1.

TITLUL I INTRODUCERE ÎN DREPTUL

AFACERILOR

CAPITOLUL I
Concepte fundamentale ale teoriei dreptului şi statului

§ 1. ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI „DREPT”

Cuvântul drept derivă din latinescul directum, care indică direcţie în sens direct sau
dea dreptul (ca adverb), arată diferite însuşiri, în sens de linie dreaptă sau drum (ca
adjectiv). Ceea ce noi denumim astăzi drept în limba română este desemnat în limba latină
jus, în sens de lege, drept, dreptate. În vorbirea curentă, însă se utilizează de cele mai
multe ori sensul noţiunii de drept ca drept subiectiv: dreptul la vot, dreptul la muncă,
dreptul la îndemnizaţie, dreptul la concediu etc. În afara termenului de drept, se utilizează
şi termenul de juridic, utilizat ca adjectiv (normă juridică, raport juridic, persoană
juridică, limbaj juridic, etc.), dar şi în sensul ce excede noţiunii de drept (obiectiv sau
subiectiv).

§ 2. ACCEPŢIUNILE ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI

Cuvântul drept are mai multe accepţiuni.

a) Într-o primă accepţiune dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice
adoptate de organele statului care reglementează raporturile juridice dintre membrii
unei comunităţi (statale), a căror respectare obligatorie este garantată la nevoie prin
forţa de constrângere statală.
Accepţiunea menţionată corespunde noţiunii de drept obiectiv. Prin urmare, dreptul
obiectiv este creat în mod general şi impersonal, cu posibilitatea de aplicare la toate
persoanele şi cazurile ce s-ar putea cuprinde în prevederile sale.
Totalitatea normelor de drept, adică dreptul obiectiv în vigoare la un moment dat
dintr-un stat dat formează dreptul pozitiv.
b) În al doilea rând, prin drept se înţelege posibilitatea, prerogativa,
facultatea
unei persoane, denumită subiect de drept, de a avea o anumită conduită:
- de a-şi valorifica un drept sau de a-şi apăra împotriva unor terţe persoane un
anumit interes, legalmente protejat 1, spre exemplu de a exercita dreptul de proprietate,
cu toate prerogativele acestuia, şi de a-l apăra prin acţiunea în revendicare dacă bunul
ce formează obiectul proprietăţii respective se află în posesia nelegitimă a unui terţ.
- de a îndeplini anumite acte juridice (în sens de încheiere şi executare), spre
exemplu, de a lansa o ofertă, de a accepta o ofertă, de a încheia un contract, de a dobândi
un drept de proprietate. Prin încheierea de acte juridice o persoană, denumită subiect activ
1
A se vedea, N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 31
1
sau creditor, îşi exercită drepturile prevăzute şi ocrotite de dreptul obiectiv, pretinzându-i
persoanei obligate, denumită subiect pasiv sau debitor, o conduită corespunzătoare
dreptului său, conduită ce poate fi impusă prin forţa de constrângere statală. De reţinut că
obligaţia, ca şi dreptul subiectiv, este reglementată de dreptul obiectiv, ca drept general şi
impersonal.
În această accepţiune dreptul este definit în raport cu subiectul său, şi se numeşte
drept subiectiv.
c) În a treia accepţiune, cuvântul drept desemnează sintagma „ştiinţa dreptului”
ştiinţă social-umană, care studiază fenomenul juridic în toate formele sale de manifestare
în condiţii social-istorice determinate.
Ştiinţa dreptului, respectiv, ştiinţele juridice, studiază legile existenţei, ale dezvoltării
statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret istorice,

2
corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politicojuridice
influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa socială. Ştiinţa dreptului studiază juridicul în
toate formele sale de manifestare.
Definiţie. Dreptul este un ansamblu de reguli obligatorii, edictate ori recunoscute
de stat, asigurate şi garantate de acesta, cu scopul organizării şi disciplinării conduitei oamenilor,
respectiv, a subiectelor de drept (persoane fizice, persoane juridice), în cadrul relaţiilor sociale la
care aceştia participă, în condiţiile garantării unui climat de manifestare a libertăţilor şi drepturilor
fundamentale ale omului şi a statornicirii spiritului de dreptate - reguli care se îndeplinesc de bună
voie, iar dacă sunt încălcate, prin aplicarea constrângerii statale.

§ 3. SISTEMUL DREPTULUI. DIVIZIUNILE ŞI RAMURILE DREPTULUI

3.1. Sistemul dreptului

Norma juridică, privită în mod abstract - în sens de construcţie juridică, reprezintă elementul de
bază, celula, sistemului dreptului.
Toate normele juridice, prin raportare la relaţiile sociale pe care le reglementează, se grupează în
instituţii şi ramuri ale dreptului. În sprijinul acestei afirmaţii doctrina juridică precizează că „toate
instituţiile juridice alcătuiesc un vast sistem, iar armonia acestuia, care relevă armonia lor organică, ne
oferă prin ea însăşi, înţelegerea lor completă”.
Cea mai largă grupare a normelor juridice în cadrul sistemului de drept o reprezintă ramura de drept.
Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un
anumit domeniu al vieţii sociale. Criteriile după care se structurează ramurile de drept se completează în
vederea delimitării lor. Aceste criterii sunt:
- obiectul reglementării juridice format din relaţiile sociale specifice unui domeniu anume; spre
exemplu în ramura dreptului civil obiectul de reglementare este format din relaţiile sociale cu conţinut
patrimonial şi relaţiile personale, nepatrimoniale; ramurile dreptului fiscal, financiar, administrativ etc.
privesc relaţiile sociale cu caracter patrimonial;
- metoda reglementării constă în modalitatea de influenţare a conduitei oamenilor în cadrul
relaţiilor sociale respective; spre exemplu, metoda reglementării dreptului civil este aceea a egalităţii, şi
anume, părţile (subiectele) în vederea încheierii unui raport juridic civil (contract) se află pe poziţie de
egalitate juridică. În concret, în vederea încheierii unui contract de vânzare cumpărare atât vânzătorul,
cât şi cumpărătorul negociază clauzele contractului de pe aceeaşi poziţie de egalitate, pe bază de
negociere.
În ramura dreptului fiscal, părţile sau subiectele raporturilor juridice fiscale se află pe poziţie de
subordonare, acestea sunt: statul reprezentat, prin organele fiscale, învestite cu atribuţii specifice
realizării veniturilor fiscale, iar, pe de altă parte, contribuabilii, reprezentaţi de persoane fizice sau
persoane juridice obligate să plătească impozitele, taxele, şi celelalte venituri ale bugetului de stat.
Contribuabilul are obligaţia fiscală, stabilită unilateral de către stat (nu pe bază de negociere ca în cazul
raportului juridic civil) de a plăti o anumită sumă de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de
stat;
- principiile comune ramurii de drept respective. Spre exemplu, pentru dreptul civil exemplificăm
următoarele principii: principii fundamentale ale dreptului civil (principiul proprietăţii, principiul bunei-
credinţe, principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul ocrotirii drepturilor subiective ori al
garantării lor, etc.), principii ale instituţiilor dreptului civil (principiul consensualismului, principiul
forţei obligatorii - pacta sunt servanta, principiul relativităţii - res inter alios acta, aliis necque nocere

3
necque prodesse potest etc.). Pentru dreptul fiscal exemplificăm următoarele principii: neutralitatea
impunerii, certitudinea impunerii, echitatea fiscală etc.
ü În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice formează ansambluri normative mai restrânse,
denumite instituţii juridic. Instituţia juridică cuprinde, prin urmare, norme juridice legate organic între
ele care reglementează un grup de relaţii sociale înrudite după metoda de reglementare specifică ramurii
respective.
Spre exemplu, pentru dreptul civil distingem instituţia prescripţiei, a dreptului de proprietate, a
persoanei fizice, a persoanei juridice, a nulităţii, a actului juridic civil, a contractului, etc. Pentru dreptul
penal, distingem instituţia infracţiunii, a tentativei, a complicităţii, a coautoratului etc. Pentru dreptul
fiscal, distingem, instituţia impozitului, a taxei pe valoarea adăugată, a accizelor, a taxelor vamale etc.

3.2. Diviziunile dreptului

Principalele diviziuni ale dreptului sunt pe de o parte, dreptu internaţional şi dreptul intern, pe de altă
parte, dreptul public şi dreptul privat.
Definirea dreptului internaţional este pusă în lumină de prezenţa unui element de extraneitate, care
reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură cu două sau mai multe
sisteme de drept1.
La rândul său, dreptul internaţional se divide în drept internaţional public şi drept internaţional privat.
Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, privită ca ansamblu de norme juridice,
scrise sau nescrise, create în principal de către state, dar şi de către celelalte subiecte de drept
internaţional, având ca scop reglementarea relaţiilor internaţionale ce se stabilesc între ele 4. Obiectul de
studiu al dreptului internaţional public este format din raporturile dintre state, în cadrul societăţii
internaţionale5; spre exemplu, Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi
Republica Ungară 1996. Dreptul internaţional privat reglementează raporturi între persoane fizice
şi/sau juridice, având ca obiect determinarea dreptului aplicabil (legii aplicabile) în cazurile de conflicte
de competenţă între două sau mai multe ordini juridice naţionale, în vederea soluţionării unui litigiu între
astfel de persoane.
Obiectul de studiu al dreptului internaţional privat este format din raporturile civile, comerciale,
precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate (art. 2557 Cod civil). Spre exemplu,
obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat în străinătate, sau una dintre părţile
contractante este de altă cetăţenie (dacă e persoană fizică) sau altă naţionalitate (dacă este persoană
juridică).
Dreptul intern cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile juridice ce iau
naştere, se modifică/se desfăşoară sau se sting în cadrul fiecărui stat, în cadrul sistemului său juridic
naţional. Potrivit criteriilor tradiţionale ce guvernează această diviziune a dreptului, şi anume, interesul
general, statal, pentru dreptul public şi interesul personal, particular, privat, pentru dreptul privat, dreptul
intern se împarte la rândul său, în drept public şi drept privat.
3.3. Ramurile dreptului

Dreptul public cuprinde, totalitatea normelor juridice care reglementează pe de o parte, raporturile
dintre stat şi cetăţenii săi (dreptul public intern) şi pe de altă parte, raporturile dintre state, în cadrul
societăţii internaţionale (dreptul internaţional public).
Subiectele raportului de drept public (intern) sunt statul care reprezintă colectivitatea şi care îi apără
şi interesele, de altfel, prin intermediul autorităţilor publice (prin intermediul organelor sale) şi persoana
fizică sau juridică. Raportul de drept public este un raport de subordonare, de autoritate, de putere, în
1
Elementul de extraneitate nu este un element distinct al raportului juridic alături de subiecte, conţinut şi obiect, ci intră în
componenţa acestora;

4
care persoana fizică sau juridică (după caz) sub aspect juridic, este subordonată faţă de stat. Prin urmare,
caracteristica dreptului public este aceea că părţile se află pe poziţie de subordonare. Spre exemplu, într-
un raport de drept financiar, părţile sunt organul de impozitare (reprezentant al statului) şi persoana
impozabilă (fizică sau juridică). Organul financiar, învestit cu această autoritate, procedează la
calcularea şi fixarea impozitului asupra subiectului impozabil, la iniţiativa sa unilaterală. Persoana
impozabilă este, astfel, subordonată în privinţa obligaţiei de plată a impozitului (sau taxei, după caz)
organului fiscal (reprezentant al statului). Se poate afirma că normele dreptului public pun în lumină şi
apără interesul general (colectiv), statal. Normele de drept public sunt ocrotite de autorităţile publice din
oficiu.
Din dreptul public, fac parte, în principal, următoarele ramuri de drept: constituţional, administrativ,
financiar, fiscal, penal, procesual penal etc.
- Dreptul constituţional cuprinde ansamblul principiilor şi normelor juridice ce reglementează
organizarea social-economică a societăţii, organizarea şi competenţele autorităţilor statului, relaţiile dintre
acestea şi cetăţeni, sistemul electoral, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Principalul
izvor al dreptului constituţional este Constituţia, adică legea fundamentală a statului.
- Dreptul administrativ cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile sociale
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice şi a altor
autorităţi publice sau de interes public, în regim de putere publică, responsabilitatea administraţiei în
relaţiile sale cu mediul social şi politic extern precum şi statutul funcţionarilor publici; prin actele emise
de organele administraţiei de stat se pun în aplicare dispoziţiile legii.
- Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile de
constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate
satisfacerii sarcinilor social-economice ale societăţii 5.
- Dreptul fiscal cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile juridice care
se nasc în procesul administrării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice sau juridice, care obţin
venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile, ori realizează cheltuieli care intră în sfera de aplicare a
impozitelor1.
- Dreptul penal cuprinde ansamblul de norme juridice care incriminează faptele sociale cu un grad
de pericol social ridicat, denumite infracţiuni, pedepsele aplicabile infractorilor şi alte sancţiuni de natură
penală ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.
- Dreptul procesual penal, cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează desfăşurarea
procesului penal atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii.
Dreptul privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice
aplicabile particularilor (subiecte de drept, persoane fizice sau persoane juridice), aflate pe poziţie de
egalitate juridică, fie în limitele aceluiaşi stat (drept privat intern) fie, în parte, şi din alte state (drept
internaţional privat). Spre deosebire de normele juridice de drept public care sunt apărate de autorităţile
publice din oficiu, normele de drept privat sunt apărate numai la sesizarea părţii interesate, căreia i s-a
încălcat un drept subiectiv.
Dreptul privat cuprinde, în principal, următoarele ramuri de drept: civil, comercial, al familiei, al
muncii etc.
- Dreptul civil cuprinde ansamblul de norme ce reglementează raporturile patrimoniale şi pe cele
nepatrimoniale dintre persoane (fizice sau juridice), ca subiecte de drept civil, aflate pe poziţie de
egalitate juridică2. Sub acest aspect dreptul civil vizează:

2
A se vedea dispoziţiile art. 1 Cod civil care reglementează obiectul acestuia şi care se identifică din această perspectivă
cu obiectul de studiu al dreptului civil.

5
  acte sau fapte juridice între simpli particulari (şi se referă la persoane, bunuri şi patrimonii în
ipostaza lor statică), respectiv, raporturi de familie, de moştenire, de drepturi personale (patrimoniale sau
nepatrimoniale), de acte juridice din domeniul agriculturii (spre exemplu, arenda), de contracte de
vânzare-cumpărare, de schimb sau locaţiune, de asemenea;
 raporturi dintre simpli particulari, în calitate de consumatori şi profesioniştii comercianţi (care
desfăşoară activităţi de producţie, de comerţ şi de prestări servicii, respectiv, activităţi cu scop lucrativ),
privite doar din perspectiva consumatorilor.
Izvorul dreptului civil este Codul civil, care „este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli ce constituie
dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale” (art. 2 Cod
civil).
Rezultă că dreptul civil este principala ramură de drept privat. Iar în privinţa raporturilor dintre
dreptul civil şi celelalte ramuri de drept privat, dreptul civil este dreptul comun, aspect întărit de altfel şi
de Codul civil în art. 2, „celelalte ramuri” fiind vizate prin expresia „pentru toate domeniile la care se
referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale”.
2. Dreptul comercial cuprinde ansamblul de norme juridice ce reglementează raporturile juridice la
care participă comercianţii, în calitatea lor de profesionişti 1. Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care
exploatează o întreprindere [art. 3 alin. (2) Cod civil] 2. Raporturile menţionate sunt guvernate de Codul
civil, reprezentând dreptul comun în materia dreptului privat, urmând ca acestea să se completeze în
privinţa reglementărilor cu legile comerciale în vigoare (spre exemplu, Legea nr. 31/1990 privind
societăţile, republicată i modificată; O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de
către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale 2, Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă etc.).
3. Dreptul familiei cuprinde normele care reglementează raporturile ce rezultă din căsătorie,
rudenie, filiaţie, adopţie, precum şi normele privind ocrotirea minorilor şi a celor lipsiţi de capacitate ori
cu capacitate restrânsă3.
4. Dreptul muncii cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de muncă născute din
contractul individual de muncă dintre patroni şi salariaţi, precum, raporturile dintre cel ce angajează şi
angajat, referitoare la: felul muncii, locul de muncă, drepturile şi obligaţiile părţilor, salarizarea,
răspunderea materială şi disciplinară, pregătirea profesională, protecţia şi igiena muncii, respectiv,
jurisdicţia muncii. Dreptul muncii cuprinde în subsidiar şi norme de drept public care urmăresc protecţia
salariaţilor.

3. 4. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile în afaceri. Noţiunea

de afacere şi de dreptul afacerilor

ü Noţiunea de afacere nu este precizată nici în lege, nici în jurisprudenţă, de aceea vom face referire
la „afacere” în sensul utilizării sale în limbaj curent, ce corespunde chiar şi din punct de vedere juridic - în
cea mai mare parte - cu toate semnificaţiile sale, considerate însă complementare definiţiei Dicţionarului
explicativ al limbii române.
În primul rând, noţiunea de afacere provine de la verbul a face (ceva anume), a întreprinde (o
acţiune).

12
Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi
autorizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu
ca scop obţinerea de profit [art. 3 alin. (3) Cod civil].
2
O.U.G. nr. 44/2008 a fost publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008.
3
Codul civil reglementează în Cartea a II-a (art. 258-534) „Despre familie”. Dispoziţiile referitoare la raporturile de
familie se completează cu dispoziţiile art. 607-619 Cod procedură civilă (referitoare la divorţ).

6
 În al doilea rând, acţiunea propriu-zisă de a face ceva se completează cu semnificaţiile din DEX, ce
reprezintă cuvintele cheie care definesc noţiunea de afacere, şi anume:
- tranzacţie financiară, comercială sau industrială bazată, de obicei, pe speculă sau pe
speculaţii;
- întreprindere cu rezultat favorabil;
- treabă importantă, îndeletnicire, ocupaţie.
ü Ca disciplină juridică - deoarece nu este o ramură de drept de sine stătătoare - dreptul afacerilor
are două accepţiuni, care, în cea mai mare parte a lor, cuprind semnificaţiile noţiunii de afacere,
prezentate mai sus.
Prima accepţiune porneşte de la echivalenţa dintre afacere şi activitatea comercială, ceea ce
înseamnă că „dreptul afacerilor reprezintă denumirea modernă a dreptului comercial, deci dreptul
afacerilor este sinonim cu dreptul comercial cuprinzând normele juridice aplicabile comercianţilor,
societăţilor comerciale şi activităţilor de comerţ, toate acestea fiind reglementate de legile comerciale.
În a doua accepţiune, termenul de „afacere” este mai larg decât noţiunea de „comerţ”, dreptul
afacerilor cuprinzând „norme juridice care se regăsesc în dreptul consumului, dreptul bancar, dreptul
fiscal etc.” putând adăuga la acestea şi norme juridice din dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul
penal (al afacerilor), dreptul financiar. Nu toate normele din ramurile prezentate mai sus sunt incluse
în dreptul afacerilor, ci numai acelea care sunt incidente cu activităţile de afaceri. Se poate afirma
că, dreptul afacerilor se caracterizează prin interferenţa unor norme juridice de drept privat şi de
drept public. Dreptul afacerilor are, astfel, caracter interdisciplinar.
O altă particularitate, pe care o considerăm ca fiind o constantă a dreptului afacerilor,
respectiv a raportului de afaceri, este profesionistul, fie persoană fizică, fie persoană juridică.
Dreptul afacerilor cuprinde, prin urmare, totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile juridice dintre profesionişti, precum şi raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de
drept civil, în calitatea lor de consumatori. Aceste raporturi sunt reglementate de Codul civil, care
reprezintă dreptul comun în materie, respectiv, legea generală, potrivit art. 3.
Codul civil, ca normă generală se completează cu normele speciale care reglementează profesioniştii
în calitatea lor de:
- persoane juridice societăţi, cărora le sunt aplicabile normele dreptului comercial, ce se regăsesc
cu precădere în Legea nr. 31/1990 privind societăţile;
- angajatori cărora le sunt aplicabile normele dreptului muncii, ce se regăsesc cu precădere în
Codul muncii;
- contribuabili, plătitori de taxe şi impozite, guvernaţi, în principal, de normele dreptului fiscal,
financiar, vamal, care se regăsesc în Codul fiscal, Codul de procedură fiscală etc.
Normele dreptului civil care reglementează raporturile dintre profesionişti, precum şi raporturile
dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, împreună cu normele juridice care privesc profesioniştii
din celelalte legi (spre exemplu, Codul muncii, Legea nr. 31/1990 etc.), formează partea de drept privat
din dreptul afacerilor.
Dreptul afacerilor este, prin urmare, un drept al profesioniştilor, adică al acelora care
exploatează o întreprindere, care pot avea atât calitatea de comercianţi, cât şi de necomercianţi.
Noţiunea de profesionist, aşa cum este prevăzută de art. 3 Cod civil, include, potrivit art. 8 din Legea
nr. 71/2011, categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte
persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice profesionale, astfel cum sunt prevăzute de lege,
la data intrării în vigoare a Codului civil.
Acestor categorii le sunt aplicabile, pe lângă dispoziţiile Codului civil şi dispoziţiile legilor
speciale - pe care le considerăm ca fiind comerciale sau de dreptul muncii (după caz).

7
 În privinţa activităţilor profesionale pe care le desfăşoară profesioniştii este avută în vedere
întreprinderea ca activitate organizată, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea de profit [în
condiţiile art. 3 alin. (3) Cod civil].

CAPITOLUL II
Norma juridică

§ 1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE

Cuvântul „normă” desemnează în general o regulă de conduită, un model de comportament, un

„program”1 pe care oamenii trebuie să-l respecte în relaţiile dintre ei sau în relaţiile lor cu natura.
Normele juridice împreună cu relaţiile juridice născute din acestea formează ordinea de drept, parte
componentă a ordinii sociale. Ordinea socială este, prin urmare mai largă ca întindere decât ordinea
juridică. Ordinii sociale îi corespund nu numai normele juridice (care formează ordinea juridică), ci şi
norme sociale, cum ar fi: morale, politice, juridice, religioase, cu caracter „de obicei” etc.
Normele juridice nu sunt decât o varietate a normelor sociale, care se deosebesc de acestea din urmă
prin caracterul lor imperativ.
Definiţie. Norma juridică este o regulă de conduită, generală, impersonală şi obligatorie, expresie
a voinţei de stat, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, îndeplinirea ei fiind asigurată, la
nevoie, prin constrângere statală.
Din această definiţie se pot desprinde trăsăturile caracteristice ale normei juridice.
a) este generală; prescrie (impune sau recomandă) o conduită tipică opozabilă în mod egal fiecărui
individ, sau unor grupuri sociale, şi se aplică pe întreg cuprinsul ţării. Norma nu-şi pierde caracteristica de
a fi generală dacă vizează părţi determinate dintr-un teritoriu (unitate administrativ-teritorială, zonă de
frontieră, domeniul silvic etc.) sau priveşte anumite categorii de subiecte de drept (personalul din
învăţământ, personalul medical, militarii, studenţii etc.). Faptul că este generală, nu înseamnă că norma
cuprinde în structura sa (în ipoteză) toate situaţiile în care s-ar putea afla un subiect, pentru că situaţiile
sunt atipice, iar norma îşi propune să cuprindă situaţiile care se întâmplă de cele mai multe ori. Prin
urmare, norma juridică prescrie o conduită tipică capabilă să cuprindă situaţii atipice.
b) este impersonală; norma juridică nu se adresează unor persoane individuale (concrete), ci unui
cerc nedeterminat de persoane. Norma juridică nu-şi pierde caracterul impersonal prin faptul existenţei
unor reglementări care vizează organe unipersonale, spre exemplu: Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, procurorul General al Ţării,
Ministrul Justiţiei, Preşedintele Curţii de Conturi etc. Prin reglementările menţionate se are în vedere
funcţia ca atare nu persoana care îndeplineşte la un moment dat funcţia respectivă.
Prin cele două caracteristici, generală şi impersonală, norma juridică se deosebeşte de un act
individual, care este concret şi personal, care individualizează persoana destinatarului (spre exemplu,
autorizaţia de construcţie este un act administrativ, individual, indică destinatarul, producându-şi efecte
numai asupra acestuia, sau, contractul încheiat între două persoane, este un act juridic individual ale
cărui efecte se produc, în principiu, numai cu privire la părţile contractante).
c) este tipică; această caracteristică rezultă din generalitatea normei juridice, din

8
preocuparea puterii publice (statale) de formare a modelului de conduită - tip - a unui etalon, un model de
comportament - în vederea acceptării acesteia în practica relaţiilor sociale, prin raportare la un interes
social legalmente protejat.
d) este obligatorie; norma juridică este o poruncă, un comandament, altfel spus „forţa legii constă
în: a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi”. Obligativitatea normei juridice este dictată, în mod
exclusiv, de necesitatea asigurării ordinii sociale şi de drept şi este asigurată prin constrângere exterioară,
prin intermediul sancţiunii juridice.
e) este repetabilă şi are caracter de continuitate; norma juridică se va aplica imediat, din
momentul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat, până la data de la care iese din vigoare;

§ 2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Norma juridică, pentru a îndeplini condiţiile unui etalon de conduită la care să se raporteze membrii
societăţii în relaţiile dintre ei (sau în relaţiile lor cu natura) trebuie să îndeplinească cerinţele unei
organizări interne, trebuie să răspundă unor condiţii de logică internă.
Din această perspectivă se reliefează structura logică-juridică a normei care este alcătuită din trei
elemente:
a) ipoteza normei juridice, indică domeniul situaţiilor, al împrejurărilor în care se aplică norma
juridică; ipoteza poate fi determinată, dacă legea însăşi determină împrejurările în care se aplică norma
respectivă, sau nedeterminată (sau relativdeterminată) dacă împrejurările sunt formulate de o manieră
generală; ca principiu, ipoteza normei juridice este determinată, pentru a nu întâmpina greutăţi în privinţa
transpunerii în viaţă;
b) dispoziţia normei, formează conţinutul acesteia, deoarece poate impune o anumită conduită,
obligă la abţinerea de la săvârşirea unei fapte, permite anumite acţiuni, toate acestea în cadrul condiţiilor
prevăzute de ipoteză. Pe scurt, dispoziţia cuprinde drepturile şi obligaţiile pe care le au subiectele de drept
în cadrul împrejurărilor descrise de ipoteză.
Dispoziţia, după modul în care este prescrisă, poate fi, determinată sau relativdeterminată.
Dispoziţia poate fi exprimată prin următoarele precizări: „are dreptul”, „are obligaţia”, „i se impune”,
„poate”, „are posibilitatea” etc.
c) sancţiunea prescrie consecinţele nerespectării dispoziţiei. Sancţiunea are rolul de
a descuraja comportarea nelegală, a persoanei, neconformă cu dispoziţia.
După gradul de determinare, sancţiunile pot fi: determinate, relativ-determinate, alternative, şi
cumulative.
După ramura de drept potrivit căreia se aplică, sancţiunile pot fi: civile (pentru dreptul civil),
disciplinare (pentru dreptul muncii), administrative (pentru dreptul administrativ), penale (pentru dreptul
fiscal) etc.
După natura lor, sancţiunile pot privi: patrimoniul (patrimoniale), drepturile persoanei (decăderea din
drepturi), actele persoanei (nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea), persoană însăşi (privativă de libertate).
ü Cele trei elemente de structură nu sunt riguros întâlnite în toate normele juridice. Dintr-o normă
juridică poate lipsi ipoteza sau sancţiunea, dispoziţia nu poate lipsi niciodată. De asemenea, ordinea
elementelor de structură este indiferentă.

3. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Clasificarea normelor juridice se face după mai multe criterii:

9
 a) După obiectul de reglementare juridică şi al metodelor de reglementare specifice
fiecărei ramuri de drept în parte, distingem atâtea tipuri de norme câte ramuri de drept există în sistemul
dreptului, şi anume: de drept constituţional, de drept civil, de drept comercial, de dreptul muncii,
de drept administrativ, de drept penal etc.
b) Potrivit forţei juridice a actului normativ care este determinată de natura şi locul
organului de drept de la care provine respectiva normă, avem norme juridice cuprinse în:
- legi, atunci când actul normativ este elaborat de Parlament. În sistemul actelor normative legea
are forţa juridică supremă.
- în decrete, în hotărâri guvernamentale sau ordonanţe.
Decretul este emis de Preşedintele României în câteva domenii (situaţii) stabilite prin Constituţie
(spre exemplu, instituirea stării de asediu sau a stării de necesitate). Hotărârea Guvernului se adoptă în
vederea executării legilor.
Ordonanţa (denumită şi simplă) şi Ordonanţa de urgenţă se adoptă de către
Guvern şi au aprobarea Parlamentului (anterioară sub forma unei legi de abilitare a Executivului pe
perioada vacanţei parlamentare, în cazul ordonanţei sau ulterior, în cazul ordonanţei de urgenţă).
Ordinele, regulamentele, instrucţiunile, circularele emise de miniştri, de Guvernatorul Băncii
Naţionale, de Preşedintele Autorității de Supraveghere Financiarăii de Supraveghere Financiară 1 etc., vizează, de regulă, domenii relativ
restrânse şi au ca scop executarea legilor.
- deciziile emise de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene şi locale)
reglementează, în limitele legii şi ale hotărârilor de guvern, probleme diverse, specifice razei teritoriale
respective (judeţ, comună, oraş).
c) După modul de cuprindere a elementelor de structură ale normei juridice,
normele juridice se împart în: complete (sau determinate) şi incomplete (sau nedeterminate). Normele
complete cuprind, în conţinutul lor (ce corespunde articolului din actul normativ în care sunt publicate)
toate elementele de structură (ipoteză, dispoziţie, sancţiune).
Un act normativ, însă este elaborat ţinând seama de corelaţiile cu alte acte normative, reglementare
care face trimitere sau se completează cu alte reglementări din acelaşi act normativ sau din alte acte
normative, făcând loc unei interpretări sistematice. Această normă (exprimată într-un act normativ) se
consideră incompletă sau nedeterminată. Normele incomplete se clasifică, la rândul lor, în norme de
trimitere şi norme în alb.
Normele de trimitere se completează cu norme în vigoare (existente în acelaşi act normativ sau în
alte acte normative).
Normele în alb urmează a fi întregite cu dispoziţii din acte normative ce urmează să intre în vigoare.
d) După sfera de aplicare normele juridice se împart în norme generale, speciale şi de excepţie.
Normele generale se aplică tuturor relaţiilor sociale dintr-un domeniu sau dintr-o ramură de drept. Au,
prin urmare, cea mai largă sferă de aplicabilitate.
Din această perspectivă normele generale dintr-o ramură formează dreptul comun pentru o întreagă
sferă de reglementare, ce cuprinde mai multe ramuri de drept. În acest sens, art. 2 Cod civil prevede
„prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate
domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale” pentru ca art. 3 să precizeze în cuprinsul
titlului său „aplicarea generală a codului civil”.

1
Autoritatea de Supraveghere Financiară s-a înființii de Supraveghere Financiarăat în 2013 ca autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu
personalitate juridică, independentă, autofinanții de Supraveghere Financiarăată i î i exercită atribu ții de Supraveghere Financiarăiile prin preluarea i reorganizarea tuturor atribu ții de Supraveghere Financiarăiilor i
prerogativelor Comisiei Nații de Supraveghere Financiarăionale a Valorilor Mobiliare (CNVM), Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) i Comisiei
de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP).

10
 Normele speciale se aplică unei sfere mai restrânse de relaţii sociale din cadrul unui domeniu sau
ramuri de drept. În acest sens, Codul civil precizează că „Normele speciale, restrâng exerciţiul unor
drepturi civile sau prevăd sancţiuni civile, acestea se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege
[art. 11 alin. (1)]. Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care
interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri [art. 11 alin. (2)]”.
Prin urmare, normele speciale derogă de la normele generale ale dreptului comun ( specialia
generalibus derogant).
Spre exemplu, Codul civil prevede că dispoziţiile capitolului VII (Titlul IX) constituie dreptul comun
în materia societăţilor [art. 1887 alin. (1)]. După forma lor, societăţile pot fi: simple, în participaţiune, în
nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni,
cooperative, alte tipuri de societate anume reglementate de lege [art. 1887 alin. (2) Cod civil]. Potrivit
art. 1887 alin. (2), legea însă poate reglementa în afară de cele prevăzute de Codul civil (la art.
1888) şi alte tipuri de societăţi, după forma juridică, natura şi obiectul de activitate. În acest sens,
exemplificăm Legea nr. 31/1990, care este lege specială prin raportare la Codul civil în materia
societăţilor. Aceasta prevede că, societăţile comerciale pot îmbrăca următoarea formă juridică: în nume
colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni (art. 2), deci
numai cinci dintre cele enumerate la art. 1888 Cod civil.
Dacă se pune problema aplicării celor două categorii de norme - generală sau specială - unor
anumite relaţii sociale, se aplică întotdeauna norma specială.
Normele de excepţie completează normele generale sau speciale, respectiv, admit derogări de la
conduita prescrisă de acestea. Normele de excepţie, ca şi normele speciale, sunt de strictă interpretare
(exceptiones sunt strictissimae interpretationis) şi aplicare, deci nu pot fi extinse prin interpretare.spre
exemplu, activitatea de asigurare în România poate fi exercitată, potrivit legisla ției în vigoare (Legiiiei în vigoare (Legii
nr.236/2018 privind distribuției în vigoare (Legiiia în asigurări i Legii nr. 237/2015 privind autorizarea i supravegherea
activităției în vigoare (Legiiii de asigurare) numai de către societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi mutuale, prevăzute de Codul
civil şi Legea nr. 31/1990.
e) După caracterul conduitei prescrise normele sunt:
1. imperative, care exclud orice derogare (abatere), trebuie aplicate întocmai, deci ele impun o
anumită conduită de urmat; acestea se împart la rândul lor în:
F onerative, care obligă expres o anumită acţiune (conduită);
F prohibitive, care obligă la abţinerea de la o anumită acţiune, care interzic săvârşirea unor
acţiuni (sunt prin excelenţă norme de drept penal);
Nerespectarea normelor onerative şi prohibitive atrage după sine aplicarea unor sancţiuni.
2. dispozitive, sunt acele norme a căror aplicare este lăsată la aprecierea (dispoziţia) subiectului.
Deci, subiectul îşi hotărăşte propria conduită, din mai multe. Aceste norme sunt la rândul lor:
 permisive (de împuternicire), care prevăd anumite drepturi în beneficiul persoanelor fizice
sau juridice. Deci nici nu obligă, nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni.
 supletive, care permit subiectelor să-şi aleagă singure conduita de urmat, şi numai dacă
acestea nu şi-au determinat singure conduita se va aplica dispoziţia normei. Prin urmare normele
supletive înlocuiesc (suplinesc) manifestarea de voinţă a părţilor, reglementând conduita lor numai în
subsidiar.
Cele mai multe norme de acest fel le întâlnim în dreptul civil, unde se aplică cu precădere principiul
„forţei obligatorii a contractului între părţi” potrivit căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege
între părţile contractante” [art. 1270 alin. (1) Cod civil].
O categorie aparte de norme, o formează normele de recomandare. Aceste norme se utilizează cu
prilejul reglementării unor probleme de interes general ale activităţii organizaţiilor cooperatiste sau

11
persoanelor juridice fără scop patrimonial, cărora li se recomandă să adopte reglementări asemănătoare
celor din domeniul autorităţilor publice, societăţilor comerciale cu capital de stat, mixt sau privat.
f) Sistemul normelor juridice cunoaşte o categorie de norme juridice considerată aparte,
denumite norme organizatorice. Aceste norme se referă la organizarea instituţiilor şi a organismelor
sociale, şi prevăd în conţinutul lor: modul de înfiinţare, scopurile, competenţele, relaţiile cu alte
instituţii etc.. Aceste norme reprezintă cadrul legal de organizare şi funcţionare a instituţiilor şi
organismelor sociale.
g) Ştiinţa dreptului face deosebire între normele juridice şi cele tehnice.
Normele tehnice sunt reguli de conduită care prescriu modul de utilizare a mijloacelor de producţie
prin raportare la forţele naturii, în concordanţă cu legi şi procese obiective. Uneori acestea dobândesc
valoare juridică. Astfel, statul este interesat în respectarea cu stricteţe a prescripţiilor lor, atunci când fiind
încălcate sunt urmate de accidente de muncă şi drept urmare atrag după sine sancţiuni de natură juridică.
Spre exemplu, încălcarea unor norme de protecţie a muncii, care este urmată de consecinţe grave
(pierderi de vieţi omeneşti sau prejudicii patrimoniale grave). Prin urmare, raportul iniţial tehnic, devine
un raport juridic.

12
 CAPITOLUL III
Aplicarea/acţiunea normei juridice

Normele juridice sunt elaborate pentru a fi aplicate. În acest sens norma juridică se aplică sau
acţionează concomitent: într-o anumită perioadă de timp, pe un anumit teritoriu (spaţiu) şi asupra
persoanelor.

§ 1. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN TIMP

Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de trei momente: intrarea în vigoare, acţiunea şi
ieşirea din vigoare a normei juridice.
ü Normele juridice intră în vigoare după cum urmează:
- legile intră în vigoare la trei zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial al
României, Partea I, dacă nu se prevede o altă dată (art. 78 din Constituţia României, revizuită);
- ordonanţele emise de Guvern în temeiul unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la trei zile
de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară precizată în conţinutul
lor;
Termenul de trei zile atât pentru intrarea în vigoare a legilor, cât şi a ordonanţelor emise de Guvern se
calculează pe zile calendaristice (nu pe zile libere, ca termenele procedurale) începând cu data publicării
în Monitorul Oficial şi expiră la orele 24 ale celei de-a treia zi de la publicare.
- ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial,
Partea I, cu condiţia să fie depuse în prealabil la acea Cameră a Parlamentului competentă să fie sesizată,
dacă cuprinsul ordonanţelor nu prevede o dată ulterioară;
- celelalte acte normative adoptate de Parlament, actele administrative cu caracter normativ ale
autorităţilor administrative autonome, inclusiv, ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de
organele administraţiei publice centrale de specialitate intră în vigoare la data publicării în Monitorul
Oficial, dacă în textul lor nu se prevede o dată ulterioară.
ü De la data intrării în vigoare norma juridică începe să se aplice, cu alte cuvinte, devine activă.
Acţiunea normei juridice este guvernată de principiul neretroactivităţii, potrivit căruia norma
juridică este activă, respectiv, se aplică numai pentru viitor, din momentul intrării în vigoare până la data
ieşirii din vigoare. Principiul neretroactivităţii este prevăzut expres în următoarele dispoziţii normative:
- în Constituţie, potrivit art. 15 „Legea dispune numai pentru viitor (...)”;
- în Codul civil, în art. 6 - cu referire la legea civilă - se precizează „Legea civilă este aplicabilă
cât timp este în vigoare. Ea nu are putere retroactivă” per a contrario, se aplică pentru viitor.
- în Codul penal, art. 11 prevede că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost
săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.
De asemenea, norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor [art. 9 alin. (2) Cod civil],
contrar doctrinei unanim acceptată până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, potrivit căreia,
normele interpretative care interpretează norme ce sunt deja în vigoare, fac corp comun cu normele
juridice interpretate, şi prin urmare retroactivează;
Principiul neretroactivităţii comportă următoarele excepţii:
- retroactivitatea normelor juridice, potrivit căreia, normele juridice se aplică şi asupra
raporturilor născute înaintea intrării sale în vigoare. Art. 15 din Constituţie prevede neretroactivitatea
legii, ca regulă (Legea dispune numai pentru viitor), dar, cu excepţia legii penale mai favorabile (mai

13
blânde) sau contravenţionale mai favorabile, care retroactivează. În acest caz, Codul penal prevede
retroactivitatea normei penale, dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei
intervin mai multe reglementări, se va aplica norma care stabileşte un regim sancţionator mai favorabil
[art. 13 alin. (1)].
De asemenea, normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte retroactivează, şi
anume „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu sunt prevăzute de legea
nouă” (art. 12 Cod penal).
- ultraactivitatea normei juridice, presupune că o normă juridică îşi extinde efectele după ieşirea
ei din vigoare; spre exemplu, în dreptul penal, dacă legea veche pe timpul căreia s-a produs infracţiunea
prevede o sancţiune mai blândă decât legea nouă, potrivit regulii legii mai favorabile, se aplică legea
veche, care-şi produce efecte după ieşirea ei din vigoare. Ultraactivitatea se aplică la situaţii determinate,
precizate de legea nouă în mod expres, fiind o excepţie.
Un exemplu de ultraactivitate a normei juridice este Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea
imobiliară, care prevedea1, că deşi legea nouă intră în vigoare la 90 de zile de la publicare, unele dispoziţii
vor ieşi din vigoare treptat şi progresiv, după 90 de zile - deci continuă să-şi producă efectele şi după
abrogare - în raport de data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară la
nivelul judeţului [art. 72 alin. (2) şi (3)].
Cu privire la ultraactivitate Curtea constituţională a precizat că o lege posterioară nu poate atinge
dreptul născut sub imperiul legii anterioare. Legea nouă poate modifica, suprima sau înlocui acest
drept cu un alt drept care se naşte prin legea nouă.
ü Norma juridică se aplică până când iese din vigoare. Un act normativ iese din vigoare prin
abrogarea sa de un alt act normativ de acelaşi grad sau de un grad superior.
Elaborarea normelor juridice este determinată de anumite condiţii sociale, economice, politice, culturale,
prin urmare, schimbarea acestora trebuie să se reflecte şi în normele de drept.
Normele juridice încetează să se aplice prin trei modalităţi: ajungerea la termen, desuetudinea şi
abrogarea.
Ajungerea la termen, ca mod de ieşire din vigoare, este specifică aşa-numitelor legi temporare 2
pentru care se prevede un termen de ieşire din vigoare (spre exemplu un act normativ de indexare a
salariilor pe o anumită perioadă) sau acte normative care au fost edictate pentru cauze excepţionale
(denumite stări de necesitate, calamităţi), ajungerea la termen pentru acest din urmă caz este încetarea
cauzei respective (de necesitate).
Desuetudinea este un mod de ieşire din vigoare a unei norme juridice, considerată perimată sau
învechită, datorită:
- schimbărilor radicale ale condiţiilor social-economice şi politice care au determinat edictarea ei,
spre exemplu, în cazul unei revoluţii care a determinat schimbarea orânduirii sociale;
- neaplicării ei o perioadă mai lungă de timp, în care s-au schimbat condiţiile economico-sociale,
relaţiile sociale ce au format obiectul său de reglementare.
Abrogarea este principala modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice, şi este determinată de
intrarea în vigoare a altei norme juridice, noi. Abrogarea este expresă şi tacită. Abrogarea expresă poate
fi directă sau indirectă.
Abrogarea expresă directă arată în actul normativ nou legea anterioară sau ce articol anterior se
abrogă, nominalizează deci, legea, capitolele sau articolele dintr-o lege care se abrogă.

1
În prezent Legea nr. 7/1996 este abrogată prin Codul civil (Legea nr. 287/2009) Titlul VII din Cartea a III-a, intitulat
„Cartea funciară” art. 858 - 875.
2
Clasificarea în legi permanente şi legi temporare se poate utiliza doar din perspectivă teoretică (didactică), deoarece, în
sensul strict al cuvântului, nu există legi permanente; a se vedea, B. Ştefănescu, R.
Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 33;

14
 Se foloseşte următoarea formulare: la data intrării în vigoare a prezentei legi (decret, hotărâre etc.) se
abrogă legea (decretul hotărârea) cu nr. (...) indicându-se anul apariţiei.
Abrogarea expresă indirectă specifică faptul că normele juridice contrare (care sunt anterioare)
actului normativ nou se abrogă. În acest sens se utilizează următoarea formulare: „pe data intrării în
vigoare a prezentului act normativ se abrogă orice dispoziţie legală contrară”. Abrogarea tacită sau
implicită rezultă din faptul că actul normativ nou cuprinde o reglementare diferită de actul normativ
anterior. Se înţelege astfel că, legiuitorul a dorit, tacit, să scoată din vigoare vechea reglementare.

§ 2. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN SPAŢIU

Ca principiu, normele juridice se aplică pe teritoriul unui stat.

Acţiunea normei juridice în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii. Prin urmare, legile
statului român se aplică pe teritoriul României cu excluderea acţiunii legilor altor state. Acest principiu
este consacrat de legea română în:
- Codul civil, care consacră teritorialitatea legii civile astfel: „Actele normative adoptate de
organele, de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în
care se prevede altfel. Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile
administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială” [art. 7 alin. (1) şi (2)];
- Codul penal (art. 3) care prevede că: „Legea penală se aplică infracţiunilor pe teritoriul
României”. Norma penală defineşte în continuare şi noţiunea de teritoriu pe baza următoarelor
coordonate: a) solul; b) subsolul; c) marea teritorială; d) apele pe care se stabileşte frontiera de stat (râuri,
fluvii); e) coloana de aer aflată deasupra teritoriului; Prin utilizarea „ficţiunii juridice” principiul
teritorialităţii cunoaşte efecte de extindere sau efecte extrateritoriale.
Efectul de extindere al noţiunii de teritoriu presupune că „teritoriul României” cuprinde şi suprafaţa
şi spaţiile navelor şi aeronavelor româneşti care au arborat drapelul naţional. Prin urmare oriunde s-ar afla
aeronavele şi navele româneşti la bordul lor se aplică legea română 2. De asemenea, „teritoriul României”
cuprinde şi sediile misiunilor diplomatice şi consulare ale României în alte ţări, precum şi reprezentanţele
economice şi turistice ale statului român deschise pe teritoriul altor state. Efectele de extindere ale
noţiunii de teritoriu sunt prevăzute şi în Codul penal, care prevede „Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român,
ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt
săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării” [art.
5 alin. (1)].
Efectul de extindere al noţiunii de teritoriu este prevăzut şi de Codul civil, astfel „starea civilă şi
capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se
prevede altfel [art. 2572 alin. (1) Cod civil]. Aceasta înseamnă că, persoana română aflată în străinătate
rămâne supusă legii române. Potrivit legii române legea personală este legea cetăţeniei.
De asemenea, în practica internaţională, în vederea reglementării aplicării extrateritoriale a normelor
juridice, se încheie convenţii multilaterale, spre exemplu, în materia vânzării internaţionale de bunuri.
Există situaţii în care principiul teritorialităţii cunoaşte efecte de restrângere. Spre exemplu,
legea naţională nu se aplică pe teritoriul statului respectiv asupra unor persoane străine şi asupra bunurilor
lor. Astfel, personalul diplomatic al unei misiuni diplomatice se bucură de imunitate diplomatică,
respectiv, de un sistem de drepturi şi privilegii, ceea ce înseamnă că acesta nu intră sub incidenţa
normelor juridice naţionale. Acţiunea normei juridice în spaţiu cunoaşte două aspecte, intern şi
internaţional.

15
 Aspectul intern se referă la faptul că norma juridică se aplică raporturilor juridice care se nasc, se
modifică şi se sting pe teritoriul României, indiferent că normele respective au vocaţia aplicării pe întreg
teritoriu ţării sau în limitele teritoriale ale unui judeţ, municipiu, oraş, comună.
Aspectul intern este exemplificat de dispoziţiile Codului civil care prevăd: „Actele normative
adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de
cazul în care se prevede altfel.
Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice
locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială”
[art. 7 alin. (1) şi (2)].
Aspectul internaţional, este pus în lumină de prezenţa unui element străin (de extraneitate) care
priveşte unul dintre elementele de structură ale raportului juridic (fie persoanele, fie conţinutul sau
obiectul).
Astfel că, pe teritoriul unui stat se pot naşte şi conflicte de legi, determinate de extinderea
raporturilor civile şi comerciale pe plan internaţional, datorită prezenţei elementului de extraneitate. Acest
fapt a condus la întâlnirea mai multor reglementări naţionale din state diferite dând naştere la conflicte de
legi. Conflictele de legi sunt rezolvate de normele conflictuale ce intră în obiectul de studiu al ramurii de
drept internaţional privat. Conflictele de legi se nasc din raporturi de drept privat cu element străin - de
extraneitate (spre exemplu, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat în străinătate, sau
executarea unui contract se realizează pe un teritoriu străin faţă de locul încheierii contractului, sau una
dintre părţile contractante este de altă cetăţenie, decât cealaltă etc.).
Dintre normele conflictuale care rezolvă conflicte de legi, exemplificăm: lex fori (legea instanţei),
lex loci actus (legea locului în care s-a încheiat contractul) lex personalis (legea personală) les rei sitae
(legea locului unde se află bunul) etc.
Pentru raporturile juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile, care
înseamnă şi rezolvarea conflictului de legi în spaţiu, se face ţinându-se seama de normele de drept
internaţional privat. Acestea sunt cuprinse în Cartea VII din Codul civil, potrivit art. 8 Cod civil.

§ 3. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ASUPRA PERSOANELOR

Dreptul este o ştiinţă socială prin urmare, normele juridice, ca set de reguli de conduită, au ca
destinatari persoanele, fizice sau juridice, după caz.
Principiul care guvernează aplicarea normei juridice asupra persoanelor este principiul
personalităţii, care presupune că „legea elaborată de puterea se stat se aplică tuturor persoanelor ce se
află în relaţie politico-juridică cu statul ori care dispun de un anumit statut juridic acordat de stat”.
De asemenea, aplicarea normelor juridice asupra persoanelor are la bază principiul egalităţii în
drepturi în faţa legii. Astfel, „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate de Constituţie şi
prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”
(art. 1 din Constituţie). Sau, referitor la egalitatea în faţa legii civile, exemplificăm:
Normele juridice se aplică în mod egal asupra tuturor cetăţenilor fără deosebire de rasă, culoare,
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, religie, vârstă, sex sau orientare sexuală, opinie, convingeri
personale, de apartenenţă politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, avere,
origine socială, grad de cultură (art. 30 Cod civil).
Dar actele normative pot viza diferite categorii de cetăţeni: avocaţi, magistraţi, notari, funcţionari
publici, cadre didactice, medici, farmacişti, etc.
Sintetizând, şi exemplificând, normele juridice din dreptul privat (dreptul civil şi dreptul comercial)
pot fi împărţite în trei categorii, din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică:

16
  legi cu vocaţie generală de aplicare, care privesc atât persoanele fizice cât şi persoanele
juridice, spre exemplu, Codul civil.
 legile civile cu vocaţie specială de aplicare, adică au ca destinatari:
- numai persoanele fizice, spre exemplu, O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale
(corespunzând profesioniştilor comercianţi persoane fizice);
- numai persoanele juridice, spre exemplu, Legea nr. 31/1991, republicată şi modificată, privind
societăţile comerciale (corespunzând profesioniştilor comercianţi persoane juridice).
Aplicarea normei juridice asupra persoanelor se referă şi la regimul juridic al străinilor, care
cunoaşte trei forme de reglementar: regimul naţional, regimul special, clauza naţiunii celei mai favorizate:
- potrivit regimului naţional se recunoaşte străinilor aceleaşi drepturi de care se bucură proprii săi
cetăţeni;
- prin regimul special, se acordă străinilor unele drepturi, prevăzute în acorduri internaţionale sau
în legislaţii naţionale;
Clauza naţiunii celei mai favorizate constă, spre exemplu, în aceea că un stat acordă cetăţenilor din
statul A un tratament la fel de avantajos ca acela oferit cetăţenilor unui stat B, considerat favorizat. Clauza
are ca temei juridic o convenţie între părţi 3.

CAPITOLUL IV Izvoarele dreptului. Izvoarele dreptului afacerilor

§ 1. SENSURILE EXPRESIEI „IZVOR DE DREPT”

Expresia „izvor de drept” are, în principiu două sensuri, material şi formal.

În sens material, prin izvor de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă care au determinat
apariţia normelor juridice, prin acţiunea legiuitorului (deoarece din necesităţile practice se naşte obiceiul
juridic).
În sens formal, izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a normelor juridice, respectiv,
actele normative, legile.
După modul în care sunt exprimate, izvoarele de drept sunt scrise (actul normativ, legea) şi nescrise
(obiceiul juridic).

§ 2. IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI

ü În sens strict, izvoarele formale ale dreptului sunt actele normative, respectiv legile. Prin lege se
înţelege, în sens strict, actul normativ adoptat de Parlament, şi în sens larg, toate actele normative
(decrete, hotărâri, ordonanţe, ordine, instrucţiuni, regulamente, circulare, decizii). Sunt izvoare de drept:
- legea, adoptată de Parlament (organul puterii legiuitoare). Legea este fundamentală, respectiv,
Constituţia (reglementează procedura legiferării). De asemenea, Parlamentul adoptă legi constituţionale
(sunt cele de revizuire a Constituţiei). De asemenea, legile sunt: organice (reglementează anumite
domenii prevăzute în
Constituţie1 şi legi ordinare2 (art. 73 din Constituţie);

1
Domeniile sunt prevăzute de art. 73 alin. (3), din Constituţia României. Legile organice se adoptă cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere [art. 76 alin. (1) din Constituţie].
2
Legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră [art. 76 alin. (2) din Constituţie].

17
 - decretul este emis de preşedintele României (art. 100 din Constituţie) în câteva situaţii prevăzute
de Constituţie3;
- hotărârile şi ordonanţele sunt adoptate de Guvern (organul puterii executive). Hotărârile se emit
pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în
limitele şi condiţiile prevăzute de acestea (art. 108 din
Constituţie)2. Guvernul poate adopta şi ordonanţe de urgenţă în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată [art. 115 alin. (5) din Constituţie];
- ordinele, instrucţiunile, regulamentele, circularele emise de miniştri, de
Guvernatorul Băncii Naţionale, Preşedintele Autorită ții de Supraveghere Financiarăii de Supraveghere Financiară (A.S.F.) au în vedere
domenii relativ restrânse şi au ca scop executarea legilor;
- deciziile emise de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene şi locale)
reglementează, potrivit legii şi hotărârilor de Guvern, problemele specifice unităţii administrativ-
teritoriale respective (judeţ, oraş, comună);
- contractul normativ; contractul, ca atare, este un act juridic individual, în sensul că el stabileşte
drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate; contractul normativ, însă nu vizează drepturile şi
obligaţiile unor subiecte determinate (cum este cazul părţilor raportului juridic, respectiv, vânzător-
cumpărător, locator-locatar etc.), ci are în vedere reglementări cu caracter general. Astfel, în domeniul
raporturilor de muncă (în ramura dreptului muncii şi al securităţii sociale) contractul normativ este izvor
de drept sub forma contractelor colective de muncă, care reglementează condiţiile generale ale
organizării procesului muncii şi în temeiul cărora sunt încheiate, ulterior, contracte individuale de muncă.
În acest sens art. 41 alin. (5) din Constituţie prevede „dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi
caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”.
- deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, sunt
general obligatorii şi au putere numai pentru viitor (art. 147 din
Constituţie); Curtea Constituţională este organ distinct de instanţele judecătoreşti având competenţa de a
verifica dacă un anumit text de lege este conform cu prevederile Constituţiei. Curtea Constituţională nu
este competentă să emită norme juridice, dar hotărârile sale pot decide ca o normă juridică să nu se mai
aplice, deoarece nu este constituţională.
- prevederile tratatelor de instituire a Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale
Uniunii cu caracter obligatoriu (regulamente, directive, decizii) au prioritate faţă de dispoziţiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare [art. 148 alin. (2) din
Constituţie].
ü În dreptul nostru nu constituie izvoare de drept: obiceiul juridic (cutuma), jurisprudenţa judiciară
sau practica judecătorească (precedentul judiciar), doctrina (literatura juridică).
Obiceiul juridic este format dintr-un ansamblu de reguli rezultate din experienţa de viaţă a unei
comunităţi, din repetarea unor practici. Aceste reguli cutumiare devin norme juridice numai prin
recunoaşterea lor expresă prin lege. Ramurile dreptului muncii, ale dreptului penal 3 sau ale dreptului
administrativ etc., nu cuprind referiri la obicei. În dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional
public4 cutuma constituie în anumite cazuri, prevăzute de lege, după cum vom vedea într-o secţiune

3
Situaţiile sunt prevăzute de art. 91 alin. (1) şi (2), art. 92 alin. (2) şi (3), art. 93 alin. (1) art. 94 lit. a), b), c), din
Constituţie
2
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domeniul care nu fac
obiectul legilor organice [art. 115 alin. (1) din Constituţie]. Legea de abilitare stabileşte domeniul şi data până la care se pot
emite ordonanţe.
3
Spre exemplu, în dreptul penal se aplică principiul legalităţii pedepsei şi al incriminării (nulla poena sine lege şi nullum
crimen sine lege) adică, izvor al dreptului penal este întotdeauna legea scrisă.
4
Statutul Curţii internaţionale de Justiţie menţionează expres cutuma ca „dovada unei practici generale, acceptate ca drept”
,.

18
ulterioară, izvor de drept. Jurisprudenţa judiciară sau practica judecătorească. Precedentul judiciar.
Jurisprudenţa sau practica judecătorească reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de
instanţele de toate gradele1. Rolul jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete, prin
urmare, nu este creatoare de norme juridice. Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile din
proces, potrivit principiului relativităţii, pe când izvorul de drept reprezintă o normă generală, opozabilă
erga omnes (tuturor). Deci, nu este izvor de drept. Cu toate acestea, în practică, se constată că instanţele
de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege. Precedentul judiciar
reprezintă o decizie a judecătorului pronunţată anterior într-o cauză analogă. Fără a fi doar sursă de
interpretare, decizia judecătorului devine astfel sursă creatoare de drept. „În măsura în care o decizie
anterioară interpretează dreptul existent, această interpretare se impune în cauzele suficient de
asemănătoare”.
O situaţie specială este reprezentată de hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura
recursului în interesul legii, în cadrul cărei proceduri hotărârile au efect general. Dacă instanţele
judecătoreşti pronunţă soluţii diferite referitoare la aceleaşi probleme de drept, Înalta Curte (...) poate
„impune alegerea unei soluţii şi unificarea, pentru viitor, a soluţiilor care vor fi pronunţate” . Prin această
procedură Înalta Curte (...) asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către diversele instanţe
judecătoreşti. Doctrina, sau literatura juridică, reprezintă interpretările şi analizele pe care specialiştii
în drept le dau fenomenului juridic. Doctrina nu este izvor de drept, dar această teorie juridică sprijină
legiuitorul în procesul de creare a normelor juridice şi judecătorul în procesul de aplicare a acestora.

§ 3. SISTEMATIZAREA ACTELOR NORMATIVE

Actele normative formează sistemul legislaţiei, un sistem dinamic care presupune permanente
modificări şi adaptări în concordanţă cu schimbările economico-sociale şi politice. Sistematizarea
legislaţiei, este determinată de varietatea actelor normative, această preocupare ţine seama de
particularitatea raporturilor juridice, pe care le reglementează, specifică fiecărui domeniu sau ramuri.
Sistematizarea înseamnă simplificarea, reducerea şi concentrarea reglementărilor. Formele de
sistematizare sunt: încorporarea şi codificarea.
Încorporarea, considerată formă inferioară de sistematizare, presupune aşezarea actelor normative
după anumite criterii: cronologie, ordine alfabetică, pe ramuri, pe instituţii etc. Spre exemplu,
încorporarea conduce la alcătuirea de colecţii de legi, de decrete, de hotărâri publicate periodic etc., sau la
alcătuirea de culegeri de acte normative sau de îndrumare legislative, efectuate de persoane particulare de
specialitate juridică.
Codificarea este forma superioară de sistematizare, deoarece organizează normele juridice care
aparţin aceleiaşi ramuri într-un act normativ, cu forţă juridică de lege, cod.
Codul reflectă patru grupe de factori: politici, economici, ideali şi juridici. Codul, ca rezultat al acţiunii de
sistematizare superioară, trebuie să îndeplinească condiţii de: claritate, precizie, integralitate în expunere,
logică etc. Eforturile speciale acţiunii de codificare au determinat elaborarea codurilor civil: muncii,
penal, fiscal, procesual civil etc.

1
Instanţele judecătoreşti în ordine ierarhică crescătoare sunt: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie (este instanţa cu cel mai înalt rang în sistemul judiciar român). 2 A se vedea pentru detalii, N. Popa, op. cit.,
pp. 156- 161.

19
 § 4. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR

Sunt avute în vedere izvoarele formale ale dreptului afacerilor. Acestea sunt materializate în actele
normative (legile, în sens larg) ce reglementează raporturile juridice în care o parte are calitatea de
profesionist, fie comerciant, fie necomerciant.
Raporturile juridice respective sunt de drept civil, de drept comercial, de dreptul muncii, de drept
administrativ, de drept fiscal, de drept penal. Izvoarele dreptului afacerilor sunt:
1. Constituţia, deoarece este reglementarea de bază în privinţa organizării social - economice a
ţării, a formelor de proprietate, a economiei de piaţă, a liberei iniţiative şi concurenţe, a libertăţii
comerţului, a concurenţei loiale, a drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor etc. Dispoziţiile legale
corespunzătoare acestor domenii, dezvoltate prin legislaţie specială, formează cadrul legal de bază pentru
dreptul afacerilor.
2. Codul civil român1, deoarece în art. 3 se precizează expres aplicarea generală a acestuia cu
privire la „raporturile dintre profesionişti şi la raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de
drept civil”.
Din categoria codurilor, menţionăm: Codul muncii, Codul fiscal, Codul vamal, Codul consumului,
Codul penal în măsura în care raporturile juridice specifice acestor ramuri au în vedere profesioniştii
(comercianţi sau necomercianţi).
3. Legile, în sensul larg al termenului, reprezintă sfera cea mai cuprinzătoare - supusă unui proces
de modificare permanentă - prin care se reglementează raporturile juridice de afaceri.
Fără a le cuprinde în totalitate, exemplificăm, legi, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, hotărâri de
guvern, regulamente, circulare - izvoare de dreptul afacerilor:
Legea nr. 31/1990 privind societăţile, republicată şi modificată; Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului, republicată şi modificată; Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenții de Supraveghere Financiarăei i
de insolvenții de Supraveghere Financiarăă, modificată; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, modificată; Legea nr. 335/2007 privind camerele de comerţ şi industrie, modificată şi
completată; Legea nr. 21/1996, privind concurenţa (Legea concurenţei), republicată; Legea nr. 414/2002
privind impozitul pe profit; Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
comitetului european de întreprindere, republicată; O.U.G. nr 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale,
modificată; O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, modificată 7;
Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată şi modificată; Hotărârea de
Guvern nr. 187/2007 privind procedurile de informare şi consultare şi alte modalităţi de implicare a
angajaţilor în activitatea societăţii europene; Regulamentul privind ordinul de plată nr. 8/1994, aprobat
de Banca Naţională a României, modificat prin Circulara nr. 33 din 21 august 2002 etc.
4. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului.
ü Uzanţele potrivit Codului civil [art. 10 alin. (4)] înseamnă obiceiul locului şi uzurile
profesionale (denumite, anterior intrării în vigoare a Codului civil actual, uzuri comerciale 11). Calitatea de
izvor de drept a uzanţelor este însă o situaţie de excepţie, deoarece:
- se face apel la acestea numai în subsidiar, şi anume „în cazurile neprevăzute de lege” [art. 10
alin. (1) Cod civil].
- „în materiile reglementate prin lege, uzanţele produc efecte numai în măsura în care sunt
recunoscute ori admise expres de lege” [art. 10 alin. (2) Cod civil]. Acest aspect rezultă din cuprinsul
1
Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009. Noul Cod civil a fost republicat în M. Of. nr. 505/2011
aplicabil din 1 octombrie 2011. În prezent Noul Cod civil este actualizat prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea O.U.G nr.
79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.
Of. nr. 255/2012.

20
articolelor din Codul civil care trimit expres la obicei, spre exemplu: art. 603 alin. (2), art. 613 alin. (1),
art. 613 alin. (2), art. 1349 alin. (1);

- existenţa, respectiv, cuprinsul unei uzanţe se dovedeşte prin culegerile elaborate de către
autorităţile sau instituţiile competente în domeniu care publică astfel de uzanţe [art. 10 alin. (3) Cod
civil]3. Potrivit aceluiaşi articol (din Codul civil), publicarea unei uzanţe într-o astfel de culegere creează
prezumţia că aceasta există, până la proba contrară.
ü Principiile generale (fundamentale) ale dreptului, despre care am făcut referire într-o secţiune
anterioară, se aplică astfel în cazurile în care legea nu prevede, se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţiile juridice asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii,
principiile generale ale dreptului” [art. 10 alin. (1) Cod civil]. Aplicarea principiilor generale ale
dreptului, se face în mod subsidiar, după constatarea că legea nu acoperă situaţia/situaţiile din practică,
nu există uzanţe, în materie, şi nici dispoziţii legale privitoare la situaţii juridice asemănătoare. Ele nu se
regăsesc, ca atare în norme juridice, ci se deduc din sistemul normativ, din practica instanţelor
judecătoreşti şi din doctrina juridică. Din acest motiv, aplicarea acestor principii a fost denumită în
literatura juridică şi analogia dreptului.
5. Tratatele internaţionale privind drepturile omului sunt izvoare de dreptul afacerilor, deoarece
„în materiile reglementate de Codul civil, dispoziţiile referitoare la drepturile şi libertăţile
persoanelor se vor interpreta şi aplica în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Codul
civil conţine dispoziţii mai favorabile” [art. 4 alin. Cod civil]. Aceste tratate au calitatea de izvoare, dacă
privesc raporturi juridice care intră în sfera de reglementare a dreptului afacerilor, care se regăseşte în
materiile prevăzute de Codul civil.
6. Dreptul Uniunii Europene. Referirea la dreptul Uniunii Europene ca izvor de drept civil,
respectiv de dreptul afacerilor, se face de art. 22 Cod civil, astfel, „În materiile reglementate de Codul
civil, dreptul Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul
părţilor”. Dreptul Uniunii, ca izvor de dreptul afacerilor este reprezentat de:
- dreptul primar sau originar al Uniunii Europene care cuprinde: tratatele institutive ale
Uniunii Europene (Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene 1 - T.F.U.E. şi Tratatul asupra Uniunii
Europene - T.U.E.), Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, la care Uniunea a aderat, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7
decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, actele de aderare ale
noilor state membre;
- dreptul derivat constă în actele adoptate de instituţiile Uniunii Europene; în principiu, acestea
sunt: regulamentul, directiva, decizia, avizul şi recomandarea. Numai primele trei dintre acestea sunt
obligatorii, celelalte două nu au acest caracter.
Regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct
aplicabil în fiecare stat membru. Ca şi o lege naţională regulamentul conţine prescripţii generale şi
impersonale. Acesta produce, automat, fără nicio intervenţie din partea autorităţilor naţionale, efecte
juridice în ordinea juridică internă a statelor membre. Regulamentul dispune astfel de o putere normativă
completă, se adresează direct subiectelor de drept intern din statele membre; de asemenea, intră în vigoare
şi se aplică simultan pe teritoriul Uniunii. Exemplificăm trei regulamente care sunt izvoare de dreptul
afacerilor: Regulamentul (CEE) nr. 2137 al Consiliului din 25 iulie 1985 privind Grupul European de
1
Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene şi Tratatul asupra Uniunii Europene au fost semnate la Lisabona pe 13
decembrie 2007 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009. 2 A se vedea art. 288 alin. (2) T.F.U.E. A se vedea art. 288 alin. (3)
T.F.U.E.

21
Interes Economic, Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8 octombrie 2001 privind statutul
societăţii europene, Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul
societăţii cooperative europene;
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar, cu privire la rezultatul care trebuie
atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele 3. Directiva
îndeplineşte o funcţie de apropiere a legislaţiilor naţionale 1, de armonizare a acestora cu dreptul Uniunii,
prin transpunerea lor în dreptul intern. Pentru a fi pusă în aplicare, directiva este supusă unui proces de
implementare, în dreptul naţional al statelor membre, stabilind în cuprinsul acesteia termene cu privire la
transpunere. Directiva „îmbracă” forma unei legi, hotărâri de guvern etc. Statul membru este liber în
privinţa formei şi a mijloacelor pentru atingerea rezultatului prevăzut în conţinutul directivei.
Exemplificăm în acest sens că, la nivelul Uniunii Europene, ca şi izvoare ale dreptului afacerilor, au fost
adoptate 12 directive în materia societăţilor comerciale, care reglementează: constituirea societăţilor
comerciale, aporturile, modificările de capital, fuziunile, contabilitatea etc., toate acestea fiind transpuse
în legislaţia naţională.
Decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. În cazul în care indică destinatarii, decizia
este obligatorie pentru aceştia. Deciziile, ca de altfel toate actele de drept derivat, se pot adresa, în egală
măsură, statelor membre ori persoanelor fizice sau juridice. Decizia se aseamănă cu actul administrativ
individual din dreptul intern, fiind un act de executare administrativă a dreptului Uniunii, iar dacă prescrie
unui stat sau tuturor statelor membre un obiectiv, parcurge toate etapele de edictare a măsurilor naţionale
de aplicabilitate generală; din această perspectivă se aseamănă cu directiva.
Avizul şi recomandarea nu sunt obligatorii nici pentru autorul nici pentru destinatarul lor 2, dar, sunt
instrumente utile de orientare a legislaţiilor naţionale invitând pe destinatar să adopte o linie de conduită
determinată. Uneori însă, recomandările şi avizele au caracter obligatoriu când au drept obiect
completarea dispoziţiilor dreptului Uniunii, cu scopul de a asigura acestuia deplina punere în aplicare în
statele membre. Spre exemplu, Recomandarea Comisiei 2003/361/CE din 6 mai 2003 referitoare la
definirea microîntreprinderilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii, transpusă în legislaţia naţională
(aceasta are caracteristicile unei directive) în O.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 175/2006. Acest
act normativ completează Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor
mici şi mijlocii (ca rezultat al transpunerii Recomandării Comisiei nr. 96/280/96 cu privire la
întreprinderile mici şi mijlocii, înlocuită prin Recomandarea Comisiei 2003/361/CE).
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii prin hotărârile sale deşi, în principiu nu reprezintă
izvor de drept - a condus la crearea unor principii de drept, proprii ordinii juridice a Uniunii, spre
exemplu, principiul priorităţii/supremaţiei dreptului Uniunii sau al efectului direct al acestuia.

1
Consiliul (...) adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre”

22
 CAPITOLUL V Interpretarea normelor juridice

§ 1. NOŢIUNEA DE INTERPRETARE

Încadrarea în generalitatea normei juridice a unui caz particular, singular, presupune din partea
organului de aplicare a normei respective, „o pregătire teoretică impecabilă”. Legiuitorul însă, nu poate
cuprinde într-o dispoziţie tipică toate situaţiile practice, care sunt, în principiu, atipice. De aceea pentru a
rezolva un caz concret este nevoie de interpretarea normei juridice, care urmează să se aplice, în vederea
încadrării corecte a cazului respectiv în prescripţiile normei.
Interpretarea normei juridice este operaţiunea logico-raţională prin care se explică conţinutul
(dispoziţia) şi sensul normelor juridice. Acest proces urmăreşte încadrarea situaţiilor practice,
potrivit împrejurărilor prevăzute de ipoteză, în dispoziţia normei. Scopul interpretării este
aplicarea corectă a normei, generală, interpretată la cazurile concrete din viaţa particulară.

§ 2. CLASIFICAREA INTERPRETĂRILOR

Interpretarea normei juridice se poate clasifica după cum urmează:

a) interpretare oficială, este obligatorie şi are forţă juridică; este realizată de
organele care emit acte normative (legiuitoare sau administrative) sau de organele care aplică dreptul
(instanţele judecătoreşti). Dacă organul emitent interpretează propriul act interpretarea se numeşte
autentică, legală sau generală.
În procesul aplicării dreptului intervine interpretarea cauzală, sau de caz, realizată de instanţele
judecătoreşti, şi care este obligatorie numai la speţa respectivă.
Interpretarea oficială, realizată fie de organele care emit norme ,fie de organele care aplică normele
respective, este reglementată expres de Codul civil în art. 9, şi anume: „Cel care a adoptat norma civilă
este competent să facă şi interpretarea ei oficială. Norma interpretativă produce efecte numai pentru
viitor. Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.
b) interpretarea neoficială, denumită şi doctrinară, este cuprinsă, de obicei, în
teoria juridică (în literatura juridică, de specialitate); această interpretare este facultativă, neavând, prin
urmare, forţă juridică.
§ 3. METODELE DE INTERPRETARE

În procesul de interpretare a normelor juridice organul care interpretează norma juridică

întrebuinţează mai multe metode:
a) metoda gramaticală, care presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale,
folosind analiza sintactică şi morfologică (gramaticală) a textului din actul normativ;
b) metoda sistematică presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale în contextul întregului
sistem legislativ, ţinându-se seama de legăturile unei dispoziţii cu altele, din acelaşi act normativ sau din
alt act normativ.
Metoda sistematică este întâlnită frecvent în practică, pornind de la calificarea unei dispoziţii ca
normă generală ori normă specială, prin respectarea următoarelor două reguli: norma generală nu
derogă de la norma specială, norma specială derogă de la norma generală. Norma generală reprezintă
regula, iar norma specială constituie excepţia. În cazul în care o situaţie din practică intră sub incidenţa
atât a unei norme generale, cât şi a uneia speciale, iar norma specială prevede expres chiar în cuprinsul ei
că se aplică situaţiei respective, are prioritate, în ceea ce priveşte aplicarea, norma specială.

