei norme legale imperative (art. 1237 Cod civil).

Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actului numai dacă este comună ori, în caz contrar,
dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască (art. 1238 alin. 2
Cod civil).

2.4 Cauza să fie morală

Cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri (art. 1236 alin. 3 Cod civil).
Sancțiunea nulității absolute este circumstanțiată de îndeplinirea condițiilor impuse de art.
1238 alin. 2 Cod civil.
3. Proba cauzei
Art. 1239 Cod civil precizează că actul juridic este valabil chiar atunci când cauza nu este
expres prevăzută și că existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
Astfel, lipsa ori nevalabilitatea cauzei trebuie dovedită de cel ce o invocă.

Subsectiunea a VI-a Forma actului juridic civil

1. Noțiune. Principiul consensualismului

În sens restrâns, prin forma actului juridic civil se înțelege mijlocul (modalitatea) de
exteriorizare a voinței interne.
Exteriorizarea voinței este necesară pentru ca ea să producă efecte juridice, adică pentru a se
transforma dintr-un fapt psihologic intern într-un fapt social. În privința modalității de
exteriorizare legiuitorul nostru a consacrat expres, prin art. 1178 Cod civil, principiul
consensualismului. Acesta presupune că voința juridică produce efecte juridice, indiferent de
forma în care se exteriorizează. Principiul libertății alegerii modului de exteriorizare cunoaște
și excepții reglementate expres pentru anumite acte juridice.

58
În sens larg, expresia forma actului juridic civil desemnează trei aspecte (accepțiuni):
- forma cerută ca o condiție de validitate a actului juridic civil (forma ad
validitatem);
- forma cerută ca o condiție de probațiune a actului juridic civil (forma ad
probationem);
- forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic civil.

2. Forma cerută ad validitatem

a. Definiție
Prin forma ad validitatem se înțelege acea condiție de validitate, esențială și specială, care
constă în necesitatea îndeplinirii formalităților prevăzute de lege, în lipsa cărora actul juridic
nu s-ar putea naște în mod valabil.
b. Justificare
Rațiunile care au stat la baza instituirii formei ad validitatem sunt:
- În primul rând, prin instituirea formei solemne se urmărește atenționarea părților asupra
importanței deosebite pe care o au anumite acte juridice pentru patrimoniul celui/celor care le
încheie (ex: donația, căsătoria);
- În al doilea rând, prin instituirea solemnității unor acte se urmărește asigurarea unei depline
libertăți și a certitudinii consimțământului (ex: testamentul);
- În al treilea rând, există anumite acte pentru care instituirea formei solemne reprezintă un
mijloc de control al statului asupra operațiunilor juridice care depășesc, în mod evident,
interesele exclusive ale părților (ex: actele juridice prin care se strămută sau constituie
drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară).

c. Caracterele formei ad validitatem

- Este un element constitutiv (esențial) al actului juridic civil, în lipsa căruia intervine
sancțiunea nulității absolute;
- Este incomaptibilă cu manifestarea tacită a voinței (voința trebuie manifestată expres);
- Este exclusivă, în sensul că, în principiu, pentru un anumit act solemn, părțile nu au de ales
între mai multe moduri de exteriorizare a voinței, ci sunt obligate să adopte forma prevăzută
de lege, de regulă cea autentică (excepție face testamentul).

d. Condițiile formei ad validitatem

Forma cerută ad validitatem reclamă îndeplinirea unor condiții care, în esență, sunt:

59
-Întregul conținut al actului (adică toate clauzele actului juridic civil, atât esențiale cât și
neesențiale) trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea sa. În acest sens, nu este
permisă determinarea conținutului actului prin trimitere la o sursă externă acestuia, adică nu
este permis așa-numitul act per relationem.
- Actul aflat în interdependență cu actul solemn trebuie să îmbrace și el forma specială. Ex:
mandatul dat pentru încheierea unui act solemn trebuie să îmbrace forma solemnă.
- Actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în principiu, să îmbrace forma
solemnă (excepție face legatul care poate fi revocat și în mod tacit);
- Actul juridic prin care se modifică un act solemn trebuie să îmbrace și el forma solemnă
(art. 1243 Cod civil).
e. Aplicații ale formei ad validitatem
- contractul de donație (art. 1011 alin. 1 Cod civil);
- promisiunea de donație (art. 1014 alin. 1 Cod civil);
- testamentul (art. 1040 Cod civil);
- revocarea expresă a unui legat (art. 1051 alin. Cod civil);
- actele prin care se strămută sau se constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în
cartea funciară (art. 1244 Cod civil);
- vânzarea unei moșteniri (art. 1747 alin. 2 Cod civil) etc.

3. Forma cerută ad probationem

a. Noțiune și justificare
Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înțelege acea condiție impusă de
lege sau de părți, care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.
Forma cerută ad probationem se justifică prin importanța unor acte juridice. Astfel, există
acte juridice, altele decât cele pentru care legea impune forma solemnă, pentru care
legiuitorul dorește să înlăture echivocul, impunând cerința întocmirii lor în formă scrisă,
formă care prezintă avantajul de a consemna și reda exact voința părților. În acest fel se
înlătură posibilitatea interpretărilor diferite, echivoce, prevenindu-se ivirea unor litigii în
legătură cu actele juridice respective.

b. Caracteristicile formei ad probationem

- Este obligatorie (nu facultativă), deoarece părțile sunt silite să dea voinței lor juridice o
anumită formă, cea a încrisului;
- Nerespectarea ei atrage sancțiunea inadmisibilității probării actului cu alt mijloc de
probă;
- Reprezintă, ca și forma ad validitatem, o excepție de la principiul consensualismului.

60
 c. Aplicații ale formei ad probationem
Instituirea formei ad probationem se realizează de către legiuitor prin utilizarea a două
procedee tehnico-juridice:
- instituirea formei ad probationem pentru o anumită categorie de acte juridice, respectiv cele
care au un obiect de o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege. În acest sens, art. 309
alin. 2 Cod de procedură civilă precizează că: „Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu
martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei”.
- instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite acte juridice, cum
ar fi:
 contractul de societate (art. 1884 alin. 1 Cod civil);
 contractul de depozit (art. 2104 Cod civil);
 contractul de asigurare (art. 2200 alin. 1 teza I Cod civil);
 contractul de tranzacție (art. 2272 Cod civil) etc.
Asemenea acte trebuie încheiate in formă scrisă – ad probationem, indiferent de valoarea
obiectului lor.

4. Forma cerută pentru opozabilitate față de terți

a. Noțiune și justificare
Prin forma cerută pentru opzabilitate față de terți a actului juridic civil înțelegem acele
formalități pe care legea le prevede că trebuie îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor altor
pesoane decât părțile actului.
Această formă se justifică prin ideea de protecție a terților față de efectele prejudiciabile ale
unor acte juridice, expres prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate față de terți este obligatorie (nu facultativă), iar
nerespectarea ei se sancționează cu inopozabilitatea actului (posibilitatea terțului interesat de
a nesocoti actul juridic invocat de părțile acestuia sau de una dintre ele împotriva sa).

b. Aplicații ale formei cerute pentru opozabilitate

- publicitatea constituirii gajului bunurilor mobile corporale prin înscrierea în Arhiva
Electronică de Garanții Reale Mobiliare (art. 2482 alin. 1 Cod civil);
- publicitatea convențiilor matrimoniale prin înscrierea în Registrul național notarial al
regimurilor matrimoniale (art. 334 alin. 1 Cod civil);
- înscrierea în cartea funciară a declarației de reziliere sau rezoluțiune (art. 1552 alin. 3 Cod
civil) etc.

61
 Subsectiunea a VII-a Modalitățile actului juridic civil

Noțiunea de modalitate a actului juridic civil

Prin modalitate a actului juridic civil se înțelege acel element cuprins într-un act juridic care
constă într-o împrejurare ce are influență asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le
producă actul respectiv.
Două sunt elementele noțiunii de modalitate a actului juridic civil:
- Reprezintă o împrejurare care poate consta fie în scurgerea timpului, fie într-un eveniment
natural, fie într-o acțiune omenească;
- Împrejurarea în care constă modalitatea trebuie să afecteze, să influențeze efctele actului
juridic civil.
Modalitățile actului juridic civil reprezintă elemente neesențiale ale actului, iar acestea sunt:
termenul, condiția și sarcina.
1.Termenul
1.1. Definiție
Termenul – dies – este un eveniment viitor și sigur ca realizare până la care este amânată
începerea sau stingerea exercitării drepturilor și executării obligațiilor.
1.2. Clasificare
1.2.1. După efectul său:
• termen suspensiv. Este termenul care amână, până la împlinirea lui, începutul exercițiului
dreptului subiectiv civil și executării obligației corelative.
• termen extinctiv. Este acela care amână, până la împlinirea lui, stingerea exercițiului
dreptului subiectiv civil și executării obligației corelative.

1.2.2. In funcție de titularul beneficiului termenului:

• termen în favoarea debitorului (regula, potrivit art. 1413 alin. 1 Cod civil);
• termen în favoarea creditorului (cum este cazul depozitului);
• termen în favoarea ambelor părți (ex. Termenul în contractul de asigurare).

Importanța clasificării este dată de faptul că numai cel ce are de partea sa beneficiul
termenului poate renunța la acest beneficiu.
1.2.3 In funcție de izvorul său (art. 1411 alin. 2 Cod civil):

62
• termen voluntar sau convențional, care a fost stabilit de părțile unui act juridic civil;
• termen legal, care a fost stabilit prin lege și care face parte de drept din actul juridic civil;
• termen judiciar, care poate fi acordat de instanța judecătorească.

1.2.4. Dupa criteriul cunoașterii sau necunoașterii datei împlinirii sale:

• termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii actului (ex.: o
dată calendaristică);
• termen incert, când împlinirea lui nu este cunoscută ca dată calendaristică (ex.: data morții
creditorului întreținerii într-un contract de întreținere).

1.3. Efecte
1.3.2. Efectele termenului suspensiv au ca punct de plecare faptul că nu afectează existența
drepturilor și obligațiilor, ci numai exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor, în sensul
amânării începutului acestora până la momentul împlinirii lui. Din aceste trăsături ale
efectelor termenului suspensiv decuge o serie de consecințe:
-Din faptul că drepturile și obligațiile afectate de termen suspensiv există, decurg
următoarele consecințe:
• Dacă debitorul execută plata înainte de împlinirea termenului (scadență), el face o plată
valabilă, echivalentă cu renunțarea la beneficiul termenului (art. 1414 Cod civil);
• Înainte de împlinirea termenului titularul poate lua măsuri de conservare a dreptului său,
fiind în drept să introducă inclusiv o acțiune revocatorie (pauliană).
-Din faptul că obligația, deși există, nu este exigibilă, decurg următoarele consecințe:
• Creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului, dacă acesta este în favoarea
debitorului (art. 1414 Cod civil);
• Înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului
compensația (art. 1617 alin. 1 Cod civil);
• În actele translative de proprietate asupra unui bun individual determinat, riscul pieirii
fortuite a bunului înainte de împlinirea termenului este suportat, ca regulă, de către
înstrăinător (art. 1274 Cod civil);
• Înainte de împlinirea termenului, creditorul nu este în drept să intenteze acțiunea oblică,
pentru care art. 1560 alin. 1 Cod civil impune și condiția exigibilității creanței;
• Până la împlinirea termenului, prescripția exinctivă nu curge.

1.3.3. Efectele termenului extinctiv. Până la împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic
civil concret își produce efectele însă, după împlinirea termenului, acesta încetează. Încetarea
efectelor presupune și stingerea dreptului subiectiv civil și a obligației corelative.

63
2.Condiția
2.1. Definiție
Potrivit art. 1399 Cod civil, condiția este un eveniment viitor și nesigur ca realizare
de care depinde existența – nașterea (eficacitatea) ori desființarea dreptului subiectiv civil și
a obligației corelative.
2.2.Clasificare
2.2.1 După criteriul efectului:
 condiție suspensivă
 condiție rezolutorie
Este suspensivă acea condiție de a cărei îndeplinire depinde nașterea (eficacitatea)
drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative (art. 1400 Cod civil).
Este rezolutorie acea condiție de a cărei îndeplinire depinde desființarea drepturilor
subiective civile și a obligațiilor corelative (art. 1401 alin. 1 Cod civil).
2.2.2 După criteriul legăturii cu voința părților a realizării ori nerealizării
evenimentului:
 condiție cazuală
 condiție mixtă
 condiție potestativă
Este cazuală acea condiție a cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare, fiind
independentă de voința părților (ex.: dacă plouă până la Paște).
Este mixtă acea condiție a cărei realizare depinde de voința unei părți și de voința unei
persoane determinate (ex: îți vând mașina dacă, până la sfârșitul anului, mă căsătoresc cu
X).
Este potestativă acea condiție a cărei realizare depinde de voința unei părți. Condiția
potestativă este de două feluri: potestativă pură și potestativă simplă.
Este pur potestativă acea condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința unei părți (ex:
îți vând dacă vreau). În legătură cu condiția pur potestativă, art. 1403 Cod civil precizează că
„Obligația contractată sub condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu
produce niciun efect”.
Este potestativă simplă acea condiție a cărei realizare depinde de voința unei părți și de un
fapt exterior sau de voința unei persoane nedeterminate. (ex: îți vând dacă mă voi căsători
până la sfârșitul anului).
2.2.3 După modul de formulare:
 condiție pozitivă

64
  condiție negativă
Este pozitivă acea condiție care afectează existența drepturilor subiective și a obligațiilor
corelative printr-un eveniment ce urmează să se împlinească.
Este negativă condiția care constă într-un eveniment care urmează să nu se producă.
2.2.4 Pornind de la dispozițiile art. 1402 Cod civil trebuie să distingem între:
 condiție posibilă și condiție imposibilă
 condiție licită și morală și condiție ilicită și imorală
În legătură cu această distincție, art. 1402 Cod civil precizează: „Condiția imposibilă,
contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă, iar dacă este însăși cauza
contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia”.

2.3.Efecte
Două principii guvernează efectele condiției:
-Condiția afectează însăși existența drepturilor subiective și a obligațiilor civile (art.
1399 Cod civil):
-Condiția își produce, în principiu, efectele retroactiv (art. 1407 alin. 1 Cod civil).

2.3.2 Efectele condiției suspensive

I. Pendente conditione (perioada anterioară îndeplinirii condiției), actul juridic nu-și
produce efectele, acestea fiind sub semnul întrebării. De aici decurg următoarele consecințe:
- creditorul nu poate cere executarea obligației;
- debitorul nu datorează nimic (dacă ar plăti, el ar putea solicita restituirea);
- nu poate opera compensația;
- prescripția dreptului la acțiune nu începe să curgă (art. 2524 alin. 3 Cod civil);
- creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului său;
- creditorul poate ceda dreptul său, dar ca drept condițional, căci nemo plus iuris ad
alium transfere potest, quam ipse habet;
- în actele translative de drepturi reale nu se produce efectul translativ.

65
 II. Eveniente conditione (perioada ulterioară îndeplinirii condiției), atunci când
condiția suspensivă s-a realizat, se consideră, retroactiv, că actul a fost pur și simplu. De
aici decurg consecințele:
- plata făcută de debitor rămâne valabilă;
- transmisiunile de drepturi reale făcute de titularul dreptului condițional (dobânditorul
inițial) se consolidează (art. 1407 alin. 3 Cod civil).
De la retroactivitatea condiției suspensive îndeplinite există următoarele excepții:
-prescripția extinctivă curge numai de la îndeplinirea condiției;
- fructele culese de către înstrăinător sunt ale sale;
- actele de administrare făcute de cel care a înstrăinat rămân neatinse;
- riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului (art. 1274 alin .1 Cod civil).

Dacă nu se îndeplinește condiția suspensivă, părțile se găsesc în situația în care s-ar fi aflat
dacă n-ar fi încheiat actul, adică actul nu se naște cu caracter definitiv. De aici decurg
următoarele consecințe:
-prestațiile executate trebuie restituite;
- garanțiile constituite se desființează;
- drepturile constituite de către debitor se consolidează.

2.3.2 Efectele condiției rezolutorii

I. Pendente conditione (perioada anterioară îndeplinirii condiției), condiția rezolutorie nu-și
produce efectele, actul comportându-se ca pur și simplu. De aici consecințele:
-creditorul poate cere debitorului să-și execute obligația, debitorul fiind ținut la această
executare;
- dobânditorul sub condiție rezolutorie suportă riscul pierii bunului, dacă bunul i-a fost predat
(art. 1274 Cod civil);
- dreptul dobândit sub condiție rezolutorie poate fi transmis inter vivos sau mortis causa și va
fi dobândit tot sub condiție rezolutorie.
II. Evenimente conditione (perioada ulterioară îndeplinirii condiției), atunci când condiția
rezolutorie s-a realizat, efectul produs constă în desființarea retroactivă a actului și, în
consecință:
-părțile trebuie să își restituie prestațiile efectuate (art. 1407 alin. 4 Cod civil);
- drepturile constituite de dobânditor se desființează, iar cele constituite de cel care a
înstrăinat se consolidează;
De la caracterul retroactiv al condiției rezolutorii îndeplinite există următoarele excepții:

66
-actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiție rezolutorie se păstrează;
- fructele culese de dobânditorul sub condiție rezolutorie rămân în proprietatea sa (art. 1410
Cod civil);
- în actele cu executare succesivă, efectele se produc numai pentru viitor (ex nunc) – art. 1407
alin. 2 Cod civil.
Dacă nu se îndeplinește condiția rezolutorie, efectul care se produce constă în consolidarea
retroactivă a actului.

3. Sarcina
3.1 Definiție
Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este o obligație de a da, a face sau a nu face
impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit – liberalități.
3.2 Clasificare
3.2.1 In funcție de persoana beneficiarului, distingem între:
 sarcină în favoarea dispunătorului;
 sarcină în favoarea gratificatului;
 sarcină în favoarea unei terțe persoane.
3.2.2 Într-o altă clasificare distingem între:
 sarcină posibilă, licită și morală;
 sarcină imposibilă, ilicită și imorală.

3.3 Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului, în caz de neexecutare a ei, ci numai eficacitatea
acestuia.
Neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului de a opta între a cere revocarea actului sau a
pretinde executarea în natură a sarcinii.

67
 Sectiunea a III-a Efectele actului juridic civil

1. Definiție
Prin efectul actului juridic civil înțelegem drepturile subiective și obligațiile civile la care
dă naștere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act.
1.2 Determinarea efectelor actului juridic civil
1.3 Noțiune
Prin determinarea efectelor actului juridic civil înțelegm stabilirea ori fixarea
drepturilor subiective și obligațiilor civile pe care le-a generat, modificat ori stins un astfel de
act.
O asemenea operațiune este necesară, deoarece nu întotdeauna conținutul actului
juridic civil este evident, clar, ci dimpotrivă, obscur, neclar. În astfel de cazuri este necesar să
se parcurgă anumite etape ori faze, în cadrul cărora, folosindu-se anumite reguli sau
procedee, se ajunge la determinarea conținutului actului juridic civil.
b. Reguli de determinare a conținutului actului juridic civil
Prima regulă privește faza prealabilă și obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic
civil, care este aceea a dovedirii actului (negotium). Această fază este de cea mai mare
importanță practică, întrucât, dacă nu se dovedește exitența actului, nu se mai pune problema
stabilirii efectelor sale.
A doua fază (etapă) a determinării efectelor actului juridic civil constă în
interpretarea clauzelor actului. Interpretarea se impune atunci când, deși existența actului
este dovedită, efectele sale nu apar cu claritate.
Interpretarea actului, în funcție de circumstanțe, poate avea unul, altul sau ambele
următoarele obiective: calificarea juridică a actului și stabilirea înțelesului unei clauze de
care depinde fixarea de drepturi și obligații civile.
Regulile de interpretare ale actului juridic civil sunt cuprinse în art. 1266-1269 și 1272
Cod civil, pentru contracte, dar, prin coroborare cu art. 1325 Cod civil, ele se aplică și în
cazul actelor unilaterale.

2. Principiile efectelor actului juridic civil și excepțiile lor

2.1 Definiție
Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arată cum și
față de cine se produc aceste efecte.
Enumerarea principiilor

68
 Trei sunt principiile care cârmuiesc efectele actului juridic civil și anume:
- Principiul forței obligatorii (pacta sunt servanda);
- Principiul irevocabilității;
- Principiul relativității (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest).

Principiul forței obligatorii – pacta sunt servanda

a. Noțiune și justificare
Pornind de la prevederile art. 1270 alin. 1 Cod civil - „Contractul valabil încheiat are
putere de lege între părțile contractante” – vom defini principiul forței obligatorii ca fiind
acea regulă a efectelor actului juridic civil potrivit căreia actul juridic legal încheiat se
impune autorilor sau autorului actului întocmai ca legea. Altfel spus, actul juridic este
obligatoriu, iar nu facultativ.
Două cerințe fundamentează principiul forței obligatorii și anume:
- necesitatea asigurării stabilității și siguranței raporturilor juridice generate de actele juridice
civile;
- imperativul moral al respectării cuvântului dat.
b. Excepții
Sunt excepții de la principiul forței obligatorii cazurile în care efectele nu se produc
așa cum au dorit părțile la încheierea lui, aceste efecte fiind ori mai restrânse ori mai întinse,
independent de voința părților sau unei părți.

