Aspecte generale privind dreptul civil

Acceptiunile sau sensurile noțiunii de drept

Dpdv etimologic cuvântul “drept” provine din limba latina, mai precis din cuv directum
ceea ce înseamnă fără ocolișuri, potrivit regulii, corect, potrivit dreptății.
Exista mai multe accepțiuni sau sensuri ale noțiunii de drept:
1. Prin noțiunea de drept se înțelege totalitatea regulilor de conduita impuse de stat in scopul
reglementarii relațiilor sociale dintre oameni. Acest sens al noțiunii de drept este sensul dreptului
obiectiv, definindu-se prin raportare la obiectul sau respectiv la regulile de conduita.
2.Intr-un alt sens, noțiunea de drept reprezintă prerogativa, facultatea sau posibilitatea unei
persoane de a avea o anumită conduita și de a pretinde celorlalți o conduita corespunzatoare.
Intr-un astfel de sens este utilizat cuvântul drept in cazul “am un drept de proprietatea asupra
casei”.
Acesta este sensul de drept subiectiv deoarece se definește prin raportare la persoana care
exercita prerogativa respectiva.
3. Intr-un al treilea sens noțiunea de drept desemnează știință socială care studiază statul și
regulile adoptate de acesta instituțiile politice și juridice, principiile generale de conducere și de
reglementare a societății. acesta este sensul la care ne raportam și când ne referim la disciplina de
studiu drept civil.
Dreptul civil este acea ramura de drept care reglementează raporturile juridice
patrimoniale și nepatrimoniale dintre subiectele de drept ( persoane fizice și persoane juridice)
aflate pe poziție de egalitate juridică.
Dreptul civil aparține diviziunii de privit întrucât reglementează in principiu raporturile dintre
particulari.
Dreptul civil este baza comuna din care s au desprins in timp toate celelalte ramuri de drept
privat. aceasta înseamnă ca ori de câte ori o anumită situație nu este reglementată in vreun fel de
o ramura specială de drept soluția va fi aplicarea normelor de drept civil la situația respectiva,
dreptul civil reprezentant dreptul comun.
Obiectul dreptului civil îl constituie doua categorii de raporturi juridice civile:
1 raporturile juridice civile patrimoniale
2 raporturile juridice civile nepatrimoniale
 Raporturile juridice patrimoniale sunt acele raporturi juridice care au un conținut
evaluabil in bani.
Spre exemplu, raporturile juridice care au in conținutul lor dreptul de proprietate .
Raporturile juridice civile nepatrimoniale sunt acele raporturi juridice al căror conținut nu
este evaluabil in bani, spre exemplu raporturile juridice care au in conținutul lor aspecte
referitoare la elementele de identificare a persoanei fizice sau a persoanei juridice.
Raporturile juridice de drept civil se pot stabili intre persoane fizice ( oamenii priviți
individual), intre persoane juridice sau intre persoanele fizice și persoanele juridice.
Subiectele raporturilor de drept civil se afla pe poziție de egalitate juridică ceea ce
înseamnă ca intre acestea nu exista raporturi de subordonare.

Principiile dreptului civil

Principiile care se aplica in dreptul civil sunt pe de o parte principiile generale care se
aplica întregului sistem de drept roman și pe de alta parte principiile specifice, proprii ramurii de
drept civil.
Exemple de principii care se aplica întregului sistem de drept:
1 principiul separației puterilor in stat
2 principiul nediscriminării
3 principiul liberului acces la justiție
Pe lângă aceste principii dreptul civil se face aplicarea unor principii proprii acestea din
urma clasificând se in doua mari categorii
1.Principii generale ale dreptului civil
2.Principii specifice anumitor instituții de drept civil
 1.Principiile generale ale dreptului civil se aplica întregii ramuri de drept civil intre
acestea regăsindu se spre exemplu:
principiul proprietații, principiul egalității in fata legii civile, principiul îmbinării intereselor
individuale cu interesele colective, principiul ocrotirii și garantării drepturilor subiective civile
2.Principii specifice ex: principiul bunei credințe, care este specific instituției răspunderii
civile sau drepturilor reale, principiul consensualismului care privește forma actului juridic civil,
principiul relativității care este specific efectelor actului juridic civil.

Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

Aceasta delimitare se realizează după mai multe criterii, și anume:
-după obiectul de reglementare
-după metoda de reglementare
-după caracterul normelor
-după principiile aplicabile

Izvoarele dreptului civil

Izvoarele dreptului civil sunt acele surse ale dreptului civil având caracter general și
impersonal. in general izvoare ale dreptului civil sunt actele normative, adică acele acte care
emana de la organele de stat investite cu prerogativa legiferării.
Normele care reglementează dreptul civil se regăsesc in constituția României, in dreptul civil, in
legi organice, in legi ordinare, hotărâri ale guvernului, in ordonanțe ale guvernului,
in acte normative emise de autoritățile administrative publice centrale și locale
Potrivit actualului cod civil sunt izvoare ale dreptului civil:
-legea
-uzantele (obiceiuri)
-principiile generale ale dreptului
 In situațiile nereglementate prin lege se aplica uzanțele, iar in lipsa acestora se aplica
dispozițiile legale referitoare la situații asemănătoare ( analogia legii ), iar când nu exista
asemenea dispoziții se aplica principiile generale ale dreptului ( analogia dreptului ).

Aplicarea normelor de drept civil

Legea civilă ca orice lege acționează concomitent sub 3 aspecte, respectiv pe o anumită
durata, pe un anumit teritoriu și cu privire la anumite persoane, de aceea se vorbește despre
aplicarea legii civile in timp, aplicarea legii civile in spațiu și aplicarea legii civile asupra
persoanelor.
Aplicarea legii civile in timp
Legea civilă se aplica in intervalul de timp in care este in vigoare. intrarea in vigoare a
legii are loc fie la 3 zile de la data publicării in monitorul oficial, fie la o data ulterioară
menționata in cuprinsul ei.
Ordonanțele de guvern intra in vigoare de la data publicării in monitorul oficial al
României, considerându-se ca astfel de acte normative implica o anumită urgentă. Ieșirea din
vigoare a legii are loc prin abrogarea ei care poate sa fie expresa sau implicita.
In caz de succesiune in timp a legilor civile se pot ivi anumite probleme care trebuie
rezolvate, aplicându-se anumite principii. Practic se tine cont de următoarele principii:
1.Principiul neretroactivitatii legii civile noi
2 Principiul aplicării imediate a legii civile noi

1.Principiul neretroactivitatii legii civile noi înseamnă ca o lege civilă se aplica numai situațiilor
care se ivesc in practica după intrarea legii in vigoare iar nu și situațiilor anterioare

2.Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înțelege regula juridică potrivit căreia de
îndată ce a fost adoptată legea civilă noua se aplica tuturor situațiilor apărute in practica după
intrarea sa in vigoare excluzând aplicarea legii civile vechi.

Aplicarea legii civile in spațiu

Aplicarea legii civile in spațiu presupune un aspect intern și un aspect internațional.

Aspectul intern vizează situația raporturilor juridice civile, stabilite pe teritoriul României
între subiecte de drept civil romane și se soluționează având in vedere următoarea regula: actele
normative civile care emana de la organele centrale de stat se aplica pe întreg teritoriul țării, iar
actele normative care emana de la un organ de stat normal se aplica numai pe teritoriul unității
administrativ teritoriale condusă de respectivul organ de stat.
Aspectul internațional vizează ipoteza raporturilor juridice civile cu element de
extraneitate și se rezolva prin aplicarea normelor de drept internațional privat.