23
 Raportul dintre norma generală şi specială este pus în lumină şi de Codul civil în art. 10 alin. (1).
care precizează că „Legile care derogă de la o dispoziţie generală (deci normele speciale, n.a.), care
restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile
expres prevăzute de lege”. Prin urmare, normele speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare.

F De asemenea, normele juridice române se raportează, în ceea ce priveşte interpretarea lor şi la

normele cuprinse în: tratatele internaţionale, respectiv, în domeniul drepturilor omului, şi în dreptul
Uniunii Europene, acestea din urmă având prioritate faţă de normele juridice române. Acest aspect rezultă
din cuprinsul Codului civil, după cum urmează:
- în materiile reglementate de Codul civil, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi prezentul cod, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Codul civil conţine dispoziţii mai favorabile [art.
4 alin. (1) şi (2) Cod civil];
- în materiile reglementate de Codul civil, normele dreptului Uniunii se aplică în mod prioritar,
indiferent de calitatea şi statutul părţilor (art. 5 Cod civil).
Din spiritul acestor dispoziţii rezultă o regulă de interpretare, potrivit căreia, actul normativ de rang
inferior se interpretează astfel încât să nu existe contradicţii între acesta şi cuprinsul actului normativ de
rang superior. Astfel, toate normele trebuie să fie constituţionale şi să se interpreteze în concordanţă cu
prevederile Constituţiei. Iar normele juridice interne se interpretează potrivit normelor din tratatele
internaţionale la care România este parte.
c) metoda istorică este modalitatea de lămurire a sensului şi înţelesului normei juridice luând în
consideraţie condiţiile istorice, social-juridice care au stat la baza elaborării acesteia. În cazul acestei
interpretări se recurge la comparaţii între actuala şi anterioara reglementare, la punerea în lumină a
principiilor de drept, toate acestea conducând la înţelegerea scopului pentru care a fost adoptată norma
care se interpretează, în contextul istoric dat.
d) metoda logică întrebuinţează reguli şi argumente de interpretare logică
exprimate în adagii juridice:
- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. În interpretarea normei juridice se ţine seama
de raportul dintre legea generală care reprezintă regula şi legea specială care reprezintă excepţia. Această
metodă se aplică pentru: dispoziţiile legale ce conţin enumerări limitative, dispoziţiile legale care instituie
prezumţii legale, dispoziţiile legale ce conţin excepţii.
- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Această regulă presupune că,
unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără ca prin
interpretare să se introducă excepţii pe care legea nu le prevede. - legea trebuie interpretată în sensul
aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării. Dacă o dispoziţie legală este neclară ea trebuie interpretată
pentru a avea sens, adică în vederea aplicării, şi nu în sens contrar, acela al neaplicării.
Dintre argumentele de interpretare de logică formală întrebuinţate de organul de aplicare pentru
interpretarea normei juridice exemplificăm:
 argumentul per a contrario, acesta înseamnă că, ori de câte ori un text de lege prevede un
anumit lucru, se prezumă ca el neagă contrariul;
 argumentul a fortiori. Pe baza acestui argument se ajunge la extinderea aplicării unei dispoziţii
legale, prevăzută pentru o anumită situaţie, la un caz nereglementat expres; F argumentul de analogie.
Acest argument se referă la faptul că, acolo unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi soluţie.

24
Acest argument este folosit îndeosebi, pentru rezolvarea aşa-numitelor lacune ale legii, ceea ce conduce
la faptul că norma se aplică prin analogie şi la alte situaţii decât cele prevăzute de norma în cauză.
 argumentul reducerii la absurd. Pe baza acestui argument se are în vedere că numai o anumită
soluţie este admisibilă raţional, soluţia contrară fiind o absurditate, care nu poate fi acceptată.

25
CURS 2
TITLUL II Raportul juridic de afaceri
CAPITOLUL I Raportul juridic civil. Raportul juridic de afaceri

1. Noţiune şi caractere juridice

Raportul juridic este o relaţie socială în care conduita persoanelor fizice sau a persoanelor
juridice este reglementată prin norme de drept1.
Raportul juridic civil este o relaţie socială, stabilită prin voinţa persoanelor fizice sau a
persoanelor juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, întotdeauna reglementată de o normă
de drept civil.
Caracterele juridice ale raportului juridic civil sunt următoarele:
a) are caracter social, deoarece toate raporturile juridice se stabilesc între oameni, priviţi ca
persoane fizice sau ca persoane juridice;
b) are caracter voliţional, deoarece prin voinţa persoanelor exprimată liber şi care
îmbracă forma unui acord se încheie, se modifică sau se desfiinţează raportul juridic;
Raportul juridic civil, concret, se transpune în practică sub forma unui contract (spre
exemplu, de vânzare, de mandat, de închiriere, de schimb), care presupune o reglementare în
Codul civil, ce reprezintă voinţa legiuitorului exprimată prin norma de drept civil.
c) se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor (care nu trebuie confundată cu
egalitatea cetăţenilor în faţa legii sau în faţa autorităţilor publice, fără privilegii şi
discriminări);
d) poate fi patrimonial sau nepatrimonial. În măsura în care raportul juridic civil are un
conţinut economic, evaluabil în bani, raportul juridic civil este patrimonial (spre exemplu,
contractul de vânzare, de închiriere, de schimb). Dacă raportul juridic civil nu are conţinut
evaluabil în bani, acesta are caracter nepatrimonial (spre exemplu, convenţia părinţilor unui
copil născut în afara căsătoriei cu privire la stabilirea numelui de familie al acestuia).
2. Structura raportului juridic. Specificul raportului juridic
de afaceri
Raportul juridic civil cuprinde în structura sa următoarele elementele: părţile, conţinutul şi
obiectul.
1. Părţile, respectiv subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice titulare de drepturi şi obligaţii civile.
Codul civil, la art. 2 şi art. 3, prevede expres că acesta se aplică:
– raporturilor patrimoniale şi celor nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept
civil. Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice (art. 25 din Codul
civil);
– raporturilor dintre profesionişti;
– raporturilor dintre profesionişti şi orice alte subiecte de drept civil.

2. Conţinutul raportului juridic cuprinde drepturile subiective şi obligaţiile civile (corelative

drepturilor) pe care le au părţile.

1
3. Obiectul raportului juridic civil constă în prestaţiile la care este obligat subiectul pasiv
(debitorul). De regulă, astfel de prestaţii se concretizează, ca exprimare materială, în bunuri.
Bunurile reprezintă, prin urmare, element de structură al raportului juridic, ca obiect
derivat al acestuia.

 Profesioniştii conferă particularitate raporturilor juridice civile. Participarea lor la raporturile

juridice respective face ca aceste raporturi să devină de afaceri. Prin urmare, dreptul afacerilor
cuprinde norme ce reglementează raporturile dintre profesionişti (comercianţi sau
necomercianţi), precum şi raporturile dintre profesionişti şi orice alte subiecte de drept
civil (consumatori de bunuri şi servicii, beneficiarii unor executări de lucrări), cărora li se
aplică dispoziţiile Codului civil (potrivit art. 3 alin. (1) şi (2) din Codul civil).
Raporturile juridice la care participă profesioniştii comercianţi 1 în vederea desfăşurării
activităţii de afaceri se caracterizează prin:
A. poziţia de egalitate juridică, în situaţiile în care încheie, se modifică sau se desfiinţează
raporturi de afaceri (spre exemplu, contracte);
B. poziţia de subordonare, în cadrul raporturilor juridice în care „cealaltă parte” este statul,
reprezentat (spre exemplu, de registrul comerţului, administraţia fiscală, Monitorul Oficial
etc.). În acest sens, profesionistul comerciant persoană fizică (persoană fizică autorizată,
întreprinzător individual sau întreprindere familială) sau persoană juridică (societate) nu poate
să exploateze legal o întreprindere ori să înceapă activitatea:
a) fără să se înscrie în prealabil în registrul comerţului (care este registru public) 1, fie pentru
constituirea sa valabilă (în cazul societăţii), fie pentru autorizarea exercitării comerţului (în
cazul persoanelor fizice);
b) fără să se înregistreze fiscal (obţinând codul unic de identificare) şi să achite taxele şi
impozitele generate de activitatea sa de afaceri;
c) fără să înregistreze în registrul comerţului toate informaţiile şi actele necesare încunoştinţării
terţilor în legătură cu schimbările intervenite în statutul său organic şi profesional2;
d) fără ca societatea să fie publicată în Monitorul Oficial.
De asemenea, raporturi juridice de subordonare se stabilesc între anumite societăţi cu statut
special şi autorităţi publice, administrative, de reglementare, supraveghere şi control, înfiinţate în
domeniile de specialitate respective (spre exemplu, Autoritatea de Supraveghere Financiară,
societăţile de asigurări fiind obligate să obțină de la aceasta autorizație în vederea constituirii)ină de la aceasta autorizațină de la aceasta autorizație în vederea constituirii)ie în vederea constituirii).
CAPITOLUL II Persoana fizică. Profesionistul persoană fizică

1. Persoana fizică – subiect de drept civil. Noţiune.

Capacitatea civilă a persoanei fizice
Subiectele de drept civil, părţi ale raporturilor juridice civile, sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice.
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile (art. 25
alin. (2) din Codul civil).
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este
titulară de drepturi şi obligaţii civile (art. 25 alin. (3) din Codul civil).

2
Toate persoanele, fizice şi juridice, dispun de capacitate civilă.
În structura capacităţii civile intră capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Astfel,
orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate
de exerciţiu (art. 28 alin. (2) din Codul civil).
Atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice legea le recunoaşte, le ocroteşte şi le
garantează drepturile şi libertăţile civile (art. 26 din Codul civil).
Orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu. Acesta poate face obiectul
unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
2. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu ale
persoanei fizice. Clasificarea persoanelor fizice
 Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile
(art. 34 din Codul civil). Aceasta începe la naşterea persoanei (art. 35 din Codul civil).
Prin excepţie, capacitatea de folosinţă începe de la concepţie numai în privinţa drepturilor, cu
condiţia ca persoana fizică să se nască vie (timpul legal al concepţiunii este reglementat de art.
412 din Codul civil). Prin urmare, copilului nenăscut i se recunoaşte o capacitate anticipată de
folosinţă, dar numai în privinţa drepturilor.
Capacitatea de folosinţă încetează la decesul persoanei (art. 35 din Codul civil), după cum
urmează:
– decesul persoanei se constată fizic şi se dovedeşte prin certificat de deces;
– decesul persoanei dispărute se declară prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei
persoane interesate, dacă au trecut cel puţin doi ani de la data primirii ultimelor informaţii
sau indicii din care rezultă că era în viaţă.

 Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a exercita drepturi şi de a-şi asuma

obligaţii prin faptul încheierii, personal şi singură, de acte juridice civile (art. 37 din Codul
civil).
Prin raportare la capacitatea de exerciţiu, persoanele fizice se împart în trei categorii:
1. Persoane lipsite de capacitate de exerciţiu – sunt cele cărora le lipseşte discernământul.
Acestea sunt minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti (alienaţii şi debilii mintal).
Pentru cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de
reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege (art. 43 alin. (2) din Codul civil).
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia şi singură anumite acte prevăzute de
lege, potrivit art. 43 alin. (3) din Codul civil, și anume:i anume:
– actele de conservare;
– actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul
încheierii lor.
Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său legal, în afară
de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru (art. 43 alin.
(4) din Codul civil).

3
Încheierea de către minor a altor acte decât cele prevăzute de lege pentru această vârstă sau
încheierea lor de către tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare
este cerută de lege, sunt sancţionate de nulitate relativă, chiar dacă nu se dovedeşte vreun
prejudiciu (art. 44 alin. (1) din Codul civil).
2. Persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă – sunt cele cu vârsta cuprinsă între 14 și anume:i 18
ani. Cu privire la acestea, Codul civil prevede două excepţii:
– minorul care se căsătoreşte de la 16 ani dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu (art. 39
alin. (1) din Codul civil);
– minorului care a împlinit 16 ani i se recunoaşte capacitatea de exerciţiu deplină (anticipată)
de către instanţa de tutelă, pentru motive temeinice (art. 40 din Codul civil).
Minorul care a împlinit 14 ani are dreptul să încheie:
– acte juridice cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de
lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai
târziu, în momentul încheierii actului (art. 41 alin. (2) din Codul civil);
– singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de
dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor (art. 41
alin. (3) din Codul civil).
Dacă minorul a împlinit 15 ani, poate încheia acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile
artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu
respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. În această situație, minorul exercităie, minorul exercită
singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur
de veniturile dobândite.
3. Persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, denumite majore. Persoana devine majoră la
împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepţia referitoare la minorul care se căsătoreşte la 16 ani, care
devine major la această vârstă. În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de
bună-credinţă la încheierea acesteia păstrează capacitatea deplină de exerciţiu (art. 39 alin. (2)
din Codul civil).

 După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice pot fi împărţite în:

– persoane fizice de cetăţenie română;
– persoane fizice de cetăţenie străină; aceste persoane au altă cetăţenie decât cea română; aici
includem şi persoanele cu dublă cetăţenie, dintre care niciuna nu este română;
– persoane fizice fără cetăţenie, denumite apatrizi.
Potrivit art. 27 din Codul civil, cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu
cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile civile.
3. Identificarea persoanei fizice
Persoana fizică se identifică prin nume, domiciliu, reşedinţă şi stare civilă. Aceste atribute de
identificare se dobândesc în condiţiile legii (art. 59 din Codul civil).

 Numele cuprinde numele de familie şi prenumele (art. 83 din Codul civil).

4
Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul
schimbării stării civile (spre exemplu, ca urmare a căsătoriei), în condiţiile prevăzute de lege.
Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere.
Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de
familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre ele (art. 85 din Codul civil).

 Domiciliul sau reşedinţa se poate stabili sau schimba, în mod liber, de către cetăţenii
români, în ţară sau în străinătate, cu excepţia anumitor cazuri prevăzute de lege (art. 86 alin. (1)
din Codul civil).
O persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură
reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe (dacă prin lege nu se prevede altfel,
potrivit art. 86 alin. (2) din Codul civil).
Domiciliul persoanei fizice este locul unde îşi are locuinție, minorul exercităa principală.
Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară. Reşedinţa va fi
considerată domiciliu atunci când acesta nu este cunoscut. În lipsă de reşedinţă se consideră că
persoana fizică domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul
unde acea persoană se găseşte.
Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate (art. 91
din Codul civil).
Din perspectiva dreptului afacerilor (Codul civil reglementează domiciliul la curatorul special
(art. 95) şi domiciliul persoanei puse sub curatelă (art. 94)), considerăm că domiciliul este
profesional şi ales, astfel:
– domiciliul profesional îl are persoana care exploatează o întreprindere, adică profesionistul.
Acesta are domiciliul şi la locul întreprinderii respective, în tot ceea ce priveşte obligaţiile
patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc (art. 96 din Codul civil);
– domiciliul ales este acela pe care părţile unui act juridic îl pot alege în vederea exercitării
drepturilor sau executării obligaţiilor născute din acel act (art. 97 din Codul civil).

 Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin

calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă (art. 98 din Codul civil).
Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit legii, în
registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora (art.
99 alin. (1) din Codul civil).
4. Profesioniştii persoane fizice şi persoane juridice. Clasificare
4.1. Precizări prealabile
Subiectele raporturilor de dreptul afacerilor sunt:
1. profesioniştii comercianţi, persoane fizice sau persoane juridice (în principiu, societăţi);
2. profesioniştii necomercianţi (în principiu, persoane care desfăşoară activităţi liberale);
3. persoanele de drept civil, fizice şi juridice, care nu au calitatea de profesionişti, la care
Codul civil face referire la art. 3 alin. (1) astfel: „alte subiecte de drept civil” (consumatori
de bunuri, de servicii, beneficiari de executări de lucrări).

5
1. Profesioniştii comercianţi persoane fizice sunt persoane fizice autorizate, întreprinderi
individuale şi întreprinderi familiale. Aceste categorii de persoane – profesionişti – sunt
reglementate de OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale.
Profesioniştii comercianţi persoane juridice sunt, în principal, societăţile, companiile
naţionale, societăţile naţionale, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste, societăţile
cooperative, grupurile de interes economic, societăţile europene, grupurile europene de interes
economic. Menţionăm câteva acte normative care reglementează această categorie de
profesionişti: Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările și anume:i completările
ulterioare; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările și anume:i
completările ulterioare; Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenție, minorul exercităei și anume:i de
insolvenţă, cu modificările și anume:i completările ulterioare; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, numai în privinţa grupurilor de interes
economic – comercianţi, cu modificările și anume:i completările ulterioare.

2. Profesioniştii necomercianţi sunt:

– persoanele care exercită, în principal, profesii liberale: avocaţi (cu cabinet individual),
farmacişti, medici (cu cabinet medical individual), experţi contabili, contabili autorizaţi,
executori judecătoreşti, mediatori, ziarişti, notari etc. (potrivit art. 1 alin. (2) din OUG nr.
44/2008). Aceste categorii de persoane îşi desfăşoară activitatea fie:
a) ca persoane fizice autorizate care nu au calitatea de comercianţi; fie
b) ca societăţi simple reglementate de Codul civil (spre exemplu, societatea civilă
medicală, societatea civilă de avocatură, societatea civilă profesională de practicieni în
insolvenţă);
– unele grupuri de interes economic, deoarece potrivit Legii nr. 161/2003 aceste entităţi
juridice pot avea sau nu calitatea de comercianţi;
– persoanele care desfăşoară activităţi economice pentru care legea a instituit un regim
juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii (art. 1 alin. (3) din
OUG nr. 44/2008);
– unele instituţii publice (spre exemplu, spitale, universităţi, teatre, autorităţi publice de
reglementare, supraveghere şi control, respectiv Autoritatea de Supraveghere Financiară);
– organizaţii nonguvernamentale (spre exemplu, asociaţii şi fundaţii (Ordonanţa Guvernului
nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea OG nr.
26/2000), cluburi sportive, culte religioase).
3. „Alte persoane de drept civil” – nu au calitatea de profesionişti – sunt:
– persoanele fizice, în calitatea lor de consumatori de bunuri şi servicii;
– persoanele juridice de drept public: statul, unităţile administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe,
comune), Parlamentul României (puterea legislativă), Banca Naţională a României,
organismele puterii executive (Administraţia Prezidenţială şi Preşedintele României,
Guvernul României, ministerele, instituţia prefecturii, instituţiile publice, misiunile
diplomatice şi consulare), organele autorităţii judecătoreşti (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Consiliul Superior al Magistraturii, curţile de apel, tribunalele, Ministerul Public), Curtea
Constituţională, Curtea de Conturi, partidele politice1;

6
– persoanele juridice de drept privat: asociaţiile de proprietari2, sindicatele, patronatele.
4.2. Delimitările noţiunii de profesionist de „alte subiecte
de drept civil”
 Pornind de la definiţia prevăzută de Codul civil (art. 3 alin. (2)) cu privire la noţiunea de
profesionist – „sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere” – rezultă în
principal că distincţia dintre profesionişti şi celelalte persoane de drept civil constă în
„exploatarea unei întreprinderi”.
 Constituie exploatare a unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe
persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ (art. 3 alin. (3)
din Codul civil).
Distincţia dintre profesionişti şi „celelalte subiecte de drept civil” este pusă în lumină şi de
faptul că acestea din urmă au calitatea de consumatori ai produselor și serviciilor carei serviciilor care
rezultă din activitatea profesionistului în cadrul întreprinderii pe care o exploatează.
Prin urmare, „celelalte subiecte de drept civil” trebuie privite din perspectiva calităţii lor de
consumatori.

 În categoria profesioniştilor distingem profesionişti comercianţi şi profesionişti

necomercianţi. Distincţia este evidenţiată, în principal, de cerinţa înregistrării la oficiul
registrului comerţului a comercianţilor profesionişti, în timp ce profesioniştii necomercianţi,
în cea mai mare parte a lor, desfăşoară în principal activităţi liberale, autorizându-se în acest
scop la o autoritate în domeniu.
Formele de exercitare a profesiilor liberale cu drept de liberă practică se desfăşoară:
– în regim independent, prin înfiinţarea de cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi
simple (civile) profesionale1;
– în regim salarial, prin încheierea unor contracte individuale de muncă cu beneficiarul
serviciului liberal.
În vederea desfăşurării acestor activităţi economice (liberale) este necesară îndeplinirea unor
condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii sau experienție, minorul exercităei profesionale (art. 8
alin. (3) din OUG nr. 44/2008).
Atributele organizării şi înregistrării formelor de exercitare a profesiunilor liberale
reprezintă prerogative exclusive ale organizaţiilor profesionale, care, prin mecanisme proprii
profesiunilor, pot selecta şi autoriza formele de exercitare a profesiunilor liberale. De asemenea,
răspunderea prestatorului pentru serviciile profesionale formează obiectul conceptului de
asigurare de răspundere civilă profesională / pentru culpa profesională.
Prin urmare, profesioniştii care desfăşoară activităţi liberale se autorizează, spre exemplu,
experţii contabili şi contabilii autorizaţi – la Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor
Autorizaţi din România, farmaciştii – la Colegiul farmaciştilor, medicii – la Colegiul medicilor,
executorii judecătoreşti – la Corpul executorilor judecătoreşti, psihologii – la Colegiul
psihologilor.
Organizaţiile profesionale sunt foruri profesionale recunoscute, entităţi independente de
autorităţile statului, specializate, autorizate să funcţioneze prin legi organice, conduse de către

7
personalităţi unanim recunoscute ale profesiunii respective, care reglementează unitar exercitarea
unei profesiuni (liberale) necomerciale.
Profesioniştii necomercianţi care desfăşoară activităţi liberale în regim independent îşi
organizează profesia sub formă de:
– persoane fizice autorizate (PFA), care se înregistrează la registrul comerţului, fără a deveni
comercianţi prin aceasta, deoarece OUG nr. 44/2008 prevede expres că PFA poate fi
comerciant sau nu;
– societăţi simple (civile): de avocatură, ale medicilor, de experţi contabili, contabili autorizaţi
etc. Potrivit Codului civil, acestea dobândesc personalitate juridică doar dacă asociaţii doresc
acest lucru, printr-un act de modificare a contractului de societate, indicând în mod expres
forma juridică, punând de acord toate clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii
nou-înfiinţate. În acest caz, societatea se înregistrează la registrul comerţului, iar activitatea
liberală ce formează obiectul de activitate va trebui autorizată la un corp profesional.
Referitor la asociaţii şi fundaţii, acestea dobândesc personalitate juridică prin înscrierea lor în
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială
îşi au sediul (art. 17 alin. (1) din OG nr. 26/2000).
5. Profesioniştii comercianţi persoane fizice
Profesioniştii comercianţi sunt:
ü Persoane fizice; potrivit art. 4 din OUG nr. 44/2008, persoanele fizice pot desfăşura
activităţile economice după cum urmează:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; persoana fizică autorizată poate
avea sau nu calitatea de comerciant;
b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; întreprinzătorul persoană fizică
titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale
în registrul comerţului;
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale; întreprinderea familială se înregistrează la
registrul comerţului, dată de la care membrii acesteia devin comercianţi persoane fizice.

ü Persoane juridice; potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, acestea sunt companiile
nație, minorul exercităionale și anume:i societăție, minorul exercităile nație, minorul exercităionale, regiile autonome, grupurile de interes eco nomic, societăție, minorul exercităile
cooperative, societăție, minorul exercităile europene1, societăție, minorul exercităile cooperative europene2 și anume:i grupurile europene de
interes economic3 cu sediul principal în România.
Sintetizând dispoziţiile corespunzătoare din actele normative enunţate mai sus rezultă că
persoanele (fizice și anume:i juridice) menție, minorul exercităionate sunt comercianţi datorită unui criteriu formal – acela al
obligație, minorul exercităiei de a solicita înmatricularea în registrul comerție, minorul exercităului.
Obligație, minorul exercităia de înmatriculare în registrul comerție, minorul exercităului revine și anume:i altor persoane fizice și anume:i juridice decât
cele prevăzute de Legea nr. 26/1990, prin urmare, enumerarea de mai sus nu este limitativă
(potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Profesioniși serviciilor caretii comercianții (prevăzuție, minorul exercităi a se înmatricula în registrul comerție, minorul exercităului), potrivit art. 1
alin. (1) din actul normativ menție, minorul exercităionat mai sus, sunt:
– societăţile, companiile naţionale, societăţile naţionale – înființie, minorul exercităate prin Legea nr. 31/1990 şi
Legea nr. 26/1990;

8
– regiile autonome – înfiinţate prin reorganizarea unităţilor economice de stat, potrivit Legii
nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale, cu modificările ulterioare, în ramurile strategice ale economiei naţionale 1. Regiile
autonome sunt persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară;
– organizaţiile cooperatiste2 – au personalitate juridică şi îşi desfăşoară activitatea pe baza
principiilor gestiunii economice. Organizaţiile cooperatiste desfăşoară activitate de producere
şi desfacere de mărfuri şi de prestări de servicii;
– societăţile cooperative – potrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei, republicată;
– grupurile de interes economic – reprezintă o asociere de persoane fizice sau juridice în
scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective (art. 118 alin. (1) din Legea nr. 161/2003).
Grupul de interes economic are personalitate juridică şi poate avea calitatea de comerciant
sau necomerciant;
– persoanele fizice – potrivit OUG nr. 44/2008, și anume:i anume persoane fizice autorizate,
întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale, membri ai unei întreprinderi familiale.
5.1. Reguli comune aplicabile profesioniși serviciilor caretilor (persoane fizice)
care intră sub incidenția OUG nr. 44/2008
OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale reglementează:
a) accesul la activităție, minorul exercităile economice din economia nație, minorul exercităională astfel cum sunt prevăzute în codul
ce cuprinde Clasificarea activităție, minorul exercităilor din economia nație, minorul exercităională, prescurtat codul CAEN3;
b) procedura de înregistrare în registrul comerție, minorul exercităului și anume:i de autorizare a funcție, minorul exercităionării persoanei
fizice autorizate (PFA), întreprinderii individuale și anume:i întreprinderii familiale;
c) regimul juridic al persoanelor fizice autorizate care desfăși anume:oară activităție, minorul exercităi economice, precum
şi al întreprinderilor individuale și anume:i familiale.
Persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și anume:i întreprinderea familială desfăși anume:oară o
activitate economică, astfel cum este definită de OUG nr. 44/2008. Aceasta este o activitate cu
scop lucrativ constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii (art. 2 lit. a)) şi se desfăși anume:oară în cadrul unei întreprinderi economice.
Întreprinderea economică este activitatea economică desfăși anume:urată în mod organizat, permanent
și anume:i sistematic, combinând resurse financiare, forție, minorul exercităă de muncă, materii prime, mijloace logistice și anume:i
informație, minorul exercităie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și anume:i în condiție, minorul exercităiile prevăzute de lege (art. 2 lit. f)
din OUG nr. 44/2008).
Persoanele fizice menție, minorul exercităionate sunt obligate să solicite oficiului registrului comerție, minorul exercităului de pe lângă
tribunal înregistrarea și anume:i autorizarea funcție, minorul exercităionării înainte de începerea activităție, minorul exercităii economice ca PFA
sau întreprindere individuală. Referitor la aceasta din urmă, înregistrarea în registrul comerție, minorul exercităului
și anume:i autorizarea funcție, minorul exercităionării sunt solicitate, ca obligație, minorul exercităie, de către reprezentantul întreprinderii
familiale.
Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale și anume:i reprezentantul întreprinderii
familiale vor ție, minorul exercităine contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor referitoare la

9
organizarea și anume:i conducerea evidenție, minorul exercităei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au
calitatea de contribuabili (în conformitate cu prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal,
cu modificările și anume:i completările ulterioare).
Persoanele fizice astfel organizate trebuie să aibă un sediu profesional pe teritoriul României
(art. 5 din OUG nr. 44/2008) și anume:i pot opta pentru constituirea unui patrimoniu de afectațiiune:
a) Sediul profesional este un element de identificare a persoanei fizice autorizate, întreprinderii
individuale şi întreprinderii familiale în raporturile juridice la care participă.
Acesta reprezintă sediul principal sau locație, minorul exercităia declarată la registrul comerție, minorul exercităului, în vederea
înregistrării și anume:i autorizării funcție, minorul exercităionării persoanei fizice autorizate, întreprinderii individuale sau
familiale (potrivit art. 2 lit. j1) din OUG nr. 44/2008).
Pentru stabilirea sediului profesional sau a punctului de lucru este necesar ca persoana fizică
titulară care se autorizează ca PFA, ca titular al întreprinderii individuale sau ca oricare membru
al întreprinderii familiale, după caz, să prezinte înscrisul care atestă dreptul de folosinție, minorul exercităă asupra
imobilului cu destinație, minorul exercităie de sediu profesional / punct de lucru.
Dacă la sediul profesional, imobilul cu destinație, minorul exercităie de locuinție, minorul exercităă, nu se desfăși anume:oară nicio activitate
economică, persoana fizică titulară a PFA, titularul întreprinderii individuale sau membrul
întreprinderii familiale care are dreptul de folosinție, minorul exercităă asupra imobilului depune o declarație, minorul exercităie pe
propria răspundere, sub semnătură privată, prin care atestă faptul că la sediul profesional nu
desfăși anume:oară activitate economică, în acest caz nefiind necesare formalităție, minorul exercităile necesare prevăzute de
art. 42 din Legea nr. 230/2007 privind înființie, minorul exercităarea, organizarea și anume:i funcție, minorul exercităionarea asociație, minorul exercităiilor de
proprietari, cu modificările și anume:i completările ulterioare.
b) Patrimoniul de afectațiiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și anume:i obligație, minorul exercităiilor afectate, prin declarație, minorul exercităie
scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adiție, minorul exercităional la acesta, exercitării
unei activităție, minorul exercităi economice.
PFA, întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale și anume:i întreprinderea familială sunt
plătitoare de impozit pe venit în condiție, minorul exercităiile prevăzute de Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal,
cu modificările și anume:i completările ulterioare.
Studenție, minorul exercităii care vor să înființie, minorul exercităeze o afacere proprie sunt scutiție, minorul exercităi de la plata taxelor pentru
operație, minorul exercităiunile de înregistrare și anume:i autorizare a unei PFA sau a unei întreprinderi individuale prin
oficiile registrului comerție, minorul exercităului de pe lângă tribunale, precum şi de la plata tarifelor pentru
serviciile de asistenție, minorul exercităă prestate de aceste oficii.
Studentul care obție, minorul exercităine calitatea de titular al PFA sau de titular al întreprinderii individuale trebuie
să îndeplinească cumulativ următoarele condiție, minorul exercităii:
a) să urmeze cursurile unei instituție, minorul exercităii de învăție, minorul exercităământ superior acreditate în România;
b) să fie cel puție, minorul exercităin în anul 2 de studiu și anume:i să fi promovat, integral, la data solicitării, toate cerin ție, minorul exercităele
programei de învăție, minorul exercităământ prevăzute de senatul instituție, minorul exercităiei;
c) nu a împlinit vârsta de 30 de ani.
Cererea de înregistrare și anume:i autorizare a funcție, minorul exercităionării PFA sau a întreprinderii individuale va fi
însoție, minorul exercităită de actul doveditor emis de instituție, minorul exercităia de învăție, minorul exercităământ superior, din care să rezulte că sunt
îndeplinite aceste condiție, minorul exercităii.

10
Bibliografie: Ioana-Nely Militaru, Dreptul afacerilor, Editura Universul juridic, Bucureși anume:ti, 2013
(material bibliografic actualizat)

11
CURS 3

5.2.Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA)

Persoana fizică autorizată este întreprinderea economică, fără personalitate
juridică, organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de
muncă și aptitudinile sale profesionale (art. 2 lit. i) şi art. 19 alin. (1) din OUG nr.
44/2008).
Aceasta poate avea în obiectul de activitate cel mult cinci clase de activități
prevăzute de codul CAEN (art. 16 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).

ü PFA care desfășoară activități economice are următoarele drepturi:

– poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoană fizică și
juridică, cu alte PFA, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale,
pentru efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe
statutul juridic dobândit (art. 16 alin. (2) din OUG nr. 44/2008);
– poate desfășura activitățile pentru care a fost autorizată, singură sau
împreună cu cel mult trei persoane, angajate de aceasta, în calitate de
angajator, cu contract individual de muncă, încheiat și înregistrat în condițiile
legii (art. 17 alin. (1) din OUG nr. 44/2008). Prin urmare poate angaja, în calitate de
angajator, terțe persoane cu contract individual de muncă;
– poate cumula calitatea sa de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane care
funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică
decât cel pentru care PFA este autorizată (art. 17 alin. (2) din OUG nr. 44/2008);
– poate cere ulterior schimbarea statutului juridic dobândit şi autorizarea ca
întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale (art. 19 alin. (2) din
OUG nr. 44/2008).

PFA este asigurată în sistemul public de pensii şi asigurări şi alte drepturi de asigurări
sociale şi are dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al
asigurărilor pentru şomaj.
Soția/soțul titularului întreprinderii individuale / persoanei fizice autorizate se poate asigura
în sistemul public de pensii pe bază de contract de asigurare socială, în sistemul asigurărilor
pentru șomaj1, precum şi în sistemul asigurărilor de sănătate (potrivit art. 21 1 din OUG nr.
44/2008).

ü PFA îi este interzis să cumuleze şi calitatea de întreprinzător persoană fizică

titular al unei întreprinderi individuale.

ü Răspunderea PFA
Titularul PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu
bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Aceste bunuri, care fac obiectul unei diviziuni a
patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege, pot fi urmărite numai de
creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Acești creditori nu
vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorilor (art. 2.324 din Codul civil). Cu toate acestea,

1
dacă bunurile respective nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și
celelalte bunuri ale debitorului.
În caz de insolvenţă, PFA va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2014
privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările
ulterioare. Orice persoană interesată poate face dovada calităţii de profesionist în cadrul
procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în constatare, dacă justifică un interes
legitim.

ü Încetarea activităţii PFA

Potrivit art. 21 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, PFA îşi încetează activitatea şi este radiată din
registrul comerţului în următoarele cazuri:
a) prin decesul titularului PFA;
b) prin voinţa titularului PFA;
c) la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Aceasta poate cere radierea înregistrării
păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în
care prin hotărâri judecătorești definitive au fost desființate în tot sau în parte sau
modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea,
dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului
(art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul unde
îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.

5.3.Comerciantul – întreprinzător persoană fizică titular al unei

întreprinderi individuale
Întreprinderea individuală este întreprinderea economică, fără personalitate
juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică (art. 2 lit. g) din OUG nr.
44/2008).
Întreprinderea economică este activitatea economică desfăşurată în mod organizat,
permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă, materii prime,
mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege (art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008).
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant
persoană fizică de la data înregistrării în registrul comerţului.
Prin înregistrarea în registrul comerţului, întreprinderea individuală nu dobândeşte
personalitate juridică.
Aceasta poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute de
codul CAEN.

ü Prerogativele comerciantului persoană fizică titular al unei întreprinderi

individuale sunt:
– poate angaja cel mult opt salariați, terţe persoane, cu contract individual de muncă
încheiat și înregistrat în condițiile legii;

2
– poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și juridice, cu
alte întreprinderi individuale, cu PFA sau întreprinderi familiale, pentru efectuarea unei
activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit în condițiile
OUG nr. 44/2008;
– poate colabora cu alte PFA, cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai unor
întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte
persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi
schimbe statutul juridic dobândit. Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii
individuale nu va fi considerat un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, în
condiţiile prevăzute mai sus, chiar în cazul în care colaborarea este exclusivă;
– poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează
atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate decât cel în care şi-a
organizat întreprinderea individuală.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale este asigurat în
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi are dreptul de a fi asigurat în
sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj.
ü Răspunderea întreprinzătorului persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale
constă în faptul că răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii
economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Aceste bunuri, care fac obiectul unei
diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege, pot fi urmărite
numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Acești
creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorilor (art. 2.324 din Codul civil). Cu
toate acestea, dacă bunurile respective nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor,
pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului.

ü Potrivit art. 27 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, întreprinzătorul persoană fizică titular al
unei întreprinderi individuale îşi încetează activitatea şi este radiat din registrul
comerţului în următoarele cazuri:
a) prin deces;
b) prin voinţa acestuia;
c) la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubitoare se cere în
tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care
au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea
judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului (art. 25 alin. (1) din
Legea nr. 26/1990).
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul unde
îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
În cazul în care întreprinzătorul decedează, moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi
manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de șase luni de la data dezbaterii
succesiunii. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant în
vederea continuării activităţii economice ca întreprindere familială.
Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în cuprinsul
acelei firme a calităţii de succesor.

3
5.4.Întreprinderea familială
Întreprinderea familială este întreprinderea economică, fără personalitate
juridică, organizată de membrii unei familii (art. 2 lit. h) din OUG nr. 44/2008).
Aceasta este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.
Familia este compusă din soţul, soţia, copiii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani la
data autorizării întreprinderii familiale, rudele şi afinii până la gradul al patrulea inclusiv (art.
2 lit. d) din OUG nr. 44/2008).

ü Constituirea întreprinderii familiale

Întreprinderea familială se înființează în baza unui acord de constituire încheiat de
membrii familiei. Acordul de constituire trebuie să îmbrace forma scrisă, aceasta fiind o
condiţie de valabilitate.
Acordul de constituire trebuie să cuprindă clauze referitoare la:
– datele de identificare ale membrilor familiei şi ale reprezentantului desemnat din
rândul acestora;
– condițiile participării;
– cota procentuală a fiecărui membru la beneficii și la pierderi;
– raporturile dintre membrii întreprinderii familiale;
– condiţiile de retragere;
– data întocmirii acordului de constituire.
Lipsa uneia dintre stipulaţiile de mai sus atrage nulitatea absolută a acordului.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate
juridică prin înregistrarea în registrul comerţului, dar, prin acordul de constituire a
întreprinderii familiale, fiecare membru al acesteia poate stipula constituirea, în cadrul
patrimoniului său, a unui patrimoniu de afectațiune, pentru exercitarea activității economice
a întreprinderii familiale.
Dacă membrii de familie au stipulat constituirea, în cadrul patrimoniului lor, a unui
patrimoniu de afectațiune, prin acordul de constituire sau printr-un act adiţional
la acesta se vor stabili cotele de participare a lor la constituirea patrimoniului de
afectaţiune. Dacă membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele de participare pot fi
diferite de cele prevăzute pentru participarea la beneficiile sau la pierderile întreprinderii.

ü Statutul membrilor întreprinderii familiale

Aceştia răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în
exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune și, în completare, cu întregul
patrimoniu al acestora, corespunzător cotelor de participare.
Prerogativele membrilor întreprinderii familiale sunt următoarele:
– pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale;
– pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în
acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi-
au organizat întreprinderea familială.

4
Membrii unei întreprinderi familiale sunt asiguraţi în sistemul public de pensii şi alte drepturi
de asigurări sociale şi au dreptul de a fi asiguraţi în sistemul asigurărilor sociale de sănătate
şi al asigurărilor pentru şomaj.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua
cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această
majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care face obiectul actului.
ü Statutul reprezentantului întreprinderii familiale
Reprezentantul întreprinderii familiale este desemnat prin acordul de constituire.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către
reprezentantul desemnat, care va gestiona interesele întreprinderii familiale în
temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Aceasta se
semnează de către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de exerciţiu deplină şi de
reprezentanţii legali ai celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se
încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea
bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea
bunurilor care au fost afectate exercitării activității economice a întreprinderii şi a
sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile
dobândite sunt coproprietatea membrilor în cotele de participare la beneficii, fiind
incluse în patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit.

ü În vederea exercitării activității pentru care a fost autorizată, respectiv pentru efectuarea
unei activități economice, întreprinderea familială poate stabili relații contractuale, în
condițiile legii:
– cu orice persoane fizice și juridice;
– cu alte întreprinderi familiale;
– cu întreprinderi individuale sau cu PFA.
Întreprinderea familială poate stabili aceste relații contractuale fără ca aceasta să îşi
schimbe statutul juridic dobândit.

ü Interdicţii
Întreprinderea familială nu are dreptul să angajeze terţe persoane cu contract de
muncă.

ü Încetarea activităţii întreprinderii familiale

Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în
următoarele cazuri:
– mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
– mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag
din întreprindere;
– la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubitoare se cere în
tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte ori modificate actele care
au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea

5
 judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului (art. 25 alin. (1) din
Legea nr. 26/1990).
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul unde
îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.

6. Condiţiile impuse de lege profesionistului persoană fizică

în vederea dobândirii calităţii de comerciant
Condiţiile impuse de lege comerciantului persoană fizică sunt de două feluri:
a) condiţii necesare protejării persoanei interesate în realizarea activităţilor
economice – referitoare la capacitatea juridică a persoanei respective;
b) condiţii necesare protejării intereselor generale, care se referă la cauze de incapacitate
sau incompatibilitate;
c) condiţii necesare pentru desfăşurarea activităţii referitoare la exploatarea unei
întreprinderi.
Condiţiile impuse profesioniștilor persoane fizice în vederea desfășurării unei activități
economice sunt următoarele:
1. să aibă capacitate deplină de exercițiu, cu excepția membrilor întreprinderii
familiale ce nu au calitatea de reprezentant, care trebuie să aibă vârsta de cel
puțin 16 ani (art. 8 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 44/2008);
Nu au capacitatea de a fi comercianţi:
– minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă (cu vârsta între 14 şi 18 ani). Acesta poate
încheia însă, de la vârsta de 16 ani, anumite acte juridice pentru care nu are nevoie de
încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal;
– interzişii judecătoreşti, deoarece sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu, neavând
discernământul faptelor pe care le realizează din cauza stării de alienaţie mintală.
Prin urmare:
– comercianţii persoane fizice pot presta activitatea economică în mod independent numai
de la 18 ani, de la această vârstă dobândind capacitatea comercială;
– persoanele fizice pot presta activităţi în cadrul întreprinderii familiale de la vârsta de 16
ani ca membri ai acesteia, cu condiţia să nu aibă calitatea de reprezentanţi ai acelei
întreprinderi familiale. În cadrul întreprinderilor familiale se regăsesc comercianţi
persoane fizice care pot avea vârsta între 16 și 18 ani.
Femeia şi bărbatul căsătoriţi înainte de vârsta de 18 ani, chiar dacă au dobândit capacitate
de exerciţiu deplină prin căsătorie, nu pot dobândi şi capacitatea comercială. Dacă persoana
moşteneşte însă un fond de comerţ pe cale succesorală, dobândeşte calitatea de
comerciant, dar fără să aibă dreptul să îndeplinească activităţile economice. În situaţie
similară se găseşte orice minor care dobândeşte un fond de comerţ pe cale succesorală.

ü Incompatibilităţi
Nu pot fi comercianţi, ca urmare a funcţiei pe care o deţin:
– parlamentarii;

6
– funcţionarii publici, în condiţiile impuse de statutul propriu, potrivit Legii nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare;
– magistraţii (judecătorii şi procurorii);
– militarii etc.
Nu pot fi comercianţi, ca urmare a profesiei, acele persoane care exercită profesiuni
liberale: avocaţii, notarii, medicii etc. În acest sens, art. 1 alin. (2) din OUG nr. 44/2008
stabileşte expres că prevederile ordonanţei nu se aplică acestor categorii de persoane, şi
nici activităților economice a căror desfășurare este organizată și reglementată prin legi
speciale.

ü Decăderi
Sunt decăzute din dreptul de a fi comercianţi persoanele care au fost condamnate pe nal
pentru una dintre faptele (infracţiunile) prevăzute de lege (art. 1 lit. i) din Legea nr.
12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau
prestări de servicii ilicite, republicată). În acest sens trebuie să existe o hotărâre
judecătorească (de condamnare).
Totodată, art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/2008 prevede că persoanele fizice pot să
desfăşoare activităţi economice – ca PFA, ca întreprinzători persoane fizice titulari ai unei
întreprinderi individuale sau ca reprezentanți, respectiv membri ai unei întreprinderi
familiale – dacă „nu au săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, contabile,
vamale și de cele care privesc disciplina financiar-fiscală”.

ü Interdicţii
Acestea pot fi legale şi convenţionale:
F Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul
comerţului privat (particular) şi care sunt monopol de stat (prelucrarea tutunului,
prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau la activităţi care sunt
considerate infracţiuni (fabricarea sau comercializarea unor droguri sau narcotice în alt
scop decât de medicament).
O interdicție legală în aceste sens este cea prin care se prevede expres că dispozițiile
OUG nr. 44/2008 nu se aplică acelor activități economice pentru care, prin lege, sunt
instituite anumite restricții de desfășurare ori alte interdicții și acelor activități interzise
expres prin lege pentru libera inițiativă (art. 1 alin. (3)).
F Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în
contract şi produc efecte numai între părţile contractante. Exemplificăm în acest sens:
– clauze de exclusivitate, prin care un distribuitor se obligă faţă de producător să nu
vândă decât anumite produse (în speţă, cele fabricate de producător). Spre exemplu,
agentul nu poate negocia şi nu poate încheia pe contul său, fără consimţământul
expres al comitentului, în regiunea determinată prin contract, operaţiuni de
comerţ concurente privind bunuri şi/sau servicii similare celor care fac obiectul
contractului de agenţie;
– clauze de nonconcurenţă, cu privire la comerciantul agent comercial permanent
căruia i se impune o anumită restrângere de activitate prin această clauză.

7
2. să exploateze o întreprindere economică, adică să desfășoare activitate
economică în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse
financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, în
cazurile și în condițiile prevăzute de lege (art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008);
Prin urmare, exercitarea sistematică a unei activităţi organizate se realizează prin
exploatarea unei întreprinderi, mai mult, a unei întreprinderi economice.

3. pentru PFA se impune o condiție care se găsește în definiția oferită de art. 2 lit. i) din
OUG nr. 44/2008 referitoare la folosirea de către aceasta, în principal, a forței sale de
muncă, astfel: „persoana fizică autorizată este întreprinderea economică (…)
organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă”;
Astfel, actul normativ solicită persoanei fizice autorizate folosirea de către aceasta, în
principal, a forței sale de muncă, persoana fizică în cauză trebuind să deţină
calificarea – pregătirea profesională sau, după caz, experienţa profesională necesară
pentru a desfăşura activitatea economică pentru care se solicită autorizaţia (calificarea se
dovedește potrivit anexei la OUG nr. 44/2008).

4. activitatea profesionistului comerciant, fiind o activitate economică, trebuie să aibă

drept scop obţinerea de profit, excluzându-se în principal activitatea nelucrativă,
deoarece activitatea economică este activitatea cu scop lucrativ ce constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii (art. 2 lit. a)
din OUG nr. 44/2008);

5. activitatea economică, desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic,

combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și
informație, să fie realizată pe riscul întreprinzătorului (art. 2 lit. f) din OUG nr.
44/2008);

6. să nu fi săvârşit fapte sancţionate de legile fiscale, contabile, vamale şi de cele

care privesc disciplina financiar-fiscală de natura celor care se înscriu în cazierul
fiscal (art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/2008);

7. să aibă un sediu profesional declarat (art. 8 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 44/2008);
Sediul profesional este sediul principal / locaţia declarată la registrul comerţului, în vederea
înregistrării şi autorizării funcţionării persoanei fizice autorizate, întreprinderii individuale sau
familiale, reprezentând elementul de identificare al acesteia în raporturile juridice la care
participă (art. 2 lit. j1) din OUG nr. 44/2008).
Pentru stabilirea sediului profesional este necesar ca PFA, titularul întreprinderii individuale
sau oricare alt membru al întreprinderii familiale, de la caz la caz, să deţină un drept de
folosinţă asupra imobilului la adresa căruia acesta este declarat. Dreptul de folosinţă poate
avea ca temei juridic un contract de vânzare-cumpărare, un testament, situație în care
comerciantul este proprietar, sau un contract de locaţiune, situație în care comerciantul este
locatar.
Desfăşurarea activităţilor economice prin intermediul unui sediu permanent de către
cetăţenii altor state membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European se
realizează cu respectarea reglementărilor în vigoare privind sediul permanent.

8
8. trebuie să declare pe propria răspundere că îndeplineşte condiţiile de
funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-
veterinar, al protecţiei mediului şi al protecţiei muncii (art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG
nr. 44/2008);

9. au obligația să solicite oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal

înregistrarea și autorizarea funcționării, înainte de începerea activității
economice (art. 7 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).
Reprezentantul întreprinderii familiale are obligația să solicite înregistrarea în registrul
comerțului și autorizarea funcționării înainte de începerea activității economice. În cazul în
care acesta nu formulează cererea în termen de 15 zile de la încheierea acordului de
constituire, oricare membru al întreprinderii familiale care are capacitate deplină de
exercițiu poate să solicite înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării. În
toate cazurile, cererea de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării
trebuie formulată în termen de 20 de zile de la încheierea acordului de constituire.
Înregistrarea la oficiul registrului comerţului este elementul care distinge, în principal,
profesionistul comerciant de profesionistul necomerciant.
Îndeplinirea condiţiilor de funcţionare se face potrivit art. 5, art. 15 şi următoarelor din Legea
nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a
persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a
acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice – atât pentru sediul
profesional, pentru fiecare punct de lucru, cât şi pentru activităţile desfăşurate în
afara sediului profesional sau a punctelor de lucru.

7. Obligaţiile profesioniştilor comercianţi potrivit Legii nr. 26/1990,

republicată, cu modificările și completările ulterioare
Persoanele fizice și juridice care intră sub incidența Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului sunt:
– persoanele fizice reglementate de OUG nr. 44/2008: persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale și întreprinderile familiale;
– persoanele juridice, respectiv societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, și anume:
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acțiuni,
societatea în comandită pe acțiuni, societatea cu răspundere limitată;
– persoanele juridice: companiile naționale, societățile naționale și regiile autonome,
potrivit art. 1 alin. (1) Legea nr. 26/1990;
– persoanele juridice: grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile
cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și grupurile
europene de interes economic;
– alte persoane fizice și juridice prevăzute de lege.
Prin înregistrare se înțelege atât înmatricularea comerciantului și înscrierea de mențiuni,
precum şi alte operațiuni care, potrivit legii, se menționează în registrul comerțului.
Persoanele menționate sunt obligate:
1. înainte de începerea activităţii acestora să ceară înmatricularea sau, după caz,
înregistrarea în registrul comerţului. Documentele depuse în vederea înregistrării se
redactează în limba română. Profesioniștii (comercianți) persoane fizice și juridice
menționați au dreptul să solicite și asigurarea publicității actelor ce se înregistrează în

9
 traducere certificată în una dintre limbile oficiale ale statelor membre ale Uniunii
Europene;
2. în cursul exercitării activității lor sau la încetarea acesteia, persoanele fizice sau
juridice au obligația de a solicita înscrierea în același registru a mențiunilor
privind actele și faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.

8. Rezumatul capitolului
ü Persoana fizică dispune de capacitate civilă, care are două laturi: de folosință și de
exercițiu.

ü Capacitatea de folosință este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații. În

principiu, începe la naștere și încetează prin decesul acesteia.

ü Capacitatea de exercițiu este aptitudinea unei persoane de a exercita drepturi și de a-și

asuma obligații prin încheierea de acte juridice civile. Raportându-ne la aceasta, persoanele
fizice sunt:
– lipsite de capacitate de exercițiu, până la 14 ani;
– cu capacitate de exercițiu restrânsă, între 14 și 18 ani;
– cu capacitate de exercițiu deplină, dacă au împlinit 18 ani.

ü Persoanele fizice se identifică, în principiu, prin nume, domiciliu, reședință și stare civilă.
ü Potrivit legislației din țara noastră (OUG nr. 44/2008), profesioniștii persoane fizice sunt:
persoanele fizice autorizate, întreprinzătorii persoane fizice titulari de întreprinderi
individuale și întreprinderile familiale.

ü Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale

desfășoară o activitate economică, respectiv o activitate cu scop lucrativ care constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii în cadrul unei
întreprinderi economice.

ü Sediul profesional este un element de identificare a persoanelor fizice autorizate,

întreprinderilor individuale și întreprinderilor familiale în raporturile juridice la care participă.

ü Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale își pot

constitui un patrimoniu de afectațiune, care este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin declarație
scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire (pentru întreprinderile familiale) sau printr-un
act adițional la acesta, exercitării unei activități economice.

ü Persoana fizică autorizată poate avea în obiectul de activitate cel mult cinci clase de
activități prevăzute de codul CAEN. Aceasta poate angaja cu contract individual de muncă
cel mult trei persoane și îi este interzis să cumuleze și calitatea de întreprinzător persoană
fizică titular al unei întreprinderi individuale.

ü Întreprinderea individuală este o întreprindere economică fără personalitate juridică, ce

poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute de codul CAEN.
Aceasta poate angaja cu contract individual de muncă cel mult opt persoane.

10
ü Întreprinderea familială este o întreprindere economică fără personalitate juridică
organizată de doi sau mai mulți membri ai unei familii, în baza unui acord de constituire.
Aceasta nu are dreptul să angajeze terțe persoane cu contract de muncă.

11
12
Curs 4

CAPITOLUL III Persoana juridică

1. Definiţie. Elemente constitutive

æ Definiţie
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute
de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile (art. 25 alin. (3) din Codul civil).
Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general
(art. 187 din Codul civil).
Prin urmare, elementele constitutive sunt: forma de organizare, un patrimoniu propriu, un
scop licit şi moral.
1. Forma de organizare de sine stătătoare a persoanei juridice este determinată de
organizarea internă a acesteia. Organizarea presupune existenţa organelor care:
– reprezintă voinţa persoanei juridice şi asigură, în parte, conducerea acesteia,
respectiv adunările generale;
– administrează (gestionează) patrimoniul persoanei juridice, acestea fiind, în
principiu, organele de administraţie;
– controlează modul cum este gestionat patrimoniul persoanei juridice, respectiv
cenzorii sau auditorii, după caz.

2. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din totalitatea drepturilor

patrimoniale şi obligaţiilor persoanei juridice, altfel spus cuprinde latura activă
(drepturi reale şi de creanţă) şi latura pasivă (obligaţii).
Orice persoană juridică (sau persoană fizică) este titulară a unui patrimoniu (art. 31
alin. (1) din Codul civil).
Drepturile patrimoniale sunt reprezentate de bunuri. Cu aceste bunuri (drepturi reale
patrimoniale) persoana răspunde pentru obligaţiile sale. Faptul că bunurile intră în masa
patrimonială a unei persoane (fizice sau juridice) se arată în art. 2.324 alin. (1) din Codul
civil, ce prevede că „cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale
mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. De remarcat că patrimoniul reprezintă nu
numai ce deţine persoana în prezent, ci şi ce dobândeşte în viitor, ca posibilitate. Prin
urmare, patrimoniul reprezintă şi potenţialitatea dobândirii în viitor a unor bunuri
(reprezentate, bineînţeles, de drepturi).
Patrimoniul propriu al persoanei juridice nu trebuie confundat cu:
– patrimoniile proprii ale persoanelor fizice sau juridice care compun persoana juridică;
– patrimoniul de afectaţiune, ce aparţine unei persoane fizice autorizate, unei
întreprinderi individuale sau unei întreprinderi familiale, acesta reprezentând o fracţiune
distinctă a patrimoniului acestor persoane, separată de gajul general al creditorilor
personali ai acestora;
– capitalul social al persoanei juridice – societate comercială (indiferent de forma
juridică a acesteia1) –, care este format din totalitatea aporturilor asociaţilor (persoane
fizice sau juridice) ce compun societatea respectivă;

1
– fondul de comerţ al comerciantului persoană juridică, ce este format din totalitatea
elementelor corporale (bunuri mobile şi imobile) şi incorporale (firmă, emblemă,
clientelă, vad comercial) ce sunt afectate pentru desfăşurarea activităţii comerciale (în
fondul de comerţ nu intră drepturile de creanţă şi datoriile comerciantului).
Ca efect al calității sale de subiect de drept, persoana juridică:
– participă în nume propriu la circuitul civil;
– răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, în afară de cazul în care prin
lege se dispune altfel. (art. 193 din Codul civil)

2. Categorii de persoane juridice

Persoanele juridice sunt:
1. de drept public sau de drept privat (art. 189 din Codul civil);
2. de naţionalitate română sau de naţionalitate străină (art. 225 din Codul civil);
3. cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ (art. 3 alin. (3) din Codul civil).

1. Persoanele juridice de drept public se înfiinţează:

A. de regulă, prin lege (art. 191 alin. (1) din Codul civil);
B. ca excepţie,
a) prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale (art. 191
alin. (2) din Codul civil);
b) prin alte moduri prevăzute de lege (art. 191 alin. (2) din Codul civil).
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre
formele prevăzute de lege (art. 190 din Codul civil). Exemplificăm în acest sens:
– agenţii economici de stat, spre exemplu, regiile autonome, companiile şi societăţile
naţionale, societăţile comerciale cu capital integral de stat;
– societăţile cu capital privat (spre exemplu, societăţile care se constituie în una dintre
formele juridice prevăzute de lege: societatea simplă, societatea în participaţie,
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea cu răspundere
limitată, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni, societatea
cooperativă, alt tip de societate anume reglementat de lege) (art. 1.888 din Codul civil);
– sindicatele;
– organizaţiile patronale;
– asociaţiile şi fundaţiile;
– cultele religioase.

2. Persoane juridice de naţionalitate română sau de naţionalitate străină

F Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului
de constituire sau statutului, este stabilit în România. Acestea sunt înfiinţate potrivit
legislaţiei române şi beneficiază de capacitatea juridică stabilită de legea română.
F Persoanele juridice străine au sediul în străinătate şi sunt constituite potrivit legii lor
naţionale. Acestea pot desfăşura activităţi pe teritoriul României.

3. Persoane juridice cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ

2
F Cu scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop economic, patrimonial, care au ca
obiectiv obţinerea de profit. În această categorie intră toate persoanele juridice care au
calitatea de profesionist comerciant (spre exemplu, societăţile comerciale).
F Fără scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop nepatrimonial, care nu au ca
obiectiv obţinerea de profit. În această categorie intră toate persoanele juridice de drept
public (autorităţile şi instituţiile publice etc.) şi unii profesionişti necomercianţi (fundaţii,
asociaţii, teatre, spitale etc.).

3. Înfiinţarea persoanei juridice

Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea unui subiect de drept care se bucură,
potrivit legii, de organizare de sine stătătoare, de un patrimoniu propriu şi de un scop
determinat.
Persoana juridică, potrivit art. 194 alin. (1) din Codul civil, se înfiinţează prin
următoarele moduri:
I. Prin actul de înfiinţare al organului competent, pentru:
F autorităţile şi instituţiile publice, respectiv organismele puterii legislative
(Camera Deputaţilor şi Senatul), care iau fiinţă prin lege ca urmare a alegerilor, şi
organismele puterii executive, care sunt înfiinţate astfel:
1. Preşedintele României, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie, din
Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României,
republicată, şi din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările și
completările ulterioare;
2. Guvernul, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie şi din Legea nr.
90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu
modificările și completările ulterioare;
3. ministerele, care sunt înfiinţate potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 90/2001;
Organismele puterii judecătoreşti sunt reglementate de Constituţie şi de dispoziţiile
Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și
completările ulterioare.
Instituţiile de stat sau publice se înfiinţează pe bază de legi sau hotărâri de Guvern.
Spre exemplu, Institutul Naţional al Magistraturii a fost înfiinţat prin hotărâre de Guvern.
F unităţile administrativ-teritoriale (judeţ, oraş, comună), care au la bază Legea nr.
2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România,
republicată în anul 1981. Autorităţile administraţiei publice locale sunt reglementate de
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și
completările ulterioare;
F agenţii economici ce se constituite de către stat (companii şi societăţi comerciale
cu capital de stat, regii autonome de interes naţional), care se înfiinţează prin hotărâre
de Guvern, iar pentru cele de interes local, de către unităţile administrativ-teritoriale,
prin hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene.
În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea
publică este persoană juridică.

II. Prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii. În
acest caz este necesară întocmirea cumulativă a următoarelor acte juridice, iar cu privire la
aceste acte, îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

3
– actul de constituire (actul de înfiinţare), intitulat contract de societate, care este
însoţit, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale, şi de statutul de funcţionare;
de asemenea, în funcţie de anumite condiţii impuse de Legea nr. 31/1990, aceste acte
îmbracă formă autentică;
– autorizarea înfiinţării, care este de competenţa fie a instanţei judecătoreşti, fie a unui
organism al puterii executive;
– înmatricularea, înregistrarea sau înscrierea la organismul competent potrivit legii.
În această categorie de persoane juridice intră:
– partidele politice, care sunt asociaţii cu caracter politic, persoane juridice de drept public
ce se înregistrează în Registrul Partidelor Politice de la Tribunalul Municipiului Bucureşti şi
sunt reglementate de Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată;
– societăţile care iau naştere în urma autorizării înmatriculării în registrul comerţului
efectuate de judecătorul-delegat la registrul comerţului;
– instituţiile de credit și societățile de asigurare, care trebuie să obțină autorizarea de la
Autoritatea de Supraveghere Financiară.

III. În orice alt mod prevăzut de lege. Această modalitate de înfiinţare a persoanei
juridice cuprinde cazurile atipice de înfiinţare a persoanei juridice. Astfel:
– statul, care are calitatea de persoană juridică, se constituie potrivit dispoziţiilor
constituţionale;
– asociaţiile de proprietari iau fiinţă pe baza Legii locuinţei nr. 114/1996, republicată în
anul 1997, cu modificările și completările ulterioare.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de
constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia (art. 194 alin. (2) din
Codul civil).
Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire
sau statut nu se prevede altfel (art. 195 din Codul civil).

4. Înregistrarea persoanei juridice

æ Definiţie
Înregistrarea persoanei juridice este înscrierea, înmatricularea sau, după caz,
orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii
personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal
înfiinţate, după caz (art. 200 alin. (2) din Codul civil).
Aceasta se face la cerere sau, în situațiile anume prevăzute de lege, din oficiu şi are
efect:
– constitutiv. În acest caz, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp
înregistrarea nu a fost efectuată;
– de opozabilitate faţă de terţi, în scop de publicitate. În acest caz, actele sau
faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a
efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de
cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.
(art. 202 alin. (2) din Codul civil)

5. Capacitatea civilă a persoanei juridice

4
5.1.Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Conţinut
ü Data dobândirii capacităţii de folosinţă
Aceasta este diferită în funcţie de faptul că persoana juridică este sau nu supusă
înregistrării.
F Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Acestor persoane juridice le este recunoscută şi o capacitate de folosinţă anticipată, în
sensul că „pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi
asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în
mod valabil” (art. 205 alin. (3) din Codul civil).
F Persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii, după caz:
– de la data actului de înfiinţare;
– de la data autorizării constituirii lor;
– de la data îndeplinirii oricărei cerinţe prevăzute de lege (art. 205 alin. (2) din Codul
civil).

ü Conţinutul capacităţii de folosinţă este format din drepturi şi obligaţii civile.

Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, în afară de acelea care, prin
natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Dintre acestea,
persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi obligaţii
civile care sunt necesare pentru realizarea scopului, stabilit prin lege, actul
constitutiv sau statut. Limitarea drepturilor şi obligaţiilor la scopul astfel stabilit
corespunde principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, care se aplică numai
persoanelor fără scop lucrativ, fără scop patrimonial.
Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la conţinutul capacităţii de
folosinţă este lovit de nulitate absolută.
Persoanele juridice cu scop lucrativ au numai acele drepturi şi obligaţii ce corespund
activităţii pentru care au primit autorizarea.
Pentru aceste persoane juridice, capacitatea de folosinţă este limitată la activităţile
pentru care au primit autorizaţia de la organele competente, iar dreptul de a
desfăşura asemenea activităţi se naşte din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă
prin lege nu se dispune altfel (art. 207 alin. (1) din Codul civil).
Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate
absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile
cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.
Cu toate că persoanele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi numai în măsura
necesară fiinţării lor în mod valabil, orice persoană juridică, deci şi cele supuse înregistrării,
pot primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun (ale dreptului civil) de la data actului de
înfiinţare sau, pentru fundaţiile testamentare, din momentul deschiderii moştenirii
testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod legal.

5.2.Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

5
Structura organizatorică a persoanei juridice cuprinde trei categorii de organe care asigură
şi funcţionarea acesteia, și anume:
– organele de conducere, care prin hotărârile sale asigură şi voinţa persoanei juridice
însăşi;
– organele de administrare, care în principiu gestionează patrimoniul persoanei juridice;
– organele de control, care controlează/auditează gestiunea patrimoniului persoanei
juridice.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este strâns legată de organele de administrare,
deoarece aceasta îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele
sale de administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin. (1) din Codul civil). Au
această calitate, potrivit dispoziţiilor de mai sus, persoanele fizice sau juridice care,
prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în
raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei
juridice (art. 209 alin. (2) din Codul civil).
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt
supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul
constitutiv sau statut (art. 209 alin. (3) din Codul civil).
Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică, până la data
constituirii organelor de administrare, se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice
sau juridice desemnate în acest scop (art. 210 alin. (1) din Codul civil).

ü Incapacităţi şi incompatibilităţi
Potrivit art. 211 alin. (1) din Codul civil nu pot face parte din organele de administrare şi de
control ale persoanei juridice:
– incapabilii;
– persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
– persoanele decăzute din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe;
– persoanele declarate prin lege sau prin actul de constituire incompatibile să ocupe o
astfel de funcţie.
Actele încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii sunt anulabile (art. 211 alin. (2) din Codul
civil).

5.3.Funcţionarea persoanei juridice

Organele persoanei juridice asigură funcţionarea sa prin hotărârile şi deciziile luate de
acestea în cadrul adunărilor sale.
Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii,
actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la
deliberare ori au votat împotrivă (art. 212 alin. (1) din Codul civil).
Faţă de terţi aceste hotărâri produc efecte numai de la data publicării lor, cu excepţia
cazului în care terţii fac dovada că le-au cunoscut pe altă cale.
Obligaţiile membrilor organelor de administrare sunt:
– să acţioneze în interesul persoanei juridice cu prudenţa şi diligenţa unui bun
proprietar;

6
– să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi
propriul lor patrimoniu. Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi,
după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei
lor, în afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor
ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Pentru săvârşirea faptelor ilicite, răspunderea este personală şi solidară atât faţă de
persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

5.4.Persoanele juridice de drept public

Persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele ilicite sau licite ale organelor
lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi
obligaţii, statul, respectiv unităţile administrativ-teritoriale (prin organele prevăzute de lege),
participă prin Ministerul Finanţelor Publice, în afară de cazul în care legea stabileşte un alt
organ în acest sens.
Dacă pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice statul răspunde în mod
subsidiar, niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligaţiile statului.
De asemenea, unităţile administrativ-teritoriale răspund în mod subsidiar pentru obligaţiile
organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când ele au
personalitate juridică.

6. Identificarea persoanei juridice

Identificarea persoanei juridice înseamnă individualizarea acestui subiect de drept care
participă la raporturile juridice în nume propriu.
Noţiunea de identificare are două accepţiuni.
Prima accepţiune se referă la instituţia juridică ce cuprinde totalitatea normelor care
reglementează atributele de individualizare ale persoanelor juridice.
A doua accepţiune se referă chiar la atributele de identificare, acestea fiind, în principal:
denumirea, naţionalitatea, sediul, firma, emblema, telefonul, telexul.
Identificarea persoanelor juridice este realizată de Codul civil, ca normă generală, şi de
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, ca normă specială, cu referire la persoanele
juridice care au calitatea de comercianţi, respectiv societăţile comerciale.
Din perspectiva dreptului civil, atributele de identificare ale persoanei juridice sunt
drepturi subiective personale nepatrimoniale. Acestea au următoarele caractere
juridice:
– sunt opozabile erga omnes, adică sunt drepturi absolute, opozabile tuturor persoanelor;
– sunt inalienabile, adică nu pot fi cesionate prin acte juridice, iar titularul lor nu poate
renunţa la ele;
– sunt imprescriptibile, sub aspect extinctiv şi achizitiv, adică nu se prescriu prin trecerea
timpului;
– sunt personale (intuitu personae), adică sunt intim legate de persoana titularului;

7
– sunt universale, adică orice persoană are dreptul la atributele de identificare.

ü Potrivit Codului civil, atributele de identificare ale persoanelor juridice, în principiu, sunt:
naţionalitatea, denumirea şi sediul.
Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de
constituire sau statutului, este stabilit în România (art. 225 din Codul civil).
Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau
prin statut (art. 226 alin. (1) din Codul civil). Denumirea persoanei juridice, precum şi
celelalte atribute de identificare se vor trece în registrul public odată cu înregistrarea
acesteia.
Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului. În funcţie
de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter
secundar pentru sucursale, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru. De
asemenea, persoana juridică poate să aibă un sediu ales în vederea exercitării
drepturilor sau a executării obligaţiilor sale. Alegerea acestui sediu nu se prezumă, ci trebuie
făcută în scris. (art. 97 coroborat cu art. 227 din Codul civil)
Prin analogie cu persoana fizică, persoana juridică ce exploatează o întreprindere are sediul
şi la locul acelei întreprinderi, în ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale care s-au născut
sau urmează a se executa în acel loc. Utilizând analogia menţionată, acesta se numeşte
sediu profesional.
Persoana juridică poate să îşi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute de lege.
Dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele
de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.

ü În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea şi alte
atribute de identificare, și anume: numărul de înregistrare în registrul comerţului sau
într-un registru public, codul de identificare fiscală / codul unic de înregistrare şi
alte elemente de identificare, în condiţiile legii.

ü Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, persoana juridică având calitatea
de comerciant se identifică prin firmă şi emblemă.
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul
şi sub care semnează (art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi
gen (art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).

ü Toate documentele care provin de la o persoană juridică trebuie să cuprindă atributele

de identificare ale acesteia, sub sancţiunea plății de daune-interese persoanei prejudiciate
(art. 231 din Codul civil).

7. Protecţia juridică a atributelor de identificare

Atributele de identificare ale persoanelor juridice sunt drepturi personale
nepatrimoniale, ele fiind apărate atât prin mijloace de drept civil, cât şi prin mijloace de
drept comercial, drept administrativ sau drept penal.
Codul civil conţine, la art. 231, o dispoziţie potrivit căreia „toate documentele, indiferent de
formă, care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum

8
şi alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sancţiunea plăţii de daune-
interese persoanei prejudiciate”. Prin această dispoziţie, Codul civil creează posibilitatea de
a introduce acţiune civilă, atât pentru persoana juridică titulară a unui atribut de identificare,
cât şi pentru terţe persoane, dacă s-a produs un prejudiciu prin exercitarea drepturilor
personale nepatrimoniale ale persoanei juridice.
Protecţia administrativă şi penală a atributelor de identificare este asigurată prin Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare.
În acest sens, la art. 5 lit. a) se consideră că este infracţiune de concurenţă neloială orice
utilizare a unei firme, embleme sau a unui ambalaj care poate produce confuzie cu cele
folosite în mod legitim de către alt comerciant.
Din textul art. 231 din Codul civil rezultă că persoana juridică poate avea şi alte atribute
de identificare decât cele prevăzute de Codul civil şi de Legea nr. 26/1990, prin utilizarea
sintagmei „şi alte atribute de identificare”. Dispoziţia menţionată are, prin urmare,
caracter enunţiativ.

8. Reorganizarea persoanei juridice

Spre deosebire de Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, şi
de vechiul Cod civil, Codul civil actual, în vigoare din anul 2011, defineşte reorganizarea
persoanei juridice. Astfel, reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică
în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte
înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora (art. 232 din Codul civil).
Modalitățile de reorganizare sunt fuziunea, divizarea şi transformarea. Reorganizarea se
face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea personalităţii juridice, în afară
de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel (art. 233 alin.
(2) din Codul civil). Aceasta înseamnă că dobândirea personalităţii juridice are efect
constitutiv pentru înfiinţarea unei persoane juridice, prin orice mod de reorganizare, dacă
prin lege nu se prevede altfel.

ü Fuziunea se face prin:

– absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică; sau prin
– contopirea (unirea) mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică
nouă.
Efectele absorbţiei sunt:
– persoana juridică absorbită îşi încetează existenţa, are deci efect extinctiv;
– drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei
juridice care o absoarbe, are deci efect translativ. Se realizează o transmitere
universală de drepturi şi obligaţii (a întregului patrimoniu).
Absorbţia nu are efectul înfiinţării unei alte persoane juridice.
Efectele contopirii sunt:
– persoanele juridice care se contopesc (se unesc) îşi încetează existenţa, are deci efect
extinctiv;
– se înfiinţează o persoană juridică nouă;
– drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-
înfiinţate. Se realizează o transmitere universală de drepturi şi obligaţii (a întregului
patrimoniu).