Drept cazuri de restrângere a forței obligatorii menționăm ipotezele în care actul

încetează înainte de termen, din cauza dispariției unui element al său, precum:
- încetarea contractului de locațiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului (art.
1818 alin. 1 Cod civil) ori ca urmare a desființării dreptului care permitea locatorului să
asigure folosința bunului închiriat (art. 1819 alin. 1 Cod civil);
- încetarea contractului de societate civilă ca urmare a pieirii bunurilor subscrise ca aport,
morții unui asociat, punerii sub interdicție a uneia dintre persoanele fizice asociate etc. (art.
1937 și 1938 Cod civil);
- încetarea contractului de mandat din cauza morții, incapacității sau falimentului
mandatarului ori mandantului (art. 2030 lit. c Cod civil);
- încetarea contractului de arendare prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendașului
(art. 1856 Cod civil) etc.

Drept cazuri de extindere a forței obligatorii menționăm:

69
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic civil prin efectul legii peste termenul
stipulat de părți; este cazul prelungirii efectelor unor contracte de închiriere;
- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă, din cauza suspendării temporare a
executării lui, pe tot timpul cât durează cauza de suspendare;
- moratoriul legal, adică acordarea prin lege a unui termen ce are ca efect amânarea generală
a executării unor obligații contractuale de către o anumită categorie de debitori, în
considerarea unor împrejurări execpționale, precum crize economice, conflicte militare etc.;
- revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual, ca urmare a
schimbării împrejurărilor avute în vedere de părți la data încheierii actului juridic. Este vorba
de impreviziune (rebus sic non stantibus), adică a „împrejurărilor (lucrurilor) care nu mai
stau așa”, reglementată de art. 1271 Cod civil.

B. Principiul irevocabilității
a. Noțiune și fundament
Pornind de la dispozițiile art. 1270 alin. 2 Cod civil „Contractul se modifică sau încetează
numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”, vom defini principiul
irevocabilității ca regula de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt
prin voința numai a uneia dintre părți, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin
manifestarea de voință, în sens contar, din partea autorului său.
Irevocabilitatea decurge din principiul forței obligatorii a actului juridic civil, fiind o
consecință și, în același timp, o garanție a acestui principiu. Prin urmare, existența
principiului irevocabilității își găsește rațiunea în cerințele care fundamentează principiul
forței obligatorii.

b. Excepții
Constituie excepții de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului
juridic bilateral i se poate pune capăt prin voința unei părți, actului juridic multilateral i se
poate pune capăt prin voința uneia sau mai multor părți, dar nu a tuturor, iar actului
unilateral i se poate pune capăt prin voința autorului său.
 Excepții de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale:
- testamentul (art. 1034 Cod civil);
- legatul (art. 1068 Cod civil);
- revocarea renunțării la moștenire, care produce efecte numai dacă nu a expirat termenul
pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală și dacă, între timp, moștenirea nu a fost
acceptată de alți succesori ai defunctului etc.
 Excepții de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale:

70
- revocarea donației între soți, care poate avea loc numai în timpul căsătoriei (art. 1031 Cod
civil);
- denunțarea contractului de locațiune încheiat pe durată nedeterminată ( art. 1816 alin. 1 Cod
civil);
- revocarea contractului de manadat de către mandant (art. 2030 lit. a Cod civil) și renunțarea
mandatarului la mandat (art. 2030 lit. b Cod civil);
- Încetarea contractului de depozit la cererea deponentului (art. 2115 alin. 1 Cod civil) sau
prin restituirea bunului de către depozitar, în cazul depozitului fără termen (art. 2115 alin. 4
Cod civil) etc.
Principiul forței obligatorii și principiul irevocabilității dobândesc anumite
particularități în cazul contractelor sinalagmatice, contracte care produc și următoarele efecte
specifice: excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), rezoluțiunea sau
rezilierea pentru neexecutare de obligații, riscul contractului.

4. Principiul relativității efectelor actului juridic civil (res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque prodesse potest)
4.1 Noțiune și fundament
Pornind de la dispozițiile art. 1280 Cod civil „Contractul produce efecte numai între
părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”, vom defini principiul relativității efectelor
actului juridic civil ca regula de drept potrivit căreia acest act produce efecte numai față de
autorii sau autorului actului, el neputând să profite sau să dăuneze altor persoane.
Într-o altă exprimare, principiul relativității înseamnă că actul juridic civil bilateral dă naștere
la drepturi și obligații numai pentru părțile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul său.
Justificarea principiului relativității se regăsește în două idei de bază:
- pe de o parte, el este impus de însăși natura volițională a actului juridic civil. Dacă este
firesc ca cineva să devină creditor sau debitor pentru că și-a manifestat voința în acest sens,
este la fel de firesc ca altcineva să nu devină creditor sau debitor fără voia sa;
- pe de lată parte, soluția contrară ar fi de natură să aducă atingere libertății persoanei.

4.3. Noțiunile de parte, având-cauză și terț

Înțelegerea conținutului principiului relativității, ca și a excepțiilor, presupune
precizarea noțiunilor de parte, având-cauză și terț, deoarece, în raport cu un anumit act
juridic civil, toate subiectele de drept civil se plasează în una din aceste trei noțiuni.

71
 Parte înseamnă persoana care încheie actul juridic fie personal, fie prin reprezentare
și în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului juridic civil, întrucât a
exprimat un interes personal în acel act.
În legătură cu noțiunea de parte se impun următoarele precizări:
- În primul rînd, termenul de parte desemnează atât pe una dintre părțile actului juridic civil
bilateral sau plurilateral cât și pe autorul actului juridic civil unilateral.
- În al doilea rând, în sens juridic, prin parte se înțelege nu numai persoana care încheie direct
și personal un anumit act juridic civil, ci și pesoana care încheie actul prin intermediul unui
reprezentant (legal sau convențional).
- În al treilea rând, din punct de vedere juridic, o parte a actului juridic civil poate fi formată
din mai multe persoane fizice sau juridice.
Având-cauză este persoana care, deși n-a participat la încheierea actului, suportă,
totuși, efectele actului, ca urmare a legăturii sale juridice cu părțile actului.
Există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali și cu titlu universal,
succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari.

Este succesor universal persoana care dobândește un patrimoniu, adică o

universalitate, precum: moștenitorul legal unic, legatarul universal, persoana juridică
dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării (fuziune ori absorbție).
Este succesor cu titlu universal persoana care dobândește o fracțiune dintr-un
patrimoniu, precum: moștenitorii legali, legatarul cu titlu universal, persoana juridică
dobânditoare a unei părți din patrimoniul persoanei juridice divizate (total sau parțial).
Se observă că între succesorii universali și succesorii cu titlu universal există o
deosebire cantitativă iar nu calitativă.

Este succesor cu titlu particular persoana care dobândește un anumit drept, privit
individual (ut singuli), precum: donatarul, cumpărătorul, legatarul cu titlu particular etc.
Calitatea de având-cauză a succesorului cu titlu particular nu are în vedere poziția
dobânditorului unui anumit bun față de actul în temeiul căruia îl dobândește, ci poziția față de
drepturile și obligațiile dobândite, respectiv asumate de către cel de la care dobândește bunul
prin alte acte juridice. Astfel, dobânditorul unui bun capătă calitatea de având-cauză numai
dacă sunt întrunite următoarele trei condiții:
- să fie vorba de drepturi și obligații strâns legate de bunul dobândit de succesorul cu titlu
particular;
- să fie vorba de acte încheiate de autor (cel de la care dobândește avândul-cauză) cu dată
anterioară actului încheiat de autor cu cel care capătă calitatea de având cauză;

72
- dacă actul în raport de care se pune problema calității de având-cauză a succesorului cu titlu
particular era supus potrivit legii unor condiții de publicitate, se cere să fi fost îndeplinite
formele de publicitate.

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de o garanție reală

(ipotecă, gaj, privilegiu) care să le asigure realizarea creanței pe care o au contra debitorului.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză în sensul că ei suferă, în mod direct, influența
actelor juridice încheiate de către debitor cu alte persoane, acte prin care activul patrimonial
se mărește sau se micșorează.
Calitatea de având-cauză a creditorilor chirografari încetează față de actele încheiate
de către debitor cu terțe persoane în frauda lor.

Terții (penitus extranei) sunt persoane străine de actul juridic.

4.4 Excepții de la principiul relativității
Excepțiile de la principiul relativității sunt acele cazuri în care efectele actului se
produc față de persoane care nu au participat la încheierea acestuia nici personal, nici prin
reprezentant.
 Excepții aparente de la principiul relativității
- Situația avânzilor-cauză. Producerea efectelor actului juridic față de avânzi-cauză nu
reprezintă excepție de la relativitate, deoarece:
 Succesorii universali și cu titlu universal sunt continuatori ai autorilor lor, fiind deci
asimilați părților.
 Succesorii cu titlu particular iau locul părții actului juridic, iar dobândirea calității de
având-cauză se face cu voia lor.
 Creditorii chirografari nu dobândesc drepturi sau obligații ca urmare a actului încheiat
de către debitorul lor.
- Promisiunea faptei altuia este convenția prin care o parte (promitent) se obligă față de
cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine o a treia persoană (terț) să încheie ori să
ratifice un act juridic civil (art. 1283 Cod civil). O asemenea înțelegere nu creează obligații
pentru terț, care poate deveni parte în actul respectiv numai prin voința sa.
- Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant,
încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, în așa fel încât
efectele actului se produc direct și nemijlocit în persoana reprezentatului. Este numai o
excepție aparentă, întrucât:
 În cazul reprezentării convenționale, reprezentatul intră în noțiunea de parte a actului
juridic civil.
 În cazul reprezentării legale, dreptul de a reprezenta este dat de lege, iar nu prin actul
altcuiva.
73
- Alte excepții aparente sunt: acțiunile directe, cesiunea de creanță, cesiunea contractului
etc.

 Excepția veritabilă de la principiul relativității – stipulația pentru altul

Stipulația pentru altul (contractul în favoarea unei a treia persoane) este actul bilateral prin
car o parte – stipulantul – convine cu cealaltă parte – promitentul – ca acesta din urmă să
efectueze o prestație în favoarea unei a treia persoane – terțul beneficiar – care nu participă la
încheierea actului nici direct, nici prin reprezentare.
Trebuie reținut că dreptul terțului se naște direct și în puterea convenției dintre stipulant și
promitent, din moment ce art. 1284 alin. 2 Cod civil precizează că „Prin efectul stipulației,
beneficiarul dobândește dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației”. Doar
exercițiul dreptului astfel născut depinde de voința terțului beneficiar.

Sectiunea a IV-a Nulitatea actului juridic civil

1. Definiție
Din dispozițiile art. 1246 alin. 1 Cod civil care arată că „Orice contract încheiat cu
încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă
prin lege nu se prevede o altă sancțiune”, rezultă că nulitatea este acea sancțiune de drept
civil, care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru
încheierea sa valabilă.
În esență, nulitatea este sancțiunea care intervine în cazul în care nu se respectă, la
încheierea actului juridic civil, condițiile sale de validitate.

1.2. Funcțiile nulității

Nulitatea actului juridic civil poate realiza următoarele funcții:
- Funcția preventivă, care constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor
de drept civil, tentate să încheie actul juridic cu nerespectarea condițiilor sale de valabilitate.
- Funcția sancționatorie. În măsura în care prima funcție nu și-a dovedit eficiența, intră în
acțiune această a doua funcție, care presupune tocmai înlăturarea efectelor contrare legii.
- Funcția de mijloc de garanție a principiului legalității. În domeniul actelor juridice
civile, prin realizarea funcțiilor anterioare se asigură respectarea normelor de drept civil ce
reglementează condițiile de valabilitate ale actului juridic civil. Totodată, nulitatea apare ca
mijloc de asigurare a respectării ordinii publice și bunelor moravuri.

74
1.5. Clasificarea nulității actului juridic civil

a. În funcție de natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea

actului juridic civil, nulitatea este de două feluri: absolută și relativă (art. 1246 alin. 2 Cod
civil).
Este absolută acea nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului
juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc (art. 1247 alin. 1 Cod civil).
Este relativă acea nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului
juridic civil, a unei norme care ocrotește un interes particular, individual ori personal (art.
1248 alin. 1 Cod civil).

b. În funcție de întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi parțială sau totală.

Este parțială acea nulitate care desființează numai o parte din efectele actului juridic
civil, celelalte efecte producându-se, întrucât nu contravin legii.
Este totală acea nulitate care desființează actul juridic în întregime.
Din dispozițiile art. 1255 alin. 1 Cod civil rezultă că, în dreptul nostru, nulitatea
parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală excepția.

c. După modul de consacrare legislativă distingem între: nulitate expresă (textuală) și

nulitate virtuală (implicită).
Este expresă (explicită ori textuală) acea nulitate care este prevăzută ca atare într-o
dispoziție legală. Majoritatea nulităților este formată din cazurile de nulitate expresă.
Este virtuală (implicită ori tacită) acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege,
dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului
juridic civil (art. 1253 Cod civil).

d. După felul condiției de validitate nerespectate, se deosebește între nulitate de fond și

nulitate de formă.
De fond este acea nulitate care intervine în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei
condiții de fond a actului juridic civil: consimțământ, capacitate, obiect, cauză.

75
 De formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad
validitatem.

e. După modul de valorificare, nulitățile se împart în: nulitate judiciară și nulitate amiabilă.
Distincția decurge din dispozițiile art. 1246 alin. 3 Cod civil și presupune faptul că
nulitatea judiciară are în vedere darea unei hotărâri a unui organ jurisdicțional, iar nulitatea
amiabilă este rezultatul manifestării de voință a părților actului juridic civil, fără ca acestea
să se mai adreseze organului de jurisdicție competent.
Nu trebuie confundată nulitatea judiciară, pronunțată de instanța de judecată cu
clauzele considerate nescrise, care, în viziunea Codului civil, reprezintă nulități absolute și
parțiale care operează de drept.
Sunt considerate nescise, adică sunt nule absolut de drept, printre altele, clauzele prin
care:
- se prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soți (art. 325 alin. 3
Cod civil);
- se impune donatarului raportul în natură (art. 1151 alin. 1 Cod civil);
- se instituie o altă cauză de nulitate, în afara celor stabilite de lege ori se suprimă o cauză de
nulitate prevăzută de lege (art. 1246 alin. 4 Cod civil) etc.

2. Cauzele de nulitate
Așa cum rezultă din definiția dată nulității, această sancțiune intervine atunci când nu
se respectă dispozițiile legale ce reglementează condițiile de valabilitate ale actului juridic
civil.
Generic, reprezintă cauze de nulitate:
- încălcarea dispozițiilor legale privind capacitatea de a face actul;
- lipsa ori nevelabilitatea consimțământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic civil;
- nerespectarea formei cerute ad validitatem;
- nerespectarea limitelor libertății actelor juridice (normele imperative, ordinea publică și
bunele moravuri);
- lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative;
- fraudarea legii.
Dintre aceste cauze, unele atrag nulitatea absolută, iar altele nulitatea relativă.

76
Este important de reținut că părțile actului nu pot institui sau suprima cauze de nulitate,
acestea având natură legală (art. 1246 alin. 4 t. I Cod civil).

2.2 Cauze de nulitate absolută

Potrivit art. 1250 Cod civil „Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume
prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit
este unul general”.
Astfel:
a. În baza unei dispoziții legale exprese, sunt nule absolut:
- căsătoria încheiată de către minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani (art. 294 alin. 1 Cod
civil);
- căsătoria fictivă (art. 294 alin. 1 Cod civil);
- donația care contravine principiului irevocabilității (art. 1015 alin. 2 Cod civil);
- testamentul conjunctiv (art. 1036 Cod civil);
- subarendarea totală sau parțială (art. 1847 alin. 2 Cod civil).
b. În funcție de natura interesului ocrotit, putem reține, generic, următoarele cauze
de nulitate absolută:
- încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor atunci când: 1) nu se
respectă o incapacitate specială impusă pentru ocrotirea unui interes general (ex. art. 44 alin.
2 din Constituție) ; 2) lipsește capacitatea de folosință a persoanei juridice sau nu se respectă
principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice fără scop lucrativ (art. 206
alin. 2 și 3 Cod civil);
- lipsa totală a consimțământului, cu excepția situației în care legea prevede
sancțiunea nulității relative;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil sau a obiectului obligației;
- navalabilitatea cauzei, atunci când ea este ilicită sau imorală;
- nerespectarea formei ad validitatem;
- frauda legii;
- nerespectarea dreptului de preempțiune al statului, în cazurile expres prevăzute de
lege.

77
 2.3 Cauze de nulitate relativă
Potrivit art. 1251 Cod civil „Contractul este anulabil când au fost nesocotite
dispozițiile legale privitoare la capacitatea de exercițiu, când consimțământul uneia dintre
părți a fost viciat, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege”.
Atrag nulitatea relativă a actului juridic civil următoarele cauze:
- nerespectarea regulilor privitoare la capacitatea civilă a persoanei atunci când:
• Actul de administrare sau de dispoziție este încheiat de persoana lipsită de capacitate
de exercițiu.
• Actul de administrare s-a încheiat fără încuviințarea ocrotitorului legal și este lezionar
pentru minorul cu capacitate restrânsă;
• Actul de dispoziție s-a încheiat fără încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal și a
instanței de tutelă;
• Actul vătămător pentru persoana juridică s-a încheiat de persoane fizice incapabile,
incompatibile sau, după caz, numite în organele de administrare și de control ale persoanei
juridice cu încălcarea dispozițiilor legale ori statutare (art. 211 alin. 1 Cod civil).
• Actul s-a făcut cu nerespectarea unei incapacități speciale de folosință, instituită
pentru protecția unor interese individuale.
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului;
- viciile de consimțământ;
- lipsa cauzei;
- nerespectarea dreptului de preempțiune în cazurile expres prevăzute de lege.

Mai trebuie reținut că, potrivit art. 1252 Cod civil, în cazurile în care natura nulității nu este
determinată ori nu reiese neîndoielnic din lege, contractul este anulabil (nul relativ).

3. Regimul juridic al nulității

3.1 Prin regim juridic al nulității înțelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută ori
cea relativă.
În esență, regimul juridic al nulității privește trei aspecte:
- Cine poate invoca nulitatea.
- Cât timp poate fi invocată nulitatea.
- Dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea prin confirmare.
3.3 Regimul juridic al nulității absolute
Regulile care exprimă regimul juridic al nulității sunt:

78
- Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes și anume: părțile actului juridic,
avânzii-cauză ai părților, procuror, instanță, din oficiu (art. 1247 alin. 3 Cod civil), alte
persoane care nu au participat la încheierea actului, dar care justifică un interes propriu,
precum și de alte organe prevăzute de lege (primar, prefect etc.).
- Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau de excepție, indiferent
de timpul scurs de la data încheierii actului (art. 1249 alin. 1 Cod civil).
- Nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită prin confirmare expresă ori tacită
(excepție, art. 1010 Cod civil).
3.2 Regimul juridic al nulității relative
Acest regim se exprimă în următoarele trei reguli:
- Nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la
încheierea actului (art. 1248 alin. 2 Cod civil), nu și de instanța de judecată, din oficiu (art.
1248 alin. 3 Cod civil).
Invocarea se poate face personal de către cel interesat, dacă are capacitatea necesară pentru
aceasta, dar poate fi făcută și de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu
sau ocrotitorul legal al minorului cu capacitate restrânsă.
Succesorii părții interesate pot deveni și ei titulari ai acțiunii în anulabilitate, cu excepția
acțiunilor intuitu personae.
- Acțiunea în anulabilitate este prescriptibilă, însă invocarea nulității relative pe cale de
excepție se poate face oricând (art. 1249 alin. 2 Cod civil) – excepție art. 1123 alin. 2 Cod
civil.
- Nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit (art. 1248 alin. 4 Cod civil) în
condițiile art. 1261-1265 Cod civil.

4. Efectele nulității
4.1 Noțiune
Prin efectele nulității înțelegem consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității.
Esența efectelor nulității este exprimată în chiar definiția nulității: lipsirea actului juridic civil
de efectele contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Într-o altă exprimare,
efectul nulității constă în desființarea raportului juridic civil generat de actul juridic lovit de
nulitate și, prin aceasta, restabilirea legalității.
Efectele nulității sunt mai restrânse ori mai întinse, după cum este vorba de o nulitate parțială
sau o nulitate totală.
De asemenea, efectele diferă și în funcție de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului
juridic, putându-se distinge următoarele ipoteze:
- Actul nu a fost executat încă. Aplicarea nulității va însemna că acel act, fiind desființat, nu
mai poate fi executat. Părțile se află în situația egală aceleia în care nu ar fi încheiat actul.

79
- Actul a fost executat total sau parțial până la hotărârea de anulare. În această ipoteză,
efectele nulității presupun: a) desființarea retroactivă a actului; b) restituirea prestațiilor
executate în temeiul actului anulat.
- Actul a fost executat iar dobânditorul de drepturi le-a transmis, la rândul său, unor terți
subdobânditori până la intervenirea hotărârii de anulare a actului. În această ipoteză, efectele
nulității presupun: a) desființarea actului executat; b) restituirea prestațiilor efectuate în
temeiul actului anulat; c) desființarea și a actului subsecvent.
Esența celor prezentate se exprimă în adagiul quod nullum est, nullum producit effectum.
Pentru a opera însă această regulă este necesar să fie aplicate principiile efectelor nulității: 1)
retroactivitatea nulității; 2) restabilirea situației anterioare – restitutio in integrum – care
se realizează prin restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat; 3) anularea nu
numai a actului primar, ci și a actului subsecvent – resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis.