Aplicarea legii civile asupra persoanei

Legea civilă vizează persoanele destinatarii săi fiind subiectele de drept civil, adică
persoanele fizice și persoanele juridice.
Dpdv al persoanelor la care se aplica normele cuprinse in legile civile pot fi împărțite in
următoarele categorii:
-norme civile cu locație generală de aplicare, care se aplica atât pers fizice cât și juridice.
-norme de drept civil care au vocația de a se aplica numai persoanelor fizice .
-norme de drept civil care au vocația de a se aplica numai persoanelor juridice.
Raportul juridic civil reprezintă relația sociala patrimonială sau nepatrimonială reglementată de
normele de drept civil.
Raportul juridic civil prezintă următoarele caractere:
- este un raport social
- este un raport volițional sau de voință
- este un raport ale cărui părți se situează pe poziție de egalitate juridică
Prin structura raportului juridic civil, înțelegem elementele constitutive ale raportului juridic
civil, adică părțile, obiectul și conținutul.
1. Părțile raportului juridic civil se mai numesc și subiecte alre raportului juridic civil.
Acestea sunt persoanele fizice și persoanele juridice în calitate de titulare, de drepturi
subiective civile și de obligații civile.
Persoana fizică este omul privit individual ca titular de drepturi subiective civile și obligații
civile.
Persoana juridică este orice formă de organizare care întrunind condițiile cerute de lege, este
titulară de drepturi subiective civile și de obligații civile.
Determinarea părților raportului juridic civil
 De regulă, raportul juridic civil se stabilește între două părți dintre care una este titulară de
drepturi subiective civile și poartă denumirea de subiect activ, iar cealaltă este titulară de
obligații civile și poartă denumirea de subiect pasiv.
În cazul unui drept civil subiectiv absolut, subiectul activ este determinat de la început fiind
însuși titularul dreptului respectiv, însă subiectul pasiv nu este individualizat de la început,
acesta fiind reprezentat de toate celelalte subiecte de drept care au obligația negativă și
generală de a se abține de la orice acte sau fapte care ar putea aduce atingere dreptului
subiectiv civil al cărui titular este subiectul activ. De exemplu, într-un raport juridic civil care
are în conținutul său dreptul de proprietate, subiectul activ este titularul dreptului de
proprietate, adică proprietarul, iar subiectul pasiv este reprezentat de toate celalalte subiecte
de drept care au obligația de a se abține să îl deranjeze pe proprietar în exercitarea dreptului
său.
În momentul în care o persoană fizică sau juridică încalca dreptul subiectului activ, se
individualizează în raportul juridic și subiectul pasiv, iar raportul juridic devine unul
obligațional în sensul că subiectul pasiv va fi obligat să repare prejudiciul cauzat subiectului
activ. Practic, subiectul activ va deveni creditorul reparării prejudiciului, iar subiectul pasiv
este debitorul reparării prejudciului.
În cazul dreptului civil subiectiv relativ, sunt determinați de la început atât subiectul activ,
respectiv creditorul, cât și subiectul pasiv, adică debitorul. Creditorul are un drept de creanță,
adică este îndreptățit să primească ceva sau să i se respecte ceva, iar debitorul are o obligație
corelativă, respectiv datoria de a da, de a face, sau de a nu face ceva, datorie pe care nu ar fi
avut-o dacă nu s-ar fi obligat în sensul respectiv. Spre exemplu, într-un contract de împrumut,
creditorul, adică cel care a dat ceva cu împrumut, are dreptul de a cere împrumutatului restituirea
bunului dat cu împrumut, iar debitorul, adică împrumutatul, are obligația de a restitui
împrumutătorului bunul împrumutat.
În cele mai multe dintre raporturile juridice civile, subiectele de drept civil au o dublă calitate,
adică atât de creditor cât și de debitor. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare,
vânzătorul este creditorul primirii prețului și debitorul predării bunului vândut, iar cumpărătorul
este debitorul plății prețului și creditorul primirii bunului cumpărat.
2. Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părților, adică în acțiunile sau
inacțiunile pe care părțile raportului juridic civil le au la dispoziție, respectiv cu privire la
care sunt îndreptățite sau pe care sunt obligate să le respecte.
3. Conținutul raportului juridic civil constituie totalitatea drepturilor subiective civile și a
obligațiilor civile pe care le au părțile raportului juridic civil.

Drepturile subiective civile reprezintă latura activă a conținutului raportului juridic civil,
iar obligațiile civile reprezintă latura pasivă a acestuia.

Drepturile subiective civile

Prin drept subiectiv civil se înțelege posibilitatea subiectului activ în limitele normelor
juridice civile de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, iar în caz de nevoie de a solicita concursul forței de constrângere a
statului.

Clasificarea drepturilor subiective civile

1. In functie de gradul de opozabilitate a dreptului sau de sfera persoanelor care sunt
obligate să respecte dreptul subiectiv civil
a. Drepturi subiective civile absolute
b. Drepturi subiective civile relative
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său poate
avea o anumită conduită și poate cere tuturor celorlalte persoane să nu aducă cu nimic
atingere dreptului său. Ex: intră în această categorie dreptul de proprietate, dreptul la
nume, dreptul la demnitate etc.
Dreptul subiectiv civil absolut prezintă următoarele caractere:
-poate fi invocat față de toate celelalte persoane, ceea ce inseamna ca poate fi erga
omnes
-poate fi apărat în instanță, indiferent de perioada de timp care a trecut de la data
încălcării sale, ceea ce înseamnă că acesta este în principiu imprescriptibil
-subiectul activ, în cazul dreptului subiectiv civil absolut, este o persoană determinată
de la început, în timp ce subiectul pasiv este nedeterminat, fiind format din toate
celelalte persoane, subiectivul pasiv individualizându-se în momentul în care dreptul
subiectiv civil absolut este încălcat
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul său, adică
subiectul activ poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită determinată, și
anume să dea, să facă, sau să nu facă ceva, obligații care nu ar fi existat dacă subiectul
pasiv nu s-ar fi obligat în acest sens.
În categoria drepturilor subiective civile relative intră în principal drepturile care
izvorăsc din contractele civile
Drepturile subiective civile relative prezintă urmatoarele caractere:
-atât subiectul activ cât și subiectul pasiv sunt determinate de la început
-poate fi invocat numai de părțile raportului juridic civil și eventual de succesorii
acestora, ceea ce înseamnă că este opozabil inter partes
-poate să fie apărat în instanță, numai într-un anumit termen, în situația în care acesta
este încălcat, astfel încât forța de constrângere a statului poate să intervină numai cu
respectarea termenelor prevăzute de lege, ceea ce înseamnă că un astfel de drept este
prescriptibil extinctiv.
2. După natura conținuturilor drepturilor, acestea se împart în
a. drepturi subiective civile patrimoniale
b. drepturi subiective civile nepatrimoniale
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acel drept care are un conținut material,
evaluabil în bani, cum ar fi dreptul de proprietate sau drepturile care izvorăsc din
faptele juridice civile ilicite cauzatoare de prejudicii
Drepturile subiective civile patrimoniale au următoarele caracteristici:
-au un conținut evaluabil în bani
-luate individual, sunt transmisibile către alte persoane, menționând că patrimoniul, în
totalitatea sa, nu poate fi transmis decât în momentul încetării din viață a persoanei
fizice, prin succesiune legală sau testamentară, momentul încetării persoanei juridice
prin una din modalitățile prevăzute de lege
-dreptul la acțiune se pierde în cazul în care drepturile izvorăsc din contracte civile
sau din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, dacă nu este exercitat în termenul
prevăzut de lege, ceea ce înseamnă că, dreptul la acțiune în cazul acestor drepturi este
ca regulă prescriptibil extinctiv
Dreptul subiectiv civil nepatrimonial este acel drept strâns legat de existența și
individualitatea persoanei, fără un conținut economic, adică neevaluabil în bani
Drepturile subiective civile nepatrimoniale pot fi împărțite în 3 categorii și anume:
a.Dreptul privind existența și integritatea fizică a persoanei, cum ar fi spre exemplu
dreptul la libertate, dreptul la viață, dreptul la onoare
b. Drepturi privind individualizarea persoanei fizice, respectiv a persoanei juridice,
ex: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la stare civilă, dreptul la denumire,
dreptul la sediu
c. Drepturile privind creația intelectuală, ex: dreptul de inventator, dreptul asupra
programelor de calculator, dreptul de autor, în componenta lor nepatrimonială!
Drepturile civile nepatrimoniale prezintă următoarele caractere:
a. Sunt drepturi strâns legate de existența persoanei, în sensul că nu poate să existe o
persoană căreia să îi lipsească dreptul la integritatea fizică sau morală, ori dreptul
de a fi individualizat în cadrul familiei și societății prin nume sau stare civilă
b. Aceste drepturi nu sunt în principiu transmisibile către alte persoane
c. Sunt drepturi opozabile, erga omnes (care se aplică tuturor oamenilor)
 d. Pot fi apărate în instanță în caz de încălcare oricând, indiferent de perioada de
timp care a trecut de la încălcarea lor, ceea ce înseamnă că sunt imprescriptibile

3 În funcție de corelația dintre ele distingem între drepturi subiective civile principale și accesorii
Drepturile subiective civile principale sunt acele drepturi care au o existență stătătoare, soarta lor
nedepinzând de vreun alt drept, cum ar fi de ex. dreptul de proprietate