9
ü Divizarea poate fi totală sau parţială.
Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice
între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează prin
divizare.
Efectele divizării totale sunt:
– persoana juridică al cărui patrimoniu se divizează total îşi încetează existenţa, are deci
efect extinctiv;
– se pot înfiinţa persoane juridice noi corespunzătoare fracţiunilor de patrimonii care
rezultă în urma divizării, dacă acestea nu se transmit către alte persoane juridice deja
existente, denumite de Codul civil (art. 237 alin. (1)) dobânditoare;
– patrimoniul persoanei juridice se împarte în mod egal (către persoanele dobânditoare),
dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie;
– se transmit fracţiuni de patrimoniu (drepturi şi obligaţii), adică se realizează o transmitere
cu titlu universal către persoanele dobânditoare sau care iau astfel fiinţă.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice,
care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane
juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.
Efectele divizării parţiale constau în faptul că persoana juridică ce se divizează parţial îşi
reduce patrimoniul proporţional cu partea transmisă fie unei singure persoane juridice deja
existente în acest caz (nu are efect creator), fie altei persoane juridice care se înfiinţează în
acest mod. În acest ultim caz divizarea parţială are efect creator.
Divizarea parţială nu are efect extinctiv.
În cazul divizării, întinderea răspunderii este diferită în funcţie de modul de înfiinţare a
persoanelor juridice.
Fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare – ce are ca temei juridic actul de înfiinţare al
celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii – va răspunde:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau
păstrate integral;
b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea
drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute mai
sus. (art. 238 alin. (1) din Codul civil)
Dacă persoana juridică înfiinţată prin actul de înfiinţare al organului competent (în cazul
autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al
agenţilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-
teritoriale) (art. 194 alin. (1) lit. a) din Codul civil) este supusă divizării, prin actul de
reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât acela pentru
persoanele juridice care se constituie prin act de înfiinţare autorizat (art. 238 alin. (2) din
Codul civil).
De asemenea, în caz de divizare, contractele se vor repartiza astfel încât
executarea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o persoană juridică
dobânditoare, în afară de situaţiile în care acest lucru nu este posibil.

ü Transformarea persoanei juridice, ca instituţie juridică, a fost introdusă în Codul civil în

vigoare de la 1 octombrie 2011 la art. 241.

10
Aceasta intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană îşi încetează
existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice (art. 241 alin.
(1) din Codul civil).
În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat existenţa se
transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate, în afară de cazul în care prin actul
prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel.

ü Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor în cazul persoanelor juridice supuse

reorganizării
Pentru persoanele juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se
realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la
data acesteia.
Pentru persoanele nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează
atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai la data aprobării de către organul competent a:
– inventarului;
– bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii;
– evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare;
– oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
Bunurile imobile – drepturi reale imobiliare – care fac obiectul transmisiunii, dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale (drepturile de uz, de uzufruct, servitute, superficie,
abitaţie) se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de
reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a
dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de certificatul de
înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate (art. 242 alin. (3) din Codul civil).
Reorganizarea poate fi contestată prin atacarea actelor care au hotărât reorganizarea, dacă
prin lege nu se dispune altfel. Astfel, opoziţie la reorganizare, prin atacarea actelor
menţionate, pot face creditorii şi orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de la
data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la
data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către organul
competent, în condiţiile legii (art. 243 alin. (1) din Codul civil).

9. Încetarea persoanei juridice

Încetarea existenţei persoanei juridice are loc prin dizolvare. Dizolvarea este urmată de
lichidarea totală şi definitivă a patrimoniului acesteia.

ü Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat este: voluntară, de plin drept şi

silită sau forţată (art. 245 lit. a), b), c) şi d) din Codul civil).
a) Dizolvarea voluntară se produce prin hotărârea organelor competente ale acestora,
care reprezintă voinţa socială.
b) Dizolvarea de plin drept a persoanelor juridice se produce în baza legii şi intervine în
următoarele situaţii:
– dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
– dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit.

11
c) Dizolvarea silită (forţată) intervine dacă scopul pe care persoanele juridice îl urmăresc
sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau
ordinii publice, ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat.

ü Pe lângă aceste cauze generale menţionate, art. 245 lit. e) din Codul civil prevede ca
persoanele juridice să se dizolve şi „prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire
sau statut”. Prin urmare, există norme speciale care reglementează dizolvarea, spre
exemplu, cele din domeniul societăţilor, respectiv din Legea nr. 31/1990, la art. 227 alin. (1),
care prevede că acestea se dizolvă prin:
– trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
– declararea nulităţii societăţii;
– hotărârea adunării generale;
– hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
– falimentul societăţii;
– alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
În categoria „alte cauze de dizolvare prevăzute de lege pentru societatea pe acţiuni” intră
cazurile prevăzute de art. 228 alin. (1) şi (2) din legea menționată, care prevede atât pentru
societatea pe acţiuni, cât şi pentru societatea cu răspundere limitată că acestea se dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute la art. 153 24 din Legea nr. 31/1990. Potrivit articolului
menţionat, atunci când consiliul de administraţie, respectiv directoratul, constată că, în
urma unor pierderi, stabilite prin situaţiile financiare anuale aprobate conform legii,
activul net al societăţii, determinat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor
acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris,
va convoca de îndată adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea
trebuie dizolvată;
b) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. În situația în
care societatea are mai puţin de doi acţionari pe o perioadă mai lungă de nouă luni, orice
persoană interesată poate solicita instanţei dizolvarea societăţii.
De asemenea, art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede că „societăţile în nume
colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea,
retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul
asociaţilor s-a redus la unul singur”. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi societăţilor în
comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, privind pe singurul asociat comanditat sau
comanditar.

ü Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi condiţiile

anume prevăzute de lege (art. 246 din Codul civil).
Persoanele juridice înfiinţate de autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării,
pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat. În acest caz, dacă organul
competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se
transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise
acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.

12
În cazul în care persoana juridică, de drept public sau privat, se dizolvă prin hotărârea
organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie, în
aceleaşi condiţii ca pentru reorganizare (art. 243 coroborat cu art. 247 din Codul civil).

ü Principalul efect al dizolvării este lichidarea persoanei juridice. Lichidarea este

operaţiunea juridică prin care se valorifică activul (se încasează creanţele) şi se
plăteşte pasivul (se plătesc datoriile).
Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până
la finalizarea acesteia.
Dacă persoana juridică îşi încetează existenţa prin fuziune, transformare sau prin divizare
totală, nu se declanşează procedura lichidării.

ü Destinaţia bunurilor rămase după lichidare

Indiferent de cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi
destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilită în hotărârea
organului competent luată înainte de dizolvare (art. 249 alin. (1) din Codul civil).
Dacă actul de constituire, statutul sau hotărârea organului competent nu prevede destinaţia
bunurilor sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice (art. 249 alin. (2) din Codul
civil), la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de către
instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop
identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel.

ü Data încetării personalităţii juridice

Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost
înscrise, spre exemplu, societăţile comerciale care se înregistrează la registrul comerţului.
Celelalte persoane juridice, respectiv cele care nu se înregistrează, încetează la data actului
prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege (art. 251 alin. (2) din Codul civil).

13
 Curs nr 5

Conţinutul raportului juridic civil

1. Definiţia conţinutului raportului juridic

După cum am arătat, raportul juridic civil conţine:
– drepturi subiective civile, care formează latura activă a raportului juridic civil;
– obligaţii civile, care formează latura pasivă a raportului juridic civil.
Oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o anumită obligaţie civilă, neexistând drept fără
obligaţie.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ (numit şi
creditor – persoană fizică sau juridică) în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi
moralei, să aibă o anumită conduită şi să pretindă o conduită corespunzătoare (să dea, să
facă ori să nu facă ceva) de la subiectul pasiv (numit debitor) şi să ceară concursul forţei
coercitive a statului, în caz de nevoie, dacă acest drept este încălcat.
2. Drepturile subiective civile. Clasificare
Drepturile subiective civile se clasifică astfel:
– în funcţie de opozabilitate, sunt absolute şi relative;
– în funcţie de natura conţinutului lor, sunt patrimoniale şi nepatrimoniale;
– după corelaţia dintre ele, sunt principale şi accesorii;
– în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, sunt pure şi simple şi afectate de
modalităţi.
2.1. Drepturile subiective civile absolute şi relative
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său poate avea o
anumită conduită fără a face apel la altă persoană pentru a şi-l exercita (realiza). Sunt absolute:
– drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu etc.);
– drepturile reale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate,
respectiv dreptul de uz, de uzufruct, de servitute, de superficie, de abitaţie).
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde
subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul său nu se poate exercita (realiza).
Spre exemplu, dreptul vânzătorului de a cere plata preţului sau dreptul cumpărătorului de a
pretinde predarea bunului ce face obiectul vânzării.
Tipic relative sunt drepturile de creanţă.
Caracteristicile dreptului absolut sunt următoarele:
– titularul dreptului absolut este cunoscut;
– titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte de drept
civil;
– dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a
împiedica exercitarea lui, adică – a nu face;

1
– este opozabil erga omnes, adică tuturor persoanelor;
– drepturile absolute sunt prevăzute de lege și sunt limitate ca număr.i sunt limitate ca număr.
Caracteristicile dreptului relativ sunt următoarele:
– în cadrul raportului juridic cu drept relativ, atât titularul dreptului, cât şi cel al obligaţiei
(subiectul activ – creditorul şi subiectul pasiv – debitorul) sunt cunoscuţi;
– dreptului relativ îi corespunde obligaţia ce are ca obiect a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar
fi putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv determinat);
– dreptul relativ este opozabil numai subiectului pasiv determinat, adică debitorului, deoarece
dreptul relativ, respectiv de creanţă, poate fi exercitat numai cu concursul debitorului;
– drepturile relative sunt nelimitate ca număr.
2.2. Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale
Este patrimonial dreptul subiectiv civil ce are conţinut pecuniar (exprimat în bani). Sunt
drepturi patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv civil ce nu are conţinut
bănesc, spre exemplu, dreptul la nume, la domiciliu.

ü Drepturile reale şi drepturile de creanţă

Dreptul real1 – jus în re – este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita
prerogativele asupra unui bun fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă – jus ad personam – este acel drept în temeiul căruia subiectul activ
(creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Asemănările dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:
– ambele sunt drepturi patrimoniale;
– ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active.
Deosebirile dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:
1. sub aspectul subiectului pasiv:
– în cazul dreptului real – acesta nu este cunoscut, fiind reprezentat de toate persoanele,
desemnate prin sintagma „erga omnes”;
– în cazul dreptului de creanţă – acesta este cunoscut, fiind debitorul.
2. sub aspectul persoanelor cărora li se opune (este opozabil):
– în cazul dreptului real, acesta se opune tuturor persoanelor (erga omnes);
– în cazul dreptului de creanţă, acesta se opune doar subiectului pasiv care este cunoscut,
denumit debitor (erga certa personam).
3. sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative:
– în cazul dreptului real – îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face;
– în cazul dreptului de creanţă – îi corespunde obligaţia de a da, de a face sau de a nu
face.
4. sub aspectul numărului:
– drepturile reale, în principiu limitate, sunt prevăzute de lege (art. 551 din Codul civil);

2
 – drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
5. sub aspectul prerogativelor conferite, numai dreptul real este însoţit de prerogativele:
a) urmărirea, care constă în posibilitatea titularului de drept real (spre exemplu, creditorul
ipotecar sau creditorul gajist) de a urmări bunul în mâinile oricărei persoane s-ar găsi;
b) preferinţa, care constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul
său cu întâietate ori preferinţă.

ü Drepturile personale nepatrimoniale

Acestea sunt:
a) drepturile ce privesc identificarea persoanei, respectiv: dreptul la nume, la domiciliu, la
reşedinţă, la o stare civilă (art. 59 din Codul civil);
b) drepturile personalităţii, și sunt limitate ca număr.i anume:
– dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, la
respectarea vieţii private, precum şi la propria imagine (art. 58 din Codul civil);
– respectul datorat persoanei decedate. Persoanei decedate i se datorează respect cu
privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său (art. 78 din Codul civil).
Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca imaginea şi reputaţia
persoanei aflată în viaţă;
c) drepturile ce decurg din creaţia intelectuală (potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare), literară, artistică sau
ştiinţifică.
2.3. Drepturile subiective civile principale şi accesorii
Este principal dreptul subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare, exercitarea sa
nedepinzând de vreun alt drept.
Este accesoriu dreptul subiectiv civil a cărui exercitare depinde de existenţa altui drept subiectiv
civil, cu rol principal.
Această clasificare are importanţă pentru că dreptul accesoriu depinde de dreptul civil principal
potrivit adagiului accesorium sequitur principale.
Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale.
2.4. Drepturile reale principale şi accesorii
Drepturile reale, potrivit art. 551 din Codul civil, sunt: dreptul de proprietate, dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de
administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale de garanţie, alte
drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Din perspectiva clasificării drepturilor reale în principale şi accesorii:
– drepturile reale principale sunt: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de administrare,
dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă;
– drepturile reale accesorii se mai numesc şi drepturi reale de garanţie, acestea fiind: dreptul
de gaj, dreptul de ipotecă.

3
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii
(art. 2.343 din Codul civil).
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile.
Aceste drepturi reale de garanţie se numesc şi accesorii. Ele presupun ca drept principal un
drept de creanţă (născut dintr-un raport juridic ce are în conţinutul său un drept relativ).
2.5. Drepturile subiective civile pure şi simple şi afectate
de modalităţi
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său maximă certitudine, deoarece nici
existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare, acesta putând fi exercitat
imediat după naşterea lui, necondiţionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acel drept subiectiv civil a cărui existenţă sau
exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Modalităţile sunt termenul, condiţia şi sarcina, şi vor fi studiate într-un capitol ulterior.
3. Obligaţiile civile. Clasificare
Obligaţia este legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să pro cure o
prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată (art. 1.164 din
Codul civil).
Obligaţiile îşi au ca izvoare contractul, actul juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea
fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii.
Obligaţia civilă are trei accepţiuni (sensuri):
1. îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;
2. raport obligaţional ce conţine sensul definiţiei de mai sus;
3. obligaţie în sens de înscris constatator al unei creanţe (spre exemplu, o obligaţiune emisă de o
bancă).
În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se împart în:
– de a da, de a face, de a nu face;
– pozitive şi negative;
– de rezultat (determinate) şi de diligenţă (de mijloace).
După opozabilitatea lor, acestea se împart în: obişnuite (opozabile numai „între părţi”),
opozabile terţilor (scriptae în rem) și sunt limitate ca număr.i reale (propter rem).
În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiei civile distingem: obligaţia civilă
perfectă şi obligaţia civilă imperfectă sau naturală.
După modalitatea de executare, ele pot fi: simple, pure și simplei simple și sunt limitate ca număr.i afectate de modalității.
În funcţie de numărul păr ilor ce participă la raportul juridic și sunt limitate ca număr.i de numărul presta iilor efectuate
de păr i, obliga iile sunt complexe:
– cu pluralitate de părții (divizibile, indivizibile și sunt limitate ca număr.i solidare);
– cu pluralitate de prestațiii (principale, alternative și sunt limitate ca număr.i facultative).

4
3.1. Obligaţiile de a da, de a face şi de a nu face
Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real (spre exemplu,
obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în
patrimoniul cumpărătorului).
Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda
un bun în materialitatea lui.
Obligaţia de a nu face ceva are conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut ori
unui drept relativ (de creanţă), astfel:
– corelativă unui drept absolut este îndatorirea de a nu face nimic de natură a aduce atingere
acelui drept;
– corelativă unui drept de creanţă este îndatorirea de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă
debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.
3.2. Obligaţiile civile pozitive şi negative
Sunt pozitive obligaţiile de a da şi de a face. Este negativă obligaţia de a nu face ceva.
3.3. Obligaţiile de rezultat şi de diligenţă
Este de rezultat obligaţia debitorului de a obţine un rezultat determinat (spre exemplu, obligaţia
vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut).
Este de diligenţă (de mijloace sau de prudenţă) obligaţia debitorului de a depune toată stăruinţa
pentru obţinerea unui anumit rezultat (spre exemplu, obligaţia medicului de a-l vindeca pe
pacient).
3.4. Obligaţiile obişnuite, opozabile terţilor şi reale
Obligaţia obişnuită este opozabilă între părţi ca şi dreptul de creanţă. Marea majoritate a
obligaţiilor civile este de acest fel. Această obligaţie revine debitorului faţă de care s-a născut.
Obligaţia opozabilă terţilor este acea obligaţie strâns legată de un bun, astfel încât creditorul
nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui
bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea unei obligaţii născute anterior, fără participarea sa (spre
exemplu, cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea încheiată înainte de vânzare).
Obligaţia reală este îndatorirea ce îi revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun în considerarea
importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate (spre exemplu, obligaţia
deţinătorului de teren agricol de a-l cultiva, potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991).
3.5. Obligaţiile perfecte şi imperfecte
Majoritatea obligaţiilor civile este formată din obligaţii perfecte.
Obligaţia perfectă este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată în caz de
neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie, obţinându-se un titlu executor pentru a fi
pusă în executare silită.
Este imperfectă obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, ci numai prin
executare voluntară, dar odată executată de bunăvoie de către debitor, nu este permisă restituirea
ei. Această obligaţie se mai numeşte şi naturală. Obligaţia imperfectă nu se confundă cu obligaţia

5
morală, care se realizează din conştiinţă (spre exemplu, obligaţia copiilor ajunşi la maturitate de
a-şi întreţine părinţii bolnavi).
3.6. Obligaţiile simple, pure şi simple şi afectate de modalităţi
De regulă, obligaţiile se execută imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului. În
acest caz, obligaţia este simplă.
Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi. Modalităţile care afectează
obligaţiile sunt termenul şi condiţia.
Dacă obligaţiile sunt asumate însă, în anumite condiţii, ori sunt amânate în executarea lor după o
anumită perioadă de timp, ele se numesc obligaţii afectate de modalităţi.
Termenul şi condiţia, ca modalităţi ale obligaţiilor, sunt reglementate de Codul civil la art.
1.396-1.420.

ü Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare de care depinde executarea sau
stingerea unei obligaţii (art. 1.411 din Codul civil).
Termenele sunt:
1. suspensive şi extinctive. Termenul suspensiv este cel până la împlinirea căruia este amânată
scadenţa obligaţiei (adică executarea obligaţiei). Termenul este extinctiv atunci când, la
împlinirea lui, obligaţia se stinge;
2. legale, convenţionale sau judecătoreşti. Este legal termenul stabilit de lege. Este
convenţional termenul stabilit prin convenţia părţilor (prin contract). Termenul judecătoresc
este stabilit de instanţa judecătorească;
3. în favoarea debitorului, a creditorului sau a ambelor părţi.
De regulă, termenul profită debitorului, dacă prin lege, prin voinţa părţilor sau din împrejurări
rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi (art. 1.413 din Codul
civil).
Cel care are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără
consimţământul celeilalte părţi.
De asemenea, din beneficiul termenului se poate decade:
– dacă debitorul se află în stare de insolvabilitate sau în caz de insolvenţă declarată 1, în
condiţiile legii. Starea de insolvabilitate a debitorului, dacă prin lege nu se prevede altfel, se
constată de către instanţă şi presupune că activul patrimonial este inferior pasivului. Activul
patrimonial astfel constatat poate fi supus executării silite. Starea de insolvenţă constă în
lipsa lichidităţilor băneşti pentru achitarea de către debitor a creanţelor exigibile (ajunse la
scadenţă); şi
– atunci când cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, debitorul diminuează prin fapta sa garanţiile
constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.
Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină de
îndată exigibilă (art. 1.418 din Codul civil).

ü Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde eficacitatea sau

desfiinţarea obligaţiei (art. 1.399 din Codul civil).

6
Condiţia poate fi:
– suspensivă, atunci când de îndeplinirea ei depinde eficacitatea obligaţiei (art. 1.400 din Codul
civil) (spre exemplu, în cazul contractului de asigurare pentru inundaţie, în care se naşte
dreptul la despăgubire pentru asigurat (şi, corespunzător, obligaţia asigurătorului –
societatea de asigurare – de a plăti despăgubirea) dacă (cu condiţia că) a avut loc
inundaţia);
– rezolutorie, atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei (art. 1.401 din Codul
civil) (spre exemplu, în cazul contractului de închiriere pe care îl încheie o persoană pentru
un imobil, în care se prevede că închirierea încetează de îndată dacă dintr-un motiv
independent de voinţa sa imobilul pe care îl deţine este distrus)1;
– imposibilă, atunci când este contrară legii sau bunelor moravuri; este considerată nescrisă,
iar atunci când este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia (art. 1.402
din Codul civil);
– pur potestativă, condiţia care presupune că executarea unei obligaţii contractuale depinde
exclusiv de voinţa debitorului; această condiţie nu produce niciun efect (art. 1.403 din Codul
civil) (spre exemplu, îţi vând casa dacă vreau).
Atâta timp cât condiţia nu s-a îndeplinit, partea în interesul căreia a fost stipulată condiţia este
liberă să renunţe unilateral la aceasta. Renunţarea la condiţie face ca obligaţia să fie simplă.
Obligaţia condiţională poate fi transmisă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse aceleiaşi
condiţii. De asemenea, obligaţia afectată de condiţie se poate prelua.
3.7. Obligaţiile complexe
Obliga iile complexe sunt reglementate la art. 1.421-1.467 din Codul civil.
Complexitatea obligaţiilor este determinată de numărul părţilor care participă la raporturile
juridice obligaţionale sau de numărul prestaţiilor.
3.7.1. Obligaţiile complexe cu pluralitate de părţi. Obligaţiile divizibile,
indivizibile şi solidare
Raporturile juridice obligaţionale se pot stabili între:
– un singur creditor şi un singur debitor, denumit şi raport juridic simplu;
– mai mulţi creditori şi/sau mai mulţi debitori, denumit şi raport juridic complex,
determinând naşterea obligaţiilor complexe sau plurale.
Obligaţiile complexe sunt divizibile sau indivizibile.
1. Obligaţiile divizibile pot fi conjuncte sau solidare.
a) Obligaţiile conjuncte pot fi stabilite între mai mulţi creditori şi între mai mulţi debitori.
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi creditori au, în principiu, un debitor comun, iar fiecare
dintre creditori va putea pretinde de la debitor numai partea sa de datorie. Deci obligaţia se
divide cu privire la creditori. (Spre exemplu, dacă patru fraţi moştenesc un imobil (creditori ai
obligaţiei de plată a preţului) şi-l vând unui singur cumpărător (debitor al obligaţiei de plată),
pentru a-l împărţi din punct de vedere valoric, fiecare dintre cei patru fraţi va pretinde numai
partea de 25% din valoarea imobilului.)

7
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi debitori înseamnă mai mulţi debitori cu privire la aceeaşi
prestaţie faţă de un singur creditor. Creditorul are dreptul să pretindă de la fiecare debitor numai
partea sa de datorie. (Spre exemplu, un vânzător (creditor al obligaţiei de plată) vinde un imobil
la doi cumpărători (debitori ai obligaţiei de plată). Vânzătorul poate pretinde de la fiecare,
separat, câte 50% din valoarea imobilului.)
Debitorii unei obligaţii conjuncte sunt ţinuţi faţă de creditorul lor în părţi egale, acesta fiind cazul
exemplului de mai sus, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel (art. 1.423 din Codul
civil).
Codul civil instituie ca regulă prezumţia de divizibilitate, cu două excepţii:
– dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres;
– dacă obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau
intelectuală. (art. 1.424 din Codul civil)

b) Obligaţiile solidare. Solidaritatea poate fi activă, stabilită între mai mulţi creditori, şi
pasivă, între mai mulţi debitori.
Ca şi indivizibilitatea, solidaritatea nu se prezumă:
– solidaritatea activă trebuie stipulată în mod expres;
– solidaritatea pasivă trebuie stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege. Codul civil
instituie o prezumţie de solidaritate între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.446 din Codul civil).
Solidaritatea activă îi conferă fiecărui creditor dreptul de a cere debitorului executarea întregii
obligaţii (şi de a da chitanţă liberatorie). Odată ce debitorul a executat obligaţia faţă de un
creditor, este liberat şi în privinţa celorlalţi creditori solidari. Debitorul poate plăti, la alegerea sa,
oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţă de toţi. Ceilalţi creditori au dreptul,
astfel, să ceară partea lor de creanţă de la creditorul fa ă de care debitorul şi-a stins integral
obligaţia. Adică ceilalţi creditori solidari îşi păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în
persoana căruia s-a stins obligaţia debitorului proporţional cu partea din creanţă ce îi revine
acestuia din urmă. (Spre exemplu, o echipă formată din mai mulţi meseriaşi execută o lucrare.
La finele acesteia, dacă s-a prevăzut în contract solidaritatea între meseriaşi, oricare dintre ei
poate solicita integral plata pentru execuţia lucrării de la beneficiarul acesteia, urmând să
plătească fiecărui lucrător o sumă de bani proporţională cu partea ce îi revine.)
Solidaritatea pasivă presupune că mai mulţi debitori sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel
încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către
unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor. Solidaritatea există chiar dacă
debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite (termen sau condiţie).
În condiţiile date, creditorul poate cere plata integrală de la oricare dintre debitorii solidari. Odată
făcută plata, se stinge raportul juridic dintre creditorul plătit şi ceilalţi codebitori ai debitorului
plătitor. Debitorul solidar care a efectuat plata se subrogă în drepturile creditorului, însă nu poate
cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce îi revine fiecăruia dintre ei. (Spre exemplu, doi
soţi au încheiat un contract de împrumut cu o bancă, aceasta fixându-le o rată lunară. Oricare
dintre soţi are dreptul să plătească, lunar, integral rata la bancă.)

8
Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obligaţiilor.
Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar (dacă nu există o stipulaţie
contrară în acest sens).

2. Obligaţiile indivizibile. Indivizibilitatea poate fi activă (între mai mulţi creditori) şi pasivă
(între mai mulţi debitori).
Efectele obligaţiei indivizibile sunt:
– pentru indivizibilitatea pasivă, fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate
fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii (spre exemplu, obligaţia asumată de către
o echipă de constructori de a efectua o lucrare, de către o echipă de actori de a juca o piesă
de teatru ori de către o formaţie de muzică de a susţine un concert);
– pentru indivizibilitatea activă, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate
cere executarea integrală, chiar dacă obligaţia nu este solidară (spre exemplu, dacă doi soţi
au împrumutat o persoană cu o sumă de bani, oricare dintre soţi are dreptul să ceară la
scadenţă suma împrumutată sau dacă o echipă de constructori a efectuat o lucrare, fiecare
membru al echipei poate pretinde beneficiarului lucrării plata integrală a acesteia).
Prin urmare, obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între
moştenitorii acestora (art. 1.425 alin. (1) din Codul civil).
De asemenea, deoarece divizibilitatea se prezumă, indivizibilitatea trebuie:
– să fie stipulată expres în contract, deci are natură contractuală, convenţională, cum sunt
exemplele de mai sus;
– să rezulte din obiectul obligaţiei, care prin natura sa nu poate fi divizat (spre exemplu, nu
poate fi divizat în executarea obligaţiei un automobil, un imobil (o construcţie), un
instrument muzical).
Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor poate cere şi primi
prestaţia datorată doar în întregime. Dacă aceeaşi obligaţie indivizibilă se va executa prin
echivalent, obligaţia indivizibilă devine divizibilă.
3.7.2. Obligaţiile complexe cu pluralitate de prestaţii. Obligaţiile principale,
alternative şi facultative
Obligaţiile au ca obiect, în general, o prestaţie unică, principală şi obligatorie (spre exemplu,
obligaţia beneficiarului unui sejur cu scop turistic de a plăti preţul acestuia1).
Raporturile juridice obligaţionale presupun însă şi obligaţii care au ca obiect mai multe
prestaţii:
a) fie principale, toate fiind obligatorii (spre exemplu, cumpărarea unui apartament, inclusiv
locul de parcare şi serviciul de întreţinere a spaţiului verde aferent imobilului);

b) fie alternative, când au ca obiect două prestaţii principale, iar executarea uneia dintre
acestea liberează pe debitor de întreaga obligaţie. (Spre exemplu, într-un magazin se
organizează o tombolă în urma căreia se va pune la dispoziţia clienţilor câştigători dreptul de a
cumpăra la un preţ foarte mic unul dintre două produse, la alegere; sau o agenţie de turism se
obligă să pună la dispoziţia clientului cu care deja a încheiat un contract dreptul de a alege una
dintre două locaţii (hoteluri) din aceeaşi staţiune turistică2).

9
Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia îi revine debitorului, cu excepţia cazului în
care îi este acordată în mod expres cumpărătorului (art. 1.462 alin. (1) din Codul civil). Dacă
partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în termenul care îi este
acordat în acest scop, această alegere îi va aparţine celeilalte părţi.
În cazul alegerii prestaţiei de către debitor, dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de
executat chiar din culpa sa, debitorul este obligat să execute cealaltă prestaţie.3
Alegerea prestaţiei în vederea executării o poate face şi creditorul (spre exemplu, alegerea
dintre cele două produse o face magazinul, nu clientul), caz în care se deosebesc câteva situaţii,
ce determină executarea în mod diferit a prestaţiei:
– dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără să existe culpa vreuneia dintre
părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
– dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii, el
poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru
prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei;
– dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii, creditorul
poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie executarea celeilalte
prestaţii;
– dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii, creditorul
poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.
Dacă prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi înainte ca acesta să fie pus
în întârziere, obligaţia se stinge.

c) fie facultative, atunci când obligaţia are ca obiect o singură prestaţie principală de care
debitorul se poate libera executând o altă prestaţie (spre exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare al unui imobil ar fi prevăzut o garsonieră confort sporit la etajul I, societatea
vânzătoare putând oferi în schimb la acelaşi preţ, la etajul 8 într-un bloc alăturat, un
apartament cu două camere).
Debitorul este liberat dacă prestaţia principală devine imposibil de executat, fără ca aceasta
să se datoreze culpei sale. Astfel, în exemplul anterior menţionat, dacă societatea vânzătoare nu
mai poate oferi spre vânzare garsoniera fără culpa sa, nu mai este obligată să ofere spre vânzare
nici apartamentul cu două camere; în cazul obligaţiei alternative însă, în condiţiile în care
alegerea prestaţiei o face creditorul, „dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat,
fără culpa vreuneia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă” (art. 1.465 lit.
a) din Codul civil). În cazul nostru, creditorul este obligat că cumpere apartamentul cu două
camere (dacă, bineînţeles, obligaţiile sunt alternative).

10
Curs nr. 6

Obiectul raportului juridic

1. Sensurile expresiei „obiectul raportului juridic”

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea la
care este îndrituit subiectul activ şi cea la care este obligat subiectul pasiv.
Deşi legătura dintre obiectul şi conţinutul raportului juridic civil este strânsă, acestea nu se
confundă.
Obiectul raportului juridic poate fi privit:
1. pe de o parte, drept conduita subiectului pasiv (debitorului); și
2. pe de altă parte, drept bunul material, acesta fiind considerat obiect derivat al raportului
juridic.
1. Referitor la conduita subiectului pasiv, exemplificăm contractul de vânzare-
cumpărare:
– vânzătorul este debitor în privinţa obligaţiilor: de a transfera proprietatea asupra lucrului
vândut, de a preda bunul în materialitatea lui, de a-l garanta pe cumpărător în privinţa
acestui bun (pentru vicii şi pentru evicţiune (denumită şi folosinţa paşnică a acestuia));
– cumpărătorul este debitor în privinţa obligaţiei de plată a preţului şi de preluare a
bunului.
Din această perspectivă, obiectul raportului juridic drept conduită a subiectului pasiv
înseamnă obligaţiile acestuia.
Obiectul raportului juridic din perspectiva conduitei subiectului pasiv se defineşte potrivit
art. 1.226 din Codul civil, care precizează că obiectul obligaţiilor constă în prestaţia concretă
pe care una dintre părţi o datorează celeilalte.
Şi cum conduita subiectului pasiv (debitorului) nu poate consta decât dintr-o obligaţie în
sens de prestaţie, se poate pune semnul egalităţii între obiectul raportului juridic şi obiectul
obligaţiei.

2. De cele mai multe ori însă, în raporturile patrimoniale, prestaţiile părţilor privesc
operaţiuni care se referă la bunuri materiale (spre exemplu, să predea un bun în
materialitatea lui, să transfere dreptul de proprietate cu privire la un bun, să transfere
folosinţa cu privire la acesta). Deşi bunul ca atare nu intră în structura raportului juridic, el
este considerat ca fiind obiect derivat al acestuia.

2. Bunurile – obiecte derivate ale raportului juridic

Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui
drept patrimonial (art. 535 din Codul civil).
Spre exemplu:
– obiectul raportului juridic de vânzare-cumpărare a unui automobil din perspectiva
vânzătorului este reprezentat de următoarele obligaţii: de a transfera proprietatea
automobilului, de a-l preda în materialitatea lui, de a-l garanta pe cumpărător cu privire
la viciile automobilului;

1
– obiectul derivat al raportului juridic de vânzare-cumpărare este automobilul, care
constituie potrivit definiţiei de mai sus „obiectul unui drept patrimonial”.

3. Corelaţia dintre bun și patrimoniu

În strânsă legătură cu noţiunea de bun este şi aceea de patrimoniu.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei
persoane fizice sau juridice.
Între bun şi patrimoniu există legătură de la parte la întreg; astfel, bunul poate fi privit atât
individual – ut singuli – ca parte a patrimoniului, cât şi ca element activ al acestuia, respectiv
drept subiectiv cu valoare economică, patrimonială.

4. Corelaţia dintre patrimoniu, ca universalitate juridică,

şi patrimoniile de afectaţiune (diviziuni patrimoniale),
ca universalităţi de fapt
Potrivit Codului civil, bunurile fac parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice.
Patrimoniul este o universalitate de drept (sau o universalitate juridică) având ca
izvor legea, respectiv Codul civil.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Codul civil, „orice persoană fizică sau persoană juridică
este titulară a unui patrimoniu”, în care intră, după cum am arătat, bunurile
acesteia, după cum vom vedea, atât cele prezente, cât şi cele viitoare – adică
drepturile reale (cu privire la bunuri) alături de drepturi de creanţă şi obligaţii.
Bunurile trebuie privite nu numai ca lucruri, corporale sau necorporale, ci şi ca drepturi
subiective, pentru că patrimoniul este format din latura activă (respectiv drepturi subiective
civile patrimoniale, adică drepturi reale şi drepturi de creanţă, iar drepturile reale privesc
bunurile) şi latura pasivă (obligaţii).
Aceste bunuri (din patrimoniu) servesc drept garanţie comună a creditorilor
persoanei; astfel, potrivit art. 2.324 din Codul civil, „cel care este obligat personal răspunde
cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Din această perspectivă, patrimoniul, mai precis aceste bunuri, servesc drept garanţie
comună (gajul general) creditorilor personali. Adică „cel care este obligat” – la care face
referire Codul civil – poate fi orice persoană fizică sau juridică ce are o datorie născută, spre
exemplu, dintr-un contract.
Aceşti creditori care nu au nicio garanţie reală cu privire la bunurile debitorilor săi – au totuşi
o garanţie care priveşte întreaga masă de bunuri mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ce
formează patrimoniul debitorului – se numesc creditori chirografari sau personali. Aceşti
creditori comuni sau chirografari au dreptul să îşi realizeze creanţele lor urmărind orice bun
din patrimoniul debitorului.

ü Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni, însă numai în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege (art. 31 alin. (2) din Codul civil). Aceste diviziuni sau
afectaţiuni de patrimoniu, care sunt fracţiuni din patrimoniu ca universalitate juridică,
sunt afectate unor activităţi prin voinţa persoanei.
Prin urmare, patrimoniul ca universalitate juridică are ca izvor legea, în timp ce o
diviziune sau o afectaţiune de patrimoniu are ca izvor voinţa persoanei.
Deşi o persoană nu are decât un singur patrimoniu, denumit universalitate juridică, după
cum am arătat, totuşi o fracţiune (sau mai multe fracţiuni) din acesta – prin voinţa sa –

2
poate fi separată, pentru a face obiectul unei activităţi – sau unor activităţi – dând naştere la
diviziuni sau afectaţiuni de patrimoniu, denumite universalităţi de fapt. Universalităţi de
fapt sunt, spre exemplu, o colecţie de timbre, de numismatică sau de tablouri aparţinând
unui colecţionar ori o turmă de oi sau o herghelie de cai. Proprietarul acestora poate vinde,
dona sau închiria fie individual – spre exemplu, un tablou, o serie de timbre, un cal –, fie
întreaga universalitate de fapt – spre exemplu, întreaga colecţie.
Sunt diviziuni sau afectaţiuni ale patrimoniului, altfel spus, mase patrimoniale afectate
unei anumite activităţi:
– masele patrimoniale fiduciare. Acestea cuprind bunurile ce fac obiectul unor drepturi
reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de
asemenea drepturi, prezente ori viitoare. Aceste drepturi fac obiectul unui transfer de la
unul sau mai mulţi constitutori către unul sau mai mulţi fiduciari. De asemenea,
alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din
patrimoniile fiduciarilor;
– masele afectate exercitării unei profesii autorizate. Constituirea masei
patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte
prin actul încheiat de titular (art. 33 alin. (1) din Codul civil). Această masă de bunuri
afectată unei profesii autorizate formează patrimoniul profesional individual. Spre
exemplu, patrimoniul de afectaţiune al profesionistului (persoană fizică autorizată, titular
al întreprinderii individuale sau al întreprinderii familiale) potrivit OUG nr. 44/2008, care
reglementează statutul juridic al profesionistului comerciant persoană fizică;
– alte patrimonii astfel determinate potrivit legii. În cadrul aceluiaşi patrimoniu pot
avea loc transferuri de drepturi şi obligaţii dintr-o masă patrimonială în alta, adică dintr-
un patrimoniu personal într-un patrimoniu de afectaţiune şi invers. Acest transfer se face
potrivit dispoziţiilor legale astfel încât să nu prejudicieze drepturile creditorilor asupra
fiecărei mase patrimoniale.1
Diviziunile sau afectaţiunile patrimoniului ce au ca obiect bunuri ale unei persoane,
astfel definite mai sus, formează universalităţi de fapt.

5. Clasificarea bunurilor
I. Din punct de vedere juridic, bunurile se împart în bunuri mobile şi bunuri imobile
(mişcătoare sau nemişcătoare).
ü Sunt bunuri mobile acele bunuri pe care legea nu le consideră imobile (art. 539
din Codul civil). Referire la bunurile mobile face şi art. 2.389 din Codul civil, care
reglementează obiectul ipotecii mobiliare.
Bunurile mobile se împart în:
– bunuri mobile prin natura lor. În principiu, bunurile mobile prin natura lor pot fi
mişcate, prin forţă internă (proprie) sau prin forţă străină, dintr-un loc în altul fără a se
schimba valoarea economică (spre exemplu, un animal (cum ar fi cele de companie:
câine, pisică), un automobil, o masă, un scaun, o carte). Sunt bunuri mobile şi undele
electromagnetice sau asimilate acestora, precum energia de orice fel produsă, captată şi
transmisă, în condiţiile legii, de orice persoană şi pusă în serviciul său, indiferent de
natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora;
– bunuri mobile prin determinarea legii. În această categorie sunt incluse drepturile şi
obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar, inclusiv
drepturile de proprietate intelectuală (spre exemplu, drepturile de autor şi cele conexe

3
 acestora, fondurile de comerţ, acţiunile, părţile sociale, obligaţiunile unei societăţi,
rentele);
– bunuri mobile prin anticipaţie. Acestea sunt bunuri imobile prin natura lor, dar care
în baza înţelegerii între părţi se consideră a fi bunuri mobile anticipându-se faptul că în
viitor ele vor deveni mobile2. În această categorie sunt incluse: bogăţiile de orice natură
ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în
sol care devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în
natura lor individuală în vederea detaşării lor (art. 540 alin. (1) din Codul civil). În
sprijinul afirmaţiei că „bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunuri imobile prin natura
lor” stau dispoziţiile art. 540 alin. (2) din Codul civil, care prevăd cu referire la aceste
bunuri că „pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară notarea în cartea funciară”.

ü Bunurile imobile se împart la rândul lor în:

– bunuri imobile prin natura lor. Sunt acele bunuri care prin natura lor nu pot fi
mişcate dintr-un loc în altul fără a-şi pierde astfel valoarea economică. În această
clasificare sunt incluse „terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în
rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,
platformele şi alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent” (art. 537 din Codul civil);
– bunuri imobile prin drepturile la care se aplică. Art. 542 alin. (1) din Codul civil
prevede că „sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale
asupra acestora”. Acestea sunt drepturile reale imobiliare, și anume: dreptul de
proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri etc.;
– bunuri imobile prin întrebuinţare sau prin destinaţie, care rămân sau devin
imobile. În această clasificare sunt incluse acele bunuri mobile prin natura lor care prin
raportul direct şi nemijlocit cu un bun imobil se consideră a fi, de asemenea, bunuri
imobile1.
Raportul cu bunul imobil este pus în lumină:
– pe de o parte, de faptul că bunul mobil prin natură serveşte la întrebuinţarea bunului
imobil;
– pe de altă parte, de faptul că bunul mobil prin natură este destinat să creeze cu bunul
imobil un tot unitar, nemaifiind posibilă desprinderea lui fără a-şi pierde valoarea
economică.
Sunt imobile prin întrebuinţare „materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru
a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă” (art. 538 alin. (1) din
Codul civil) (spre exemplu, cărămizile folosite pentru ridicarea unui edificiu, materialele care
sunt utilizate drept acoperiş al unei construcţii (ţiglă, tablă etc.)). De reţinut că imobilele prin
întrebuinţare sunt bunuri mobile prin natură, care asamblate dobândesc regimul juridic al
imobilelor, deoarece devin imobile (spre exemplu, edificiile (case, hale industriale, depozite
etc.)).
În cazul consolidării unei construcţii, părţile integrante ale acesteia sunt imobile dacă sunt
temporar detaşate de aceasta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate (art. 538 alin. (1) din
Codul civil). De asemenea, materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi
devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie (art. 538 alin. (2)
din Codul civil), adică din momentul în care au fost destinate a fi integrate unui imobil.

4
Sunt imobile prin destinaţie şi bunurile mobile (prin natură) care sunt destinate a servi un
imobil devenind împreună cu acesta un tot unitar (spre exemplu, oglinzile prinse în zid
(zidite), statuile prinse cu gips de podea, ferestrele, prizele din pereți).
Se poate afirma că un bun este imobil prin destinaţie dacă există între bunul mobil prin
natura lui (dar imobil prin destinaţie) şi imobilul prin natura lui la care se întrebuinţează sau
pentru care este destinat un raport de accesibilitate, ambele bunuri aparţinând aceluiaşi
proprietar2.

ü Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: efectele posesiei, drepturile

reale accesorii (garanțiile reale), competenţa teritorială, legea aplicabilă bunurilor
mobile sau imobile, potrivit normelor de drept internaţional privat, regimul juridic
al înstrăinării bunurilor.
F Efectele posesiei. Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de
proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un
proprietar (art. 916 din Codul civil). Bunul, mobil sau imobil, se poate afla în posesia altei
persoane decât proprietarul.
Posesorul neproprietar poate dobândi proprietatea bunului prin posedarea acestuia, și
anume:
– pentru bunul mobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte ca efect al
posesiei de bună-credinţă (art. 557 alin. (1) din Codul civil). Se creează prezumţia de titlu
de proprietate, astfel că „oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este
prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului” (art.
935 din Codul civil);
– pentru bunul imobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte prin
uzucapiune sau prescripţie achizitivă. Adică posesorul neproprietar poate dobândi
proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta
(art. 928 din Codul civil) numai în anumite condiţii, prevăzute de Codul civil. De
asemenea, pentru bunurile imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte şi prin
înscriere în cartea funciară (art. 557 din Codul civil).
Codul civil prevede posibilitatea dobândirii prin uzucapiune şi a bunului mobil al altuia prin
posesia acestuia timp de 10 ani, în anumite condiţii (art. 939 din Codul civil).

F Garanţiile reale (titlul XI din Codul civil). Acestea sunt destinate să asigure îndeplinirea
unei obligaţii patrimoniale. Denumite şi drepturi reale accesorii, garanţiile reale sunt:
dreptul de gaj, dreptul de ipotecă şi dreptul de retenţie. (Spre exemplu, un contract de
împrumut este principal faţă de contractul de ipotecă, acesta din urmă fiind accesoriu.
Împrumutatul garantează cu un imobil al său suma împrumutată de la împrumutător.
Ipoteca (ca drept real) este accesorie deoarece subzistă cât timp există obligaţia pe care o
garantează. Astfel, dacă împrumutatul restituie la scadenţă suma împrumutată, se stinge
ipoteca, dacă nu, împrumutătorul (creditorul) îşi va îndestula creanţa din vânzarea
imobilului ipotecat.)
Importanţa clasificării priveşte ipoteca şi gajul şi are în vedere obiectul şi forma în
vederea constituirii acestora.
1. Obiectul ipotecii este diferit de cel al gajului
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei
obligaţii (art. 2.343 din Codul civil). Obiectul acesteia este format din bunuri mobile sau

5
imobile, corporale sau incorporale, bunuri determinate sau determinabile ori universalităţi
de bunuri (art. 2.350 din Codul civil).
Potrivit art. 2.389 din Codul civil, obiectul ipotecii mobiliare este format din:
– creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt
act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele
născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii
unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de
noroc organizate în condiţiile legii;
– creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
– conturi bancare;
– acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
– drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
– petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
– efectivele de animale;
– recoltele care urmează a fi culese;
– pădurile care urmează a fi tăiate;
– bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în
vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii,
care sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum şi materia
primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei
întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;
– echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil
exploatării unei întreprinderi;
– orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Potrivit art. 2.379 din Codul civil, obiectul ipotecii imobiliare este format din: imobilele cu
accesoriile lor, uzufructul acestor imobile şi accesoriile, cotele-părţi din dreptul asupra
imobilelor, dreptul de superficie.
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în
formă materializată (art. 2.480 din Codul civil).

2. Între ipotecă şi gaj există deosebiri şi în privinţa formei cerute pentru

constituirea acestora
l Constituirea ipotecii presupune îndeplinirea anumitor formalităţi. Acestea sunt diferite în
funcţie de obiectul ipotecii. Indiferent de obiectul acesteia însă, ipoteca nu este urmată de
deposedarea debitorului de bunul ipotecat.
Ipoteca imobiliară se constituie prin înscriere în cartea funciară.
Contractul de ipotecă ce are ca obiect un bun imobil se încheie în formă autentică de
către notarul public sau de către oficiile consulare, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Formalităţile cerute de lege pentru constituirea ipotecii sunt:
a) ipoteca imobiliară – ce poartă asupra chiriilor sau arendelor prezente şi viitoare
produse de un imobil, precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte
de asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arende – se supune regulilor
publicităţii imobiliare (art. 2.379 din Codul civil);

6
b) ipoteca asupra instrumentelor financiare – se constituie conform regulilor pieţei
pe care acestea sunt tranzacţionate;
c) ipoteca asupra acţiunilor sau părţilor sociale ale unei societăţi – se constituie
potrivit regulilor stabilite prin lege specială.
Ipoteca mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub
sancţiunea nulităţii absolute (art. 2.388 din Codul civil). Ipoteca mobiliară se face numai
fără deposedare, deci fără remiterea bunului ipotecat creditorului. Înregistrarea operaţiunilor
privind ipotecile mobilare şi a operaţiunilor asimilate acestora se efectuează în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 2.413 din Codul civil).
l Gajul se constituie:
– prin remiterea bunului sau titlului către creditor (cu deposedare);
– prin păstrarea acestuia de către creditor (fără deposedare), cu consimţământul
debitorului, în scopul garantării creanţei;
– prin remiterea titlurilor negociabile, în cazul titlurilor nominative sau la purtător, iar
în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora (prin menţionarea pe verso al
titlului despre constituirea garanţiei) în scop de garanţie. (art. 2.481 din Codul civil)
Publicitatea gajului se efectuează diferit, în funcţie de bunul ce formează obiectul garanţiei,
şi are efect constitutiv după cum urmează:
– pentru bunurile mobile corporale, aceasta se realizează fie prin deposedarea debitorului,
caz în care remite bunul afectat de garanţie creditorului, fie prin înscrierea gajului la
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
– pentru sumele de bani, publicitatea gajului se realizează numai prin deţinerea acestora;
– pentru titlurile negociabile, gajul este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin
andosarea titlurilor. (art. 2.482 din Codul civil)

F Competenţa teritorială în cazul în care un bun, mobil sau imobil, face obiectul unui
litigiu în faţa unei instanţe judecătoreşti: pentru bunurile mobile este competentă spre
soluţionare instanţa de la domiciliul pârâtului (actor sequitur forum rei), iar pentru cele
imobile, instanţa din raza teritorială unde se află bunul (rei sitae).

F Legea aplicabilă potrivit normelor de drept internaţional privat este diferită după
cum este vorba despre un bun mobil sau imobil, astfel:
– imobilului i se aplică legea ţării pe teritoriul căreia este situat (lex rei sitae);
– mobilului i se aplică legea proprietarului bunului sau lex personalis, care este lex patriae
(legea cetăţeniei) sau, după caz, lex domicilii (legea domiciliului).

F Regimul juridic al înstrăinării este diferit, după cum urmează:

– actele juridice prin care se dobândesc bunurile mobile trebuie să îmbrace, în principiu,
forma înscrisului sub semnătură privată;
– actele juridice prin care se dobândesc bunurile imobile îmbracă, sub sancţiunea nulităţii
absolute, forma autentică.

II. După circulaţia lor juridică, bunurile se împart în bunuri aflate în circuitul civil şi
bunuri scoase din circuitul civil.
ü Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite şi
înstrăinate prin act juridic. Aceste bunuri formează regula în privinţa înstrăinării lor, iar

7
legea trebuie să prevadă, în mod expres, excepţiile. Din această categorie fac parte bunurile
care circulă liber, neîngrădit.

ü Din categoria bunurilor scoase din circuitul civil fac parte:

– bunurile scoase din circuitul civil care nu pot face obiectul unui act juridic civil. Acestea
sunt, prin urmare, inalienabile (spre exemplu, în Legea fondului funciar nr. 18/1991,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 5 alin. (2) se precizează:
„Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt
dezafectate din domeniul public.”);
– bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional (spre exemplu, armele
de foc şi muniţiile, potrivit Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al
munițiilor, cu modificările și completările ulterioare).
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din
domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Importanţa clasificării rezidă tocmai pe planul valabilităţii actelor juridice civile, sub aspectul
obiectului lor.

III. După modul în care sunt determinate, bunurile se împart în bunuri fungibile şi
bunuri nefungibile.
ü Bunurile fungibile sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori
categoriei din care fac parte. Sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau
greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii (art. 543
alin. (2) din Codul civil) (spre exemplu, după număr putem determina astfel: 10 mere
ionatane, trei ciorchini de struguri albi de masă; după greutate: două kilograme de mere, un
kilogram de roşii; după măsură: doi metri de stofă).
Prin act juridic, un bun fungibil prin natura lui poate fi considerat nefungibil (art. 543 alin. (3)
din Codul civil).

ü Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate
într-un act juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale (spre exemplu, clădirea
din Str. Panselelor nr. 7, determinată (individualizată) prin mărime, prin arhitectura
deosebită (balcoane, etaje, acoperiş), ori terenul aferent Mănăstirii Snagov sau orice alt
teren determinat individual prin poziţia geografică, cu ieşire la lac sau situat în vecinătatea
pădurii sau pe deal). Nefungibile sunt unicatele (spre exemplu, o pictură realizată de un
pictor celebru, o carte cu însemnări ale autorului, un ceas aparţinând unei personalităţi).

ü Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: momentul transmiterii

dreptului real (de proprietate) şi suportarea riscului contractului.
1. Momentul transmiterii dreptului real (de proprietate) în actele translative de
drepturi reale este diferit, după cum bunul este fungibil sau nefungibil, astfel:
– dacă este fungibil, dreptul real se transmite în momentul individualizării ori predării (în
lipsă de stipulaţie contrară, deoarece un bun fungibil prin natură poate deveni nefungibil
prin voinţa părţilor) (spre exemplu, în cazul vânzării unui kilogram de roşii, momentul
transmiterii dreptului de proprietate este acela în care au fost individualizate roşiile, prin
punerea în pungă şi cântărirea lor). Momentul individualizării, respectiv al cântăririi
coincide cu momentul predării şi cu acela al realizării acordului de voinţă;

8
– dacă este nefungibil, dreptul real, de proprietate, se transmite în momentul realizării
acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul (spre exemplu, în cazul vânzării unei
case, contractul se perfectează (se încheie) la data de 15 mai 2012, iar predarea, prin
înmânarea cheilor casei, are loc la 15 iunie 2012). Momentul încheierii contractului, care
presupune transferul proprietăţii, nu coincide cu acela al predării.

2. Suportarea riscului contractului în caz de pierdere nefortuită sau fortuită a

bunului ce formează, spre exemplu, obiectul unui contract translativ de proprietate (cum ar
fi un contract de vânzare-cumpărare).
Dacă bunul, fungibil sau nefungibil, nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina
debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată (art. 1.274 alin.
(1) din Codul civil). Prin urmare, riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat (spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, riscul
este suportat de vânzător, debitorul obligaţiei de predare, chiar dacă proprietar al casei este
cumpărătorul, căruia vânzătorul trebuia să-i predea bunul). Dispoziţia menţionată este
supletivă, deoarece în contractul translativ de proprietate se poate prevedea şi contrariul,
potrivit art. 1.274 alin. (1) din Codul civil, care prevede: „în lipsă de stipulaţie contrară”.
În cazul pieirii fortuite a bunului, adică pentru cauze neimputabile niciunei părţi, debitorul
obligaţiei de predare, respectiv vânzătorul, pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a
primit-o este obligat să o restituie (1.274 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, spre
deosebire de dispoziţiile vechiului Cod civil, potrivit căruia în caz de pieire fortuită a bunului
(nefungibil) înainte de predare, riscul acestei pierderi îl suporta proprietarul cumpărător (res
perit domino), sub imperiul actualului cod, fără a face distincţie între bunul fungibil sau
nefungibil, riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei de predare a bunului
(res perit debitori).

IV. După cum întrebuinţarea obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea

substanţei, bunurile (mobile) se împart în bunuri consumptibile şi bunuri
neconsumptibile (art. 544 din Codul civil).

ü Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea

sau consumarea substanţei. Bunuri consumptibile sunt: banii, combustibilii, alimentele etc.
ü Sunt neconsumptibile, ca regulă, bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită nu
implică înstrăinarea sau consumarea substanţei. În principiu, bunurile neconsumptibile sunt:
construcţiile, terenurile, maşinile etc.
Dar un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă prin act juridic i
se schimbă întrebuinţarea.
Importanţa clasificării rezidă în materia contractului de împrumut.
Obiectul împrumutului de folosinţă se numeşte comodat şi este reprezentat de un bun
neconsumptibil.
Obiectul împrumutului de consumaţie se numeşte mutum şi-l formează bunurile
consumptibile.

V. În funcţie de posibilitatea de a fi împărţite sau nu, fără să îşi schimbe prin

aceasta destinaţia economică, bunurile se împart în bunuri divizibile şi bunuri
indivizibile (art. 545 din Codul civil).

9
ü Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt bunuri
indivizibile (spre exemplu, un autoturism este un bun indivizibil deoarece dezmembrându-l
nu mai poate fi utilizat potrivit destinaţiei economice).
ü Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta,
destinaţia sa economică (spre exemplu, o bucată de stofă poate fi împărţită fără a-şi
schimba prin aceasta destinaţia economică).
Dar prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Importanţa clasificării se găseşte în materie de partaj (împărţeală). Astfel, bunul indivizibil
fie se atribuie unei singure părţi, cu obligaţia la o sultă (contravaloarea corespunzătoare
cotei pe care o deţine din acel bun) către cealaltă, fie este scos la vânzare prin licitaţie şi se
împarte preţul obţinut în urma vânzării.

VI. După corelaţia dintre ele, bunurile se împart în bunuri principale şi bunuri
accesorii (art. 546 din Codul civil).
ü Bunul principal are existenţă de sine stătătoare, fiind utilizat independent de alte
bunuri (spre exemplu, o construcţie, un teren, un autoturism).
ü Bunul accesoriu este bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării
economice a altui bun, atât timp cât satisface această utilizare (spre exemplu, cureaua de la
ceas, antena de la televizor).
Această clasificare are însă un caracter relativ şi convenţional, deoarece prin voinţa omului
un bun poate fi considerat principal sau accesoriu.1
Pentru ambele bunuri, principal şi accesoriu, destinaţia comună poate fi stabilită numai de
proprietarul ambelor bunuri.
Importanţa clasificării constă în regimul juridic aplicabil acestor bunuri în materia executării
obligaţiilor civile (spre exemplu, în cazul vânzării, vânzătorul trebuie să predea atât bunul
principal, cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de stipulaţie contrară)).
Prin urmare, „dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului
principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal (art. 546 alin. (3)
din Codul civil). Bunului accesoriu i se aplică regula accesorium sequitur principalem
(accesoriul serveşte principalului) (spre exemplu, dacă se vinde ceasul, se vinde şi cureaua.
După cum am arătat, destinaţia ambelor bunuri (ceasul şi cureaua) este dată de proprietarul
lor, în cazul de faţă vânzătorul).

VII. În funcţie de modul lor de percepere, bunurile se împart în bunuri corporale şi

bunuri incorporale.
ü Sunt bunuri corporale acelea care, având existenţă materială, sunt percepute cu
simţurile omului (spre exemplu, o masă, un scaun, un teren, o construcţie).
ü Bunurile incorporale sunt valori economice care nu pot fi percepute direct, ci presupun
o existenţă abstractă, ideală.
De asemenea, dacă definim patrimoniul din punct de vedere juridic ca fiind format din
drepturi şi obligaţii, drepturile reale patrimoniale pot fi considerate bunuri incorporale. 2
Pe lângă drepturile reale (altele decât drepturile de proprietate), distingem trei categorii de
bunuri incorporale:

10
– proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor);
– titlurile de valoare (valorile mobiliare, acţiunile, obligaţiunile);
– creanţele.
Clasificarea are importanţă în ceea ce priveşte modul de transmitere a dreptului de
proprietate cu privire la aceste bunuri, astfel:
– dobândirea proprietăţii mobiliare, ca efect al posesiei de bună-credinţă, operează doar
pentru bunurile mobile corporale, nu şi pentru cele incorporale;
– dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) operează pentru bunurile
corporale, nu şi pentru cele incorporale.
Titlurile de valoare se transmit diferit. Titlurile la purtător se transmit prin tradiţiune, cele
nominative prin cesiune, iar titlurile la ordin, prin gir sau andosare 1.

VIII. După tipurile de produse ale bunurilor care rezultă din folosirea lor, bunurile
se împart în bunuri frugifere, care produc fructe, şi bunuri nefrugifere, care nu produc
fructe.
ü Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a
diminua substanţa acestuia (art. 548 alin. (1) din Codul civil). Acestea sunt de trei feluri:
naturale, industriale şi civile:
– fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine (spre
exemplu, producţia şi sporul animalelor);
– fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat
al intervenţiei omului (spre exemplu, recoltele de orice fel).
– fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în
virtutea unui act juridic (spre exemplu, chiriile, arendele, dobânzile, venitul rentelor şi
dividendele).
ü Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau
diminuarea substanţei acestuia (spre exemplu, copacii unei păduri, piatra dintr-o
carieră, nisipul dintr-o albie) (art. 549 din Codul civil).
Această clasificare prezintă interes în privinţa modului de dobândire a dreptului de
proprietate asupra fructelor şi productelor.
Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 550 din
Codul civil), din acest punct de vedere între ele neexistând nicio deosebire.
Deosebiri există din perspectiva modalităţii de dobândire a lor.
Astfel, fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin perceperea efectivă a acestora,
respectiv dreptul de proprietate asupra lor se dobândeşte la data separării de bunul care le-
a produs.
Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi, prin simpla scurgere a
timpului, respectiv prin ajungerea la scadenţă 2.
Importanţa clasificării constă şi în materie de uzufruct şi posesie de bună-credinţă, astfel:
– uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se cuvin numai
proprietarului;

11
– posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a
productelor.

IX. În funcție de posibilitatea de a face sau nu obiectul executării silite, bunurile se

împart în bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.
Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului (enumerarea
este făcută de Codul de procedură civilă1).
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii (spre exemplu,
nu poate fi urmărită silit pensia de întreţinere).

12
Curs nr. 7

Contractul – principal izvor de obligații civile. Clasificarea contractelorii civile. Clasificarea contractelor

1. Izvoarele obligațiiloriilor
 O accep iune a no iunii de obliga ie face referire la „con inutul raportului juridic obliga ional”, adică
la raportul juridic ce are în con inutul său o obliga ie.
Obligații civile. Clasificarea contracteloria din perspectiva raportului juridic obliga ional este o legătură de drept în virtutea căreia
debitorul este ții civile. Clasificarea contractelorinut să procure o prestații civile. Clasificarea contractelorie creditorului, iar acesta are dreptul să ob ții civile. Clasificarea contractelorină presta ții civile. Clasificarea contracteloria
datorată (art. 1.164 din Codul civil).
Spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare:
– vânzătorul este obligat la presta iile referitoare la transferul dreptului de proprietate al bunului în
patrimoniul cumpărătorului, la predarea bunului către cumpărător și la garantarea cumpărătoruluii la garantarea cumpărătorului
în privin a viciilor bunului;
– cumpărătorul este obligat la presta iile referitoare la plata pre ului și la garantarea cumpărătoruluii la preluarea bunului în
materialitatea lui.
Prin urmare, „obliga iile izvorăsc din contract” (art. 1.165 din Codul civil), acesta fiind principalul izvor
de obliga ii civile.
Potrivit art. 1.165 din Codul civil, izvoarele obligații civile. Clasificarea contracteloriilor sunt: contractul, actul juridic unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogății civile. Clasificarea contractelorirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și oricei orice
alt act sau fapt de care legea leagă nași oriceterea unei obliga ții civile. Clasificarea contractelorii . Obliga iile sunt reglementate de Cartea a V-
a din Codul civil. Contractele speciale sunt reglementate în aceea și carte, pornindu-se de la faptul căi carte, pornindu-se de la faptul că
fiecare dintre ele, în parte, reprezintă un izvor de obliga ii. Regulile particulare cu privire la aceste
contracte speciale sunt prevăzute în Codul civil sau în legi speciale.
2. Noțiiloriunea de contract
 Conform art. 1.166 din Codul civil, contractul este definit ca fiind acordul de voin ții civile. Clasificarea contracteloră între două
sau mai multe persoane cu intenții civile. Clasificarea contracteloria de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic .
În dreptul român, no iunile de contract și carte, pornindu-se de la faptul căi conven ie se folosesc cu în eles identic 1.
3. Clasificarea contractelor
1. După modul de formare, contractul poate fi consensual, solemn sau real (art. 1.174 din Codul civil).
 În dreptul român, formarea contractelor este guvernată de principiul consensualismului, care
reprezintă regula în această materie. Potrivit acestui principiu, „contractul este consensual atunci când
se formează prin simplul acord de voinții civile. Clasificarea contracteloră al părții civile. Clasificarea contractelorilor” (art. 1.174 alin. (2) din Codul civil). Prin urmare,
pentru formarea valabilă a unui contract este suficientă simpla manifestare de voin ă a păr ilor (spre
exemplu, vânzarea-cumpărarea unui bun mobil).
 Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalită ții civile. Clasificarea contractelori
prevăzute de lege (art. 1.174 alin. (3) din Codul civil). Contractul solemn reprezintă o excep ie de la
regula consensualismului. Pentru încheierea valabilă a contractului solemn este necesară, pe lângă
manifestarea de voin ă, și carte, pornindu-se de la faptul căi respectarea unor cerin e de formă, prevăzute de lege 2. Forma solemnă pentru
astfel de contracte este o condi ie de validitate. Dintre contractele solemne exemplificăm: dona ia,
ipoteca, vânzarea-cumpărarea ce are ca obiect un teren, contractul de societate prin care se constituie o
societate pe ac iuni prin subscrip ie publică.

1
 Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară predarea unui bun
debitorului (art. 1.174 alin. (4) din Codul civil). Și contractul real este o excepție de la principiuli contractul real este o excep ie de la principiul
consensualismului, deoarece pentru încheierea sa valabilă este necesară, pe lângă manifestarea de voin ă,
și carte, pornindu-se de la faptul căi predarea, adică remiterea bunului 3 (spre exemplu, împrumutul, depozitul, darul manual, transportul,
gajul cu deposedare, comodatul).
Clasificarea nu este absolută, deoarece acela și carte, pornindu-se de la faptul căi contract consensual, ca regulă, poate fi solemn ca excep ie;
exemplificăm, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare care este consensual ca regulă, însă dacă
are ca obiect un imobil (teren, construc ie) dobânde și la garantarea cumpărătoruluite caracter solemn; contractul de dona ie este
solemn, însă darul manual, care este o specie a dona iei, este un contract real (spre exemplu, darul
manual ce are ca obiect o carte sau un buchet de flori). Clasificarea este importantă din perspectiva
aprecierii valabilită ii (validită ii) contractelor. Prin urmare, nerespectarea unei forme impuse de lege –
adică înscrisul autentic pentru contractul de dona ie sau pentru contractul de vânzare-cumpărare a unui
imobil – atrage după sine sanc ionarea contractului cu nulitatea absolută, care îl desfiin ează,
considerându-se că nu a fost încheiat niciodată.

2. După numărul obliga iilor la care dă nași carte, pornindu-se de la faptul cătere, contractul poate fi sinalagmatic sau unilateral.
Contractul este sinalagmatic atunci când obligații civile. Clasificarea contracteloriile născute din acesta sunt reciproce și oricei
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune
obligații civile. Clasificarea contractelorii în sarcina ambelor părții civile. Clasificarea contractelori. (art. 1.171 din Codul civil)
 Contractul sinalagmatic dă nași carte, pornindu-se de la faptul cătere la obliga ii pentru ambele păr i contractante, astfel încât fiecare
parte are concomitent și carte, pornindu-se de la faptul căi drepturi și carte, pornindu-se de la faptul căi obliga ii reciproce, fiind în același oricei timp și oricei creditor și oricei debitor 1 din
momentul încheierii acestuia. Reciprocitatea obliga iilor presupune că aceste drepturi și carte, pornindu-se de la faptul căi obliga ii au ca
izvor comun același carte, pornindu-se de la faptul căi contract2. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are,
în principal, obliga iile de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului, de a preda bunul în
materialitatea lui și la garantarea cumpărătoruluii de a-l garanta pe cumpărător pentru viciile lucrului vândut, iar cumpărătorul are, în
principal, obliga iile de a plăti pre ul și la garantarea cumpărătoruluii de a lua în primire bunul.
 În cazul contractului unilateral, numai o parte se obligă, iar cealaltă parte nu are, prin urmare,
nicio obliga ie.
Caracterul unilateral se păstrează chiar dacă pe parcursul executării contractului se nasc obliga ții civile. Clasificarea contractelorii
și oricei în sarcina celeilalte părții civile. Clasificarea contractelori 3, în spe ă în sarcina creditorului. Spre exemplu, în cazul contractului de
depozit, în care deponentul va trebui să restituie cheltuielile făcute de depozitar cu bunul, și la garantarea cumpărătoruluii anume
cheltuieli suplimentare de între inere în func ie de natura bunului depozitat (de hrănire, temperatură,
lumină, apă etc.). Clasificarea are importan ă din perspectiva regimului juridic diferit pe care le au viciile
de consim ământ4.

3. După scopul urmărit de păr i la încheierea lui, contractul poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit
(art. 1.172 din Codul civil).
 Contractul prin care fiecare parte urmăreși oricete să î și oricei procure un avantaj în schimbul obliga ții civile. Clasificarea contracteloriilor
asumate este cu titlu oneros.
Avantajul avut în vedere în principal constă într-un folos patrimonial urmărit de fiecare parte, astfel
încât presta iei uneia dintre păr i îi corespunde contrapresta ia celeilalte păr i. Spre exemplu, în cazul
contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăre și carte, pornindu-se de la faptul căte să ob ină suma de bani (pre ul), iar
cumpărătorul urmăreși carte, pornindu-se de la faptul căte să procure bunul ce formează obiectul contractului, în schimbul sumei de bani
respective. Exemplificăm contracte cu titlu oneros: de schimb, de loca iune, de închiriere, de antrepriză,
de împrumut cu dobândă.

2
 Contractul prin care una dintre părții civile. Clasificarea contractelori urmăreși oricete să procure celeilalte păr ții civile. Clasificarea contractelori un beneficiu fără a
obții civile. Clasificarea contractelorine în schimb vreun avantaj este cu titlu gratuit.
Procurarea unui folos patrimonial ori săvâr și carte, pornindu-se de la faptul căirea unui serviciu, gratuit, fără a se urmări realizarea vreunui
contraechivalent, reprezintă un contract cu titlu gratuit. Spre exemplu, contractul de dona ie, depozitul
gratuit, împrumutul fără dobândă (cu titlu gratuit).
Importan a clasificării constă în următoarele 1:
– în ceea ce priveși carte, pornindu-se de la faptul căte capacitatea păr ilor care încheie contractul, legea civilă este mai restrictivă în
privin a încheierii contractelor cu titlu gratuit;
– în ceea ce priveși carte, pornindu-se de la faptul căte condi iile de formă, legea civilă este mai exigentă pentru contractele cu titlu
gratuit, deoarece se cere forma solemnă pentru încheierea lor în principiu (înscrisul autentic).

4. După cum drepturile și carte, pornindu-se de la faptul căi obliga iile (adică presta iile) păr ilor în momentul încheierii contractului sunt
sau nu cunoscute, sau întinderea acestora este ori nu determinată sau determinabilă, contractul poate fi
comutativ sau aleatoriu (art. 1.173 din Codul civil).
 Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existen ții civile. Clasificarea contractelora drepturilor și oricei
obligații civile. Clasificarea contracteloriilor părții civile. Clasificarea contractelorilor este certă (cunoscută), iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă. Spre exemplu, contractele de vânzare-cumpărare, de schimb, de antrepriză, de loca iune.
 Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voin ții civile. Clasificarea contractelora păr ții civile. Clasificarea contractelorilor, oferă cel pu ții civile. Clasificarea contractelorin uneia
dintre părții civile. Clasificarea contractelori și oriceansa unui câși oricetig și oricei o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depinde de un
eveniment viitor și oricei incert.
Aleatoriu are semnifica ia de întâmplător, care depinde de și carte, pornindu-se de la faptul căansă. Prin urmare, specificul contractului
aleatoriu constă în faptul că, încă din momentul încheierii lui, păr ile se supun și carte, pornindu-se de la faptul căansei de a câ și carte, pornindu-se de la faptul cătiga și carte, pornindu-se de la faptul căi
riscului de a pierde, raportate la un eveniment viitor și carte, pornindu-se de la faptul căi nesigur ca realizare 2. Păr ile nu cunosc deci la data
încheierii contractului întinderea obliga iilor lor, aceasta depinzând de o împrejurare viitoare, incertă.
Exemplificăm următoarele contracte aleatorii: contractul de asigurare, contractul de rentă viageră, jocul
la loto sau la pronosport, prinsoarea.

5. După raportul care există între ele, contractele pot fi principale și carte, pornindu-se de la faptul căi accesorii.
 Este principal contractul care are existenții civile. Clasificarea contracteloră de sine stătătoare, independentă, soarta sa
nedepinzând de soarta juridică a altui contract. În marea lor majoritate contractele sunt principale.
 Este accesoriu contractul care, prin natura lui, nu are existen ții civile. Clasificarea contracteloră de sine stătătoare, soarta sa
depinzând de cea a altui contract, principal. Spre exemplu, un contract de împrumut ce are ca obiect o
sumă de bani este principal. Împrumutul respectiv a fost garantat cu o ipotecă sau cu un gaj. Gajul și la garantarea cumpărătoruluii
ipoteca sunt contracte accesorii care depind, în ceea ce prive și la garantarea cumpărătoruluite executarea lor, de restituirea sau
nerestituirea sumei de bani împrumutate. Clasificarea este importantă din perspectiva raportului dintre
ele, raport căruia i se aplică regula „accesorium sequvitur principalem” adică „accesoriul serveși carte, pornindu-se de la faptul căte
principalului”.