B. Principiile efectelor nulității și excepțiile lor

4.2 Principiul retroactivității efectelor nulității

4.2.1 Noțiune
Acest principiu înseamnă regula potrivit căreia nulitatea nu produce efecte numai pentru
viitor – ex nunc – ci și pentru trecut – ex tunc.
Retroactivitatea înseamnă înlăturarea efectelor actului, care s-au produs între momentul
încheierii actului juridic civil și acela al anulării efective a actului. În temeiul retroactivității
efectelor nulității se ajunge la situația în care părțile n-ar fi încheiat actul juridic.
Principiul retroactivității efectelor nulității decurge din principiul legalității, restabilirea
legalității încălcate la încheierea actului juridic impunând înlăturarea efectelor produse în
temeiul unui act astfel încheiat.
Principiul retroactivității este consacrat de art. 1254 alin. 1 Cod civil potrivit căruia
„Contractul lovit de nulitate sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”.
4.2.2 Excepții
Sunt excepții de la retroactivitate acele cazuri în care, pentru anumite rațiuni, efectele produse
între momentul încheierii actului și acela al anulării sale sunt menținute. Aceasta înseamnă că
efectele nulității se produc numai pentru viitor, nu și pentru trecut.
Constituie asemenea excepții:
- Cazul căsătoriei putative (art. 304 alin. 1 Cod civil), în sensul că soțul care a fost de bună-
credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătorești, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă.
- Cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată (art. 305 alin. 1 Cod civil), anularea căsătoriei
neproducând niciun efect în privința acestora.

80
- Cazul minorului de bună-credință la încheierea căsătoriei, care păstrează capacitatea
deplină de exercițiu, dobândită ca efect al încheierii căsătoriei, chiar dacă aceasta (căsătoria)
este anulată (art. 39 alin. 2 Cod civil).
- Modificarea numelui de familie, ca efect al anulării recunoașterii de filiație sau al anulării
căsătoriei, se produce numai pentru viitor.
- Declararea nulității persoanei juridice conduce la încetarea acesteia fără efect retractiv
(art. 198 alin. 1 Cod civil).

4.3 Principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum)

4.3.1 Noțiune
Principiul restitutio in integrum este regula de drept potrivit căreia tot ceea ce s-a executat în
baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația
în care acl act nu s-ar fi încheiat.
Acest principiu apare ca un mijloc de asigurare a eficienței practice a principiului
retroactivității. El este consacrat de art. 1254 alin. 3 Cod civil potrivit căruia „În cazul în
care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin
echivalent, prestațiile primite”.
Restitutio in integrum, la fel ca retroactivitatea, privește efectele nulității actului juridic civil
inter partes (între părțile raportului juridic), iar nu față de terți.
Sub aspect procesual există două acțiuni (ori capete de cerere) și anume: 1) acțiunea în
anulare a actului (imprescriptibilă ori prescriptibilă, după caz) și 2) o acțiune în restituirea
prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat, care este prescriptibilă.
4.3.2 Excepții
Sunt excepții de la restitutio in integrum acele situații în care, pentru anumite rațiuni,
prestațiile efectuate în temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii ci se mențin, în tot sau
în parte.
Sunt considerate excepții de la restitutio in integrum:
- Păstrarea fructelor culese anterior anulării de către posesorul de bună-credință, în
temeiul art. 948 și art. 1645 alin. 1 Cod civil.
- Cazul celui lipsit de capacitate de execrcițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă,
care este ținut să restituie prestațiile primite în limita folosului realizat (art. 47 Cod civil).
- Cazul în care dobânditorul unui bun printr-un act translativ sau constitutiv, nul sau
anulabil, ar putea invoca uzucapiunea.
- Situația în care a intervenit prescripția extinctivă a acțiunii în restituirea prestațiilor
executate în temeiul actului juridic lovit de nulitate.

81
4.4 Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial
4.4.1 Noțiune
Principiul poate fi definit a acea regulă de drept în virtutea căreia anularea actului inițial
atrage anularea și a actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul.
Acest principiu privește efectele nulității față de terți. El este atât o consecință a celorlalte
două principii ale efectelor nulității, cât și a principiului nemo plus iuris ad allium transfere
poteat quam ipse habet, în sensul că, dacă se dovedește că transmițătorul nu putea transmite
un drept, întrucât s-a desființat titlul său prin anularea actului juridic, nici subdobânditorul nu
putea dobândi mai mult.
De lege lata principiul este consacrat de art. 1254 alin. 2 Cod civil care prevede că
„Desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente
încheiate în baza lui”.
4.4.2 Ecepții
Constituie excepții cazurile în care, deși se anulează actul inițial, actul subsecvent este
menținut, datorită anumitor temeiuri sau motive. Reprezintă deci excepții cazurile în care se
produce resoluto iure dantis, dar nu mai intervine și resolvitur ius accipientis.
Menținerea actului subsecvent în anumite situații se justifică prin două principii de drept și
anume: 1) principiul ocrotirii bunei-credințe (în cazurile anume prevăzute de lege); 2)
principiul asigurării stabilității circuitului civil.
Reținem următoarele excepții de la principiul analizat:
- Menținerea actelor de conservare sau de administare a unui bun (art. 1649 Cod civil).
- Cazul locatarului de bună-credință, contractul de locațiune consimțit de acesta
producându-și efectele și după desființarea titlului locatorului, pe durata stipulată de părți,
fără a depăși un an de la data desființării (art. 1819 alin. 2 Cod civil).
- Cazul contractelor cu executare succesivă care, sub condiția respectării formalităților de
publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, dar
nu mai mult de un an de la data desființării titlului constitutorului (art. 1649 t. a II –a Cod
civil).
- Cazul aplicării art. 937 alin. 1 Cod civil.
- Cazul aplicării art. 54 alin. 2 t. a II-a Cod civil, potrivit căruia, după anularea hotărârii
declarative de moarte, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să restituie bunurile
dobândite decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se va face dovada
că la data dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață.
- Cazul aplicării art. 293 alin. 2 Cod civil, potrivit căruia în cazul în care soțul unei
persoane declarate moartă s-a căsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este

82
anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-
credință. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

4.5 Cazurile care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum
4.5.1 În afara excepțiilor de la principiile efectelor nulității, care ni se înfățișează ca limitări
ale regulii quod nullum est, nullum producit effectum, există și anumite situații care înlătură
principiul enunțat.
Sunt cazuri care înlătură regula quod nullum est, nullum producit effectum: conversiunea
actului juridic, error communis facit ius și principiul răspunderii civile delictuale.

4.5.2 Conversiunea actului juridic

Conversiunea actului juridic înseamnă, în esență, înlocuirea actului nul cu un act valabil. În
altă exprimare, conversiunea înseamnă considerarea manifestării de voință ca producătoare a
efectelor unui anumit act juridic civil, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic.
Din dispozițiile art. 1260 Cod civil, ce reglementează conversiunea actului juridic, rezultă că
aceasta operează numai dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiții:
- să existe un element de diferență între actul nul și actul valabil;
- unul dintre acte să fie anulat efectiv și total;
- actul socotit valabil să întrunească toate condițiile de valabilitate, iar aceste condiții să se
regăsească în chiar cuprinsul actului anulat;
- din manifestarea de voință a părților să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii.
Ca aplicații ale conversiunii menționăm:
- cazul manifestării de voință care, nulă ca vânzare, valorează antecontract de vânzare;
- cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate, dar valabil ca revocare a legatului care avea ca
obiect bunul la care se referea și actul de înstrăinare desființat etc.

4.5.3 Error communis facit ius

Potrivit art. 17 alin. 2 Cod civil, atunci când cineva, împărtășind o credință comună și
invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică,
instanța judecătorească, în funcție de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această
stare va produce, față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil, afară de
cazul în care desființarea lui nu i-ar cauza niciu prejudiciu.
Ca aplicație legală menționăm art. 102 Cod civil, potrivit căruia actele de stare civilă
întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu
respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea

83
această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul
întocmirii lor, lipsa acestei calități.

4.5.4 Principiul răspunderii civile delictuale

Principiul răspunderii civile delictuale, în legislația noastră, privește pe minor și pe cel pus
sub interdicție judecătorească și este consacrat de art. 45 t. a II-a Cod civil. Dispoziția legală
precizează că, dacă cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cel cu capacitate restrânsă
folosește manopere dolosive și, prin aceasta creează aparența că este capabil să încheie actul,
instanța judecătorească, la cererea părții induse în eroare, poate menține actul atunci când
apreciază că aceasta ar constitui o sancțiune civilă adecvată.
Se observă că între principiul ocrotirii minorului (consacrat de art. 45 t. I Cod civil - „Simpla
declarație că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exercițiu sau
cu capacitate restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului”) și principiul răspunderii civile
delictuale (nemini laedere) are câștig de cauză al doilea principiu, care echivalează cu
menținerea actului anulabil atunci când se consideră că aceasta ar constitui cel mai bun mijloc
de recuperare a prejudiciului ce s-ar produce prin fapta ilicită a minorului.

84
 Capitolul al IV-lea. Prescriptia extinctiva si
decaderea

1. Definiție și reglementare
Din dispozițiile art. 2500 alin. 1 Cod civil rezultă că prescripția extinctivă poate fi
definită ca acea sancțiune de drept civil care constă în stingerea, în condițiile prevăzute de
lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termenul de prescripție.
Prin drept la acțiune se înțelege, așa cum prevede art. 2500 alin. 2 Cod civil, dreptul
de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să
respecte o anumită situație juridică sau să suporte o altă sancțiune civilă, după caz.
Dispozițiile ce reglementează prescripția extinctivă se regăsesc în Tilul I, intitulat
„Prescripția extinctivă”, din Cartea a VI-a a Codului civil, intitulată „Despre prescripția
extinctivă, decădere și calculul termenelor”.
Corespunzător reglementării anterioare (Decretul nr. 167/1958) prescripția extinctivă
era calificată ca o intituție de ordine publică, conturată prin norme imperative.
De lege lata, pornind de la constatările că:
- organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu (art. 2512 Cod civil);
- există posibilitatea renunțării la prescripție (art. 2507-2511 Cod civil);
- părțile, în limitele și condițiile prevăzute de lege, pot să modifice durata termenelor și cursul
prescripției (art. 2515 alin. 3 Cod civil),
trebuie admis că noua reglementare conferă prescripției extinctive caracterul de instituție de
ordine privată.

2. Natura juridică a prescripției extinctive

A stabili natura juridică a prescripției extinctive înseamnă a răspunde la întrebarea: Ce este,

pentru Dreptul civil, prescripția extinctivă?

85
Așa cum rezultă din definiția sa, prescripția stinge dreptul la acțiune (în sens material) și, în
consecință:
- Acțiunea intentată de subiectul activ, după împlinirea prescripției extinctive, va fi respinsă
ca prescrisă, ceea ce echivalează cu refuzul concursului forței coercitive a statului,
solicitat de titularul dreptului subiectiv supus prescripției.
- Pentru subiectul pasiv, împlinirea termenului de prescripție înseamnă inadmisibilitatea
constrângerii sale la executarea obligației, prin darea unei hotărâri care să poată fi pusă în
executare silită.
Totodată, potrivit art. 2506 alin. 3 Cod civil, acela care a executat de bunăvoie obligația după
ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă
la data executării nu știa că tremenul prescripției era împlinit, ceea ce trebuie interpretat în
sensul că prescripția nu stinge nici dreptul subiectiv și nici obligația corelativă.
Din cele prezentate rezultă că prescripția extinctivă transformă dreptul subiectiv civil și
obligația corelativă, retrogradându-le din perfecte (asigurate prin acțiune) în imperfecte,
naturale (asigurate doar prin excepțiune).
Concluzie: Sub aspectul naturii juridice, prescripția dreptului la acțiune este un mod de
transformare a conținutului raportului juridic civil.

3. Efectul prescripției extinctive

Prescripția extinctivă stinge doar dreptul la acțiune în sens material, iar nu însuși dreptul
subiectiv civil.
În favoarea acestei teze pot fi invocate mai multe argumente:
- În primul rând, trebuie menționat argumentul de interpretare gramaticală a art. 2500 Cod
civil potrivit căruia dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție. Textul nu folosește
termeul dreptul sau formula drept subiectiv. De altfel, formula drept la acțiune este
întâlnită și în alte articole din Codul civil: 2501, 2502, 2503, 2504 etc.
La aceeași soluție conduce și folosirea argumentului per a contrario; dacă textul folosește
formularea drept la acțiune, înseamnă că nu are în vedere însuși dreptul subiectiv civil.
- Cel de-al doilea argument are în vedere interpretarea art. 2506 alin. 3 Cod civil. Soluția
stingerii numai a dreptului la acțiune rezultă din valabilitatea plății făcute după împlinirea
termenului de prescripție. Dacă s-ar fi stins însuși dreptul subiectiv civil, debitorul ar fi
putut solicita restituirea prestației.
- Al treilea argument se bazează pe interpretarea logică a art. 2507 și 2522 Cod civil. Astfel,
dacă prin prescripție s-ar stinge dreptul subiectiv civil, dispozițiile citate, ce reglementează
renunțarea la prescripția împlinită (art. 2507 Cod civil), respectiv repunerea în termenul
de prescripție (art. 2522 Cod civil) nu s-ar justifica, deoarece instanța nu ar mai avea ce
ocroti. Textele presupun ca premisă că nu s-a stins dreptul subiectiv prin prescripție.

86
Consecințele juridice ale stingerii prin prescripție numai a dreptului la acțiune în sens
material sunt:
- supraviețuirea dreptului subiectiv civil și a obligației corelative;
-imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în sens procesual, adică a posibilității titularului
dreptului la acțiune de a sesiza organul de jurisdicție, de a formula cereri, de a propune probe
etc.

Principiile efectului prescripției extinctive

Efectul prescripției extinctive este guvernat de două principii:

a) Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept subiectiv principal, se stinge și
dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune
altfel (art. 2503 alin. 1 Cod civil).
Principiul este, în esență, o aplicație a cunoscutului adagiu accesorium sequitur principale. El
generează următoarele consecințe:
- imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect imprescriptibilitatea dreptului
subiectiv accesoriu;
- stingerea dreptului la acțiune privind un drept subiectiv accesoriu nu atrage și stingerea
dreptului la acțiune privind un drept principal.
De la acest principiu art. 2504 Cod civil reglementează o excepție, în sensul că prescripția
dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea
ipotecară. Posibilitatea creditorului ipotecar de a-și îndestula creanța din valorificarea
bunului ipotecat este limitată în sensul că:
 Va putea urmări, în condițiile legii, doar bunurile mobile sau imobile
ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri (art. 2504 alin. 1 t. a II-a
Cod civil).
 Din valorificarea silită a bunului ipotecat se va putea acoperi numai valoarea
capitalului, nu și a dobânzilor și a altor accesorii ale creanței ipotecare, celor
din urmă aplicându-li-se principiul accesorium sequitur principale (art. 2504
alin. 2 Cod civil).
b) În cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la
fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul
continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate (art. 2503 alin. 2 Cod civil). Ex:
chirii, dobânzi etc.
Principiul enunțat nu se aplică atunci când prestațiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor,
rezultată din lege sau convenție, un tot unitar (art. 2503 alin. 3 Cod civil). Ex: plata prețului
vânzării în rate.

87
4. Domeniul prescripției extinctive

Domeniul prescripției extinctive înseamnă sfera drepturilor subiective civile ale căror acțiuni
cad sub incidența acestei instituții.
Determinarea domeniului prescripției extinctive înseamnă să stabilim drepturile subiective
civile prescriptibile extinctiv și, deci, să le deosebim față de cele imprescriptibile extinctiv.
În determinarea domeniului prescripției extinctive vom avea în vedere criteriul naturii
drepturilor subiective civile și, în acest sens, vom distinge între:
- domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor patrimoniale (deosebind între
drepturile reale – principale și accesorii- și drepturile de creanță);
- domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.

I. Domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor patrimoniale

A. Prescripția extinctivă și drepturile de creanță

Drepturile de creanță, indiferent de izvorul lor – acte juridice sau fapte juridice, licite ori
ilicite -, în principiu, sunt supuse prescripției extinctive.
Soluția se desprinde din dispozițiile art. 2501 alin. 1 Cod civil ca prevede că „Drepturile la
acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în
care prin lege s-ar dispune altfel”.
Constituie excepție de la principiul prescriptibilității acțiunilor personale ipoteza
reglementată de art. 2237 Cod civil, potrivit căruia „Drepturile asiguraților asupra sumelor
rezultând din rezervele tehnice care se constituie la asigurările de viață pentru obligații de
plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripției extinctive”.

B. Prescripția extinctivă și drepturile reale accesorii

Drepturile reale accesorii, drepturi patrimoniale, sunt supuse prescripției extinctive la fel ca
drepturile de creanță de care depind (art. 2501 alin. 1 și 2503 alin. 1 Cod civil).
Prin excepție, acțiunea ipotecară nu urmează soarta dreptului de creanță principal, aceasta
fiind imprescriptibilă potrivit art. 2504 alin. 1 Cod civil „...creditorul ipotecar va putea
oricând urmări…”.

C. Prescripția extinctivă și drepturile reale principale

Din dispozițiile art. 2501 alin. 1 Cod civil rezultă că regula în privința drepturilor reale este
aceea că ele sunt supuse prescripției extinctive.

88
Totuși, în materie, există suficiente reglementări care declară anumite acțiuni reale ca
imprescriptibile extinctiv, ajungându-se ca majoritatea acțiunilor să fie incluse în această
categorie.
Sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acțiuni reale:
- acțiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată, cu excepția cazului în care prin lege se prevede în mod expres altfel (art. 563 alin. 2
Cod civil);
- acțiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică
(art. 136 alin. 2 din Constituție și art. 865 alin. 3 Cod civil);
- acțiunea ce are ca obiect stabilirea dreptului de trecere pe fondul vecinului în favoarea
proprietarului fondului care este lipsit de acces la calea publică (art. 617 alin. 3 t. I Cod
civil);
- acțiunea în partaj (art. 669 Cod civil);
- acțiunea negatorie (art. 564 alin. 2 Cod civil);
- acțiunea confesorie prin care se urmărește apărarea unui drept de superficie (art. 696 alin. 2
Cod civil);
- acțiunea în grănițuire (deși nu este declarată imprescriptibilă, soluția decurge din faptul că
prin această acțiune se apără însuși dreptul de proprietate asupra unui imobil);
- petiția de ereditate (art. 1130 Cod civil).
Constituie acțiuni reale prescriptibile extinctiv:
- acțiunea în revendicare imobiliară în caz de avulsiune (art. 572 Cod civil);
- acțiunea în revendicare a imobilului adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită
imobiliară, în cazul imobilelor înscrise pentru prima dată în cartea funciară (art. 860 alin. 2
Cod de procedură civilă);
- acțiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia (art. 576 alin. 1 Cod
civil);
- acțiunea confesorie prin care se urmărește apărarea dreptului de uzufruct, uz, abitație sau
servitute;
- acțiunea în apărarea dreptului de administrare (art. 870 Cod civil), a dreptului de concesiune
(art. 873 Cod civil) și a dreptului de folosință cu titlu gratuit (art. 875 Cod civil).

II. Domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale

Din dispozițiile art. 2502 alin. 2 pct. 1 Cod civil, potrivit cărora acțiunea privind apărarea
unui drept nepatrimonial este imprescriptibilă exinctiv, cu excepția cazului când prin lege

89
se dispune altfel, se desprinde regula potrivit căreia protecția drepturilor nepatrimoniale pe
calea acțiunii în justiție nu este limitată în timp.
Principiul imprescriptibilității drepturilor nepatrimoniale se întemeiază pe caracterul perpetuu
al drepturilor nepatrimoniale.
Sunt imprescriptibile următoarele acțiuni cu caracter nepatrimonial:
- acțiunea în apărarea dreptului la nume sau la pseudonim (art. 254 alin. 2 și 3 Cod civil);
- acțiunea în contestarea împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumția de paternitate (art.
434 Cod civil);
- acțiunea în contestarea recunoașterii voluntare de maternitate sau de paternitate (art. 420
Cod civil);
- acțiunea în stabilirea filiației față de mamă (art. 423 alin. 4 Cod civil);
- acțiunea în tăgada paternității introdusă de către copil (art. 433 alin. 2 Cod civil) sau de
către cel care se pretinde tată biologic (art. 432 alin. 2 t. I Cod civil) etc.
Sunt declarate prescriptibile următoarele acțiuni nepatrimoniale:
- acțiunea în nulitate relativă a unui act juridic nepatrimonial (art. 1249 alin. 1 t. I Cod civil);
- acțiunea în nulitatea relativă a căsătoriei (art. 301 alin. 1 Cod civil);
- acțiunea în nulitatea relativă a recunoașterii copilului (art. 419 alin. 2 Cod civil);
- acțiunea în tăgada paternității, atunci când este introdusă de soțul mamei sau moștenitorii
acestuia (art. 430 Cod civil), mamă sau moștenitorii acesteia (art. 431 Cod civil) precum și de
către moștenitorii tatălui biologic (art. 432 alin. 2 t. a II-a Cod civil);
- acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, atunci când este pornită, după decesul copilului,
de moștenitorii acestuia (art. 423 alin. 5 Cod civil);
- acțiunea în stabilirea paternității, când este pornită, după decesul copilului, de moștenitorii
acestuia (art. 427 alin. 2 Cod civil și art. 423 alin. 5 Cod civil).