Drepturile subiective civile accesorii sunt acele drepturi care nu au o existență de sine
stătătoare, acestea ființând pe lângă alte drepturi subiective civile care au rolul de
drepturi principale. Ex: dreptul de ipotecă
În raport de gradul de certitudine conferit titularilor lor, distingem între drepturi
subiective civile pure și simple( acelea care ofera certitudine lor deoarece nici
existența și nici exercitarea lor nu depind de vreo împrejurare viitoare) și drepturi
subiective civile afectate de modalități
Un drept civil subiectiv pur și simplu poate fi exercitat de îndată ce s-a născut în mod
necondiționat
Drepturile subiective civile afectate de modalități sunt acele drepturi care nu conferă
siguranță deplină titularilor lor în sensul că existența sau exercitarea acestora depind
de o împrejurare viitoare certă sau incertă
Intră în categoria modalităților în sensul menționat următoarele: termenul, condiția și
sarcina. Prin urmare, este afectat de modalități acel drept subiectiv civil care este
însoțit de un termen, de o condiție sau de o sarcină
Obligațiile civile
Prin obligație civilă se înțelege îndatorirea subiectului pasiv, a raportului juridic civil de a avea o
anumită conduită, corespunzătoare unui drept subiectiv civil care poate să constea în a da, în a
face, sau în a nu face ceva, și care în caz de nevoie poate să fie impusă prin forța de constrângere
a statului.
Clasificarea obligațiilor civile
1. În funcție de obiectul lor, obligațiile civile se clasifică în: obligații de a da, obligații de a
face și obligații de a nu face.
Obligația de a da – Prin obligație de a da, în dreptul civil se înțelege îndatorirea de a constitui
sau de a transmite un drept subiectiv civil. Prin urmare, a da nu se confundă cu a face. A da
nu înseamnă a preda. Ex: obligația vânzătorului unui bun de a transmite dreptul de
proprietate asupra bunului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligație de a da care
nu se confundă cu obligația de a preda bunul în materialitatea sa, aceasta fiind o obligație de
a face.
Obligația de a face – Obligația de a face reprezintă îndatorirea de a executa o lucrare, de a
presta un serviciu sau de a preda un lucru, adică în general orice obligație pozitivă în afara
celor care se încadrează în noțiunea de a da. Ex: obligația locatorului de a pune la dispoziția
locatarului bunul închiriat, obligația donatorului de a preda donatarului lucrul donat, obligația
vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut
Obligația de a nu face – constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abține la o anumită
acțiune sau de la anumite acțiuni. Obligația de a nu face are un conținut diferit după cum este
corelativă unui drept subiectiv civil absolut sau unui drept subiectiv civil relativ.
Obligația de a nu face corelativa unui drept subiectiv civil absolut constă în îndatorirea de a
nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului respectiv, iar obligația de a nu face
corelativă unui drept subiectiv civil relativ constă în îndatorirea ce-i revine subiectului pasiv
de a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abținere.
2. După întinderea pe care o au, obligațiile civile se clasifică în funcție de rezultat și
obligații de mijloace .
Obligațiile de rezultat care se mai numesc și obligații determinate sunt acele obligații care
constau în îndatorirea debitorului de a obține un anumit rezultat determinat. Caracteristica
acestor obligații constă în aceea că ele sunt strict precizate, sub aspectul scopului și
obiectului urmărit, debitorul asumându-și îndatorirea ca desfășurând o anumită activitate,
să atingă un rezultat bine stabilit. Ex: obligația de a construi o casă, obligația de a executa
o mobilă, obligația de a preda cheile unui apartament, obligația de a pune la dispoziția
chiriașului un închiriat – obligații de rezultat.
Obligația de mijloace – Obligațiile de mijloace (de diligență) constau în îndatorirea care
revine debitorului de a depune toată stăruința pentru atingerea unui anumit rezultat fără a
se obliga la însuși rezultatul preconizat. Ex: obligația avocatului de a câștiga un anumit
proces sau obligația medicului de a vindeca un pacient – obligații de mijloace.
3. După cum pot să fie aduse la îndeplinire sau nu pot să fie aduse la îndeplinire prin
concursul forței de constrângere a statului, obligațiile civile se împart în obligații civile
perfecte și obligații civile imperfecte.
Obligațiile civile perfecte sunt acele obligații civile care pot fi aduse la îndeplinire prin
recurgerea la concursul forței de constrângere a statului, pentru executarea lor, atunci
când debitorul nu înțelege să își îndeplinească de bună voie obligația care îi revine.
Obligațiile civile imperfecte(naturale) sunt acele obligații a căror aducere la îndeplinire
nu poate fi realizată prin concursul forței de constrângere a statului, dar în măsura în care
au fost executate de bună voie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să ceară
restituirea prestațiilor.

Obiectul raportului juridic civil - constă în conduita părților sau a subiectelor raportului
juridic civil, adică acțiunea sau inacțiunea pe care subiectul activ o poate pretinde
subiectului pasiv și pe care acesta trebuie să o respecte. Nu trebuie să se confunde
obiectul raportului juridic civil cu conținutul raportului juridic civil, pe când conținutul
raportului juridic civil constă în drepturile și obligațiile părților.
 Obiectul raportului juridic civil constă în însăși conduita subiectelor raportului juridic
civil respectiv. Spre exemplu, într-un raport juridic civil care își are izvorul într-un
contract de donație, obligația donatorului de a preda bunul donat și dreptul donatarului de
a pretinde predarea bunului respectiv intră în noțiunea de conținut a raportului juridic
civil. Acțiunea însăși de predare a bunului donat de către donator și acțiunea însăși de
primire a lucrului donat de către donatar, respectiv conduita donatarului și a donatorului
intră în noțiunea de obiect al raportului juridic civil. În exemplul dat, se observă că
acțiunea părților, respectiv conduita acestora se referă la lucrul donat. Noțiunea de lucru
reprezintă tot ceea ce este în natură și este perceptibil prin simțurile omului, ceea ce
înseamnă că are o existență materială. În limbajul juridic, lucrul ia denumirea de bun dacă
îndeplinește anumite condiții și anume: are o valoare economică, este util omului, poate fi
însușit sau apropriat de către o persoană. Astfel, conduita raportului juridic civil
reprezintă obiectul juridic al raportului juridic civil, iar bunul reprezintă obiectul material
al raportului juridic civil.
Toate raporturile juridice civile au un obiect juridic, însă nu toate au și un obiect material.
Raporturile juridice nepatrimoniale nu au un obiect material întrucât conduita subiectelor
unor astfel de raporturi juridice civile nu se referă la un bun.

Clasificarea bunurilor:
1.După natura bunurilor: bunuri mobile și bunuri imobile
Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o așezare stabilă putând să fie mutate dintr-un loc
în altul fără să își piardă identitatea sau destinația inițială. Ex: o geantă
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o așezare fixă neputând fi mutate dintr-un loc în altul
întrucât dacă ar fi mutate și-ar pierde scopul pentru care au fost create. Ex: clădire
În funcție de regimul circulației lor juridice, bunurile se împart în urm. Categorii:
-bunuri aflate în circuitul juridic civil
-bunuri care nu se află în circuitul juridic civil
Bunurile aflate în circuitul juridic civil sunt acele bunuri care pot fi transmise sau dobândite prin
acte juridice civile. Regula este că bunurile se află în circuitul juridic civil, existând și excepții de
la această regulă. În cazul acestei categorii de bunuri regăsim pe de o parte bunuri care pot
circula liber, neîngrădit, dar și bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate numai cu respectarea
anumitor condiții speciale. Ex bunuri libere: mașină, cățel, terenuri, calculatoare, obiecte de uz
casnic, mobilier. Bunuri înstrăinate: alcool, țigări, arme, artificii
Bunuri care nu se află în circuitul juridic civil, adică bunuri scoase din circuitul juridic civil. În
această categorie regăsim bunurile care nu pot forma obiect al unui act juridic civil. Practic, sunt
scoase din circuitul juridic civil bunurile care prin natura lor nu sunt susceptibile să formeze
obiect al dreptului de proprietate și pe cale de consecință obiect al actelor juridice civile, adică
așa numitele bunuri comune: aerul, razele soarelui, apele oceanului.
2. După modul în care bunurile sunt determinate, bunurile se clasifică în bunuri determinate
individual și bunuri determinate generic.
Bunurile determinate individual se mai numesc și bunuri certe și sunt acele bunuri care se
individualizează prin însușirile lor proprii specifice. În această categorie de bunuri includem
unicate: opere de artă, mobilă la comandă
Bunurile determinate generic sunt acele bunuri care se individualizează prin însușirile speciei din
care fac parte. Spre ex: banii, cerealele
3. După cum bunurile sunt sau nu sunt producătoare de alte bunuri numite fructe. Bunurile se
împart în bunuri frugifere și bunuri nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acele bunuri care în mod periodic și fără consumarea substanței lor dau
naștere altor bunuri numite fruct. Ex: casa, arenda
Fructele în sens civil se împart în fructe naturale, fructe industriale și fructe civile. Fructele
naturale sunt acelea care se produc fără intervenția omului. Ex: ciupercile de pădure
Fructele industriale sunt acelea care se produc ca urmare a activității omului, cum sunt recoltele.
Fructele civile repr. Echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui alt bun frugifer. Ex:
chiria, arenda
Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu au însușirea de a da naștere altor bunuri în mod
periodic și fără consumarea substanței lor, ex: combustibilul
4. După cum pot fi sau nu pot fi împărțite fără schimbarea destinației lor, bunurile se împart în
bunuri divizibile și bunuri nedivizibile
Bunurile divizibile sunt acele bunuri care pot fi împărțite fără să își schimbe destinația lor
economică. Ex: o bucată de stofă
Bunurile nedivizibile sunt acele bunuri care prin împărțire își schimbă destinația economică. Ex:
autoturism
5. După cum folosirea bunurilor implică sau nu implică consumarea substanței lor, bunurile se
împart în bunuri consumptibile și bunuri neconsumptibile.
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care nu pot fi folosite fără ca prima lor întrebuințare să
implice consumarea substanței lor . Ex : alimentele, combustibilul
Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care nu pot fi folosite în mod repetat fără să fie
necesară consumarea substanței lor: terenurile, clădirile
6. După corelația dintre ele, bunurile se împart în bunuri principale și bunuri accesorii
Bunurile principale sunt acele bunuri care pot fi utilizate în mod independent fără a fi destinate
să servească la întrebuințarea altui bun. Ex: casă, mașină, carte
Bunurile accesorii sunt acele bunuri care sunt afectate întrebuințării altui bun principal. Ex:
cureaua pentru ceas, prelata pentru mașină, penar, toc pentru ochelari