6. În func ie de modalitatea de încheiere a lor, contractele pot fi strict personale și carte, pornindu-se de la faptul căi contracte care se
încheie și oricei prin reprezentare.
 Este strict personal contractul care nu poate fi încheiat decât personal. În această categorie
includem contractul de consulting-engineering sau contractul de mandat. Contractele strict personale
sunt o excep ie de la contractele care se încheie prin reprezentare. Marea majoritate a contractelor se
încheie prin reprezentare (prin mandatar), acestea reprezentând regula în materia încheierii contractelor.

7. După reglementarea și carte, pornindu-se de la faptul căi denumirea lor legală 1, contractele pot fi tipice (numite) sau atipice (nenumite).

3
 Este tipic contractul care are o denumire stabilită de lege și oricei o reglementare expresă (spre
exemplu, contractele de vânzare-cumpărare, de mandat, de comision, de schimb).
 Este atipic contractul care nu are o reglementare expresă și oricei o denumire proprie.
Prin interven ia legii, un contract atipic poate deveni tipic, spre exemplu, contractul de sponsorizare sau
de hotelărie (potrivit Codului civil). Exemplificăm următoarele contracte nenumite: de asisten ă
juridică, de prestări servicii, de impresariat artistic (ce pot avea ca model un contract de prestări
servicii), de furnizare (de energie termică sau de servicii de telefonie mobilă).
De asemenea, sunt multe contracte care se încheie de profesioni și carte, pornindu-se de la faptul căti și carte, pornindu-se de la faptul căi care nu sunt reglementate de Codul
civil2. Spre exemplu, contractul de credit bancar ce reprezintă principalul contract pe care societă ile
bancare le încheie în activitatea lor 3. Acesta con ine, ca reglementare, doar depozitul de fonduri în bancă,
facilitarea de credit, închirierea de casete de valori, contul curent 4. De asemenea, intră în categoria
contractelor nenumite multe contracte care se încheie între acţionari sau asociaţi în vederea gestiunii
comune a politicii faţă de societatea emitentă a acţiunilor sau a părţilor sociale, spre exemplu,
acordurile extrastatutare între acţionari (shareholders agreements), clauzele de preferinţă (preempţiune)
şi de agrement.
Clasificarea este importantă din perspectiva regulilor aplicabile contractului nenumit, și carte, pornindu-se de la faptul căi anume unui astfel
de contract i se aplică dispozi iile art. 1.168 din Codul civil, care prevede: „contractelor nereglementate
de lege li se aplică prevederile prezentului capitol (adică regulile generale în materia contractelor 1,
n.a.), iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se
aseamănă cel mai mult”.

8. După modul de executare, contractele pot fi cu executare dintr-o dată (uno ictu) și carte, pornindu-se de la faptul căi cu executare
succesivă.
 Cu executare dintr-o dată este contractul a cărui executare implică o singură presta ții civile. Clasificarea contractelorie din
partea celui care se obligă (a debitorului). Acest tip de contract se mai numeși carte, pornindu-se de la faptul căte și carte, pornindu-se de la faptul căi cu executare
instantanee. Spre exemplu, darul manual, ca varietate a dona iei.
 Cu executare succesivă este contractul a cărui executare implică mai multe presta ții civile. Clasificarea contractelorii e și oricealonate
în timp (spre exemplu, contractul de loca iune, dona ia cu sarcină de între inere) .
Importan a clasificării presupune mai multe aspecte:
– consecin ele neexecutării culpabile sunt: pentru contractele sinalagmatice cu executare dintr-o dată se
aplică rezoluții civile. Clasificarea contracteloriunea (ca modalitate prin care se desfiin ează contractul; rezolu iunea î și carte, pornindu-se de la faptul căi produce efecte
și carte, pornindu-se de la faptul căi pentru trecut (ex tunc) și carte, pornindu-se de la faptul căi pentru viitor (ex nunc)), pentru contractele cu executare succesivă se
aplică rezilierea (care desfiin ează contractul producând efecte numai pentru viitor (ex nunc));
– efectele nulită ii; nulitatea contractului cu executare dintr-o dată produce efecte și carte, pornindu-se de la faptul căi pentru trecut (ex
tunc), considerându-se că acesta n-a fost încheiat niciodată; nulitatea contractului cu executare
succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).

9. După modalitatea de încheiere a lor, având sau nu la bază negocierea, contractele pot fi negociate, de
adeziune și carte, pornindu-se de la faptul căi obligatorii.
 Contractul negociat este rezultatul discuții civile. Clasificarea contracteloriilor, al negocierilor dintre păr ții civile. Clasificarea contractelorile eventualului
contract cu privire la clauzele acestuia, fără a li se impune nimic din exterior. Spre exemplu, „vând
Dacia Logan în stare foarte bună, pre negociabil, tel. ...”. În cadrul acestei clasificări, contractele
negociate reprezintă regula.
 Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esen ții civile. Clasificarea contracteloriale sunt impuse ori sunt redactate de
una dintre părții civile. Clasificarea contractelori, pentru aceasta sau ca urmare a instruc ții civile. Clasificarea contracteloriunilor sale, cealaltă parte neavând decât

4
să le accepte ca atare (art. 1.175 din Codul civil). În acest tip de contracte, eventualul aderent are numai
două op iuni, de a încheia sau nu contractul pe care ofertantul l-a stabilit de la început, cu toate clauzele 2.
Sunt contracte de adeziune: contractele de transport pe calea ferată, cu metroul, cu RATB, contractele de
furnizare de apă, de electricitate, de gaz, contractele dintre comercian i și la garantarea cumpărătoruluii consumatori, contractele de
telefonie fixă și la garantarea cumpărătoruluii mobilă, contractele ce privesc vizionarea de spectacole publice.
 Pentru contractul obligatoriu, condi iile încheierii lui sunt impuse de lege, de autorită i publice sau de
organisme profesionale1. Caracteristica acestui tip de contracte este că păr ile nu au nicio op iune în
privin a încheierii sau neîncheierii lor. Exemplificăm, în acest sens, asigurarea de răspundere civilă
pentru proprietarii de autovehicule și la garantarea cumpărătoruluii asigurarea obligatorie de locuin e.

10. După structura lui, contractul poate fi simplu sau complex2. Contractul complex este denumit de
Codul civil contract-cadru.
 Contractul simplu se compune dintr-o singură opera iune juridică, spre exemplu, contractele de
schimb, de vânzare-cumpărare, de dona ie, de mandat, de comision, de loca iune.
 Contractul-cadru se realizează prin mai multe opera iuni juridice. Contractul-cadru este acordul
prin care părții civile. Clasificarea contractelorile convin să negocieze să încheie sau să men ții civile. Clasificarea contractelorină raporturi contractuale ale căror
elemente esenții civile. Clasificarea contracteloriale sunt determinate de acesta (art. 1.176 alin. (1) din Codul civil).
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și oricei volumul presta ții civile. Clasificarea contracteloriilor, precum
și oricei, dacă este cazul, preții civile. Clasificarea contractelorul acestora sunt precizate prin conven ții civile. Clasificarea contractelorii ulterioare (art. 1.176 alin. (2) din
Codul civil). Un exemplu de contract-cadru este contractul de leasing, care con ine în cuprinsul acestuia
contractele de vânzare-cumpărare, de mandat, de loca iune și la garantarea cumpărătoruluii o promisiune unilaterală de vânzare.
4. Rezumatul capitolului
 Contractul este acordul de voin ă între două sau mai multe persoane cu inten ia de a constitui,
modifica, transmite sau stinge un raport juridic.

 Contractele se clasifică astfel:

– după modul de formare, sunt consensuale, solemne și carte, pornindu-se de la faptul căi reale;
– după numărul obliga iilor la care dau nași carte, pornindu-se de la faptul cătere, sunt sinalagmatice și carte, pornindu-se de la faptul căi unilaterale;
– după scopul urmărit de păr i la încheierea lor, sunt cu titlu oneros și carte, pornindu-se de la faptul căi cu titlu gratuit;
– după scopul urmărit de păr i, sunt comutative și carte, pornindu-se de la faptul căi aleatorii;
– după raportul care există între ele, sunt principale și carte, pornindu-se de la faptul căi accesorii;
– în func ie de modalitatea de încheiere a lor, sunt strict personale și carte, pornindu-se de la faptul căi care se încheie prin reprezentare;
– după reglementarea lor, sunt tipice (numite) și carte, pornindu-se de la faptul căi atipice (nenumite);
– după modul de executare, sunt cu executare dintr-o dată (uno ictu) și carte, pornindu-se de la faptul căi cu executare succesivă;
– după modalitatea de încheiere a lor (având sau nu la bază negocierea), sunt negociate, de adeziune și carte, pornindu-se de la faptul căi
obligatorii;
– după structura lor, sunt simple sau complexe (contracte-cadru).

5
 Încheierea contractului

Obiective de învății civile. Clasificarea contractelorare

 În elegerea principiilor care guvernează încheierea contractului și carte, pornindu-se de la faptul căi a condi iilor de validitate ale
acestuia;
 Analiza formării contractului prin intermediul cunoa și carte, pornindu-se de la faptul căterii momentului și carte, pornindu-se de la faptul căi locului încheierii acestuia, a
ofertei de a contracta și carte, pornindu-se de la faptul căi a acceptării ofertei;
 Cunoași carte, pornindu-se de la faptul căterea principiului consensualismului care stă la baza libertă ii formei contractului și carte, pornindu-se de la faptul căi a
excep iilor de la acest principiu.
1. Principiile ce guvernează contractul
Atât în faza precontractuală, aceea a negocierii, cât și carte, pornindu-se de la faptul căi la încheierea și carte, pornindu-se de la faptul căi pe tot parcursul executării sale,
contractul este guvernat de două principii: libertatea de a contracta și carte, pornindu-se de la faptul căi buna-credinții civile. Clasificarea contracteloră1.
 „Libertatea contractuală constă în posibilitatea pe care persoanele fizice și oricei juridice o au,
conform legii, de a crea contracte și oricei de a le stabili conții civile. Clasificarea contractelorinutul”. 2
Codul civil defineși carte, pornindu-se de la faptul căte libertatea contractuală la art. 1.169, potrivit căruia „părții civile. Clasificarea contractelorile sunt libere să încheie
orice contracte și oricei să determine conții civile. Clasificarea contractelorinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și oricei
de bunele moravuri”.
Singurele îngrădiri ale libertă ii contractuale sunt ordinea publică și carte, pornindu-se de la faptul căi bunele moravuri, pe care niciunui
subiect de drept nu îi este permis să le încalce 3.
Libertatea de a contracta presupune următoarele:
– păr ile sunt libere să încheie contracte; având această libertate, ele sunt libere și carte, pornindu-se de la faptul căi în privin a refuzării
încheierii lor;
– păr ile sunt libere să le determine con inutul; aceasta se exprimă prin libertatea pentru fiecare parte de
a stabili clauzele contractuale ca rezultat al manifestării sale de voin ă în acord cu voin a celeilalte
păr i contractante.
 Buna-credin ă guvernează întreaga materie a Codului civil, inclusiv materia contractelor. Astfel,
„părții civile. Clasificarea contractelorile trebuie să acții civile. Clasificarea contractelorioneze cu bună-credinții civile. Clasificarea contracteloră atât la negocierea și oricei încheierea contractului, cât și oricei pe
tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obliga ții civile. Clasificarea contractelorie” . (art. 1.170 din Codul
civil).
Aceasta este norma generală aplicabilă materiei contractelor. Norma specială prive și carte, pornindu-se de la faptul căte mecanismul
încheierii contractelor la art. 1.183, care detaliază obliga ia bunei-credin e în cursul negocierilor și carte, pornindu-se de la faptul căi
prevede sanc iunea pentru conduita de rea-credin ă, și carte, pornindu-se de la faptul căi anume obliga ia de a repara prejudiciul astfel
cauzat celeilalte păr i4. Păr ile nu pot înlătura sau limita această obliga ie, ceea ce îi conferă normei din
prima teză caracter de ordine publică1.
2. Condițiiloriile de validitate, esențiiloriale pentru încheierea contractului (condițiilorii
de fond)
2.1. Principiul libertății civile. Clasificarea contractelorii formei
 Potrivit Codului civil în vigoare, încheierea contractului se realizează prin simplul acord de
voinții civile. Clasificarea contracteloră al părții civile. Clasificarea contractelorilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă (art.
1.178). Prin această dispozi ie se reglementează principiul libertății civile. Clasificarea contractelorii formei în materia încheierii
contractului.
Prin urmare, regula sau principiul libertății civile. Clasificarea contractelorii formei în materia încheierii contractului presupune că
simplul acord de voinții civile. Clasificarea contracteloră între două sau mai multe persoane cu inten ții civile. Clasificarea contracteloria de a constitui, modifica,

6
transmite sau stinge un raport juridic este necesar și oricei suficient pentru ca un contract să fie
considerat valabil încheiat.
Forma contractului este acea condiții civile. Clasificarea contractelorie ce constă în modalitatea de exteriorizare a acordului de
voinții civile. Clasificarea contracteloră făcută cu inten ia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic 2.
Principiul se aplică dacă sunt întrunite cumulativ două condi ii (una pozitivă și carte, pornindu-se de la faptul căi cealaltă negativă):
– păr ile sunt capabile să încheie contracte, deci să aibă capacitatea cerută de lege în acest sens;
– legea să nu impună o anumită formalitate pentru încheierea contractului respectiv.

 Potrivit art. 1.179 din Codul civil, condiții civile. Clasificarea contracteloriile esenții civile. Clasificarea contracteloriale pentru validitatea contractului sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimții civile. Clasificarea contractelorământul părții civile. Clasificarea contractelorilor;
3. un obiect determinat și oricei licit;
4. o cauză licită și oricei morală.
Aceste condi ii se mai numesc și carte, pornindu-se de la faptul căi de fond sau intrinseci, pentru că in de voin a internă (reală) a păr ilor,
spre deosebire de condi iile care privesc forma contractului, ca modalitate de exteriorizare a acordului de
voin ă.3
2.2. Capacitatea de a contracta
 Capacitatea de a contracta pentru persoana fizică
Poate contracta orice persoană care este capabilă, adică ce are capacitate de exerci iu. Codul civil prevede
în acest sens că încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voin ții civile. Clasificarea contracteloră al păr ții civile. Clasificarea contractelorilor (art.
1.178).
Prin urmare, „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și oricei nici oprită
să încheie anumite contracte” (art. 1.180 din Codul civil). În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au
capacitate de exerci iu, deci nu sunt capabile, următoarele persoane:
– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
– interzisul judecătoresc.
O persoană fizică ce este capabilă să contracteze are capacitate de exerci iu.
Capacitatea de exerciții civile. Clasificarea contracteloriu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
Între 14 și oricei 18 ani, persoana fizică are capacitate de exerciții civile. Clasificarea contracteloriu restrânsă.
Poate încheia singur anumite contracte, potrivit Codului civil:
– minorul care a împlinit vârsta de 14 ani – acesta poate face singur acte de conservare, acte de
administrare care nu îl prejudiciază, precum și carte, pornindu-se de la faptul căi acte de dispozi ie de mică valoare, cu caracter curent și carte, pornindu-se de la faptul căi
care se execută la data încheierii lor (art. 41 alin. (3));
– minorul care a împlinit vârsta de 15 ani – acesta poate încheia acte juridice referitoare la munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori profesia sa, cu încuviin area părin ilor sau a tutorelui, caz în
care minorul exercită singur drepturile și carte, pornindu-se de la faptul căi îndepline și carte, pornindu-se de la faptul căte tot astfel obliga iile născute din aceste acte.
Persoana fizică cu capacitate de exerciții civile. Clasificarea contracteloriu deplină nu are, în principiu, nicio restric ții civile. Clasificarea contractelorie în privin ții civile. Clasificarea contractelora
încheierii contractelor.
Capacitatea deplină începe la împlinirea vârstei de 18 ani, cu două excep ii, conform Codului civil:
– de la 16 ani, minorul dobândeși carte, pornindu-se de la faptul căte capacitate deplină de exerci iu prin efectul căsătoriei (art. 39);

7
– de la 16 ani, minorului i se poate recunoași carte, pornindu-se de la faptul căte de către instan a de tutelă capacitate deplină de exerci iu
(art. 40).

 Potrivit art. 44 din Codul civil, actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3) din
Codul civil, precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această
autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. Cel lipsit de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare,
anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie
judecătorească.

 Capacitatea de a contracta pentru persoana juridică

Și contractul real este o excepție de la principiuli pentru persoana juridică, regula este principiul capacității civile. Clasificarea contractelorii de a contracta , astfel că persoana
juridică poate avea orice drepturi și oricei obligații civile. Clasificarea contractelorii civile, cu excep ții civile. Clasificarea contracteloria acelora care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparții civile. Clasificarea contractelorine decât persoanei fizice (art. 206 alin. (1) din Codul civil).
Persoana juridică își oricei exercită drepturile și oricei își oricei îndeplineși oricete obligații civile. Clasificarea contracteloriile prin organele sale de
administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin. (1) din Codul civil). De la această dată, persoana
juridică are deci capacitate de exerciții civile. Clasificarea contracteloriu, respectiv aptitudinea de a-și carte, pornindu-se de la faptul căi exercita drepturile și carte, pornindu-se de la faptul căi de a- și carte, pornindu-se de la faptul căi
îndeplini obliga iile. Organele de administrare se constituie la data înființii civile. Clasificarea contractelorării persoanei juridice,
dată de la care se și oricei dobândeși oricete capacitatea de folosinții civile. Clasificarea contracteloră.
Atât capacitatea de folosin ă, cât și carte, pornindu-se de la faptul căi cea de exerci iu ale persoanei juridice încep la aceea și carte, pornindu-se de la faptul căi dată, care este
însă diferită în funcții civile. Clasificarea contractelorie modul de înființii civile. Clasificarea contractelorare a persoanei juridice . Până la data constituirii organelor
de administrare, exercitarea drepturilor și carte, pornindu-se de la faptul căi îndeplinirea obliga iilor care privesc persoana juridică, adică
pentru constituirea sa valabilă, se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau juridice
desemnate în acest scop (art. 210 alin. (1) din Codul civil).
Li se recunoași carte, pornindu-se de la faptul căte astfel persoanelor juridice supuse înregistrării și oricei o capacitate de folosinții civile. Clasificarea contracteloră anticipată
care începe chiar de la data actului de înființii civile. Clasificarea contractelorare , dată de la care poate să dobândească drepturi și carte, pornindu-se de la faptul căi să- și carte, pornindu-se de la faptul căi
asume obliga ii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiin ă în mod valabil (art.
205 alin. (3) din Codul civil).
Prin act de înfiin are se în elege actul de constituire a persoanei juridice și carte, pornindu-se de la faptul căi, după caz, statutul acesteia (art.
194 alin. (2) din Codul civil).
Capacitatea de folosin ă a persoanei juridice, respectiv aptitudinea de a avea drepturi și carte, pornindu-se de la faptul căi obliga ii, începe:
– pentru persoanele juridice supuse înregistrării, de la data înregistrării lor (art. 205 alin. (1) din
Codul civil);
– pentru persoanele juridice nesupuse înregistrării, potrivit art. 194 alin. (1) din Codul civil, de la data
actului de înființii civile. Clasificarea contractelorare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte
cerinții civile. Clasificarea contractelore prevăzute de lege.
Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial, principiul capacită ii de a încheia contracte este
subordonat principiului specialită ii capacită ii de folosin ă, potrivit căruia persoanele juridice pot avea
„doar acele drepturi și oricei obligații civile. Clasificarea contractelorii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege,
actul de constituire sau statut” (art. 206 alin. (2) din Codul civil) 1. O excep ie de la regula capacită ii de
folosin ă anticipată recunoscută doar în legătură cu na și carte, pornindu-se de la faptul căterea valabilă a persoanei juridice supuse
înregistrării este reglementată în legătură cu liberalită ile. Acestea pot fi primite, în condi iile dreptului
comun, de la data actului de înfiin are, iar în cazul funda iilor testamentare, din momentul deschiderii
moși carte, pornindu-se de la faptul cătenirii testatorului, chiar și carte, pornindu-se de la faptul căi în cazul în care liberalită ile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică
să ia fiin ă în mod legal (art. 208 din Codul civil)2.

8
 Actele juridice încheiate cu încălcarea dispozi iilor referitoare la capacitatea civilă a persoanelor
juridice sau cu nerespectarea principiului specialită ii capacită ii de folosin ă pentru persoanele fără scop
patrimonial sunt lovite de nulitate absolută, fiind vorba de nerespectarea unor condi ii de fond, esen iale
și carte, pornindu-se de la faptul căi de validitate a contractului (art. 206 alin. (3) din Codul civil).
2.3. Consimții civile. Clasificarea contractelorământul valabil încheiat
Consim ământul poate fi definit ca fiind manifestarea în exterior a hotărârilor (voinții civile. Clasificarea contractelorelor) ambelor
părții civile. Clasificarea contractelori contractante. Prin urmare, contractul ca produs al consim ământului este rezultatul întâlnirii dintre
voin ele individuale ale viitoarelor păr i contractante 1.

 Doctrina juridică a lansat și carte, pornindu-se de la faptul căi teoria formării progresive a consimții civile. Clasificarea contractelorământului în materie
contractuală, văzută drept un instrument de adaptare a întinderii consim ământului 2. Prin această teorie a
fost abandonată concep ia clasică potrivit căreia contractul se formează instantaneu, respectiv încheierea
contractului rezultă în mod spontan din simplul acord de voin ă reprezentat de un schimb de
consim ăminte. Teoria men ionată arată că există situații civile. Clasificarea contractelorii în care primul contact juridic dintre
eventualele părții civile. Clasificarea contractelori ale viitorului contract reprezintă doar nași oriceterea unui consim ții civile. Clasificarea contractelorământ par ții civile. Clasificarea contractelorial , a cărui
completare se va face apoi progresiv, în intervalul de reflexie autoprocurat de păr i sau alocat de legiuitor
„păr ii slabe”3.
2.3.1. Formarea contractului
Formarea contractului necesită analiza următoarelor aspecte: încheierea contractului, momentul și oricei locul
încheierii contractului, momentul și oricei locul încheierii contractului la distan ții civile. Clasificarea contracteloră, momentul și oricei locul
încheierii contractului prin mijloace electronice, oferta de a contracta, acceptarea ofertei, forma
ofertei și oricei a acceptării.
a) Încheierea contractului
Încheierea contractului se realizează prin negocierea lui de către păr i sau prin acceptarea fără rezerve a
unei oferte de a contracta (art. 1.182 alin. (1) din Codul civil). Negocierea presupune ca păr ile să se
pună de acord asupra elementelor esenții civile. Clasificarea contracteloriale ale contractului . Elementele secundare ale acestuia pot fi
stabilite ulterior de către păr i sau chiar de către altă persoană decât păr ile contractante. Dacă asupra
acestor elemente secundare păr ile nu se în eleg, sau nu sunt de acord cu decizia păr ii căreia i s-a
încredin at această sarcină, oricare parte poate cere instan ei să dispună completarea contractului, în
func ie de împrejurări, de natura contractului și carte, pornindu-se de la faptul căi de inten ia păr ilor. Formarea contractului este
guvernată de principiul libertății civile. Clasificarea contractelorii de voinții civile. Clasificarea contracteloră a părții civile. Clasificarea contractelorilor de a încheia sau nu un contract, înții civile. Clasificarea contractelorelegându-se
prin aceasta că părții civile. Clasificarea contractelorile sunt libere să iniții civile. Clasificarea contractelorieze, să desfăși oriceoare sau să rupă negocierile, nefiind
răspunzătoare pentru nereuși oriceita acestora (art. 1.183 alin. (1) din Codul civil).
Pe parcursul negocierilor, păr ile trebuie să respecte anumite exigenții civile. Clasificarea contractelore care in de buna-credinții civile. Clasificarea contracteloră, de
obligații civile. Clasificarea contracteloria de confidenții civile. Clasificarea contractelorialitate sau chiar de forma contractului.
Prin urmare:
– este interzisă orice limitare sau excludere a bunei-credin ții civile. Clasificarea contractelore prin conven ții civile. Clasificarea contractelorie între păr ții civile. Clasificarea contractelori. Se încalcă
buna-credin ă dacă se constată conduita păr ii care ini iază sau continuă negocieri fără inten ia de a
încheia contractul, ajungând chiar până la ruperea negocierilor. Partea căreia i se impută această
atitudine de rea-credin ă răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte păr i (art. 1.183 alin. (3) și carte, pornindu-se de la faptul căi (4)
din Codul civil);
– dacă una dintre păr i îi comunică celeilalte o informații civile. Clasificarea contractelorie confidenții civile. Clasificarea contractelorială, aceasta din urmă este obligată
să nu o divulge și oricei să nu o folosească în interes propriu , indiferent dacă se încheie sau nu contractul.
Nerespectarea acestei obliga ii atrage după sine răspunderea păr ii în culpă (art. 1.184 din Codul
civil);

9
– dacă asupra unui anumit element de care depinde încheierea contractului, sau asupra unei anumite
forme, există un dezacord, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la
acestea (art. 1.185 din Codul civil).

b) Momentul și oricei locul încheierii contractului

Contractul se încheie în momentul în care oferta se întâlne și oricete cu acceptarea. Momentul încheierii
contractului diferă după cum este vorba de contracte încheiate între prezen i sau între absen i 1 (prin
coresponden ă). Dacă viitoarele păr i contractante sunt prezente în același oricei loc , contractul se consideră
încheiat în momentul / și oricei prin realizarea acordului de voinții civile. Clasificarea contracteloră sau al exprimării consim ământului lor2.
Dacă viitoarele părții civile. Clasificarea contractelori contractante nu sunt prezente în acela și oricei loc , ci în locuri diferite, la distanții civile. Clasificarea contracteloră una
de cealaltă, contractul se consideră că se încheie între absen i 3, iar acordul de voinții civile. Clasificarea contracteloră se realizează prin
formularea unei oferte urmate de acceptare 4. Pentru contractul care se încheie între absen i, Codul
civil consacră teoria recepții civile. Clasificarea contracteloriunii 5, adoptată de doctrină și carte, pornindu-se de la faptul căi de practică, potrivit căreia contractul se
consideră încheiat în momentul și oricei în locul în care acceptarea ajunge la ofertant , chiar dacă acesta nu
ia cunoși carte, pornindu-se de la faptul cătin ă de ea din motive care nu îi sunt imputabile (art. 1.186 alin. (1)). Se consideră astfel că
simpla primire de către ofertant a coresponden ei expediate de acceptant constituie o prezum ie relativă că
ofertantul a luat cunoși carte, pornindu-se de la faptul cătin ă de acceptare 1. De asemenea, contractul se consideră încheiat și carte, pornindu-se de la faptul căi în cazul în care
destinatarul ofertei face un act corespunzător unui început de executare a contractului. Astfel,
acesta se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârși oriceeși oricete un act sau un fapt
concludent, fără a-l înși carte, pornindu-se de la faptul cătiin a pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor stabilite între păr i, al
uzan elor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod (art. 1.186 alin. (2) din Codul
civil).
Momentul încheierii contractului este important de stabilit din cel pu in următoarele motive 2:
– din momentul încheierii contractului se produc efectele acestuia, adică se nasc drepturile și carte, pornindu-se de la faptul căi obliga iile
ce le revin păr ilor;
– oferta este caducă (fără efect) numai până în momentul încheierii contractului;
– de la momentul încheierii contractului, dacă o parte nu î și carte, pornindu-se de la faptul căi execută obliga iile, ea va răspunde din
punct de vedere contractual;
– dacă nu s-a încheiat contractul și carte, pornindu-se de la faptul căi una dintre păr i – ofertantul sau destinatarul ofertei – o prejudiciază
pe cealaltă, răspunderea va fi delictuală (spre exemplu, în cazul unei oferte cu termen, ofertantul
retrage oferta înăuntrul termenului);
– în cazul unui conflict de legi în timp, contractului i se va aplica legea în vigoare la momentul
încheierii sale;
– din momentul încheierii contractului curg și carte, pornindu-se de la faptul căi se calculează termenele de prescrip ie extinctivă.
Locul încheierii contractului urmează aceleași carte, pornindu-se de la faptul căi reguli care se aplică și carte, pornindu-se de la faptul căi momentului încheierii
contractului. Dacă acesta se încheie între persoane prezente, locul încheierii lui este chiar cel unde se
află părții civile. Clasificarea contractelorile. Atunci când contractul se încheie prin coresponden ă, de regulă, locul încheierii acestuia este
acolo unde acceptarea ofertei se întâlne și carte, pornindu-se de la faptul căte cu oferta, adică la ofertant (art. 1.186 alin. (1) din Codul
civil). În cazul în care contractul se încheie în momentul în care destinatarul ofertei săvârși oriceeși oricete un act
sau un fapt concludent fără a-l înși carte, pornindu-se de la faptul cătiin a pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor stabilite între
păr i, al uzan elor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod (art. 1.186 alin. (2)
din Codul civil), locul unde acceptarea ofertei se întâlne și carte, pornindu-se de la faptul căte cu oferta este la destinatarul ofertei sau la
acceptant. Deci locul încheierii contractului este la destinatarul ofertei sau la acceptant. Locul
formării contractului determină pentru anumite contracte competen a instan ei ce va fi sesizată cu
litigiile decurgând din executarea contractului 3, iar în cazul conflictului de legi în spa iu, legea aplicabilă.

c) Momentul și oricei locul încheierii contractului la distanții civile. Clasificarea contracteloră

10
Ordonan a de urgen ă a Guvernului nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor
încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu
modificările ulterioare, reglementează drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu
profesioniştii, pentru asigurarea unui nivel înalt de protecţie a consumatorilor şi o bună funcţionare a
pieţei (art. 1), referindu-se inclusiv la contractele la distan ă. Contractul la distan ă este orice contract
încheiat între profesionist şi consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la
distanţă organizat, fără prezenţa fizică simultană a profesionistului şi a consumatorului, cu utilizarea
exclusivă a unuia sau a mai multor mijloace de comunicare la distanţă, până la şi inclusiv în momentul în
care este încheiat contractul (art. 2). Comerciantul care furnizează produse sau servicii are calitatea de
ofertant, iar consumatorii sunt destinatarii ofertei. Comerciantul, înainte de încheierea contractului la
distan ă, lansează oferta, fiind obligat să informeze consumatorul în timp util, corect și carte, pornindu-se de la faptul căi complet despre
con inutul acesteia.
Dacă păr ile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul primirii mesajului de
confirmare de către consumator, referitor la comanda sa. Locul încheierii lui fiind prin urmare la
comerciantul ofertant. OUG nr. 34/2014, ca și carte, pornindu-se de la faptul căi Codul civil, a adoptat teoria recep iunii, sau sistemul
cunoași carte, pornindu-se de la faptul căterii prezumate a con inutului acceptării 1, în privin a momentului și carte, pornindu-se de la faptul căi locului de încheiere a
contractului.

d) Momentul și oricei locul încheierii contractului prin mijloace electronice

Contractele electronice sunt încheiate prin intermediul mijloacelor informatice. Aceste contracte sunt
reglementate de Legea nr. 365/2002 privind comer ul electronic, republicată, cu modificările ulterioare 2.
Pentru validitatea contractelor încheiate prin mijloace electronice 3 nu este necesar consim ământul
prealabil al păr ilor asupra utilizării mijloacelor electronice (art. 7 alin. (2)). Proba încheierii acestor
contracte și carte, pornindu-se de la faptul căi a obliga iilor care rezultă din ele este supusă dispozi iilor dreptului comun în materie de probă
și carte, pornindu-se de la faptul căi prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată.
Referitor la momentul încheierii contractelor electronice, Legea nr. 365/2002 prevede următoarele
situa ii:
 Prin derogare de la norma generală în materie, corespunzătoare teoriei recep iunii (potrivit art. 1.186
alin. (1) din Codul civil), art. 9 alin. (1) instituie teoria informații civile. Clasificarea contracteloriunii, prevăzând că „dacă păr ile nu au
convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta
a ajuns la cunoși oricetinții civile. Clasificarea contractelora ofertantului”. Potrivit teoriei informa iunii, contractul se încheie în momentul în
care ofertantul ia cunoși carte, pornindu-se de la faptul cătin ă de cuprinsul acceptării 1; locul încheierii contractului este, în acest caz, la
destinatarul ofertei (la ofertant).
 Art. 9 alin. (2) din același carte, pornindu-se de la faptul căi act normativ, prima teză, prevede o situa ie specială pentru „contractul
care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediată a presta ții civile. Clasificarea contracteloriei
caracteristice”, caz în care „contractul se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia
a început executarea”. Locul încheierii contractului este la destinatarul ofertei (acceptant). În spiritul
aceleiași carte, pornindu-se de la faptul căi reglementări sunt dispozi iile art. 1.186 alin. (2) din Codul civil, și carte, pornindu-se de la faptul căi anume: „contractul se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvâr și carte, pornindu-se de la faptul căe și carte, pornindu-se de la faptul căte un act sau un fapt concludent, fără
a-l înși carte, pornindu-se de la faptul cătiin a pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între păr i, al uzan elor sau
potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”.
 În situa ia în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea, con tractul se va
considera încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cuno și carte, pornindu-se de la faptul cătin a sa (art. 9
alin. (2) din Legea nr. 365/20022, a doua teză).
Potrivit art. 9 alin. (3), în cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta
(având calitatea de ofertant) sau acceptarea ofertei ferme de a contracta făcută de furnizorul de

11
servicii3 (având calitatea de beneficiar al ofertei de a contracta), furnizorul de servicii are obliga ia de a
confirma primirea ofertei sau, după caz, a acceptării acesteia, în unul dintre următoarele moduri:
a) trimiterea unei dovezi de primire prin poși carte, pornindu-se de la faptul căta electronică sau printr-un alt mijloc de comunicare
individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără întârziere;
b) confirmarea primirii ofertei, printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea acesteia, de
îndată ce oferta a fost primită de furnizorul de servicii, cu condi ia ca această confirmare să poată fi
stocată și carte, pornindu-se de la faptul căi reprodusă de destinatarul serviciilor.
Oferta sau acceptarea ofertei, precum și carte, pornindu-se de la faptul căi confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei se consideră
primite atunci când păr ile cărora le sunt adresate pot să le acceseze (art. 9 alin. (4) din Legea nr.
365/2002). De asemenea, relevant în cazul determinării momentului încheierii unui contract este
marcarea temporală a documentelor și oricei atestarea locului unde s-au încheiat acestea din partea
furnizorului de servicii de marcare temporală sau de către notarul public prin acela și carte, pornindu-se de la faptul căi procedeu tehnic 1.
Marcarea temporală este reglementată de Legea nr. 451/2004 privind marca temporală, care stabile și carte, pornindu-se de la faptul căte
regimul juridic al acesteia și carte, pornindu-se de la faptul căi condi iile de furnizare a serviciilor de marcare temporală.
Marca temporală este o colec ie de date în formă electronică, ata și carte, pornindu-se de la faptul căată în mod unic unui document
electronic și oricei care certifică faptul că anumite date în formă electronică au fost prezentate la un
moment de timp determinat furnizorului de servicii de marcare temporală (art. 2 lit. b) din Legea nr.
451/2004).
Furnizorul de servicii de marcare temporală trebuie să păstreze un registru electronic operativ de eviden ă
cuprinzând momentul de timp la care au fost emise mărcile temporale (art. 5 alin. (1) din Legea nr.
451/2004).
Întrucât marcarea temporală este folosită pentru darea de dată certă, cu toate că legea nu prevede expres,
se apreciază2 ca fiind posibil ca notarul public să efectueze și carte, pornindu-se de la faptul căi opera iunea de marcare.

Consimții civile. Clasificarea contractelorământul

e) Oferta de a contracta
Oferta de a contracta este o propunere făcută de ofertant în vederea încheierii unui contract.
Aceasta se mai numeși carte, pornindu-se de la faptul căte și carte, pornindu-se de la faptul căi policita iune și carte, pornindu-se de la faptul căi este un act juridic unilateral, fiind rezultatul unei
singure voin e, a ofertantului sau a unei persoane care are ini iativa încheierii contractului (în
condi iile art. 1.188 alin. (2) din Codul civil.
Pentru a produce efecte, oferta trebuie să îndeplinească următoarele condi ii:
– să cuprindă o propunere de încheiere a unui contract (art. 1.188 alin. (1) din Codul civil,
prima teză);
– să fie fermă și oricei neechivocă, adică să exprime inten ia ofertantului de a se obliga în cazul
acceptării ei de către destinatar (art. 1.188 alin. (1) din Codul civil, a treia teză); prin urmare,
oferta trebuie să fie o manifestare de voinții civile. Clasificarea contracteloră reală, serioasă, conși oricetientă și carte, pornindu-se de la faptul căi cu inten ia de a
angaja din punct de vedere juridic (spre exemplu, o marfă expusă în vitrină fără pre nu are
valoarea unei oferte în scop de vânzare, ci reprezintă reclamă a mărfii respective în scop de
publicitate);
– să fie precisă și oricei completă; să con ină suficiente elemente pentru formarea contractului, adică
oferta trebuie să fie precisă și oricei completă în privinții civile. Clasificarea contractelora elementelor ce formează conții civile. Clasificarea contractelorinutul
ofertei (art. 1.188 alin. (1) din Codul civil, a doua teză).

12
 Oferta poate proveni de la persoana care are ini iativa încheierii contractului, care îi
determină con inutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esen ial al
contractului (art. 1.188 alin. (2) din Codul civil);
– să fie adresată unui destinatar, care, în principiu, potrivit Codului civil, trebuie să fie
determinat (art. 1.189 alin. (1) din Codul civil).

 Clasificarea ofertei:
 Oferta poate fi adresată, ca regulă, unei persoane determinate, dar și carte, pornindu-se de la faptul căi, prin excep ie, unei
persoane nedeterminate (art. 1.189 alin. (1) din Codul civil). De asemenea, nu constituie, prin
ea însăși carte, pornindu-se de la faptul căi, ofertă de a contracta solicitarea de a formula oferte adresată uneia sau mai multor
persoane determinate. Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este
precisă, nu are valoare de ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenții civile. Clasificarea contractelorie de
negociere (art. 1.189 alin. (1) din Codul civil).
Prin excep ie, propunerea adresată unor persoane nedeterminate valorează ofertă dacă
aceasta rezultă astfel din lege, din uzanții civile. Clasificarea contractelore ori, neîndoielnic, din împrejurări (spre exemplu,
sta ionarea taxiurilor în spa iul destinat parcării acestora). În aceste cazuri, revocarea ofertei
adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeași carte, pornindu-se de la faptul căi formă cu
oferta însăși carte, pornindu-se de la faptul căi sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași carte, pornindu-se de la faptul căi măsură cu aceasta.
 Oferta poate fi cu termen și carte, pornindu-se de la faptul căi fără termen de acceptare.
Oferta cu termen trebuie men inută până la expirarea termenului. Înăuntrul acestui termen
oferta este irevocabilă. De asemenea, oferta este irevocabilă în temeiul acordului păr ilor, al
practicilor stabilite între acestea, al negocierilor, al con inutului ofertei ori al uzan elor (art. 1.191
din Codul civil). Declara ia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect, este
caducă. Oferta fără termen poate fi adresată unei persoane prezente sau unei persoane
absente.
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane prezente trebuie acceptată de
îndată, în caz contrar rămâne fără efect (devine caducă). Se consideră ofertă fără termen de
acceptare adresată unei persoane prezente oferta transmisă prin telefon sau prin alte asemenea
mijloace de comunicare la distan ă (art. 1.194 alin. (2) din Codul civil).
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane absente trebuie men inută un termen
rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și carte, pornindu-se de la faptul căi să expedieze
acceptarea.
Oferta fără termen de acceptare poate fi revocată oricând până la încheierea contractului.
Revocarea nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca acesta
să fi expediat acceptarea, iar în cazul în care destinatarul ofertei săvârși carte, pornindu-se de la faptul căeși carte, pornindu-se de la faptul căte un act sau un fapt
concludent care determină încheierea contractului, înaintea săvârși carte, pornindu-se de la faptul căirii acestuia.
Oferta devine caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în
termenul rezonabil sau dacă destinatarul o refuză. Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage
caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii o impune.

f) Acceptarea ofertei
Acceptarea ofertei reprezintă consimții civile. Clasificarea contractelorământul destinatarului ofertei de a încheia
contractul. Pentru a produce efecte, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condi ii:

13
 să fie concordantă cu oferta. Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite; b) nu respectă forma
cerută anume de ofertant; c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă. Răspunsul
destinatarului care nu concordă cu oferta este considerat contraofertă (art. 1.197 din Codul
civil);
 să fie neîndoielnică. Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în
mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată (art.
1.196 alin. (1) din Codul civil, prima teză);
 să ajungă în termen la autorul ofertei (art. 1.196 alin. (1) din Codul civil, a doua teză).
Acceptarea trebuie să intervină în termenul stabilit de ofertant sau, dacă oferta a fost făcută
fără termen, înainte de a deveni caducă sau înainte de revocare (cu excep ia art. 1.186 alin.
(2) coroborat cu art. 1.193 alin. (2) din Codul civil)1.
Codul civil permite, prin excep ie, și carte, pornindu-se de la faptul căi acceptarea tardivă; aceasta produce efecte numai dacă
autorul ofertei îl înși carte, pornindu-se de la faptul cătiin ează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului (art. 1.198
alin. (1) din Codul civil). De asemenea, acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant
după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă
ofertantul nu îl înși carte, pornindu-se de la faptul cătiin ează despre aceasta de îndată (art. 1.198 alin. (2) din Codul civil);
 trebuie să fie comunicată ofertantului. Oferta, acceptarea, precum și carte, pornindu-se de la faptul căi revocarea acestora
produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia
cunoși carte, pornindu-se de la faptul cătin ă de ele din motive care nu îi sunt imputabile. Comunicarea trebuie făcută prin
mijloace cel pu in la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul
păr ilor, din practicile stabilite între acestea sau din alte împrejurări nu rezultă contrariul (art.
1.200 alin. (1) și carte, pornindu-se de la faptul căi (2) din Codul civil). Atât oferta, cât și carte, pornindu-se de la faptul căi acceptarea pot fi retrase dacă
retragerea ajunge la destinatar anterior sau concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea
(art. 1.199 din Codul civil).

g) Forma ofertei și oricei a acceptării

Oferta și carte, pornindu-se de la faptul căi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a
contractului (art. 1.187 din Codul civil). Spre exemplu, dacă pentru contractul ce urmează a se
încheia legea cere forma autentică (solemnă), oferta și la garantarea cumpărătoruluii acceptarea trebuie să îmbrace aceeași la garantarea cumpărătoruluii
formă.
2.3.2. Valabilitatea consimțiilorământului
Pentru a fi valabil, consim ământul trebuie să îndeplinească următoarele condi ii: să fie serios,
liber și oricei exprimat în cunoși oricetinții civile. Clasificarea contracteloră de cauză (art. 1.204 din Codul civil).
De asemenea, pentru a fi valabil, consim ământul trebuie să provină de la o persoană cu
discernământ, respectiv care are reprezentarea consecin elor (efectelor) juridice ale încheierii
actului în cauză. Lipsa discernământului la încheierea actului sanc ionează actul respectiv cu
nulitatea relativă, și carte, pornindu-se de la faptul căi anume: a) este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul
încheierii acestuia, se afla, fie și carte, pornindu-se de la faptul căi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputin a de a- și carte, pornindu-se de la faptul căi
da seama de urmările faptei sale (art. 1.205 alin. (1) din Codul civil) (spre exemplu, o persoană
este în neputin a de a-și la garantarea cumpărătoruluii da seama de urmările faptei sale dacă fie este minoră, datorită vârstei
(ca stare constantă, până la împlinirea vârstei care îi permite să încheie acte juridice), fie se
află în stare de ebrietate, de somnambulism, de mânie puternică, sub influen a unor substan e
stupefiante (ca stare vremelnică)); b) poate fi anulat contractul încheiat de o persoană pusă

14
ulterior sub interdic ie dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdic ie
existau și carte, pornindu-se de la faptul căi erau îndeobși carte, pornindu-se de la faptul căte cunoscute (art. 1.205 alin. (1) din Codul civil) (spre exemplu,
interdic ia este pusă prin hotărâre judecătorească) . Principiul libertă ii încheierii unui act juridic
poate fi încălcat prin intermediul viciilor de consim ământ ce alterează voin a persoanei care în
mod poten ial doreși carte, pornindu-se de la faptul căte să încheie actul respectiv.
Prin urmare, exprimarea liberă a consim ământului, ca și carte, pornindu-se de la faptul căi condi ie de valabilitate a acestuia, este
afectată de următoarele vicii: eroare, dol, violenții civile. Clasificarea contracteloră și carte, pornindu-se de la faptul căi leziune (art. 1.206 alin. (1) și carte, pornindu-se de la faptul căi (2) din Codul
civil).

 Eroarea este falsa reprezentare a realită ii din mintea unei păr i, la încheierea contractului
(actului juridic)1. Partea care se află în eroare la încheierea contractului poate cere anularea
acestuia, „care, sub aspect terminologic, trebuie în eleasă ca atrăgând nulitatea relativă”2. Nu
orice falsă reprezentare a realită ii constituie însă viciu de consim ământ, ci numai eroarea
esenții civile. Clasificarea contractelorială. Partea care, la momentul încheierii contractului, se află într-o eroare esenții civile. Clasificarea contractelorială (într-
una dintre condi iile de mai sus) poate cere anularea acestuia dacă cealaltă parte și carte, pornindu-se de la faptul cătia sau, după
caz, trebuia să și carte, pornindu-se de la faptul cătie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esen ial pentru încheierea
contractului (art. 1.207 alin. (1) din Codul civil).
Codul civil consideră că eroarea este esenții civile. Clasificarea contractelorială, potrivit art. 1.207 alin. (2):
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio și carte, pornindu-se de la faptul căi error in
corpore); eroarea poartă asupra naturii contractului, spre exemplu, în cazul în care o parte
crede în mod greși la garantarea cumpărătoruluiit că a încheiat un contract de vânzare cu clauză de între inere 3, în
realitate fiind vorba de un contract de vânzare fără astfel de clauză; eroarea poartă asupra
obiectului contractului, spre exemplu, în cazul în care o parte crede că va cumpăra un
anumit bun (un teren), iar cealaltă parte vrea să vândă un alt bun (o construc ie);
2. când poartă asupra identității civile. Clasificarea contractelorii obiectului prestații civile. Clasificarea contracteloriei sau asupra unei calită ții civile. Clasificarea contractelori a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esen iale de către păr i în absen a căreia contractul nu
s-ar fi încheiat (error in substantia); calită ile obiectului sunt tocmai cele care au determinat
încheierea contractului, ceea ce înseamnă că în lipsa acestor calită i – asupra cărora poartă
eroarea – contractul nu s-ar fi încheiat1;
3. când poartă asupra identității civile. Clasificarea contractelorii persoanei sau asupra unei calită ții civile. Clasificarea contractelori a acesteia în absen ții civile. Clasificarea contractelora
căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona); spre exemplu, în cazul contractelor
încheiate intuitu personae2, când s-a încheiat un contract de intermediere (mandat sau
comision etc.) în considerarea persoanei intermediarului (mandatarului sau comisionarului
etc.).
De asemenea, nu este esenții civile. Clasificarea contractelorială eroarea care priveși oricete simplele motive ale contractului , cu
excep ia cazului în care prin voin a păr ilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare (art.
1.207 alin. (4) din Codul civil).
 În func ie de natura realită ii falsificate, eroarea poate fi de fapt și carte, pornindu-se de la faptul căi de drept. Eroarea de fapt
este falsa reprezentare a unei situa ii faptice existente la încheierea unui contract 3, cum sunt
situa iile de eroare esen ială prezentate mai sus. Eroarea de drept este esen ială, și carte, pornindu-se de la faptul căi prin urmare
conduce la anularea contractului atunci când priveși carte, pornindu-se de la faptul căte o normă juridică determinantă, potrivit
voin ei păr ilor, pentru încheierea contractului (art. 1.207 alin. (3) din Codul civil)4.
 Codul civil reglementează cazuri particulare de eroare, care, nefiind considerate vicii de
consim ământ, nu conduc la sanc ionarea contractului cu anularea, și carte, pornindu-se de la faptul căi anume:

15
– eroarea scuzabilă intervine dacă faptul asupra căruia a purtat „falsa reprezentare” putea fi,
după împrejurări, cunoscut cu diligen e rezonabile (art. 1.208 alin. (1) din Codul civil);
– eroarea asumată poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare ce a fost
asumat de cel care invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta (art. 1.209
din Codul civil);
– simpla eroare de calcul atrage numai rectificarea, exceptând cazul în care, concretizându-se
într-o eroare asupra cantită ii, a fost esen ială pentru încheierea contractului. Eroarea de
calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre păr i (art. 1.210 din Codul civil). De
asemenea, fără a fi considerată eroare esen ială, dar căreia i se aplică dispozi iile referitoare
la eroare, respectiv efectul anulării contractului, Codul civil reglementează eroarea ce
poartă asupra declarații civile. Clasificarea contracteloriei de voinții civile. Clasificarea contracteloră ori când declarații civile. Clasificarea contracteloria a fost transmisă inexact prin
intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distan ă (art. 1.211 din
Codul civil).

 Dolul este fapta unei părții civile. Clasificarea contractelori a unui eventual contract fie de a induce în eroare cealaltă
parte prin manopere viclene, dolosive, pentru a o determina să încheie contractul, fie a
omite, în mod fraudulos, de a o informa asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le
dezvăluie (art. 1.214 alin. (1) din Codul civil). Dolul este prin urmare o eroare provocată, spre
deosebire de eroarea men ionată anterior, care este spontană. Dolul, ca fapt delictual, presupune
că provine din partea unei persoane care urmăreși carte, pornindu-se de la faptul căte să încheie un contract, astfel:
– ac iunea de a induce în eroare, de a se folosi de mijloace viclene, ca faptă delictuală
comisivă;
– omisiunea, cu inten ie frauduloasă, de a nu informa anumite împrejurări, despre care, în
cunoși carte, pornindu-se de la faptul cătin ă de cauză, cealaltă parte n-ar fi încheiat contractul.
Dolul poate proveni de la o parte contractantă, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul
afacerilor celeilalte părții civile. Clasificarea contractelori, dar și carte, pornindu-se de la faptul căi de la un terții civile. Clasificarea contractelor.
Anularea contractului poate fi cerută în toate cazurile, indiferent de la cine provine dolul,
însă în următoarele condiții civile. Clasificarea contractelorii:
– partea al cărei consim ământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar
dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esen ială (art. 1.214 alin. (2) din Codul civil);
înseamnă că anularea se poate cere și carte, pornindu-se de la faptul căi pentru provocarea uneia dintre erorile neesenții civile. Clasificarea contracteloriale
reglementate de Codul civil (eroarea scuzabilă (art. 1.208 alin. 1 din Codul civil), eroarea
asumată (art. 1.209 din Codul civil), simpla eroare de calcul (art. 1.210 din Codul civil),
eroarea ce poartă asupra declara iei de voin ă ori când declara ia a fost transmisă inexact (art.
1.211 din Codul civil));
– contractul este anulabil și carte, pornindu-se de la faptul căi atunci când dolul emană de la reprezentantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte părții civile. Clasificarea contractelori (art. 1.214 alin. (3) din Codul civil);
– partea care este victima dolului unui terții civile. Clasificarea contractelor – străin de contract – poate cere anularea doar
dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea
contractului (art. 1.215 alin. (1) din Codul civil); prin urmare, dolul nu se impută
contractantului dacă se dovedeși carte, pornindu-se de la faptul căte că acesta nu a cunoscut manoperele dolosive ale ter ului.
Independent de anularea contractului, autorul răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta;
– dolul trebuie dovedit de către partea care se consideră victima acestuia, prin urmare dolul
nu se presupune (art. 1.214 alin. (4) din Codul civil). Fiind vorba despre o faptă delictuală,

16
 dovada dolului se face prin orice mijloc de probă 1. Sanc iunea aplicabilă în cazul dovedirii
dolului este anularea actului (nulitate relativă), iar în ipoteza în care se constată un
prejudiciu din partea autorului dolului, acesta „răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta”
(art. 1.215 alin. (2) din Codul civil). De asemenea, cel al cărui consim ământ a fost viciat prin
dol are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, și carte, pornindu-se de la faptul căi daune-interese sau, dacă preferă
men inerea contractului, de a solicita numai reducerea prestații civile. Clasificarea contracteloriei sale cu valoarea
daunelor-interese la care ar fi îndreptă it (art. 1.257 din Codul civil).

 Violenții civile. Clasificarea contractelora este inducerea unei temeri justificate , fără drept, de la cealaltă parte sau de la
un terții civile. Clasificarea contractelor pentru a determina o persoană să încheie un contract . Partea victimă a violen ei, a
sentimentului de teamă care i-a fost indus, poate cere anularea contractului încheiat sub imperiul
acestei temeri. De re inut că, în lipsa acestei amenin ări, victima violen ei nu și carte, pornindu-se de la faptul căi-ar fi dat
consim ământul la încheierea contractului. Violen a este viciu de consim ământ și carte, pornindu-se de la faptul căi atrage
anularea contractului când este îndreptată nu numai împotriva persoanei contractantului, ci și carte, pornindu-se de la faptul căi
împotriva unei persoane apropiate, precum soții civile. Clasificarea contractelorul, soții civile. Clasificarea contracteloria, ascendenții civile. Clasificarea contractelorii ori descendenții civile. Clasificarea contractelorii părții civile. Clasificarea contractelorii al
cărei consim ământ a fost viciat (art. 1.216 alin. (3) din Codul civil). Violen a poate privi: viații civile. Clasificarea contractelora,
onoarea sau bunurile persoanei, acestea fiind expuse sub imperiul amenin ării unui pericol
grav și carte, pornindu-se de la faptul căi iminent (art. 1.216 alin. (2) din Codul civil). În toate cazurile, existen a violen ei se
apreciază în func ie de vârsta, starea socială, sănătatea și carte, pornindu-se de la faptul căi caracterul celui asupra căruia s-a
exercitat violen a, precum și carte, pornindu-se de la faptul căi de orice altă împrejurare ce a putut influen a starea acestuia la
momentul încheierii contractului (art. 1.216 alin. (4) din Codul civil).
Pentru a fi în prezen a violen ei ca viciu de consim ământ trebuie îndeplinite condi iile:
– temerea indusă de autorul actului de violen ă trebuie să fie justificată, adică să determine
(să se justifice prin ac iunea persoanei împotriva căreia este îndreptată) să încheie contractul,
în lipsa cărei temeri (care o expune la un pericol grav și carte, pornindu-se de la faptul căi iminent) nu l-ar fi încheiat (în
condi iile art. 1.216 din Codul civil).
– temerea indusă trebuie să fie „fără drept” (art. 1.216 alin. (1) din Codul civil) injustă. Se
distinge însă și carte, pornindu-se de la faptul căi ași carte, pornindu-se de la faptul căa-numita amenin are justă, prin amenin area cu exerci iul unui drept, în sens
de aten ionare, care nu reprezintă violen ă (spre exemplu, creditorul îl amenin ă pe debitor
că dacă acesta nu îi va restitui suma de bani datorată, la scaden ă, îl va da în judecată) .
Constituie însă violenții civile. Clasificarea contracteloră temerea insuflată prin ameninții civile. Clasificarea contractelorarea cu exerciții civile. Clasificarea contracteloriul unui drept
făcută în scopul de a obții civile. Clasificarea contractelorine avantaje nejustificate (art. 1.217 din Codul civil).
Nu atrage anularea contractului:
– simpla temere izvorâtă din respect (temere reveren iară), neînso ită de violen ă (art. 1.219
din Codul civil) (spre exemplu, o persoană încheie un contract cu o alta din respect fa ă de
vârsta acesteia, fa ă de profesia pe care o are, aceasta din urmă nefăcând fa ă de prima vreo
presiune în sens de amenin are);
– încheierea unui contract de către o parte aflată în stare de necesitate, decât dacă cealaltă
parte a profitat de această împrejurare (art. 1.218 din Codul civil) (spre exemplu, o persoană
vinde un bun deoarece are nevoie urgentă de bani, în acest caz contractul nefiind anulabil;
nu este aceeași la garantarea cumpărătoruluii situa ie când o parte vinde un bun, iar cumpărătorul îi dă o sumă de bani
mult mai mică decât valorează bunul, ceea ce înseamnă că profită de starea de necesitate a
vânzătorului, aceasta conducând la anularea contractului).

17
 Violen a este reglementată de Codul civil ca provenind și carte, pornindu-se de la faptul căi de la un ter ; aceasta atrage
anularea contractului, însă numai dacă partea al cărei consim ământ nu a fost viciat cunoși carte, pornindu-se de la faptul cătea sau,
după caz, ar fi trebuit să cunoască violen a săvârși carte, pornindu-se de la faptul căită de către ter (art. 1.220 alin. (1) din Codul
civil).
 În cazul constatării violen ei, independent de anularea contractului, autorul violenții civile. Clasificarea contractelorei
răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta (art. 1.220 alin. (2) din Codul civil). Sanc iunea este
anularea contractului (nulitatea relativă), și carte, pornindu-se de la faptul căi independent de aceasta trebuie acoperit prejudiciul
dacă acesta s-a constatat (prin ac iunea în răspundere civilă).

 Leziunea este atunci când una dintre părții civile. Clasificarea contractelori, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experienții civile. Clasificarea contracteloră ori de lipsa de cunoși oricetinții civile. Clasificarea contractelore a celeilalte părții civile. Clasificarea contractelori, stipulează în favoarea sa ori a unei
alte persoane o prestații civile. Clasificarea contractelorie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului,
decât valoarea propriei prestații civile. Clasificarea contractelorii (art. 1.221 alin. (1) din Codul civil). Existen a leziunii se
apreciază în func ie de natura și carte, pornindu-se de la faptul căi scopul contractului. Din această defini ie rezultă cele două
elemente ale leziunii, ca viciu de consim ământ:
– dispropor ia între presta iile păr ilor (elementul material, obiectiv);
– profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experien ă ori de lipsa de cuno și carte, pornindu-se de la faptul cătin e a celeilalte
păr i (elementul subiectiv).
Leziunea priveși carte, pornindu-se de la faptul căte atât persoana minoră, cât și carte, pornindu-se de la faptul căi pe cea majoră.
În cazul minorului, leziunea există și carte, pornindu-se de la faptul căi atunci când acesta își carte, pornindu-se de la faptul căi asumă o obliga ie excesivă prin
raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le ob ine din contract ori la ansamblul
circumstan elor (art. 1.221 alin. (3) din Codul civil).
Și contractul real este o excepție de la principiuli în privin a majorului, leziunea este recunoscută. Prin urmare, se admite ac iunea în anulare
dacă diferen a de presta ie depăși carte, pornindu-se de la faptul căeși carte, pornindu-se de la faptul căte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii
contractului, presta ia promisă sau executată de partea lezată (art. 1.222 alin. (2) din Codul civil).
Din categoria actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, Codul civil exclude
contractele aleatorii, tranzac ia, precum și carte, pornindu-se de la faptul căi alte contracte anume prevăzute de lege (art. 1.224 din
Codul civil).
 Partea al cărei consim ământ a fost viciat prin leziune poate opta între anularea contractului
și carte, pornindu-se de la faptul căi reducerea obligații civile. Clasificarea contracteloriilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptă ită (art. 1.222
alin. (1) din Codul civil). Chiar dacă partea optează pentru promovarea ac iunii în anulare,
instan a va putea să men ină contractul în situa ia în care cealaltă parte oferă în mod echitabil o
reducere a propriei crean e sau, după caz, o majorare a propriei obliga ii. Dreptul la ac iunea în
anulare sau la reducerea obliga iilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data
încheierii contractului (art. 1.223 din Codul civil).

18
Curs nr. 8
2.4. Obiectul contractului
Obiectul contractului trebuie să fie determinat, valabil și licit.i licit.

 Obiectul contractului este reprezentat de operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iunea juridică, precum vânzarea, locațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iunea,
împrumutul i alte asemenea, convenită de părțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i, astfel cum aceasta reiese din ansamblul
drepturilor i obligațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iilor contractuale (art. 1.225 alin. (1) din Codul civil). Pentru a fi valabil,
obiectul contractului trebuie, sub sancțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iunea nulită țiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii absolute, să fie determinat i licit (art.
1.225 alin. (2) din Codul civil).
 Obiectul obligațieiiei este reprezentat de prestațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ia pe care trebuie să o execute debitorul i, sub
aceea i sancțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iune, a nulitățiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii absolute, trebuie să fie determinat sau cel puțieiin determinabil i
licit. Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i se află în
imposibilitate de a- i executa obligațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ia, în afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.
 Condițiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iile de validitate pe care bunul – ca obiect derivat al obligațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iilor născute din raportul
juridic contractual1 – trebuie să le îndeplinească sunt:
– să existe în momentul încheierii contractului, dar în lipsa unei prevederi legale contrare,
contractul poate purta i asupra unor bunuri viitoare (art. 1.228 din Codul civil);
– să fie în circuitul civil, astfel, numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul
unei prestațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii contractuale (art. 1.229 din Codul civil);
– să fie posibil pe parcursul executării contractului; această condițiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ie rezultă pornind de la
art. 1.227 din Codul civil, care prevede valabilitatea contractului chiar dacă, la momentul
încheierii sale, una dintre părțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i se afla în imposibilitatea executării obligațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iei. Aici avem două
condițiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii care trebuie îndeplinite cumulativ:
 executarea obliga iei ca presta ie să privească un bun material ca obiect derivat al
raportului juridic contractual (să transfere dreptul real cu privire la un bun, să predea
un bun în materialitatea sa); și i
 starea de imposibilitate a executării obliga iei să existe doar la încheierea contractului,
pentru că la data executării contractului, care în acest caz se subîn elege că este o dată
ulterioară, trebuie să devină posibilă;
– să fie determinat sau determinabil; condițiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ia de determinare impusă de Codul civil prive te,
în mod expres, următoarele elemente ale conțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,inutului contractului:
 calitatea prestațieiiei sau a obiectului acesteia, care atunci când nu poate fi stabilită
potrivit contractului trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel pu in de nivel
mediu (art. 1.231 din Codul civil);
 prețieiul sau orice alt element al contractului, care atunci când urmează a fi determinat
de un ter , acesta trebuie să ac ioneze în mod corect, diligent și i echidistant (art. 1.232
alin. (1) din Codul civil). Dacă ter ul nu poate sau nu doreși te să ac ioneze ori aprecierea
sa este în mod manifest nerezonabilă, instan a, la cererea păr ii interesate, va stabili,
după caz, pre ul sau elementul nedeterminat de către păr i (art. 1.232 alin. (2) din Codul
civil);
 prețieiul între profesioniși licit.ti sau indică o modalitate pentru a-l determina . În cazul unui
contract între profesioniși ti care nu stabileși te pre ul și i nici nu indică o modalitate pentru
a-l determina, se presupune că păr ile au avut în vedere pre ul practicat în mod obiși nuit

1
 în domeniul respectiv pentru aceleași i presta ii realizate în condi ii comparabile sau, în
lipsa unui asemenea pre , un pre rezonabil (art. 1.233 din Codul civil). De asemenea,
contractul poate face referire la determinarea pre ului prin raportare la un factor de
referin ă, care, dacă nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, se
înlocuieși te, în absen a unei conven ii contrare, cu factorul de referin ă cel mai apropiat
(art. 1.234 din Codul civil).

 Sancțieiiunea pentru nerespectarea condițiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iilor de validitate a obiectului contractului i a
obiectului obligațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iei (prestațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iei) este nulitatea absolută a contractului.
2.5. Cauza contractului
Cauza obligațieiiilor trebuie să fie valabilă. Cauza este motivul care determină fiecare parte să
încheie contractul (art. 1.235 din Codul civil). Condițiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iile de validitate a cauzei, potrivit art.
1.236 din Codul civil, sunt următoarele:
– să existe; existențiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,a motivului pentru fiecare parte justifică încheierea contractului; cauza
lipse te ca urmare a lipsei discernământului, respectiv a lipsei puterii de reprezentare a
consecințiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,elor manifestării de voințiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ă1 exprimată în momentul încheierii contractului2;
– să fie licită; cauza este ilicită când este contrară legii (interzisă de lege). Aceasta este ilicită
i atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative (art. 1.237 din Codul civil), când se încearcă prin încheierea acestui contract
fraudarea legii;
– să fie morală; cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.

 În ceea ce prive te proba cauzei, Codul civil prevede: „Contractul este valabil chiar i atunci
când cauza nu este expres prevăzută. Existențiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,a unei cauze valabile se prezumă până la proba
contrară” (art. 1.239 alin. (1) i (2)). Prin urmare, cel care invocă nevalabilitatea cauzei trebuie să
i dovedească acest aspect3.

 Sancțieiiunea în caz de nerespectare a condițiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iilor de valabilitate a cauzei este nulitatea
contractului, cu următoarele distincțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii:
– nulitatea relativă a contractului pentru lipsa cauzei, cu excepțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ia cazului în care contractul a
fost gre it calificat i poate produce alte efecte juridice (art. 1.238 alin. (1) din Codul civil);
– nulitatea absolută a contractului pentru cauză ilicită sau imorală, dacă este comună pentru
ambele părțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i contractante sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după
împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1.238 alin. (2) din Codul civil).
3. Forma contractului (condiții de formă)ii de formă)
3.1. Definițieiia formei contractului. Accepțieiiuni
Forma contractului este o condițieiie generală extrinsecă. Sintagma „forma contractului” are două
înțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,elesuri (accepțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iuni):
– stricto sensu1, care desemnează modalitatea de exteriorizare a voințieiei juridice, este sensul
de mai sus exprimat;
– lato sensu2, care desemnează acele „condițieiii de formă” pentru exteriorizarea voințieiei
juridice (a acordului de voințiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ă) cerute de lege, respectiv forma cerută ad validitatem, forma

2
 cerută ad probationem, forma cerută pentru opozabilitatea fa ă de ter i. În lipsa acestor
condițiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii, contractele nu î i produc efectele juridice prevăzute de legea care le reglementează.
3.2. Principiul consensualismului
Principiul consensualismului este exprimat la art. 1.178 din Codul civil, care reglementează
libertatea formei, i anume „contractul se încheie prin simplul acord de voințieie al părțieiilor
dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă, în timp ce art.
1.240 din acela i act normativ reglementează formele de exprimare a acordului de voințieiă,
respectiv a consimțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ământului, care întregeși licit.te principiul libertățieiii formei contractului , i
anume „voințieia de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris” (alin. (1)). „Voințiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,a
poate fi manifestată i printr-un comportament care, potrivit legii, convențiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iei părțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ilor, practicilor
statornicite între acestea sau uzanțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,elor, nu lasă nicio îndoială asupra intențiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iei de a produce
efectele juridice corespunzătoare” (alin. (2)).
3.3. Condițieiiile de formă pentru exprimarea acordului de voințieiă

Excep țieiii de la principiul consensualismului
Pe lângă acordul de voințieiă al părțieiilor, legea impune pentru anumite contracte, după cum am
mențiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ionat, îndeplinirea unor formalitățieii. Aceste formalitățiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i reprezintă excepțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii de la principiul
consensualismului i sunt cerute:
– pentru valabilitatea contractului – ad validitatem;
– pentru proba contractului – ad probationem;
– pentru opozabilitatea fațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ă de terțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i.
a) Forma cerută ad validitatem este reprezentată de acele formalitățiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i pe care legea le cere
pentru încheierea valabilă a contractului. „Forma ad validitatem nu contrazice i nici nu
anihilează libertatea contractuală, reprezintă însă un mijloc eficient de garantare a exercitării
acestei libertățiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i (...), un formalism de protecțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ie, prin aceea că legiuitorul atrage atențiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ia asupra
importanțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ei sau consecințiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,elor actelor încheiate”1. Contractele (respectiv actele juridice) supuse
acestei condițiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii intră în categoria contractelor solemne, denumite i formale. În principal, forma
impusă ad validitatem contractelor solemne este aceea a înscrisului autentic, cerută, spre
exemplu, pentru:
– contractele de întrețiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,inere (art. 2.255 din Codul civil), de ipotecă imobiliară (art. 2.378 alin. (1)
din Codul civil);
– prospectul de emisiune semnat de fondatori pentru constituirea unei societățiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i pe acțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iuni prin
subscripțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ie publică (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 31/1990), actul constitutiv al societățiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii la
care printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil (art. 5 alin. (6) lit.
a) din Legea nr. 31/1990).
Sunt însă situațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii în care forma impusă ad validitatem contractelor solemne este aceea a
înscrisului sub semnătură privată, spre exemplu, în cazul contractului de arendare (art. 1.838
alin. (1) din Codul civil), al contractului privind dobândirea unui drept de utilizare pe durată
limitată a unor bunuri imobiliare2, al contractului între societatea cu răspundere limitată i o
persoană fizică sau juridică, asociat unic al celei dintâi, care se încheie în formă scrisă (art. 15
din Legea nr. 31/1990).
 Sancțieiiunea pentru contractul încheiat în lipsa formei pe care, în mod neîndoielnic, legea
o cere pentru încheierea sa valabilă este nulitatea absolută, iar în situațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ia în care părțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ile se

3
înțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,eleg ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se
consideră valabil chiar dacă forma nu a fost respectată (art. 1.242 din Codul civil).

b) Forma cerută ad probationem este exprimată printr-un înscris care dovede te încheierea
valabilă a contractului. Contractul ca atare este valabil prin simplul acord de voințiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ă, dar legea
cere să fie dovedit numai printr-un înscris, astfel, potrivit art. 1.241 din Codul civil, „înscrisul
care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,a
probantă prevăzută de lege”.
Forma scrisă ad probationem (pentru dovadă sau pentru probă) este cerută, cu titlu de exemplu,
pentru următoarele contracte: de societate (art. 1.884 alin. (1) din Codul civil), de transport (art.
1.956 din Codul civil), de depozit voluntar (art. 2.104 din Codul civil), de asigurare (art. 2.200
alin. (1) din Codul civil), de cesiune de creanțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ă a drepturilor patrimoniale de autor (art. 42 din
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor i drepturile conexe, cu modificările i completările
ulterioare), de sponsorizare (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu
modificările i completările ulterioare).

 În privințiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,a contractelor care se încheie prin mijloace electronice, Codul civil prevede că
acestea sunt supuse condi țiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iilor de formă prevăzute de legea specială (art. 1.245)1.
 Sancțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iunea pentru nerespectarea formei cerută ad validitatem nu atrage nevalabilitatea
contractului, ci imposibilitatea dovedirii acestuia cu alt mijloc de probă (proba cu martori sau
prezumțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii) decât înscrisul sub semnătura privată.

c) Forma cerută pentru opozabilitatea fații de formă)ă de terții de formă)i. Această formă impune respectarea
anumitor formalitățiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic i opozabil
terțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ilor, adică persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul protejării drepturilor i
intereselor lor2. Forma cerută pentru opozabilitatea fațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ă de terțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i este asigurată prin îndeplinirea
unor formalitățiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i de publicitate. Publicitatea 3 se realizează prin cartea funciară, Arhiva
Electronică de Garanțieiii Mobiliare, registrul comerțieiului , precum i alte forme de publicitate
prevăzute de lege (art. 18 alin. (2) din Codul civil). Exemplificăm următoarele formalitățiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i de
publicitate:
– înregistrările i publicitatea prevăzute de Legea nr. 31/1990 (spre exemplu, prospectul de
emisiune semnat de fondatori pentru constituirea unei societă i pe ac iuni prin subscrip ie
publică, potrivit art. 18 alin. (2));
– înmatricularea profesioni tilor comercianțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i persoane fizice sau juridice, înainte de începerea
activitățiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii acestora, în registrul comerțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ului (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990);
– publicarea societățiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ilor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă publicațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ie,
acolo unde legea dispune astfel (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990);
– înscrierea în registrul comerțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ului a mențiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iunilor privind actele i faptele a căror înregistrare
este cerută de lege, efectuate de profesioni tii comercianțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i persoane fizice sau juridice în
cursul exercitării i la încetarea comerțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ului lor (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990);
– înscrieri în Arhiva Electronică de Garan țiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii Mobiliare pentru constituirea gajului (art. 2.482
alin. (1) din Codul civil) i a altor garanțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii reale mobiliare (spre exemplu, în cazul ipotecii
mobiliare asupra ac iunilor, potrivit art. 991 alin. (3) din Legea nr. 31/1990);

4
– înregistrarea contractului de arendare într-un registru special țiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,inut de secretarul consiliului
local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate (art. 1.838 alin. (2) din Codul
civil);
– înscrierea în cartea funciară a înstrăinărilor de drepturi imobiliare; spre exemplu, în cazurile
prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă ter ilor decât după îndeplinirea formalită ilor
de publicitate imobiliară (art. 1.675 din Codul civil).

Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, a actului, a faptului i a oricărui raport juridic supus
publicitățiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii (art. 20 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, sancțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,iunea nerespectării acestei
condițiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ii de formă constă în inopozabilitatea actului juridic fațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ă de terțiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,i, în afară de cazul în care
se dovede te că ace tia au avut cuno tințiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,ă de existențiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,a drepturilor, a actelor, a faptelor sau a
raporturilor juridice pe altă cale.
Nulitatea contractului
4.1. Noţiune
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care desfiinţează retroactiv, în tot sau în parte, efectele
unui contract încheiat cu nerespectarea condiţiilor de validitate cerute de lege. În acest sens Codul
civil, prevede „Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă este lovit de nulitate, dacă prin lege nu se prevede o altă dispoziţie (art. 1246).
Nulitatea îndeplineşte două funcţii:
- preventivă; această funcţie, anterioară contractului, face să crească vigilenţa viitoarelor părţi
contractante în faţa unei eventuale situaţii de fapt care ar putea însemna nerespectarea condiţiilor de
validitate ale acestuia, ceea ce ar conduce la desfiinţarea contractului;
- sancţionatorie; acestă funcţie intervine ulterior încheierii contractului, având drept scop
înlăturarea efectelor contrare legii.

4.2. Clasificarea nulităţilor

Nulităţile se pot clasifica după mai multe criterii: natura interesului (general sau individual) ocrotit
prin dispoziţia legală încălcată, întinderea efectelor nulităţii, modul de consacrare în legislaţie, felul
condiţiei de validitate nerespectate.

4.2.1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

După natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată, nulităţile sunt
absolute şi relative [art. 1246 alin. (2) Cod civil].
 Făcând referire la nulitatea absolută Codul civil precizează că „este nul contractul încheiat cu
încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general” (art. 1247). Prin urmare,
nulitatea absolută intervine în cazul nerespectării, cu prilejul încheierii contractului, a unei norme ce
ocroteşte un interes general, public. Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este desemnată, atât în
legislaţie, cât şi în practică, prin sintagma: actul este „nul" sau „nul de drept”, iar acţiunea în instanţă care
se introduce pentru constatarea acestei sancţiuni este denumită „acţiune în nulitate”.
 Cauzele de nulitate absolută, pe de o parte sunt prevăzute expres de lege, iar pe de altă parte,
atunci când nu sunt prevăzute expres, rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general
(art. 1250 Cod civil). Nulitatea absolută are următoarele cauze:
- când obiectul contractului nu este determinat sau determinabil [art. 1226 alin. (2)
Cod civil];

5
- când cauza (contractului) ilicită sau imorală este comună [art. 1238 alin. (2) Cod
civil];
- nerespectarea formei cerută ad validitatem [art. 1242 alin. (1) Cod civil];
- nerespectarea înscrierii în Cartea funciară a convenţiilor care strămută sau constituie drepturi
reale (art. 1244 Cod civil);
- nerespectarea elementului constitutiv al persoanei juridice referitor la scopul licit şi moral al
acesteia, care trebuie să fie în acord cu interesul general (art. 187 Cod civil); este una din cauzele de
nulitate absolută „care rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general” (art. 1250 Cod
civil).
- nerespectarea unor dispoziţii referitoare la actul de înfiinţare al persoanei juridice [potrivit art.
196 alin. (2) Cod civil]: a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în formă autentică în situaţiile
anume prevăzute de lege; b) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
c) lipseşte autorizaţia administrativă pentru înfiinţarea acesteia; d) actul de înfiinţare nu prevede
denumirea, sediul sau obiectul de activitate; e) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau al
asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat; f) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul
iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat.
- actele şi operaţiunile săvârşite de persoanele fizice, fără autorizaţiile prevăzute de lege, în cazul în
care activităţile respective trebuie autorizate de organele competente [art. 207 alin. (1) şi (2) Cod civil].
- când se încalcă dispoziţiile legale referitoare la capacitatea civilă a părţilor, în cazurile:
1. nerespectarea unei incapacităţi speciale, impusă pentru ocrotirea unui interes general, public
cum este cea stabilită de art. 1653 alin. (1) Cod civil (referitoare la judecători, procurori, grefieri,
executori, avocaţi, notari publici, consilieri juridici, practicieni în insolvenţă, care nu pot cumpăra, direct
sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase);
2. nerespectarea unei incapacităţi de a cumpăra - direct sau prin persoane interpuse, chiar
prin licitaţie publică - de către funcţionarii publici, judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă,
executori, a bunurilor pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează [art. 164 alin. (1)
lit. Cod civil].
 Referitor la nulitatea relativă Codul civil prevede „Contractul încheiat cu încălcarea unei
dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil” [art. 1248 alin. (1)].
Astfel, nulitatea relativă intervine pentru a sancţiona încălcarea unei dispoziţii legale al cărei scop este
ocrotirea unor interese private ale uneia dintre părţile contractului. Nulitatea relativă este desemnată prin
sintagma „anulare” sau anulabilitate, iar acţiunea în instanţă se numeşte „acţiune în anulare”. Codul civil
introduce o prezumţie de nulitate relativă „în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu
reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă” (art. 1252)”.
 Cauzele de nulitate relativă intervin atunci când au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare
la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri
anume prevăzute de lege (art. 1251 Cod civil).
Nulitatea relativă are următoarele cauze:
- când a lipsit discernământul uneia din părţi, fie şi numai vremelnic, la momentul încheierii
contractului [art. 1205 alin. (1) Cod civil];
- când consimţământul exprimat a fost viciat prin eroare esenţială [art. 1207 alin. (1)], dol [art.
1214 alin. (2) şi (3) Cod civil], violenţă (art. 1216, 1220 Cod civil), leziune (art. 1222 Cod civil);
- când lipseşte cauza contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi
poate produce alte efecte juridice [art. 1238 alin. (1) Cod civil];
- când actele juridice civile au fost încheiate de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (altele decât cele pe care minorul lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu

6
capacitate de exerciţiu restrânsă le poate face singur), sau când actele au fost făcute de tutore fără
autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare a fost cerută de lege (art. 44 Cod civil);
- nerespectarea unor dispoziţii referitoare la actul de înfiinţare al persoanei juridice [potrivit art.
196 alin. (2) Cod civil]: b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării
persoanei juridice; h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
- când actul juridic a fost încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al
organelor de administraţie dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie
colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi
dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru [art. 215 alin. (1) Cod civil].
- când se încalcă dispoziţiile legale referitoare la capacitatea civilă a părţilor, în cazul nerespectării
unei incapacităţi de a cumpăra - direct sau prin persoane interpuse, nici chiar prin licitaţie publică - de
către: a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă 1, b) părinţii, tutorele, curatorul,
administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă [art. 1654 alin. (1) lit. a) şi
b)].
F Nulitatea absolută şi nulitatea relativă sunt guvernate de reguli juridice diferite. Aceste reguli
formează regimul juridic aplicabil pentru fiecare categorie în parte, respectiv: regimul juridic al nulităţii
absolute şi regimul juridic al nulităţii relative.
Regimul juridic al nulităţii, absolute şi relative, răspunde la următoarele întrebări:
- cine invocă nulitatea, absolută/relativă?
- pot fi sau nu acoperite prin confirmare?
- de la constatarea ei - a nulităţii absolute/relative
- în ce termen de prescripţie poate fi invocată? Regimul juridic al nulităţii absolute este
următorul:
- nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de
excepţie. Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută [art. 1247 alin. (2) şi (3) Cod civil].
Referitor la „orice persoană interesată” care are dreptul să invoce nulitatea absolută, sunt avute în
vedere nu numai părţile şi avânzii-cauză ai părţilor, ci şi procurorul, autorităţile publice competente,
respectiv, alte persoane prejudiciate prin actul încheiat. Instanţa judecătorească este obligată să invoce
nulitatea din oficiu datorită funcţiei acestui organ jurisdicţional de a restabili ordinea de drept încălcată
prin nesocotirea unui interes general, public, social, în condiţiile încheierii actului juridic respectiv.
- contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege [art. 1247 alin. (4) Cod civil]. Această regulă este impusă de interesul ocrotit prin
norma a cărei încălcare atrage nulitatea absolută. Prin urmare, părţile, nu pot conveni printr-un alt acord
să considere contractul încheiat ca fiind valid. Un regim juridic identic sub aspectul posibilităţii de
confirmare a celor două categorii de nulităţi, este prevăzut în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare
la actul de înfiinţare al persoanei juridice [cu referire la art. 196 alin. (1) şi (2) Cod civil]. Astfel,
încălcarea unora dintre dispoziţii atrage nulitatea absolută, iar a altora, nulitatea relativă, cu toate acestea,
potrivit art. 197 alin. (1) Cod civil, „Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate
cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost
înlăturată”.
- acţiunea în nulitate absolută poate fi invocată oricând, este deci imprescriptibilă sub aspect
extinctiv, indiferent de calea procedurală folosită -acţiune sau excepţie - afară dacă legea prevede expres,
că nulitatea absolută este prescriptibilă.
Regimul juridic al nulităţii relative este următorul:

1 Cu excepţia cazului prevăzut de art. 1304 Cod civil.

7
- nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia
legală încălcată.
Partea ce are interes în invocarea acţiunii în anulare este prin urmare partea prejudicată prin
încheierea actului respectiv. Există câteva excepţii de la această regulă, din raţiuni de protecţie a anumitor
persoane, acţiunea în anulare putând fi invocată şi de către:
a) reprezentantul legal al minorului lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă [art. 46 alin. (3) Cod civil];
b) ocrotitorul legal al minorului lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă potrivit art. 46 alin. (3) Cod civil];
c) succesorii părţii ocrotite (exceptând acţiunile intuitu personae);
d) creditorii chirografari pe calea acţiunii oblice [cu excepţia acţiunilor strâns legate
de persoana debitorului [potrivit art. 1560 alin. (1) şi (2) Cod civil];
e) procuror; atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii,
aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare [art. 46 alin. (4) Cod civil].
Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească [art. 1248 alin. (2) şi
(3) Cod civil]. Spre deosebire de nulitatea absolută acţiunea în anulare nu poate fi invocată de instanţa
judecătorească datorită interesului personal, privat pe care norma încălcată îl ocroteşte, ori instanţa
judecătorească pune în discuţie un interes public, general.
- contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare [art. 1248 alin. (4) Cod
civil]. Partea interesată (sau succesorii ei în drepturi) poate confirma expres sau tacit contractul lovit de
nulitate relativă. Spre exemplu, confirmarea expresă, o poate face minorul devenit major pentru actul
făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat (art. 48 Cod civil).
Confirmarea tacită poate rezulta fie din neinvocarea nulităţii înăuntrul termenului de prescripţie
extinctivă, fie din executarea actului anulabil. De asemenea, nu trebuie confundată confirmarea nulităţii
cu acoperirea nulităţii. Dacă în primul caz, partea interesată să invoce nulitatea îşi asumă riscul unui
contract care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea lui chiar şi atunci când este
prejudiciată (urmat de o reducere a obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit)
în al doilea caz legea acordă un termen pentru ca actul juridic să fie reîntocmit cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege pentru încheierea lui. Pentru a doua ipoteză, „nulitatea (...) relativă a persoanei juridice
se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată,
cauza de nulitate a fost înlăturată” [art. 197 alin. (2) Cod civil].
- nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie
stabilit de lege [art. 1249 alin. (1) Cod civil]. Termenul general de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu
prevede un alt termen (art. 2517 Cod civil). În funcţie de cauza de anulabilitate însă, legea stabileşte
termene speciale, cât şi momente diferite de început ale prescripţiei. Prin urmare, potrivit art. 2529 alin.
(1) şi (2) Cod civil, prescripţia dreptului la acţiunea în anulare a unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său
legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării,
însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.
În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă,
dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate. Dreptul la
acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de doi ani de la data
încheierii contractului (art. 1223 Cod civil). Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea
contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului
de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare [art. 1249 alin. (2)]. Prin urmare, atunci când se pune

8
problema valorificării anulabilităţii pe cale de excepţie, aceasta este imprescriptibilă extinctiv pentru cel
căruia i se cere executarea contractului.

4.2.2. Nulitatea parţială şi nulitatea totală

După întinderea efectelor nulitatea poate fi parţială şi totală.

Nulitatea totală desfiinţează în întregime contractul.
Nulitatea totală intervine şi în condiţiile art. 1254, potrivit căruia „Clauzele contrare legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise, atrag nulitatea contractului în
întregul său numai dacă sunt prin natura lor esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi
încheiat”. Înseamnă că nulitatea contractului în întregul său, adică totală, intervine dacă sunt încălcate,
prin clauzele contractuale, dispoziţiile legii, ordinea publică sau bunele moravuri, iar aceste clauze sunt
considerate esenţiale sau, dacă în lipsa lor - în sensul de cunoaştere de către părţi a faptului că se încalcă
dispoziţiile legii, ordinea publică sau bunele moravuri - contractul nu s-ar fi încheiat. Din formularea
„clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise”
rezultă că aceste clauze contrare (...) sunt considerate scrise în sensul că ele produc acele efectele ce
conduc la invalidarea întregului contract. De asemenea, rezultă că, dacă „clauzele contrare legii (...)” nu
sunt esenţiale pentru încheierea contractului, nu înseamnă că nu ar trebui luate în considerare, deoarece
ele atrag o nulitatea parţială a contractului. În cazul în care contractul este menţinut în parte,
clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (2) Cod civil]. Prin
urmare, nulitatea parţială desfiinţează doar acele efecte ale contractului care sunt contrarii legii, iar cele
care nu contravin legii se menţin, producându-şi, prin urmare, efectele. Mai mult chiar, în cazul
constatării nulităţii parţiale legea permite înlocuirea de drept a clauzelor nule cu dispoziţiile aplicabile. De
asemenea, în cazul unui contract pentru care s-a constatat nulitatea parţială, clauzele care contravin unor
dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile
legale aplicabile [alin. (2) coroborat cu alin. (3) din art. 1255 Cod civil].

4.2.3. Nulitatea expresă şi virtuală

După modul de consacrare în legislaţie nulitatea este expresă şi virtuală.

Nulitatea expresă (explicită sau textuală) este prevăzută ca atare într-o dispoziţie legală, spre
exemplu, „este anulabil contractul încheiat de o persoană care la momentul încheierii acestuia [art. 1205
alin. (1) Cod civil], sau „sub sancţiunea nulităţii absolute, (cu referire la obiectul obligaţiei, n.a.) el trebuie
să fie determinat sau determinabil [art. 1223 alin. (1) Cod civil].
Nulităţile exprese formează majoritatea, în sensul precizării lor atât în Codul civil, cât şi în alte acte
normative.
Nulitatea virtuală (implicită sau tacită) nu este expres prevăzută de lege, dar rezultă neîndoielnic din
modul în care este reglementată o anumită condiţie de valabilitate a actului juridic. Deşi nulităţile virtuale
sunt în minoritate, o definiţie a acestora este prevăzută ca atare de Codul civil. Astfel, potrivit art. 1253
„în afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când
sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative, trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale
încălcate să fie atins”.

4.2.4. Nulitatea de fond şi de formă

După felul condiţiei de validitate nerespectate nulitatea poate fi de fond şi de formă . Nulitatea de
fond intervine în cazul nerespectării unei condiţii de fond a contractului, respectiv, capacitate,
consimţământ, obiect, cauză.

9
 Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
Spre exemplu, nerespectarea formei scrisă a înscrisului sub semnătură privată sau a formei autentice
cerută ad validitatem.

4.3. Efectele nulităţii

Efectele nulităţii reprezintă consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii 2, respectiv
desfiinţarea totală sau parţială a contractului - după cum se constată că este vorba de nulitate totală sau
parţială - şi restabilirea legalităţii, a ordinii de drept încălcate. Efectul nulităţii se exprimă în adagiul
juridic quod nullum est, nullum producit efectum, adică ceea ce este nul nu produce niciun efect.
Efectele nulităţii sunt guvernate de următoarele principii:
- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii;
- principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum);
- principiul desfiinţării contractului subsecvent ca urmare a desfiinţării contractului primar, iniţial
(resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis).

4.3.1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii

Potrivit acestui principiu nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut
(ex tunc). Prin urmare, efectele contractului produse sunt desfiinţate din momentul încheierii sale,
considerându-se că acesta n-a fost încheiat niciodată. Acest principiu este consacrat de Codul civil prin
dispoziţiile „Contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat” (art. 1254).
Consecinţele aplicării principiului retroactivităţii efectelor nulităţii se produc diferit după cum
contractul a fost executat sau nu, astfel:
- dacă contractul nu a fost executat, nici total nici în parte, nu-şi mai produce efectele, deoarece nu
se poate cere îndeplinirea prestaţiilor rezultate dintr-un act, care din punct de vedere juridic se consideră
că nu a fost niciodată încheiat.
- dacă contractul a fost executat în tot sau în parte „dreptul de restituire aparţine celui care a
efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite” (art. 1636 Cod civil), iar
în privinţa modalităţii de restituire „dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii
sau unui impediment serios ori aceasta priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face
prin echivalent” [art. 1640 alin. (1) Cod civil].
 Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii se aplică „chiar şi în cazul contractului cu executare
succesivă, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite” [art.
1254 alin. (2) Cod civil].
 În privinţa debitorului de bună-credinţă, acesta nu este exonerat de obligaţia de restituire,
pentru eventualele fructe obţinute anterior anulării. Codul civil se orientează „nu pe ideea de protecţie a
debitorului de bună-credinţă, ci pe ideea reechilibrării situaţiei părţilor, buna-credinţă funcţionând doar în
sensul luării în considerare a celei mai mici contraprestaţii posibile”.
În acest sens Codul civil precizează că „dacă bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar cel
obligat la restituire este de bună-credinţă ori a primit bunul în temeiul unui act desfiinţat cu efect
retroactiv, fără culpa sa, acesta trebuie să restituie valoarea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a
avut la data primirii, a pierii sau, după caz, a înstrăinării” (art. 1641).
Referitor la debitorul de rea-credinţă - adică cel care a distrus sau a înstrăinat cu rea-credinţă bunul
primit, sau acela din culpa căruia contractul a fost desfiinţat retroactiv

2 A se vedea, G. Beleiu, op. cit., p. 202, şi C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori, F. Deak, C.
Bîrsan, G. Beleiu), op. cit., p. 84.

10
- are o situaţie deosebită de cel de bună-credinţă, deoarece este obligat să restituie valoarea cea mai
mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, pieirii sau, după caz, a înstrăinării [art. 1642 alin.
(1) Cod civil].
4.3.2. Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum)

Repunerea în situaţia anterioară este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, şi

constă în aceea că tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile
să se găsească în situaţia în care actul nu s-a încheiat niciodată. De la principiul repunerii în situaţia
anterioară există anumite excepţii, potrivit cărora prestaţiile efectuate nu sunt supuse restituirii,
menţinându-se prin urmare, în tot sau în parte.
Sunt astfel de excepţii, potrivit cărora se menţine actul subsecvent:
- situaţia debitorului de bună-credinţă. Potrivit art. 1641 alin. (2) Cod civil, cel obligat la
restituire este liberat dacă bunul piere fără culpa sa. În acest caz, el este ţinut să cedeze creditorului
indemnizaţiile de asigurare primite sau, după caz, dreptul de a primi aceste îndemnizaţii”.
- situaţia posesorului de bună-credinţă. Astfel, potrivit art. 1645 alin. (1) Cod civil,
„dacă a fost de bună-credinţă cel obligat la restiuire păstrează fructele produse de bunul supus restituirii şi
suportă cheltuielile făcute cu producerea lor”. Prin urmare fructele produse de bunul supus restituirii
rămân ale posesorului de bună-credinţă.
- situaţia incapabilului, respectiv, a persoanei care nu are capacitate de exerciţiu deplină. În
această categorie sunt incluse atât persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, cât şi persoana cu capacitate
de exerciţiu restrânsă. Persoana incapabilului nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita
îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri revine celui care
solicită restituirea [art. 1645 alin. (1) Cod civil]. Această excepţie nu se mai aplică dacă incapabilul „cu
intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă” [art. 1647 alin. (2) Cod civil].
În această din urmă ipoteză incapabilul - considerăm ca fiind de rea-credinţă - este ţinut la restituirea
integrală.
4.3.3. Desfiinţarea contractului subsecvent ca urmare a desfiinţării contractului primar,

iniţial (resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis)

Desfiinţarea contractului subsecvent ca urmare a desfiinţării contractului primar este consecinţa:

- primelor două principii menţionate, respectiv, retroactivitatea efectelor nulităţii şi repunerea în
situaţia anterioară;
- unui principiu de drept potrivit căruia, „nimeni nu poate transmite un drept pe care nu-l are sau
nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi”. Acest principiu priveşte efectele
nulităţii faţă de terţi, şi se traduce astfel, dacă un contract, considerat primar, este nul între părţi,
contractul subsecvent încheiat în baza contractului primar (iniţial), devine nul, datorită legăturii juridice
cu contractul primar. Prin urmare efectele nulităţii contractului primar se răsfrâng asupra unor terţe
persoane care au contractat cu părţile, în baza unui contract subsecvent. Spre exemplu, dacă un contract
translativ de proprietate (contract primar) este declarat nul şi contractul de ipotecă (contract
subsecvent) încheiat de dobânditorul bunului în baza contractului primar devine nul. Prin urmare, sunt
desfiinţate drepturile constituite - în cazul de faţă, dreptul de ipotecă - sau transferate de către dobânditor
asupra bunului în favoarea unor terţi. În lumina acestui principiu sunt şi dispoziţiile art. 1648 alin. (1) Cod
civil, astfel, „Dacă bunul supus restituirii - ca urmare a constatării nulităţii contractului translativ ce are
ca obiect bunul în cauză, n.a. - a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva
terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de Carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a

11
bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune. Articolul 1648 alin. (1) Cod
civil teza a doua prevede şi excepţiile de la principiul „desfiinţării contractului subsecvent ca urmare a
desfiinţării contractului primar”. Aceste excepţii privesc:
- respectarea regulilor de Carte funciară care poate paraliza acţiunea în restituire îndreptată
împotriva terţului. Spre exemplu, subdobânditorul de bună-credinţă al unui drept real imobiliar care a
înscris dreptul său în Cartea funciară, când acţiunea în rectificare produce efecte şi faţă de terţe
persoane.
- dobândirea cu bună-credinţă a bunurilor mobile. Spre exemplu, terţul subdobânditor de bună-
credinţă devine proprietarul bunului mobil, chiar atunci când se desfiinţează titlul autorului său.
- uzucapiunea (prescripţia achizitivă). Uzucapiunea este, de asemenea, modalitatea prin care terţul
paralizează acţiunea îndreptată împotriva sa, după desfiinţarea titlului autorului.
F Cu excepţia actelor de dispoziţie, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terţ de
bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire, cu
excepţia contractelor cu executare succesivă, care, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate
prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de
la data desfiinţării titlului constituitorului (art. 1649 Cod civil).

4.3.4. Principiile de drept care înlătură efectele nulităţii

Există anumite ipoteze în care, deşi actul juridic este lovit de nulitate, i se recunoaşte valabilitatea, în
tot sau în parte. Principiile de drept care înlătură efectele nulităţii sunt fondate pe raţiuni mai puternice
care, în „conflict” cu regula juridică quod nullum est, nullum producit efectum, o înlătură sau o
anihilează3.
Principiile în baza cărora sunt înlăturate efectele nulităţii sunt:
- conversiunea actului juridic;
- validarea contractului;
- validitatea aparenţei în drept - error communis facit ius (eroarea comună valorează drept);
- răspunderea civilă delictuală.
F Conversiunea actului juridic
Prin conversiunea actului juridic se înţelege, în principiu „înlocuirea actului nul cu un act juridic
valabil”4, sau, altfel spus, un act juridic nul este valabil ca alt act juridic, dacă îndeplineşte condiţiile de
validitate ale acestuia din urmă. Temeiul conversiunii îl reprezintă regula de interpretare a clauzelor
îndoielnice consacrată de art. 1268 alin. (3) Cod civil, care prevede „Clauzele se intepretează în sensul în
care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”.
Conversiunea contractului nul este consacrată în Codul civil, potrivit căruia „Un contract lovit de
nulitate absolută va produce, totuşi, efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond
şi de formă prevăzute de lege” [art. 1260 alin. (1)]. Conversiunea operează dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- actul nul să fie desfiinţat efectiv şi total;
- să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil; - actul considerat valabil să
îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege, iar acestea să se găsească în chiar
actul desfiinţat;
- să existe manifestarea de voinţă a părţii sau părţilor, după caz, în sensul realizării conversiunii. În
acest sens Codul civil prevede că „nu va opera conversiunea, dacă intenţia de a exclude aplicarea acesteia
este stipulată în chiar contractul lovit de nulitate sau rezultă neîndoielnic din scopurile urmărite de părţi la
data încheierii contractului. (art. 1260 Cod civil).
Dintre aplicaţiile conversiunii exemplifică:

12
- actul nul ca vânzare-cumpărare, dar valabil ca antecontract de vânzare-cumpărare;
- actul de înstrăinare al unui bun succesoral de către un moştenitor, nul ca atare, însă valabil ca act
de acceptare a succesiunii.
F Validarea contractului
Când un contract este afectat de o cauză de nulitate poate fi validat dacă nulitatea este
acoperită, potrivit art. 1261 alin. (1) Cod civil.
Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri prevăzute de lege. Confirmarea
presupune:
- un contract afectat de nulitate relativă, respectiv, un contract anulabil (în principiu);
- renunţarea de a invoca nulitatea înăuntrul termenului de prescripţie (pentru că nulitatea relativă
este prescriptibilă extinctiv) ca rezultat al voinţei exprese sau tacite;
Potrivit art. 1263 Cod civil, pentru a produce efecte confirmarea, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
1. referitoare la contractul anulabil, şi anume, condiţiile de validitate ale contractului în
momentul confirmării să fie întrunite [alin. (1)];
2. referitoare la persoane:
- persoana care are dreptul să invoce nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând
cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia
[alin. (2)];
- persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul
acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori să confirme contractul atunci când
această încuviinţare este suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia [alin. (3)]. Aceste dispoziţii
privesc şi actele încheiate fără autorizarea instanţei tutelare [alin. (4)].
De remarcat este însă că, minorul devenit major poate confirma singur actul făcut în timpul
minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. De asemenea, după descărcarea tutorelui,
el poate confirma actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea
sa valabilă (art. 48 Cod civil);
- persoana care trebuie să confirme poate să fie pusă în întârziere printr-o notificare prin care
partea interesată să-i solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare. În
termen de şase luni de la notificare trebuie să ceară anularea contractului sub sancţiunea decăderii [alin.
(6)].
3. referitoare la obligaţia ce formează obiectul contractului, „în lipsaconfirmării
exprese este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea
putea fi valabil confirmată de către partea interesată [alin. (5)];
4. referitoare la actul confirmativ (art. 1264 Cod civil). Pentru a fi valabil, actul
confirmativ trebuie:
- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei;
- să facă menţiune despre motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul
pe care se întemeia acea acţiune. În privinţa efectelor confirmării, acestea se produc în mod retroactiv,
din momentul încheierii contractului şi presupun renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi
opuse pentru a se putea obţine anularea actului [art. 1265 alin. (1) Cod civil]. Confirmarea nu produce
efecte asupra drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă. Confirmarea făcută de una
dintre părţi nu împiedică invocarea nulităţii de către cealaltă parte, de asemenea, fiecare dintre părţi
poate invoca nulitatea sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia [art. 1265 alin. (2) Cod civil].
Adică „actul confirmativ nu produce efecte de natură să acopere cauzele de nulitate care puteau fi
invocate şi de alte părţi decât titularul actului confirmativ”.

13
 De asemenea, confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau
violenţă poate fi însoţită de cererea părţii îndreptăţite de a cere daune interese [art. 1265 alin. (3) Cod
civil]. Prin urmare confirmarea unui contract anulabil în cazul menţionat nu implică renunţarea la dreptul
de a cere daune-interese. De altfel, în caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are
dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea
contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptăţit (art. 1257 Cod civil).
 Validitatea aparenţei în drept - error communis facit ius. Principiul validităţii aparenţei în
drept înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească. Principiul este
reglementat de Codul civil în art. 17 alin. (2), potrivit căruia „când cineva, împărtăşind o credinţă
comună şi invicibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate
juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în
această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de
cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza un prejudiciu”. Cu alte cuvinte, în cazul în care un act a fost
încheiat într-o situaţie de eroare comună şi invicibilă, instanţa judecătorească poate hotărî, în funcţie de
împrejurările date, ca actul astfel întocmit să producă faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când
ar fi valabil (dacă desfiinţarea actului nu i-ar cauza un prejudiciu). De asemenea, eroarea comună şi
invicibilă nu se prezumă [art. 17 alin. (3) Cod civil], prin urmare cine invocă eroarea comună are şi
sarcina dovedirii acesteia.
Ca aplicaţie a acestui principiu menţionăm art. 293 alin. (2) Cod civil, potrivit căruia „În cazul în care
soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta hotărârea declarativă de moarte este
anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima
căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii”. Prin urmare a doua căsătorie rămâne
valabilă fiind încheiată în condiţii de eroare comună şi invicibilă - datorată hotărârii declarative de moarte
- iar soţul care s-a recăsătorit a fost de bună-credinţă.
 Răspunderea civilă delictuală. Acest principiu se aplică incapabilului minor, în cazul în care
acesta ar săvârşi un delict civil cu ocazia încheierii unui contract, spre exemplu, creează manopere
dolosive prin falsificarea datei de naştere din actul de identitate, creând o aparenţă înşelătoare că este
major, pentru a încheia contractul. În acest caz minorul nu poate cere anularea contractului, deoarece
celalaltă parte ar fi prejudiciată, iar Codul civil, prevede că, „Nulitatea relativă nu este înlăturată de
simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă că este
capabil să contracteze. Dacă însă, a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare,
poate considera valabil contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă
adecvată” [art. 45 alin. (1) şi (2)]. Prin urmare, în temeiul principiilor executării în natură a obligaţiilor şi
reparării în natură şi integrale a pagubelor, actul anulabil va fi menţinut, deoarece reprezintă cea mai bună
reparare a prejudiciului ce s-ar produce cocontractantului prin fapta ilicită a minorului .

14
 Curs nr. 9

Elemente de drept societar

Capitolul 1. Raportul de drept societar

1. Definiția dreptului societaria dreptului societar

 Dreptul societar este o parte a dreptului afacerilor. Dreptul societar are ca obiect de studiu, în
principal, societățile – profesioniști persoane juridiceile – profesioniști persoane juridiceti persoane juridice.
Societă ile, ca persoane juridice, sunt un element de structură al raportului de dreptul afacerilor,
sunt păr i/subiecte ale raporturilor juridice de afaceri.
Dreptul societar cuprinde totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile
juridice de afaceri, ce au în structura lor, ca subiecte participante, în principal, societățile – profesioniști persoane juridiceile .
Societatea trebuie privită:
– de la o dată anterioară înfiin ării, dată de la care persoanele fizice și/sau juridice i/sau juridice care doresc
să o constituie efectuează toate actele și/sau juridice i faptele necesare constituirii ei valabile. În această
perioadă, societatea are personalitate juridică anticipată, exercitând acele drepturi și/sau juridice i
asumându-și/sau juridice i acele obliga ii necesare constituirii valabile;
– de la data constituirii ei valabile, pe toată perioada func ionării, până la data dizolvării
acesteia, respectiv a radierii din registrul comer ului.

 Dreptul societar cuprinde norme de drept privat, care se regăsesc în cea mai mare parte în:
– Codul civil (art. 1.881-1.954), care constituie dreptul comun în materia societă ilor;
– Legea societățile – profesioniști persoane juridiceilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările și/sau juridice i completările ulterioare.
Interven ia progresivă a statului în activitatea privată (de afaceri) se exercită asupra societă ii
începând cu perioada anterioară înfiin ării acesteia.
Cu titlu de exemplu, societă ile sunt obligate:
– să se înregistreze în registrul comerțile – profesioniști persoane juridiceului înainte de începerea activită ii, să înregistreze
men iuni despre activitatea desfăși/sau juridice urată pe parcursul func ionării acesteia și/sau juridice i să ceară radierea
din registrul comer ului la încetarea activită ii. Registrul comer ului este institu ie publică de
natură administrativă și/sau juridice i este public (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comer ului, republicată, cu modificările și/sau juridice i completările ulterioare);
– să obțile – profesioniști persoane juridiceină avize prealabile ști persoane juridicei autorizațile – profesioniști persoane juridiceii de la Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF)
dacă se constituie în societă i de asigurare, de servicii de investi ii financiare (pe pia a de
capital), institu ii de credit.
Inciden a normelor de drept public asupra dreptului societar se realizează prin intermediul:
– normelor de drept administrativ (în cadrul raporturilor dintre societă i și/sau juridice i autorită ile
administrative, respectiv registrul comer ului, ASF etc.);
– normelor de drept fiscal, deoarece societă ile ob inând profit intră sub inciden a
reglementărilor legale în materie fiscală. Impozitele și/sau juridice i taxele plătite de societă i, în calitatea
lor de contribuabili, reprezintă una dintre principalele surse de formare a veniturilor statului;

1
– normelor de drept penal. Se poate vorbi despre o subramură a dreptului penal, dreptul penal
al afacerilor. Normele de drept penal al afacerilor pun în lumină infrac iunile economice:
gestiunea frauduloasă, evaziunea fiscală etc.
CAPITOLUL II Fondul de comerțile – profesioniști persoane juridice
1. Reglementarea și definiția fondului de comerți definiția dreptului societaria fondului de comerția dreptului societar
Fondul de comer este men ionat, fără a fi definit, în art. 21 lit. a) și/sau juridice i art. 42 din Legea nr. 26/1990
privind registrul comer ului, republicată, cu modificările și/sau juridice i completările ulterioare.
Defini ia fondului de comer este prevăzută de legiuitor la art. 11 lit. c) din Legea nr. 298/2001
pentru modificarea și/sau juridice i completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concuren ei neloiale.
Astfel, „constituie fond de comer ansamblul bunurilor mobile și/sau juridice i imobile, corporale și/sau juridice i
necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de inven ii, vad comercial), utilizate de un
comerciant în vederea desfăși/sau juridice urării activită ii sale”.
Făcând trimitere și/sau juridice i la art. 541 din Codul civil1, care reglementează universalitatea de fapt, putem
defini fondul de comer astfel: ansamblul bunurilor mobile și/sau juridice i imobile, corporale și/sau juridice i necorporale
(mărci, firme, embleme, brevete de inven ii, vad comercial), pe care un comerciant, prin voin a
sa, le utilizează – le afectează – în vederea desfăși/sau juridice urării activită ii sale, pentru ob inerea de profit.
2. Delimitarea noția dreptului societariunii de fond de comerția dreptului societar de alte noția dreptului societariuni
2.1. Fondul de comerțile – profesioniști persoane juridice ști persoane juridicei patrimoniul
Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor și/sau juridice i obliga iilor comerciantului ce au
valoare economică.
Fondul de comerțile – profesioniști persoane juridice cuprinde doar o parte dintre bunurile comerciantului (respectiv cele pe care le
afectează derulării activită ii sale), necuprinzând însă crean ele și/sau juridice i datoriile acestuia. Prin urmare,
fondul de comer reprezintă o parte din patrimoniul comerciantului. Cu toate acestea, în cazul
înstrăinării fondului de comer , anumite drepturi și/sau juridice i obliga ii ce izvorăsc din contractele de muncă
sau din contractele de furnizare de utilită i (apă, gaz, telefon etc.) se transmit dobânditorului,
dacă acestea nu au fost reziliate1.
Fondul de comer este o universalitate de fapt2, pe când patrimoniul este o universalitate de drept,
o universalitate juridică.
Fondul de comer ia nași/sau juridice tere din voin a exclusivă a profesionistului comerciant (persoană fizică
sau juridică), a întreprinzătorului, care afectează bunurile ce compun fondul de comer unei
activită i lucrative, în timp ce patrimoniul are ca izvor legea (Codul civil).
2.2. Fondul de comerțile – profesioniști persoane juridice, întreprinderea ști persoane juridicei întreprinderea economică
Întreprinderea economică este o activitate economică organizată, autonomă patrimonial ști persoane juridicei
autorizată potrivit legilor în vigoare, exercitată de un întreprinzător, care cuprinde pe lângă
bunuri (ce fac parte din fondul de comer ) și/sau juridice i capitalul ști persoane juridicei forțile – profesioniști persoane juridicea de muncă (capitalul uman nu este
inclus în fondul de comer ).
De asemenea, întreprinderea economică este o activitate economică cu scop lucrativ,
constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii (art. 2 lit. a) coroborată cu lit. f) din OUG nr. 44/2008 privind desfă și/sau juridice urarea activită ilor

2
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și/sau juridice i întreprinderile
familiale, cu modificările și/sau juridice i completările ulterioare).
Fondul de comer este un ansamblu de bunuri mobile și/sau juridice i imobile, corporale și/sau juridice i necorporale
afectate desfăși/sau juridice urării unei activită i economice.
Profesionistul comerciant (persoană fizică sau juridică):
– exploatează o întreprindere economică cu scopul de a obțile – profesioniști persoane juridiceine profit;
– dețile – profesioniști persoane juridiceine întotdeauna un fond de comerțile – profesioniști persoane juridice, al cărui scop este să atragă clientelă ști persoane juridicei să ob țile – profesioniști persoane juridiceină
profit.
Ambele caracterizează profesionistul comerciant, fără a se confunda.
Întreprinderea, potrivit Codului civil (art. 3 alin. (2) și/sau juridice i (3)), nu se confundă cu întreprinderea
economică, reglementată de OUG nr. 44/2008 și/sau juridice i de Legea nr. 346/2004 privind stimularea
înfiin ării întreprinderilor mici și/sau juridice i mijlocii, cu modificările și/sau juridice i completările ulterioare (art. 2).
Codul civil are în vedere întreprinderea exploatată de un profesionist, indiferent dacă are
sau nu scop lucrativ.
Prin urmare, întreprinderea ca no iune, potrivit Codului civil, este dreptul comun în materie; în
cadrul acesteia distingem întreprinderea economică reglementată de actele normative men ionate
(OUG nr. 44/2008 și/sau juridice i Legea nr. 346/2004).
Pentru o delimitare mai clară a no iunilor, precizăm că:
– întreprinderea este exploatată de un profesionist, care are sau nu scop lucrativ (în concep ia
Codului civil);
– întreprinderea economică este exploatată de un profesionist comerciant, prin specificul
activită ii economice organizate de acesta (Codul civil nemen ionând nimic despre activitatea
economică, referindu-se doar la activitate, fără să precizeze natura acesteia, considerăm noi,
în sens larg).
În sensul art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea profesionistului comerciant este o
întreprindere economică, și/sau juridice i anume este „activitatea economică desfăși/sau juridice urată în mod organizat,
permanent și/sau juridice i sistematic, combinând resurse financiare, for ă de muncă, materii prime, mijloace
logistice și/sau juridice i informa ie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și/sau juridice i în condi iile prevăzute de lege”.
De asemenea, în condi iile art. 2 din Legea nr. 346/2004, prin întreprindere se în elege orice
formă de organizare a unei activităţi economice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă
activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, în scopul obţinerii de venituri, în condiţii
de concurenţă, respectiv: societăţi, societăţi cooperative, persoane fizice autorizate, întreprinzători
titulari ai unei întreprinderi individuale şi întreprinderile familiale, autorizate potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare, care desfăşoară activităţi economice.
2.3. Fondul de comerțile – profesioniști persoane juridice ști persoane juridicei patrimoniul de afectațile – profesioniști persoane juridiceiune al
profesionistului
Fondul de comerțile – profesioniști persoane juridice cuprinde numai bunuri (mobile, imobile, corporale, necorporale, cu drepturile
lor corespunzătoare) care apar in profesionistului comerciant, în timp ce patrimoniul de
afectațile – profesioniști persoane juridiceiune este o frac iune din patrimoniul (civil) al profesionistului, care cuprinde pe lângă
bunuri, reprezentate de drepturi (reale), și/sau juridice i drepturi de crean ă și/sau juridice i obliga ii (datorii).

3
 Patrimoniul de afectațile – profesioniști persoane juridiceiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor ști persoane juridicei obligațile – profesioniști persoane juridiceiilor afectate, prin declarațile – profesioniști persoane juridiceie
scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adi țile – profesioniști persoane juridiceional la acesta,
exercitării unei activitățile – profesioniști persoane juridicei economice.
Fondul de comer se aseamănă cu patrimoniul de afecta iune prin:
– destina ia comună a bunurilor care îl compun;
– afectarea bunurilor unei activită i lucrative (industriale, comerciale);
– scop, respectiv atragerea clientelei și/sau juridice i ob inerea de profit.
3. Natura juridică a fondului de comerția dreptului societar
Fondul de comer este o universalitate (de bunuri) având o identitate de sine stătătoare care nu se
reduce la bunurile care o compun1. Aceste bunuri au o destina ie comună stabilită prin voin a
profesionistului comerciant (titular al fondului de comer ), fiind afectate de către acesta aceleiași/sau juridice i
activită i.
Fondul de comer :
a) poate face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, de loca țile – profesioniști persoane juridiceiune, al unor garan țile – profesioniști persoane juridiceii
reale mobiliare, poate fi lăsat moști persoane juridicetenire, poate face obiectul aportului la constituirea
unei societățile – profesioniști persoane juridicei sau la majorarea capitalului social etc. Bineîn eles că și/sau juridice i bunurile
componente ale fondului de comer pot face obiectul unor astfel de contracte dacă legea
prevede posibilitatea înstrăinării separate de acesta;
b) explică subrogațile – profesioniști persoane juridiceia reală a bunurilor care îl compun, spre exemplu, mărfurile pot fi
înlocuite (în momentul vânzării acestora cu bani, emblema poate fi modificată etc.)1;
c) este o universalitate de fapt, neavând un activ ști persoane juridicei un pasiv (proprii), acestea fiind
caracteristice universalită ii juridice, respectiv patrimoniului. De asemenea, prin voin a
comerciantului, ca universalitate de fapt, bunurile ce intră în componen a fondului de comer
le afectează exercitării unei activită i economice;
d) conferă titularului său un monopol de exploatare ce țile – profesioniști persoane juridiceine de proprietatea industrială a
profesionistului comerciant asupra fondului2. Organizarea bunurilor componente ale
fondului de către titularul său constituie o crea ie intelectuală, considerată în literatura de
specialitate asemănătoare cu crea ia și/sau juridice tiin ifică, literară și/sau juridice i artistică 3. În acest sens, fondul de
comer are voca ia de a avea clientela sa, motiv pentru care legea oferă posibilitatea protec iei
acestuia prin ac iunile privind concuren a neloială 4 (potrivit Legii nr. 11/1991 privind
combaterea concuren ei neloiale, cu modificările și/sau juridice i completările ulterioare);
e) este un bun mobil necorporal, pornind de la faptul că în componen a fondului de comer
prevalează bunurile mobile, corporale sau necorporale, iar dintre acestea preponderente ca
valoare sunt cele necorporale5. Astfel, în cazul executării silite a fondului de comer , aceasta
urmează regulile prevăzute de Codul de procedură civilă cu privire la bunurile mobile 6. De
asemenea, nu poate fi dobândit prin uzucapiune sau prin posesia de bună credin ă asupra
bunurilor mobile (prescrip ia instantanee reglementată de Codul civil), deoarece nu este
susceptibil de posesie7, dar poate face obiectul unui drept de uzufruct și/sau juridice i i se aplică teoria
accesiunii8.
4. Elementele fondului de comerția dreptului societar
Elementele fondului de comer sunt corporale și/sau juridice i necorporale.

4
 
Elemente corporale sunt:
 bunuri imobile prin natură (clădiri), prin destina ie (instala ii, utilaje, mași/sau juridice ini). Actele de
vânzare-cumpărare cu privire la aceste bunuri sunt activită i economice, prin scopul lor;
 bunuri mobile corporale (materii prime, materiale, produse rezultate din activitatea de
produc ie; chiar dacă produsele astfel rezultate au o legătură mai slabă cu fondul de comer ,
fac parte din acesta).


Elemente necorporale sunt: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de
inven ii, drepturile de autor, mărcile de fabrică, de comer și/sau juridice i de serviciu.
a) Firma este un element de individualizare a comerciantului și/sau juridice i constă în numele sau, după
caz, denumirea sub care acesta îști persoane juridicei exercită comerțile – profesioniști persoane juridiceul ști persoane juridicei sub care semnează (art. 30 alin. (1)
din Legea nr. 26/1990).
 Firma comerciantului persoană fizică (PFA sau întreprinzător individual – titular al unei
întreprinderi individuale) se compune din numele comerciantului scris în întregime (nume
și/sau juridice i prenume) la care se adaugă mențile – profesioniști persoane juridiceiunea scrisă în întregime „persoană fizică autorizată”
sau, după caz, „întreprindere individuală” (art. 31 alin. (1) din Legea nr. 26/1990). Prin
urmare, firma unei persoane fizice corespunde cu numele său civil.
 Firma întreprinderii familiale trebuie să cuprindă numele reprezentantului
întreprinderii la inițile – profesioniști persoane juridiceiativa căruia se înființile – profesioniști persoane juridiceează, cu mențile – profesioniști persoane juridiceiunea „întreprindere familială”
scrisă în întregime.
Firma comerciantului societate are con inut diferit în func ie de forma juridică a societă ii.
 Firma societățile – profesioniști persoane juridiceii în nume colectiv se compune din numele a cel puțile – profesioniști persoane juridicein unuia dintre asociațile – profesioniști persoane juridicei
plus mențile – profesioniști persoane juridiceiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime (art. 32 din Legea nr.
26/1990).
 Firma societățile – profesioniști persoane juridiceii în comandită simplă se compune din numele a cel puțile – profesioniști persoane juridicein unuia dintre
asociațile – profesioniști persoane juridiceii comanditațile – profesioniști persoane juridicei (nume ști persoane juridicei prenume) plus mențile – profesioniști persoane juridiceiunea „societate în comandită” scrisă
în întregime (art. 33 din Legea nr. 26/1990).
În scopul protejării ter ilor, dacă numele unei persoane străine de societate figurează în
componen a firmei societă ii în nume colectiv ori a societă ii în comandită simplă, aceasta
devine răspunzătoare nelimitat și/sau juridice i solidar de toate obliga iile societă ii. Aceeași/sau juridice i regulă se
aplică și/sau juridice i asociatului comanditat al cărui nume figurează în firma unei societă i în comandită
(art. 34 din Legea nr. 26/1990).
 Firma societățile – profesioniști persoane juridiceii pe acțile – profesioniști persoane juridiceiuni sau a societățile – profesioniști persoane juridiceii în comandită pe acțile – profesioniști persoane juridiceiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societă țile – profesioniști persoane juridicei, plus men țile – profesioniști persoane juridiceiunea scrisă
în întregime sau prescurtat „societate pe ac țile – profesioniști persoane juridiceiuni” sau „SA” sau „societate în comandită
pe acțile – profesioniști persoane juridiceiuni”, după caz (art. 35 din Legea nr. 26/1990).
 Firma societățile – profesioniști persoane juridiceii cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se
poate adăuga numele unuia sau mai multor asociațile – profesioniști persoane juridicei, plus men țile – profesioniști persoane juridiceiunea scrisă în întregime
„societate cu răspundere limitată” sau „SRL”, după caz (art. 36 din Legea nr. 26/1990).
 Firma sucursalei din România a unei societățile – profesioniști persoane juridicei străine va trebui să cuprindă și/sau juridice i mențile – profesioniști persoane juridiceiunea
sediului principal din străinătate (art. 37 din Legea nr. 26/1990).

5
Firma comerciantului persoană juridică se scrie în limba română. Firma se caracterizează prin
noutate. Astfel, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente (art. 38 alin. (1) din
Legea nr. 26/1990).
Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o men țile – profesioniști persoane juridiceiune care să o
deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea
felului de comerțile – profesioniști persoane juridice exercitat sau în orice alt mod (art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
Legea prevede că oficiul registrului comer ului este obligat să refuze înscrierea unei firme care,
neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate produce confuzie cu
acestea (art. 39 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire folosită de comercian țile – profesioniști persoane juridiceii din sectorul public
(art. 40 din Legea nr. 26/1990). Prin înregistrare, comerciantul dobândeși/sau juridice te un drept de folosin ă
exclusivă asupra firmei. Firma dobândeși/sau juridice te și/sau juridice i valoare economică și/sau juridice i poate fi înstrăinată numai
împreună cu fondul de comer .
Dacă se înstrăinează fondul de comer , cu orice titlu, dobânditorul acestuia va putea să
continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant persoană
fizică sau al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societățile – profesioniști persoane juridicei în nume colectiv ori
comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în
drepturi ști persoane juridicei cu obligațile – profesioniști persoane juridiceia de mențile – profesioniști persoane juridiceionare în cuprinsul acelei firme a calită țile – profesioniști persoane juridiceii de succesor (art.
41 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Păstrarea firmei precedente este permisă societățile – profesioniști persoane juridiceii pe acțile – profesioniști persoane juridiceiuni, în comandită pe ac țile – profesioniști persoane juridiceiuni sau
societățile – profesioniști persoane juridiceii cu răspundere limitată fără mențile – profesioniști persoane juridiceionarea raportului de succesiune (art. 41 alin. (2)
din Legea nr. 26/1990).

b) Emblema este un plus de identificare a comerciantului. Firma are caracter obligatoriu, iar
emblema are caracter facultativ.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebești persoane juridicete un comerciant de altul de acela ști persoane juridicei gen
(art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
Emblema se caracterizează prin noutate. Astfel, orice emblemă va trebui să se deosebească de
emblemele înscrise în acelaști persoane juridicei registru al comerțile – profesioniști persoane juridiceului, pentru acelaști persoane juridicei fel de comerțile – profesioniști persoane juridice, precum ști persoane juridicei
de emblemele altor comercianțile – profesioniști persoane juridicei de pe piațile – profesioniști persoane juridicea unde comerciantul îști persoane juridicei desfă ști persoane juridiceoară activitatea
(art. 43 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea de cel pu in
jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.
Emblema va putea fi folosită pe panouri de reclamă, facturi, scrisori, tarife, afiști persoane juridicee, publica țile – profesioniști persoane juridiceii
ști persoane juridicei în orice alt mod, cu condițile – profesioniști persoane juridiceia să fie însoțile – profesioniști persoane juridiceită în mod vizibil de firma comerciantului (art. 43
alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
Emblema se înstrăinează și/sau juridice i separat și/sau juridice i împreună cu fondul de comer . Dobânditorul va putea
folosi emblema numai cu consim ământul transmi ătorului.

c) Reguli comune referitoare la firme ști persoane juridicei embleme

Firmele ști persoane juridicei emblemele vor fi scrise în limba română (art. 30 alin. (3) din Legea nr. 26/1990).

6
Prin înscrierea firmei și/sau juridice i a emblemei în registrul comer ului, titularul dobândeși/sau juridice te un drept de
folosin ă exclusivă asupra acestora.
Verificarea disponibilită ii firmei și/sau juridice i a emblemei se face de către oficiul registrului comer ului
înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a firmei sau a emblemei.
Firmele ști persoane juridicei emblemele radiate din registrul comerțile – profesioniști persoane juridiceului sunt indisponibile, în principiu,
pentru o perioadă de doi ani de la data radierii1.

d) Clientela ști persoane juridicei vadul comercial. Legea nu reglementează ca atare nici clientela, nici vadul
comercial. Importan a clientelei, ca element al fondului de comer , rezultă din faptul recunoscut
că un profesionist comerciant, persoană fizică sau juridică, se constituie pentru atragerea
clientelei, în vederea ob inerii de profit.
Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și/sau juridice i juridice care apelează în mod obiși/sau juridice nuit, fidel
la același/sau juridice i comerciant (la fondul de comer al acestuia) pentru procurarea de mărfuri și/sau juridice i servicii.
Vadul comercial reprezintă aptitudinea (poten ialitatea) fondului de comer de a atrage clien i.
Acesta este determinat, în principal, de locul unde se află amplasat imobilul, de calitatea
mărfurilor, a serviciilor, de pre urile practicate, de comportamentul personalului comerciantului.
Clientela ști persoane juridicei vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comer țile – profesioniști persoane juridice. În timp
ce clientela apare ca un factor obiectiv, ca un element material al fondului de comer , vadul
comercial se prezintă ca un factor subiectiv al acestuia. În concep ia tradi ională sunt considerate
ca fiind elemente identice. După o altă opinie, pe care o împărtăși/sau juridice im, majoritară în doctrina
juridică, cele două elemente sunt distincte, aflându-se într-o strânsă corela ie 2. Clientela este
consecin a vadului comercial.

e) Drepturile de proprietate industrială. Dreptul de proprietate intelectuală, dreptul de

autor. Doctrina a împăr it drepturile de proprietate industrială în două categorii: crea ii noi și/sau juridice i
semne noi3. În categoria crea iilor noi sunt cuprinse: invențile – profesioniști persoane juridiceiile, know-how-ul, modelele de
utilitate4. Din categoria semnelor noi fac parte mărcile și/sau juridice i indicațile – profesioniști persoane juridiceiile geografice5.
Prin brevetul de inven ie sunt recunoscute și/sau juridice i apărate drepturile asupra inven iei. Aceasta este
înregistrată la Oficiul de Stat pentru Inven ii și/sau juridice i Mărci 1, care eliberează brevetul de inven ie.
Protec ia asupra inven iei operează timp de 20 de ani și/sau juridice i se transmite și/sau juridice i împreună cu fondul de
comer și/sau juridice i separat de acesta.
Mărcile sunt semne distinctive utilizate de profesioniși/sau juridice tii comercian i (denumi i și/sau juridice i operatori
economici) pentru a deosebi produsele, lucrările și/sau juridice i serviciile lor de cele identice sau similare ale
altor profesioniși/sau juridice ti2. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata
semnul ales ca marcă, precum și/sau juridice i dreptul de a interzice folosirea aceluiași/sau juridice i semn de către al ii3.
Art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990 reglementează obliga ia comercian ilor de a înregistra în
registrul comer ului men iunile referitoare la brevetele de inven ii, mărcile de fabrică, de comer
și/sau juridice i de serviciu, denumirile de origine, indica iile de provenien ă, firmă, emblemă și/sau juridice i alte semne
distinctive. Prin această dispozi ie, drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute și/sau juridice i
ocrotite de lege.
Drepturile de autor (copyright, engl.). Ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu
privire la crea iile lor literare, și/sau juridice tiin ifice și/sau juridice i artistice formează drepturile de autor. Potrivit
Conven iei de la Berna pentru protec ia operelor literare și/sau juridice i artistice4, „sunt considerate obiecte ale

7
proprietă ii intelectuale toate crea iile originale literare, artistice și/sau juridice i și/sau juridice tiin ifice exprimate prin orice
mediu și/sau juridice i pe orice suport, tangibile sau intangibile, cunoscute acum sau care se vor inventa în
viitor”. În domeniul digital sunt aplicabile aceleași/sau juridice i acte normative ale proprietă ii intelectuale și/sau juridice i
drepturilor de autor ca și/sau juridice i pentru toate celelalte crea ii originale 5. În România, dreptul de autor și/sau juridice i
drepturile conexe sunt protejate prin Legea nr. 8/1996.
Din fondul de comer fac parte drepturile de autor și/sau juridice i drepturile conexe cu privire la crea ia
literară, și/sau juridice tiin ifică și/sau juridice i artistică, precum și/sau juridice i la programele din domeniul informaticii. Titularul
fondului de comer , în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul să le
valorifice în condi iile prevăzute de lege.

f) Regimul creanțile – profesioniști persoane juridiceelor ști persoane juridicei datoriilor. Crean ele și/sau juridice i datoriile comerciantului nu fac parte din
fondul de comer , acesta nefiind o universalitate juridică, ci de fapt. Prin urmare, crean ele și/sau juridice i
datoriile comerciantului nu se transmit dobânditorului împreună cu fondul de comer în cazul
înstrăinării acestuia. Cu toate acestea, anumite drepturi și/sau juridice i obliga ii ce izvorăsc din contractele de
muncă sau din contractele de furnizare de utilită i (gaz, apă, electricitate) se transmit
dobânditorului dacă acestea nu au fost reziliate 1. Potrivit unei alte opinii, care are în vedere noua
concep ie a patrimoniului de afecta iune, crean ele și/sau juridice i datoriile privind activitatea economică fac
parte din acesta, deci din fondul de comer 2.
5. Actele juridice cu privire la fondul de comerția dreptului societar
Fondul de comer , ca atare, precum și/sau juridice i elementele care îl compun pot face obiectul unor acte
juridice. Opera iunile juridice cu privire la fondul de comer sunt: vânzarea-cumpărarea,
transmiterea fondului de comer ca aport într-o societate, loca iunea fondului de comer , garan ia
reală mobiliară asupra fondului de comer etc. Fiind o universalitate de fapt mobiliară, fondul de
comer se poate transmite pe cale succesorală în condi iile prevăzute de Codul civil.

 Vânzarea-cumpărarea fondului de comer presupune vânzarea acestuia în întregime,

precum și/sau juridice i vânzarea separată a bunurilor mobile și/sau juridice i imobile care intră în componen a lui. Vânzarea
fondului de comer este supusă regulilor Codului civil privind contractul de vânzare. Înstrăinarea
imobilelor componente ale fondului de comer intră sub inciden a regulilor dreptului comun
referitoare la înstrăinarea imobilelor (inclusiv cele privind publicitatea imobiliară).
Potrivit art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990, vânzarea fondului de comer trebuie înregistrată ca
men iune în registrul comer ului (men iunea devine opozabilă ter ilor de la data efectuării ei în
registrul comer ului).
Obliga iile ce rezultă din contractul de vânzare a fondului de comer sunt:
– vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut și/sau juridice i să îl garanteze pe cumpărător3;
– cumpărătorul este obligat să primească bunul și/sau juridice i să plătească pre ul.
Firma, clientela și/sau juridice i vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comer .
Drepturile de proprietate industrială (brevete de inven ii și/sau juridice i mărci), drepturile de autor și/sau juridice i emblema
se înstrăinează separat de acesta.

 Transmiterea fondului de comerțile – profesioniști persoane juridice ca aport într-o societate 4. Transmiterea fondului de
comer ca aport se deosebeși/sau juridice te de vânzarea acestuia deoarece nu comportă primirea unui pre în
schimbul fondului de comer . Asociatul va primi păr i sociale și/sau juridice i ac iuni, în func ie de forma

8
juridică a societă ii. Transmiterea fondului de comer ca aport intră sub inciden a Legii
societă ilor, fiindu-i aplicabile regulile speciale referitoare la constituirea societă ilor.

 Locațile – profesioniști persoane juridiceiunea fondului de comerțile – profesioniști persoane juridice. Dreptul de folosin ă priveși/sau juridice te, ca și/sau juridice i în cazul vânzării, atât
fondul de comer ca atare, cât și/sau juridice i elementele componente ale acestuia.
În schimbul unui pre , proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite locatarului folosin a
asupra fondului de comer 1. Locatarul are dreptul să continue exercitarea comer ului sub firmă
proprie, exploatând fondul de comer , dar poate să continue activitatea și/sau juridice i sub firma anterioară,
men ionând în cuprinsul ei calitatea de succesor, dacă locatorul a consim it expres.
Obligațile – profesioniști persoane juridiceiile care rezultă din contractul de locațile – profesioniști persoane juridiceiune a fondului de comerțile – profesioniști persoane juridice sunt:
1. locatarul este obligat să respecte destina ia economică și/sau juridice i func ională a fondului de comer .
El nu poate aduce schimbări în organizarea și/sau juridice i structura acestuia decât cu acordul locatorului;
2. locatorul are obligațile – profesioniști persoane juridiceia de a nu face concuren ă locatarului prin desfăși/sau juridice urarea unui comer de
același/sau juridice i gen, în apropierea locatarului.
Despre loca iune se face men iune în registrul comer ului. O aplica ie a acestui contract este
locațile – profesioniști persoane juridiceia de gestiune2; în temeiul contractului de loca ie a gestiunii, regia autonomă sau societatea
comercială cu capital de stat acordă unei persoane fizice sau juridice dreptul de exploatare
(gestionare) asupra unei sec ii, uzine, fabrici ori altei subunită i, în schimbul unor foloase
patrimoniale convenite de către păr i3. Prin gestiune se în elege un ansamblu de opera ii prin care
se asigură administrarea bunurilor unei sec ii, uzine, fabrici etc. care implică punerea lor în
valoare pentru ob inerea unor rezultate economice superioare4. Potrivit HG nr. 140/1991, fondul
de comer care formează obiectul contractului de loca ie a gestiunii nu cuprinde și/sau juridice i imobilul unde
se desfăși/sau juridice oară activitatea, dacă locatorul nu este și/sau juridice i proprietarul imobilului. În acest caz este
necesară încheierea unui contract de închiriere pentru folosirea imobilului5.

 Garanțile – profesioniști persoane juridiceia reală mobiliară asupra fondului de comerțile – profesioniști persoane juridice6. Garan ia reală mobiliară poate avea
ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri
mobile, inclusiv fondul de comerțile – profesioniști persoane juridice.
Con inutul și/sau juridice i caracteristicile garan iei vor fi determinate de păr i. Garan ia se constituie pe baza
unui contract de garan ie. Aceasta se poate constitui cu sau fără deposedarea de bunul care face
obiectul garan iei. Legea cere îndeplinirea unei formalită i de publicitate prevăzute de Codul
civil, pentru protejarea dreptului real de garan ie dobândit de creditor. Această cerin ă se
consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului de garan ie reală la Arhiva Electronică de
Garan ii Reale Mobiliare.
Legea nr. 26/1990 prevede obliga ia comerciantului de a cere înscrierea în registrul comer ului a
men iunii privind constituirea garan iei reale mobiliare asupra fondului de comer . Men iunea
devine opozabilă ter ilor de la data efectuării ei în registrul comer ului.
CAPITOLUL III Contractul de societate potrivit Codului civil

1. Reglementarea și definiția fondului de comerți definiția dreptului societaria contractului de societate

 Contractul de societate este o convențile – profesioniști persoane juridiceie prin care două sau mai multe persoane se
obligă reciproc să coopereze pentru desfăști persoane juridiceurarea unei activitățile – profesioniști persoane juridicei ști persoane juridicei să contribuie la aceasta
prin aporturi bănești persoane juridiceti, în bunuri, în cunoști persoane juridicetințile – profesioniști persoane juridicee specifice sau presta țile – profesioniști persoane juridiceii, cu scopul de a împăr țile – profesioniști persoane juridicei

9
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta (art. 1.881 alin. (1) din Codul
civil).
Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporțile – profesioniști persoane juridiceional cu participarea la
distribuțile – profesioniști persoane juridiceia beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel (art. 1.881 alin. (2) din Codul
civil).
Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică (art. 1.881 alin. (3) din Codul
civil).
Contractul de societate se deosebeși/sau juridice te de celelalte contracte prin următoarele:
– păr ile contractului de societate se obligă reciproc să coopereze. În celelalte contracte,
păr ile au interese deosebite1, diferite; în contractul de societate, păr ile cooperează având
același/sau juridice i interes, de a ob ine profit;
– aporturile cu care asocia ii contribuie la formarea capitalului (bani, bunuri, cunoși/sau juridice tin e
specifice sau presta ii);
– asocia ii participă la împărțile – profesioniști persoane juridiceirea beneficiilor ști persoane juridicei suportă pierderile propor ional cu
participarea la constituirea capitalului, dacă în contract nu se prevede altfel.
Scopul societă ii este ob inerea de profit. Potrivit Codului civil, profitul înseamnă nu numai
realizarea unor beneficii, ci și/sau juridice i realizarea unor economii (art. 1881 alin. (1) din Codul civil), spre
exemplu, societatea de asigurare mutuală.

 Regimul juridic al aporturilor este diferit, după cum societatea are, sau nu,
personalitate juridică (art. 1.883 alin. (1) și/sau juridice i (2) din Codul civil), și/sau juridice i anume:
– în cazul societă ilor cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul societă ilor;
– în cazul societă ilor fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asocia ilor, în
afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că le vor trece în folosin a lor comună.
Dacă obiectul aporturilor este format din bunuri imobile sau, după caz, din alte drepturi
reale imobiliare, contractul trebuie să îmbrace formă autentică.
Transferul drepturilor asupra bunurilor imobiliare aportate este supus formelor de publicitate
prevăzute de lege în materie (art. 1.883 alin. (3) din Codul civil).
2. Formele societare. Dobândirea personalităția dreptului societarii juridice
a societăția dreptului societarii
 Potrivit legii, societă ile sunt de tipuri diferite în considerarea formei, naturii sau
obiectului de activitate (art. 1.887 din Codul civil).
Potrivit art. 1.888 din Codul civil, după forma lor, societățile – profesioniști persoane juridiceile pot fi:
a) simple;
b) în participa iune;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe ac iuni;
g) în comandită pe ac iuni;

10
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege.

 Constituirea unei societă i cu personalitate juridică poate fi convenită prin contractul de

societate sau printr-un act separat. În acest caz, răspunderea asocia ilor pentru datoriile sociale
este subsidiară, nelimitată și/sau juridice i solidară, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Răspunderea asociațile – profesioniști persoane juridiceilor este subsidiară atunci când pentru obliga iile sociale răspunde în
primul rând societatea, iar pentru partea neacoperită răspund asocia ii.
Răspunderea asociațile – profesioniști persoane juridiceilor este nelimitată în sensul că asocia ii răspund cu propriul patrimoniu
dacă obliga iile sociale nu au fost plătite de societate în tot sau în parte, în condi iile în care
aceasta a fost ac ionată mai întâi.
Răspunderea asociațile – profesioniști persoane juridiceilor este solidară în sensul că oricare asociat răspunde pentru toate
obliga iile sociale, după achitarea cărora se întoarce cu ac iune în regres împotriva celorlal i
asocia i.

 Dacă societatea urmează să aibă personalitate juridică, indiferent de obiectul de

activitate, ea poate fi constituită numai în forma ști persoane juridicei condițile – profesioniști persoane juridiceiile prevăzute de legea specială
care îi conferă personalitate juridică (art. 1.889 alin. (2) din Codul civil). Spre exemplu, dacă
se constituie o societate într-una dintre formele juridice prevăzute de Legea societăților, potrivitilor, potrivit
art. 41 alin. (1) din acest act normativ, aceasta este persoană juridică de la data înmatriculării
în registrul comerților, potrivitului.
Societatea dobândeși/sau juridice te personalitate juridică prin înmatriculare ști persoane juridicei de la data înma triculării în
registrul comerțile – profesioniști persoane juridiceului, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.889 alin. (3) din Codul civil).
Până la data dobândirii personalită ii juridice, raporturile dintre asocia i sunt guvernate de
regulile aplicabile societă ii simple (art. 1.889 alin. (4) din Codul civil).
CAPITOLUL IV Societățile – profesioniști persoane juridiceile

1. Reglementarea societăția dreptului societarilor

Dreptul comun în materia societă ilor, în principal a contractului de societate, este Codul civil
(art. 1.881-1.954), care se completează cu Legea societățile – profesioniști persoane juridiceilor nr. 31/1990, care reglementează
societă ile după forma lor juridică.
Pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări speciale, spre exemplu:
– în materie bancară, Ordonanțile – profesioniști persoane juridicea de urgențile – profesioniști persoane juridiceă a Guvernului nr. 99/2006 privind institu iile
de credit și/sau juridice i adecvarea capitalului;
– în domeniul asigurărilor, Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și/sau juridice i supravegherea
activită ii de asigurare și/sau juridice i reasigurare, Legea nr. 236/2018 privind distribuţia de asigurări.

Legea societă ilor completează Codul civil în privin a societă ilor deoarece:
– reglementează cinci forme juridice de societățile – profesioniști persoane juridicei – societatea în nume colectiv (SNC),
societatea în comandită simplă (SCS), societatea pe ac iuni (SA), societatea în comandită pe
ac iuni (SCA), societatea cu răspundere limitată (SRL);
– cuprinde regulile aplicabile societă ilor, atât cele comune, cât ști persoane juridicei regulile speciale aplicabile
fiecărei societățile – profesioniști persoane juridicei, în funcțile – profesioniști persoane juridiceie de forma juridică.

11
Societă ile cu participare străină sunt reglementate de Legea societă ilor și/sau juridice i de dispozi iile
Ordonanțile – profesioniști persoane juridiceei de urgențile – profesioniști persoane juridiceă a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investi iilor directe, cu
modificările ulterioare.
Toate tipurile de societă i, indiferent de forma juridică și/sau juridice i de obiectul de activitate, intră sub
inciden a prevederilor Codului muncii, dacă au calitatea de angajatori, și/sau juridice i ale legisla iei fiscale,
respectiv Codul fiscal și/sau juridice i Codul de procedură fiscală, în calitatea lor de contribuabili.
Există și/sau juridice i societă i fără personalitate juridică, însă au reglementări proprii, spre exem plu,
societatea simplă (art. 1.890-1.948 din Codul civil) și/sau juridice i asocierea în participa ie (art. 1.949-
1.954 din Codul civil).
Societatea, indiferent de forma ei juridică, are ca temei juridic contractul de societate
ști persoane juridicei/sau statutul.
Astfel, art. 5 din Legea societă ilor prevede că:
– societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de societate;
– societatea pe ac iuni, în comandită pe ac iuni sau cu răspundere limitată se constituie prin
contract de societate ști persoane juridicei statut;
– societatea cu răspundere limitată se poate constitui și/sau juridice i prin actul de voin ă al unei singure
persoane, dacă se constituie cu un singur asociat. În acest caz se întocmeși/sau juridice te numai statutul.
Contractul de societate și/sau juridice i statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv sau act de înființile – profesioniști persoane juridiceare. Denumirea act constitutiv, potrivit Legii societă ilor,
desemnează atât înscrisul unic, cât și/sau juridice i contractul de societate și/sau juridice i/sau statutul societă ii.
2. Societatea simplă și definiția fondului de comerți societatea
Între societatea simplă și/sau juridice i societate există asemănări și/sau juridice i deosebiri.
 Asemănări între societate și/sau juridice i societatea simplă:
– sunt grupări de persoane ști persoane juridicei de bunuri, cu scop lucrativ (economic, patrimonial). Se
constituie cu scopul de a ob ine profit. Pentru societatea simplă acest aspect este reglementat
de art. 1.902 din Codul civil;
– iau naști persoane juridicetere prin contract de societate , ale cărui elemente de valabilitate referitoare la aport,
la obiectul de activitate, la ob inerea și/sau juridice i împăr irea beneficiilor se regăsesc atât în contractul
de societate simplă, cât și/sau juridice i în contractul de societate;
– urmăresc realizarea ști persoane juridicei împărțile – profesioniști persoane juridiceirea beneficiilor, au prin urmare scop lucrativ, patrimonial
(pecuniar); de asemenea, asocia ii suportă pierderile atât în cazul societă ii simple, cât și/sau juridice i în
cazul societă ii;
– ambele au affectio societatis în privin a inten iei comune a asocia ilor de a coopera;
– atât societatea simplă, cât și/sau juridice i societatea au calitatea de profesioniști persoane juridiceti, deoarece exploatează o
întreprindere în condi iile art. 3 alin. (3) din Codul civil;
– ambele se deosebesc de asociațile – profesioniști persoane juridiceii ști persoane juridicei fundațile – profesioniști persoane juridiceii, deoarece membrii acestora urmăresc un
scop ideal, moral, nepatrimonial.

 Deosebiri între societate și/sau juridice i societatea simplă:

Deosebirile privesc personalitatea juridică, modul de constituire și/sau juridice i de func ionare, după cum
urmează:

12
– societatea are personalitate juridică ști persoane juridicei existențile – profesioniști persoane juridiceă proprie, distinctă de perso nalitatea
asociațile – profesioniști persoane juridiceilor care o compun, în timp ce societatea simplă nu are (art. 1.892 alin. (1) din Codul
civil). Neavând o existen ă proprie, distinctă de existen a individuală a asocia ilor, societatea
simplă nu depăși/sau juridice eși/sau juridice te cadrul contractual; aceasta nu are o formă juridică prevăzută de lege.
Societatea este subiect de drept, dobândind această calitate prin înregistrarea în registrul
comer ului, iar societatea simplă nu se înregistrează, fiind înfiin ată prin contract de societate.
Bunurile aportate de asocia i pentru formarea capitalului societă ii sau al patrimoniului
acesteia intră în proprietatea societă ii (de la data înmatriculării în registrul comer ului), în
timp ce bunurile aportate de asocia i pentru formarea capitalului sau al patrimoniului
societă ii simple intră în coproprietatea asocia ilor (denumi i și/sau juridice i societari)1.
Cu privire la dreptul de dispozi ie și/sau juridice i la modul de folosire a bunurilor aflate în copro prietatea
sau folosin a asocia ilor societă ii simple, se aplică regulile comunită ii de bunuri (la care
Codul civil face trimitere când reglementează lichidarea comunită ii de bunuri).
În cazul societă ii, dreptul de dispozi ie și/sau juridice i la modul de folosire a bunurilor aflate în
proprietatea societă ii sunt reglementate de Legea societă ilor, în mod diferit pe tipuri de
societă i, după forma juridică ( inând seama, în principal, de clasificarea societă ilor în
societă i de persoane și/sau juridice i societă i de capitaluri, făcută în doctrină).
Societatea are capacitate proprie de reprezentare, datorită calită ii de subiect de drept, prin
administratori, respectiv consiliul de administra ie. În cazul societă ii simple, asocia ii își/sau juridice i
desemnează un mandatar comun, un reprezentant al asocia ilor, care nu este un organ al
societă ii.
– constituirea celor două tipuri de societățile – profesioniști persoane juridicei. La art. 2, Legea societă ilor stabileși/sau juridice te pentru
societate anumite forme juridice, cu reglementări specifice pentru fiecare formă în parte, și/sau juridice i
de aici reguli diferite atât în privin a constituirii, cât și/sau juridice i a func ionării lor.