5. Termenele de prescripție extinctivă

a. Noțiune și clasificare

Prin termen de prescripție extinctivă se înțelege intervalul de timp, stabilit de lege

sau de către părți, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub
sancțiunea pierderii acestui drept.
Termenul de prescripție are un început, marcat de data de la care începe să curgă, o
durată și un sfârșit, marcat de data împlinirii termenului de prescripție extinctivă.

90
 Termenul de prescripție poate avea caracter legal sau convențional, având în vedere
că, potrivit art. 2515 alin. 3 Cod civil, părțile pot modifica durata termenului de prescripție.
Posibilitatea părților de a modifica durata termenelor de prescripție este circumstanțiată de
respectarea următoarelor limite:
- O acțiune imprescriptibilă, potrivit legii, nu poate fi declarată prescriptibilă, iar o
acțiune prescriptibilă, potrivit legii, nu poate fi declarată imprescriptibilă (art. 2515 alin. 2
Cod civil).
- Noua durată a termenelor de prescripție nu poate să fie mai mică de un an și nici mai
mare de 10 ani, cu excepția termenelor de prescripție de 10 ani ori mai lungi, care pot fi
prelungite până la 20 de ani (art. 2515 alin. 4 Cod civil).
Un caz special de prorogare a termenului de prescripție extinctivă, dar de natură
legală, este precizat de art. 1394 Cod civil care arată că „În toate cazurile în care
despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea
civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în
răspundere civilă”.

Clasificarea termenelor de prescripție se poate realiza după mai multe criterii, astfel:
- după izvorul lor: termen legal și termen convențional;
- după vocația sau sfera de aplicare: termen legal general de prescripție și termene
legale speciale;
- după izvorul lor normativ: termene instituite de Codul civil și termene instituite de
alte acte normative.

b. Termenul general de prescripție extinctivă

Este general acel termen de prescripție care-și găsește aplicație practică ori de câte ori
legea nu stabilește pentru o anumită acțiune un termen special sau părțile nu au convenit un
alt termen.
Potrivit art. 2517 Cod civil, termenul general de prescripție este de 3 ani.
Având în vedere că art. 2518 pct. 1 Cod civil precizează că se prescrie în termen de 10
ani dreptul la acțiune privitor la drepturile reale care nu sunt declarate prin lege
imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripție, trebuie făcute următoarele
precizări:
- Termenul general de prescripție de 3 ani se aplică tuturor acțiunilor personale (prin
care se valorifică drepturi de creanță), cu excepția cazurilor în care există termene speciale de
prescripție sau părțile au convenit un alt termen, indiferent de izvorul concret al raportului
obligațional – act juridic sau fapt juridic stricto sensu (licit ori ilicit).

91
 - Termenul general de 3 ani este aplicabil și acțiunilor nepatrimoniale
prescriptibile extinctiv pentru care legea nu stabilește un termen special de prescripție
extinctivă (soluția se desprinde din interpretarea logică a art. 2517 Cod civil – ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus).
- Termenul general de 3 ani nu se aplică acțiunilor reale care nu au fost declarate
imprescriptibile sau pentru care nu s-au stabilit termene speciale de prescripție. Asemenea
acțiuni se prescriu în 10 ani, termenul de 10 ani înfățișându-se ca termen general de
prescripție pentru categoria acțiunilor reale.
- Se mai impune precizarea că nu termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut
de art. 2517 Cod civil, își va găsi aplicabilitatea în cazul în care, printr-o dispoziție expresă,
se instituie un termen special, care este tot de 3 ani.

c. Termene speciale de prescripție extinctivă

Asemenea termene sunt instituite atât în Codul civil cât și în alte acte normative.
Cu titlu exemplificativ, prezentăm următoarele termene speciale instituite de Codul
civil:
- termenul de 10 ani instituit prin art. 2518 Cod civil;
- termenul de 2 ani prevăzut de art. 2519 Cod civil;
- termenul de 1 an prevăzut de art. 2520 și 2521 Cod civil;
- termenul de 3 ani, aplicabil acțiunii proprietarului terenului prin care solicită superficiarului
încetarea dreptului de superficie sau repunerea în situația anterioară, în cazul modificării de
către acesta a structurii construcției (art. 695 alin. 3 Cod civil) etc.
Sunt termene speciale instituite de alte acte normative:
- termenul de 3 ani aplicabil acțiunii în revendicarea imobilului adjudecat în cadrul procedurii
de urmărire silită imobiliară (art . 860 alin. 2 Cod de procedură civilă);
- termenele de 30 de ani și de 10 ani stabilite de art. 12 alin. 1 din Legea nr. 703/2001 privind
răspunderea civilă pentru daune nucleare. Termenul de 30 de ani se aplică dacă acțiunea este
legată de deces sau rănire, iar cel de 10 ani dacă acțiunea este legată de celelalte daune
nucleare;
- termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 40 alin. 1 din O.U.G. nr. 158/2005 privind
concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, în care pot fi solicitate
indemnizațiile, termen care începe să curgă de la data la care beneficiarul era în drept să le
solicite;
- termenul de 3 ani prevăzut de Legea nr. 240/2004 (art. 11) privind răspunderea
producătorilor pentru pagubele generate de produse cu defecte etc.

92
6. Cursul prescripției extinctive

A. Începutul prescripției extinctive

a. Regula generală privind începutul cursului prescripției extinctive

Este prevăzută de art. 2523 Cod civil, potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data
când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască
nașterea lui.
Art. 2523 Cod civil stabilește două momente alternative de la care prescripția începe să
curgă:
- un moment subiectiv, constând în data la care titularul a cunoscut nașterea dreptului la
acțiune;
- un moment obiectiv (subsidiar), constând în data la care, după împrejurări, titularul trebuia
să cunoască nașterea dreptului la acțiune.
Regula generală se aplică atunci când, pentru o anumită situație, nu-și găsește aplicabilitatea
o regulă specială.

b. Reguli speciale privind începutul prescripției extinctive

I. Ipoteza dreptului la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face

Potrivit art. 2524 alin. 1 Cod civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor
contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine
exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute.
Această regulă specială se aplică, în principiu, în cazul drepturilor subiective pure și simple, a
drepturilor afectate de un termen extinctiv sau de o condiție rezolutorie.
Atunci când dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescipția începe să curgă de la
împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului, stabilit
exclusiv în favoarea creditorului (art. 2524 alin. 2 Cod civil).
Dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când
s-a îndeplinit condiția (art. 2524 alin. 3 Cod civil).

II. Ipoteza dreptului la acțiunea în restituirea prestațiilor

Prescripția dreptului la acțiunea în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil
ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data

93
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la
care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă (art. 2525 Cod civil).

III. Ipoteza dreptului la acțiunea în executarea prestațiilor succesive (art. 2526 Cod
civil)
Prescripția dreptului la acțiunea în executarea prestațiilor succesive începe să curgă de la data
când fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data
când ultima prestație devine exigibilă.

IV. Ipoteza dreptului la acțiune în materia asigurărilor contractuale (art. 2527 Cod
civil)
În cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de la expirarea termenelor
prevăzute de lege ori stabilite de părți pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru
plata indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

V. Ipoteza dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită și

cazuri asimilate (art. 2528 Cod civil)
Art. 2528 Cod civil stabilește două momente alternative de la care prescripția va începe să
curgă:
- un moment subiectiv, al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea (moment ce
poate fi dovedit prin orice mijloc de probă);
- un moment obiectiv, al datei la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel
care răspunde de ea (momentul va fi stabilit de instanță).
Regula se aplică acțiunii pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, indiferent
că este vorba de răspundere civilă contractuală sau delictuală și, de asemenea, acțiunii în
restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri
(art. 2528 alin. 2 Cod civil).

VI. Ipoteza dreptului la acțiunea în anularea unui act juridic (art. 2529 Cod civil)
Prescripția dreptului la acțiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:
- în caz de violență, din ziua când aceasta a încetat (moment obiectiv);
- în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit (moment subiectiv);
- în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptățit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autorizeze actele a
cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului
juridic.

94
Pentru această ultimă ipoteză, legea reglementează două momente alternative de la care poate
începe cursul prescripției:
 Un moment subiectiv, maracat de data cunoașterii cauzei de anulare (alta
decât violența sau dolul). Astfel, dacă a fost cunoscută cauza de anulare
înainte de împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului, prescripția începe
să curgă de la data cunoașterii.
 Un moment obiectiv, respectiv împlinirea a 18 luni de la data încheierii
actului. În cazul în care cauza de nulitate nu a fost cunoscută, prescripția va
începe să curgă de la expirarea acestui termen. Aceasta înseamnă că titularul
dreptului la acțiune (reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să
încuviințeze sau să autorizeze actele) poate descoperi cauza de nulitate și după
împlinirea termenului de 18 luni, ramânându-i la dispoziție, pentru
promovarea acțiunii, perioada rămasă pâna la împlinirea termenului de
prescripție (calculat de la împlinirea termenului de 18 luni de la data încheierii
actului).
Ex. Termenul de prescripție al acțiunii în anularea unui act juridic pentru eroare, încheiat la
data de 01.01.2020, în cazul în care cauza de nulitate a fost descoperită la 01.03.2020, va
începe să curgă de la data descoperirii, împlinindu-se la 01.03.2023 (presupunem că termenul
de prescripție aplicabil este cel general). Atunci când cauza de nulitate nu a fost descoperită
până la 01.07.2021, termenul de prescripție se va împlini pe 01.07.2024 (termenul a început
să curgă la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului).
În cazul în care nulitatea relativă poate fi promovată de un terț, indiferent de cauza de
nulitate, prescripția începe să curgă, dacă prin lege nu se prevede altfel, de la data când terțul
a cunoscut existența cauzei de nulitate (moment subiectiv) – art. 2529 alin. 2 Cod civil.
VII. Ipoteza dreptului la acțiunea în răspundere pentru vicii aparente (art. 2530 Cod
civil)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune izvorât din transmiterea
unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente (defecțiuni ale bunului care puteau
fi descoperite de către un subiect de drept prudent și diligent, fără asistență de specialitate), în
cazul în care legea sau contractul obligă la garanție și pentru asemenea vicii, începe să curgă
de la data predării sau recepției finale a bunului ori a lucrării (moment obiectiv) sau, după
caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de
constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate – în măsura în
care s-a fixat un asemenea termen (moment obiectiv).

VIII. Ipoteza dreptului la acțiunea în răspundere pentru vicii ascunse (art. 2531 Cod
civil)
În cazul acțiunii în răspundere pentru vicii ascunse (vicii care nu pot fi descoperite de către
un subiect de drept prudent și diligent, fără asistență de specialitate), prescpripția începe să
curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea termenului de
garanție pentru aceste vicii.

95
Potrivit art. 2531 alin. 1 Cod civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la
acțiune pentru vicii ascunse începe să curgă:
- în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcție, de la
împlinirea unui an de la data predării ori recepției finale a bunului sau lucrării (moment
obiectiv), în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va
începe să curgă de la data descoperirii (moment subiectiv);
- în cazul unei construcții, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepției finale a
construcției (moment obiectiv), afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când
prescripția va începe să curgă de la data descoperirii (moment subiectiv).
Coroborând prevederile art. 2531 alin. 1 Cod civil cu acelea ale art. 2531 alin. 4 Cod civil
(Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanție înăuntrul cărora viciile
trebuie, în toate cazurile, să se ivească), rezultă că, în absența descoperirii viciilor ascunse în
interiorul termenului de garanție (1 an sau 3 ani), pentru ca prescipția să înceapă să curgă de
la împlinirea acestor termene, este necesar ca viciile ascunse să se ivească (să se manifeste) în
interiorul lor. Dacă viciile ascunse nu au fost descoperite în interiorul termenului de garanție
și nici nu s-au manifestat în acest termen, la împlinirea lui (a termenului de garanție) nu va
mai începe să curgă prescripția (funcționează, în acest caz, ca un termen de decădere –
termen limită până la care viciile pot fi descoperite).

B. Suspendarea prescripției extinctive

a. Definiție

Prin suspendarea prescripției extinctive se înțelege acea modificare a cursului acestei

prescripții care constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripție pe timpul
cât durează situațiile care îl pun în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune.

b. Justificare

Funcția mobilizatoare a prescripției extinctive nu și-ar atinge finalitatea dacă efectul

extinctiv al prescripției s-ar produce și atunci când titularul dreptului la acțiune s-ar afla în
imposibilitate de a acționa.
Astfel, realitățile vieții demonstrează că în timpul curgerii prescripției se pot ivi
împrejurări ori cauze care îl pun pe titularul dreptului la acțiune în imposibilitate – morală,
materială ori juridică – de a acționa.
Dacă pe timpul cât durează asemenea împrejurări prescripția nu ar fi oprită, adică
suspendată, s-ar ajunge la situația în care titularului dreptului la acțiune să i se aplice efectul

96
extinctiv, fără a i se imputa pasivitatea ori neglijența în a acționa. Tocmai pentru prevenirea
producerii unui asemenea neajuns legiuitorul a reglementat suspendarea cursului prescripției
extinctive.

c. Cauzele de suspendare

Legiuitorul distinge între cauze generale și cauze speciale de suspendare a cursului

prescripției extinctive.
Astfel, cauzele generale sunt surprinse în art. 2532 Cod civil, care arată că
„Prescripția nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, se supendă:”

ART. 2532 COD CIVIL. Cazurile generale de suspendare a prescripţiei

Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:

1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi
socotelile nu au fost date şi aprobate;
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act
juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp
administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât
timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie
legală contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau
exigibilitatea acesteia;
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de
expirarea termenului de prescripţie;
7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de
împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul
acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau
contract nu s-a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale
României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere

97
şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de
necesităţile războiului;
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat
de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această
împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a
prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de
prescripţie;
10. în alte cazuri prevăzute de lege.

Existența cauzelor speciale de suspendare a prescripției rezultă din dispozițiile art.

2532 pct. 10 Cod civil care precizează că prescripția se suspendă în alte cazuri prevăzute de
lege.
Trei asemenea cauze speciale sunt prevăzute în art. 2533 Cod civil, ele aplicându-se
numai în materie succesorală:

ART. 2533 COD CIVIL. Suspendarea prescripţiei în materie succesorală

(1) Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le
au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa
acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
(2) Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat
moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
(3) Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care
aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei.
Alte cauze speciale sunt reglementate atât în Codul civil (art. 591 alin. 1, art. 695 alin.
3, art. 1395 alin. 2), cât și în alte acte normative speciale.
Mai trebuie menționat că aceste cauze, generale sau speciale, prevăzute de lege, pot fi
modificate de către părțile raportului juridic civil, potrivit art. 2515 alin. 3 Cod civil.

d. Efectele suspendării prescripției

I. Efectele generale ale suspendării

Potrivit art. 2534 alin. 1 Cod civil „De la data când cauza de suspendare a încetat,
prescripția își reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea cursului și timpul scurs înainte de
suspendare”.

98
 Pornind de la această dispoziție legală, vom distinge, pentru înțelegerea efectelor
generale ale suspendării, între: 1. efectul anterior apariției cauzei de suspendare; 2. efectul
pe durata cauzei de suspendare; 3. efectul ulterior cauzei de suspendare.
1. Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce niciun efect juridic,
timpul scurs între începutul prescripției și data suspendării intrând în calculul termenului de
prescripție, potrivit art. 2534 alin. 1 Cod civil, care precizează că se socotește pentru
împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare.
2. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii
prescripției pe toată această periodă. Prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intră în
calculul termenului de prescripție.
3. Ulterior încetării cauzei de suspendare, efectul care se produce constă în reluarea
cursului prescripției din momentul în care el fusese oprit. Efectul este precizat de art. 2534
alin. 1 Cod civil care folosește formularea „De la data când cauza de suspendare a încetat,
prescripția își reia cursul...”.
Exemplu: Dacă până la ivirea cauzei de suspendare, din termenul general de
prescripție de 3 ani, a curs o perioadă de 2 ani și 4 luni, după încetarea cauzei de suspendare
(pe durata cauzei cursul prescripției este oprit) titularul dreptului la acțiune mai are la
dispoziție 8 luni pentru a promova acțiunea.

II. Efectul special al suspendării

Efectul special al suspendării este reglementat de art. 2534 alin. 2 Cod civil, care
prevede că „Prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la
data când suspendarea a încetat, cu excepția prescipțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu
se vor împlini decât după expirarea unui termen de 1 lună de la încetarea suspendării”.
Se observă că efectul special al suspendării nu se produce întotdeauna (așa cum se
produc cele generale), ci numai în cazurile în care:
1. până la împlinirea termenului de prescripție au rămas mai puțin de 6 luni, dacă
termenul de prescripție aplicabil este mai mare de 6 luni.
2. până la împlinirea termenului de prescripție a rămas mai puțin de 1 lună, dacă
termenul de prescripție aplicabil este de 6 luni sau mai scurt.
Efectul special al suspendării cursului prescripției extinctive constă în prelungirea
momentului împlinirii termenului de prescripție extinctivă, în așa fel încât intervalul de timp
cuprins între momentul încetării cauzei de suspendare și momentul împlinirii termenului de
prescripție să fie de 6 luni sau 1 lună, după cum termenul de prescripție aplicabil este mai
mare de 6 luni, respectiv de 6 luni ori mai mic.
Exemplu: Dacă până la ivirea cauzei de suspendare, din termenul general de prescripție de 3
ani, a curs o perioadă de 2 ani și 8 luni, după încetarea cauzei de suspendare (pe durata cauzei
cursul prescripției este oprit) titularul dreptului la acțiune mai are la dispoziție 6 luni pentru a
promova acțiunea (nu 4 luni, cât a rămas din termen la ivirea cauzei de suspendare).

99
În încheierea problemelor efectelor suspendării cursului prescripției extinctive trebuie
menționat că acestea se produc de drept, organului de jurisdicție nerămânându-i decât să
constate producerea lor. Deși efectele suspendării se produc de drept, suspendarea prescripției
trebuie invocată în fața instanței, această facultate revenindu-i, în afara situațiilor în care
legea stabilește altfel, numai părții care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere (art.
2535 Cod civil).
În sfârșit, suspendarea prescripției față de debitorul principal ori față de fidejusor produce
efecte în privința amândurora (art. 2536 Cod civil).
Efectul sespensiv se extinde și în raporturile juridice care au în conținutul lor obligații
indivizibile (art. 1433 alin. 1 Cod civil) sau obligații solidare (art. 1441 alin. 1 Cod civil).

C. Întreruperea prescripției extinctive

a. Definiție
Întreruperea prescripției extinctive poate fi definită ca modificarea cursului acesteia, care
constă în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și
începerea unei alte prescripții extinctive.

b. Justificare
Stingerea dreptului la acțiune prin prescripția extinctivă se bazează pe două prezumții avute
în vedere de legiuitor atunci când a reglementat efectele acestei instituții. Aceste prezumții –
care în marea majoritate a cazurilor corespund realității – constau, pe de o parte, în lipsa de
convingere a titularului dreptului în ceea ce privește temeinicia pretenției sale, dedusă din
starea sa de pasivitate și, pe de altă parte, în considerarea poziției de fapt a debitorului,
contrară pretenției titularului dreptului, ca fiind conformă cu starea de drept.
Dacă acestea sunt, în principiu, rațiunile care justifică producerea efectelor prescripției
extinctive, înseamnă că, ori de câte ori, fie atitudinea de pasivitate a titularului dreptului, fie
cea de împotrivire a debitorului încetează, într-un moment situat în interiorul termenului de
prescripție, curgerea în continuare a prescripției nu se mai justifică.

c. Cauzele de întrerupere

Potrivit art. 2537 Cod civil prescripția se întrerupe:

- printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a
cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

100
Recunoașterea la care se referă textul de lege trebuie să fie neîndoielnică, dar, potrivit art.
2538 alin. 1 Cod civil, poate fi expresă sau tacită și se poate realiza unilateral sau
convențional.
În legătură cu recunoașterea tacită, în art. 2538 alin. 2 și 3 se fac următoarele precizări:
 Ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența
dreptului celui împotriva căruia curge prescripția, precum: plata parțială a
datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea
unui termen de plată etc.
 Poate invoca recunoașterea tacită și cel îndreptățit la restituirea unei prestații
făcute în executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate,
rezoluțiune sau pentru orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul
individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului
desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală sau
personală.
- prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței
la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în
cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a
dreptului a cărui acțiune se prescrie.
- prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată
până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit
legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut
loc constituirea ca parte civilă.
Legat de aceste două cazuri de întrerupere, art. 2539 alin. 1 Cod civil precizează că
prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicție ori de
urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.
Efectul întreruptiv nu se produce însă, dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat
printr-o hotărâre rămasă definitivă (art. 2539 alin. 2 t. I Cod civil). Prin excepție, dacă
reclamantul a introdus o nouă cerere, prescripția se va considera întreruptă prin cererea de
chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu îndeplinirea următoarelor condiții:
 Noua cerere să fie introdusă în termen de 6 luni de la data când hotărârea de
anulare sau de respingere a rămas definitivă.
 Noua cerere să fie admisă.
În sfârșit, prescripția dreptului de a obține executarea silită, care conduce la pierderea puterii
executorii a hotărârii judecătorești sau arbitrale conduce la următoarele două consecințe (art.
2539 alin. 3 Cod civil):
 Nu se produce efectul întreruptiv al prescripției.
 O nouă cerere de chemare în judecată poate fi introdusă, fără a se putea opune
excepția autorității de lucru judecat, dar numai dacă dreptul de a obține
obligarea pârâtului este imprescriptibil ori nu s-a prescris încă.