Actul juridic civil

Alături de faptele juridice civile, actele juridice civile repr. Izvoare ale raportului juridic civil.
Spre deosebire de faptul juridic civil, actul juridic civil este săvârșit cu intenția de a da naștere
unui raport juridic civil. De ex, autorul unui delict civil care este în fapt juridic nu urmărește prin
săvârșirea respectivului fapt producerea de efecte juridice care constau în obligarea la repararea
prejudiciului cauzat. În schimb, autorul unui testament ( act juridic), urmărește prin întocmirea
acelui testament tocmai producerea efectelor juridice specifice constând în transmiterea averii
succesorale.
Actul juridic civil=manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de
a da naștere, de a modifica, sau de a stinge un raport juridic concret.
În primul rând, actul juridic civil înseamnă operațiunea juridică, negotium, care constă în
manifestarea de voință săvârșită în scopul producerii de efecte juridice; în acest prim sens, actul
juridic repr operațiunea juridică în sine.
În al doilea rând, actul juridic civil desemnează instrumentul de probă, adică instrumentum,
respectiv înscrisul constatator al manifestării de voință.
Clasificarea actelor juridice civile
1. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice civile se clasifică în acte juridice
civile cu titlu oneros și cu titlu gratuit.
Actele juridice civile cu titlu oneros sunt acelea în care în schimbul folosului patrimonial
oferit de o parte celeilalte părți se obține/ urmărește dobândirea unui alt folos patrimonial.
Ex: în contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmărește să obțină prețul în schimbul
bunului, iar cumpărătorul urmărește să obțină bunul în schimbul prețului.
Actele juridice civile cu titlu gratuit sunt acelea în care o parte oferă celeilalte părți un
folos patrimonial fără să urmărească obținerea altui folos patrimonial în schimb. Ex:
contractul de donații
2. În funcție de nr părților, actele juridice civile se împart în acte juridice unilaterale și acte
juridice bilaterale.
Actul juridic civil unilateral este acel act juridic ce reprezintă rezultatul voinței unei singure
părți. Ex: testamentul, renunțarea la moștenire, acceptarea moștenirii, oferta de a contracta
Actul juridic civil bilateral reprezintă acordul de voință dintre doua părți. Ex: contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de locațiune, contractul de donație,
contractul de mandat - acte juridice bilaterale
În ceea ce privește criteriul acestei clasificări, tb. Menționat că nu se pune semnul egalității între
noțiunile de parte a actului juridic civil și de persoană, întrucât o parte poate să fie formată din
una sau din mai multe persoane. Ex: Dacă 2 coproprietari fac o ofertă de vânzare a unui bun pe
care îl dețin în comun, suntem în prezența unui act juridic civil unilateral, deoarece este vorba de
2 persoane ele formează o singură parte și anume ofertantul.De asemenea, mai trebuie precizat că
nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în acte juridice civile unilaterale și acte
juridice civile bilaterale cu clasificarea contractelor civile, în contracte civile unilaterale și
contracte civile bilaterale.
Clasificarea actelor juridice civile în unilaterale și bilaterale se face după criteriul numărului
părților, pe când clasificarea contractelor juridice în unilaterale și bilaterale se face după criteriul
conținutului lor. Toate contractele(și unilaterale și bilaterale) fac parte din categoria actelor
juridice bilaterale. În schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte deoarece nu sunt
consecința unui acord de voință, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale de voință.
Contractul unilateral este acel contract care dă naștere la obligații numai pentru una din părți,
cealaltă parte având numai calitatea de creditor. Ex: contractul de donație
Contractul bilateral, care se mai numește și contract sinalarmatic, este acel contract care se
caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin părților și prin interdependența acestora.
În contractele bilaterale, fiecare parte are atât calitatea de creditor cât și calitatea de debitor. Intră
în categoria contractelor bilaterale ex: contractele de vânzare-cumpărare, contractul de schimb,
contractul de locațiune.
3. După modul de formare, actele juridice civile se împart în acte juridice consensuale, acte
juridice civile solemne sau formale și acte juridice civile reale.
Actele juridice civile consensuale sunt acele acte juridice care iau naștere în mod valabil prin
simpla manifestare de voință a părților, neînsoțită de niciun fel de formă, chiar dacă părțile
actului juridic civil ar înțelege să însoțească manifestarea de voință de redactare a unui înscris
care să o consemneze. Acestea o fac nu pentru valabilitatea actului juridic civil, ci pentru a-și
asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul actului juridic civil respectiv. Din
acest punct de vedere, trebuie menționat că actul juridic civil consensual reprezintă regula,
vorbindu-se astfel despre principiul consensualismului.Ex: contractul de vânzare cumpărare al
unei case, al unor obiecte de însemnătate mică.
Actele juridice civile solemne sau formale sunt acele acte juridice pentru nașterea cărora simpla
manifestare de voință nu este deloc suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace forma cerută de lege,
pentru însăși valabilitatea actului juridic civil. Ex: tb încheiate în formă autentică contractul de
donație, contractul de ipotecă.
Actele juridice civile reale sunt acelea care nu se pot forma valabil decât dacă manifestarea de
voință este însoțită de predarea materială a bunului. Ex: contractul de depozit (acest contract nu
ia naștere în mod valabil decât în momentul predării bunului spre depozitare)
4. După raportul sau corelația dintre ele, actele juridice se împart în acte juridice principale și
acte juridice civile accesorii
Actul juridic civil principal este acel act juridic civil care are o existență de sine stătătoare,
regimul său juridic nedepinzând de regimul juridic al altui act juridic civil. Ex: contractul de
vânzare-cumpărare.
Actul juridic civil accesoriu este acel act juridic civil care nu are o existență de sine stătătoare;
soarta sa juridică depinzând de soarta juridică a unui alt act juridic principal. Ex: un contract de
ipotecă poate să depindă de un contract de împrumut ca act juridic principal.
Importanța acestei clasificări constă în aceea că pe când valabilitatea actului juridic principal și
menținerea lui se realizează/se examinează numai în funcție de propriile elemente, valabilitatea
și menținerea actului juridic civil accesoriu se apreciază nu numai în funcție de propriile
elemente, ci și în funcție de valabilitatea actului juridic principal. Desființarea din orice cauză a
actului juridic principal atrage și desființarea actului juridic civil accesoriu
Condițiile de valabilitate ale actului juridic civil – sunt acele cerință pe care trebuie să le
îndeplinească un act juridic civil, acestea putând fi împărțite în condiții de fond ale actului juridic
civil și condiții de formă ale actului juridic civil.
Condițiile de fond ale actului juridic civil sunt activitatea de a încheia acte juridice civile,
consimțământul, obiectul actului juridic civil, cauza sau scopul actului juridic civil.
Prin capacitatea de a încheia acte juridice civile se înțelege aptitudinea subiectelor juridice de
drept civil de a deveni titulare de drepturi și obligații civile, prin încheierea de acte juridice
civile. Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiție de fond, de valabilitate,
esențială și generală a actului juridic civil. Regula este a capacității de a încheia acte juridice
civile, incapacitatea constituind excepția.
Sub aspectul legăturii dintre capacitate și discernământ, tb să reținem că în timp ce capacitatea
reprezintă o stare de drept, discernământul reprezintă o stare de fapt, apreciată de la persoană la
persoană, în raport cu aptitudinea și puterea psiho-intelectivă a acestora.