 În plus fa ă de societatea simplă, societatea:

– are și/sau juridice i anumite obligațile – profesioniști persoane juridiceii profesionale care revin numai comercianțile – profesioniști persoane juridiceilor : obliga ia de a se
înmatricula în registrul comer ului, de a ine registre de contabilitate, de a desfăși/sau juridice ura activită i
cu scop lucrativ în limitele concuren ei licite etc.
– intră sub incidențile – profesioniști persoane juridicea Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolven ei și/sau juridice i de
insolven ă.

 Definiţie
Societatea este un contract, denumit contract de societate, ale cărui păr i, denumi i asocia i, se
obligă să coopereze pentru desfăși/sau juridice urarea unor activită i cu scop lucrativ și/sau juridice i să contribuie la aceasta
prin aporturi în numerar, în bunuri, în cunoși/sau juridice tin e specifice sau presta ii, cu scopul de a împăr i
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta; de asemenea, societatea se bucură
de personalitate juridică prin înmatriculare la un registru public.
Prin urmare, societatea este contract ști persoane juridicei persoană juridică, subiect de drept.

13
3. Contractul de societate
3.1. Condițiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iile de validitate (de valabilitate) ale contractului
de societate
A. Contractul de societate trebuie să îndeplinească condi țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iile de fond, generale, esențiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iale,
de valabilitate ale oricărei convențiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii, condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii impuse de dispoziții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile art. 1.179 coroborat cu art.
1.882 din Codul civil, referitoare la:
– capacitatea părțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor (a asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor);
– consimțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ământul părțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor (hotărârea acestora de a se angaja din punct de vedere juridic).
Poate fi asociat orice persoană fizică sau juridică, în afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel. Un soții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art. nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri comune decât cu
consimții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ământul celuilalt soții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art. (art. 1.882 alin. (1) din Codul civil)1;
– faptul că obiectul trebuie să fie determinat și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei licit, în acord cu ordinea publică și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei bunele
moravuri;
– cauza sau scopul încheierii contractului de societate.

B. La aceste condițiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii generale de validitate se adaugă elemente specifice care
particularizează contractul de societate de celelalte contracte, acestea fiind:
– aporturile pe care trebuie să le aducă asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii pentru constituirea capitalului, și anume: bani,i anume: bani,
bunuri, prestații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii sau cunoși anume: bani,tinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.e specifice;
– intențiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ia de a desfăși licit, în acord cu ordinea publică și buneleura o activitate economică comună, denumită affectio societatis;
– realizarea și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei împărțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului irea beneficiilor.

 Contractul de societate se încheie în formă scrisă. Forma scrisă este necesară numai
pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.884 alin. (1) din Codul
civil).
Contractul prin care se înființiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ează o societate cu personalitate juridică trebuie încheiat în
formă scrisă, sub sancțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iunea nulitățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii absolute. Acesta trebuie să prevadă asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, aporturile,
forma juridică, obiectul, denumirea și anume: bani,i sediul societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii (art. 1.884 alin. (2) din Codul civil).
Asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii fondatori și anume: bani,i primii administratori numiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i prin contract răspund solidar pentru prejudiciul
cauzat prin nerespectarea unei condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii de formă a contractului de societate sau a unei formalității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i
necesare pentru constituirea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii ori, dacă este cazul, pentru dobândirea personalității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii
juridice de către aceasta (art. 1.886 alin. (1) din Codul civil).

 Societatea se poate înființiile de validitate (de valabilitate) ale contractului a pe durată nedeterminată , dacă prin contract nu se prevede
altfel (art. 1.885 alin. (1) din Codul civil).
Dacă societatea se înființii impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ează pe durată determinată, asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii pot prelungi durata societă ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii
înainte de expirarea acesteia (art. 1.885 alin. (2) din Codul civil).

A. Condițiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iile de fond generale și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei esențiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iale ale contractului de societate
a) Consimțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ământul părțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor. Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de
voinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă a părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor în acest sens. Părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile contractului de societate sunt asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i în societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile de

1
persoane (SNC, SCS, SRL1) și anume: bani,i acțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ionari în societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile de capitaluri (SA, SCA). Pentru a produce
efecte juridice trebuie ca voinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor:
– să fie declarată;
– să fie făcută cu intenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia de a produce efecte juridice;
– să nu fie alterată de vicii.
În cazul contractului de societate, consimții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ământul părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor are o particularitate ce constă în
intenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia de a coopera în vederea desfăși anume: bani,urării unor activității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i cu scop lucrativ, numită și anume: bani,i affectio
societatis.
Persoanele care încheie contractul (semnatarii acestuia) și anume: bani,i persoanele care au rol determinant în
constituirea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii au calitatea de fondatori. Părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile contractului de societate (asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii) pot fi
persoane fizice, persoane juridice, române sau străine, comercianții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i sau necomercianții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i.
De asemenea, persoana fizică – asociat poate avea în aceeași anume: bani,i societate și anume: bani,i calitatea de salariat.
Pentru a fi valabil, consimții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ământul trebuie să nu fie alterat de următoarele vicii de
consimții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ământ: eroare, dol sau violenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă.
 Dacă falsa reprezentare a realității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii priveși anume: bani,te persoana asociatului într-o societate de persoane,
contractul este lovit de nulitate pentru că la constituirea unei astfel de societă ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i se au în vedere
calității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile personale ale asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor. În cazul societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor de capitaluri, acest tip de eroare
referitoare la persoană nu are relevanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă pentru încheierea contractului, deoarece societatea se
constituie în considerarea capitalului, și anume: bani,i nu a asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor.
 În cazul contractului de societate, dolul viciază consimții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ământul unui asociat numai dacă
provine de la toții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i ceilalții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i sau de la persoane care reprezintă valabil entitatea colectivă și anume: bani,i
are o anumită gravitate (de exemplu, folosirea unui bilanț fals pentru a determina subscrierea fals pentru a determina subscrierea
acț fals pentru a determina subscriereaiunilor unei societăț fals pentru a determina subscriereai).
 În cazul ivirii unei asemenea situații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii se vor aplica principiile dreptului comun.

b) Capacitatea părțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor. Pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să
aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea actelor juridice, în condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile dreptului comun,
adică trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iu.
Art. 6 alin. (2) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor prevede în acest sens că nu pot fi fondatori persoanele
care potrivit legii sunt incapabile.

c) Obiectul contractului. În materia societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, noții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunea de obiect al contractului de societate
este reprezentată de activitatea cu scop lucrativ.
Activitatea cu scop lucrativ este prevăzută la art. 2 lit. a) din OUG nr. 44/2008, și anume: bani,i anume
„activitatea economică este o activitate cu scop lucrativ, constând în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii”. Mai mult, potrivit art.
7 și anume: bani,i 8 lit. c) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii trebuie să prevadă în contractul de societate
„obiectul de activitate al societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii, cu precizarea domeniului și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei a activitățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii principale” .

d) Cauza contractului. Acest element psihologic care determină consimții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ământul și anume: bani,i explică
motivul încheierii actului juridic este participarea fiecărui asociat la rezultatele activității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii
societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii desfăși anume: bani,urate în comun, adică împărții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.irea beneficiilor. Potrivit art. 1.236 din Codul civil,

2
cauza contractului trebuie să existe, să fie licită și anume: bani,i morală, adică să nu încalce ordinea publică și anume: bani,i
bunele moravuri.
Nerespectarea condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor de fond ale contractului de societate atrage după sine nulitatea acestuia.

B. Condițiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iile de fond speciale ale contractului de societate
Acestea sunt:
a) aportul asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor la formarea capitalului social;
b) intențiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ia asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor de a coopera (affectio societatis) pentru desfăși licit, în acord cu ordinea publică și buneleurarea unei activitățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i
economice, cu scop lucrativ;
c) realizarea și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei împărțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului irea profitului.

a) Aportul asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor la formarea capitalului social
În sens juridic, prin aport se înții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.elege obligații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia pe care și anume: bani,i-o asumă fiecare asociat de a aduce în
societate un anumit bun, o valoare patrimonială. Operații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunea este analizată în doctrină ca fiind
un contract încheiat între asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i și anume: bani,i viitoarea societate, numit și anume: bani,i contract de aport.
În sens etimologic, aportul înseamnă bunul adus în societate de către asociat. Potrivit art. 1.881
alin. (1) din Codul civil, fiecare asociat trebuie să contribuie la aceasta prin aporturi băneși anume: bani,ti, în
bunuri sau în cunoși anume: bani,tinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.e specifice sau prestații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii.
 Aportul este o valoare economică exprimată în numerar, în natură, în creanțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului e și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei în
muncă (prestațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii, cunoși licit, în acord cu ordinea publică și buneletințiile de validitate (de valabilitate) ale contractului e specifice).
 Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani. Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea
societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de
societate. Aportul asociatului la capitalul social nu este purtător de dobânzi (art. 68 din
Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).

 Aportul în natură are ca obiect:

– bunuri imobile prin natură (terenuri, clădiri) sau prin destinații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie (instalații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, utilaje);
– bunuri mobile corporale (materii prime, materiale, mărfuri etc.), bunuri mobile necorporale
(creanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.e, fond de comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art. sau anumite elemente ale fondului de comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art. care se pot transmite și anume: bani,i
separat de acesta: emblema, drepturile de proprietate industrială, dreptul de autor).
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate.
Aceste aporturi sunt vărsate prin transferarea drepturilor (corespunzătoare obligațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iei de a
da) și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare
(corespunzătoare obligațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iei de a face), potrivit art. 16 alin. (2) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor.
Se poate transmite către societate atât dreptul de proprietate asupra bunului, cât și anume: bani,i dreptul de
folosinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă asupra acestuia. Potrivit art. 65 alin. (1) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, „în lipsă de stipulațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ie
contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din
momentul înmatriculării ei în registrul comerțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ului”.
Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic, în vederea
stabilirii părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor de interes, a părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor sociale sau a acții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunilor cuvenite asociatului în schimbul
aportului (art. 16 alin. (2) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
Evaluarea se face fie de către asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i pe cale convenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ională, fie de către experțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i.

3
Evaluarea se face în mod obligatoriu de către experțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i:
 Dacă este vorba de o societate cu răspundere limitată cu unic asociat. Astfel, valoarea
aportului în natură va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate (art. 13 alin. (3) din Legea
societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).

 În cazul societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii pe acțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iuni care se constituie prin subscripțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ie publică , dacă există:
– aporturi în natură;
– avantaje rezervate oricărei persoane care a participat la constituirea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii sau la tranzac ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii
conducând la acordarea autorizații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iei;
– operații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iuni încheiate de fondatori pe seama societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii ce se constituie și anume: bani,i pe care aceasta
urmează să le ia asupra sa.
În aceste cazuri, fondatorii vor solicita judecătorului-delegat numirea unuia sau mai multor
experțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i (art. 26 alin. (1) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor face trimitere spre aplicarea corespunzătoare și anume: bani,i a
dispoziții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor art. 38 și anume: bani,i 39 din aceasta).
În cazul societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii pe acții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iuni, în situații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile menții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionate anterior, judecătorul-delegat va putea
dispune, prin încheiere motivată, efectuarea unei expertize în contul părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, precum și anume: bani,i
administrarea altor dovezi (art. 37 alin. (3) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor). Judecătorul-delegat numeși anume: bani,te
în termen de cinci zile de la înregistrarea cererii unul sau mai mulții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i experții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i din lista exper ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor
autorizații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i. Aceși anume: bani,tia vor întocmi un raport cuprinzând descrierea și anume: bani,i modul de evaluare a fiecărui
bun aportat și anume: bani,i vor evidenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia dacă valoarea acestuia corespunde numărului și anume: bani,i valorii acții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunilor
acordate în schimb, precum și anume: bani,i alte elemente indicate de judecătorul-delegat (art. 37 alin. (3) și anume: bani,i
art. 38 alin. (1) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).

 În cazul majorării capitalului social prin aporturi în natură. Astfel, potrivit art. 215 alin.
(1) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, adunarea generală care a hotărât majorarea va propune judecătorului-
delegat numirea unuia sau mai multor experții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i pentru evaluarea acestor aporturi, în condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile art.
38 și anume: bani,i 39 din aceasta.
Actul constitutiv al SNC, SCS și anume: bani,i SRL trebuie să prevadă, printre altele, „valoarea aportului în
natură și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei modul evaluării” (art. 7 lit. d) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor), iar cel al SA și anume: bani,i SCA, „natura și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei
valoarea bunurilor constituite ca aport în natură” (art. 8 lit. e) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).

 Aporturile în creanțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului e, potrivit art. 16 alin. (3) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, au regimul juridic al
aporturilor în natură. Ele nu sunt admise:
– la SA care se constituie prin subscripții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie publică;
– la SCA ce se constituie prin subscripții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie publică;
– la SRL.
Aportul în creanțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului e se consideră vărsat (liberat) numai după ce societatea a ob țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului inut plata
sumei de bani care face obiectul creanțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ei. Dacă plata nu s-a putut obții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ine prin urmărirea
debitorului cedat, asociatul, în afară de daune, răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din
ziua scadenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ei creanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.elor (art. 84 alin. (1) și anume: bani,i (2) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
Raporturile dintre asociat, în calitate de cedent, și anume: bani,i societate, în calitate de cesionar, sunt cârmuite
de regulile cesiunii de creanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă din dreptul comun (Codul civil). Spre deosebire însă de dreptul

4
comun, potrivit art. 84 din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, asociatul cedent (care a adus ca aport creanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a)
răspunde de solvabilitatea debitorului.

 Prestațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iile în muncă sau servicii nu pot constitui aport la formarea ori la majorarea
capitalului social (art. 16 alin. (4) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor) . Acestea au ca obiect munca sau
activitatea pe care asociatul promite să o efectueze pentru societate potrivit competenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ei și anume: bani,i
calificării profesionale.
Prestații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile în muncă sunt permise, cu titlu de aport, fără a putea constitui aport la formarea
sau majorarea capitalului social, numai asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor în SNC și anume: bani,i asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor comanditații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i, deci
asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor cu răspundere nelimitată.
Caracteristicile prestațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iilor în muncă sunt următoarele:
– nu sunt cuprinse în capitalul social, legea precizând în acest sens că nu pot constitui aport
la formarea acestuia (art. 16 alin. (5) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor). Prin urmare, nu constituie un
element al gajului general al creditorilor societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii;
– dau dreptul asociatului să participe la împărțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului irea beneficiilor și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei a activului social și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei îl
obligă să participe la pierderi (art. 16 alin. (5) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor);
– trebuie evaluate și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei precizate în actul constitutiv.

 Asumarea obligațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iei de aport se numeși licit, în acord cu ordinea publică și bunelete subscriere 1 la capitalul social. Acest angajament
se nași anume: bani,te:
– prin semnarea contractului de societate (în cazul SNC, SCS, SRL și anume: bani,i SA și anume: bani,i SCA ce se
constituie prin subscriere integrală și anume: bani,i simultană) sau
– prin participarea la subscripțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ia publică (în cazul SA și anume: bani,i SCA ce se constituie prin
subscripții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie publică).
Capitalul subscris reprezintă totalitatea aporturilor cu care asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii se obligă să contribuie la
formarea capitalului social al unei societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i.
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a acestuia. Prin urmare, capitalul vărsat
reprezintă totalitatea bunurilor intrate efectiv în patrimoniul societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, consecinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă a subscrierii
efectuate de asociat la formarea capitalului social. Executarea acestei subscrieri poartă denumirea
de vărsământ, corespunzătoare noții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunii de liberare.
Asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă
aportul a fost stipulat în numerar legea prevede că acesta este obligat la plata dobânzilor legale
din ziua în care trebuia să se facă vărsământul (art. 65 alin. (2) din Legea societă ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor). Mai mult,
potrivit art. 222 lit. a) din același anume: bani,i act normativ, nerespectarea obligații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iei privind efectuarea
aportului poate avea și anume: bani,i consecinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a excluderii asociatului din societate1.

 Capitalul și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei patrimoniul societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii. Aporturile asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor în totalitatea lor , fără prestații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile
în muncă, formează capitalul social. Capitalul social este denumit și anume: bani,i capital nominal,
reprezentând suma totală a valorii bunurilor cu care asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii la o societate contribuie la
constituirea patrimoniului acesteia. Aceste aporturi reprezintă elemente ale patrimoniului
societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii.
Capitalul social, ca sumă a acestor aporturi, și anume: bani,i patrimoniul societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii sunt două concepte strâns
legate între ele, care nu trebuie confundate. Prin urmare:

5
– patrimoniul include totalitatea drepturilor și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei obligațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iilor societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii , fiind alcătuit din activ
și anume: bani,i pasiv;
– capitalul social reprezintă o valoare constantă pe întreaga durată a existen țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ei societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii ,
putând fi majorat numai în condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv;
– patrimoniul se măreși licit, în acord cu ordinea publică și bunelete și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei se micși licit, în acord cu ordinea publică și buneleorează în funcțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ie de operațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iunile curente de
înregistrare a profitului sau pierderilor din activitatea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii;
– capitalul este o parte a patrimoniului societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii.
Capitalul social are dublă semnificații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie, contabilă și anume: bani,i juridică.
Din punct de vedere contabil, capitalul reprezintă o cifră convenită de asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i . Ca valoare a
totalității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii aporturilor, acesta este evidenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iat la pasiv în bilanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ul societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, pentru că la dizolvarea
ei aporturile trebuie restituite asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor. De asemenea, nu trebuie confundat capitalul cu activul
patrimonial, pentru că în timp ce capitalul figurează la pasiv (după cum am arătat), bunurile și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei
aporturile în numerar figurează la activ.
Din punct de vedere juridic, capitalul reprezintă limita urmăririi de către creditorii
societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii a datoriilor acesteia, deoarece au luat cunoși anume: bani,tinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă de capitalul social prin publicitatea
contractului de societate. Patrimoniul social constituie gajul general al creditorilor societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii ,
din care aceși anume: bani,tia își anume: bani,i îndestulează creanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ele.

b) Intențiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ia asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor de a coopera pentru desfăși licit, în acord cu ordinea publică și buneleurarea unor activitățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i economice, cu scop
lucrativ
Acest element psihologic, intenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ional, îl întâlnim în literatura juridică sub denumirea de affectio
societatis. Această voinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă de a colabora nu are relevanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă în cazul SRL cu unic asociat. În privin ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a
acestei societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i se poate vorbi doar de intenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia de a constitui o societate pe calea aporturilor
individuale ale unei singure persoane, în vederea desfăși anume: bani,urării unei activității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i economice, în niciun
caz de colaborare.
În privinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a celorlalte societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i, cu doi sau mai mulții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i, indiferent de forma juridică, affectio
societatis presupune intențiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ia de colaborare voluntară a acestora, de a lucra în comun,
suportând toate riscurile activitățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii economice . Colaborarea asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor presupune egalitate
juridică între aceși anume: bani,tia și anume: bani,i, în consecinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă, lipsa oricăror raporturi de subordonare.

c) Realizarea și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei împărțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului irea profitului
Scopul constituirii oricărei societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i este acela de a realiza profit din activitatea economică,
lucrativă, pe care o desfăși anume: bani,oară și anume: bani,i de a-l împărțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i între asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i.
Cota-parte din profit ce se plăteși anume: bani,te fiecărui asociat se numeși anume: bani,te dividend (art. 67 alin. (1) din Legea
societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor). Dacă societatea nu înregistrează profit, ci pierderi, asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii trebuie să le suporte ca
urmare a elementului psihologic affectio societatis care-i uneși anume: bani,te.

 Stricto sensu, profitul înseamnă câși licit, în acord cu ordinea publică și buneletigul evaluabil în bani rezultat din orice activitate
economică, de natură să mărească patrimoniul asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor. În sens larg, profitul reprezintă nu
numai câși anume: bani,tigul evaluabil în bani, ci și anume: bani,i serviciile sau bunurile procurate în condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii mai
avantajoase decât acelea care s-ar obții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ine individual. În timp, noții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunea de profit a dobândit un
înții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.eles mai larg. Astfel, profitul reprezintă și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei evitarea unei pierderi sau realizarea unei
economii obții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.inute (spre exemplu, prin intermediul societăț fals pentru a determina subscriereailor de asigurări mutuale).
Pentru a putea fi repartizat, profitul trebuie să îndeplinească următoarele condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii:
6
– să fie real, adică să se fi înregistrat un excedent fații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă de capitalul social, pentru că se vor
distribui dividende doar din profituri determinate potrivit legii (art. 67 alin. (3) din
Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor);
– să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea capitalului social, atunci când
activul patrimoniului s-a micși anume: bani,orat în cursul exerciții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iului financiar. Astfel, dacă se constată o
pierdere a activului net, capitalul social va trebui reîntregit sau redus înainte de a se
putea face vreo repartizare sau distribuire de profit (art. 69 din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
Dacă potrivit situații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iei financiare anuale nu există profit, nu pot fi distribuite dividende
asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor. În caz contrar, acestea sunt fictive, iar ceea ce se distribuie reprezintă o parte din
capitalul social, cu prejudicierea drepturilor creditorilor. Dividendele plătite contrar dispoziții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor
prevăzute de Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor (condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor prevăzute anterior) se restituie dacă societatea
dovedeși anume: bani,te că asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, în împrejurările existente,
trebuiau să o cunoască (art. 67 alin. (4) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).

 Împărțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului irea profitului. Actul constitutiv trebuie să prevadă partea fiecărui asociat la
beneficii și anume: bani,i la pierderi (art. 7 lit. f) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor) sau modul de distribuire a beneficiilor
și anume: bani,i de suportare a pierderilor (art. 8 lit. k) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor), ceea ce înseamnă că asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii
sunt liberi să decidă în privințiile de validitate (de valabilitate) ale contractului a împărțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului irii profitului.
Dacă aceși anume: bani,tia nu precizează în actul constitutiv modul de împărții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ire a profitului și anume: bani,i de suportare a
pierderilor, art. 67 alin. (2) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor prevede că dividendele se distribuie
asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor proporțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ional cu cota de participare la capitalul social vărsat . Deci fiecare asociat
va avea beneficii și anume: bani,i va suporta pierderi în funcții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie de contribuții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia sa la constituirea capitalului
social.
În privinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a prestațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iilor în muncă, în lipsa unei evaluări a acestuia, asociatul va avea dreptul
la o cotă din profit și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei pierderi egală cu cea a asociatului care adus în societate cota cea mai
mică de capital.
În actul constitutiv sunt interzise clauzele leonine, acele înțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului elegeri care stipulează în favoarea
unui asociat totalitatea câși licit, în acord cu ordinea publică și buneletigurilor sau prin care s-a convenit ca unul sau mai mul țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i
asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i să fie scutițiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i de a participa la pierderi.

 Plata dividendelor. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a

asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor sau, după caz, prin legile speciale, dar nu mai târziu de și anume: bani,ase luni de la data aprobării
situații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor financiare anuale aferente exerciții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iului financiar încheiat1. În caz contrar, societatea
datorează, după acest termen, dobândă penalizatoare calculată conform art. 3 din Ordonanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a
Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și anume: bani,i penalizatoare pentru obligații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii
băneși anume: bani,ti, precum și anume: bani,i pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar,
aprobată prin Legea nr. 43/2012, dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a
acții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionarilor care a aprobat situații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia financiară aferentă exerciții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iului financiar încheiat nu s-a stabilit
o dobândă mai mare (art. 67 alin. (2) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor). Dreptul la acțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iunea de restituire a
dividendelor plătite contrar legii se prescrie în termen de trei ani de la data distribuirii lor
(art. 67 alin. (5) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
Dividendele care se cuvin după data transmiterii acții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunilor aparții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.in cesionarului, în afară de cazul
în care părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile au convenit altfel (art. 67 alin. (6) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
3.2. Condițiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iile de formă ale contractului de societate

7
A. Forma actului constitutiv
Actul constitutiv al societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii se încheie în formă scrisă sub semnătură privată, se semnează de
toții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, iar în cazul SA și anume: bani,i SCA ce se constituie prin subscripții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie publică, de fondatori (art. 5
alin. (6) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
Actul constitutiv îmbracă formă autentică obligatorie, potrivit art. 5 alin. (6) din Legea
societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, dacă:
– printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
– se constituie o SNC sau o SCS;
– se constituie o SA (sau o SCA) prin subscripții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie publică.
Prin depunerea la oficiul registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului sau, după caz, prin autentificare, actul constitutiv
dobândeși anume: bani,te dată certă (art. 5 alin. (7) coroborat cu art. 17 alin. (1) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
Semnatarii actului constitutiv, precum și anume: bani,i persoanele care au rol determinant în constituirea
societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii sunt considerații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i fondatori (art. 6 alin. (1) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor). Calitatea de fondatori
nu o pot avea persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru
una dintre infracții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunile contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iuni de corupții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie,
delapidare, infracții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iuni prevăzute de Legea nr.
656/2002 pentru prevenirea și anume: bani,i sancții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionarea spălării banilor, precum și anume: bani,i pentru instituirea unor
măsuri de prevenire și anume: bani,i combatere a finanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ării actelor de terorism, republicată, ori pentru
infracții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunile prevăzute de din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor (art. 6 alin. (2) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).

B. Cuprinsul contractului de societate

Art. 7 și anume: bani,i art. 8 din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor stabilesc cuprinsul actului constitutiv al SNC, SCS și anume: bani,i SRL,
respectiv al SA și anume: bani,i SCA.
Contractul de societate cuprinde clauze comune tuturor societă țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor, dar și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei clauze
specifice, potrivit formei juridice respective.
Clauzele comune privesc identificarea părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, individualizarea viitoarei societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i, caracteristicile
societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, gestiunea acesteia, drepturile și anume: bani,i obligații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, dizolvarea și anume: bani,i lichidarea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii
etc.
Clauzele contractului de societate sunt:
1. Clauze referitoare la identificarea asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor. Contractul de societate trebuie să prevadă:
 datele de identificare1 a asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor; la societatea în comandită simplă se vor arăta și anume: bani,i
asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii comanditații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i (art. 7 lit. a) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor);
 datele de identificare a fondatorilor; la societatea în comandită pe acții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iuni vor fi menții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i
și anume: bani,i asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii comanditații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i (art. 8 lit. a) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
2. Clauze referitoare la identificarea viitoarei societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i. Aceste clauze privesc forma
juridică a viitoarei societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i (SA, SNC etc.), denumirea (firma) și anume: bani,i sediul social (art. 7 lit. b) și anume: bani,i art.
8 lit. b) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
3. Clauze ce privesc caracteristicile societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii. Potrivit Legii societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, aceste clauze
privesc:
 obiectul de activitate al societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii, cu precizarea domeniului și anume: bani,i a activității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii principale (art. 7
lit. c), art. 8 lit. c));

8
 la SNC și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei SCS se va preciza capitalul social , cu menții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionarea aportului fiecărui asociat, în
numerar sau în natură, valoarea aportului în natură și anume: bani,i modul evaluării (art. 7 lit. d));
 la SRL se vor preciza numărul și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei valoarea nominală a păr țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor sociale , precum și anume: bani,i
numărul părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său (art. 7 lit. d));
 la SA și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei SCA, potrivit art. 8 lit. d), e), f), n):
– capitalul social subscris și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei cel vărsat și, în cazul în care are un capital autorizat,i, în cazul în care are un capital autorizat,
cuantumul acestuia;
– natura și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de ac țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iuni
acordate pentru acestea și, în cazul în care are un capital autorizat,i numele sau, după caz, denumirea persoanei care le-a adus
ca aport;
– numărul și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei valoarea nominală ale acțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iunilor. Dacă sunt mai multe tipuri de acț fals pentru a determina subscriereaiuni se
vor arăta valoarea nominală și, în cazul în care are un capital autorizat,i drepturile conferite fiecărei categorii de acț fals pentru a determina subscriereaiuni;
– orice restricț fals pentru a determina subscriereaie cu privire la transferul de acț fals pentru a determina subscriereaiuni;
– numărul acț fals pentru a determina subscriereaiunilor comanditarilor în SCA.
4. Clauze referitoare la conducerea și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei gestiunea societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii
De asemenea, conform Legii societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor:
 la SNC și anume: bani,i SCS se vor menții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iona asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii care reprezintă și anume: bani,i administrează societatea sau
administratorii neasociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit și anume: bani,i dacă ei
urmează să le exercite împreună sau separat (art. 7 lit. e));
 la SRL, dacă sunt numiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i cenzori sau este numit un auditor financiar se vor men ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iona datele
de identificare ale primilor cenzori, respectiv ale primului auditor financiar (art. 7 lit. e1));
 la SA și anume: bani,i SCA se vor menții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iona (art. 8 lit. g), g1), h), i)):
– datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administraț fals pentru a determina subscriereaie, respectiv a
primilor membri ai consiliului de supraveghere;
– puterile conferite administratorilor și, în cazul în care are un capital autorizat,i, după caz, directorilor, respectiv membrilor
directoratului, și, în cazul în care are un capital autorizat,i dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
– datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar;
– clauze privind conducerea, administrarea, funcț fals pentru a determina subscriereaionarea și, în cazul în care are un capital autorizat,i controlul gestiunii societăț fals pentru a determina subscriereaii
de către organele statutare, numărul membrilor consiliului de administraț fals pentru a determina subscriereaie sau modul
de stabilire a acestui număr.
5. Clauze privind durata societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii (art. 7 lit. h) și anume: bani,i art. 8 lit. j) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor). Actul
constitutiv trebuie să prevadă durata societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, care poate fi determinată sau nedeterminată.
6. Clauze cu privire la modalitatea de participare la profit și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei pierderi concretizate în
drepturi și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei obligațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii ale asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor/acțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ionarilor (art. 7 lit. f), art. 8 lit. k) din Legea
societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor):
 SNC, SCS și anume: bani,i SRL trebuie să precizeze partea fiecărui asociat la beneficii și anume: bani,i la pierderi;
 SA și anume: bani,i SCA trebuie să prevadă modul de distribuire a beneficiilor și anume: bani,i de suportare a pierderilor.
7. Clauze referitoare la înființiile de validitate (de valabilitate) ale contractului area de sedii secundare. Dispoziții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile art. 7 lit. g) și anume: bani,i art. 8 lit. l)
din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor sunt identice în privinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a acestei clauze. Astfel, actul constitutiv al
societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, indiferent de forma juridică, va cuprinde menții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iuni în legătură cu constituirea de sedii
secundare – sucursale, agenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, reprezentanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.e sau alte asemenea entității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i fără personalitate juridică

9
– atunci când se înființii impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ează odată cu societatea sau condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile pentru înființii impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.area lor ulterioară,
dacă se are în vedere pe viitor o atare înființii impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.are de către asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i.
8. Clauze cu privire la unele drepturi pe care le au ac țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ionarii în SA și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei SCA (art. 8 lit. m)
din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor). Acest tip de clauze privesc orice avantaj special acordat, în momentul
înființii impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ării societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii sau până în momentul în care societatea este autorizată să își anume: bani,i înceapă
activitatea, oricărei persoane care a participat la constituirea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii ori la tranzacții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii conducând
la acordarea autorizații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iei în cauză, precum și anume: bani,i identitatea beneficiarilor unor astfel de avantaje.
9. Clauze privind cuantumul total sau cel puțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului in estimativ al tuturor cheltuielilor pentru
constituire (art. 8 lit. o) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor), pentru actul constitutiv al SA sau SCA.
10. Clauze referitoare la dizolvarea și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei lichidarea societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii. Actul constitutiv al societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor,
indiferent de forma juridică a acestora, va cuprinde menții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iuni referitoare la condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile în care
societatea își anume: bani,i încetează activitatea, respectiv modul de dizolvare și anume: bani,i de lichidare (art. 7 lit. i) și anume: bani,i art.
8 lit. p) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor). Asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, de cele mai multe ori, reproduc dispoziții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile legale sau
fac trimitere la ele.
4. Statutul societățiiii
 Noțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iune
Statutul societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii este un act de natură consensuală, cu excepții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia statutului care stă la baza SRL
cu asociat unic.
Statutul și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei contractul de societate pot fi încheiate separat sau pot îmbrăca forma înscrisului
unic. i împreună și anume: bani,i separat se numesc acte constitutive. Ambele stau la baza SA, SCA și anume: bani,i SRL.
Societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile pot opta între a încheia două acte constitutive distincte – contract de societate și anume: bani,i statut
– sau a încheia unul singur, care să le cuprindă pe ambele (art. 5 din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor). Statutul
s-a impus SA, SCA și anume: bani,i SRL datorită complexității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii acestor entită ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i juridice și anume: bani,i necesită ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii dezvoltării
clauzelor contractului de societate.
Fiind o convenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie între asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i, statutul trebuie să îndeplinească condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile de valabilitate impuse
de art. 1.179 coroborat cu art. 1.882 din Codul civil, referitoare la consimții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ământ, capacitate,
obiect și anume: bani,i cauză.
În privinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor de formă, statutul se încheie sub semnătură privată sau în formă autentică
potrivit condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor cerute de art. 5 alin. (6) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor.
În cazurile în care contractul de societate și anume: bani,i statutul constituie acte distincte, statutul va cuprinde
datele de identificare ale părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor și anume: bani,i clauze reglementând organizarea, funcții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionarea și anume: bani,i desfăși anume: bani,urarea
activității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii (art. 5 alin. (5) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
5. Formalitățiiile necesare constituirii societățiiilor
Formalității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile necesare constituirii societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor sunt:
1. întocmirea actului sau actelor constitutiv(e) în forma cerută de lege;
2. înregistrarea și anume: bani,i autorizarea funcții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionării societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii.
În cazul constituirii SA și anume: bani,i SCA prin subscripții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie publică aceste formalității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i sunt precedate de
anumite operații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iuni speciale.
1. Întocmirea actului sau actelor constitutiv(e)

10
Aceasta presupune:
– redactarea actului sau actelor constitutiv(e) și anume: bani,i, dacă este cazul,
– autentificarea înscrisurilor actelor respective.

 Redactarea actului constitutiv. Înscrisul este redactat de asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i în cazurile în care legea
permite ca acesta să se încheie în formă scrisă sub semnătură privată.
Actul întocmit sub semnătură privată trebuie datat și anume: bani,i semnat de toții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, iar în caz de
subscripții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie publică, de fondatori. Potrivit art. 5 alin. (7) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, actul constitutiv
dobândeși anume: bani,te dată certă și anume: bani,i prin depunerea la oficiul registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului.
La autentificarea actului constitutiv (în situații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile prevăzute de art. 5 din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor)
sau, după caz, la darea de dată certă a acestuia se va prezenta dovada eliberată de oficiul
registrului comerțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ului privind disponibilitatea firmei și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei declarațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ia pe propria răspundere
privind dețiile de validitate (de valabilitate) ale contractului inerea calitățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată
(art. 17 alin. (1) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
La același licit, în acord cu ordinea publică și bunelei sediu vor putea funcțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iona mai multe societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i numai dacă imobilul, prin
structura lui și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei prin suprafațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului a sa utilă, permite funcțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ionarea mai multor societă țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului i în
încăperi diferite sau în spațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii distinct partajate. Numărul societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor ce func țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ionează într-
un imobil nu poate depăși licit, în acord cu ordinea publică și bunelei numărul de încăperi sau spa țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii distincte ob țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului inute prin partajare
(art. 17 alin. (4) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după caz, persoana care dă data
certă va refuza operații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunile solicitate dacă din documentații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia prezentată rezultă că nu sunt
îndeplinite condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile referitoare la disponibilitatea firmei și anume: bani,i la declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia pe propria răspundere
(art. 17 alin. (2) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
De obicei, pentru redactarea actelor constitutive asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii apelează la un avocat, notar sau la un
serviciu specializat din cadrul oficiului registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului.

 Autentificarea înscrisurilor actelor constitutive. Redactarea înscrisului pentru care legea

impune forma autentică se face în condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile Legii notarilor publici și anume: bani,i a activității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii notariale nr.
36/1995, republicată, cu modificările și anume: bani,i completările ulterioare.
Înscrisul actului constitutiv este prezentat notarului public pentru autentificare de către persoana
desemnată în calitate de administrator al societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii ori de către un asociat anume împuternicit.
Legea impune prezenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a tuturor asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor personal sau prin mandatar cu procură specială în
formă autentică.
La autentificarea actului sau actelor constitutiv(e) (sau la darea de dată certă), în cazurile
prevăzute la art. 5 alin. (6) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, se va prezenta dovada eliberată de oficiul
registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului privind disponibilitatea firmei, iar în cazul unui SRL cu unic asociat,
declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia pe propria răspundere privind deții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.inerea calității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii de asociat unic într-o singură societate
cu răspundere limitată.
Verificarea disponibilitățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii firmei (și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei a emblemei) se face de către oficiul registrului
comerțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a firmei
și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei/sau a emblemei (art. 39 alin. (8) din Legea nr. 26/1990, republicată). Dacă nu sunt îndeplinite
condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile referitoare la disponibilitatea firmei și anume: bani,i la declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia pe propria răspundere, notarul

11
public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după caz, persoana care dă dată certă va
refuza operații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunile solicitate.
Procedura de autentificare a actelor constitutive ale societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii este reglementată de Legea nr.
36/1995 la art. 89-1001 referitoare la autentificarea înscrisurilor. Astfel, notarul public are
competenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a să verifice legalitatea actelor constitutive a căror autentificare o face. Art. 9 din
Legea nr. 36/1995 prevede obligațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ia notarilor publici de a verifica actele pe care le
instrumentează pentru a nu cuprinde clauze contrare legii și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei bunelor moravuri . Dacă actul
cuprinde asemenea clauze, notarul public îi va refuza autentificarea. De asemenea, acesta va
verifica dacă sunt îndeplinite condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile de fond și anume: bani,i de formă ale înscrisurilor redactate de părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i ori
de către reprezentanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii lor, având posibilitatea să le aducă modificări și anume: bani,i completări
corespunzătoare cu acordul părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor.
Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, viitoarea societate dobândeși anume: bani,te anticipat capacitate de
folosinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă restrânsă, mai exact de la data redactării înscrisului sub semnătură privată, respectiv de
la data autentificării acestuia. Capacitatea de folosințiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ă restrânsă are în vedere numai
drepturile și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei obligațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iile asociațiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor referitoare la constituirea valabilă a societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii. Din
momentul dobândirii capacității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii de folosinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă, socie tatea dobândeși anume: bani,te și anume: bani,i capacitate de exerciții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iu.
Aceasta din urmă presupune posibilitatea îndeplinirii actelor juridice necesare constituirii
valabile a societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii de către administratorii societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii (persoane anume desemnate prin actele
constitutive), iar în lipsa acestora de către oricare dintre asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i.

2. Înregistrarea și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei autorizarea funcțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ionării societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii
 Societatea este supusă procedurii înmatriculării în registrul comerțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ului, înregistrării
fiscale și licit, în acord cu ordinea publică și bunelei autorizării funcțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ionării pe baza declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor-tip pe propria răspundere în temeiul
Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor la înregistrarea în registrul comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului a
persoanelor fizice, asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor familiale și anume: bani,i persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora,
precum și anume: bani,i autorizarea funcții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionării persoanelor juridice, cu modificările și anume: bani,i completările ulterioare.
Solicitarea efectuării înmatriculării în registrul comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului se face la biroul unic din cadrul
oficiului registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului în a cărui rază teritorială se va afla sediul societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii.

 Cererea privind înmatricularea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii în registrul comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului (în a cărui rază teritorială își anume: bani,i
va avea sediul societatea) se va face în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv
de către fondatori, primii administratori sau, dacă este cazul, de către primii membri ai
directoratului și anume: bani,i ai consiliului de administrații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie ori de către un împuternicit al acestora.
Cererea de înmatriculare trebuie însoții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ită de următoarele documente (art. 36 alin. (2) din Legea
societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor):
a) actul constitutiv al societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii;
b) dovada efectuării vărsămintelor în condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile actului constitutiv;
c) dovada sediului declarat și anume: bani,i a disponibilității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii firmei;
d) în cazul aporturilor în natură subscrise și anume: bani,i vărsate la constituire, actele privind proprietatea, iar
în cazul în care printre ele figurează și anume: bani,i imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care
sunt grevate;
e) actele constatatoare ale operații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunilor încheiate în contul societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii și anume: bani,i aprobate de asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i;
f) declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori și anume: bani,i, după caz, a
primilor directori, respectiv a primilor membri ai directoratului și anume: bani,i ai consiliului de

12
 supraveghere și anume: bani,i, dacă este cazul, a primilor cenzori, că îndeplinesc condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile prevăzute de
Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii. Spre exemplu, pentru
constituirea unor societăț fals pentru a determina subscriereai de asigurare, instituț fals pentru a determina subscriereaii de credit, societăț fals pentru a determina subscriereai de servicii de investiț fals pentru a determina subscriereaii
financiare, cererea trebuie însoț fals pentru a determina subscriereaită de o autorizaț fals pentru a determina subscriereaie de la Autoritatea de Supraveghere
Financiară1.
Dacă persoanele menții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionate nu au respectat termenul legal în privinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a cererii de înmatriculare,
oricare asociat poate cere oficiului registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului efectuarea înmatriculării, după ce, prin
notificare sau scrisoare recomandată, le-a pus în întârziere, iar ele nu s-au conformat în cel mult
opt zile de la primire (art. 47 alin. (1) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).

 La înmatricularea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, ca și anume: bani,i la schimbarea sediului social, potrivit art. 17 alin. (3) din
Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, solicitantul va prezenta la sediul oficiului registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului următoarele
acte:
a) documentul care atestă dreptul de folosinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă asupra spații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iului cu destinații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie de sediu social
înregistrat la organul fiscal din cadrul Agenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iei Nații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionale de Administrare Fiscală în a cărui
circumscripții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie se situează imobilul cu destinații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie de sediu social;
b) un certificat emis de ANAF care certifică faptul că pentru imobilul cu destinații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie de sediu
social nu a fost înregistrat un alt document ce atestă cedarea dreptului de folosinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă asupra
aceluiași anume: bani,i imobil, cu titlu oneros sau gratuit, ori existenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a altor contracte prin care s-a cedat
dreptul de folosinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă asupra aceluiași anume: bani,i imobil, după caz;
c) o declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie pe propria răspundere în formă autentică privind respectarea condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor
referitoare la sediul social, în cazul în care din certificatul emis de ANAF rezultă că sunt deja
înregistrate la organul fiscal alte documente care atestă cedarea dreptului de folosinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă asupra
aceluiași anume: bani,i imobil cu destinații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ie de sediu social, prevăzute la art. 17 alin. (4) din Legea
societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor.

 Cererea de înmatriculare (înregistrare) a societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii se soluții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionează de judecătorul-delegat la
oficiul registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului de către preși anume: bani,edintele tribunalului (acesta poate delega și anume: bani,i mai mulții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i
judecători, delegarea făcându-se la începutului fiecărui an judecătoresc).
În acții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunea de verificare a legalității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii constituirii societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, judecătorul-delegat are drep tul să
dispună motivat administrarea de dovezi și anume: bani,i efectuarea unei expertize, în contul părții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor (art. 37
alin. (3) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).
În cazul SA, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate oricărei persoane care a participat
la constituirea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii sau la tranzacții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii conducând la acordarea autorizații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iei, operații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iuni încheiate
de fondatori pe seama societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii care se constituie și anume: bani,i pe care urmează să le ia asupra sa,
judecătorul-delegat numeși anume: bani,te, în termen de cinci zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i
experții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i din lista experții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor autorizații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i pentru întocmirea unui raport de expertiză (în condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile art.
38 alin. (1) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).

 Îndeplinirea cerinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.elor legale conduce la înregistrarea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii în registrul comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului.
Astfel, judecătorul-delegat:
– va pronunțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului a o încheiere în termen de cinci zile de la constatarea îndeplinirii acestor cerinții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.e;
– va autoriza constituirea societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii; și anume: bani,i

13
– va dispune înmatricularea ei în registrul comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului.
Societatea dobândeși licit, în acord cu ordinea publică și bunelete personalitate juridică de la data înmatriculării în registrul
comerțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ului. Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ării încheierii
judecătorului-delegat prin care se autorizează înmatricularea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii. (art. 41 alin. (1) și anume: bani,i (2) din
Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor)

 Reprezentanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii sunt obligații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i să depună la oficiul registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului semnăturile
lor:
– la data depunerii cererii de înregistrare, dacă au fost numiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i prin actul constitutiv; sau
– în termen de 15 zile de la alegere, pentru cei aleși anume: bani,i în timpul funcții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionării societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii (art. 45
alin. (1) din Legea societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor).

 Actele înregistrate astfel în registrul comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului devin opozabile terții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor, cu excepții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia cazurilor
în care legea prevede condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia cumulativă a publicării acestora în Monitorul Oficial al României.

 La înmatriculare, societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ii i se eliberează certificatul de înregistrare, care conții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ine
numărul de ordine din registrul comerțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ului și anume: bani,i codul de identificare fiscală – CIF 1 atribuit de
Ministerul Finanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.elor Publice, însoții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.it de încheierea judecătorului-delegat.
Solicitarea înregistrării fiscale a unei societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i se face prin depunerea cererii de înregistrare la
biroul unic din cadrul oficiului registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului de pe lângă tribunal, iar atribuirea codului
de identificare fiscală de către Ministerul Finanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.elor Publice este condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionată de admiterea
cererii de înregistrare în registrul comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului de către judecătorul-delegat.
Atributul fiscal este atași anume: bani,at codului unic de înregistrare și anume: bani,i are semnificații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia categoriei de plătitor de
taxe și anume: bani,i impozite la bugetul de stat.
Dacă atributul fiscal are valoarea „RO”, acesta atestă că persoana juridică a fost luată în eviden ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a
organului fiscal ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată.

 La înregistrarea modificărilor actului constitutiv al societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, acesteia i se eliberează
certificatul de înscriere de mențiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iuni, însoții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.it de încheierea judecătorului-delegat.
Certificatul de înregistrare și anume: bani,i, după caz, certificatul de înscriere de mențiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iuni se eliberează în
termen de trei zile, respectiv cinci zile, calculate de la data înregistrării (potrivit dispoziții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor
Codului de procedură civilă, dacă judecătorul-delegat nu dispune altfel).
Extrasul de registru emis de oficiul registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului de pe lângă tribunal (valabil 30 de zile
de la emitere) este actul care dovedeși anume: bani,te pe parcursul existenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ei societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii starea acesteia,
referitoare la: funcții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionare, insolvenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ă, reorganizare judiciară, faliment sau suspendarea temporară
a activității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii. Extrasul de registru se eliberează în cel mult 24 de ore de la data înregistrării cererii.

 Procedura de atribuire a codului de înregistrare fiscală. Cererea pentru solicitarea

înregistrării fiscale se face prin depunerea acesteia la biroul unic din cadrul oficiului registrului
comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului de pe lângă tribunal, iar codul unic de înregistrare care se atribuie de Ministerul
Finanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.elor Publice se acordă dacă cererea de înregistrare în registrul comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului este admisă de
judecătorul-delegat.
Oficiile registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului de pe lângă tribunale transmit direct sau prin intermediul Oficiului
Nații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ional al Registrului Comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului, pe cale electronică, Ministerului Finanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.elor Publice datele

14
referitoare la înregistrările efectuate în registrul comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului și anume: bani,i cele conții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.inute în cererea de
înregistrare fiscală, în vederea atribuirii codului unic de înregistrare fiscală de către Ministerul
Finanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.elor Publice.
Ministerul Finanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.elor Publice atribuie pe baza datelor transmise codul unic de înregistrare în
termen de maxim opt ore1. Acest cod este utilizat de toate sistemele informatice care prelucrează
date privind societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile (și anume: bani,i celelalte persoane juridice – solicitanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i), precum și anume: bani,i de acestea în
relații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile cu terții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii, inclusiv cu autorității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile și anume: bani,i instituții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile publice, pe toată durata funcții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionării lor.

 Publicarea în Monitorul Oficial. După efectuarea înmatriculării societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii în registrul
comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului, un extras2 al încheierii judecătorului-delegat se comunică, din oficiu, Regiei
Autonome „Monitorul Oficial”, spre publicare, pe cheltuiala solicitantului.
Oficiul registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului va menții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iona pe extrasul încheierii judecătorului-delegat codul unic
de înregistrare atribuit și anume: bani,i numărul de ordine din registrul comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului. Acest document poate fi
transmis și anume: bani,i pe cale electronică.
Încheierea judecătorului-delegat se publică integral în Monitorul Oficial al României, Partea a
IV-a, la cererea și anume: bani,i pe cheltuiala solicitantului.

 Procedura autorizării funcțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ionării societățiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ilor. Prin autorizarea funcțiile de validitate (de valabilitate) ale contractului ionării se înții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.elege
asumarea de către societate a responsabilității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii privitoare la legalitatea desfăși anume: bani,urării activită ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor
declarate.
Potrivit art. 15 din Legea 359/2004, în vederea eliberării certificatului de înregistrare sau, după
caz, a certificatului de înscriere de men țiile de validitate (de valabilitate) ale contractului iuni de către biroul unic din cadrul oficiului
registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului de pe lângă tribunal, societatea are obliga ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia să depună, odată cu cererea
de înregistrare și anume: bani,i actele doveditoare, declara ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia-tip pe pro pria răspundere, semnată de asociații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i
sau de administratori, din care să rezulte, după caz, că:
– societatea nu desfăși anume: bani,oară la sediul social sau la sediile secundare activității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile declarate o
perioadă de maximum trei ani;
– societatea îndeplineși anume: bani,te condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile de funcții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionare prevăzute de legislații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia specifică în domeniul
prevenirii și anume: bani,i stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-veterinar, protecții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iei mediului și anume: bani,i protecții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iei
muncii, pentru activității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile precizate în declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia-tip.
Datele din declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile-tip se vor înregistra în registrul comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului de pe lângă tribunal.
Procedura de autorizare a funcții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionării pe baza declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iei-tip pe propria răspundere se desfăși anume: bani,oară
prin intermediul biroului unic din cadrul oficiului registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului de pe lângă tribunal, la
care societatea are obligații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ia înregistrării sediului social.
Oficiile registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului efectuează următoarele activității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i:
– primesc, verifică, înregistrează cererile de înregistrare și anume: bani,i actele depuse, precum și anume: bani,i
declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile-tip;
– încasează taxele și anume: bani,i tarifele pentru operații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iunile efectuate de oficiile registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului,
precum și anume: bani,i cele datorate altor autorității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.i implicate în procedura de înregistrare;
– ții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.in evidenții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.a declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor-tip în sistem computerizat;
– transmit autorității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor publice competente declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile-tip, în copie și anume: bani,i pe cale electronică,
datele de identificare ale persoanelor juridice înregistrate în registrul comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului;

15
– completează și anume: bani,i emit în termen certificatele constatatoare privind înregistrarea declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor-
tip;
– urmăresc termenele prevăzute de Legea nr. 359/2004 și anume: bani,i eliberează societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor certificatele de
înregistrare, certificatele de înscriere de menții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iuni, încheierile judecătorului-delegat și anume: bani,i
certificatele constatatoare.
Certificatele constatatoare se eliberează de biroul unic din cadrul oficiului registrului
comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului de pe lângă tribunal, pe baza declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor-tip, odată cu certificatul de înregistrare
sau certificatul de înscriere de menții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iuni.
Certificatul constatator reprezintă dovada că:
 s-a înregistrat declaraț fals pentru a determina subscriereaia-tip pe propria răspundere din care rezultă că la sediul social
sau secundar nu se desfăși, în cazul în care are un capital autorizat,oară activităț fals pentru a determina subscriereaile prevăzute în actul constitutiv sau modificator;
 s-a înregistrat declaraț fals pentru a determina subscriereaia-tip pe propria răspundere din care rezultă că sunt îndeplinite
condiț fals pentru a determina subscriereaiile de funcț fals pentru a determina subscriereaionare prevăzute de legislaț fals pentru a determina subscriereaia specifică (în domeniul prevenirii și, în cazul în care are un capital autorizat,i
stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-veterinar, protecț fals pentru a determina subscriereaiei mediului și, în cazul în care are un capital autorizat,i protecț fals pentru a determina subscriereaiei muncii)
pentru activităț fals pentru a determina subscriereaile declarate;
 s-a înregistrat declaraț fals pentru a determina subscriereaia-tip pe propria răspundere din care rezultă modificările
intervenite faț fals pentru a determina subscriereaă de declaraț fals pentru a determina subscriereaia-tip anterioară.
Oficiul registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului de pe lângă tribunal transmite autorității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor publice competente 1 în
vederea efectuării controlului copiile declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iilor-tip și anume: bani,i pe cale electronică, datele de identificare
a societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor comerciale (solicitanții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor) în termen de 30 de zile de la data înregistrării în registrul
comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului.
Dacă autorității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile publice competente constată că nu sunt îndeplinite condiții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.iile legale de
funcții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionare, notifică acest fapt societății impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii comerciale respective (solicitantului), la sediul
înregistrat, acordând un termen în vederea remedierii neregularității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor constatate. În cazul în care
acestea nu sunt remediate, autorității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ile publice competente notifică oficiului registrului
comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului de pe lângă tribunal actul prin care s-a interzis desfăși anume: bani,urarea activității impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ii (în trei zile de
la emiterea acestuia).
Arhivarea tuturor documentelor aferente procedurii de autorizare a funcții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ionării pe baza
declarații impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ilor-tip pe propria răspundere este asigurată de oficiile registrului comerții impuse de dispozițiile art. 1.179 coroborat cu art.ului.

16
CAPITOLUL V Constituirea societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor pe acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iuni și a societăților în comandită pe i a societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor în comandită pe
acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iuni.

1. Precizări prealabile
Potrivit Legii societăților:ilor:
 Societăților:ile pe acților:iuni i societăților:ile în comandită pe acților:iuni au la bază contractul de societate
i statutul (art. 5 alin. (1)).
Contractul de societate i statutul pot fi încheiate separat sau sub forma unui înscris unic,
denumit act constitutiv (art. 5 alin. (3)).
SA, respectiv SCA se constituie prin două modalităților:i:
1. prin subscriere integrală și a societăților în comandită pe i simultană a capitalului social de către semnatarii actului
constitutiv;
2. prin subscripților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie publică. (art. 9 alin. (1))
În cazul constituirii prin subscripților:ie publică, actul constitutiv al SA trebuie să îmbrace forma
autentică (art. 5 alin. (6) lit. c)).
2. Constituirea prin subscriere integrală și a societăților în comandită pe i simultană
a capitalului social
Potrivit Legii societăților:ilor:
 Pentru a se constitui prin subscriere simultană a capitalului, viitoarea societate trebuie să
îndeplinească următoarele condiților:ii:
 Numărul acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ionarilor nu poate fi mai mic de doi (art. 10 alin. (3)). După constituirea
acesteia, dacă societatea are mai pu ților:in de doi ac ților:ionari pe o perioadă mai lungă de nouă luni,
orice persoană interesată poate solicita instanților:ei dizolvarea societăților:ii. Aceasta nu va fi dizolvată
dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătore ti de dizolvare, numărul minim de
acților:ionari prevăzut de Legea societăților:ilor este reconstituit.
 Capitalul social vărsat la constituire nu poate fi mai mic de 30% din cel subscris.
Diferenților:a de capital social subscris va fi vărsată:
– pentru acților:iunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data
înmatriculării societăților:ii;
– pentru acților:iunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult doi ani de la data
înmatriculării. (art. 9 alin. (2))
Prin această modalitate capitalul social se formează prin aporturile asociaților:ilor care înființilor:ează
societatea. Capitalul social al SA i SCA nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea
modifica, cel mult o dată la doi ani, valoarea minimă a capitalului social, ților:inând seama de rata de
schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei a sumei de 25.000 euro (art.
10 alin. (1)).
Cu excepților:ia cazului în care societatea se transformă dintr-o formă juridică în alta, capitalul social
al societăților:ilor prevăzute mai sus nu poate fi redus sub minimul legal prin adoptarea unei hotărâri
de majorare de capital în acela i timp cu hotărârea de reducere a capitalului. În cazul încălcării
acestor dispoziților:ii, orice persoană interesată se poate adresa instanților:ei pentru a cere dizolvarea

1
societăților:ii. Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii
judecătore ti de dizolvare, capitalul social este adus la valoarea minimului legal prevăzut de
Legea societăților:ilor.
După subscrierea integrală a capitalului i efectuarea vărsământului de 30% din capitalul social
subscris, asociaților:ii vor putea trece la constituirea SA, prin încheierea actelor constitutive și a societăților în comandită pe i
îndeplinirea formalităților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor prevăzute de lege . În cazul acestei modalităților:i capitalul social al
societăților:ii se formează în acela i timp cu încheierea actelor constitutive.
3. Constituirea prin subscripților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie publică
 Această modalitate de constituire se iniților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iază de asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii care nu au suficiente mijloace
financiare pentru a vărsa minimul cerut de lege.
Condiților:iile referitoare la constituirea SA prin subscripților:ie publică sunt prevăzute la art. 21 alin. (1) i
(2) din Legea societăților:ilor, după cum urmează:
– existenților:a a minim doi acților:ionari;
– întregul capital social a fost subscris;
– fiecare acceptant – persoană care acceptă subscrierea, denumită acceptant sau subscriitor – a
vărsat în numerar jumătate din valoarea ac ților:iunilor subscrise la CEC SA ori la o bancă sau la
una dintre unităților:ile acestora. Restul de capital subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni
de la înmatriculare;
– acților:iunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral.
Vărsămintele astfel efectuate pentru constituirea SA prin subscripților:ie publică vor fi predate
persoanelor însărcinate cu încasarea lor prin actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziților:ii,
persoanelor desemnate prin decizie a consiliului de administraților:ie, respectiv a directoratului, după
prezentarea certificatului la oficiul registrului comerților:ului, din care rezultă înmatricularea
societăților:ii (art. 29 alin. (1) din Legea societăților:ilor).
În cazul în care constituirea societăților:ii nu a avut loc, restituirea vărsămintelor se face direct
acceptanților:ilor.
Capitalul social se formează astfel prin subscripților:ie publică, procedură iniților:iată de fondatori prin
oferta de subscriere adresată oricărei persoane care are mijloace financiare i dore te să devină
asociat prin cumpărarea de acților:iuni.

 Prospectul de emisiune
Primul act al fondatorilor este întocmirea unui prospect de emisiune, care trebuie să
cuprindă o informare completă asupra datelor ce privesc viitoarea societate i care să permită
publicului ca, în cuno tinților:ă de cauză, să facă subscrieri.
Astfel, prospectul de emisiune trebuie să conților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ină aceleași a societăților în comandită pe i clauze prevăzute pentru actul
constitutiv (de la art. 8 din Legea societăților:ilor), mai puților:in cele referitoare la administratori i
directori, respectiv la membrii directoratului i ai consiliului de supraveghere, precum i la
cenzori sau, după caz, la auditorul financiar.
De asemenea, potrivit Legii societăților:ilor:
Prospectul de emisiune trebuie să stabilească data încheierii subscripților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iei (art. 18 alin. (1)).

2
Semnat de fondatori în formă autentică, prospectul de emisiune trebuie depus la registrul
comerților:ului din judeților:ul în care se va stabili sediul societăților:ii, pentru ca judecătorul-delegat (la
oficiul registrului comerților:ului) constatând îndeplinirea condiților:iilor prevăzute de lege să autorizeze
publicarea lui (art. 18 alin. (3)).
Prospectele de emisiune care nu cuprind toate menților:iunile sunt sancților:ionate cu nulitate (art. 18
alin. (4)).
Legea societăților:ilor nu reglementează conților:inutul i forma acestei publicităților:i. În practică,
publicitatea se face în presă.

 Subscrierea acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iunilor

Luând cuno tinților:ă, prin faptul publicării, de conților:inutul prospectului de emisiune, persoanele
interesate î i manifestă voinților:a de a deveni acților:ionari ai viitoarei societăților:i prin cumpărarea de
acților:iuni. Actul subscrierii este un contract încheiat între subscriitori și a societăților în comandită pe i fondatori.
Subscriitorii trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciților:iu pentru a îndeplini un astfel de act.
Potrivit Legii societăților:ilor:
Subscrierile de acților:iuni se vor face pe unul sau pe mai multe exemplare ale prospectului de
emisiune al fondatorilor, vizate de judecătorul-delegat (art. 19 alin. (1)).
Subscrierea va cuprinde: numele i prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul
subscriitorului; numărul, în litere, al acților:iunilor subscrise; data subscrierii i declaraților:ia expresă că
subscriitorul cunoa te i acceptă prospectul de emisiune (art. 19 alin. (2)).
În cazul în care subscrierile publice depăși a societăților în comandită pe esc capitalul social prevăzut în prospectul de
emisiune sau sunt mai mici decât acesta, fondatorii sunt obliga ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i să supună aprobării
adunării constitutive majorarea sau, după caz, reducerea capitalului social la nivelul
subscripților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iei (art. 22).
Acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral.

 Rolul adunării constitutive și a societăților în comandită pe i al fondatorilor în procedura de constituire a societă ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii pe
acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iuni prin subscripților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie publică
Potrivit Legii societăților:ilor:
La adunarea constitutivă participă fondatorii și a societăților în comandită pe i persoanele care acceptă subscripților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ia, numiților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i
acceptanților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i sau subscriitori.
Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenților:i jumătate plus unu din numărul acceptanților:ilor
i ia hotărâri cu votul majorităților:ii simple a celor prezenților:i (art. 25 alin. (4)).
Fondatorii au obligaților:ia să întocmească lista acceptanților:ilor, cu menților:ionarea numărului acților:iunilor
fiecăruia. Lista va fi afi ată la locul unde se va ților:ine adunarea, cu cel pu ților:in cinci zile înainte de
adunare. (art. 23)
Adunarea constitutivă alege un pre edinte i doi sau mai mulților:i secretari. Participarea
acceptanților:ilor la adunare va fi constatată prin liste de prezenților:ă, semnate de fiecare dintre ei i
vizate de pre edinte i de unul dintre secretari. (art. 24 alin. (1))

3
Înainte de a intra în ordinea de zi a adunării, oricare dintre acceptanților:i are dreptul să facă
observaților:ii asupra listei afi ate de fondatori, iar adunarea constitutivă este cea care decide asupra
observaților:iilor.
În adunarea constitutivă, fiecare acceptant are dreptul la un vot, indiferent de ac ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iunile
subscrise. Acceptantul poate fi prezent la adunare sau reprezentat prin procură specială. (art. 25
alin. (1))
Nimeni nu poate reprezenta mai mult de cinci acceptanților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i. Acceptanților:ii care au constituit
aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare la aporturile lor, chiar dacă ei sunt
i subscriitorii de acților:iuni în numerar ori se prezintă ca mandatari ai altor acceptanților:i. (art. 25 alin.
(2) i (3))
Dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a participat la
constituirea societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii sau la tranzacților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii conducând la acordarea autorizaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iei, opera ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iuni
încheiate de fondatori pe seama societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii ce se constituie și a societăților în comandită pe i pe care aceasta urmează să le ia
asupra sa, fondatorii vor solicita judecătorului-delegat numirea unuia sau mai multor
experților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i (art. 26 alin. (1)).
Raportul expertului sau experților:ilor va fi pus la dispoziților:ia subscriitorilor, la locul unde urmează să
se întâlnească adunarea constitutivă (art. 26 alin. (2)).
Dacă valoarea aporturilor în natură, stabilită de experților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i, este inferioară cu o cincime
aceleia prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare acceptant se poate
retrage, anunților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ându-i pe fondatori, până la data fixată pentru adunarea constitutivă (art. 27
alin. (2)).
Acților:iunile revenind acceptanților:ilor care s-au retras pot fi preluate de fondatori în termen de 30 de
zile sau, ulterior, de alte persoane, pe cale de subscripților:ie publică (art. 27 alin. (3)).
La SA, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate oricărei persoane care a participat la
constituirea societăților:ii sau la tranzacților:ii conducând la acordarea autorizaților:iei, operaților:iuni încheiate
de fondatori pe seama societăților:ii ce se constituie i pe care aceasta urmează să le ia asupra sa,
judecătorul-delegat nume te, în termen de cinci zile de la înregistrarea cererii de înmatriculare,
unul sau mai mulților:i experților:i din lista experților:ilor autorizaților:i. Ace tia vor întocmi un raport, în
condiților:iile menților:ionate ale art. 38 alin. (1) din Legea societăților:ilor.
Fondatorii vor depune raportul la oficiul registrului comerților:ului în termen de 15 zile de la data
aprobării sale. Registrul comerților:ului va transmite o notificare cu privire la această depunere către
Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, pentru a fi publicată.
Nu pot fi experților:i, potrivit art. 39 din Legea societăților:ilor:
– rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ori soților:ii acestora care au constituit aporturi
în natură sau ai fondatorilor;
– persoanele care primesc, sub orice formă, pentru funcților:iile pe care le îndeplinesc, altele decât
aceea de expert, un salariu ori o remuneraților:ie de la fondatori sau de la cei care au constituit
aporturi în natură;
– orice persoană căreia, ca urmare a relaților:iilor sale de afaceri, de muncă sau de familie, îi
lipse te independenților:a pentru a realiza o evaluare obiectivă a aporturilor în natură, potrivit
normelor speciale care reglementează profesia.
De asemenea, potrivit Legii societăților:ilor:

4
În cadrul acestei proceduri, adunarea constitutivă are următoarele obligaților:ii:
– verifică existenților:a vărsămintelor;
– examinează i validează raportul experților:ilor de evaluare a aporturilor în natură;
– aprobă participările la profit ale fondatorilor i operaților:iunilor încheiate în contul societăților:ii;
– discută i aprobă actul constitutiv al societăților:ii, membrii prezenților:i reprezentând, în acest scop,
i pe cei absenților:i, i îi desemnează pe aceia care se vor prezenta pentru autentificarea actului
i îndeplinirea formalităților:ilor cerute pentru constituirea societăților:ii;
– nume te primii membri ai consiliului de administraților:ie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, i primii cenzori sau, după caz, primul auditor financiar. (art. 28)
Adunarea constitutivă este cea care va hotărî asupra cotei din profitul net ce revine fondatorilor
unei societăților:i care se constituie prin subscripților:ie publică. Cota-parte din profit nu poate depăși a societăților în comandită pe i
6% din profitul net și a societăților în comandită pe i nu poate fi acordată pe o perioadă mai mare de cinci ani de la data
constituirii societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii. (art. 32 alin. (1) i (2))
Dacă se majorează capitalul social, drepturile fondatorilor pot fi exercitate numai asupra
profitului corespunzător capitalului social iniților:ial (art. 32 alin. (3)).
De cota-parte de 6% din profit beneficiază numai persoanele fizice cărora li s-a recunoscut
calitatea de fondator prin actul constitutiv (art. 32 alin. (4)).
Dacă societatea se dizolvă anticipat, fondatorii au dreptul să ceară daune de la societate numai în
cazul în care dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor. Dreptul la acților:iunea în daune se
prescrie în termen de ase luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a
IV-a, a hotărârii AGA care a decis dizolvarea anticipată.

 Îndatoririle fondatorilor în procedura de constituire a SA prin subscrip ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie publică.
Răspunderea fondatorilor și a societăților în comandită pe i a primilor administratori
Fondatorii au un rol determinant în constituirea SA prin subscripților:ie publică deoarece:
– întocmesc i lansează prospectul de emisiune;
– organizează subscrierea acților:iunilor;
– convoacă adunarea constitutivă.
Prin îndeplinirea formalităților:ilor referitoare la constituirea societăților:ii, fondatorii iau asupra lor
consecinților:ele actelor i ale cheltuielilor necesare constituirii acesteia, iar dacă societatea nu se
constituie, din orice cauză, ei nu se pot îndrepta împotriva acceptanților:ilor (art. 30 alin. (1) din
Legea societăților:ilor).
După constituirea societăților:ii, fondatorii sunt obligaților:i să predea în termen de cinci zile consiliului
de administraților:ie, respectiv directoratului documentele i corespondenților:a referitoare la constituirea
societăților:ii.
De asemenea, potrivit Legii societăților:ilor:
Din momentul constituirii societăților:ii, fondatorii i primii membri ai consiliului de
administraților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie, respectiv ai directoratului și a societăților în comandită pe i ai consiliului de supraveghere sunt solidar
răspunzători faților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ă de societate și a societăților în comandită pe i de terților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i pentru:
– subscrierea integrală a capitalului social i efectuarea vărsămintelor stabilite de lege sau de
actul constitutiv;

5
– existenților:a aporturilor în natură;
– veridicitatea publicaților:iilor făcute în vederea constituirii societăților:ii. (art. 31 alin. (1))
Fondatorii sunt răspunzători de valabilitatea operaților:iunilor încheiate în contul societăților:ii înainte
de constituire i luate de aceasta asupra sa (art. 31 alin. (2)).
Totodată, alături de reprezentanților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii și a societăților în comandită pe i de primii membri ai organelor de conducere,
de administrare și a societăților în comandită pe i de control ale societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii, fondatorii răspund nelimitat și a societăților în comandită pe i solidar pentru
prejudiciul cauzat prin neregularităților:ile ce rezultă din încălcarea cerinților:elor legale de constituire a
societăților:ii (art. 49):
 Când actul constitutiv nu cuprinde menților:iunile prevăzute de lege ori cuprinde clauze prin care
se încalcă o dispoziților:ie imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o cerinților:ă legală pentru
constituirea societăților:ii. În acest caz, judecătorul-delegat, din oficiu sau la cererea oricăror
persoane care formulează o cerere de intervenților:ie, va respinge, prin încheiere, motivat, cererea
de înmatriculare, în afară de cazul în care asociaților:ii înlătură asemenea neregularităților:i.
Judecătorul-delegat va lua act în încheiere de regularizările efectuate. Dacă au fost formulate
cereri de intervenților:ie, judecătorul va cita intervenienților:ii i se va pronunților:a asupra cererilor
acestora potrivit art. 61 i următoarele din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, republicată, cu modificările i completările ulterioare.
 Când fondatorii sau reprezentanților:ii societăților:ii nu au cerut înmatricularea societăților:ii în termen
legal. În acest caz, oricare asociat poate cere oficiului registrului comerților:ului efectuarea
înmatriculării, după ce, prin notificare sau scrisoare recomandată, i-a pus în întârziere pe
fondatori i ace tia nu s-au conformat în cel mult opt zile de la primire. Dacă înmatricularea
nu s-a efectuat în termenul precizat mai sus, asociaților:ii sunt eliberaților:i de obligaților:iile ce decurg
din subscripților:iile lor, după trecerea a trei luni de la data autentificării actului constitutiv, în
afară de cazul în care acesta prevede altfel. Dacă un asociat a cerut îndeplinirea formalităților:ilor
de înmatriculare, nu se va mai putea pretinde de niciunul dintre ei eliberarea de obligaților:iile ce
decurg din subscripților:ie.
 Când au fost constatate unele neregularităților:i după înmatriculare. În acest caz, societatea este
obligată să ia măsuri pentru înlăturarea lor în cel mult opt zile de la data constatării acelor
neregularităților:i. Dacă societatea nu se conformează, orice persoană interesată poate cere
tribunalului să oblige organele societăților:ii, sub sancților:iunea plăților:ii de daune-interese potrivit
dreptului comun, să se regularizeze. Dreptul la acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iunea în regularizare se prescrie prin
trecerea unui termen de un de la data înmatriculării societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii. (art. 46-48)
După constituirea societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii, adunarea generală nu va putea da descărcare fondatorilor i
primilor administratori, respectiv ai directoratului i ai consiliului de supraveghere pentru
răspunderea ce le revine în cazurile precizate mai sus, timp de cinci ani, inclusiv pentru:
– actele sau faptele pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege. Actele sau
faptele respective nu pot fi opuse terților:ilor, în afară de cazul în care societatea face dovada că
ace tia le cuno teau (art. 50 alin. (1));
– operaților:iunile efectuate de societate înainte de a 16-a zi de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a, a încheierii judecătorului-delegat. Acestea nu sunt
opozabile terților:ilor dacă dovedesc că au fost în imposibilitate de a lua cuno tinților:ă despre ele
(art. 50 alin. (2)). Terților:ii pot invoca însă actele sau faptele cu privire la care nu s-a îndeplinit
publicitatea, în afară de cazul în care omisiunea publicităților:ii le lipse te de efecte (art. 51).