101
- prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere.
Punerea în întârziere conduce la întreruperea prescripției numai dacă aceasta este urmată de
chemarea în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.
- în alte cazuri prevăzute de lege.

d. Efectele întreruperii prescripției extinctive

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 2541 Cod civil, întreruperea prescripției extinctive
produce următoarele două efecte:
- anterior datei întreruperii prescripția este ștearsă, adică înlăturată, astfel încât
toată prescripția care a curs între momentul ei de început și data cauzei de întrerupere este
socotită ca necursă;
- posterior întreruperii, efectul care se produce constă în începerea altei prescripții.
În funcție de cauza de întrerupere, prescripția care începe să curgă poate să fie o
prescripție de drept civil sau de drept procesual civil. Astfel:
- dacă întreruperea a avut loc prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia
curgea, va începe să curgă o prescripție de același fel (art. 2541 alin. 3 Cod civil).
- în cazul în care prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori
de arbitrare, noua prescripție va avea un alt obiect și anume, dreptul de a cere executarea
silită, care nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acțiunii nu a rămas
definitivă (art. 2541 alin. 4 Cod civil).
În ceea ce privește beneficiul întreruperii prescripției, art. 2542 Cod civil precizează
că:
- efectele întreruperii prescripției profită celui de la care emană actul întreruptiv și nu
pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în
care prin lege se dispune altfel;
- dacă prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul
căruia curgea, efectele vor profita celui împotriva căruia a curs și nu pot fi opuse decât
autorului recunoașterii.
În sfârșit, întreruperea prescripției împotriva debitorului principal sau contra
fideiusorului produce efecte în privința amândurora (art. 2543 Cod civil). De asemenea,
efectul întreruptiv se extinde și în raporturile juridice ce au în conținutul lor obligații
indivizibile (art. 1433 alin. 2 Cod civil) sau obligații solidare (art. 1441 alin. 2 și 1449 alin. 1
Cod civil).

D. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă

102
a. Noțiune
Constă în beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acțiune care, din motive
temeinice, nu a putut formula acțiunea în justiție în intervalul tremenului de prescripție
extinctivă, astfel că organul jurisdicțional este îndreptățit să soluționeze în fond cererea de
chemare în judecată, deși a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție (art. 2522
alin. 1 Cod civil).
Prin motive temeinice trebuie să înțelegem acele împrejurări cu caracter obiectiv care, fără a
avea gravitatea forței majore, sunt totuși exclusive de culpă. Asemenea împrejurări sunt
piedici relative, nu absolute (ca forța majoră).
În practică, s-a considerat că se justifică repunerea în termen în următoarele situații:
- părăsirea minorului de către reprezentantul legal;
- spitalizarea îndelungată a mamei și copilului în numele căruia urma să introducă o acțiune
în stabilirea paternității;
- aflarea despre unele fapte stabilite de organele de urmărire penală numai după împlinirea
termenului de prescripție.
Au fost apreciate drept cauze care nu justifică repunerea în termen:
- eroarea de drept invocată de titularul dreptului la acțiune;
- absența ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice;
- depășirea culpabilă a termenului de precripție.

b. Termenul de repunere în termenul de prescripție

Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de 30 de zile, socotit din
ziua când partea a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat
depășirea termenelor de prescripție.

c. Efectul repunerii în termen

Efectul constă în socotirea prescripției ca neîmplinită, deși termenul de prescripție a expirat.
Efectul arătat permite organului de jurisdicție să treacă la judecarea în fond a cauzei.

E. Împlinirea (calculul) prescripției extinctive

Prin împlinirea prescripției extinctive înțelegem determinarea momentului în care expiră
termenul de prescripție.
În cazul termenului stabilit pe ani sau luni, el se va împlini în ziua corespunzătoare din
ultimul an sau ultima lună. Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se
consideră împlinit în ultima zi a lunii respective.

103
În cazul termenului stabilit pe zile, prima și ultima zi a termenului nu intră în calcul (art. 2553
alin. 1 Cod civil).
Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul
primei zile lucrătoare care îi urmează (art. 2554 Cod civil).
Când termenul se stabilește pe ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a termenului (art.
2555 Cod civil).
Regulile în funcție de care se determină momentul împlinirii termenelor de prescripție
extinctivă sunt prevăzute de art. 2551-2556 Cod civil.

TITLUL II Regimul general al termenelor de decădere

Instituirea termenului de decădere

Art. 2.545. –
(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea
unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale.
(2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în
cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor.

Limita stabilirii termenelor de decădere

Art. 2.546. – Este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabileşte un termen
de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de către
partea interesată.

Aplicarea regulilor de la prescripţie

Art. 2.547. – Dacă din lege nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este
de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie.

Regimul termenelor de decădere

Art. 2.548. –
(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se
dispune altfel.
(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă
termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art.2.534 alin.(1) fiind aplicabile în

104
mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de
la data când suspendarea a încetat.
(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în
justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de
arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea
prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător.

Renunţarea la beneficiul decăderii

Art. 2.549. –
(1) Când termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau instituit printr-o dispoziţie
legală care ocroteşte un interes privat, cel în favoarea căruia a fost stipulat ori instituit poate
să renunţe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Dacă renunţarea intervine
înainte de împlinirea termenului sunt aplicabile regulile privitoare la întreruperea prescripţiei
prin recunoaşterea dreptului.
(2) Părţile nu pot însă renunţa, nici anticipat şi nici după începerea cursului lor, la termenele
de decădere de ordine publică şi nici nu le pot modifica, micşorându-le sau mărindu-le, după
caz. 448

Invocarea decăderii
Art. 2.550. –
(1) Decăderea poate fi opusă de partea interesată în condiţiile art.2.513.
(2) Organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere,
indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuţie, cu excepţia cazului când acesta
priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber.

105
PERSOANA FIZICĂ

Noțiune
Prin persoană fizică se desemnează omul, privit individual, ca titular de drepturi și de
obligații civile (art. 25 alin. 2 Cod civil).

Clasificare
1. – minorii până la împlinirea vârstei de 14 ani;
- minorii cu vârsta între 14 și 18 ani;
- majorii.
2. – persoanele fizice de cetățenie română;
- persoanele fizice de cetățenie străină;
- persoanele fizice fără cetățenie (apatrizii).
3. – persoane fizice cu domiciliul în România;
- persoane fizice cu domiciliul în străinătate.

I. Capacitatea civilă a persoanei fizice

Orice persoană poate figura ca subiect de drept într-un raport juridic. Însușirea fundamentală
a subiectului de drept este aptitudinea sa de a avea drepturi și obligații. În virtutea acestei
aptitudini generale și abstracte, subiectul de drept este titular de drepturi și obligații în mod
concret.
Astfel, calitatea de subiect de drept a persoanei fizice este strâns legată de existența
capacității juridice, ce reprezintă aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a avea, în
condițiile legii, toate drepturile și obligațiile posibile în orice domeniu al raporturilor juridice
(capacitatea juridică).
Spre deosebire de capacitatea juridică, capacitatea civilă se referă și se limitează numai la
drepturile și obligațiile civile.
Din cele prezentate rezultă că, în ceea ce privește capacitatea civilă, aceasta este o
parte a capacității juridice și poate fi definită ca aptitudinea generală a persoanei de a avea
și de a exercita drepturi subiective civile, precum și de a avea și executa obligații civile.

106
 La rândul ei, noțiunea de capacitate civilă cuprinde două elemente și anume (art. 28
alin. 2 Cod civil):
- capacitatea de folosință;
- capacitatea de exercițiu.

II. Capacitatea civilă de folosință a persoanei fizice

1. Definiție
Potrivit dispozițiilor art. 34 Cod civil, capacitatea civilă de folosință a persoanei
fizice este acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea
drepturi subiective civile și obligații civile.

2. Caractere juridice
Capacitatea civilă de folosință a persoanei fizice prezintă următoarele caractere
juridice: legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate și universalitate.
Legalitatea este acel caracter al capacității de folosință a persoanei fizice de a nu
putea fi reglementată decât prin lege. Astfel, legea instituie capacitatea de folosință și îi
determină începutul, conținutul și modurile de încetare.
Generalitatea reprezintă acel caracter al capacității de folosință care exprimă
aptitudinea generală și abstractă de a avea toate drepturile și obligațiile civile.
Caracterul inalienabil al capacității de folosință este prevăzut expres în art. 29 alin. 2
Cod civil „Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la
capacitatea de exercițiu” și exprimă ideea potrivit căreia capacitatea de folosință nu poate
forma obiectul unor acte juridice de renunțare sau de înstrăinare, în tot sau în parte.
Prin intangibilitatea capacității de folosință a persoanei fizice se desemnează acea
caracteristică a acestei capacități de a nu i se putea aduce limitări (îngrădiri) decât prin texte
exprese de lege (art. 29 alin. 1 Cod civil).
Egalitatea capacității de folosință a persoanei fizice constituie concretizarea, pentru
această materie, a principiului egalității în fața legii civile. Acest caracter juridic este
consacrat expres în art. 30 Cod civil.
Universalitatea capacității de folosință exprimă caracterul acesteia de a fi
recunoscută tuturor persoanelor (art. 28 alin. 1 și art. 30 Cod civil).

3. Începutul capacității de folosință a persoanei fizice

Capacitatea civilă de folosință a persoanei fizice începe de la data nașterii (art. 35 Cod
civil).

107
 Aceasta înseamnă că data nașterii marchează momentul de început al capacității de
folosință a persoanei fizice. De cele mai multe ori, momentul nașterii unei persoane fizice
este o dată certă ce va fi trecută într-un certificat constatator al nașterii eliberat de unitatea
medicală unde s-a produs faptul juridic. Pe baza certificarului constatator al nașterii se va
elibera actul de naștere.
Dacă nașterea s-a produs în afara unei unități medicale, data nașterii se va stabili pe
baza declarării nașterii făcută de persoana obligată în acest sens.
În ipoteza în care copilul se naște mort, el neavând nicio clipă de existență, nu se
realizează cerința pentru apariția unui nou subiect de drept. Prin urmare, pentru copilul născut
mort se va întocmi numai actul de deces în registrele stării civile.
În cazul copilului născut viu, care a murit după câteva momente de la naștere, se vor
întocmi atât actul de naștere cât și actul de deces, nașterea și moartea fiind două evenimente
distincte care s-au produs succesiv, între care copilul a trăit și a avut calitatea de subiect de
drept.
Excepție
De la această regulă există o excepție, în sensul că drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu (art. 36 t. I Cod civil).
Această excepție (capacitate de folosință anticipată) își găsește aplicabilitatea dacă
sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:
- să fie vorba de drepturile copilului, iar nu de obligații civile pentru acesta (ex.
dreptul la moștenire);
- copilul să se nască viu (nu și viabil), fiind sufucient ca acesta să fi respirat cel puțin
o dată.
Dispozițiile legale referitoare la recunoașterea capacității de folosință în favoarea
copilului conceput trebuie coroborate cu cele ale art. 412 Cod civil, care instituie timpul legal
al concepțiunii, cuprins între a treisuta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului.
Art. 412 Cod civil instituie două prezumții legale:
- prezumția celei mai lungi sarcini și a celei mai scurte sarcini, care este o prezumție
legală relativă, întrucât prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii
în afara acestui interval (art. 412 alin. 2 Cod civil).
- prezumția că este posibilă concepțiunea în oricare dintre zilele cuprinse în intervalul
(de 121 zile) situat între a 300-a și a 180-a zi dinaintea nașterii, care este o prezumție legală
relativă, în sensul că este admisibilă proba care tinde a dovedi că era posibilă concepțiunea
numai într-o anumită porțiune a intervalului de 121 zile, cu excluderea celeilalte părți a
acestui interval.

4. Conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice

108
 Conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice este dat de aptitudinea
acesteia de a avea toate drepturile subiective și obligațiile civile. Acest conținut se obține prin
reunirea a două laturi: latura activă, adică aptitudinea persoanei de a avea drepturi subiective
civile și latura pasivă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea obligații civile.
Întinderea reală a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice se determină
însă prin luarea în considerare a îngrădirilor acestei capacități, astfel cum acestea sunt
stabilite prin diferite acte normative.
Așadar, în conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice nu intră
drepturile interzise prin îngrădirile capacității de folosință și nici cele aparținând altor
ramuri de drept.

5. Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice

Sunt îngrădiri ale capacității de folosință numai incapacitățile de drept civil.
Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice se clasifică după cum urmează:

a. După finalitatea lor

- incapacități (îngrădiri) cu caracter de sancțiune;
- incapacități cu caracter de măsuri de protecție sau de ocrotire.

b. În funcție de modul cum operează:

- incapacități care operează de plin drept (ope legis);
- incapacități care operează prin efectul unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă.

c. În funcție de izvorul lor:

- incapacități stabilite de legea civilă;
- incapacități stabilite de legea penală.

d. În funcție de opozabilitatea lor:

- incapacități absolute;
- incapacități relative.
Vom prezenta incapacitățile de drept civil urmând primul criteriu, în principal, și pe
celelalte, în subsidiar.

109
 A. Îngrădiri sancțiune

Această primă categorie de incapacități civile este formată din două subdiviziuni:
- îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală, în care includem:
 pedepsa complementară a interzicerii unor drepturi (operează prin efectul hotărârii
judecătorești);
 pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi (operează de drept).
Din punct de vedere al dreptului civil prezintă interes interzicerea drepturilor părintești și
interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator.
- îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă. Din această subcategorie fac parte:
 decăderea din exercițiul drepturilor părintești, în condițiile art. 508 alin. 1 Cod civil,
ale cărei efecte constau în:
 decăderea părintelui din dreptul de a-l reprezenta pe minorul sub 14 ani în
actele juridice civile;
 decăderea părintelui din dreptul de a încuviința actele juridice ale minorului
între 14 și 18 ani, la care se adaugă incapacitatea de a fi tutore (art. 113 Cod
civil).
 pedepse civile în materie succesorală, respectiv:
 nedemnitatea succesorală (art. 958, 959 Cod civil);
 acceptarea forțată a moștenirii (art. 1119 Cod civil).

B. Îngrădiri cu caracter de măsuri de protecție sau de ocrotire

În această categorie de îngrădiri ale capacității de folosință a persoanei fizice se încadrează

acele incapacități pe care legiuitorul le-a instituit din considerente de ocrotire sau protecție a
intereselor anumitor categorii de persoane, dată fiind situația specială în care se află.
Cele mai multe incapacități cu caracter de protecție sunt prevăzute de Codul civil.
Exemplificativ, prezentăm următoarele incapacități:
- Potrivit art. 146 alin. 3 Cod civil, minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile
obișnuite potrivit stării lui materiale și nici să garanteze obligația altuia.
- Art. 147 alin. 1 Cod civil precizează că este interzisă, sub sancțiunea nulității relative,
încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile
tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte.

110
Prin excepție de la această interdicție, oricare dintre persoanele prevăzute la art. 147 alin. 1
Cod civil poate cumpăra la licitație publică un bun al minorului dacă are o garanție reală
asupra acestui bun sau îl deține în coproprietate cu minorul.
- Art. 988 alin. 1 Cod civil stabilește că minorul sau cel pus sub interdicție judecătorească nu
poate dispune de bunurile sale prin liberalități, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. În
alin. 2 al art. 988 Cod civil i se interzice persoanei fizice care a ajuns la majorat să dispună
prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal al său,
înainte ca acesta să fi primit descărcare de gestiune de la instanța de tutelă. Se exceptează
situația în care reprezentantul legal ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul minorului.
- Art. 990 Cod civil stabilește incapacitatea medicilor, farmaciștilor, preoților sau a altor
persoane care, în mod direct sau indirect îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului, de
a beneficia de liberalitățile făcute în favoarea lor, în cursul bolii care este cauză a decesului,
de persoana pe care au asistat-o din punct de vedere medical sau religios.
- Potrivit art. 991 Cod civil sunt anulabile legatele în favoarea:
 notarului public care a autentificat testamentul;
 interpretului care a prticipat la procedura de autentificare a testamentului;
 martorilor care l-au asistat pe testator la autentificarea testamentului sau care au
semnat testamentul privilegiat;
 agenților instrumentatori care au participat la întocmirea testamentului privilegiat;
 persoanelor care au acordat, în mod legal, asistență juridică la redactarea
testamentului.
- Potrivit art. 1653 alin. 1 Cod civil, sub sancțiunea nulității absolute, judecătorii, procurorii,
grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență nu
pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența
instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea.
- Alte incapacități sunt prevăzute de art. 1654, 1655 Cod civil și art. 44 alin. 2 t. a II-a din
Constituție.

C. Sancțiunea care intervine în cazul încheierii actului juridic cu nerespectarea

unei incapacități de folosință

În cazul încheierii actului juridic cu încălcarea unei incapacități de folosință, acesta

este lovit de nulitate, întrucât capacitatea de a încheia actul (care este o parte a capacității de
folosință) reprezintă una dintre condițiile de validitate ale actului juridic civil.
Nulitatea va fi absolută sau relativă, în funcție de indicația expresă a legiuitorului în
textul ce stabilește incapacitatea de folosință sau, după caz, a naturii interesului ocrotit prin
edictarea incapacității.
111
 Astfel, se sancționează cu nulitatea absolută încălcarea incapacităților prevăzute de
art. 1653, 1654 alin. 1 lit. c Cod civil și 44 alin. 2 t. a II-a din Constituție, nulitatea
relativă fiind incidentă în toate celelalte cazuri.
Nu trebuie să confundăm clasificarea incapacităților speciale de folosință în
incapacități absolute și relative cu clasificarea sancțiunii care intervine în cazul
nerespectării unei incapacități de folosință în nulitate absolută și nulitate relativă.
- Sunt incapacități absolute acelea care împiedică încheierea actului juridic civil, de către cel
incapabil, cu orice altă persoană (art. 146 alin. 3 și 988 alin. 1 Cod civil).
- Sunt relative incapacitățile care opresc încheierea actului juridic civil, de către cel incapabil,
doar cu anumite persoane (toate celelalte incapacități).

6. Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice

Capacitatea de folosință a persoanei fizice încetează odată cu moartea persoanei, data
morții fiind și data încetării acestei capacități (art. 35 Cod civil).
Poate fi vorba de o moarte constatată fizic (direct, prin examinarea cadavrului) sau de
o moarte declarată pe cale judecătorească (caz în care examinarea cadavrului nu este posibilă,
deși decesul persoanei este cert ori aproape cert).

A. Stabilirea datei morții în ipoteza morții constatate direct

Dovada morții unei persoane, în această ipoteză, se face cu certificatul medical constatator al
decesului, care trebuie să fie întocmit și semnat de medicul sau cadrul mediu sanitar care a
făcut constatarea și în care trebuie consemnată cauza decesului. Acest act stabilește cu
precizie faptul morții și momentul încetării calității de subiect de drept a persoanei fizice.
Atunci când nu s-a întocmit un certificat medical constatator al morții de către medic,
completarea datei morții în actul de deces se realizează pe baza declarației făcute de persoana
care anunță, la starea civilă, decesul persoanei.
Din cele expuse, rezultă că stabilirea datei morții în ipoteza morții constatate direct, nu ridică
probleme deosebite.

B. Stabilirea datei morții în ipoteza declarării judecătorești a morții

În cazul în care constatarea directă a decesului nu este posibilă, trebuie să se urmeze
procedura stabilită de lege pentru declararea judecătorească a morții.

112
Pornind de la dispozițiile art. 49 și art. 50 din Codul civil, vom distinge între:
- cazul general de declarare judecătorească a morții;
- cazuri speciale de declarare judecătorească a morții.

a. Condiții de fond pentru declararea judecătorească a morții

Cazul general
Din interpretarea art. 49 Cod civil, rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, trei condiții de
fond pentru a se putea declara moartea persoanei fizice:
- persoana să fie dispărută;
- să existe indicii că a încetat din viață;
- să fi trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care
rezultă că era în viață.

Trebuie observat că nu orice lipsă a persoanei justifică trecerea la declararea judecătorească a

morții. Se impune să fie vorba despre o dispariție calificată sub dublu aspect:
- pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de 2 ani;
- pe de altă parte, trebuie să existe indicii că persoana nu ar mai fi în viață.
Termenul de 2 ani se calculează, după caz, de la (art. 49 alin. 2 Cod civil):
- data stabilită din probele administrate în cauză ca fiind data ultimelor informații sau indicii
din care rezultă că persoana era în viață;
- ultima zi a lunii în care s-au plasat ultimele informații sau indicii (dacă nu se poate stabili
data ultimelor informații sau indicii);
- ultima zi a anului în care se plaseaza ultimele informații sau indicii (în cazul în care nu se
poate stabili nici luna).