Capacitatea izvorăște numai din lege, pe când discernământul este de natură psihologică, ceea ce
înseamnă ca discernământul poate exista izolat și la o persoană incapabilă după cum o persoană
capabilă se poate găsi într-o situație în care vremelnic să nu aibă discernământ. Ex: o persoană de
18 ani se consideră că are discernământ pentru că are capacitate deplină de .., dar se poate afla
într-o situație în care să nu fie capabilă să încheie un act juridic civil, datorită de ex: unei traume.
În cazul persoanelor juridice, regula capacității de a încheia acte juridice civile este subordonată
principiului specialității, capacității de folosință. Aceasta înseamnă ca persoanele juridice, nu pot
încheia acte juridice civile care depășesc sfera lor de activitate .
Nerespectarea principiului specialității capacității de folosință atrage nulitatea actului juridic civil
încheiat în astfel de condiții.
Consimțământul – exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. Cons. Este o condiție
de fond, de valabilitate esențială și generală a actului juridic civil. Pentru ca să fie valabil,
consimțământul trebuie să întrunească în mod cumulativ mai multe cerințe.
a. Să fie exteriorizat
b. Să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice
c. Să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ
Viciile de consimțământ: eroarea, dolul/viclenia, violența, leziunea
Eroarea constituie falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil. În funcție de
gravitatea sa, eroarea este de 3 feluri și anume: eroarea obstacol, eroarea gravă și eroarea
indiferentă.
În cazul erorii obstacol, falsa reprezentare a realității cade: fie asupra naturii juridice a actului
care se încheie, în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede
că e alt act juridic, de ex o parte crede că încheie un contract de vânzare cumpărare iar cealaltă
parte crede ca este vorba de un contract de încheiere. Fie asupra obiectului, în sensul că o parte
crede încheie actul juridic cu privire la un bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun, de ex o
parte vrea să vândă un imobil aflat pe o anumită stradă, iar cealaltă parte acceptă, crezând că este
vorba despre un imobil aflat pe altă stradă.
În cazul erorii grave, falsa reprezentare a realității cade:
a. Fie asupra calităților substanțiale ale obiectului actului juridic civil. Ex: x cumpără o
bijuterie crezând că este din aur alb, pe când bijuteria respectivă este din argint
b. Fie asupra persoanei cu care se încheie actul juridic civil. Ex: y încheie un act juridic civil
cu avocatul z crezând că este avocatul w
În cazul erorii independente, falsa reprezentare a realității cade asupra unor împrejurări de mică
importanță la încheierea actului juridic civil, aceasta neafectând valabilitatea actului juridic civil.
Ex: eroarea asupra stării civile a cumpărătorului sau eroarea asupra calităților nesubstanțiale ale
bunului
Dolul sau viclenia este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane prin mijloace viclene pentru a o determina să încheie un anumit act juridic civil
Dolul este o eroare provocată, iar nu o eroare spontană, cum este eroarea propriu-zisă.
Pentru a fi un viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplineasca anumite cerințe si anume: să
fie determinant pentru încheierea actului juridic civil respectiv, și să provină de la cealaltă parte
Violența este acel viciu de consimțămant care consta in amenințarea unei persoane cu un rău de
natură să producă o temere care să o determine să încheie un anumit act juridic civil pe care altfel
nu l-ar fi încheiat
Violența, pt a fi viciu de consimțământ, tb să indeplineasca anumite cerinte de ex: temerea
insuflată trebuie să fie determinată de pentru încheierea actului juridic civil, amenințarea tb să fie
injustă sau nelegiuită.
Amenințarea legitimă sau justă cu un rău nu constituie viciu de consimțământ.
Violența poate fi fizică atunci când amenințarea cu un rău privește integritatea fizică a persoanei
sau a bunurilor sale sau morală atunci când amenințarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea
sau sentimentele unei persoane.
Leziunea reprezintă prejudiciul material suferit de una din părțile actului juridic civil din cauza
disproporției vădite de valoare între contraprestații care există chiar în momentul încheierii
actului juridic civil
Obiectul actului juridic civil
Conduita părților unui act juridic civil stabilită prin acel act juridic civil și anume acțiunile sau
inacțiunile la care sunt îndreptățite sau la care sunt obligate părțile acelui act juridic civil
constituie obiectul actului juridic civil.
Obiectul actului juridic civil reprezintă o condiție de fond esențială, generală și de valabilitate a
actului juridic civil
Cauza actului juridic civil sau scopul actului juridic civil repr obiectivul urmărit la încheierea
actului juridic civil
Cauza actului juridic civil repr o condiție de fond esențială, generală și de valabilitate a actului
juridic civil
Pentru a fi valabilă, cauza sau scopul actului juridic civil tb să întrunească anumite cerințe și
anume să existe, să fie reală, să fie licită și morală.
Modalitățile actului juridic civil
Dpdv juridic, noțiunea de modalitate a actului juridic civil desemnează un eveniment viitor de
care depinde existența sau executarea drepturilor subiective civile și a obligațiilor juridice civile
dintr-un act juridic civil.
Modalitățile actului juridic civil sunt urm: termenul, condiția și sarcina
Termenul, ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor și sigur ca realizare
până la care este amânată nașterea sau după caz stingerea executării drepturilor subiective civile
și a obligațiilor civile corelative
După efectul său, termenul este de 2 feluri, și anume termen suspensiv și termen extinctiv
Termenul suspensiv este acel termen care amână până la împlinirea lui începutul executării
drepturilor subiective civile și a obligațiilor civile corelative
Termenul extinctiv este acel termen care amână până la împlinirea lui stingerea exercitării
drepturilor subiective civile și a executării obligațiilor civile corelative
Termenul ca modalitate a actului juridic civil afectează numai executarea actelor juridice civile
iar nu și existența acestora. Astfel, termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului
exercitării drepturilor subiective civile și executării obligațiilor civile corelative. Însă, existența
acestor drepturi și obligații este certă. Termenul extinctiv are ca efect amânarea stingerii
drepturilor subiective civile și obligațiilor civile corelative, în sensul că până la împlinirea
termenului extinctiv actul juridic își produce efectele sale, însă după împlinirea respectivului
termen efectele sale încetează

Condiția ca modalitate a actului juridic civil este acel eveniment viitor și nesigur ca realizare de
care depinde existența drepturilor subiective civile și a obligațiilor civile corelative.
După efectele pe care le produce, condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie
Condiția suspensivă este acea condiție de a cărei existență și îndeplinire depind nașterea
dreptului subiectiv civil și nașterea obligației civile corelative. De ex: îți vând apartamentul din
Constanța dacă reușesc să cumpăr o casă din București
Condiția rezolutorie este acea condiție a cărei îndeplinire depinde de desființarea dreptului
subiectiv civil și a obligației civile corelative. Ex: îți vând apartamentul din Constanța, dar
contractul se desființează dacă mă voi căsători până la sfârșitul anului
Efectele condiției, ca modalitate a actului juridic civil, sunt guvernate de următoarele aspecte:
-condiția afectează însăși existența dreptului subiectiv civil și a obligației civile corelative
-efectele condiției se produc retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se
produc respectivele efecte este cel al încheierii actului juridic civil sub condiție
Sarcina ca modalitate a actului juridic civil constă într-o obligație impusă gratificatului (persoana
care primește un bun) de către dispunător (persoana care oferă un bun) în actele juridice civile cu
titlu gratuit