6
Potrivit art. 52 din Legea societăţilor, în caz de neconcordanţă între textul depus la oficiul
registrului comerţului şi cel publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în
presă, societatea nu poate opune terţilor textul publicat. Terţii pot opune societăţii textul publicat,
cu excepţia situaţiei în care societatea face dovada că ei cunoşteau textul depus la oficiul
registrului comerţului. Când neconcordanţa intervine din motive ce nu îi sunt imputabile
societăţii, oficiul registrului comerţului sau, după caz, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, la
cererea societăţii, va corecta menţiunea din registru, respectiv va republica textul, pe cheltuiala
sa.
De asemenea, fondatorii, reprezentanților:ii i alte persoane, care au lucrat în numele unei societăților:i în
curs de constituire, răspund nelimitat i solidar faților:ă de terților:i pentru actele juridice încheiate cu
ace tia în contul societăților:ii, în afară de cazul în care societatea, după ce a dobândit personalitate
juridică, le-a preluat asupra sa. După efectuarea formalităţilor de publicitate în legătură cu
persoanele care, ca organe ale societăţii, sunt autorizate să o reprezinte, societatea nu poate
opune terţilor nicio neregularitate la numirea acestora, cu excepţia cazului în care societatea face
dovada că terţii respectivi aveau cunoştinţă de această neregularitate. Societatea nu poate invoca
faţă de terţi numirile persoanelor menţionate sau încetarea funcţiilor acestora, dacă ele nu au fost
publicate în conformitate cu legea.
4. Condiților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iile de constituire a sucursalelor și a societăților în comandită pe i filialelor societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor
Înființilor:area sucursalelor i filialelor poate fi hotărâtă:
– fie în momentul constituirii societăților:ii, printr-o clauză expresă în cuprinsul actului constitutiv;
– fie ulterior, după constituirea societăților:ii, în cursul existenților:ei acesteia, printr-un act modificator
(act adiților:ional) al actului constitutiv, în condiților:iile art. 204 din Legea societăților:ilor.
4.1. Sucursala
Sucursala constituie o modalitate de extindere a societăților:ii fondatoare, menită să producă sau să
înstrăineze bunuri (mărfuri), să facă acte de administrare sau să presteze servicii pentru clientelă,
contribuind la realizarea obiectului ei specific de activitate.
Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii (art. 43 alin. (1) din
Legea societăților:ilor), o modalitate de descentralizare a activităților:ii societăților:ii-mamă care o
patronează, făcând parte din structura organică a acesteia. Sucursala dispune de o anumită
autonomie, însă în limitele stabilite de societate.
De asemenea, potrivit Legii societăților:ilor:
Sucursala se înregistrează, înainte de a-și a societăților în comandită pe i începe activitatea, în registrul comerților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ului din
judeților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ul în care va funcților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iona (art. 43 alin. (1)). Dacă este deschisă într-o localitate din același a societăților în comandită pe i
judeților pe acțiuni și a societăților în comandită pe sau în aceeași a societăților în comandită pe i localitate cu societatea fondatoare, ea se va înregistra în același a societăților în comandită pe i registru
al comerților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ului, însă distinct, ca înregistrare separată (art. 43 alin. (2)). Neavând personalitate
juridică, sucursala nu participă în nume propriu la circuitul civil.
Celelalte sedii secundare – agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii – sunt
dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor şi se menţionează numai în cadrul
înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal (art. 43 alin. (3)).
Nu se pot înființilor pe acțiuni și a societăților în comandită pe a sedii secundare sub denumirea de filială (art. 43 alin. (4)).

7
Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la registrul comerților:ului în condiților:iile
prevăzute de lege pentru reprezentanților:ii societăților:ii (art. 45 alin. (2)).
4.2. Filiala
Spre deosebire de sucursală, filiala este o societate înzestrată cu personalitate juridică (art. 42
din Legea societăților:ilor).
Particularitatea filialei faților:ă de societatea fondatoare decurge din consideraților:ii economice. În acest
sens, capitalul filialei include în mod necesar aportul subscris și a societăților în comandită pe i vărsat de una sau mai
multe societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i care o tutelează pe cea dintâi . Prin urmare, pe plan economic filiala este
dependentă de societatea fondatoare, de i din punct de vedere juridic este subiect distinct de
drept, autonom. Filiala are, prin urmare, patrimoniu propriu, distinct de cel al societăților:ii, încheind
contracte cu terților:ii în numele i pe contul său.
Potrivit art. 43 alin. (4) din Legea societăților:ilor, nu se pot înființilor pe acțiuni și a societăților în comandită pe a sedii secundare sub
denumirea de filială.
Filialele se înființilor pe acțiuni și a societăților în comandită pe ează în una dintre formele juridice prevăzute de art. 2 din Legea
societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor și a societăților în comandită pe i în condiților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iile prevăzute pentru acea formă: SNC, SCS, SA, SCA i SRL.
Condiților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iile de constituire și a societăților în comandită pe i regimul juridic al filialelor sunt aceleași a societăților în comandită pe i ca pentru formele
juridice de societate care le înființilor pe acțiuni și a societăților în comandită pe ează. (art. 42 din Legea societăților:ilor)

 Sucursalelor, filialelor, agenților:iilor i reprezentanților:elor înființilor:ate de societăților:ile străine în

România le sunt aplicabile dispoziților:iile Legii societăților:ilor referitoare la sucursale i filiale.
Societăților:ile străine pot înființilor:a în România astfel de dezmembrăminte numai dacă acest drept este
recunoscut de legea statutului lor organic (art. 44 din Legea societăților:ilor).
CAPITOLUL VI Formele juridice ale societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor

1. Precizări prealabile
Am arătat că societatea are două laturi:
– contractuală, care porne te de la dispoziților:iile art. 1.881 din Codul civil i define te societatea
în sensul de contract de societate1;
– instituților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ională, adică societatea este persoană juridică, subiect de drept. Latura
instituților:ională a societăților:ii se circumscrie personalităților:ii juridice a acesteia, corespunzătoare
formei juridice.
2. Clasificarea societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor
ü Prima clasificare a societăților:ilor comerciale de după anul 1989 a fost realizată de Legea nr.
15/1990 privind reorganizarea unităților:ilor economice de stat ca regii autonome i societăților:i
comerciale. Potrivit acestei legi, clasificarea se face în funcților:ie de titularul capitalului societă ților:ii.
Astfel, societăților:ile comerciale pot fi:
– societăților:i cu capital integral de stat;
– societăților:i cu capital mixt (de stat i privat);
– societăților:i cu capital integral privat.

8
În temeiul Legii nr. 15/1990, regiile autonome au luat ființilor:ă prin reorganizarea unităților:ilor
economice de stat în ramuri strategice ale economiei naților:ionale. Ele au personalitate juridică i
desfă oară o activitate comparabilă cu cea a societăților:ilor comerciale.
Prin Ordonanților:a de urgenților:ă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome s-a
modificat fundamental existenților:a acestora. Astfel, o parte dintre regii s-au desființilor pe acțiuni și a societăților în comandită pe at, o altă parte
s-au reorganizat sub formă de societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i naților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ionale sau companii naților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ionale, deoarece obiectul
activităților:ii lor este de interes public, iar cele considerate a funcților:iona în domenii esenților:iale ce
privesc interesele statului au continuat să existe în forma iniților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ială . Potrivit Legii nr. 15/1990,
societăților:ile naților:ionale i companiile naților:ionale sunt societăților:i.

ü Potrivit art. 2 din Legea societăților:ilor, societăților:ile cu personalitate juridică se constituie în una
dintre următoarele forme:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acților:iuni;
d) societate în comandită pe acților:iuni;
e) societate cu răspundere limitată.
Art. 3 alin. (2) i (3) din Legea societăților:ilor instituie un criteriu de clasificare a celor cinci for me de
societăților:i, acestea fiind după întinderea obligaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iilor pe care asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii și a societăților în comandită pe i le asumă pentru
datoriile contractate de societate în cursul activităților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii.
Astfel, potrivit Legii societăților:ilor, de i obligaților:iile sociale, indiferent de forma juridică a societăților:ii,
sunt garantate cu patrimonial social (art. 3 alin. (1)), întinderea lor este diferită după cum
urmează:
F Asociaților:ii în SNC i asociaților:ii comanditaților:i în SCS sau în comandită pe acților:iuni răspund
nelimitat și a societăților în comandită pe i solidar pentru obligaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iile sociale. Creditorii societăților:ii se vor îndrepta mai întâi
împotriva acesteia pentru obligaților:iile ei i, numai dacă societatea nu le plăte te în termen de
cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor
asociaților:i. (art. 3 alin. (2))
F Acților:ionarii, asociaților:ii comanditari, precum i asociaților:ii în SRL răspund numai până la
concurenților pe acțiuni și a societăților în comandită pe a capitalului social subscris. (art. 3 alin. (3))
Deosebim, prin urmare, societăților:i cu răspundere nelimitată, al căror prototip este SNC, i societăților:i
cu răspundere limitată, categorie din care fac parte SA i SRL.
Din punctul de vedere al răspunderii asociaților:ilor, societăților:ile în comandită au o poziților:ie
intermediară datorită prezenților:ei celor două categorii de asociaților:i/acților:ionari care răspund diferit:
– comanditaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii, care răspund nelimitat i solidar pentru obligaților:iile sociale; i
– comanditarii, a căror răspundere este limitată până la concurenților:a capitalului subscris.

ü În literatura de specialitate s-au propus i alte criterii de clasificare:

F În funcților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie de structura capitalului, sunt societăților:i al căror capital este fracților:ionat în părților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i
sociale i societăților:i al căror capital este fracților:ionat în acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iuni.

9
Prin parte socială se înților:elege cota din capitalul social care se cuvine asociatului, în schimbul
aportului său în societate. Capitalul social al SRL este divizat în părților:i sociale (art. 7 lit. d), art.
193, 202 i 203 din Legea societăților:ilor), iar cel al SNC i SCS, în părților:i de interes.
Partea de interes este un drept de creanților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ă al asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor împotriva societă ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii, pentru
dividende și a societăților în comandită pe i pentru cota-parte corespunzătoare din patrimoniul social, în caz de lichidare.
Regimul juridic al părților:ilor de interes este prevăzut la art. 1.900 i 1.901 din Codul civil cu privire
la societăților:ile simple. Aceste dispoziților:ii reprezintă dreptul comun în materia părților:ilor de interes ca
fracților:iuni de capital al SNC i SCS.
Pentru aceste societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i, respectiv SNC și a societăților în comandită pe i SCS, Legea societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor nu prevede un minim de
capital social la constituire.
În principiu, deosebirea dintre părților:ile sociale i părților:ile de interes constă în posibilitatea de
transmitere a acestora (în orice caz, pentru ambele, transmiterea se face în condiților:ii restrictive faților:ă
de acților:iuni), i anume:
– părților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ile de interes, în principal, nu se pot transmite nici între vii – inter vivos, nici pentru cauză
de moarte – mortis causa. Acestea se pot transmite în condiților:iile art. 1.901 din Codul civil;
– părților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ile sociale se pot transmite între vii, în condiților:iile art. 202 alin. (2) i (3) din Legea
societăților:ilor, între asociaților:i, iar către alte persoane din afara societăților:ii numai dacă există
aprobarea asociaților:ilor care reprezintă cel puților:in trei pătrimi din capitalul social, i prin
succesiune în condiților:iile art. 202 alin. (4) din Legea societăților:ilor.
Acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iunile reprezintă fracților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iuni de capital social ale SA și a societăților în comandită pe i SCA. Prin contrast cu părților:ile de
interes / părților:ile sociale, acestea sunt transmisibile și a societăților în comandită pe i negociabile . Ele sunt reprezentate prin
înscrisuri sau titluri de valoare.
Acților:iunile se transmit:
– fie pe calea cesiunii, în condiților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iile dreptului comun (cesiunea de creanților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ă);
– fie prin înscrierea operaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iunii în registrul societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii emitente, în cazul acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iunilor
nominative.
Atât părților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ile sociale / părților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ile de interes, cât și a societăților în comandită pe i acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iunile conferă asocia ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor/ac ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ionarilor
dreptul de a participa la luarea hotărârilor în organele de conducere ale societă ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii, dreptul
de a încasa dividende la finele fiecărui an de gestiune, iar în caz de retragere, excludere, ca
și a societăților în comandită pe i în ipoteza dizolvării și a societăților în comandită pe i lichidării societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii, dreptul, în schimbul aportului pe care l-au
vărsat, la contravaloarea corespunzătoare.

F În funcților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie de obiectul de activitate, corespunzător activităților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii economice desfă și a societăților în comandită pe urate ,
societăților:ile se împart în: societăților:i de producților:ie, de administrare, de înstrăinare de bunuri, de
prestări servicii (de transport, de consultanților:ă) etc.
Acest criteriu de clasificare cuprinde o compartimentare mai detaliată a societăților:ilor, în societă ților:i
cu obiect special de activitate guvernate de legi speciale: instituților:ii de credit, societăților:i de servicii
de investiților:ii financiare, societăților:i de asigurări, organisme de plasament colectiv, societăților:i de
administrare a investiților:iilor, fonduri de pensii etc.

F În funcților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie de posibilitatea emiterii unor titluri de valoare , societăților:ile se împart în:
societăților:i emitente i societăților:i neemitente, respectiv societăților:i care nu emit titluri comerciale de

10
valoare. Astfel, SA i SCA emit acților:iuni i obligaților:iuni, SRL emite certificate de părților:i sociale, care
nu sunt însă titluri comerciale de valoare, iar SNC i SCS sunt entităților:i juridice neemitente.

F În funcților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie de preponderenților pe acțiuni și a societăților în comandită pe a elementului personal – subiectiv sau a celui patrimonial –
obiectiv, societăților:ile se împart în societăților:i de persoane i societăților:i de capitaluri. Prima categorie
cuprinde SNC i SCS, iar cea de-a doua, SA i SCA.
Această clasificare nu trebuie absolutizată, deoarece nu există tip de societate în care să nu existe
îmbinat elementul patrimonial cu cel personal. Problema este cea a prevalenților:ei elementului
personal sau patrimonial.
Alături de aceste societăților:i, Legea societăților:ilor reglementează societatea cu răspundere limitată,
care împrumută atât caracteristici ale societăților:ilor de persoane, cât i ale celor de capitaluri. SRL
îmbină atât elementul personal, cât i cel patrimonial într-o măsură aproape egală.
3. Societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ile de persoane
ü Societatea în nume colectiv. Trăsături caracteristice
F Temeiul juridic al SNC este contractul de societate (art. 5 alin. (1) din Legea societăților:ilor);
contractul are caracter intuitu personae, asociaților:ii constituind societatea în baza cunoa terii i
încrederii reciproce.
F Firma societăților:ilor de persoane cuprinde numele a cel puților:in unuia dintre asociaților:i (art. 32 din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerților:ului); prin urmare, componenților:a firmei dovede te
preponderenților:a elementului personal al societăților:ii.
F Legea societăților:ilor prevede un număr mic de asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i, minim doi și a societăților în comandită pe i maxim 50.
SNC sunt considerate societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i închise datorită preponderenților:ei elementului personal. În sprijinul
acestei afirmaților:ii stau i dispoziților:iile art. 87 alin. (1) din Legea societăților:ilor, potrivit căruia cesiunea
aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă în actul constitutiv, deoarece cesiunea
aportului presupune înlocuirea asociatului (titularului aportului) cu o altă persoană, fapt care
aduce atingere caracterului intuitu personae al societăților:ii.
F Legiuitorul nu prevede un minim de capital social, de i societatea trebuie să aibă un capital
pentru a dobândi calitatea de persoană juridică.
F Asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii pot aduce orice tip de aport: în numerar, în natură și a societăților în comandită pe i chiar presta ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii în muncă
sau servicii. În legătură cu prestaților:iile însă, Legea societăților:ilor face, la art. 16 alin. (5)), precizarea
că asociaților:ii în SNC i asociaților:ii comanditaților:i în SCS se pot obliga la prestaților:ii în muncă cu titlu de
aport social, dar care nu pot constitui aport la formarea sau la majorarea capitalului social.
În schimbul acestui aport, asociaților:ii au dreptul să participe, potrivit actului constitutiv, la
împărților:irea beneficiilor i a activului social, rămânând, totodată, obligaților:i să participe la pierderi.
F Capitalul social este divizat în părților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i de interes care nu sunt , în principiu, transmisibile.
Partea de interes se poate transmite doar pentru cauză de moarte. Astfel, dacă un asociat a
decedat i în actul constitutiv este prevăzută o clauză de continuare a activităților:ii societăților:ii cu
mo tenitorii asociatului decedat, partea acestuia se poate transmite prin mo tenire
succesorului/succesorilor (art. 230 alin. (1) din Legea societăților:ilor). Această dispoziților:ie se aplică
SNC i SCS, în caz de deces al singurului asociat comanditat sau comanditar (art. 229 alin. (1)
din Legea societăților:ilor). Deci mo tenitorul/ mo tenitorii poate/pot rămâne în societate în calitate
de asociat.

11
De asemenea, părților:ile de interes nu sunt și a societăților în comandită pe i negociabile.
F Legea societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor obligă SNC, SCS și a societăților în comandită pe i SRL să verse integral la data constituirii capitalul
social subscris (art. 91), această prevedere găsindu- i raților:iunea în faptul că Legea societăților:ilor nu
prevede un minim de capital la constituire.
F Asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii în SNC răspund nelimitat și a societăților în comandită pe i solidar pentru obligaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iile sociale:
– Răspund nelimitat în sensul că fiecare asociat răspunde și a societăților în comandită pe i cu bunurile sale personale,
însă numai după ce creditorii sociali se vor îndrepta împotriva societă ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii și a societăților în comandită pe i numai dacă
aceasta nu plăteși a societăților în comandită pe te în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere (art. 3
alin. (2) din Legea societăților:ilor). Prin urmare, în cazul în care asociaților:ii se văd acților:ionaților:i de
creditorii sociali înainte de a fi fost acților:ionată societatea, ace tia pot invoca beneficiul de
discuților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iune.
– Al doilea aspect al răspunderii este solidaritatea asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor faților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ă de creditorii sociali.
Creditorii pot urmări pe oricare asociat pentru acoperirea creanților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ei lor. Între asocia ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i
însă, obligaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iile sunt divizibile, în sensul că asociatul care a plătit va avea ac ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iune în
regres împotriva celorlalților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i coasociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i (debitori), fiecare urmând să răspundă în funcților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie
de modul în care au convenit să participe la beneficii și a societăților în comandită pe i pierderi. În lipsa unei asemenea
stipulaților:ii contractuale, asociaților:ii răspund proporților:ional cu cota de participare la capitalul social.
F Legea nu instituților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ionalizează o adunare generală propriu-zisă. Voinților:a societăților:ii este
reprezentată de hotărârile adunării generale a asociaților:ilor. Hotărârile adunării asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor se
adoptă de regulă cu unanimitate de voturi.
Dacă actul constitutiv nu prevede altfel, administrarea societăților:ii se face de către unul sau mai
mulților:i administratori ales/ale i de către asociaților:ii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social (art. 77 alin. (1) din Legea societăților:ilor). Administratorii sunt ale i dintre asocia ților:i. Potrivit
art. 75 din Legea societăților:ilor, fiecare administrator are dreptul să reprezinte societatea, în afară
de cazul în care există o stipulaților:ie contrară în actul constitutiv.
F Controlul de gestiune se realizează de către asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii care nu au calitatea de administratori,
prin urmare nu sunt necesari cenzori ai societăților:ii.
F Potrivit Legii societăților:ilor, dizolvarea SNC se face atât pentru cauze generale, comune
tuturor societăților:ilor (art. 227), cât și a societăților în comandită pe i pentru cauze specifice (art. 229 alin. (1)). Acestea sunt
cauze care privesc exclusiv calitatea asociatului, deci elementul personal al societăților:ii, i
anume: falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaților:i, când,
din aceste cauze, numărul asociaților:ilor s-a redus la unul singur.

ü Societatea în comandită simplă. Trăsături caracteristice

F Societatea în comandită simplă prezintă multe analogii cu SNC. Deosebirea faților:ă de aceasta
constă, potrivit Legii societăților:ilor, în prezenților:a a două categorii de asociaților:i care au răspundere
diferită:
– asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii comanditaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i, care răspund nelimitat și a societăților în comandită pe i solidar pentru pasivul social i cărora li
se aplică regimul juridic al asociaților:ilor din SNC (art. 3 alin. (2));
– asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii comanditari, care răspund până la concurenților pe acțiuni și a societăților în comandită pe a capitalului social subscris (art. 3
alin. (3)).
F Fiecare categorie de asociaților:i are o poziților:ie juridică specifică în organizarea funcților:ională a
societăților:ii, i anume:

12
– firma societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii se compune din numele a cel puților pe acțiuni și a societăților în comandită pe in unuia dintre asocia ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii comandita ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i
(art. 33 din Legea nr. 26/1990);
– numai asociatul sau asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii comanditaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i pot avea calitatea de administratori ai
societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii (art. 88 din Legea societăților:ilor);
– asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii comanditari au puterea de comandă a societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii și a societăților în comandită pe i o finanților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ează fără să
participe direct la coordonarea și a societăților în comandită pe i administrarea patrimoniului acesteia.
Societatea în comandită simplă este valabil constituită dacă are cel puților:in doi asociaților:i, dintre care
unul comanditat i altul comanditar. Societatea se dizolvă pentru acelea i cauze specifice ca i
SNC (faliment, incapacitate, excludere, retragere sau decesul unuia dintre asociaților:i) dacă acele
cauze îl privesc pe singurul asociat comanditat sau comanditar (art. 229 alin. (3) din Legea
societăților:ilor).
4. Societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ile de capitaluri
ü Societatea pe acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iuni. Trăsături caracteristice
Potrivit Legii societăților:ilor:
F Temeiul juridic al SA este contractul de societate și a societăților în comandită pe i statutul (art. 5 alin. (1)). Contractul
are caracter intuitu pecuniae, elementul personal, chiar dacă există în acest tip de societate,
este mult diminuat în favoarea elementului patrimonial, capitalul. Contractul i statutul pot fi
încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv (art. 5 alin. (3)).
F SA se constituie prin subscriere integrală și a societăților în comandită pe i simultană i prin subscripților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie publică pe baza
unui prospect de emisiune (art. 9). Aceste modalităților:i de constituire privesc numai SA i SCA.
F Firma SA sau a SCA se compune dintr-o denumire proprie de natură a o deosebi de
firma altor societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i (art. 35 din Legea nr. 26/1990). Prin urmare, numele asociaților:ilor nu intră în
componenților:a acesteia, datorită irelevanților:ei elementului personal.
F SA i SCA sunt construite pe noților:iunea de capital, de unde i nevoia de a avea un număr mare
de acților:ionari; legiuitorul prevede un număr minim de doi acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ionari și a societăților în comandită pe i un maxim nelimitat (art.
10 alin. (3) din Legea societăților:ilor).
Totodată, potrivit Legii societăților:ilor:
F Este prevăzut un minim de capital la constituire, de 90.000 lei, echivalentul a 25.000 euro
(art. 10 alin. (1)).
F Ca urmare a limitării elementului personal, prestaților:iile în muncă nu pot fi aduse ca aport în
societate, permiților:ându-se numai aporturile în numerar sau în natură (art. 16 alin. (1) i (2)).
F Capitalul social este reprezentat prin acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iuni emise de societate (art. 91 alin. (1)). Acților:iunile
sunt titluri de valoare, negociabile i transmisibile, atât pe pieților:e financiare organizate (cum sunt
bursele de valori), cât i pe pieților:e organizate atunci când acților:iunile nu sunt cotate la bursă. Acestea
se pot transmite numai dacă au fost în întregime liberate, adică atunci când aporturile au fost
vărsate integral (art. 91-109).
F SA este o societate emitentă. Ea emite ca titluri de valoare, pe lângă acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iuni, și a societăților în comandită pe i obligaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iuni.
Obligaților:iunile încorporează o îndatorire a societăților:ii de a rambursa o sumă împrumutată de
aceasta. Ca i acților:iunile, obligaților:iunile sunt reprezentate prin titluri de valoare negociabile i
transmisibile (art. 167-176).

13
F Răspunderea acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ionarilor este limitată până la concurenților pe acțiuni și a societăților în comandită pe a capitalului social subscris
(art. 3 alin. (3)).
F Voinților pe acțiuni și a societăților în comandită pe a societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii este reprezentată de adunarea generală a acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ionarilor, prin hotărârile
sale. AGA poate fi ordinară i extraordinară. Hotărârile adunării generale se adoptă pe
principiul majorităților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii voturilor acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ionarilor (art. 110-1361).
F SA poate adopta unul dintre cele două sisteme de administra ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie, sistemul unitar sau
dualist.
Conform sistemului unitar, societatea este administrată de unul sau mai mulților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i administratori .
Când sunt mai mulților:i administratori, ei constituie un consiliu de administraților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie (art. 137 alin. (1)).
Acesta poate delega conducerea societăților:ii unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre
ei director general (art. 143 alin. (1)).
În condiților:iile sistemului dualist, SA este administrată de un directorat i de un consiliu de
supraveghere. Conducerea societăților:ii revine în exclusivitate directoratului. Directoratul
reprezintă societatea în raport cu terților:ii i în justiților:ie (art. 1533 alin. (1)). Acesta î i exercită
atribuților:iile sub controlul consiliului de supraveghere, care reprezintă societatea în raport cu
directoratul.
F Controlul gestiunii administratorilor se face de către trei cenzori și a societăților în comandită pe i un suple ant, dacă
prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare (art. 159 alin. (1)).
Situaților:iile financiare ale societăților:ilor supuse obligaților:iei legale de auditare vor fi auditate de către
auditori financiari, persoane fizice sau juridice (art. 160 alin. (1)).
F SA care optează pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse auditului financiar
(art. 160 alin. (11)).
La societăților:ile ale căror situaților:ii financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar,
adunarea generală a acților:ionarilor va hotărî contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor,
după caz.
F Pe lângă cauzele generale, comune de dizolvare ale societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor, SA se dizolvă și a societăților în comandită pe i din
cauze specifice. Acestea sunt următoarele:
– dacă în urma unor pierderi constatate de consiliul de administraților:ie, respectiv directorat
activul net, determinat ca diferenților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ă între totalul activelor și a societăților în comandită pe i totalul datoriilor societă ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii,
s-a diminuat la mai puților pe acțiuni și a societăților în comandită pe in de jumătate din valoarea capitalului social subscris . În această
situaților:ie, consiliul de administraților:ie, respectiv directoratul va convoca de îndată adunarea
generală extraordinară, pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată (art. 15324);
– când capitalul social se reduce sub 90.000 lei (minimul prevăzut de lege) pentru o perioadă
mai lungă de nouă luni (art. 10 alin. (1) i (2));
– când SA are mai puților:in de doi acților:ionari pe o perioadă mai lungă de nouă luni (art. 10 alin. (3)).
F În primele două situaților:ii, societatea se dizolvă dacă în termen de nouă luni de la data
constatării pierderii sau reducerii capitalului social acesta nu este reîntregit sau redus la
suma rămasă ori la minimul legal ori societatea nu se transformă într-o altă formă la care
capitalul social existent corespunde.
F În a treia situaților:ie, societatea se dizolvă în termen de nouă luni de la data constatării
reducerii numărului de acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ionari.

14
ü Societatea în comandită pe acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iuni. Trăsături caracteristice
Potrivit Legii societăților:ilor:
SCA este reglementată de dispoziților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iile referitoare la SA, cu excepților:ia celor referitoare la
sistemul dualist de administrare (art. 187).
Asociaților:ii comanditaților:i răspund nelimitat i solidar pentru obligaților:iile sociale i numai ei pot fi
administratori ai societăților:ii (art. 188 alin. (1)).
Asociaților:iilor comanditaților:i li se aplică dispoziților:iile referitoare la asociaților:ii din SNC (art. 80-83), iar
comanditarilor, dispoziților:iile cu privire la comanditarii din SCS (art. 89-90).
5. Societatea cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată este entitatea juridică ce îmbină în egală măsură elementul
personal cu cel patrimonial. Din acest motiv a fost numită în literatura juridică un tip hibrid de
societate, deoarece are atât trăsături ale societăților:ilor de persoane, cât i ale societăților:ilor de
capitaluri.
ü Asemănări cu societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ile de persoane
F Contractul de societate are caracter intuitu persoane, asociaților:ii se cunosc i au încredere
între ei.
F Numărul de asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i este de minim doi și a societăților în comandită pe i de maxim 50.
F Asociaților:ii în SRL răspund numai până la concurenților:a capitalului social subscris.
De asemenea, potrivit Legii societăților:ilor:
F Capitalul social este împărților pe acțiuni și a societăților în comandită pe it în părților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i sociale care nu sunt reprezentate prin titluri de
valoare, negociabile. Ca principiu, nu sunt transmisibile, legea prevăzând condiților:ii restrictive în
acest sens (art. 202).
F Capitalul social subscris se varsă integral la constituire (art. 91).
F Societatea este administrată de unul sau mai mulților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i administratori, asocia ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i sau
neasociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i, numiților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i prin actul constitutiv sau de adunarea generală (art. 197 alin. (1)).
Dispoziților:iile referitoare la administrarea SNC (art. 75, 76, 77 alin. (1) i 79) se aplică în mod
corespunzător i la SRL.
F SRL se dizolvă pentru cauze generale, comune tuturor societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor, dar și a societăților în comandită pe i pentru cauze
specifice societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor de persoane, i anume: faliment, incapacitate, excludere, deces al unui
asociat dacă societatea rămâne cu un singur asociat i în actul constitutiv nu există clauză de
continuare a activităților:ii societăților:ii cu mo tenitorii asociatului decedat sau dacă nu se hotără te
transformarea (art. 227).

ü Asemănări cu societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ile de capitaluri

Potrivit Legii societăților:ilor:
F Temeiul juridic al societăților:ii cu răspundere limitată este contractul de societate și a societăților în comandită pe i statutul
(art. 5 alin. (1)).
F Firma se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau al
mai multor asociaților:i, această menților:iune nefiind obligatorie (art. 36 din Legea nr. 26/1990).

15
F Aporturile la capitalul social pot fi în numerar și a societăților în comandită pe i în natură. Nu sunt admise aporturile în
creanților:e i prestaților:iile în muncă sau servicii (art. 16 alin. (3) i (5)).
F Hotărârile asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor se iau în adunarea generală (art. 191 alin. (1)).
F Dispoziților:iile pentru cenzorii SA se aplică și a societăților în comandită pe i cenzorilor SRL (art. 199 alin. (4)). Dacă însă
numărul asociaților:ilor trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199 alin. (3)).

ü Societatea cu răspundere limitată cu unic asociat

Potrivit Legii societăților:ilor:
F SRL se poate constitui i prin actul de voinților:ă al unei singure persoane (art. 5 alin. (2)), în acest
caz fiind vorba despre o societate unipersonală, a cărei denumire corectă, de întreprindere
unipersonală cu răspundere limitată, a adoptat-o legislaților:ia franceză.
F Temeiul juridic al SRL cu unic asociat îl constituie numai statutul (art. 5 alin. (2)).
F Asociatul unic în SRL:
– are drepturile i obligaților:iile ce revin adunării generale a asociaților:ilor (art. 13 alin. (1));
– dacă este administrator, are obligaților:iile prevăzute de lege pentru această calitate (art. 13 alin.
(2)).
F Dacă asociatul unic aduce la constituirea capitalului aporturi în natură, valoarea lor va trebui
stabilită pe baza unei expertize de specialitate (art. 13 alin. (3)).

CAPITOLUL VII Funcților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ionarea societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor. Reguli comune

1. Precizări prealabile

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea societăților:ilor, societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ile (SNC, SCS, SA, SCA, SRL) cu sediul
în România sunt persoane juridice române. În această calitate, ele întrunesc cele trei elemente
constitutive ale personalităților:ii juridice: patrimoniu, organizare i scop.
ü Patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor. Bunurile constituite ca aport în
societate ies din patrimoniul asociaților:ilor i trec în patrimoniul societăților:ii, devin proprietatea
acesteia, determinându-i pe creditorii personali ai asociaților:ilor să nu mai poată exercita niciun
drept de urmărire asupra acestor bunuri. Deci creditorii sociali nu vor veni în concurs cu
creditorii personali. Se realizează astfel separarea patrimoniului asociaților:ilor de acela al societăților:ii.
În sprijinul acestei afirmaților:ii vin dispoziților:iile art. 66 alin. (1) din Legea societăților:ilor, care prevăd:
F Pe durata societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii, creditorii personali ai asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor pot să-și a societăților în comandită pe i exercite drepturile
numai asupra părților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii din beneficiile cuvenite asociatului după bilan ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ul contabil, iar după
dizolvarea societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii, asupra părților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii ce i s-ar cuveni prin lichidare.
Alin. (2) al aceluia i articol confirmă acest lucru:
F Creditorii personali ai asociatului pot totuși a societăților în comandită pe i popri, în timpul duratei societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii, părților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ile ce
s-ar cuveni asociaților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ilor prin lichidare sau pot sechestra și a societăților în comandită pe i vinde acților pe acțiuni și a societăților în comandită pe iunile ori păr ților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ile sociale
ale debitorului lor.

16
Prin posibilitatea popririi părților:ilor sociale sau a sechestrării acților:iunilor, după dizolvarea societăților:ii,
creditorul personal nu face decât să exercite un drept asupra unui bun propriu al asociatului.
O ultimă precizare referitoare la bunurile aduse ca aport de către asociaților:i este aceea că formează
gajul general al creditorilor sociali. Din momentul constituirii societăților:ii, aceste bunuri formează
garanților:ia creditorilor a căror creanților:ă s-a născut dintr-o obligaților:ie directă a societăților:ii.

ü Organizare de sine stătătoare. Structura organizatorică a societăților:ii, indiferent de forma

juridică a acesteia, presupune:
F organe reprezentate prin adunarea generală a asociaților:ilor/acților:ionarilor, care formează voinților pe acțiuni și a societăților în comandită pe a
societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii; adunarea generală este organul deliberativ al acesteia; adunările generale sunt
ordinare i extraordinare (art. 110 alin. (1) din Legea societăților:ilor);
F organe de gestiune curentă sau organe de administraților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ie ; administratorii / consiliul de
administraților:ie / consiliul de supraveghere, care pot delega atribuților:ii de conducere către directori
sau, după caz, directorat (în cazul societăților:ilor pe acților:iuni);
F organele de control, reprezentate de cenzori sau, după caz, de auditori interni sunt organe
chemate să verifice respectarea legii, a actelor constitutive i a deciziilor adunării generale a
asociaților:ilor/acților:ionarilor.
Funcților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ionarea societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe ii este asigurată de organele deliberative, executive și a societăților în comandită pe i de control.

ü Un scop determinat. Scopul constituirii oricărei societăților:i este obților pe acțiuni și a societăților în comandită pe inerea de profit, prin
desfă urarea unei activităților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i cu scop lucrativ, a unei activităților pe acțiuni și a societăților în comandită pe i economice.

2. Reguli comune privind funcționarea societăților

Funcționarea societăților este reglementată de titlul III din Legea societăților, care cuprinde
dispoziții comune pentru toate tipurile de societăți (în capitolul I) și dispoziții specifice cu
privire la fiecare tip de societate în parte (în capitolele II-VI) referitoare la funcționarea
societăților.
Dispozițiile comune cuprind prevederi referitoare la:
– regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate;
– dreptul asociaților la dividende;
– fondul de rezervă;
– administratorii societății;
– obligațiile societății cu privire la anumite acte emise de aceasta.

ü Regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate. Patrimoniul societății este

format din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter patrimonial care aparțin societății.
În activul patrimonial intră drepturile patrimoniale reale și drepturile de creanță.
Aceste drepturi privesc:
– bunurile aduse ca aport de asociați la constituirea societății; din momentul
intrării lor în patrimoniul societății formează gajul general al creditorilor sociali;
– bunurile dobândite de societate ulterior constituirii;
– beneficiile nedistribuite.

17
În pasivul patrimonial intră obligațiile patrimoniale ale societății, denumite și obligații
sociale. Acestea pot fi contractuale sau extracontractuale.
Potrivit Legii societăților:
Bunurile aduse ca aport de asociați devin proprietatea societății din momentul
înmatriculării ei în registrul comerțului, în afară de cazul în care s-a convenit altfel prin
contractul de societate (art. 65 alin. (1)). În schimbul acestor bunuri, asociații primesc părți
de interes, părți sociale sau acțiuni, în funcție de forma juridică a societății. Dacă asociatul
întârzie să depună aportul social, acesta este răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă
aportul a fost stipulat în numerar, asociatul este obligat și la plata dobânzilor legale din ziua
în care trebuia să se facă vărsământul (art. 65 alin. (2)).
Aportul asociaților la capitalul social, indiferent de obiectul său, nu este purtător de dobândă
(art. 68).
Bunurile dobândite de societate ulterior constituirii sunt rezultatul desfășurării
activității cu scop lucrativ, de producere, de administrare, de înstrăinare de bunuri sau de
prestare de servicii.
Bunurile societății pot face obiectul unor acte de dispoziție încheiate de reprezentanții
societății în temeiul puterilor conferite prin actul constitutiv sau prin hotărârile organelor
statutare ale societății. Pentru aceste acte legea nu solicită o procură specială și autentică,
chiar dacă actele de dispoziție trebuie încheiate în formă autentică (art. 70 1).
Beneficiile nerepartizate sau profitul net al societății reprezintă scopul asociaților și unul
dintre elementele esențiale ale contractului de societate.
O cotă-parte din profit se plătește fiecărui asociat și constituie dividend (art. 67 alin. (1)), iar
cel puțin 5% din acest profit se va prelua în fiecare an pentru formarea fondului de
rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social (art. 183 alin.
(1)).

ü Dividendele se distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul

social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel (art. 67 alin. (2) din Legea
societăților). Termenul de plată al dividendelor este stabilit de adunarea generală a
asociaților sau, după caz, prin legile speciale, dar nu mai târziu de șase luni de la data
aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat.
Dividendele nu se vor putea distribui decât din profituri determinate potrivit legii (art. 67
alin. (3) din Legea societăților).
Dividendele care se plătesc cu încălcarea dispozițiilor legale se restituie dacă societatea
dovedește că asociații au cunoscut neregularitatea distribuirii sau trebuia să o cunoască,
date fiind împrejurările existente. În acest sens, legiuitorul prevede și un drept de restituire
a dividendelor, care se prescrie în termen de trei ani de la data distribuirii lor.
În cazul transmiterii acțiunilor prin cesiune, dividendele care se cuvin după data transmiterii
acțiunilor aparțin asociatului, dacă părțile nu au convenit altfel.
Deși legea folosește expres „transmiterea acțiunilor”, considerăm că se pot asimila acestei
dispoziții și părțile sociale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 202 din Legea
societăților, ținând cont de faptul că aceste prevederi fac parte din capitolul I „Dispoziții
comune”, referitoare la toate formele juridice de societate.
Potrivit Legii societăților:

18
Pe durata societății, creditorii asociatului pot să-și exercite drepturile lor numai asupra
părții din beneficiile asociatului, după bilanțul contabil, iar după dizolvarea societății,
asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare (art. 66 alin. (1)).
În timpul duratei societății, creditorii asociatului pot popri părțile ce s-ar cuveni
asociaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde acțiunile ori părțile sociale ale
debitorului lor (art. 66 alin. (2)).

ü Fondul de rezervă. Dacă fondul de rezervă, după constituire, s-a micșorat din
orice cauză, legea cere reconstituirea lui, tot prin preluarea a minimum 5% din
profit, până la valoarea corespunzătoare plafonului legal, respectiv la o cincime
din capitalul social (art. 183 alin. (2) din Legea societăților).
În fondul de rezervă se include excedentul obținut prin vânzarea acțiunilor la un curs
mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuințat la plata
cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor (art. 183 alin. (3) din Legea societăților).
Fondul de rezervă prevăzut la art. 183 din Legea societăților este numit și rezervă
legală și are caracter obligatoriu. Legiuitorul nu arată destinația rezervei legale și nici
natura sa juridică.
Literatura juridică precizează însă că fondul de rezervă este destinat să umple pierderile de
capital social și să ajute societatea în anumite împrejurări. Astfel, rezerva:
– reprezintă, ca și capitalul, gajul general al creditorilor sociali;
– nu poate fi folosită decât la acoperirea golurilor capitalului social în anii deficitari, cu
condiția ca, de îndată ce în exercițiile financiare ulterioare anilor deficitari se
înregistrează beneficii, fondul de rezervă să fie completat până la atingerea plafonului
stabilit de lege (a cincea parte a capitalului social);
– nu poate fi folosită pentru distribuirea de dividende în anii în care nu se înregistrează
profit, ci pierderi, pentru că s-ar aduce atingere capitalului social;
– figurează în bilanț la pasiv, pentru că are aceeași natură juridică precum capitalul social.
Rezerva legală este o prelungire a capitalului social:
F Dacă asociații/acționarii se retrag din societate, aceștia au dreptul să ceară să fie
calculată cota lor asupra întregului activ social, cuprinzându-se în acesta și rezervele.
Rațiunea prevederii rezervei legale nu stă numai în tendința de ocrotire a acționarilor (spre
exemplu, în cazul pierderii capitalului social), ci și în cea de protecție a creditorilor, deoarece
în societățile în care asociații au răspundere limitată privind valoarea capitalului social
creditorii nu au altă garanție decât existența reală a acestuia.
Alături de rezervele legale, actul constitutiv poate să prevadă și constituirea unor rezerve
denumite facultative.
Rezervele facultative nu fac parte din capitalul social, ci din activul patrimonial.
Ele sunt profituri raportate, mai precis partea din profit nerepartizată sub formă de
dividende, a căror împărțire a fost amânată pentru anii în care profitul nu este îndestulător.
Destinația lor este hotărâtă de adunarea generală fie pentru realizarea de investiții, fie
pentru desfășurarea unor activități de marketing sau pentru acoperirea unor pierderi din
activul patrimonial generate de împrejurări obiective care implică un risc.

ü Administratorii societății
Gestiunea curentă a societății o asigură administratorii.

19
Potrivit Legii societăților:
Administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului
de activitate al societății, în afară de restricțiile prevăzute în actul constitutiv (art. 70 alin.
(1)). Ei sunt obligați să ia parte la toate adunările generale, la consiliile de administrație și la
organele de conducere similare acestora (art. 70 alin. (2)).
Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile
referitoare la contractul de mandat și de cele special prevăzute în Legea societăților
(art. 72).
Obligațiile administratorilor sunt:
F Obligația de a participa la toate adunările societății, la consiliile de administrație și la
organele de conducere statutare, adică sunt implicați în structura organizatorică a societății,
care, indiferent de forma juridică a acesteia, cuprinde fără distincție:
– organele reprezentate de voința asociaților/acționarilor, respectiv de adunarea generală;
– organele de gestiune curentă sau organele de administrație;
– organele de control, respectiv cenzorii sau auditorii.
F Obligația pentru administratorii care reprezintă societatea de a nu transmite acest drept,
cu excepția situației în care această facultate li s-a acordat în mod expres. În cazul
nerespectării acestei interdicții, societatea poate pretinde de la cel substituit beneficiile
rezultate din operațiune. Dacă își substituie altă persoană fără dreptul de a o face,
administratorul răspunde în solidar cu persoana substituită pentru eventualele pagube
produse societății.
Potrivit Legii societăților:
Răspunderea administratorilor constă în faptul că aceștia sunt solidar răspunzători față
de societate pentru:
– realitatea vărsămintelor efectuate de asociați;
– existența reală a dividendelor plătite;
– existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere;
– exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
– stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun. (art. 73 alin.
(1))
Persoanele care potrivit legii nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori,
membri ai consiliului de supraveghere și ai directoratului, cenzori sau auditori financiari, iar
dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi (art. 731).

ü Obligațiile societăților cu privire la anumite acte emise de acestea

Art. 74 alin. (1) din Legea societăților prevede că în orice factură, ofertă, comandă, tarif,
prospect și alte documente întrebuințate în activitatea economică ce emană de la o
societate trebuie să se menționeze denumirea, forma juridică, sediul și codul de identificare
fiscală / codul unic de înregistrare.
De la această obligație sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat
electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute de legislația în domeniu.
Va trebui să se menționeze, de asemenea:
– pentru SRL, capitalul social;

20
– pentru SA și SCA, capitalul social, din care cel efectiv vărsat potrivit ultimei
situații financiare anuale aprobate.
Prin intermediul mențiunilor cuprinse în actele societății, terții iau cunoștință de elementele
de identificare ale societății și de garanțiile pe care societatea le oferă pentru îndeplinirea
obligațiilor asumate.
Dacă societatea deține o pagină de internet proprie, toate informațiile precizate anterior
trebuie să fie publicate și pe pagina de internet a societății.

21
22
CAPITOLUL VIII Funcționarea societăților. Reguli specifice
1. Funcționarea societăților în nume colectiv
1.1.Aportul asociaților
Obiectul aportului nu cunoaște nicio restricție. Acesta poate fi în bani, în natură, în
creanțe, în prestații în muncă.
Potrivit Legii societăților:
Aporturile în bani sunt obligatorii, iar aporturile în natură sunt admise (art. 16 alin. (1) și
(2)). Când aportul la capitalul social – aport în bani sau în natură (bunuri) – aparține mai
multor persoane, acestea sunt obligate solidar față de societate, trebuind să desemneze un
reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor ce decurg din acest aport (art. 83).
În privința aportului în creanțe, asociatul care a depus una sau mai multe creanțe
nu este liberat de obligația de aportare atâta timp cât societatea nu a obținut de
la debitorul cedat plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84 alin. (1)). Următorul
alineat introduce o formă de garantare a creanțelor SNC, în sensul că asociatul răspunde
atât de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenței creanțelor, cât și de
daunele provocate, dacă plata nu s-a putut obține prin urmărirea debitorului
cedat.
Prin faptul aportării în creanțe, asociatul dobândește calitatea de cedent, SNC, de cesionar,
iar debitorul asociatului, de debitor cedat.
Prestațiile în muncă sau servicii pot fi aduse cu titlu de aport social, dar nu pot
constitui aport la formarea sau la majorarea capitalului social (art. 16 alin. (5)). În
schimbul acestui aport, asociații au dreptul să participe la împărțirea beneficiilor și a
activului social și sunt obligați să participe la pierderi.

1.2.Drepturile și îndatoririle asociaților în cadrul participării

acestora la structura organizatorică a societății
 Administrarea sau gestiunea societății. Administratorii
SNC poate avea unul sau mai mulți administratori aleși de către asociații care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social, din rândul acestora sau numiți prin actul
constitutiv.
Aceiași asociați care aleg administratorii fixează și puterile, durata însărcinării și eventuala
lor remunerație, în afară de cazul în care în actul constitutiv nu se prevede altfel. Revocarea
administratorilor sau limitarea puterilor lor se face cu aceeași majoritate cu care au fost
aleși, cu excepția cazului în care au fost numiți prin actul constitutiv.
Un administrator poate avea inițiativa unei operațiuni ce depășește limitele operațiunilor
obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea numai dacă îi înștiințează pe ceilalți
administratori înainte de a o încheia. În caz contrar, va răspunde individual pentru pierderile
ce rezultă din această operațiune.
Oricare administrator are dreptul să facă opoziție referitor la operațiunea respectivă, însă în
privința acesteia vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social. Operațiunea încheiată în contra opoziției făcute este valabilă față de terții cărora nu li
se va fi comunicat această opoziție.

1
Dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, în afară de o
stipulație contrară în actul constitutiv.
Administratorii pot lucra împreună sau separat. Dacă în actul constitutiv se prevede
ca aceștia să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate. Numai în caz de
divergență între administratori vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social. Poate decide și un singur administrator în lipsa celorlalți, dar numai pentru
actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societății.

 Adunarea generală
Organul suprem de conducere al societății este adunarea generală formată din
toți asociații. Este organul de deliberare și decizie care exprimă voința socială hotărând în
toate problemele esențiale ale activității societății, inclusiv în numirea celorlalte organe ale
acesteia: administratori și cenzori.
Deoarece în cazul SNC Legea societăților nu instituționalizează adunarea generală ca organ
al societății, deciziile în privința tuturor problemelor referitoare la existența societății se
iau de către asociați în temeiul regulilor care guvernează adunarea generală, în
afara cazurilor în care aplicarea lor ar contraveni specificului acestei societăți.
Potrivit Legii societăților, drepturile asociaților SNC sunt următoarele:
 Au putere de decizie în ceea ce privește viața SNC:
– aleg administratorii, le fixează puterile, durata însărcinării, remunerația (art. 77 alin.
(1);
– revocă administratorii și le limitează puterile (art. 77 alin. (2));
– rezolvă divergențele dintre administratori (art. 76 alin. (1));
– aprobă situația financiară anuală (art. 86).
 Au dreptul să folosească fondurile societății numai în limita fixată pentru
cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul societății
(art. 81 alin. (1)). În caz contrar, asociatul este răspunzător de sumele luate și de daune
(art. 81 alin. (2)). Actul constitutiv poate stipula că asociații pot lua din casa societății
anumite sume pentru cheltuielile lor particulare (art. 81 alin. (3)).
 Au dreptul la beneficii. Actul constitutiv trebuie să prevadă printre clauzele sale
partea fiecărui asociat la beneficii (art. 7 lit. f)). Asociații au dreptul la cota-parte din
profit – dividende, care se plătește proporțional cu cota de participare la capitalul social
vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
 Pot hotărî, în caz de dizolvare a societății, odată cu această operațiune, și
modul de lichidare a societății, atunci când sunt de acord cu privire la
repartizarea și lichidarea patrimoniului societății și când asigură stingerea
pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii. Conform art. 235, decizia se
ia cu cvorumul și majoritatea prevăzute pentru modificarea actului constitutiv.
 În caz de lichidare, asociații în SNC sunt cei care îi numesc pe lichidatori, dacă
prin actul constitutiv nu se prevede altfel (art. 262 alin. (1)).
 După terminarea lichidării, asociații au dreptul să li se restituie din activul
rămas valoarea aporturilor efectuate la constituirea societății (art. 263 alin. (1)).
 Fiecare asociat are dreptul să efectueze controlul gestiunii societății.
Potrivit Legii societăților, obligațiile asociaților în SNC sunt următoarele:

2
 Să aducă în societate bunurile ce formează obiectul aportului lor. Din acest
motiv, asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele
pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat și la plata dobânzilor
legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul (art. 65 alin. (2)). Art. 222 alin. (1)
prevede o sancțiune mai gravă pentru neîndeplinirea acestei obligații, și anume asociatul
care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat poate fi exclus din societate.
Când aportul la capitalul social aparține mai multor persoane, acestea sunt obligate
solidar față de societate și trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru
exercitarea drepturilor ce decurg din acest aport (art. 83).
Dacă aportul asociatului constă în una sau mai multe creanțe, acesta nu este liberat cât
timp societatea nu a obținut plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84 alin. (1)).
Dacă plata nu s-a putut obține prin urmărirea debitorului cedat, asociatul răspunde, pe lângă
daunele pricinuite, de suma datorată plus dobânda legală din ziua scadenței creanțelor (art.
84 alin. (2)).

 Să nu facă concurență societății – obligația de nonconcurență. Asociatul în SNC:

– nu poate avea calitatea de asociat într-o altă societate cu răspundere nelimitată,
necurentă, sau care are același obiect de activitate;
– nu poate să facă operațiuni în contul său sau al altora cu privire la același fel de comerț
sau într-unul asemănător, fără consimțământul celorlalți asociați. (art. 82 alin. (1))
Legea consideră că s-a dat consimțământul în privința lor dacă participarea la aceste
operațiuni a fost cunoscută de ceilalți asociați sau operațiunile fiind anterioare actului
constituirii nu a fost interzisă continuarea lor (art. 82 alin. (2)).
Dacă se constată încălcarea acestor prevederi, societatea are dreptul:
– să decidă că operațiunea s-a efectuat în contul ei,
– să ceară despăgubiri sau, cel mai grav,
– să îl excludă pe asociat. (art. 82 alin (3))

 Să nu folosească patrimoniul societății în interes personal. Asociatul nu are voie

să întrebuințeze capitalul, bunurile sau creditul societății în interes propriu sau în interesul
altei persoane fără consimțământul scris al celorlalți asociați. În caz contrar este obligat să
restituie societății beneficiile care au rezultat din aceasta și să plătească despăgubiri pentru
daunele cauzate. Asociatului i se poate fixa prin actul constitutiv o limită a cheltuielilor pe
care le poate efectua din fondurile societății în interesul acesteia, altfel răspunde de sumele
luate și de daune. De asemenea, pentru asociat se poate stipula prin actul constitutiv
posibilitatea de a lua din casa societății anumite sume pentru interes personal.

 Să își asume răspunderea pentru obligațiile societății. Deși, potrivit art. 3 alin.
(2), asociații în SNC răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale și, potrivit art. 85
alin. (1), pentru operațiunile îndeplinite în numele societății de persoanele care o reprezintă,
pentru obligațiile societății răspunderea revine mai întâi societății.
Răspunderea asociaților pentru obligațiile societății are caracter subsidiar,
deoarece, potrivit art. 3 alin. (2), creditorii societății se vor îndrepta mai întâi
împotriva acesteia pentru obligațiile ei, și numai dacă societatea nu le plătește în
termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere se vor putea îndrepta
împotriva acestor asociați.

3
Asociații au beneficiu de discuțiune, asemănător celui prevăzut de Codul civil, în favoarea
fideiusorului, dacă sunt urmăriți mai întâi de creditori. Beneficiul de discuțiune
reprezintă posibilitatea pe care legea o conferă asociatului de a cere creditorului
care a pornit executarea contra sa să urmărească mai întâi bunurile societății
(debitorului) și numai în măsura în care nu și-a acoperit integral creanța să-l
urmărească pe el.
Răspunderea asociaților este o răspundere nelimitată și solidară (art. 85 alin. (1)):
– este nelimitată fiindcă asociatul urmărit este obligat personal să răspundă cu toate
bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție comună a
creditorilor săi (art. 2.324 din Codul civil);
– este solidară pentru că asociatul urmărit va răspunde pentru întreaga creanță a
creditorului, neputând invoca beneficiu de diviziune. Astfel, dacă sunt mai mulți asociați,
creditorul se poate adresa oricăruia dintre ei pentru executarea integrală a obligației
datorate de toți creditorului. Se caracterizează prin faptul că datoria nu se divide între
asociații societății.
Hotărârea judecătorească obținută împotriva societății este opozabilă fiecărui asociat.

 Cesiunea aportului de capital social

Cesiunea aportului de capital social este posibilă numai dacă a fost permisă prin
actul constitutiv (art. 87 alin. (1) din Legea societăților).
În literatura juridică s-a arătat că aportul la capitalul social se poate cesiona chiar în lipsa
unei atare stipulații în actul constitutiv, dacă există consimțământul tuturor
celorlalți asociați și dacă nu sunt afectate interesele lor. Deoarece Legea societăților
nu reglementează condițiile cesiunii, considerăm că acestei operațiuni îi sunt incidente
dispozițiile generale ale cesiunii de creanțe din Codul civil, respectiv dispozițiile art. 1.566-
1.592.
O condiție specială impusă de caracterul intuitu personae al SNC este existența
consimțământului asociaților, dat prin contractul de societate sau ulterior încheierii acestuia.
Cesiunea aportului de capital social este un contract prin care cedentul-asociat se obligă în
schimbul unui preț să transmită partea sa de capital cesionarului.
Pentru ca operațiunea să fie opozabilă terților trebuie îndeplinite următoarele
formalități:
– contractul trebuie încheiat în formă autentică;
– contractul de cesiune se înregistrează în registrul comerțului, potrivit art. 21 din Legea
nr. 26/1990. Cesiunea își va produce efectele din ziua efectuării mențiunii privind acest
act în registrul comerțului;
– cesiunea trebuie notificată societății (debitorul cedat).
Potrivit Legii societăților:
Deși cedentul nu mai are calitatea de asociat, ca urmare a efectuării cesiunii, nu este
considerat liberat de ceea ce datorează societății din aportul său de capital (art. 87 alin.
(2)).
Asociatul cedent rămâne obligat față de terți pentru operațiunile făcute de societate până la
data înregistrării cesiunii în registrul comerțului (art. 87 alin. (3) și art. 225 alin. (1)). Dacă
la această dată sunt operațiuni în curs de executare, asociatul este obligat să suporte

4
consecințele și nu-și va putea retrage partea care i se cuvine decât după terminarea acelor
operațiuni (art. 225 alin. (2)).

 Controlul gestiunii societății. Controlul gestiunii societății este realizat de asociații

care nu au calitatea de administratori.

2. Funcționarea societăților în comandită simplă

2.1.Specificul funcționării societăților în comandită simplă
Specificul funcționării unei societăți în comandită simplă este dat de existența celor două
categorii de asociați, comanditați și comanditari, deoarece fiecare categorie de asociați are
drepturi și obligații deosebite în cadrul societății.
Deoarece, potrivit art. 90 din Legea societăților, dispozițiile referitoare la funcționarea SNC,
respectiv art. 75, 76 alin. (1), 77, 79, 83, 84, 86 și 87 din aceeași lege, se aplică și SCS,
înseamnă că:
– societatea poate fi reprezentată de oricare administrator, iar în cazul SCS, numai de
asociații comanditați (art. 75);
– administratorii comanditați pot lucra împreună sau separat, iar dacă lucrează împreună
deciziile se iau în unanimitate (art. 76 alin. (1));
– deciziile se iau prin votul asociaților care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social în cazul:
Ÿ alegerii administratorilor, al fixării puterilor lor, al duratei însărcinării, al remunerației
acestora (art. 77 alin. (1));
Ÿ revocării administratorilor, al limitării puterilor lor (art. 77 alin. (2));
Ÿ divergenței dintre administratori (art. 76 alin. (1));
Ÿ aprobării situației financiare anuale (art. 86);
Ÿ deciziilor referitoare la introducerea acțiunii în răspundere a administratorilor (art.
86);
– asociatul, comanditat sau comanditar, care într-o operațiune determinată are, pe cont
propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societății, nu poate lua parte la
nicio deliberare sau decizie privind aceste operațiuni;
– dacă aportul la capitalul social aparține mai multor persoane, comanditați sau
comanditari, acestea sunt obligate solidar față de societate. Ele sunt obligate să
desemneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor ce decurg din acest
aport (art. 83);
– asociatul, comanditar sau comanditat, care a depus ca aport una sau mai multe creanțe
nu este liberat cât timp societatea nu a obținut plata sumei pentru care au fost depuse
(art. 84);
– cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă prin actul
constitutiv (cu toate consecințele ce decurg din această operațiune) (art. 87);
– asociatul, comanditat sau comanditar, are obligația să efectueze aportul. Nerespectarea
acestei obligații atrage răspunderea asociaților (art. 65 alin. (2)) și chiar excluderea
acestora din societate (art. 222 lit. a)).

2.2.Drepturile asociaților comanditați

Potrivit Legii societăților:

5
Administrarea SCS este încredințată unuia sau mai multor asociați comanditați
(art. 88), iar dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, deci exclusiv
comanditaților (art. 75).
Comanditatul poate folosi capitalul, bunurile sau creditul societății în folosul său,
sau în acela al unei alte persoane, numai cu consimțământul scris al celorlalți
comanditați, în caz contrar fiind obligat să restituie societății beneficiile care au rezultat și
să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate (art. 80).
Comanditatul poate folosi fondurile societății, dar nu mai mult decât i s-a fixat
pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul
societății. În caz contrar este răspunzător pentru sumele luate și pentru daune.
Actul constitutiv poate prevedea dreptul asociaților comanditați de a lua din casa societății
anumite sume pentru cheltuielile particulare. (art. 81)
Comanditații sunt obligați nelimitat și solidar pentru operațiunile îndeplinite în
numele societății de persoanele care o reprezintă (art. 85 alin. (1)).
Legea societăților prevede și în privința comanditarului anumite drepturi, și anume:
– poate încheia anumite operațiuni în contul societății numai în baza unei procuri
speciale pentru operațiuni determinate, dată de reprezentanții societății și înscrisă în
registrul comerțului. În caz contrar, comanditarul devine răspunzător față de terți,
nelimitat și solidar, pentru toate obligațiile societății contractate de la data operațiunii
încheiate de el (art. 89 alin. (1));
– are dreptul să îndeplinească servicii în administrarea internă a societății, să
facă acte de supraveghere, să participe la numirea și la revocarea administratorilor, când
legea prevede acest lucru (art. 89 alin. (2));
– are dreptul să acorde autorizare administratorilor pentru operațiunile ce
depășesc puterile lor (art. 89 alin. (2));
– are dreptul să ceară o copie de pe situațiile financiare anuale și să controleze
exactitatea lor prin cercetarea registrelor comerciale și a celorlalte documente
justificative (art. 89 alin. (3)).

ü Controlul gestiunii societății

Gestiunea societății poate fi controlată de oricare asociat comanditat care nu are cali tatea
de administrator sau de oricare asociat comanditar care în temeiul art. 89 alin. (3) din Legea
societăților are posibilitatea de a cerceta registrele comerciale și documentele justificative.

3. Funcționarea societăților pe acțiuni

3.1.Precizări prealabile
Cu privire la funcționarea societăților pe acțiuni, Legea societăților are în vedere aspectele
referitoare la:
1. titlurile de valoare emise de SA, acțiunile și obligațiunile;
2. organele societății pe acțiuni, acestea fiind reprezentate de:
– adunările generale;
– administrarea societății;
– auditul financiar, auditul intern și cenzorii;
3. registrele societății și situațiile financiare anuale.

6
3.2.Titlurile de valoare emise de societățile pe acțiuni
Potrivit Legii societăților:
În societățile pe acțiuni, capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate (art.
91 alin. (1)).

l Acțiunile emise de societățile pe acțiuni

Capitalul social al unei SA nu poate fi mai mic de 90.000 lei (art. 10 alin. (1)). Acesta
este reprezentat prin acțiuni (art. 91 alin. (1)).
Noțiunea de acțiune are mai multe accepțiuni:
a) este o fracțiune a capitalului social. Fracțiunile de capital social trebuie să fie de o
valoare egală, acordând posesorilor drepturi egale (art. 94 alin. (1));
b) dreptul asupra acestei fracțiuni de capital rezultă din calitatea de acționar a persoanei
din cadrul raportului juridic de tip societar; raportul juridic este stabilit între acționar
și societate și este născut ca urmare a aportului efectuat;
c) este un titlu de valoare care încorporează drepturile și obligațiile izvorâte din calitatea
de acționar. Calificarea de valoare mobiliară a acțiunii este legată de instituția societății
cotate și a ofertei publice.

ü Caracteristicile acțiunii1
a) O acțiune are o valoare nominală, stabilită prin actul constitutiv. Acțiunile nu pot
fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea lor nominală (art. 92 alin. (1)). Valoarea
nominală a unei acțiuni nu va putea fi mai mică de 0,1 lei (art. 93). La momentul constituirii
societății, acțiunea are valoarea nominală stabilită de actul constitutiv. Pe parcursul
funcționării ei, aceasta poate să crească sau să scadă, după cum activul net este mai mare
sau mai mic decât capitalul.
b) Acțiunile trebuie să fie de valoare egală, acordând prin urmare posesorilor
drepturi egale (art. 94 alin. (1)). De la această regulă există o excepție, potrivit art. 94
alin. (2), în sensul că actul constitutiv poate prevedea emiterea de acțiuni preferențiale care
conferă titularilor drepturi diferite, în condițiile art. 95 și 96.
c) Acțiunile sunt indivizibile (art. 102 alin. (1)). O acțiune nominativă poate deveni
proprietatea mai multor persoane, caz în care societatea nu este obligată să înscrie
transmiterea, atâta timp cât acele persoane nu vor desemna un reprezentant unic pentru
exercitarea drepturilor rezultând din acțiune.
d) Acțiunile sunt titluri negociabile. La constituirea societății sau în momentul emiterii
lor, acestea au o valoare nominală sau de emisiune. Ulterior acestor date, acțiunile au o
valoare mai mică sau mai mare, care reprezintă valoarea reală.
Prin urmare, acțiunile încorporează o anumită valoare, care poate fi diferită în funcție de
criteriul adoptat, fiind considerate titluri de valoare și denumite și valori mobiliare. Ele
se pot transmite în condițiile legii, transmisibilitatea acțiunilor fiind esența acestora. Datorită
posibilității transmiterii lor, sunt calificate ca titluri negociabile. Nu sunt considerate titluri
de credit perfecte, ci titluri speciale, denumite de literatura juridică titluri corporative,
societare sau de participațiune.

ü Cuprinsul acțiunii
Acțiunile trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:

7
– denumirea și durata societății;
– data actului constitutiv, numărul din registrul comerțului sub care este înmatriculată
societatea, codul unic de înregistrare și numărul Monitorului Oficial al României, Partea a
IV-a, în care s-a făcut publicarea;
– capitalul social, numărul acțiunilor și numărul lor de ordine, valoarea nominală a
acțiunilor și vărsămintele efectuate;
– avantajele acordate fondatorilor. (art. 93 alin. (2))
Acțiunile nominative trebuie să cuprindă și:
– numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul acționarului persoană fizică;
– denumirea, sediul, numărul de înmatriculare și codul unic de înregistrare (CUI/CIF) ale
acționarului persoană juridică, după caz. (art. 93 alin. (3))
Acțiunile trebuie să poarte semnătura a doi membri ai consiliului de administrație, respectiv
ai directoratului, sau, după caz, semnătura administratorului unic, respectiv a directorului
general unic (art. 93 alin. (4)).

ü Tipuri de acțiuni
a) acțiunile nominative
Acțiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă
dematerializată, prin înscriere în cont, caz în care se înregistrează în registrul acționarilor.
Acțiunile pe suport hârtie pot fi emise și sub forma unor titluri cumulative pentru mai
multe acțiuni (art. 92 alin. (5)). Acționarului i se poate elibera un înscris care să cuprindă mai
multe acțiuni. Dacă nu a emis și nu a eliberat acțiuni în formă materială, societatea, din
oficiu sau la cererea acționarilor, le va elibera câte un certificat de acționar. Acesta
trebuie să cuprindă datele prevăzute de lege referitoare la cuprinsul acțiunilor, atât
nominative, cât și la purtător, potrivit art. 93 alin. (2), și în plus:
– numărul, categoria și valoarea nominală a acțiunilor proprietate a acționarului;
– poziția la care acesta este înscris în registrul acționarilor;
– după caz, numărul de ordine al acțiunilor. (art. 97)
Acțiunile neplătite în întregime sunt întotdeauna nominative (art. 92 alin. (2)).
b) Legea societăților reglementează două categorii de acțiuni:
– acțiuni ordinare, care conferă posesorilor drepturi egale (art. 94 alin. (1)) și care
cuprind toate tipurile de acțiuni: nominative, ldematerializate, pe suport hârtie;
– acțiuni care conferă drepturi diferite (art. 94 alin. (2)), denumite acțiuni
preferențiale, cu dividend prioritar fără drept de vot (art. 95 alin. (1)).
Acțiunile preferențiale conferă titularului următoarele drepturi:
– dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al
exercițiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări (art. 95 alin. (1) lit. a)). În
caz de întârziere a plății dividendelor, acțiunile preferențiale vor dobândi drept
de vot, începând de la data scadenței obligației de plată a dividendelor ce urmează a fi
distribuite în cursul anului următor sau, dacă în anul următor adunarea generală
hotărăște că nu vor fi distribuite dividende, începând de la data publicării respectivei
hotărâri a adunării generale, până la plata efectivă a dividendelor restante (art. 95 alin.
(4));

8
– drepturile recunoscute acționarilor cu acțiuni ordinare, inclusiv dreptul de a
participa la adunarea generală, cu excepția dreptului de a participa și de a
vota, în temeiul acestor acțiuni (art. 95 alin. (1) lit. b)).
Acțiunile preferențiale nu pot depăși o pătrime din capitalul social și vor avea
aceeași valoare nominală ca acțiunile ordinare (art. 95 alin. (2)).
Acțiunile preferențiale și acțiunile ordinare pot fi convertite dintr-o categorie în alta prin
hotărârea adunării generale extraordinare a acționarilor, luată în condițiile art. 115 (art. 95
alin. (5)).
Acțiunile cu dividend prioritar fără drept de vot nu pot avea ca titulari administratorii,
directorii, respectiv membrii directoratului și ai consiliului de supraveghere, și nici cenzorii
societății (art. 95 alin. (3)).

c) O altă categorie de acțiuni sunt acțiunile proprii dobândite de societate.

Societatea nu poate subscrie propriile acțiuni (art. 103 alin. (1)). Dacă acțiunile unei
societăți sunt subscrise de o persoană acționând în nume propriu, dar în contul societății în
cauză, se consideră că subscriitorul a subscris acțiunile pentru sine, fiind obligat să achite
contravaloarea acestora (art. 103 alin. (2)).
O societate poate dobândi propriile acțiuni fie direct, fie prin persoane care acționează
în nume propriu, dar pe seama societății în cauză, cu respectarea următoarelor condiții:
– adunarea generală extraordinară a acționarilor autorizează dobândirea de către
societate a propriilor acțiuni. Aceasta va stabili condițiile dobândirii, în special numărul
maxim de acțiuni ce urmează a fi dobândite, durata pentru care este acordată
autorizația și care nu poate depăși 18 luni de la data publicării hotărârii în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a, și, în cazul unei dobândiri cu titlu oneros,
contravaloarea lor minimă și maximă;
– valoarea acțiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor aflate în portofoliul
său, nu poate depăși 10% din capitalul social subscris;
– tranzacția poate avea ca obiect doar acțiuni integral liberate;
– plata acțiunilor dobândite în acest fel se face numai din profitul distribuibil și din
rezervele disponibile ale societății, înscrise în ultima situație financiară anuală aprobată,
cu excepția rezervelor legale. (art. 1031 alin. (1))
Dacă acțiunile proprii sunt dobândite pentru a fi distribuite angajaților societății, acțiunile
astfel dobândite trebuie distribuite în termen de 12 luni de la data dobândirii (art. 103 1 alin.
(2)).
Consiliul de administrație va include în raportul de gestiune ce însoțește situațiile financiare
anuale următoarele informații:
– motivele care au determinat dobândirea de acțiuni proprii;
– numărul și valoarea nominală a acțiunilor dobândite și a celor înstrăinate pe durata
exercițiului financiar și procentul din capitalul social subscris pe care acestea îl
reprezintă;
– în cazul dobândirii sau înstrăinării cu titlu oneros, contravaloarea acțiunilor dobândite;
– numărul și valoarea nominală a tuturor acțiunilor dobândite și deținute de societate și
procentul din capitalul social subscris pe care acestea îl reprezintă. (art. 1051).