Cazuri speciale
Un prim caz special este reglementat de art. 50 alin. 1 Cod civil, ce are în vedere dispariția
persoanei în împrejurări deosebite, impunând, pentru declararea judecătorească a morții,
următoarele condiții de fond:
- persoana să fi dispărut în împrejurări deosebite, precum inundațiile, cutremurul, catastrofa
de cale ferată sau aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare
asemănătoare, ce îndreptățește a se presupune decesul.

113
În consecință, instanța va analiza împrejurările în care a dispărut persoana și va stabili dacă
acestea au un caracter deosebit, care presupune decesul.
- să fi trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția.
Termenul de 6 luni se calculează ca și în ipoteza generală de declarare a morții (art. 50 alin. 2
coroborat cu art. 49 alin. 2 Cod civil).
Un al doilea caz special este prevăzut de art. 50 alin. 3 Cod civil care arată că „Atunci când
este sigur că decesul s-a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea
poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aștepta împlinirea vreunui termen
de la dispariție”. Se observă că art. 50 alin. 3 Cod civil impune, pentru declararea
judecătorească a morții în ipoteza vizată, o singură condiție de fond, și anume decesul să fie
sigur, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat.

b. Procedura declarării judecătorești a morții

Cererea de declarare a morții unei persoane se introduce la instanța competentă în raza căreia
persoana respectivă și-a avut ultimul domiciliu (art. 944 Cod de procedură civilă).
Primind cererea, președintele instanței va dispune ca, prin organele primăriei și ale poliției în
a căror rază teritorială a avut domiciliul cel dispărut, să se culeagă informații cu privire la
persoana a cărei moarte se solicită a fi declarată (art. 945 alin. 1 Cod de procedură civilă).
Totodată, el va dispune să se afișeze cererea la ultimul domiciliu al dispărutului, la primărie,
la sediul instanței și în presă, cu invitația ca orice persoană ce ar putea da informații pentru
soluționarea cererii să le comunice instanței (art. art. 945 alin. 2 Cod de procedură civilă).
Dacă se impune, președintele instanței va sesiza instanța de tutelă spre a se numi un curator
(art. 945 alin. 3 Cod de procedură civilă). Dacă în patrimoniul persoanei a cărei moarte se
cere a fi declarată există bunuri imobile, președintele va solicita, din oficiu, notarea cererii în
cartea funciară(art. 945 alin. 4 Cod de procedură civilă).
După trecerea a 2 luni de la data efectuării publicațiilor și după primirea rezultatelor
cercetării, se va fixa termen de judecată, cu citarea părților, persoana a cărei moarte se solicită
a fi declarată urmând a fi citată la ultimul domiciliu și în presă, iar în cazul în care a avut un
mandatar, va fi citat și acesta pentru a da lămuriri instanței (art. 946 alin. 1 și 2 Cod de
procedură civilă). De asemenea, va fi citat și curatorul, dacă a fost numit, iar judecarea se va
face cu participarea procurorului (art. 946 alin. 3 și 4 Cod de procedură civilă).
În ceea ce privește declararea morții în ipoteza avută în vedere de art. 50 alin. 3 Cod civil, art.
948 Cod de procedură civilă prevede o procedură simplificată, în sensul că:
- se elimină termenul prohibitiv de 2 luni;
- se elimină măsurile speciale prevăzute de art. 945 alin. 1 și 2 Cod de procedură civilă.
În plus, se stabilește și o competență alternativă, pe lângă instanța de la ultimul domiciliu
cunoscut al persoanei, cererea putându-se introduce și la instanța în a cărei circumscripție a
decedat acea persoană.

114
c. Stabilirea datei morții în hotărârea declarativă de moarte
Hotărârea declarativă de moarte trebuie să conțină, în mod obligatoriu, data morții.
- Dacă din probele administrate rezultă că moartea a avut loc într-o anumită zi, atunci data
morții va fi acea zi (art. 52 alin. 1 t. I Cod civil). Atunci când hotărârea nu arată ora morții, se
socotește că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a
morții.
- Dacă din probele administrate nu se poate determina o asemenea zi, atunci instanța va
stabili ca dată a morții ultima zi a termenului de 2 ani (prevăzut de art. 49 Cod civil) sau de
6 luni (prevăzut de art. 50 alin. 1 Cod civil) – art. 52 alin. 2 Cod civil.
Hotărârea declarativă de moarte produce efecte retroactive, în sensul că persoana dispărută
este socotită că a murit pe data stabilită prin hotărâre ca fiind dată a morții, care este
anterioară datei pronunțării hotărârii.

d. Rectificarea datei morții

Data morții stabilită prin hotărâre judecătorească poate fi rectificată de instanța
judecătorească, dacă se va dovedi că acea dată este inexactă, existând motive a se presupune
că este mai apropiată de adevăr o altă dată (art. 52 alin. 3 Cod civil).
Dovada că data morții este alta decât cea stabilită prin hotărâre se poate face prin orice mijloc
de probă, chiar și prin simple indicii din care să rezulte că data inițial stabilită nu este cea
reală.
În caz de rectificare, data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.

e. Efectele hotărârii declarative de moarte

Din dispozițiile art. 52 alin. 1 t. I Cod civil, în care se arată că „Cel declarat mort este socotit
că a încetat din viață pe data când hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a
morții”, rezultă principalele efecte, din punctul de vedere al dreptului civil, legate de data
morții, respectiv:
- încetează calitatea de subiect de drept;
- se deschide succesiunea;
- se sting drepturile viagere și cele strict personale și netransmisible, cum ar fi: dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație;
- se sting raporturile juridice încheiate intuitu personae, precum: contractul de manadat,
contractul de societate civilă;
- bunurile dobândite de soțul rămas în viață după data morții, stabilită prin hotărâre
judecătorească, nu vor intra în comunitatea de bunuri a soților;
- potrivit art. 259 alin. 5 Cod civil, căsătoria încetează prin decesul sau declararea
judecătorească a morții unuia dintre soți;

115
- pentru copiii concepuți după data stabilită de instanță ca fiind aceea a morții se înlătură
prezumția de paternitate.

f. Anularea hotărârii declarative de moarte

Declararea judecătorească a morții dispărutului se întemeiază pe o prezumție relativă de
moarte care poate fi răsturnată oricând, făcându-se dovada că cel declarat mort este în viață
(art. 54 alin. 1 Cod civil) ori că decesul a fost constatat fizic, descoperindu-se certificatul de
deces al celui declarat mort (art. 55 Cod civil).
Cererea de anulare a hotărârii declarative de moarte poate fi introdusă oricând (deci este
imprescriptibilă) la instanța care a pronunțat hotărârea (art. 949 alin. 1 Cod de procedură
civilă).
Judecarea cererii se face cu citarea persoanelor care au fost părți în procesul de declarare a
morții și cu participarea procurorului (art. 949 alin. 2 Cod de procedură civilă).
Dispozitivul hotărârii de constatare a nulității hotărârii, cu mențiunea că aceasta a rămas
definitivă, se comunică serviciului de stare civilă pentru anularea înregistrării (art. 949 alin. 3
Cod de procedură civilă).
Anularea hotărârii declarative de moarte (pentru ipoteza în care cel declarat mort este în
viață) produce efecte retroactive, cel declarat mort fiind considerat în viață tot timpul.
Aspectul produce atât consecințe nepatrimoniale cât și patrimoniale.

Efecte nepatrimoniale
Efectul nepatrimonial al anulării hotărârii declarative de moarte (pentru ipoteza în care
persoana declarată moartă este în viață) este acela că se înlătură, cu efect retroactiv,
încetarea capacității de folosință a persoanei în cauză.
De la regula conform căreia efectele nepatrimoniale ale anulării hotărârii declarative de
moarte au caracter retroactiv există și o excepție (prevăzută de art. 293 alin. 2 Cod civil), în
sensul că actul de căsătorie încheiat de soțul de bună-credință al celui declarat mort, după
momentul rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, se menține, considerându-se
că prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

Efecte patrimoniale
Sunt prevăzute de art. 54 alin. 2, art. 56 și art. 57 Cod civil, texte care, în esență,
reglementează două categorii de raporturi:
- între reapărut și moștenitorii săi. Întinderea obligației moștenitorilor de a restitui bunurile
moștenite diferă după cum ei sunt de bună sau de rea-credință.
- între reapărut și terți (subdobânditori ai unor bunuri din succesiune ori debitori ai celui
declarat mort). Și aici soluția este diferită în funcție de buna sau reaua-credință a terților
precum și, dacă este cazul, de natura actului încheiat cu aceștia.

116
Astfel, pentru ipoteza subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros, art. 54 alin. 2 t. a
II-a Cod civil consacră un caz de excepție de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis. În schimb, dobânditorul de rea-credință cu titlu oneros sau cel de bună-credință,
dar cu titlu gratuit, este obligat la restituire.

7. Persoane decedate în același timp

Situația persoanelor decedate în același timp este reglementată de art. 957 alin. 2 Cod civil,
care prevede că „Dacă în cazul morții mai multor persoane nu se poate stabili că una a
supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta”.

III. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice

1. Noțiune, feluri și caractere juridice

Din dispozițiile art. 37 Cod civil rezultă că prin capacitate de exercițiu a persoanei fizice
înțelegem acea parte a capacității civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a
dobândi și exercita drepturi civile și de a asuma și executa obligații civile prin încheierea
de acte juridice civile.
Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice presupune două premise, și anume:
- existența capacității de folosință a persoanei fizice. Această premisă nu ridică probleme în
dreptul nostru, având în vedere că o caracteristică a capacității de folosință a persoanei fizice
este universalitatea acesteia.
- existența discernământului, adică a puterii omului de a-și reprezenta corect consecințele
juridice ale manifestării sale de voință. Discernământul se înfățișează diferit în funcție de
vârsta omului, dar și de starea sănătății minții.
Ținând seama de existența și calitatea discernământului persoanei fizice, având în vedere
înaintarea în vârstă, capacitatea de exercițiu are trei ipostaze:
- lipsa capacității de exercițiu, specifică minorilor sub 14 ani și interzisului judecătoresc;
- capacitatea de exercițiu restrânsă, care aparține minorilor între 14 și 18 ani;
- capacitatea de exercițiu deplină, care aparține majorilor (cei cu vârsta peste 18 ani),
minorului căsătorit precum și minorului căruia i s-a recunoscut o asemenea capacitate de
către instanța de tutelă.

117
Capacitatea civilă de exercițiu a persoanei fizice prezintă următoarele caractere juridice:
legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea și egalitatea.
O precizare se impune în legătură cu caracterul de generalitate: gradul de generalitate este
diferit, după cum este vorba de capacitatea de exercițiu deplină ori de capacitatea de exercițiu
restrânsă.

2. Lipsa capacității de exercițiu a persoanei fizice

Potrivit art. 43 alin. 1 Cod civil, în afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de
exercițiu:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
- interzisul judecătoresc.
Specificul lipsei capacității de exercițiu este dat de faptul că, pentru această categorie de
persoane, actele juridice se încheie, în numele acestora, de către reprezentanții lor legali, în
condițiile prevăzute de lege (art. 43 alin. 2 t. I Cod civil).
Fiind o măsură de ocrotire a persoanei fizice, lipsa capacității de exercițiu, datorată lipsei de
discernământ, nu trebuie să funcționeze împotriva acestei finalități, ci numai atât cât este
necesar. Aceasta explică de ce, deși lipsit de capacitate de exercițiu, minorul sub 14 ani ori
interzisul judecătoresc poate, totuși, face în mod valabil anumite acte juridice.
Astfel, persoana lipsită de capacitate de exercițiu poate încheia:
- singură, actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de
dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor
(art. 43 alin. 3 Cod civil).
- cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și cu respectarea legii speciale, dacă
este cazul (deci personal, dar nu singură) actele juridice privind munca, îndeletnicirile
artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa (art. 43 alin. 2 t. a II-a coroborat cu art. 42
alin. 1 Cod civil).
O anumită capacitate îi este recunoscută și minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, a cărui
ascultare este obligatorie în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc (art. 264
alin. 1 Cod civil). Atunci când autoritatea competentă consideră că este necesar pentru
soluționarea cauzei, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit 10 ani.
Starea de lipsă a capacității de exercițiu încetează:
- pentru minor, fie prin împlinirea vârstei de 14 ani (când dobândește capacitatea de exercițiu
restrânsă), fie prin moarte.
- pentru interzisul judecătoresc, prin ridicarea interdicției sau prin moarte.

3. Capacitatea de exercițiu restrânsă

118
a. Noțiune
Potrivit art. 41 alin. 1 Cod civil, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de
exercițiu restrânsă.
Capacitatea de exercițiu restrânsă poate fi definită ca aptitudinea minorului de 14-18 ani de a
dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligații civile prin încheierea,
personal, a anumitor acte juridice civile.
Caracteristica acestei capacități de exercițiu de a fi restrânsă rezultă din:
- titularul ei este doar minorul între 14-18 ani;
- deși presupune încheierea actelor juridice personal de către un asemenea minor, ea nu
înseamnă și singur, ci cu anumite încuviințări prealabile;
- anumite acte juridice civile sunt oprite minorului de 14-18 ani, dar sunt permise persoanei
fizice cu deplină capacitate de exercițiu.

b. Dobândire
Așa cum arată art. 41 alin. 1 Cod civil, capacitatea restrânsă de exercițiu se dobândește la
împlinirea de către minor a vârstei de 14 ani.
c. Conținut
Capacitatea restrânsă de exercițiu este o capacitate de tranziție, adică de trecere de la lipsa
capacității de exercițiu la deplina capacitate de exercițiu.
Prin urmare, și conținutul capacității de exercițiu restrânse se plasează între aceste două
extreme. De aici intervin următoarele consecințe:
- nu vor intra în specificul conținutului capacității de exercițiu restrânse actele juridice care se
încheie, valabil, de către minorul sub 14 ani, acte care a fortiori, pot fi încheiate de minorul
care a împlinit 14 ani;
- nu intră în specificul conținutului acestei capcități nici actele care sunt interzise cu
desăvârșire minorului între 14 și 18 ani, dar pe care le poate încheia, în mod valabil, majorul.
În același timp, specificul capacității de exercițiu restrânse nu poate face abstracție de două
însușiri de bază ale acestei capacități:
- ea înseamnă posibilitatea încheierii de acte juridice personal de către minorii de 14-18 ani;
- deși încheie personal actele sale juridice civile, minorul de 14-18 ani are nevoie de anumite
încuviințări prealabile.
Pornind de la cele prezentate, în conținutul capacității de exercițiu restrânse intră următoarele
categorii de acte civile:
- acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil personal și singur
(art. 41 alin. 3 Cod civil)
Constituie asemenea acte:

119
  Actele pe care le putea încheia și până la împlinirea vârstei de 14 ani, adică
actele de conservare și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent
și care se execută la data încheierii lor.
 Actele de administrare care nu-l prejudiciază.

- acte jurdice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil numai cu încuviințarea
prealabilă a ocortitorului legal
Din această categorie fac parte actele de administrare, atât cele privitoare la un bun (ut
singuli), cât și cele privitoare la patrimoniul minorului. Soluția se desprinde din interpretarea
sistematică a art. 41 alin. 2, art. 144 și art. 146 alin. 1 și 2 Cod civil.
De asemenea, minorul cu capacitate restrânsă poate să încheie acte juridice privind munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea
părinților sau a tutorelui, precum și cu respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul
(art. 42 alin. 1 Cod civil).

- acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia personal, dar cu încuviințarea
ocrotitorului legal și autorizarea instanței de tutelă
Din dispozițiile art. 144 alin. 2 Cod civil (care se coroborează cu art. 41 alin. 2 și art. 146
alin. 2 Cod civil) rezultă că din această categorie fac parte actele de dispoziție, precum actele
de înstrăinare, împărțeala, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului
sau actele de renunțare la drepturile patrimoniale ale minorului.

- acte juridice interzise minorului de 14-18 ani (dar permise majorului)

Aceste acte sunt prevăzute de art. 146 alin. 3 Cod civil și art. 147 alin. 1 Cod civil.
Astfel, potrivit art. 146 alin. 3 Cod civil, minorul nu poate să facă donații, altele decât
darurile obișnuite potrivit stării lui materiale, și nici să garanteze obligația altuia. Iar potrivit
art. 147 alin. 1 Cod civil, este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte
juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o
parte, și minor, pe de altă parte. În plus, interdicția prevăzută la art. 147 alin. 1 Cod civil se
aplică și în raporturile cu membrii consiliului de familie (art. 126 Cod civil).

d. Încetare
Capacitatea de exercițiu restrânsă încetează în următoarele cazuri:
- la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândește deplina capacitate de exercițiu;
- prin căsătoria minorului care a împlinit 16 ani, când, de asemenea, se dobândește deplina
capacitate de exercițiu;

120
- prin recunoașterea, pentru motive temeinice, a deplinei capacități de exercițiu de către
instanța de tutelă în favoarea minorului care a împlinit vârsta de 16 ani;
- prin punerea sub interdicție judecătorească a minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă
(ceea ce îl face să devină lipsit de capacitate de exercițiu) – art. 164 alin. 2 Cod civil;
- prin moarte (când încetează capacitatea de folosință).

4. Cpacitatea de exercițiu deplină

a. Noțiune
Deplina capacitate de exercițiu a persoanei fizice poate fi definită ca aptitudinea omului de a
dobândi și exercita drepturile civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile, prin
încheierea – personal și singur – a tuturor actelor juridice civile.
Însușirea capacității de exercițiu de a fi deplină rezidă în trei caracteristici:
- actele juridice se încheie personal, iar nu prin reprezentant legal, ca în cazul lipsei
capacității de exercițiu;
- actele juridice se încheie singur, fără vreo încuviințare prealabilă, ca în cazul capacității de
exercițiu restrânse;
- persoana cu deplină capacitate de exercițiu poate încheia toate actele juridice civile
(desigur, prin toate înțelegând actele care nu-i sunt interzise prin îngrădirile capacității de
folosință).
b. Început
Din dispozițiile art. 38, 39 și 40 Cod civil rezultă că există trei moduri de dobândire a
deplinei capacități de exercițiu:
- dobândirea prin împlinirea majoratului civil, adică la împlinirea vârstei de 18 ani (art. 38
Cod civil);
- dobândirea prin încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor impuse de lege, de către
minorul care a împlinit vârsta de 16 ani (art. 39 alin. 1 și art. 272 Cod civil);
- dobândirea prin recunoaștere de către instanța de tutelă, pentru motive temeinice, în
favoarea minorului care a împlinit vârsta de 16 ani (art. 40 Cod civil).

c. Conținut
Persoana fizică ce are deplină capacitate de exercițiu poate să încheie personal și singură
toate actele juridice civile. Nu intră în acest conținut actele juridice care sunt oprite printr-o
îngrădire a capacității de folosință a persoanei fizice.

d. Încetare

121
Deplina capacitate de exercițiu încetează prin:
- moarte (când încetează și capacitatea de folosință);
- punerea sub interdicție judecătorească;
- anularea căsătoriei încheiate de către minor, înainte ca acesta să fi împlinit 18 ani, dar numai
dacă a fost de rea-credință la încheierea căsătoriei (interpretarea per a contrario a art. 39 alin.
2 Cod civil). Dacă a fost de bună-credință, minorul păstrează capacitatea deplină de exercițiu.

5. Sancțiunea nerespectării regulilor capacității de exercițiu

Încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei fizice, în funcție de

circumstanțe, poate conduce la:
- consecințe penale, dacă nu s-a respectat intangibilitatea ori egalitatea capacității de
exercițiu;
- consecința aplicabilă încălcării unei incapacități de folosință, dacă a fost nesocotită o
asemenea limită;
- nulitatea relativă a actului juridic – sancțiune specifică în materia capacității de exercițiu
(art. 44 alin. 1 Cod civil).
În ceea ce privește regimul juridic al nulității în această materie, art. 46 Cod civil precizează
că:
- persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicție
incapacitatea acestuia;
- acțiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani, precum și de ocrotitorul legal;
- atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, necesară potrivit legii,
aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în anulare.

Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil

Anumite categorii de persoane fizice se pot afla în situații speciale care le împiedică
să-și exercite drepturile și să-și îndeplinească obligațiile cu privire la persoana sau bunurile
lor. În favoarea unor asemenea persoane se vor institui măsuri speciale de ocrotire, consacrate
de legislația civilă.
Astfel, categoriile de persoane fizice care necesită ocrotire și mijloacele de drept civil
pentru ocrotirea lor sunt:
- minorii, a căror ocrotire se realizează prin: părinți, tutelă, iar în anumite situații prin
curatela specială;

122
 - alienații și debilii mintal, care sunt ocrotiți prin punerea sub interdicție
judecătorească, aceasta fiind urmată, în mod obligatoriu, de instituirea tutelei;
- persoanele fizice cu capacitate de exercițiu deplină, aflate în situații deosebite,
care sunt ocrotite prin intermediul curatelei.