Efectele actului juridic civil

Prin efectele actului juridic civil înțelegem drepturile subiective civile și obligațiile civile cărora
actul juridic civil le dă naștere, pe care le modifică sau le stinge, adică ceea ce pentru raportul
juridic civil constituie conținutul acestuia.
Efectele actului juridic civil sunt guvernate de anumite principii, adică de anumite reguli de drept
care arată modul în care se produc efectele actului juridic civil, respectiv cum, în ce condiții și
față de cine se produc aceste efecte. Cele mai importante principii ale efectelor actului juridic
civil sunt următoarele: principiul forței obligatorii, principiul irevocabilității și principiul
relativității
Principiul forței obligatorii – acea regulă de drept conform căreia un act juridic civil care este
legal încheiat se impune părților/părții întocmai ca legea. Aceasta înseamnă ca un act juridic civil
legal încheiat este obligatoriu pt toți, iar nu facultativ
Principiul irevocabilității – acea regulă de drept potrivit căreia un act juridic civil legal încheiat
nu poate să fie revocat în sensul că nu i se poate pune capăt numai pentru voința unei singure
părți în cazul actului juridic civil bilateral sau prin manifestarea de voință în sens contrar din
partea autorului actului, în cazul actului juridic unilateral.
Principiul relativității – acea regulă de drept conform căreia un act juridic civil produce efecte
numai față de autorul său ori de autorii săi și de succesorii în drepturi ai acestora fără a putea să
profite sau să dăuneze unei terțe persoane
Nulitatea actului juridic civil reprezintă acea acțiune care intervine în cazul în care la încheierea
actului juridic civil nu se respectă condițiile de valabilitate ale actului juridic civil, indiferent că
este vorba de condiții de fond sau de condiții de formă
Clasificare a nulității actului juridic civil
După criteriul întinderii efectelor nulității: nulitatea parțiala și nulitatea totală
Nulitatea parțială este acel tip de nulitate care desființează numai o parte din efectele actului
juridic civil, celelalte efecte menținându-se întrucât nu sunt contrare legii.
Nulitatea totală este acel tip de nulitate care desființează în întregime actul juridic civil
După felul condiției încălcate la încheierea actului juridic civil distingem între nulitatea de fond
și nulitatea de formă
Nulitatea de fond este acel tip de nulitate care intervine în situația în care la încheierea actului
juridic civil nu a fost respectată vreuna din condițiile de fond prevăzute de lege
Nulitatea de formă este acel tip de nulitate care intervine în situația în care, la încheierea actului
juridic civil nu a fost îndeplinită condiția de formă cerută de lege pt valabilitatea sa.
În funcție de natura interesului ocrotit de lege prin dispozițiile încălcate la încheierea actului
juridic civil, distingem între nulitatea absolută și nulitatea relativă
Nulitatea absolută este acel tip de nulitate care sancționează nerespectarea la încheierea unui act
juridic civil a unei norme care ocrotește un drept general obștesc. (fraudarea legii)
Nulitatea relativă este acel tip de nulitate care sancționează nerespectarea la încheierea unui act
juridic civil a unei norme juridice care ocrotește un interes individual( ex: existența unui viciu de
consimțământ)
Regimul juridic al nulității absolute și al nulității relative
Prin regimul juridic al nulității înțelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută,
respectiv nulitatea relativă, reguli care se referă la următoarele aspecte:cine anume poate să
invoce nulitatea, în ce interval de timp poate fi invocată nulitatea, dacă nulitatea poate să fie
acoperită prin confirmare
Nulitatea relativă presupune următoarele reguli: poate fi invocată în principiu numai de persoana
ocrotită de norma juridică încălcată la momentul încheierii actului juridic civil, adică de cel al
cărui interes a fost încălcat la încheierea actului juridic civil.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai în interiorul termenului de prescripție extinctivă
prevăzut de lege. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de partea interesată sau de
succesorii în drepturi ai acesteia
Nulitatea absolută are regimul juridic concretizat în următoarele reguli: poate fi invocată de orice
persoană, inclusiv de instanța de judecată din oficiu, de procurori sau de alte organe prevăzute de
lege
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, indiferent de intervalul de timp scurs de la
încheierea actului juridic civil, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptivă
Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare
Efectele nulității actului juridic civil = consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității, adică
acele urmări datorate desfințării în întregime sau în parte a unui act juridic civil încheiat cu
încălcarea dispozițiilor legale referitoare la dispozițiile sale legate de valabilitate.
În mod generic, efectele nulității constau în desființarea actului juridic civil cu privire la care este
incidentă această acțiune.
În concret, efectele nulității actului juridic civil sunt diferite în primul rând după cum nulitatea
este totală sau parțială, iar în al doilea rând în funcție de ceea ce s-a întâmplat ulterior încheierii
actului juridic civil lovit de nulitate, mai exact dacă respectivul act a fost executat sau nu a fost
executat și dacă au fost încheiate sau nu au fost încheiate acte juridice ulterioare în legătură cu
drepturi și obligații cuprinse în actul juridic lovit de nulitate.
Sub acest al doilea aspect, distingem între următoarele situații: dacă actul juridic civil nu a fost
executat până în momentul în care a fost anulat, aplicarea sancțiunii nulității înseamnă că acel act
nu mai poate fi executat după acest moment, astfel încât partea sau părțile actului juridic civil
respectiv se află în situația în care nu ar fi încheiat actul.
În consecință partea pentru care actul juridic ar fi urmat să dea naștere la drepturi subiective
civile nu își mai poate exercita aceste drepturi care sunt socotite că nu s-au născut, iar cel pentru
care actul juridic respectiv urma să dea naștere la obligații civile nu va mai fi obligat să le aducă
la îndeplinire.
Dacă actul juridic civil a fost executat în totalitate sau în parte până în momentul declarării
nulității acestuia, înseamnă ca aplicarea nulității conduce la desființarea retroactivă a actului
juridic respectiv precum și la restituirea prestațiilor efectuate în temeiul acelui act.
Dacă actul juridic civil a fost executat iar până în momentul declarării nulității sale una din
părțile actului a încheiat un alt act juridic civil cu o terță persoană prin care s-au transmis fie
dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit sau s-a transmis un drept în strânsă legătură cu
dreptul născut din actul nul, aplicarea sancțiunii nulității presupune desființarea retroactivă a
actului juridic executat (actul juridic primar), restituirea prestațiilor efectuate în baza acestui act
precum și desființarea actului juridic civil subsecvent (cel încheiat cu terța persoană)
Ipotezele anterior menționate permit evidențierea principiilor efectelor nulității actului juridic
civil și anume
1. Principiul retroactivității efectelor nulității
2. Principiul repunerii părților în situația anterioară
3. Principiul anulării actului juridic subsecvent ca urmare a anulării actului juridic inițial
1-> acest principiu presupune că nulitatea nu produce numai efecte pt viitor, ci si pt trecut,
adica efectele nulității se produc chiar din momentul încheierii actului juridic civil. Efectele
actului juridic civil nul care s-au produs între momentul încheierii actului juridic civil și
momentul declarării nulității sale sunt înlăturate, adică se desființează, iar părțile ajung în
situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic.
Acest principiu decurge din principiul general al legalității, în sensul că restabilirea legalității
încălcate la încheierea actului juridic civil impune înlăturarea efectelor produse în temeiul
actului juridic civil respectiv.
De la acest principiu există și câteva excepții, așadar există anumite cazuri când efectele
nulității nu de produc decât pt viitor, iar nu și pentru trecut.
O primă excepție constă în păstrarea de către posesorul de bună credință a unui bun a
fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credință. Această excepție
întemeindu-se pe principiul ocrotirii bunei credințe. De ex, x îi vinde lui y o casă, contractul
de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate pentru un viciu de consimțământ, iar y va păstra
fructele culese dacă a fost de bună credință, adică dacă a avut convingerea că a dobândit în