A. Ocrotirea minorului

1. Autoritatea părintească

a. Noțiune și principii
Potrivit art. 483 Cod civil, autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și
îndatoriri care privesc atât persoana cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor
părinți.
Trebuie menționat că, sub aspect juridic, noțiunea de părinți cuprinde atât pe părinții
firești (de sânge) cât și pe părinții adoptatori.
Principiile autorității părintești sunt:
- drepturile și îndatoririle părintești se exercită/îndeplinesc numai în interesul superior
al copilului (art. 483 alin. 2 Cod civil);
- drepturile și îndatoririle părintești revin, în mod egal, ambilor părinți (art. 503 alin. 1
Cod civil);
- părinții au aceleași drepturi și obligații față de copiii lor minori, indiferent că sunt
din căsătorie, din afara căsătoriei ori sunt rezultatul reproducerii umane asistate cu terț
donator;
- părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra
bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere (principiul independenței
patrimoniale – art. 500 Cod civil);
- exercitarea autorității părintești se realizează sub controlul societății, îndeosebi al
statului.

b. Modalități de exercitare
Regula este aceea a exercitării autorității părintești de către ambii părinți (art. 503
Cod civil).
Și după divorț, autoritatea părintească revine ambilor părinți, dacă instanța de tutelă
nu hotărăște altfel (art. 397 Cod civil). În privința copilului din afara căsătoriei, cu filiația
stabilită fașă de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită împreună de către aceștia în

123
cazul în care conviețuiesc (art. 505 alin. 1 Cod civil). Dacă părinții nu conviețuiesc, se aplică
regulile de la divorț.
Excepția o constituie exercitarea autorității părintești de către unul dintre părinți. Ea
își găsește aplicabilitatea în următoarele situații:
- în cazurile prevăzute de art. 507 Cod civil și anume: unul dintre părinți este decedat,
declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul
drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința;
- după divorț, potrivit art. 398 Cod civil, dacă există motive întemeiate, având în
vedere interesul superior al copilului, atunci când instanța hotărăște ca autoritatea părintescă
să fie exercitată numai de unul dintre părinți;
- în cazul copilului din afara căsătoriei, cu filiația stabilită față de ambii părinți,
atunci când părinții nu conviețuiesc, dacă instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie
exercitată numai de către unul dintre părinți (art. 505 alin. 2 Cod civil).

c. Conținutul autorității părintești

Autoritatea părintească are o latură personală și o latură patrimonială.
Latura personală vizează ocrotirea copilului și privește raporturile de familie.
Latura patrimonială interesează, preponderent, raporturile de drept civil. Conținutul ei
este stabilit de art. 501 Cod civil potrivit căruia părinții au dreptul și îndatorirea de a
administra bunurile copilului lor minor precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori
de a-i încuviința aceste acte, după caz.
După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită singur drepturile și își execută
obligațiile, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de
tutelă.

d. Răspundere
Neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a autorității părintești atrage
răspunderea civilă, contravențională sau penală a părinților (ex: interzicerea drepturilor
părintești, interdicția de a reveni la locuința familiei pe o perioadă determinată, abandon de
familie etc.).
Din punct de vedere civil, răspunderea părinților este una delictuală. Astfel, părinții vor
răspunde pentru fapta proprie, atunci când săvârșesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii față
de copiii lor minori (art. 1357 și urm. Cod civil) sau pentru fapta altuia (art. 1372 Cod civil)
atunci când copiii lor minori săvârșesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii față de alte
persoane.
Tot din punct de vedere civil, părinții pot fi sancționați și cu decăderea din exercițiul
drepturilor părintești (art. 508-512 Cod civil).

124
e. Încetare
Autoritatea părintească încetează la dobândirea capacității depline de exercițiu de către
persoana ocrotită. Autoritatea părintească poate înceta și înainte de acest moment, dacă se
ivește unul dintre cazurile de instituire a tutelei (art. 110 Cod civil).

2. Tutela minorului

a. Noțiune
Prin tutela minorului se înțelege mijlocul juridic de ocrotitre a minorului lipsit de ocrotirea
părintească.

b. Caractere juridice
Dacă pentru minorul lipsit de ocrotire părintească tutela se înfățișează ca mijloc de ocrotire,
pentru tutore ea se prezintă ca o sarcină.
Privită ca sarcină, tutela are următoarele caractere juridice:
- legalitatea – tutela este reglementată expres de lege prin norme imperative;
- obligativitatea – intervine numai atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de
mandat, când cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru anumite motive,
expres prevăzute de lege (art. 119 alin. 1 coroborat cu art. 120 alin. 2 Cod civil). Dacă
desemnarea se face de către instanța de tutelă, este necesar acordul acestuia.
- gratuitatea - ține de natura și nu de esența tutelei. Astfel, tutorele poate fi îndreptățit, pe
durata exercitării funcției, la o remunerație al cărei cuantum va fi stabilit de instanța de
judecată, cu avizul consiliului de familie, ținând seama de munca depusă în administrarea
averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile
produse de bunurile minorului. Instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, va putea
modifica sau suprima această remunerație (art. 123 Cod civil).
- personalitatea tutelei – reprezintă regula, în sensul că tutela trebuie exercitată personal de
către tutore. Excepții:
 Potrivit art. 122 alin. 2 Cod civil instanța de tutelă, cu avizul consiliului de
familie, poate, ținând seama de mărimea și compunerea patrimoniului
minorului, să decidă ca administrarea patrimoniului sau doar a unei părți a
acestuia să fie încredințată, potrivit legii, unei persoane fizice sau juridice
specializate.
 Potrivit art. 157 alin. 2 Cod civil, în cazul decesului tutorelui, până la numirea
unui nou tutore, sarcinile tutelei vor fi preluate de moștenitorii majori ai
acestuia.

125
c. Principiile tutelei
Principiile tutelei sunt:
- tutela se exercită exclusiv în interesul minorului (art. 133 Cod civil);
- tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului și nici minorul asupra bunurilor
tutorelui;
- tutela se exercită sub controlul instanței de tutelă (art. 151-155 Cod civil).

d. Cazuri de instituire
Tutela minorului se instituie atunci când (art. 110 Cod civil):
- ambii părinți sunt morți;
- ambii părinți sunt declarați morți pe cale judecătorească;
- ambii părinți sunt dispăruți;
- ambii părinți sunt necunoscuți;
- ambii părinți sunt decăzuți din drepturile părintești;
- ambii părinți sunt puși sub interdicție;
- la desfacerea sau desființarea adopției, când instanța decide instituirea tutelei.

e. Numirea tutorelui
Potrivit art. 112 Cod civil, poate fi tutore o persoană fizică sau soțul și soția, împreună, dacă
nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
Art. 113 Cod civil stabilește că nu poate fi tutore:
- minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub curatelă;
- cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau declarat incapabil de a fi tutore;
- cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre
judecătorească, precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de o instanță judecătorească;
- cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;
- cel aflat în stare de insolvabilitate;
- cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina
tutelei;
- cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în
momentul morții, autoritatea părintească.

126
Potrivit art. 114 Cod civil desemnarea tutorelui poate fi făcută de către părintele minorului
prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică ori, după caz, prin
testament.
Fie că tutorele a fost desemnat de către părinte, fie că nu există un tutore desemnat, numirea
tutorelui se face de către instanța de tutelă cu acordul acestuia.
Un asemenea acord nu se impune în cazul în care tutorele a fost desemnat prin contract de
mandat, situație în care tutorele nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute la
art. 120 alin. 2 Cod civil.

f. Consiliul de familie
Consiliul de familie este o instituție specifică tutelei. Se poate constitui pentru a supraveghea
modul în care tutorele își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle cu privire la
persoana și bunurile minorului (art. 124 alin.1 Cod civil).
Instanța de tutelă poate constitui un consiliu de familie compus din trei rude sau afini, ținând
seama de gradul de rudenie/afinitate și de relațiile personale cu familia minorului. În lipsă de
rude sau afini pot fi numite și alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții
minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia. Soțul și soția nu pot fi,
împreună, membri ai aceluiași consiliu de familie. În aceleași condiții, instanța de tutelă
numește și doi supleanți.
Consiliul de familie dă avize cu caracter consultativ la solicitarea tutorelui sau a instanței. De
asemenea, poate adopta decizii care privesc persoana minorului.
Actele încheiate de către tutore în lipsa avizului sunt anulabile. Actele juridice încheiate de
către tutore cu nerespectarea avizului consultativ atrag răspunderea tutorelui.

g. Conținutul ocrotirii prin tutelă

Ca și autoritatea părintească, ocrotirea prin tutelă are în conținutul ei două laturi: personală și
patrimonială. Întrucât latura personală privește, cu precădere, relațiile de familie, vom avea
în vedere latura patrimonială a ocrotirii.
Latura patrimonială a ocrotirii prin tutelă cuprinde:
- administrarea bunurilor minorului;
- reprezentarea în actele juridice civile a minorului sub 14 ani;
- încuviințarea prealabilă a actelor civile ale minorului de peste 14 ani.
În ceea ce privește administrarea bunurilor minorului, obligațiile tutorelui diferă în funcție
de momentul avut în vedere, și anume: la deschiderea tutelei, pe parcursul tutelei și la
încetarea tutelei.

127
La deschiderea tutelei, în prezența tutorelui și a membrilor consiliului de familie, în maxim
10 zile de la numirea tutorelui, un delegat al instanței de tutelă verifică toate bunurile
minorului, întocmind un inventar care va fi supus aprobării instanței de tutelă.
Înainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele minorului, decât acte de
conservare și acte de administrare care nu suferă întârziere (art. 141 Cod civil).
Pe parcursul tutelei se iau următoarele măsuri:
- consiliul de familie stabilește suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și
administrarea bunurilor sale (art. 148 Cod civil);
- sumele de bani care depășesc nevoile întreținerii minorului și administrării bunurilor sale
precum și instrumentele financiare se depun, pe numele minorului, la o bancă indicată de
consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de la data încasării lor (art. 149 Cod civil);
- tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credință bunurile minorului (art. 142 Cod
civil);
- anual, în termen de cel mult 30 de zile de la sfârșitul anului calendaristic, precum și atunci
când instanța de tutelă solicită, tutorele este obligat să prezinte o dare de seamă despre modul
în care s-a îngrijit de minor precum și despre administrarea bunurilor acestuia (art. 152 Cod
civil);
- instanța va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului și la cheltuielile făcute cu
întreținerea acestuia și cu administrarea bunurilor sale și, dacă sunt corect întocmite și
corespund realității, va da descărcare tutorelui (art. 153 Cod civil).
La încetarea tutelei, tutorele este obligat să prezinte o dare de seamă generală și să predea
bunurile aparținând fostului minor. El primește descărcare de gestiune de la instanța de tutelă
după verificarea socotelilor și după ce a avut loc predarea bunurilor. Darea de seamă se
prezintă în termen de cel mult 30 de zile de la încetarea tutelei.

În afara obligației de administrare a bunurilor minorului, tutorele are îndatorirea de a

reprezenta pe minorul sub 14 ani în actele juridice civile.
Sub acest aspect, distingem următoarele categorii de acte juridice:
- acte pe care tutorele le poate încheia singur
Din această categorie fac parte actele de conservare și actele de administrare. În categoria
actelor de administrare sunt incluse nu numai actele de administrare a unui bun, ci și cele
privitoare la patrimoniul persoanei. Astfel, tutorele poate încheia acte de dispoziție cu privire
la bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum și la cele devenite
nefolositoare pentru minor (art. 144 alin. 4 Cod civil), acte care, raportate la patrimoniul, sunt
acte de administrare.
De asemenea, tutorele poate depune la o instituție de credit sumele necesare întreținerii, pe
numele minorului (art. 149 alin. 4 Cod civil) și poate face daruri obișnuite, potrivite cu starea
materială a minorului.

128
- acte juridice pentru încheierea cărora tutorele are nevoie de avizul consiliului de familie
Este necesar un asemenea aviz pentru măsurile cu privire la persoana minorului.
În ceea ce privește bunurile minorului, rolul consiliului de familie este redus. Un caz în care
tutorele are nevoie de avizul consiliului de familie este acela al depunerii pe numele
minorului a sumelor de bani care depășesc nevoile întreținerii minorului și ale administrării
bunurilor sale, la o instituție de credit indicată de consiliul de familie.
- actele juridice care nu pot fi încheiate în mod valabil de către tutore fără avizul coniliului
de familie și autorizarea instanței de tutelă
Sunt incluse în această categorie actele de înstrăinare, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini
reale a bunurilor minorului, actele de renunțare la drepturile patrimoniale ale acestuia,
precum și orice alte acte care depășesc dreptul de administrare (art. 144 alin. 2 Cod civil).
- acte juridice interzise tutorelui
Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donații și nici să garanteze obligația altuia
(art. 144 alin. 1 Cod civil).
De asemenea, tutorele nu poate folosi, în niciun caz, sumele de bani și instrumentele
financiare care depășesc nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor sale
pentru încheierea, pe numele minorului, a unor tranzacții pe piața de capital, chiar dacă ar fi
obținut autorizarea instanței de tutelă (art. 149 alin. 3 Cod civil).
În plus, este interzisă încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă
ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte și minor, pe de altă parte (art. 147 Cod civil).

h. Răspunderea tutorelui
Tutorele poate avea o răspundere penală și una civilă, după caz.
Răspunderea civilă poate fi nepatrimonială sau patrimonială.
Răspunderea nepatrimonială se concretizează în îndepărtarea din tutelă (art. 158 Cod civil).
Răspunderea patrimonială este angajată ca o răspundere pentru fapta proprie sau pentru fapta
altuia, după caz.

i. Încetarea tutelei
Tutela poate înceta (art. 156 alin. 1 Cod civil):
- la dobândirea de către minor a capacității depline de exercițiu;
- când se stabilește filiația minorului față de cel puțin un părinte;
- când unul sau ambii părinți redobândesc drepturile părintești, prin ridicarea sancțiunii
decăderii;
- prin ridicarea interdicției judecătorești, pentru cel puțin unul dintre părinți;

129
- prin reapariția a cel puțin unuia dintre părinții dispăruți;
- prin reapariția a cel puțin unuia dintre părinții declarați morți pe cale judecătorească;
- prin moartea minorului.
3. Curatela specială a minorului

Curatela specială este tot un mijloc de ocrotire, dar cu caracter temporar și subsidiar.
Potrivit art. 186 Cod civil, drepturile și obligațiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se
aplică, în mod corespunzător, și curatorului special.
Curatela specială se instituie de către instanța de tutelă, în favoarea minorului, în situațiile
prevăzute la art. 119 alin. 6, art. 150, art. 157 alin. 3 și art. 158 Cod civil.

B. Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicția judecătorească

1. Noțiune
Interdicția judecătorească este măsura de ocrotire de drept civil care se ia de către instanță
față de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele
sale din cauza alienației sau debilității mintale, constând în lipsirea de capacitate de
exercițiu și instituirea tutelei.

Din definiție rezultă trăsăturile caracteristice ale interdicției:

- este o măsură de ocrotire de drept civil;
- este judecătorească; numai instanța are competența de a hotărî punerea alienatului ori
debilului mintal sub interdicție.

2. Condiții de fond cerute pentru punerea sub interdicție

Din dispozițiile art. 164 alin. 1 Cod civil, rezultă că pentru punerea sub interdicție a unei
persoane este necesară îndeplinirea a trei condiții de fond, prevăzute de lege:
- persoana să fie lipsită de discernământ;
- cauza lipsei de discernământ să fie alienația sau debilitatea mintală;
- lipsa discernământului să nu-i permită persoanei să se îngrijească de interesele sale.

3. Procedura punerii sub interdicție

130
Potrivit art. 936 Cod de procedură civilă, cererea de punere sub interdicție judecătorească a
unei persoane se soluționează de instanța de tutelă în a cărei circumscripție aceasta își are
domiciliul.
Cererea de punere sub interdicție, potrivit art. 165 Cod civil, poate fi făcută de aceleași
persoane și autorități care, potrivit art. 111 Cod civil au obligația de a sesiza instanța de tutelă
cu privire la existența unui caz în care este necesară instituirea tutelei.
Procedura punerii sub interdicție judecătorească cunoaște două faze: faza necontradictorie și
faza contradictorie.
În faza necontradictorie sunt pregătite elementele necesare celei de-a doua faze. Potrivit art.
938 și 939 Cod de procedură civilă această fază cuprinde următoarele acte și fapte
procesuale:
- după ce s-a primit cererea, președintele instanței va dispune să se comunice celui a cărui
punere sub interdicție a fost solicitată copii de pe cerere și de pe înscrisurile anexate. Aceeași
comunicare se va face și procurorului, atunci când cererea nu a fost introdusă de către acesta;
- procurorul dispune efectuarea cercetărilor pe care le consideră necesare. El este obligat să ia
părerea unei comisii de medici specialiști. Dacă cel a cărui punere sub interdicție se solicită
se află internat într-o unitate sanitară, trebuie să se ia și părerea medicului sub supravegherea
căruia se află;
- dacă este cazul, președintele dispune și numirea unui curator, în condițiile prevăzute de art.
167 Cod civil;
- având concluziile procurorului, instanța poate dispune internarea provizorie a celui în cauză,
pe timp de cel mult 6 săptămâni. Această internare se dispune numai dacă: 1) este necesară
observarea mai îndelungată a stării mintale a persoanei potrivit avizului medicului specialist;
2) această observare nu se poate face altfel;
- după ce primește rezultatul cercetărilor, se va fixa termenul pentru judecarea cererii,
dispunându-se citarea părților.
Faza contradictorie îmbracă forma unui proces civil obișnuit, cu următoarele particularități:
- judecarea se face cu participarea procurorului;
- interogatoriul pârâtului este obligatoriu.

4. Efectele punerii sub interdicție judecătorească

Punerea sub interdicție judecătorească produce două efecte:
a) lipsirea de capacitate de exercițiu;
b) instituirea tutelei minorului.
a) În ceea ce privește lipsirea de capacitate de exercițiu, aceasta se manifestă diferit, în
funcție de capacitatea pe care o avea persoana la data punerii sub interdicție:

131
- dacă cel pus sub interdicție este un minor între 14 și 18 ani (potrivit art. 164 alin. 2 Cod civil
pot fi puși sub interdicție și minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă), se trece de la
capacitatea de exercițiu restrânsă la lipsa capacității de exercițiu;
- dacă este pusă sub interdicție o persoană cu deplină capacitate de exercițiu, aceasta devine
persoană lipsită de capacitate de exercițiu.
b) Efectul imediat al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de punere sub interdicție
constă în numirea unui tutore de către instanța de tutelă pentru ocrotirea interzisului – art.
942 Cod de procedură civilă.
Trei precizări se impun în legătură cu tutela interzisului:
- regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit 14 ani se aplică și tutelei celui pus
sub interdicție, în măsura în care legea nu dispune altfel (art. 171 Cod civil).
- cel pus sub interdicție va fi reprezentat în actele juridice de către tutore, în aceleași condiții
ca minorul care nu a împlinit 14 ani; altfel actele încheiate personal de către interzis (altele
decât cele prevăzute la art. 43 alin. 3 Cod civil) sunt anulabile, chiar dacă la data încheierii lor
acesta avea discernământ (art. 172 Cod civil).
- tutorele celui pus sub interdicție este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani. Pentru
motive temeinice, solicitarea poate fi făcută și înainte de împlinirea termenului de 3 ani (art.
173 Cod civil).

5. Ridicarea interdicției judecătorești

Potrivit art. 177 alin. 1 Cod civil, dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția, instanța
va pronunța ridicarea, parcurgându-se procedura prevăzută pentru instituire (art. 943 alin. 1
Cod de procedură civilă).
Hotărârea prin care se pronunță ridicarea produce efecte de la data când a rămas definitivă
(art. 177 alin. 3 Cod civil).

C. Ocrotirea persoanei fizice cu deplină capacitate de exercițiu prin curatelă

1. Noțiune
Reprezintă măsura de ocrotire luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate de exercițiu
deplină, dar aflată în anumite siruații speciale.
Distincția între curatela capabilului și curatela incapabilului constă în regimul juridic
aplicabil fiecăreia. Astfel, pe când curatelei capabilului i se aplică regulile de la mandat,
curatelei incapabilului i se aplică regulile de la tutelă.

2. Cazurile de instituire prevăzute de art. 178 Cod civil

132
- dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu
poate, personal, să își administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții
corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un
administrator;
- dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal,
nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
- dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un
mandatar sau un administrator general;
- dacă o persoană a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un
administrator general.

3. Numirea curatorului
Potrivit art. 110 Cod civil poate fi numită curator al unei persoane capabile orice persoană
fizică având deplină capacitate de exercițiu și care este în măsură să îndeplinească această
sarcină.
Fiind vorba despre ocrotirea unei persoane capabile, instiuirea curatelei și numirea
curatorului pot fi dispuse numai cu consimțământul celui ce urmează a fi reprezentat de către
curator, afară de cazul în care acesta nu poate fi dat (art. 182 alin. 2 și 3 Cod civil).
Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în
formă autentică, o persoană care să fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate (art.
180 alin. 2 Cod civil).
Competența numirii curatorului aparține instanței de tutelă, după cum urmează (art. 179 Cod
civil):
- pentru cazul prevăzut la art. 178 lit. a – instanța de la domiciliul persoanei reprezentate;
- pentru cazul prevăzut la art. 178 lit. b – fie instanța de la domiciliul persoanei reprezentate,
fie instanța de la locul unde trebuie luate măsurile urgente;
- pentru cazul prevăzut la art. 178 lit. c sau d – instanța de la ultimul domiciliu din țară al
celui lipsă ori al celui dispărut.
Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire, iar pentru
motive temeinice chiar și înainte de împlinirea acestui termen (art. 184 Cod civil).

4. Conținutul curatelei
- În cazurile în care se instituie curatela, în principiu, se aplică regulile de la mandat,
ceea ce înseamnă că acest conținut este exprimat în puterile încredințate de persoana
reprezentată.