mod valabil dreptul de proprietate asupra casei.
O altă excepție de la acest principiu o întâlnim în cazul contractelor cu executare succesivă,
cum ar fi contractul de închiriere sau de locațiune. Într-o astfel de situație declararea nulității
respectivului contract produce efecte juridice numai pentru viitor, menținându-se efectele
produse de actul desființat între momentul încheierii sale și momentul rămânerii definitive a
hotărârii judecătorești de declarare a nulității actului, această excepție explicându-se prin
posibilitatea obiectivă de restituire a prestațiilor.
2> Acest principiu presupune că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic civil anulat
trebuie să fie restituit astfel încât părțile actului juridic respectiv să ajungă în situația în care
părțile actului juridic civil în cauză nu ar fi fost încheiate. Acest principiu este o consecință a
principiului retroactivității efectelor nulității actului juridic civil și apare ca un mijloc de
asigurare a eficienței sale practice. Acțiunea în restituirea prestațiilor poate fi introdusă
împreună cu acțiunea în declararea nulității actului juridic civil încheiat cu nerespectarea
vreuneia dintre condițiile de fond sau de formă prevăzute de lege pentru valabilitatea sa, caz
în care acțiunea va avea 2 capete de cerere și anume: unul principal, în declararea nulității
 actului juridic civil și unul accesoriu prin care se solicită restituirea prestațiilor. Există
posibilitatea ca acțiunea în restituirea prestațiilor să fie introdusă separat după ce acțiunea în
declararea nulității actului juridic civil a fost admisă.
Temeiul juridic al acțiunii în restituirea prestațiilor este plata nedatorată deoarece obligația
fiecăreia dintre părțile actului juridic desființat ca efect al nulității, apare ca și cum nu ar fi
existat vreodată.
3> Presupune că anularea actului juridic inițial atrage după sine și anularea actului juridic
subsecvent care îi urmează datorită legăturilor juridice. Acest principiu privește efectele
nulității actului juridic față de terți pe când primele 2 principii privesc efectele nulității
actului juridic între părți.
Principiul anulării actului juridic civil subsecvent ca urmare a actului juridic civil inițial este
o consecință a primelor 2 principii ale efectelor nulității actului juridic civil dar și un alt
principiu conform căruia daca se dovedește că transmițătorul nu putea să transmită un drept
deoarece respectivul drept a fost desființat prin anularea actului nici subdobânditorul nu va
putea deveni titularul acelui drept.De ex, ca si intr-un contract de vânzare cumpărare în care
A îi vinde lui B o casă. Ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către A și B,
B încheie un contract de donație prin care donează casa pe care au obținut-o prin cumpărare
de la A lui C. După ce se încheie și contractul de donație, actul juridic constând în contractul
de vânzare-cumpărare este declarat nul.În consecință se va anula și contractul de donație, pt
că B nu este titularul dreptului de proprietate asupra casei, și prin urmare nici C nu poate fi
titularul unui ademenea drept.
Prescripția extinctivă reprezintă acea sancțiune care constă în stingerea în condiții
prevăzute de lege a dreptului material la acțiune neexercitat în termenul prevăzut de lege sau
stabilit de părți cu respectarea limitelor prevăzute de lege.
Prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană cu ajutorul forței
publice să aducă la îndeplinire o obligație care îi revine.
Natura juridică a prescripției extinctive
Prescripția extinctivă are un caracter complex astfel încât natura sa juridică urmează să
fie stabilită în cadrul fiecărei ramuri de drept.
În dreptul civil, prescripția extinctivă reprezintă o sancțiune îndreptată împotriva
pasivității titularului dreptului subiectiv civil care în condițiile legii nu va mai avea posibilitatea
de a obține protecția judiciară prin exercitarea dreptului material la acțiune.
Caracterul normelor care reglementează prescripția extinctivă
Regula este că normele care reglementează prescripția extinctivă sunt norme de ordine
privată. Organul de jurisdicție competent nu poate să invoce prescripția din oficiu.
 Codul civil stipulează în mod expres faptul că prescripția extinctivă nu poate să fie
invocată din oficiu, nici măcar în acele situații în care ar fi în interesul statului sau al unităților
administrativ-teritoriale.
De asemenea, există posibilitatea renunțării la prescripția extinctivă.
Părțile care au capacitate deplină de exerciție (persoană capabilă, cu discernământ) pot
modifica, prin acord expres, în anumite condiții, durata termenelor de prescripție extinctivă sau
cursul prescripției prin fixarea începutului acestuia sau a unor cauze de suspendare ori de
întrerupere a cursului prescripției. Totodată legea permite celui în folosul căruia curge sau a curs
prescripția să renunțe la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită
sau, după caz, doar prescripția împlinită.
Excepția constă și în existența câtorva norme de ordine publică de la care nu se poate
deroga. Astfel, codul civil interzice orice clauză prin care fie direct, fie indirect, o acțiune ar fi
declarată imprescriptibilă, deși aceasta potrivit legii este prescriptibilă sau invers, o acțiune
declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă.
În privința modificării termenelor de prescripție, prin acordul expres al părților, codul
civil stabilește că acestea pot fi reduse sau mărite cu respectarea anumitor limitări impuse de
dispozițiile legale, în sensul că în cazul în care termenele de prescripție prevăzute de lege sunt
mai mici de 10 ani, noua durată a acestora prevenite de părți nu poate fi mai mică de un an și nici
mai mare de 10 ani, iar în cazul termenelor de prescripție egale de cel puțin 10 ani noua durată a
acestora, adică cea convenită de părți poate fi stabilită până la 20 de ani.
În legătură cu cauzele de suspendare, sau de întrerupere a prescripției extinctive, legea se
referă la posiblitatea părților de a le modifica prin stabilirea unui alt conținut, dar nu de a le și
suprima. Tot astfel, dacă părțile fixează o altă regulă referitoare la începutul cursului prescripției,
este necesar să nu se ajungă la consecința că dreptul la acțiune ar putea să fie exercitat oricum.
Nicio modificare a termenelor de prescripție, a cursului prescripției, a cauzelor legale de
suspendare sau de întrerupere a prescripției nu poate opera în cazul drepturilor la acțiune de care
părțile nu pot să dispună și nici în cazul acțiunilor derivate din contractele de adeziune, din
contractele de asigurare și din contractele supuse legislației consumatorului.
Potrivit codului civil, încălcarea aspectelor menționate se sancționează cu nulitatea
absolută.
Invocarea prescripției extinctive
Prescripția extinctivă poate să fie invocată de către cel în folosul căruia a curs, personal
sau prin reprezentant, precum și de creditorii celui interesat.
Momentul până la care trebuie să fie invocată prescripția
Prescripția poate să fie invocată numai în primă instanță prin întâmpinare, cel mai târziu
în primul termen de judecată la care părțile sunt legal invocate.
Efectul prescripției extinctive
 Prescripția extinctivă are ca efect stingerea dreptului material la acțiune. După împlinirea
termenului de prescripție extinctivă, persoana obligată poate să refuze executarea obligației pe
care o are. În sine, dreptul subiectiv civil și obligația civilă corelativă supraviețuiesc. Astfel,
dreptul subiectiv civil poate beneficia de protecție judiciară dacă prescripția nu este invocată în
termenul prevăzut de lege de cel în folosul cărui a curs prescripția sau de creditorii celui
interesat.
Totodată, dreptul subiectiv civil poate beneficia de protecție judiciară dacă obligația
corelativă a fost executată de bună voie după ce termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit,
împiedicând astfel cererea de restituire a ei, chiar și atunci când la data executării cel în folosul
căruia a curs prescripția nu știa că termenul de prescripție era împlinit. De exemplu, A plătește de
bună voie datoria de 1000 de lei pe care o avea față de B deși era împlinit termenul de prescripție
extinctivă. Ulterior A îl cheamă în judecată pe B, solicitând obligarea acestuia la restituirea sumei
respective motivând că la data la care și-a executat de bună voie obligația nu știa că dreptul
creditorului său de a obține realizarea silită a creanței respective era deschis. B se va apăra
susținând ce s-a menționat anterior și va avea câștig de cauză. Aceasta înseamnă că dreptul
subiectiv civil al lui B față de A nu s-a stins ca efect al împlinirii termenului de prescripție
extinctivă.

Renunțarea la prescripția extinctivă

Codul civil prevede posibilitatea pentru persoana în folosul căreia curge prescripția
extinctivă să renunțe la prescripția începută și neîmplinită dar și la prescripția împlinită, această
posibilitate fiind consecința caracterului de ordine privată al normelor care guvernează
prescripția extinctivă.
Renunțarea la prescripția împlinită conduce la curgerea unei noi prescripții de același fel.
Renunțarea la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită conduce la
aplicarea regulilor de la întreruperea prescripției extinctive.
Termenul de prescripție extinctivă
Termenul de prescripție extinctivă reprezintă intervalul de timp în interiorul căruia trebuie
exercitat dreptul la acțiune sub sancțiunea pierderii posibilității de a obține obligarea pârâtului la
executarea obligației care îi revine.
Ca orice termen, termenul de prescripție extinctivă are un început, marcat de data de la
care începe să curgă prescripția extinctivă, are o durată precum și un sfârșit, marcat de data
împlinirii prescripției extinctive.
Termenul general de prescripție extinctivă aplicabil raporturilor juridice obligaționale este
de 3 ani. Acest termen se aplică tuturor acțiunilor supuse prescripției indiferent de izvorul
concret al raportului juridic obligațional, cu excepția cazurilor pentru care legea stabilește
termene speciale.
Cursul prescripției extinctive
 Începutul prescripției extinctive ; Ca regulă generală, prescripția extinctivă începe să
curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea lui.
Suspendarea prescripției extinctive; Prin suspendarea prescripției extinctive se înțelege
acea modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de
prescripție pe timpul cât durează situațiile prevăzute de lege care îl pun pe titularul dreptului la
acțiune în imposibilitatea de a acționa.
Exemple de cauze de suspendare a prescripției extinctive: Potrivit codului civil, dacă
prescripția a început să curgă ea se suspendă:
-între soți cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt.
-în cazul celui lipsit de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă,
cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal
-în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din Forțele Armate
ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau în stare de război etc.
Efectele suspendării prescripției extinctive;
-de la data din cauza de suspendare a prescripției extinctive a încetat, prescripția își reia cursul
socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare
Înteruperea prescripției extinctive; Prin întreruperea prescripției extinctive se înțelege
modificarea cursului prescripției constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția
unei cauze de întrerupere și începerea unei alte prescripții extinctive. Cu alte cuvinte,
întreruperea șterge prescripția extinctivă începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar
după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.
Atât în cazul suspendării prescripției cât și în cazul întreruperii acesteia este necesar ca
împrejurarea care constituie potrivit legii cauză de suspendare sau cauză de întrerupere să
intervină după ce prescripția extinctivă a început să curgă și mai înainte de împlinirea termenului
de prescripție extinctivă.
Prescripția se întrerupe spre exemplu în următoarele cazuri:
-printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea în orice mod a dreptului a cărui se
acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
-prin introducerea unei cereri de chemare în judecată etc.
Împlinirea sau calculul prescripției extinctive; Stabilirea momentului la care se împlinește
prescripția extinctivă implică un calcul care presupune cunoașterea următoarelor elemente:
termenul de prescripție aplicabil în cauză, data la care a început să curgă acest termen, dacă a
intervenit sau dacă nu a intervenit o cauză de suspendare sau o cauză de întrerupere a prescripției
extinctive, regulile în funcție de care se determină momentul la care se împlinește termenul
Calcului termenelor. Reguli aplicabile.
Termenele pot fi stabilite pe ore, pe zile, pe săptămâni, pe luni sau pe ani. Când termenul este
stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână
ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a
început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acelei luni.
Când termenele se stabilesc pe zile, nu se iau în calcul prima și ultima zi a termenului. Termenul
se va împlini la ora 24 a ultimei zile. Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul
se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează, ajungându-se astfel la o
prologare legală a termenului.
Când termenul se stabilește pe ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a termenului. Actele de
orice fel se socotesc făcute în termen dacă în scrisurile care le constată au fost predate oficiului
poștal în cel mai târziu ultima zi a termenului până la ora când încetează în mod obișnuit
activitatea la acel oficiu.

Subiectele de drept civil sunt persoana fizică și persoana juridică.

Prin noțiunea de persoană fizică se desemnează omul privit individual ca titular de drepturi
subiective civile și de obligații.
Identificarea persoanei fizice – Prin identificarea persoanei fizice se înțelege individualizarea
persoanei fizice în raporturile juridice, adică determinarea poziției sale în viața juridică. În
dreptul civil principalele mijloace sau atribute de identificare a persoanei fizice sunt numele,
domiciliul și starea civilă. Atributele de identificare a persoanei fizice prezintă următoarele
caractere juridice:
-sunt imprescriptibile
-aparțin oricărei persoane fizice
-sunt insesizabile adică nu pot fi supuse executării silite
-sunt inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate
-au ca obligație civilă corelativă acea obligație generală și negativă de a nu li se aduce atingere,
obligație ce revine tuturor celorlalte persoane ori subiecte de drept, adică sunt opozabile erga
omnes.(tuturor)
Capacitatea civilă a persoanei fizice. Prin capacitate civilă a persoanei fizice înțelegem acea parte
a capacității juridice ce constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile
și obligații civile, precum și în aptitudinea de a dobândi și de a exercita drepturi subiective civile
și de a-și asuma și executa obligații civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea civilă a persoanei fizice este alcătuită din 2 elemente și anume capacitatea de
folosință și capacitatea de exercițiu.
Capacitatea de folosință a persoanei fizice este acea parte a capacității civile care constă în
aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile și obligații civile. Aceasta începe
de regulă de la naștere. De la această regulă există o excepție în sensul că drepturile copilului
sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu.
Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice este dat de aptitudinea persoanei fizice de a
avea toate drepturile subiective civile și obligații civile. Acest conținut presupune reunirea a 2
laturi: latura activă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile și
latura pasivă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea obligații civile.
Capacitatea civilă de folosință a persoanei fizice încetează odată cu moartea persoanei, constatată
fizic sau pe cale judecătoarească.
Capacitatea civilă de exercițiu a persoanei fizice este acea parte a capacității civile care constă în
aptitudinea persoanei fizice de a dobândi și de a exercita drepturi subiective civile și de a-și
asuma și exercita obligații civile prin încheierea de acte juridice civile.
Premisele existenței capacității civile de exercițiu sunt pe de o parte existența capacității civile de
folosință, iar pe de altă parte existența discernământului, adică existența puterii individului de a-
și reprezenta corect consecințele juridice ale manifestării sale de voință.
Această ultimă premisă se apreciază în raport cu vârsta precum și cu starea sănătății psihice a
persoanei.
Din perspectiva capacității civile de exercițiu a persoanei fizice distingem 3 situații:
a. Lipsa capacității de exercițiu
b. Capacitatea civilă de exercițiu restrânsă
c. Capacitatea de exercițiu deplină
Sunt lipsiți de capacitate de exercițiu minorii care nu au împlinit 14 ani și persoanele care
beneficiază de măsura tutelei speciale. Minorul care a împlinit 14 ani are capacitate de exercițiu
restrânsă.
Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră cu condiția ca (,) cu
privire la aceasta să nu fie instituită tutela specială. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei
de 18 ani. Minorul dobândește prin căsătorie capacitate deplină de exercițiu. În cazul în care
căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună credință la încheirea căsătoriei păstrează
capacitatea deplină de exercițiu.
Legea reglementează și capacitatea de exercițiu anticipat. Astfel, codul civil prevede că, pentru
motive temeinice instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani
capacitatea deplină de exercițiu.

Persoana juridică = persoană morală

Persoana juridică este entitatea care îndeplinind condițiile prevăzute de lege este titulară de
drepturi și obligații.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să îndeplinească în mod cumulativ
următoarele cerințe:
-să aibă o organizare de sine stătătoare, adică organizare proprie
-să aibă un patrimoniu distinct pe patrimoniile membrilor care o compun care să îi permită să
participe în mod independent la raporturile juridice civile
-să aibă un scop propriu, licit și moral și în acord cu interesul obștesc.
Aceste cerințe reprezintă și elemente constitutive ale persoanei juridice.
Elementele constitutive ale persoanei juridice prezintă următoarele caractere:
-sunt legale, adică sunt stabilite prin lege
-sunt generale, adică sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice, ceea ce înseamnă
că orice entitate, pentru a dovedi personalitate juridică, trebuie să întrunească cele 3 elemente
constitutive
-sunt cumulative, adică entitatea trebuie să întrunească toate cele 3 elemente pentru existența
calității de persoană juridică, lipsa oricăruia din cele 3 elemente având drept consecință
inexistența personalității juridice
-sunt exclusive, adică cele 3 elemente sunt nu numai necesare, ci și suficiente pentru ca o entitate
să dobândească în condițiile prevăzute de lege personalitate juridică.
Identificarea persoanei juridice reprezintă individualizarea acesteia în raporturile juridice la care
participă ca subiect de drept distinct
Elementele de identificare a persoanei juridice sunt: denumirea, sediul, naționalitatea, contul
bancar, codul fiscal, numărul de înmatriculare în registrul comerțului, sau, după caz, numărul de
înmatriculare în registrul bancar ori numărul de înscriere în registrul persoanelor juridice
Capacitatea civilă a persoanei juridice este aptitudinea de a avea drepturi subiective civile și
obligații civile (capacitatea civilă de folosință) precum și aptitudinea de a dobândi și de a
exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile prin încheierea de
acte juridice civile de către organele sale de conducere (capacitatea civilă de exercițiu)
Capacitatea de folosință a persoanei juridice începe de regulă la momentul înregistrării acesteia
și se sfârșește odată cu desființarea acesteia.
Începutul capacității de exercițiu a persoanei juridice este dat de momentul înființării acesteia,
însă realizarea efectivă a capacității de exercițiu este condiționată în practică de desemnarea
organelor sale de conducere.
Sfârșitul capacității de exercițiu a persoanei juridice corespunde cu încetarea capacității de
folosință a persoanei juridice.