133
 - Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanța de tutelă poate stabili limitele
mandatului și poate da instrucțiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în
care acesta din urmă nu este în măsură să o facă (art. 183 alin. 2 Cod civil).
- Instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacității celui pe care curatorul îl
reprezintă (art. 181 Cod civil).

5. Încetarea curatelei are loc în momentul în care au încetat cauzele care au provocat
instituirea ei (art. 185 Cod civil).

Identificarea persoanei fizice

Prin identificarea persoanei fizice înțelegem individualizarea omului în raporturile

juridice civile.
În dreptul nostru, principalele mijloace de identificare, numite și atribute de identificare a
persoanei fizice sunt: numele, domiciliul și starea civilă.

Numele

A. Definiție
Reprezintă acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului
de a fi individualizat în familie și societate, prin cuvintele stabilite în condițiile legii, cu
această semnificație.
Structura legală a numelui este stabilită de art. 83 Cod civil, potrivit căruia numele
cuprinde numele de familie și prenumele (aceeași prevedere se regăsește și în art. 1 din O.G.
nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor
fizice).

B. Numele de familie

1. Stabilirea (dobândirea) numelui de familie

Stabilirea numelui de familie este reglementată în art. 84 alin. 1 Cod civil și art. 2 alin.
1 din O.G. nr. 41/2003 potrivit cărora „numele de familie se dobândește prin efectul
filiației...în condițiile prevăzute de lege”.

134
 În stabilirea numelui de familie va trebui să avem în vedere trei ipoteze, în funcție de
situația juridică în care se găsește copilul la naștere, după cum urmează:
a. Ipoteza copilului din căsătorie
Având în vedere că părinții copilului pot purta în timpul căsătoriei un nume comun
sau nume diferite, în practică sunt posibile două situații:
- atunci când părinții au un nume comun, potrivit art. 449 alin. 1 Cod civil, copilul din
căsătorie ia numele de familie comun al părinților săi;
- atunci când părinții nu au un nume comun, potrivit art. 449 alin. 2 Cod civil, copilul
ia numele unuia dintre ei ori numele lor reunite. Numele se stabilește, în acest caz, prin
acordul părinților și se declară, odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă.
Atunci când părinții nu se înțeleg, va decide instanța de tutelă (art. 449 alin. 3 Cod
civil).
b. Ipoteza copilului din afara căsătoriei
Pentru ipoteza copilului din afara căsătoriei există, de asemenea, două reguli care-și
găsesc aplicabilitate în funcție de modul de stabilire a filiației lui față de ambii părinți sau față
de unul dintre ei:
- în privința copiilor din afara căsătoriei cu filiația stabilită față de ambii părinți,
numele copilului se va stabili la fel ca în cazul copilului din căsătorie ai cărui părinți nu au un
nume de familie comun, adică prin învoiala părinților, iar în lipsa unei învoieli, prin hotărârea
instanței de tutelă (art. 450 alin. 3 Cod civil).
- în privința copilului a cărui filiație este stabilită, la data înregistrării nașterii, numai
față de unul dintre părinți, potrivit art. 450 alin. 1 Cod civil, acesta ia numele de familie al
aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită.
c. Ipoteza copilului părăsit sau găsit
Numele de familie al unui asemenea copil se stabilește prin dispoziția primarului
localității în a cărei rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui
(art. 84 alin. 3 Cod civil și art. 2 alin. 3 din O.G. 41/2003).

2. Modificarea numelui de familie

Potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 41/2003 „Numele de familie se schimbă de drept
prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condițiile prevăzute de
lege”.
În doctrină, această „schimbare de drept” a numelui este evocată prin sintagma
„modificarea numelui de familie”, evitând astfel orice confuzie cu schimbarea numelui pe
cale administrativă.
Schimbările în starea civilă, care determină ori pot determina modificarea numelui de
familie, pot fi grupate astfel:

135
 - schimbări în filiația persoanei fizice;
- schimbări generate de adopție;
- schimbări determinate de instituția căsătoriei.
Exemple:
1. În ipoteza în care copilul găsit sau părăsit, a cărui naștere a fost înregistrată și al
cărui nume a fost stabilit de către primar, și-a stabilit filiația numai față de unul dintre părinți,
acesta va lua numele părintelui față de care filiația s-a stabilit (art. 450 alin. 1 Cod civil).
Dacă filiația se stabilește concomitent față de ambii părinți, potrivit art. 450 alin. 3
Cod civil sunt aplicabile prevederile legale referitoare la stabilirea numelui din căsătorie,
respectiv cele ale art. 449 Cod civil.
În cazul în care filiația s-a stabilit succesiv față de ambii părinți, potrivit art. 450 alin.
2 Cod civil, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al celui față de care
ți-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Când părinții nu se înțeleg, decide
instanța de tutelă.
2. Potrivit art. 282 Cod civil, la încheierea căsătoriei, viitorii soți pot conveni:
- să își păstreze numele dinaintea căsătoriei (numele de familie nu se modifică);
- să ia numele oricăruia dintre ei;
- să ia numele lor reunite;
- un soț să păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor
reunite.
Prenumele

1. Noțiune
Prenumele este acea parte a numelui lato sensu, care individualizează persoana fizică,
mai ales în familie.
Totodată, prenumele contribuie și la individualizarea persoanei în raport cu persoane
străine de familia sa, dar care, accidental, au același nume de familie.

2. Stabilire
Spre deosebire de numele de familie, care se transmite de la părinte la copil ca efect al
filiației, prenumele nu se transmite, ci este ales.
Astfel, potrivit art. 84 alin. 2 Cod civil, prenumele se stabilește la data înregistrării
nașterii, pe baza declarației de naștere.

136
 În cazul copiilor găsiți sau abandonați, prenumele, asemenea numelui de familie, este
stabilit prin dispoziție de către primarul unității administrativ-teritoriale unde se înregistrează
nașterea.
În principiu, părinții sau, după caz, părintele se bucură de o deplină libertate atât sub
aspectul alegerii cuvântului sau cuvintelor care vor reprezenta prenumele copilului, cât și a
numărului acestora. Singura limitare a acestei libertăți rezultă din art. 84 alin. 2 Cod civil care
prevede că este interzisă înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a prenumelor
indecente, ridicole și a altora asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele
moravuri, după caz.

Pseudonimul

Pseudonimul este cuvântul sau grupul de cuvinte ales de o persoană pentru a se

individualiza, de regulă, în calitate de autor sau interpret al unor creații artistice, literare,
tehnice, științifice etc., atunci când dorește să nu folosească ori să-i fie cunoscut, în această
calitate, adevăratul nume.
Alegerea pseudonimului este liberă și nu este supusă vreunei înregistrări în actele de
stare civilă. Dreptul la pseudonim este un drept nepatrimonial care, potrivit art. 254 alin. 3
Cod civil, se bucură de aceeași ocrotire ca numele.

Porecla

Porecla, asemenea pseudonimului, este alcătuită tot dintr-un cuvânt sau un grup de
cuvinte prin care este individualizată o persoană. Acest cuvânt (grup de cuvinte) nu este ales
de respectiva persoană ci este atribuit de alte persoane, evidențiind astfel anumite defecte sau
calități ale celui poreclit ori chiar originea acestuia.
Asemenea pseudonimului, porecla nu este înregistrată în actele de stare civilă. Dar,
spre deosebire de pseudonim, porecla nu dă naștere unui drept și, prin urmare, nu este
ocrotită.

Schimbarea numelui pe cale administrativă

Prin schimbarea numelui pe cale administrativă se desemnează procedura prin care

numele sau/și prenumele pe care, în mod legal îl poartă o persoană este înlocuit cu un alt
nume sau/și prenume, la cerere și prin decizia unei autorități administrative.
Schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie/prenumelui, spre deosebire de
modificarea numelui de familie, nu este consecința de drept a vreunei schimbări în starea
civilă a persoanei. Aceasta nu înseamnă însă că solicitarea persoanei de a-și schimba numele

137
nu poate fi determinată și justificată de unele modificări care intervin în statutul său civil.
Spre exemplu, soțul supraviețuitor va putea reveni la numele purtat anterior căsătoriei numai
prin schimbarea pe cale administrativă a numelui primit de la soțul său decedat.
Motivele pentru care se solicită schimbarea numelui sunt prevăzute de O.G. nr.
41/2003, aceasta considerându-le fie temeinice (art. 4 alin. 2), fie jutificate (art. 4 alin. 3).
Enumerarea în lege a situațiilor în care cererea de schimbare a numelui este considerată ca
întemeiată nu este limitativă ci exemplificativă, din moment ce la alin. 2 lit. m se vorbește de
„alte asemenea cazuri temeinic justificate”.
Procedura de schimbare a numelui este de asemenea prevăzută de O.G. nr. 41/2003,
aceasta implicând, sub aspect decizional, doar autoritățile administrației publice.

Domiciliul persoanei fizice:

Reprezinta acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizeaza in spatiu prin
indicarea unui loc avand aceasta semnificatie juridica.
Caracterele juridice ale domiciliului:
Domiciliul ca drept personal nepatrimonial prezinta pe langa caracterele specifice unui asemenea
drept si anume opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, impresciptibilitate, personalitate si
universalitate si unele caractele particulare respectiv stabilitate, unicitate, obligativitate. Stabilitatea
domiciliului rezulta din art 87 cod civil potrivit caruia domiciliul unei persoane fizice este acolo unde
aceasta declara ca are locuinta principala. Aceasta caracteristica a domiciliului il deosebeste de
resedinta. Stabilitatea domiciliului nu se opune schimbarii domiciliului in conditiile prevazute de lege.
Unicitatea - art 86 al 2 cod civil potrivit caruia daca prin lege nu se prevede altfel o persoana fizica nu
poate avea in acelasi timp decat un singur domiciliu si o singura resedinta chiar daca detine mai multe
locuinte. Prin urmare legea se opune existentei concomitente a mai multor domicilii, insa admita
existenta succesiva a mai multor domicilii consecinta ce decurge din libertatea alegerii domiciliului.
Obligativitatea presupune faptul ca orice persoana fizica are in mod obligatoriu, in mod necesar un
domiciliu. Chiar si atunci cand o persoana fizica nu are o locuinta principala sau aceasta nu este
cunoscuta, ea va avea un domiciliu intrucat potrivit art 90. al.1 cod civil, resedinta va fi considerata
domiciliu atunci cand acesta nu este cunoscut iar potrivit art 90 al 2 cod civil in lipsa de resedinta se
considera ca persoana fizica domiciliaza la ultimul sau domiciliu iar daca nici acesta nu este cunoscut,
domiciliul persoanei va fi locul unde aceasta se gaseste.

Clasificarea domiciliului:
In functie de modul de stabilire, exista 4 feluri de domiciliu:
1. Domiciliul de drept comun sau voluntar
2. Domiciliul legal
3. Domiciliul ales sau conventional
4. Domiciliul profesional

Intr-o a doua clasificare, in fct de teritoriul statului pe care se afla, distingem intre domiciliu in tara si
domiciliu in strainatate. - ART 2568 COD CIVIL
O alta calsificare: in fct de succesiunea lor
1. actual
5. vechiul domiciliu

In raporturile dintre soti distingem intre domiciliu conjugal comun care este regula si domicilii
separate.

138
Domiciliul voluntar: reprezinta domiciliul pe care il are persoana fizica deplin capabila si care este
acolo unde aceasta si-a stabilit in conditiile legii locuinta principala.
Stabilirea domiciliului de drept comun: din 87 cod civil potrivit caruia domiciliul pers fizice in
vederea exercitarii drepturilor si libertatilor sale civile este acolo unde aceasta declara ca isi are
locuinta principala si ale art 27. al.1 din oug 97/2005 privind evidenta domiciliul, resedinta si actele
de identitate ale cetatenilor romani care precizeaza ca domiciliul pers fizice este acolo unde aceasta
declara ca are locuinta principala, rezulta ca legiuitorul nostru consacra principiul libertatii alegerii
domiciliului. Pe langa conditia subinteleasa ca persoana sa aiba o locuinta principala este esential
pentru ca acea locuinta sa devina locuinta e persoanei sa existe existenta manifesta declarata ca pers
fizica sa locuiasca in acel loc si nu atat faptul locuirii in sine.

Schimbarea domiciliului: schimbarea domiciliului voluntar care in realitate nu reprezinta decat o

noua stabilire de domiciliu se face al libera alegere a celui interesat odata cu schimbarea locuintei sale
principale. Solutia se desprinde din art 89 al 2 cod civil care arata ca schimbarea domiciliului
opereaza atunci cand cel care se muta dintr-un loc intr-un anumit loc a facut-o cu intentia de a avea
acolo locuinta principala.

Dovada domiciliului: potrivit art 91 al 1 cod ciivl, dovada domiciliului se face cu mentiunile cuprinse
in cartea de identitate, iar potrivit art 13, al 1 din OUG 97/2005, dovada domiciliului se face cu actele
de identitate respectiv cartea de identitate, cartea electronica de identitate, cartea de identitate
provizorie sau buletinul de identitate aflate in termen de valabilitate.
Utilitatea domiciliului:
De domiciliul voluntar al pers fizice se leaga o serie de efecte juridice precum:
-potrivit 1494 al1 cod civil obligatiile banesti se executa la domiciliul sau dupa caz sediul creditorului
la data platii
Celelalte obligatii cu exceptia obligatiei de a preda un bun individual determinat, care se executa ca
regula la locul unde se gasea bunul la momentul incheierii contractului. Celelalre se executa la
domiciliul sau sediul creditorului de la data incheierii contractului. In al doilea rand, stabilirea
competentei terioriale ale instantei de judecata in multe cazuri se face in fct de domiciliul partilor.
( domiciliul pers ocrotire, ultimul dom al defunctului). De asemenea, inamnarea citatiilor si ale actelor
de procedura se face de regula la domiciliul celui citat. Competenta ofiterului de stare civila de a
incheia casatoria este determinata de domiciliul celor care incheie casatoria.

Domiciliul legal reprezinta domiciliul stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice
aflate in situatii speciale.
Caracteristicile domiciliului legal sunt:
-este stabilit de lege
-reprezinta o masura de ocrotire a anumitor categorii de persoane fizice
-coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercita ocrotirea, iar in situatii
speciale cu sediul institutiei careia i-a fost incredintat ori clasat copilul aflat in dificultate. De regula
domiciliul legal este stabilit pentru persoanele fizice care nu au capacitate deplina de exercitiu.

Stabilirea domicliului legal: sunt reglementate de art 92 si 93 cod civil care generic stabilesc acest
domiciliu prin desemnarea domiciliului de drept comun sau sediului institutiei care asigura ocrotirea,
astfel minorul are domiciliul legal la parintii sai, la parintele la care locuieste in mod statornic, la
parintele care-l ocroteste sau dupa caz la tutore. Interzisul judecatoresc are domiciliul legal la tutore.
Copilul lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea parintilor sai si penrtu care s-a instituit masuri
speciale de ocrotire are domiciliul la institutia, la familia sau la persoanele carora le-a fost dat in
plasament acel copil.

Cazuri atipice: sunt reglementate de 94 si 95 cod civil, acestea avand la baza ideea de reprezentare.
Potrivit 94 cod civil, daca s-a instituit o curatela a bunurilor celui disparut acesta va avea domiciliul la
curator in masura in care curatorul este in drept sa-l reprezinte. Potrivit 95 cod civil, daca a fost numit
un curator pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemati la mostenire au domiciliul la
curator in masura in care acesta este in drept sa-i reprezinte.

139
Schimbarea domiciliului legal, de regula schimbarea domiciliului legal intervite odata cu schimbarea
domiciliului de drept comun al persoanei care asigura ocrotirea. Pentru minor schimbarea domiciliului
legal poate interveni si prin reincredintarea acestuia, prin hotarare judecatoreasca. Pentru minorul aflat
in dificultate schimbarea domiciliului legal poate interveni si in cazul inlocuirii masurii speciale de
ocrotire cu o alta masura sau in cazul in care aceasta inceteaza preluandu-se exercitiul drepurilor si
indatoririlor parintesti.

Dovada domiciliului legal: va trebui sa distingem intre minorii care au implinit varsta de 14 ani si
interzisii judecatoresti si monorii care nu au implinit varsta de 14 ani. Potrivit art 12 al 1 din oug
97/2005 …. ale cetatenilor romani se elibereaza la varsta de 14 ani, inseamna ca dovada domiciliului
legal poate fi facuta de catre minorul care a implinit varsta de 14 ani si interzisul judecatoresc prin
actele sale de identitate. Domiciliul Minorului sub 14 ani poate fi dovedid cu actul de identitate al
celui care asigura ocrotirea si daca este cazul cu inscrisul care atesa calitatea de reprezentant legal al
acestuia.

Domiciliul conventional, reglementat de 97 cod civil.

Prin domiciliu ales se intelege locuinta stabilita prin acordul de vointe al partilor( prin act juridic) in
vederea executarii sale in acel loc sau pentru solutionarea litigiilor si comuniarea actelor de procedura.
Ca natura juridica domiciliul ales/conventional a fost calificat in literatura de specialitate drept o
conventie accesorie care are ca efect prorogarea de competente.
Din aceasta calificare decurg urmatoarele consecinte:
1. fiind o conventie accesorie, alegerea de domiciliu este guvernata de principiul accesorium
sequitur principale
6. fiind o conventie, ea este supusa cerintelor privind conditiile si efectele actelor juridice
bilaterale.
Avand in vedere ca potrivit art 97 al2 cod civil alegerea domiciliului nu se prezuma si trebuie facuta
in scris inseamna ca dovada domiciliului conventional se face cu inscrisul in care s-a consemnat
conventia de alegere a domiciliului. Problema preconstituirii unui inscris nu se pune atunci cand
alegera de domiciliu se face in fata instantei de judecata in acest caz intelegerea partilor facandu-se
legal dar consemnandu-se de instanta de judecata.

Domiciliul profesional: potrivit art 96 cod civil cel care exploateaza o intreprindere are domiciliul si la
locul acelei intreprinderi in tot ceea ce priveste obligatiile patrimoniale care s-au nascut sau urmeaza a
se executa in acel loc. In ceea ce priveste aceasta varietate de domiciliu este de retinut ca ea este
specifica doar in cazul profesionistilor asa cum sunt ei definiti de art 3 al 2 si 3 cod civil. Domiciliul
profesional mai reprezinta o alternativa la domiciliul de drept comun.

Resedinta: potrivit art. 30 din oug 97/2005, resedinta este acolo unde persoana fizica declara ca isi are
locuinta secundara alta decat cea de domiciliu, iar potrivit art 88 cod civil resedinta pers fizice este
locul unde isi are locuinta secundara. Din aceste dispozitii legale rezulta ca spre deosebire de
domiciliu care este locuinta principala a persoanei, resedinta este o locuinta cu caracter secundar si
temporar fara a avea insa si caracter pasager. La fel ca domiciliu resedinta se caracterizeaza prin
unicitate, libertate de alegere si inviolabilitate. Spre deosebire insa de domiciliu, resedinta nu este
obligatorie, ea avand caracter facultativ.
Dovada resedintei: mentiunile privitoare la resedinta se inscriu intr-un document numit dovada de
resedinta care insoteste cartea de indentitate, cartea electronica de identitate sau cartea de identitate
provizorie. (oug 97/2005). Asa cum rezulta din 91 cod civil, dovada resedintei se face cu dovada. In
lipsa ei ori cand ea nu corespunde realitatii stabilirea sau schimbarea resedintei nu poate fi opusa altor
persoane decat atunci in cazul in care a fost cunoscuta prin alte mijloace decat celor care se opun.

Starea civila:
Potrivit 98 cod civil starea civila este dreptul persoanei de a se individualiza in familie si societate
prin calitatile strict personale care decurg din actele si faptele de stare civila. La fel ca numele si
domiciliul starea civila este un drept personal patrimonial menit sa individualizeze persoana fizica. Pe

140
de alta parte starea civila poate fi privita ca o suma de calitati personale care intra in continutul sau.
Expresia stare civila este sinoima cu aceea de statut civil al persoanei fizice.
Continut: continutul starii civile difera dupa cum aceasta este privita ca drept subiectiv civil sau ca
suma a unor calitati personale.
Privita ca drept subiectiv civil, starea civila ii confera titularului urmatoarele preogative:
1. posibilitatea de a se individualiza prin starea sa civila
7. posibilitatea de a pretinde sa fie individualizat de catre altii prin starea sa civila
8. posibilitatea de a face apel la forta coercitiva a statului
Ca suma a unor calitati personale, starea civila cuprinde urmatoarele elemente:
-din casatorie, din afara casatoriei
-nascut din parinti necunoscuti
-casatorit/necasatorit
-divortat
-vaduva/vaduv
-recasatorit
-ruda/ afin cu cineva
-barbat/femeie
-de o anumita varsta
-nascut intr-o anumita localitate

Ca drept personal patrimonial, starea civila prezinta caracterele juridice specifice unui asemenea
drept:
1. opozabilitate erga omes
9. inalienabilitate
10. imprescriptibilitate
11. universalitate
12. …..
Pe langa aceste caractere, starea civila prezinta si un caracter specific —— INDIVIZIBILIATEA
Indivizibiliatea presupune faptul ca un subiect de drept are in acelasi timp fata de toate celelalte
subiecte de drept una si aceeasi stare civila ceea ce inseamna ca starea civila nu poate fi disociata.

141