9
Dacă acțiunile proprii sunt dobândite în altfel de condiții decât cele prevăzute de Legea
societăților, ele vor trebui înstrăinate în modul stabilit de adunarea generală extraordinară în
termen de cel mult un an de la data subscrierii lor (art. 1041 alin. (1)).
Dacă valoarea nominală a propriilor acțiuni dobândite de societate fie direct, fie prin
intermediul unei persoane acționând în nume propriu, dar în contul societății, inclusiv
valoarea nominală a acțiunilor proprii existente deja în portofoliul societății, depășește 10%
din capitalul social subscris, acțiunile care depășesc acest procent vor trebui înstrăinate în
termen de trei ani de la dobândire (art. 1041 alin. (2)).
Acțiunile neînstrăinate în termenele menționate, de un an și trei ani, vor trebui anulate,
societatea fiind obligată să reducă în mod corespunzător capitalul social (art. 104 1 alin.
(3)).
Restricțiile referitoare la dobândirea propriilor acțiuni de către o societate (prevăzute la art.
1031) nu se aplică:
– acțiunilor dobândite ca urmare a unei decizii a adunării generale de reducere a
capitalului social, potrivit art. 207 alin. (1) lit. c);
– acțiunilor dobândite ca urmare a unui transfer cu titlu universal;
– acțiunilor integral liberate, dobândite prin efectul unei hotărâri judecătorești, într-o
procedură de executare silită împotriva unui acționar, debitor al societății;
– acțiunile integral liberate, dobândite cu titlu gratuit. (art. 104 lit. d))
O societate nu are dreptul să acorde avansuri sau împrumuturi și nici să
constituie garanții în vederea subscrierii sau dobândirii propriilor acțiuni de către
un terț (art. 106 alin. (1)).
Dobândirea propriilor acțiuni se poate face și prin constituirea de garanții reale
mobiliare asupra propriilor acțiuni, fie direct, fie prin persoane care acționează în nume
propriu, dar pe seama societății (art. 107 alin. (1)). Acțiunile astfel dobândite vor fi
contabilizate separat.
Acțiunile proprii dobândite de societate în condițiile menționate nu dau drept la
dividende și nici la vot în adunările generale, dreptul de vot fiind suspendat pe
perioada deținerii lor de către societate (art. 105 alin. (1) și (2)).

ü Condițiile de emitere a acțiunilor

a) Acțiunile pot fi emise:
– numai pentru o sumă cel puțin egală cu valoarea lor nominală (art. 92 alin.
(1));
– numai după înmatricularea societății în registrul comerțului, deoarece potrivit
art. 93 alin. (2) lit. b) cuprinsul acțiunii trebuie să prevadă numărul din registrul
comerțului sub care este înmatriculată societatea.
b) Nu se vor putea emite noi acțiuni și nu se va putea majora capitalul social până
nu vor fi complet plătite cele din emisiunea precedentă (art. 92 alin. (3)).

ü Transmiterea acțiunilor
F Dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative emise atât în formă materială, cât și
în formă dematerializată se transmite prin declarație făcută în registrul acționarilor,
semnată de cedent și de cesionar sau de mandatarii lor. În cazul transmiterii acțiunii

10
 emise în formă materială se face mențiune despre transmitere și pe titlu. (art. 98 alin.
(1))
Subscriitorii și cesionarii ulteriori răspund nelimitat și solidar pentru plata acțiunilor timp
de trei ani, termen care începe să curgă de la data când s-a făcut mențiunea de
transmitere în registrul acționarilor (art. 98 alin. (3)).
Acționarii care oferă prin vânzare acțiunile lor prin ofertă publică vor proceda conform
legislației pieței de capital (art. 108).
F Prin actul constitutiv se pot prevedea și alte forme de transmitere a dreptului
de proprietate asupra acțiunilor (art. 98 alin. (1)).
F Transmiterea acțiunilor poate fi restricționată și prin lege, astfel că societatea nu
poate dobândi propriile acțiuni (art. 103 alin. (1)) decât cu aprobarea adunării generale
extraordinare a acționarilor, în condițiile menționate anterior, cu respectarea dispozițiilor
imperative impuse de Legea societăților.

ü Ipoteca mobiliară asupra acțiunilor

Acțiunile pot face obiectul unei ipoteci mobiliare. Constituirea de ipoteci mobiliare
asupra acțiunilor se face prin înscris sub semnătură privată, care trebuie să cuprindă
următoarele:
– cuantumul datoriei;
– valoarea și categoria acțiunilor cu care se garantează;
– menționarea ipotecii pe titlu, semnată de creditor și debitorul acționar sau de mandatarii
acestora, în cazul acțiunilor la purtător și nominative emise în formă materială. (art. 99 1
alin. (1))
Ipoteca se înregistrează în registrul acționarilor ținut de consiliul de administrație,
respectiv de directorat sau, după caz, de societatea independentă care ține registrul
acționarilor. Creditorului în favoarea căruia s-a constituit garanția reală mobiliară asupra
acțiunilor i se eliberează o dovadă a înregistrării acesteia. (art. 99 1 alin. (2))
De asemenea, ipoteca se înregistrează și în Arhiva Electronică de Garanții Reale
Mobiliare, dată de la care devine opozabilă terților și dobândește rangul în ordinea de
preferință a creditorilor (art. 991 alin. (3)).

ü Consecințele neplății vărsămintelor. Anularea acțiunilor

Dacă acționarii nu au efectuat plata vărsămintelor pe care le datorează, în condițiile
cerute pentru constituirea prin subscriere integrală și simultană și prin subscripție publică,
potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) și b) și art. 21 alin. (1), societatea îi va invita să-și
îndeplinească această obligație printr-o somație colectivă, publicată de două ori, la
un interval de 15 zile, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și într-un ziar de largă
răspândire (art. 100 alin. (1)).
Dacă în urma acestei somații acționarii nu vor efectua vărsămintele, consiliul de
administrație, respectiv directoratul va putea decide:
– fie urmărirea acționarilor pentru vărsămintele restante;
– fie anularea acestor acțiuni nominative. (art. 100 alin. (2))
Decizia de anulare se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, cu
specificarea numărului de ordine al acțiunilor anulate. În locul acțiunilor anulate vor fi
emise noi acțiuni purtând același număr, care vor fi vândute. Sumele obținute din

11
vânzare vor fi întrebuințate pentru acoperirea cheltuielilor de publicare și de vânzare, a
dobânzilor de întârziere și a vărsămintelor neefectuate, iar restul va fi înapoiat acționarilor.
Dacă din prețul obținut nu se acoperă toate sumele datorate societății sau dacă
vânzarea nu se realizează din cauza lipsei cumpărătorilor, societatea se va putea
îndrepta împotriva subscriitorilor și cesionarilor. Dacă nu s-au realizat sumele
datorate nici în urma acestor formalități, se va proceda de îndată la reducerea
capitalului social în proporție cu diferența dintre acesta și capitalul existent. (art.
100 alin. (3)-(7))

ü Drepturile și obligațiile acționarilor

Atunci când acțiunea nominativă aparține mai multor persoane, drepturile ce decurg din
acțiune vor fi exercitate de un reprezentant unic desemnat de ceilalți coproprietari. Dacă
acțiunea la purtător aparține mai multor persoane, acestea trebuie să-și desemneze, de
asemenea, un reprezentant comun. (art. 102 alin. (2) și (3))
F Drepturile acționarilor
1. Dreptul de a participa la adunările generale ale acționarilor. Acționarii au dreptul
să participe la acestea direct sau prin reprezentanți. Ei pot participa prin reprezentare în
baza unei împuterniciri1 acordate pentru respectiva adunare generală (art. 125 alin. (1)).
Acționarii care nu au capacitate de exercițiu, precum și persoanele juridice pot fi
reprezentați/reprezentate prin reprezentanții lor legali care, la rândul lor, pot da altor
persoane împuternicire pentru respectiva adunare generală (art. 125 alin. (2)).
Au dreptul de a participa la adunările generale și titularii de acțiuni preferențiale (art. 95 alin.
(1) lit. b)).
2. Dreptul de a cere introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi poate fi
exercitat de unul sau mai mulți acționari reprezentând, individual sau împreună, cel puțin
5% din capitalul social (art. 1171 alin. (1)).
3. Dreptul acționarilor de a adresa consiliului de administrație, respectiv
directoratului întrebări în scris referitoare la activitatea societății, înaintea datei de
desfășurare a adunării generale. Răspunsurile vor fi date în cadrul adunării generale. În
cazul în care societatea deține o pagină de internet proprie, în lipsa unei dispoziții contrare
în actul constitutiv, răspunsul se consideră dat dacă informația solicitată este publicată pe
pagina de internet a societății, la secțiunea „Întrebări frecvente”. (art. 117 2 alin. (3))
4. Dreptul acționarilor de a participa la adunările speciale. Titularii de acțiuni
preferențiale se întrunesc în adunări speciale. Actul constitutiv al societății este cel care
stabilește condițiile în care se convoacă, se întrunesc și se desfășoară aceste adunări. Orice
titular al unor asemenea acțiuni are dreptul să participe la aceste adunări. (art. 96)
5. Dreptul la vot în adunările generale. Acționarii își exercită dreptul de vot în
adunarea generală proporțional cu numărul acțiunilor pe care le posedă (art. 120), în
conformitate cu dispozițiile art. 101 alin. (1), care precizează că orice acțiune dă dreptul la
un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult
de o acțiune (art. 101 alin. (2)).
Acționarilor care nu sunt la curent cu vărsămintele ajunse la scadență li se suspendă
exercițiul dreptului de vot (art. 101 alin. (3)).

12
Titularii de acțiuni preferențiale nu au drept de vot în adunările generale (art. 95 alin.
(1) lit. b)). Totuși, în caz de întârziere a plății dividendelor, acțiunile preferențiale vor
dobândi drept de vot1 (art. 95 alin. (4)).
Referitor la acțiunile proprii subscrise de societate, pe toată durata posedării lor de
către aceasta dreptul de vot pe care îl conferă este suspendat (art. 105 alin. (2)).
Dacă asupra acțiunilor sunt constituite garanții reale mobiliare, respectiv ipoteci
imobiliare (în condițiile art. 991), dreptul de vot aparține proprietarului (art. 124 alin. (2)).
Acționarii pot participa și vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei
împuterniciri acordate pentru respectiva adunare generală (art. 125 alin. (1)).
Sunt interzise cedarea dreptului de vot, ca și exercitarea acestui drept în alt mod decât cel
prevăzut de lege. În acest sens, Legea societăților prevede expres:
– dreptul de vot nu poate fi cedat (art. 128 alin. (1));
– orice convenție prin care acționarul se obligă să exercite dreptul de vot în conformitate
cu instrucțiunile date sau propunerile formulate de societate sau de persoanele cu
atribuții de reprezentare este nulă (art. 128 alin. (2)).
6. Dreptul acționarilor la dividende. Dividendele se distribuie acestora proporțional cu
cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede
altfel. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a acționarilor sau,
după caz, prin legile speciale, dar nu mai târziu de șase luni de la data aprobării situației
financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea
datorează, după acest termen, dobândă penalizatoare. (art. 67 alin. (2))1
Acțiunile proprii subscrise de societate nu dau dreptul la dividende pe perioada deținerii lor
de către societate (art. 105 alin. (1)).
Acțiunile preferențiale dau dreptul la un dividend prioritar. Acest drept este prelevat asupra
beneficiului distribuibil al exercițiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări (art. 95 alin.
(1) lit. a)).
7. Dreptul acționarilor de a consulta raportul cenzorilor sau, după caz, al
auditorului financiar, care se depune la sediul societății și la cel al sucursalelor în cele 15
zile care preced întrunirea adunării generale (art. 184 alin. (1)).
Acționarii au dreptul să ceară consiliului de administrație, respectiv directoratului, pe
cheltuiala lor, copii de pe aceste documente. Sumele percepute nu pot depăși costurile
administrative implicate de furnizarea acestora. (art. 184 alin. (2))
8. Dreptul acționarilor asupra părții cuvenite din lichidarea societății. După
terminarea lichidării, lichidatorii întocmesc situația financiară finală, prin care arată partea
ce se cuvine fiecărei acțiuni din repartizarea activului societății, însoțită de raportul
cenzorilor sau, după caz, raportul auditorilor financiari (art. 268 alin. (1)).
9. Dreptul fiecărui acționar de a fi informat, la cerere, cu privire la rezultatele
votului, pentru hotărârile luate în cadrul adunării generale (art. 131 alin. (5)).
10. Oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat
contra și au cerut să se insereze în procesul-verbal al ședinței acest lucru are dreptul să
atace în justiție hotărârile contrare legii sau actului constitutiv, în termen de 15 zile
de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art. 132 alin. (2)).

13
11. Dacă acționarii nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunările generale referitoare la
schimbarea obiectului principal de activitate, la mutarea sediului societății în străinătate, la
schimbarea formei societății, la fuziunea sau divizarea acesteia, ei au dreptul să se
retragă din societate (art. 134 alin. (1)).

F Obligațiile acționarilor
1. Principala obligație a acționarilor este de a efectua vărsământul subscris.
– La constituirea unei SA prin subscriere integrală și simultană, capitalul social vărsat la
constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris. Diferența de capital social
subscris va fi vărsată:
Ÿ pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la
înmatricularea societății;
Ÿ pentru acțiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult doi ani de la
data înmatriculării. (art. 9 alin. (2))
– Pentru SA care se constituie prin subscripție publică, se impune ca întregul capital social
să fi fost subscris și fiecare acceptant să fi vărsat în numerar jumătate din valoarea
acțiunilor subscrise la CEC SA sau la una dintre unitățile acesteia. Restul de capital social
subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare. Acțiunile ce reprezintă
aporturi în natură vor trebuie acoperite integral. (art. 21)
2. Dacă o acțiune este proprietatea indiviză sau comună a mai multor persoane,
acționarii răspund nelimitat și solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate
(art. 102 alin. (4)).
Situația acțiunilor trebuie să fie cuprinsă în anexa la situația financiară anuală și, în mod
special, să se precizeze dacă ele au fost integral liberate și, după caz, numărul acțiunilor
pentru care s-a cerut, fără rezultat, efectuarea vărsămintelor (art. 109).

14
l Obligațiunile
Obligațiunea este un titlu de valoare, negociabil, emis de SA, care încorporează o creanță pe
termen lung asupra acesteia.
Obligațiunile conferă titularilor de obligațiuni, numiți obligatari, drepturi de creanță,
egale, ce corespund valorii nominale a obligațiunilor.

ü Natura juridică a obligațiunii

Natura juridică a obligațiunii se poate defini prin comparație cu cea a acțiunii:
a1) acțiunile sunt fracțiuni egale ale capitalului social;
a2) obligațiunile sunt fracțiuni egale ale unui împrumut unic pe care îl face societatea
emitentă;
b1) posesiunea acțiunii conferă titularului calitatea de asociat/acționar, din care
rezultă posibilitatea acestuia de a exercita anumite drepturi patrimoniale
(dreptul la dividende, dreptul la o parte din patrimoniul societății după
lichidare) și nepatrimoniale (dreptul de a participa la adunările generale, dreptul la
vot);
b2) posesiunea obligațiunii conferă calitatea de creditor a obligatarului, cu
posibilitatea acestuia de a exercita drepturile referitoare la suma care reprezintă
valoarea obligațiunii subscrise și la dobânzile aferente acesteia;
c) raportul juridic ce stă la baza emisiunii de acțiuni este un raport societar cu
efecte juridice deosebite, diferit de raportul juridic care dă naștere emisiunii
de obligațiuni: împrumut, convertirea unui debit ce rezultă dintr-un cont curent,
convertirea unor acțiuni în obligațiuni, dare în plată.
Obligațiunile pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă dematerializată,
prin înscriere în cont (art. 167 alin. (3)).

ü Conținutul obligațiunii
Titlurile obligațiunilor trebuie să cuprindă datele prevăzute în legislația pieței de capital,
respectiv Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările
ulterioare (art. 170 alin. (3)).
Obligațiunile trebuie să poarte semnătura a doi membri ai consiliului de administrație,
respectiv ai directoratului sau, după caz, semnătura administratorului unic, respectiv a
directorului general unic (art. 170 alin. (4) coroborat cu art. 93 alin. (4)).

ü Condițiile emiterii de obligațiuni

– emiterea de obligațiuni este hotărâtă de adunarea generală extraordinară (art. 113 lit. l));
– valoarea nominală a unei obligațiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei (art. 167 alin. (1));
– obligațiunile din aceeași emisiune trebuie să fie de o valoare egală și acordă posesorilor
lor drepturi egale (art. 167 alin. (2));
– valoarea nominală a obligațiunilor convertibile în acțiuni va trebui să fie egală cu cea a
acțiunilor (art. 170 alin. (5)).
Pentru a emite obligațiuni prin ofertă publică (de vânzare), administratorii unei societăți vor
publica un prospect de emisiune aprobat de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.
Deoarece legea nu precizează unde se publică prospectul de emisiune, acesta se va publica
în presă.

1
Oferta publică de vânzare va fi făcută printr-un intermediar autorizat să presteze servicii de
investiții financiare.

ü Subscripția obligațiunilor
Obligațiunile vor fi subscrise pe exemplarele prospectului de emisiune. Valoarea
obligațiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată. (art. 170 alin. (1) și (2))

ü Transmiterea obligațiunilor
F Dreptul de proprietate asupra obligațiunilor emise în formă materială se transmite prin
declarația făcută în registrul obligațiunilor și prin mențiunea pe titlu, semnată de cedent
și de cesionar; părțile pot fi reprezentate și prin mandatari.
F În cazul obligațiunilor dematerializate, acest drept se transmite prin declarația făcută în
registrul obligațiunilor, semnată de cedent și de cesionar sau de mandatarii lor.

ü Drepturile deținătorilor de obligațiuni

Deținătorii de obligațiuni, în calitatea lor de creditori ai societății, beneficiază de anumite
drepturi:
1. de a se întruni în adunările generale ale obligatarilor, pentru a delibera asupra
intereselor lor (art. 171 alin. (1)). Adunările generale ale obligatarilor, în ceea ce
privește formele, condițiile, termenele convocării, depunerea titlurilor și votarea, se
supun acelorași reguli ce privesc adunarea ordinară a acționarilor (art. 171 alin. (3));
2. de a li se rambursa la scadență sau anticipat, de către societatea emitentă,
obligațiunile, cu dobânzile aferente (art. 176 alin. (1) și (2));
3. de a converti obligațiunile existente în acțiuni ale societății emitente, în
condițiile stabilite în prospectul de ofertă publică (art. 176 alin. (3)).
1. Dreptul de a se întruni în adunări generale. Legea societăților reglementează
posibilitatea organizării obligatarilor în adunări generale, în vederea apărării drepturilor lor.
Convocarea adunării generale se face pe cheltuiala societății care a emis obligațiunile, la
cererea unui număr de deținători care să reprezinte a patra parte din titlurile emise și
nerambursate. După ce au fost numiți reprezentanții deținătorilor de obligațiuni, și aceștia
pot cere convocarea adunării generale.
La adunarea generală a obligatarilor au dreptul să participe toți deținătorii de obligațiuni din
aceeași emisiune. Obligatarii pot fi reprezentați în adunare prin mandatari, în privința
cărora legea introduce o restricție, în sensul că nu pot avea această calitate administratorii,
directorii, respectiv membrii directoratului, ai consiliului de supraveghere ori cenzorii sau
funcționarii societății (art. 171 alin. (5)).
Adunarea generală a deținătorilor de obligațiuni, în condițiile în care este legal constituită,
este îndreptățită:
a) să numească un reprezentant al deținătorilor de obligațiuni și unul sau mai mulți
supleanți, cu dreptul de a-i reprezenta față de societate și în justiție, fixându-le
remunerația; aceștia nu pot lua parte la administrarea societății, dar vor putea asista la
adunările sale generale;
b) să îndeplinească toate actele de supraveghere și de apărare a intereselor lor comune
sau să autorizeze un reprezentant cu îndeplinirea lor;

2
c) să constituie un fond, format dintr-o parte a dobânzilor cuvenite obligatarilor, pentru
cheltuielile necesare apărării drepturilor lor, stabilind reguli pentru gestiunea acestui
fond;
d) să se opună oricărei modificări a actului constitutiv sau a condițiilor împrumutului prin
care s-ar putea aduce atingere drepturilor deținătorilor de obligațiuni;
e) să se pronunțe asupra emiterii de noi obligațiuni. (art. 172 alin. (1))
Hotărârile adunării vor fi aduse la cunoștința societății în termen de cel mult trei zile de la
data adoptării lor.
Pentru validitatea deliberărilor, hotărârea se ia după cum urmează:
– în vederea numirii reprezentantului obligatarilor, a îndeplinirii actelor de supraveghere și
constituirea fondului necesar cheltuielilor, hotărârea se ia cu o majoritate reprezentând
cel puțin o treime din titlurile emise și nerambursate;
– în vederea executării opoziției la modificarea actului constitutiv sau a condițiilor
împrumutului și pentru emiterea de noi obligațiuni, este necesară prezența în adunare a
deținătorilor reprezentând cel puțin două treimi din titlurile nerambursate și votul
favorabil a cel puțin patru cincimi din titlurile reprezentate de adunare.
Hotărârile adoptate de adunarea obligatarilor sunt opozabile și deținătorilor de obligațiuni
care nu au luat parte la adunare sau care au votat contra. Aceștia sunt îndreptățiți:
– să ceară inserarea în procesul-verbal al ședinței a faptului că nu au participat la adunare
sau că au votat contra;
– să atace în justiție hotărârile adunării obligatarilor.
Termenul și efectele aplicabile acțiunii în justiție împotriva hotărârilor adunării generale a
obligatarilor de către cei îndreptățiți sunt aceleași ca pentru acțiunea în justiție împotriva
hotărârilor adunării generale a acționarilor (art. 132 și 133).
2. Rambursarea obligațiunilor. Obligațiunile se rambursează de către societatea
emitentă:
– la scadență;
– înainte de scadență, anticipat.
Înainte de scadență pot fi rambursate obligațiunile din aceeași emisiune și cu
aceeași valoare nominală, prin tragere la sorți. În acest caz, rambursarea se face
la o sumă superioară valorii lor nominale, stabilită de societate și anunțată public cu cel
puțin 15 zile înainte de data tragerii la sorți.
3. Convertirea obligațiunilor. Conversia unei categorii de obligațiuni în altă categorie
sau în acțiuni este un atribut al adunării generale extraordinare a acționarilor (art. 113 lit.
k)). Aceasta are ca rezultat majorarea capitalului social al societății cu valoarea
obligațiunilor convertite.

3.3.Organele societăților pe acțiuni

Unul dintre elementele constitutive ale personalității juridice a societății, respectiv a SA, este
reprezentat de organele deliberative, de executare și de control:
– adunarea generală a acționarilor, AGA, organ deliberativ, prin excelență colectiv,
care reprezintă voința colectivă a societății prin intermediul hotărârilor sale;
– administrarea SA, care asigură gestiunea patrimoniului societății și
reprezentarea acesteia, realizată de administratori / consiliul de administrație și

3
 directori, potrivit sistemului unitar, și de consiliul de supraveghere și directorat, potrivit
sistemului dualist;
– cenzorii sau, după caz, auditorii, organe de control care verifică activitatea organelor
de gestiune (administratorii).
Prin urmare, societatea este organizată și funcționează pe principiul separației de
competențe între elementele de structură, specializarea de funcții arătată fiind însă
relativă. Spre exemplu, adunarea generală este obligată să se pronunțe asupra gestiunii
consiliului de administrație, respectiv a directoratului (art. 111 alin. (2) lit. d)), dreptul
consiliului de administrație de a participa la elaborarea voinței sociale în limitele stabilite de
adunarea generală, de lege sau de actul constitutiv.

3.3.1. Adunarea generală a acționarilor

Adunarea generală este organul suprem de decizie al societății, care cuprinde toți acționarii,
pentru a forma și exprima voința socială.
Potrivit Legii societăților:
Adunările generale sunt de două feluri: ordinare și extraordinare (art. 110 alin. (1)).
Acestea se țin la sediul societății și în localul indicat în convocare, dacă actul
constitutiv nu prevede altfel (art. 110 alin. (2)).
F Convocarea adunării generale
Adunarea generală este convocată de consiliul de administrație, respectiv de
directorat, ori de câte ori este necesar, în condițiile prevăzute de actul constitutiv.
Întrunirea acesteia va avea loc în cel puțin 30 de zile de la publicarea convocării în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a (art. 117 alin. (1) și (2)).
Convocarea se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și în unul dintre
ziarele de largă răspândire din localitatea în care se află sediul societății sau din cea mai
apropiată localitate (art. 117 alin. (3)).
Convocarea se face în următoarele moduri:
– numai prin scrisoare recomandată; sau
– dacă actul constitutiv permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică, având
încorporată, atașată sau logic asociată semnătura electronică, extinsă, expediată cu cel
puțin 30 de zile înainte de data ținerii adunării, la adresa acționarilor, înscrisă în registrul
acționarilor. Schimbarea adresei nu poate fi opusă societății dacă nu i-a fost comunicată
în scris de acționar. (art. 117 alin. (4))
Aceste modalități de convocare nu pot fi utilizate dacă sunt interzise prin actul constitutiv al
societății sau prin dispoziții legale (art. 117 alin. (5)).
Convocarea are următorul cuprins:
– locul și data ținerii adunării;
– ordinea de zi, cu menționarea explicită a tuturor problemelor ce vor face obiectul
dezbaterilor adunării.
Dacă pe ordinea de zi figurează numirea administratorilor sau a membrilor consiliului de
supraveghere, în convocare se va menționa că lista cuprinzând informații cu privire la
numele, localitatea de domiciliu și calificarea profesională ale persoanelor propuse pentru
funcția de administrator se află la dispoziția acționarilor, putând fi consultată și completată
de aceștia (art. 117 alin. (6)).

4
Acționarii reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social au
dreptul de a cere introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi (art. 1171 alin. (1)).
Cererile se înaintează consiliului de administrație, respectiv directoratului, în cel
mult 15 zile de la publicarea convocării, în vederea publicării și aducerii la cunoștință
celorlalți acționari (art. 1171 alin. (2)).
Adunarea generală va fi convocată în termen de cel mult 30 de zile și se va întruni în termen
de cel mult 60 de zile de la data primirii cererii (art. 119 alin. (2)).
În cazul în care consiliul de administrație, respectiv directoratul nu convoacă adunarea
generală, instanța de la sediul societății va putea autoriza convocarea adunării
generale de către acționarii care au formulat cererea. Prin încheierea de autorizare
instanța are dreptul:
– să aprobe ordinea de zi;
– să stabilească data de referință pentru acționarii îndreptățiți să fie înștiințați și să voteze
în cadrul adunării generale;
– să stabilească data ținerii adunării generale;
– să stabilească, dintre acționari, persoana care va prezida adunarea generală. (art. 119
alin. (3))
Președintele și secretarul vor semna un proces-verbal prin care se constată:
– îndeplinirea formalităților de convocare;
– data și locul adunării generale;
– acționarii prezenți;
– numărul acțiunilor;
– dezbaterile în rezumat;
– hotărârile luate;
– declarațiile făcute de acționari în ședință, la cererea acestora. (art. 131 alin. (1))
La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum și listele de
prezență a acționarilor. Procesul-verbal se va trece în registrul adunărilor generale. (art.
131 alin. (2) și (3))
În cazul societăților închise cu acțiuni nominative, prin actul constitutiv se poate conveni
ținerea adunărilor generale prin corespondență (art. 122).

F Atribuțiile adunărilor generale

Legea societăților prevede:
1. Atribuțiile adunării generale ordinare. Adunarea ordinară se întrunește cel puțin o
dată pe an, în cel mult cinci luni de la încheierea exercițiului financiar (art. 111 alin. (1)).
În afară de problemele înscrise pe ordinea de zi, adunarea generală ordinară este obligată:
a) să discute, să aprobe sau să modifice situațiile financiare anuale, pe baza rapoartelor
prezentate de consiliul de administrație, respectiv de directorat și de consiliul de
supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, și să fixeze dividendul;
b) să aleagă și să revoce membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de
supraveghere, și cenzorii;
c) în cazul societăților ale căror situații financiare sunt auditate, să numească sau să
demită auditorul financiar și să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar;

5
d) să fixeze remunerația cuvenită pentru exercițiul în curs membrilor consiliului de
administrație, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, și cenzorilor, dacă nu a
fost stabilită prin actul constitutiv;
e) să se pronunțe asupra gestiunii consiliului de administrație, respectiv a directoratului;
f) să stabilească bugetul de venituri și cheltuieli și, după caz, programul de activitate
pentru exercițiul financiar următor;
g) să hotărască gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau a mai multor unități ale
societății. (art. 111 alin. (2))
Pentru ca deliberările adunării ordinare să fie valide este necesară prezența acționarilor
care să dețină cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de vot. Adoptarea
hotărârilor se realizează pe baza principiului majorității, și anume hotărârile se iau cu
majoritatea voturilor exprimate, dacă actul constitutiv sau legea nu prevede cerințe mai
ridicate de cvorum și majoritate (art. 112 alin. (1)).
Dacă adunarea nu a putut lucra deoarece nu au fost îndeplinite condițiile referitoare la
validitatea deliberărilor adunării și la adoptarea hotărârilor, aceasta se va întruni după a
doua convocare. Problemele puse pe ordinea de zi a celei dintâi adunări vor putea fi
deliberate de către adunarea ordinară convocată a doua oară, indiferent de cvorumul
întrunit, luându-se hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate. Pentru a doua convocare,
actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată (art. 112
alin. (2)).

2. Atribuțiile adunării generale extraordinare. Adunarea generală extraordinară se

întrunește ori de câte ori este necesar să se ia o hotărâre pentru:
a) schimbarea formei juridice a societății;
b) mutarea sediului societății;
c) schimbarea obiectului de activitate al societății;
d) înființarea sau desființarea unor sedii secundare: sucursale, agenții, reprezentanțe sau
alte asemenea unități fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede altfel;
e) prelungirea duratei societății;
f) majorarea capitalului social;
g) reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acțiuni;
h) fuziunea cu alte societăți sau divizarea societății;
i) dizolvarea anticipată a societății;
j) conversia acțiunilor nominative în acțiuni la purtător și invers;
k) conversia acțiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
l) conversia unei categorii de obligațiuni în altă categorie sau în acțiuni;
m) emisiunea de obligațiuni;
n) oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este
cerută aprobarea adunării generale extraordinare. (art. 113)
O parte dintre atribuțiile adunării generale extraordinare referitoare la mutarea sediului,
schimbarea obiectului de activitate, majorarea capitalului social va putea fi exercitată prin
delegație și de către consiliul de administrație, respectiv directorat, dacă s-a prevăzut acest

6
lucru în actul constitutiv, dacă există o hotărâre a adunării generale extraordinare în acest
sens (art. 114 alin. (2)).
Pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare, dacă actul constitutiv nu
prevede altfel, este necesară:
– la prima convocare, prezența acționarilor deținând cel puțin o pătrime din numărul total
de drepturi de vot;
– la convocările ulterioare, prezența acționarilor reprezentând cel puțin o cincime din
numărul total de drepturi de vot. (art. 115 alin. (1))
Hotărârile se iau cu majoritatea voturilor deținute de acționarii prezenți sau reprezentați.
Decizia de modificare a obiectului principal de activitate, de reducere sau majorare a
capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, de divizare sau de dizolvare a
societății se ia cu o majoritate de cel puțin două treimi din drepturile de vot deținute de
acționarii prezenți sau reprezentați.
Actul constitutiv poate să prevadă cerințe de cvorum și de majoritate mai mari.

3. Adunarea specială. Titularii unei anumite categorii de acțiuni se pot organiza în

adunări speciale: adunarea specială a titularilor de acțiuni nominative, adunarea specială a
titularilor de acțiuni la purtător etc.
Modificarea drepturilor sau obligațiilor referitoare la o categorie de acțiuni se face numai
după ce hotărârea adunării generale a fost aprobată de adunarea specială a deținătorilor de
acțiuni din aceeași categorie.
Dispozițiile privind convocarea, cvorumul și desfășurarea adunării generale a acționarilor se
aplică și adunărilor speciale.
Hotărârile adoptate de adunările speciale sunt supuse aprobării adunării generale
corespunzătoare.

F Participanții la ședințele adunării generale

La adunarea generală participă acționarii, personal sau prin reprezentare. Aceștia
pot fi reprezentați de alți acționari, în baza unei procuri speciale. Procura specială poate fi
dată și altui coproprietar, în următoarele cazuri:
– dacă acțiunea este nominativă și devine proprietatea mai multor persoane, acestea vor
desemna un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din acțiune,
respectiv pentru a participa la ședințele adunării generale;
– dacă acțiunea este la purtător și aparține mai multor persoane, acestea trebuie să
desemneze un reprezentant comun.
Acționarii care nu au capacitate de exercițiu și persoanele juridice pot fi reprezentate prin
reprezentanții lor legali care, la rândul lor, pot da procură specială altor acționari (art. 125
alin. (2)).

ü Exercitarea dreptului la vot

Acționarii exercită dreptul lor de vot în adunările generale proporțional cu numărul acțiunilor
pe care le posedă (art. 120). Astfel, orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea
generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. Actul constitutiv poate limita
numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune (art. 101 alin.
(1) și (2)).

7
O situație specială în privința exercitării dreptului la vot este cazul acțiunilor asupra cărora
sunt constituite garanții reale mobiliare (spre exemplu, constituirea de ipoteci) în privința
cărora dreptul de vot aparține proprietarului.
Legea instituie și o interdicție în privința exercitării dreptului de vot al administratorilor, și
anume că aceștia nu pot vota, în baza acțiunilor pe care le posedă, nici personal, nici prin
mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administrația lor ar
fi în discuție (art. 126 alin. (1)). Ei pot vota însă situația financiară anuală dacă, deținând cel
puțin jumătate din participarea la capitalul social, nu se poate forma majoritatea legală fără
votul lor (art. 126 alin. (2)).
Acționarii îndreptățiți să exercite dreptul de vot și celelalte drepturi sunt cei înscriși în
evidențele societății sau în cele furnizate de registrul independent privat al acționarilor,
corespunzătoare datei de referință. Data de referință este stabilită de către administratorul
unic sau consiliul de administrație pentru acționarii care au dreptul să fie înștiințați și să
voteze în cadrul adunărilor generale. Această dată nu va depăși 60 de zile înainte de data la
care adunarea generală este convocată pentru prima oară. (art. 123 alin. (2))
Acționarul va trebui să se abțină de la deliberările privind operațiunea în care are, fie
personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societății (art.
127 alin. (1)). Nerespectarea acestei dispoziții atrage răspunderea acționarului față de
daunele produse societății dacă, fără votul său, nu s-ar fi obținut majoritatea cerută (art. 127
alin. (2)).
În sfârșit, dreptul de vot nu poate fi cedat, astfel că este nulă orice convenție care privește
exercitarea dreptului de vot în baza unor instrucțiuni date sau propuneri formulate de
societate sau de persoanele cu atribuții de reprezentare (art. 128).

ü Desfășurarea ședinței
Ședința adunării generale se va deschide de către președintele consiliului de administrație
sau de către acela care îi ține locul, în ziua și la ora arătate în convocare (art. 129 alin. (1)).
Adunarea generală va alege, dintre acționarii prezenți, de la unu până la trei secretari, care
au următoarele atribuții în cadrul adunării generale:
– verifică lista de prezență a acționarilor;
– arată capitalul social pe care îl reprezintă fiecare dintre aceștia;
– indică procesul-verbal întocmit de secretarul tehnic pentru constatarea numărului
acțiunilor depuse;
– indică îndeplinirea formalităților cerute de lege și de actul constitutiv pentru ținerea
adunării generale. (art. 129 alin. (2))
Adunarea generală are dreptul să decidă ca operațiunile ce intră în atribuțiile secretarilor să
fie supravegheate sau îndeplinite de un notar public, pe cheltuiala societății. Procesul-verbal
al ședinței adunării generale va fi întocmit de către unul dintre secretari. Președintele va
desemna, dintre angajații societății, unul sau mai mulți secretari tehnici pentru a lua parte
la executarea operațiunilor prevăzute în sarcina celorlalți secretari, aleși inițial de adunare
(art. 129 alin. (3)-(5)). Președintele și unul dintre secretari vor semna un proces-verbal
constatator al îndeplinirii formalităților de convocare (data și locul adunării generale,
acționarii prezenți, numărul acțiunilor, dezbaterile în rezumat, hotărârile luate, declarațiile
făcute de ei în ședință la cererea acționarilor).

8
La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum și listele de
prezență a acționarilor. Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale (art.
131 alin. (2) și (3)).

F Hotărârile adunării generale

Hotărârile adunărilor generale se iau prin vot deschis (art. 130 alin. (1)).
Legea societăților impune obligativitatea votului secret pentru:
– numirea sau revocarea membrilor consiliului de administrație, respectiv a membrilor
consiliului de supraveghere;
– numirea, revocarea ori demiterea cenzorilor sau auditorilor financiari;
– luarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare, de
conducere și de control ale societății. (art. 130 alin. (2))
Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii
chiar pentru acționarii care nu au luat parte la adunare ori au votat contra (art. 132 alin. (1)).
Hotărârile vor fi executate numai după îndeplinirea formalităților care le fac
opozabile terților:
1. vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului comerțului , pentru a fi
menționate în registru, după care
2. vor fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. (art. 131 alin. (4))
Fiecare acționar are dreptul să fie informat, la cerere, cu privire la rezultatele
votului pentru hotărârile luate în cadrul adunării generale. Dacă societatea are
pagină de internet proprie, rezultatele se vor publica și pe aceasta, în termen de cel mult
15 zile de la data adunării generale. (art. 131 alin. (5))

F Anularea hotărârilor
În termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, hotărârile
contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție de oricare dintre
acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut
să se insereze în procesul-verbal al ședinței acest lucru (art. 132 alin. (2)).
Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar
cererea poate fi formulată de orice persoană interesată (art. 132 alin. (3)).
Acțiunea în anularea hotărârii adunării generale se va introduce la tribunalul în a cărui rază
teritorială își are sediul societatea. Dacă au fost introduse mai multe acțiuni în anulare, ele
pot fi conexate. Cererea se va judeca în camera de consiliu. (art. 132 alin. (8) și (9))
Pentru a fi opozabilă terților, hotărârea irevocabilă de anulare va fi menționată în registrul
comerțului și publicată în Monitorul Oficial al României (art. 132 alin. (10)).
Instanța, la cererea reclamantului, suspendă pe cale de ordonanță președințială executarea
hotărârii atacate, odată cu intentarea acțiunii în anulare. Instanța, încuviințând suspendarea,
îl poate obliga pe reclamant la o cauțiune. (art. 133 alin. (1) și (2))

F Retragerea din societate a acționarilor

Dacă acționarii nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunările generale
referitoare la schimbarea obiectului principal de activitate, la mutarea sediului

9
societății în străinătate, la schimbarea formei societății, la fuziunea sau divizarea
acesteia, au dreptul să se retragă din societate (art. 134 alin. (1)).
Odată cu retragerea din societate, acționarii au dreptul să obțină de la societate
contravaloarea acțiunilor pe care le posedă, la valoarea medie determinată de un expert
autorizat, prin utilizarea a cel puțin două metode de evaluare recunoscute de legislația în
vigoare la data evaluării. Expertul este numit de judecătorul-delegat, la cererea consiliului
de administrație, respectiv a directoratului, în condițiile art. 38 și 39 din Legea societăților
(art. 134 alin. (3)).
Costurile de evaluare cu privire la acțiuni vor fi suportate de societate.

3.3.2. Administrarea societăților pe acțiuni

Legea societăților consacră două modalități de administrare a societăților pe acțiuni:
A. administrarea potrivit sistemului clasic, denumit unitar;
B. administrarea potrivit sistemului dualist, acest sistem fiind introdus prin Legea nr.
441/2006, care a modificat Legea societăților. Modificarea are la bază principiile
guvernării corporative1, fiind rezultatul armonizării legislației naționale cu reglementările
Uniunii Europene2. Guvernarea corporativă are la bază principii care privesc drepturile
acționarilor, tratamentul echitabil al acestora, rolul persoanelor interesate în activitatea
societății, informarea, transparența în societate, administrarea societății și răspunderea
administratorilor societății3.
Potrivit Legii societăților:
Administrarea și conducerea societăților pe acțiuni se realizează:
– fie prin consiliul de administrație și directorii societății, potrivit sistemului
unitar, clasic (art. 137);
– fie prin directorat și consiliul de supraveghere, potrivit sistemului dualist (art.
153).
Sistemul de administrare și conducere a societății se stabilește prin actul constitutiv al
acesteia, dar sistemul astfel adoptat poate fi înlocuit cu celălalt sistem în cursul existenței
societății, prin modificarea actului constitutiv al societății de către adunarea generală
extraordinară a acționarilor.

A. Sistemul unitar de administrare

ü Societatea pe acțiuni este administrată de unul sau mai mulți administratori, numărul
acestora fiind întotdeauna impar. Când sunt mai mulți administratori, ei constituie un
consiliu de administrație (art. 137 alin. (1)).
Prin urmare, societatea pe acțiuni poate fi administrată astfel:
– de un singur administrator, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Legii societăților cu
privire la consiliul de administrație, atunci când acestea nu privesc pluralitatea
administratorilor (art. 137 alin. (3));
– de un consiliu de administrație, care este un organ colegial.

ü Consiliul de administrație este format dintr-un număr impar de membri, stabilit prin actul
constitutiv.
Pentru societățile pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații
legale de auditare, legea prevede un număr minim de trei administratori (art. 137 alin. (2)).

10
Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de
muncă. Dacă aceștia au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual de
muncă se suspendă pe perioada mandatului (art. 1371 alin. (3)).
Legea societăților face distincție între:
– administratorii neexecutivi, care sunt cei ce nu au fost numiți directori ai societății.
Când atribuțiile de conducere a societății au fost delegate directorilor societății,
majoritatea membrilor consiliului de administrație sunt administratori neexecutivi; și
– administratorii independenți, care sunt desemnați de AGA după anumite criterii,
prevăzute la art. 1382 alin. (2).
Consiliul de administrație alege pentru conducerea sa, dintre membri, un
președinte, care potrivit actului constitutiv poate fi numit și de adunarea generală
ordinară. Mandatul președintelui consiliului de administrație nu poate depăși durata
mandatului său de administrator.
Președintele:
– coordonează activitatea consiliului și raportează cu privire la aceasta adunării generale a
acționarilor;
– veghează la buna funcționare a societății.
Președintele poate însărcina un alt administrator cu îndeplinirea funcției de președinte dacă
acesta se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile. Președintele poate fi revocat
oricând de către consiliul de administrație, iar dacă a fost numit de AGA va fi revocat numai
de aceasta.

ü Consiliul de administrație este însărcinat să îndeplinească toate actele necesare și utile

pentru realizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor rezervate de lege
pentru AGA.
Consiliul de administrație are anumite competențe de bază, exclusive, care nu pot
fi delegate directorilor:
a) stabilirea direcțiilor principale de activitate și de dezvoltare a societății;
b) stabilirea politicilor contabile și a sistemului de control financiar, precum și aprobarea
planificării financiare;
c) numirea și revocarea directorilor și stabilirea remunerației lor;
d) supravegherea activității directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acționarilor și
implementarea hotărârilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenței societății, potrivit Legii nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și
completările ulterioare;
g) atribuțiile primite din partea AGA, în conformitate cu art. 114.
Membrii consiliului de administrație trebuie să-și exercite mandatul cu prudența
și diligența unui bun administrator, ceea ce presupune că:
– în momentul luării unei decizii de afaceri sunt rezonabil îndreptățiți să considere că
acționează în interesul societății, pe baza unor informații adecvate;
– își exercită mandatul cu loialitate, în interesul societății;

11
– nu vor divulga informațiile confidențiale și secretele comerciale ale societății la care au
acces numai ei, obligație care continuă să existe și după încetarea mandatului de
administrator; conținutul și durata acestei obligații sunt prevăzute în contractul de
administrație. (art. 1441)
Anumite acte juridice pot fi încheiate de consiliul de administrație, în numele și în contul
societății, numai cu aprobarea adunării generale (art. 15322, coroborat cu art. 115). Aceste
acte, cu impact deosebit asupra societății, constau în dobândirea sau înstrăinarea de bunuri,
închiriere, schimb, constituirea de garanții care au ca obiect bunuri aflate în patrimoniul
societății și a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății
la data încheierii actului juridic.

ü Consiliul de administrație reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție

prin președintele său, în lipsa unei stipulații contrare în actul constitutiv (art. 143 2 alin.
(1)).
Președintele și unul sau mai mulți administratori pot fi împuterniciți să reprezinte societatea
acționând împreună sau separat. Această clauză cu privire la împuternicire prevăzută în
actul constitutiv este opozabilă terților.
Consiliul de administrație poate delega directorilor atribuțiile de conducere a
societății, caz în care puterea de a reprezenta societatea aparține directorului
general. Consiliul de administrație păstrează însă atribuția de reprezentare a societății în
raporturile cu directorii (art. 1432 alin. (4)).
Se vor înregistra în registrul comerțului numele persoanelor împuternicite să reprezinte
societatea, inclusiv modul în care acestea acționează, împreună sau separat. În sarcina
consiliului de administrație intră obligația de înregistrare, iar persoanele înregistrate vor
depune la registrul comerțului specimene de semnătură.
ü Consiliul de administrație se întrunește în mod obligatoriu cel puțin o dată la
trei luni, dar întrunirea consiliului poate avea loc ori de câte ori este nevoie (art. 141).
Consiliul de administrație este convocat:
– de președinte, care stabilește ordinea de zi, veghează asupra informării adecvate a
membrilor consiliului cu privire la punctele aflate pe ordinea de zi și prezidează
întrunirea;
– la cererea motivată a cel puțin doi dintre membrii săi sau a directorului general. În acest
caz, ordinea de zi este stabilită de cei care au făcut cererea. (art. 141 alin. (2) și (3))
La întrunire pot fi convocați directorii și cenzorii sau, după caz, auditorii interni, aceștia fiind
obligați să participe, fără să aibă drept de vot, cu excepția directorilor care sunt și
administratori (art. 1411).
La fiecare ședință se va întocmi un proces-verbal, care va fi semnat de președintele de
ședință și de cel puțin un administrator. Procesul-verbal va cuprinde:
– numele participanților;
– ordinea deliberărilor;
– deciziile luate;
– numărul de voturi întrunite;
– opiniile separate. (art. 141 alin. (5))

12
ü Consiliul de administrație poate crea comitete consultative. Acestea sunt formate
din cel puțin doi membri ai consiliului de administrație. Comitetele sunt însărcinate cu
desfășurarea de investigații și cu elaborarea de recomandări pentru consiliu, în domenii
precum auditul, remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor și personalului sau
nominalizarea de candidați pentru diferitele posturi de conducere. Aceste comitete vor
înainta consiliului în mod regulat rapoarte asupra activității lor. (art. 140 2 alin. (1))
Comitetul de audit și cel de remunerare sunt formate numai din administratori
neexecutivi. Cel puțin un membru al comitetului de audit trebuie să dețină experiență în
aplicarea principiilor contabile sau în audit financiar. (art. 140 2 alin. (2))

ü Pentru a realiza separarea atribuțiilor de control de cele executive, acesta fiind

unul dintre dezideratele guvernării corporative, Legea societăților consacră instituția
delegării de către consiliul de administrație a atribuțiilor de conducere unuia sau
mai multor directori, dintre care consiliul de administrație îl numește pe unul dintre ei
director general, potrivit art. 143 din Legea societăților.1
Director al SA este numai acea persoană căreia i-au fost delegate atribuții de
conducere a societății.
Directorii pot fi numiți dintre administratori sau din afara consiliului de
administrație. Poate fi director general președintele consiliului de administrație al
societății, dacă în actul constitutiv al societății sau printr-o hotărâre a AGA se prevede acest
lucru. (art. 143 alin. (2) și (3))
Modul de organizare a activității directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin
decizie a consiliului de administrație (art. 1431 alin. (2)).
În cazul societăților pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei
obligații legale de auditare financiară, delegarea conducerii societății este
obligatorie.
Remunerația directorilor, obținută în temeiul contractului de mandat, este
asimilată din punct de vedere fiscal veniturilor din salarii și se impozitează
potrivit legislației în materie (art. 152 alin. (2)).
Prin derogare de la art. 5 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte
drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, remunerația
directorilor obținută în temeiul contractului de mandat este asimilată salariului, din punctul
de vedere al obligațiilor decurgând pentru director și societate din legislația privind sistemul
public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, inclusiv dreptul de asigurare pentru
accidente de muncă și boli profesionale, legislația privind sistemul asigurărilor pentru șomaj
și stimularea ocupării forței de muncă, precum și din legislația privind asigurările de
sănătate (art. 152 alin. (3)).
Directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. Dacă revocarea intervine
fără justă cauză, directorul are dreptul la plata de daune-interese (art. 143 1 alin. (4)).
Directorii societății au următoarele obligații:
1. să participe la adunările generale ale acționarilor (art. 15323);
2. să informeze pe orice administrator cu privire la conducerea operativă a societății.
Directorii vor informa consiliul de administrație, în mod regulat și cuprinzător, asupra
operațiunilor întreprinse și a celor avute în vedere (art. 1431 alin. (3)).

13
Directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor. În privința răspunderii,
prevederile cu privire la directori sunt aceleași ca pentru administratori, respectiv
dispozițiile corespunzătoare art. 137 1 alin. (3), 1441, 1443, 1444, 150 și 15312 alin. (4).
În principal, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii
societății, în limitele obiectului de activitate al societății și cu respectarea competențelor
exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administrație și adunării
generale a acționarilor (art. 1431 alin. (1)).

14
B. Sistemul dualist de administrare
Potrivit sistemului dualist, separația puterilor de control de cele executive este
completă1.
În sistemul dualist, administrarea societăților pe acțiuni se realizează de către:
– directorat, care are atribuții de administrare și conducere;
– consiliul de supraveghere, care are atribuții de control și supraveghere a directoratului.
Societățile pe acțiuni care optează pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse
auditului financiar.

B.1. Directoratul
Potrivit Legii societăților:
ü Directoratul este format din unul sau mai mulți membri, numărul acestora fiind
întotdeauna impar (art. 1531 alin. (3)).
Când există un singur membru, acesta este denumit director general unic.
Dispozițiile Legii societăților cu privire la directorat / consiliul de administrație care nu privesc
sau nu presupun pluralitatea directorilor / pluralitatea administratorilor se aplică directorului
unic / administratorului unic în mod corespunzător (art. 153 1 alin. (4) coroborat cu art. 137
alin. (3)).

ü Membrii directoratului, în sistemul dualist, ca și directorii SA, în sistemul unitar,

sunt persoane fizice (art. 15313 alin. (1)).
Persoanele care, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea societăților, nu pot fi fondatori nu pot fi nici
directori (art. 731).
De asemenea, membrii directoratului nu pot fi concomitent membri ai consiliului de
supraveghere (art. 1532 alin. (3)).
Pe durata îndeplinirii mandatului, membrii directoratului nu pot încheia cu
societatea un contract de muncă, iar dacă au fost desemnați dintre salariații
societății, contractul individual de muncă este suspendat pe durata mandatului
(art. 1532 alin. (6) coroborat cu art. 1371 alin. (3)).

ü Membrii directoratului sunt desemnați de consiliul de supraveghere, care atribuie unuia

dintre ei și funcția de președinte al directoratului (art. 1532 alin. (1)).
Durata mandatului membrilor directoratului este stabilită de actul constitutiv, ea neputând
depăși patru ani. Ei sunt reeligibili, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. (art. 153 2
alin. (2) și art. 15312 alin. (1))

ü Directoratul reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție. Membrii

directoratului reprezintă societatea acționând împreună, dacă nu există o dispoziție contrară
în actul constitutiv. (art. 1533 alin. (1) și (2))
Consiliul de supraveghere reprezintă societatea în raporturile cu directoratul. Membrii
directoratului trebuie să se înregistreze în registrul comerțului, menționând modul de lucru
al acestora, împreună sau separat. De asemenea, ei vor depune la registrul comerțului
specimene de semnătură. (art. 1533 alin. (4) și (5))

ü Directoratul este obligat:

1
– să informeze consiliul de supraveghere, cel puțin o dată la trei luni, printr-un raport scris
cu privire la conducerea societății, la activitatea acesteia și la posibila sa evoluție;
– să comunice în timp util consiliului de supraveghere orice informație cu privire la
evenimentele care ar putea avea o influență semnificativă asupra situației societății;
– să pună la dispoziția consiliului de supraveghere, la solicitarea acestuia, orice informație
necesară pentru exercitarea atribuțiilor sale de control; (art. 1534 alin. (1)-(3))
– să înainteze consiliului de supraveghere situațiile financiare anuale și raportul său anual,
imediat după elaborarea acestora;
– să înainteze consiliului de supraveghere propunerea sa detaliată cu privire la distribuirea
profitului rezultat din bilanțul exercițiului financiar, pe care intenționează să o prezinte
AGA. (art. 1535 alin. (1) și (2))
Directoratul își exercită atribuțiile sub controlul consiliului de supraveghere,
fiecare membru al acestuia din urmă având acces la informațiile transmise consiliului.
Fără autorizarea consiliului de supraveghere, membrii directoratului în sistemul dualist:
– nu pot fi directori, administratori, membri ai directoratului ori ai consiliului de
supraveghere, cenzori sau, după caz, auditori interni ori asociați cu răspundere
nelimitată în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate;
– nu pot exercita același comerț sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei persoane,
sub pedeapsa revocării și răspunderii pentru daune. (art. 15315)

ü Raporturile dintre membrii directoratului și societate, respectiv obligațiile și

răspunderile acestora sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat. Art.
1532 alin. (6) face trimitere la art. 144 2 alin. (1), care face referire la răspunderea
administratorilor în condițiile art. 72 și 73, potrivit cărora membrii directoratului sunt solidar
răspunzători față de societate pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați;
b) existența reală a dividendelor plătite;
c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere;
d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Sunt aplicabile și membrilor directoratului dispozițiile art. 152, ca urmare a trimiterii
efectuate de art. 1532 alin. (6), referitoare la faptul că remunerația directorilor / a
membrilor directoratului, obținută în temeiul contractului de mandat, este
asimilată din punct de vedere fiscal veniturilor din salarii și se impozitează
potrivit legislației în materie.

B.2. Consiliul de supraveghere

ü Membrii consiliului de supraveghere sunt numiți de AGA, cu excepția primilor membri,
care sunt numiți prin actul constitutiv, candidații fiind nominalizați de către membrii
existenți ai consiliului sau de către acționari. Numărul lor este stabilit prin actul constitutiv,
neputând fi mai mic de trei și nici mai mare de 11. (art. 1536 alin. (1)-(3))
Durata mandatului membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul
constitutiv, fără a putea depăși patru ani. Membrii consiliului sunt reeligibili, în afară de
cazul în care actul constitutiv prevede altfel. Mandatul primilor membri ai consiliului de
supraveghere nu poate depăși doi ani. (art. 15312 alin. (1) și (2))

2
Consiliul de supraveghere alege dintre membrii săi un președinte. Membru al consiliului de
supraveghere poate fi și o persoană juridică, aceasta fiind obligată să își desemneze un
reprezentant permanent persoană fizică. Persoana fizică numită reprezentant trebuie să
îndeplinească aceleași condiții și obligații și are aceeași răspundere civilă și penală ca un
membru al consiliului de supraveghere, persoană fizică, ce acționează în nume propriu, fără
ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie exonerată de răspundere sau să
i se micșoreze răspunderea solidară. Dacă persoana juridică își revocă reprezentantul, ea
are obligația să își numească în același timp un înlocuitor. (art. 153 13 alin. (2))
Membrii consiliului de supraveghere:
– nu pot fi concomitent membri ai directoratului;
– nu pot cumula această calitate cu cea de salariat al societății. (art. 1538 alin. (1))
Condițiile specifice de profesionalism și de independență pentru membrii consiliului de
supraveghere sunt stabilite prin actul constitutiv sau prin hotărâre a AGA (art. 153 8 alin. (2)).

ü Remunerația membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul

constitutiv sau prin hotărâre a AGA. Cei care sunt însărcinați cu funcții specifice în cadrul
organului respectiv au dreptul și la o remunerație suplimentară (la fel ca membrii
consiliului de administrație). Aceasta este stabilită de consiliul de supraveghere sau de
consiliul de administrație, după caz. (art. 15318 alin. (1)-(3))

ü Drepturile și obligațiile membrilor consiliului de supraveghere

– sunt aceleași cu cele ale membrilor consiliului de administrație (art. 144 1), printre care
exercitarea mandatului de către membrii consiliului de supraveghere cu prudența și
diligența unui bun administrator;
– sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor prevăzute pentru administratori (art.
72 și 73); obligațiile și răspunderea membrilor consiliului de supraveghere sunt
reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute de Legea
societăților. De asemenea, ei sunt solidar răspunzători față de societate pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați;
b) existența reală a dividendelor plătite;
c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere;
d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Răspunderea pentru actele săvârșite sau pentru omisiuni nu se întinde și la membrii
consiliului de supraveghere care au făcut să se consemneze, în registrul deciziilor
consiliului de supraveghere, împotrivirea lor și i-au încunoștințat despre aceasta, în scris,
pe auditorii interni și pe auditorul financiar (art. 144 2 alin. (5), adaptat pentru membrii
consiliului de supraveghere);
– administratorul / membrul consiliului de supraveghere care are într-o anumită operațiune,
direct sau indirect, interese contrare celor ale societății trebuie să îi înștiințeze despre
aceasta pe ceilalți administratori și pe cenzori / auditorii interni și să nu ia parte la nicio
deliberare privitoare la această operațiune (art. 1443 alin. (1))1;
– este interzisă creditarea de către societate a administratorilor / membrilor consiliului de
supraveghere prin intermediul operațiunilor prevăzute la art. 1444 alin. (1):
a) acordarea de împrumuturi;

3
 b) acordarea de avantaje financiare cu ocazia sau ulterior încheierii de către societate
cu aceștia de operațiuni de livrare de bunuri, prestări de servicii sau executare de
lucrări;
c) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate
acestora, concomitentă ori ulterioară acordării împrumutului;
d) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a executării de către aceștia a
oricăror alte obligații personale ale lor față de terțe persoane;
e) dobândirea cu titlu oneros ori plata, în tot sau în parte, a unei creanțe ce are drept
obiect un împrumut acordat de o terță persoană acestora ori o altă prestație
personală a lor.
Membrul consiliului de supraveghere are dreptul, în nume propriu, să înstrăineze,
respectiv să dobândească bunuri către sau de la societate, având o valoare de peste
10% din valoarea activelor nete ale societății, numai după obținerea aprobării adunării
generale extraordinare (art. 150 alin. (1)).

ü Consiliul de supraveghere are următoarele atribuții principale:

a) exercită controlul permanent asupra conducerii societății de către directorat;
b) numește și revocă membrii directoratului;
c) verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv și cu hotărârile adunării generale a
operațiunilor de conducere a societății;
d) raportează cel puțin o dată pe an adunării generale a acționarilor cu privire la activitatea
de supraveghere desfășurată. (art. 1539 alin. (1))
În cazuri excepționale, acesta poate convoca AGA în interesul societății (art. 153 9 alin. (2)).
Consiliul de supraveghere este un organ de control al activității de conducere,
prin urmare nu are atribuții de conducere. Prin actul constitutiv se poate prevedea ca
anumite tipuri de operațiuni să nu poată fi efectuate decât cu acordul consiliului 1. În lipsa
acordului consiliului, directoratul poate cere acordul AGA, care poate fi dat cu o majoritate
de trei pătrimi din numărul voturilor acționarilor prezenți.

ü Natura juridică a raporturilor dintre membrii consiliului de supraveghere și

societate rezultă din art. 1538 alin. (3), care precizează că dispozițiile art. 144 2 alin. (1) se
aplică și membrilor consiliului de supraveghere. Astfel, obligațiile și răspunderea acestora
sunt reglementate de dispozițiile referitoare la contractul de mandat și de cele speciale
prevăzute de Legea societăților. Membrii consiliului de supraveghere sunt prin urmare
mandatarii societății, aceasta având, potrivit dispozițiilor ce reglementează contractul de
mandat, calitatea de mandant.

ü Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative. Acestea sunt

formate din cel puțin doi membri ai consiliului. Comitetele sunt însărcinate cu desfășurarea
de investigații și cu elaborarea de recomandări pentru consiliu în domenii precum auditul,
remunerarea membrilor directoratului și ai consiliului de supraveghere și a personalului sau
nominalizarea de candidați pentru diferitele posturi de conducere. (art. 153 10 alin. (1))
Comitetele înaintează în mod regulat rapoarte asupra activității lor. Cel puțin un membru al
fiecărui comitet astfel creat trebuie să fie membru independent al consiliului de
supraveghere. Cel puțin un membru al comitetului de audit trebuie să dețină experiență
relevantă în aplicarea principiilor contabile sau în audit financiar. (art. 153 10 alin. (3))

4
ü Consiliul de supraveghere este un organ colegial care se întrunește cel puțin o
dată la trei luni, la convocarea președintelui, care prezidează întrunirea. La cererea
motivată a cel puțin doi dintre membrii consiliului sau la cererea directoratului, consiliul se
va întruni în cel mult 15 zile de la convocare. Dacă președintele nu dă curs cererii de
convocare a consiliului în aceste condiții, autorii cererii pot convoca ei înșiși consiliul,
stabilind ordinea de zi a ședinței.
Membrii directoratului pot fi convocați la întrunirile consiliului de supraveghere, fără să aibă
drept de vot.
La fiecare ședință se va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde: numele participanților,
ordinea de zi, ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite și opiniile
separate. Acesta va fi semnat de președintele de ședință și de cel puțin un alt membru
prezent al consiliului. (art. 15311 alin. (1)-(5))

ü Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocați oricând de AGA , cu o

majoritate de cel puțin două treimi din numărul voturilor acționarilor prezenți (art. 153 6 alin.
(4)).

ü Reguli comune pentru sistemul unitar și cel dualist

Pe lângă dispozițiile speciale pentru sistemul unitar și cel dualist, Legea societăților cuprinde
și dispoziții comune acestora, în principal:
F Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului și ai
consiliului de supraveghere. Durata este stabilită prin actul constitutiv și nu poate
depăși patru ani. Ei sunt reeligibili, dacă actul constitutiv nu prevede altfel. Durata
mandatului primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv al primilor membri
ai consiliului de supraveghere nu poate depăși doi ani. (art. 153 12 alin. (1) și (2))
F Asigurarea de răspundere profesională. Persoana ce are calitatea de membru al
consiliului de administrație (unicul administrator), al consiliului de supraveghere sau al
directoratului trebuie să fie asigurată pentru răspundere profesională (art. 153 12 alin.
(4)).
F Calitatea de persoană fizică a directorilor SA, în sistemul unitar, și a membrilor
directoratului, în sistemul dualist. O persoană juridică poate fi numită administrator
sau membru al consiliului de supraveghere al unei SA. Odată cu această numire,
persoana juridică este obligată să își desemneze un reprezentant permanent, persoană
fizică. Această persoană fizică reprezentant este asimilată administratorului sau
membrului consiliului de supraveghere persoană fizică ce acționează în nume propriu în
privința:
– îndeplinirii condițiilor și a obligațiilor;
– răspunderii civile și penale.
Prin această asimilare, persoana juridică astfel reprezentată nu este exonerată de
răspundere și nici nu i se micșorează răspunderea solidară. Când persoana juridică își
revocă reprezentantul, are obligația să numească un înlocuitor. (art. 15313)
F Fără autorizarea consiliului de administrație, respectiv a consiliului de
supraveghere, directorii unei SA, în sistemul unitar, și membrii directoratului,
în sistemul dualist:
– nu au dreptul să fie directori, administratori, membri ai directoratului ori ai consiliului
de supraveghere, cenzori sau, după caz, auditori interni ori asociați cu răspundere
nelimitată în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate;

5
 – nu au dreptul să exercite același comerț sau altul concurent.
Acestea nu pot fi efectuate nici pe cont propriu, nici în contul altei persoane, sub
pedeapsa revocării și răspunderii pentru daune. (art. 15315)
F O persoană fizică poate exercita concomitent cel mult cinci mandate de
administrator și/sau de membru al consiliului de supraveghere în societăți pe
acțiuni al căror sediu se află pe teritoriul României. Această cerință privește și:
– persoana fizică administrator sau membru al consiliului de supraveghere;
– persoana fizică reprezentant permanent al persoanei juridice administrator ori
membru al consiliului de supraveghere; (art. 15316 alin. (1))
– persoana fizică ce are calitatea de cenzor (art. 166 alin. (3)).
Această interdicție nu se aplică în cazurile în care cel ales în consiliul de administrație
sau în consiliul de supraveghere este proprietar a cel puțin ¼ din totalul acțiunilor
societății sau este membru în consiliul de administrație ori în consiliul de supraveghere
al unei SA ce deține pătrimea arătată (art. 15316 alin. (2)).
F Remunerația membrilor consiliului de administrație sau ai consiliului de
supraveghere este stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărâre a AGA.
Aceștia au dreptul și la o remunerație suplimentară dacă sunt însărcinați cu funcții
specifice în cadrul organului respectiv. (art. 15318 alin. (1) și (2))
F Pentru validitatea deciziilor consiliului de administrație, ale directoratului sau
ale consiliului de supraveghere este necesară prezența a cel puțin jumătate
din numărul membrilor fiecăruia dintre aceste organe, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede un număr mai mare (art. 15320 alin. (1)).
F Actul constitutiv poate să prevadă ca, în cazuri excepționale, justificate de
interesul societății, deciziile consiliului de administrație sau ale directoratului
să poată fi luate prin votul unanim exprimat în scris al membrilor, fără a fi
necesară o întrunire a respectivului organ (art. 15321 alin. (1)).
F Consiliul de administrație, respectiv directoratul are dreptul să încheie acte
juridice în numele și în contul societății, prin care să dobândească bunuri
pentru aceasta. De asemenea, are dreptul să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori
să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește
jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic.
Actele juridice menționate pot fi încheiate numai cu aprobarea adunării generale a
acționarilor. (art. 15322)
Pentru validitatea deliberărilor AGA este necesară la prima convocare prezența
acționarilor deținând cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar la
convocările următoare, prezența acționarilor reprezentând cel puțin o cincime din
numărul total de drepturi de vot (art. 115).
F Directorii și membrii consiliului de administrație, respectiv membrii
directoratului și cei ai consiliului de supraveghere sunt obligați să participe la
adunările generale ale acționarilor (art. 15323).
F În cazul în care consiliul de administrație, respectiv directoratul constată că în
urma unor pierderi, stabilite prin situațiile financiare anuale aprobate conform
legii, activul net al societății, determinat ca diferență între totalul activelor și
totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puțin de jumătate din valoarea
capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală

6
 extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată (art. 15324 alin.
(1)).
În cazul neîntrunirii adunării generale extraordinare sau dacă adunarea generală
extraordinară nu a putut delibera valabil în a doua convocare a acesteia, potrivit art.
15323 alin. (2)-(4), orice persoană interesată se poate adresa instanței pentru a cere
dizolvarea societății. Societatea nu va fi dizolvată dacă reconstituirea activului net până
la nivelul unei valori cel puțin egale cu jumătate din capitalul social are loc până în
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de dizolvare. (art. 153 24 alin. (5))
F Adunarea generală are competență în privința acțiunii în răspundere contra
fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și ai
consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru
daune cauzate societății de către aceștia ca urmare a încălcării îndatoririlor lor față de
societate (art. 155 alin. (1)).

3.3.3. Auditul financiar, auditul intern și cenzorii

Potrivit Legii societăților:
ü Situațiile financiare ale societăților supuse obligației legale de auditare vor fi
auditate de auditori financiari. Auditorii financiari pot fi persoane fizice sau
persoane juridice. (art. 160 alin. (1))
Distingem două cazuri:
– societăți ale căror situații financiare anuale sunt supuse, potrivit legii sau hotărârii
acționarilor, auditului financiar, care vor organiza auditul intern potrivit normelor
elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România în acest scop;
– societăți ale căror situații financiare nu sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar. În
acest caz, adunarea generală ordinară a acționarilor va hotărî contractarea auditului
financiar sau numirea cenzorilor, după caz.
În cazul SA cu capital majoritar de stat, unul dintre cenzori este, în mod obligatoriu,
reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.

ü Desemnarea cenzorilor. Cenzorii sunt aleși de adunarea generală a acționarilor (art.

159 alin. (2)).
SA va avea trei cenzori și un supleant, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr
mai mare. În toate cazurile însă numărul cenzorilor trebuie să fie impar. (art. 159 alin. (1))

ü Calitatea cenzorilor. Cenzorii pot fi acționari, cu excepția cenzorului expert contabil,

care poate fi terț ce exercită profesia individual ori în forme asociative. Astfel, poate fi
cenzor o persoană fizică sau o persoană juridică.
Dintre cenzorii SA, cel puțin unul dintre ei trebuie să fie contabil autorizat sau expert
contabil, în condițiile legii.

ü Incompatibilități în raport cu calitatea de cenzor. Nu pot dobândi această calitate,

iar dacă au fost aleși, decad din mandatul lor:
a) rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soții administratorilor;
b) persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcții decât aceea de cenzor, un
salariu sau o remunerație de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori
sunt în raporturi contractuale sau se află în concurență cu aceasta;

7
c) persoanele cărora le este interzisă funcția de membru al consiliului de administrație,
respectiv al consiliului de supraveghere și al directoratului, potrivit art. 73 1;
d) persoanele care, pe durata exercitării atribuțiilor conferite de această calitate, au
atribuții de control în cadrul Ministerului Finanțelor Publice sau al altor instituții publice,
cu excepția situațiilor prevăzute expres de lege. (art. 161 alin. (2))

ü Mandatul cenzorilor. Mandatul cenzorilor este de trei ani, ei putând fi realeși. Aceștia
trebuie să își exercite personal mandatul.

ü Pierderea calității de cenzor. În caz de deces, împiedicare fizică sau legală, încetare
sau renunțare la mandat a unui cenzor, acesta va fi înlocuit de supleant. Dacă numărul lor
nu se poate completa prin înlocuirea de supleanți ori nu mai rămâne în funcție niciun cenzor,
administratorii vor convoca de urgență adunarea generală, care va proceda la numirea altor
cenzori. (art. 162)

ü Drepturile și obligațiile cenzorilor

Cenzorii au următoarele drepturi:
– să fie remunerați cu o indemnizație fixă, determinată prin actul constitutiv sau de
adunarea generală care i-a numit (art. 161 alin. (3));
– să li se acorde orice alte sume sau avantaje pe lângă remunerație, ca și
administratorilor, numai în baza unei hotărâri a adunării generale;
– să obțină lunar de la administratori o situație despre mersul operațiunilor. (art. 164 alin.
(1))
Pentru îndeplinirea mandatului lor, aceștia sunt obligați să verifice:
– dacă situațiile financiare sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele;
– dacă registrele sunt ținute regulat;
– dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru
întocmirea și prezentarea situațiilor financiare. (art. 163 alin. (1))
Referitor la obiectul acestor atribuții de control și asupra propunerilor pe care le vor
considera necesare cu privire la situațiile financiare și repartizarea profitului, cenzorii vor
prezenta adunării generale un raport amănunțit. Situațiile financiare anuale pot fi
aprobate de adunarea generală numai dacă acestea sunt însoțite de raportul cenzorilor sau,
după caz, al auditorilor financiari. (art. 163 alin. (2) și (3))
Cenzorilor le este interzis să comunice acționarilor în particular sau terților datele referitoare
la operațiunile societății constatate cu ocazia exercitării mandatului lor (art. 164 alin. (3)).

ü Modul de lucru al cenzorilor. Cenzorii trebuie să își exercite personal mandatul (art.
159 alin. (3)). Ei pot lucra împreună sau separat.
Cenzorii vor delibera împreună pentru îndeplinirea obligației prevăzute de art. 163 alin. (2),
dar în caz de neînțelegere ei au dreptul să facă rapoarte separate, cu obligația de a le
prezenta adunării generale (art. 165 alin. (1)).
Pentru toate celelalte obligații impuse de lege, aceștia au dreptul să lucreze separat.
Deliberările și contestările făcute în exercițiul mandatului lor le vor trece într-un registru
special. (art. 165 alin. (2) și (3))

8
ü Răspunderea cenzorilor. Întinderea și efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate
de regulile mandatului (art. 166 alin. (1)). Răspunderea lor este, prin urmare, contractuală.
Acțiunea în răspundere contra cenzorilor sau auditorilor financiari aparține adunării
generale, care va delibera în prezența acționarilor care să dețină cel puțin o pătrime din
numărul total de drepturi de vot (art. 155 alin. (1)).
Cenzorii, ca și administratorii, potrivit art. 166 alin. (3), coroborat cu art. 73 alin. (1), sunt
răspunzători față de societate pentru:
– realitatea vărsămintelor efectuate de asociați;
– existența reală a dividendelor plătite;
– existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere;
– exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
– stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Cenzorul răspunde penal:
– dacă nu convoacă adunarea generală în cazurile în care este obligat prin lege să o facă
(art. 276);
– dacă a acceptat sau a păstrat însărcinarea de cenzor, contrar art. 161 alin. (2) (art. 277
alin. (1));
– dacă încalcă dispozițiile Legii societăților referitoare la incompatibilitate (ca și fondatorul,
administratorul, directorul, directorul executiv) (art. 277 alin. (3)).

ü Experții de gestiune. Legea societăților prevede posibilitatea ca unul sau mai mulți
acționari, reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 10% din capitalul social, să
ceară instanței să desemneze unul sau mai mulți experți, însărcinați să analizeze anumite
operațiuni din gestiunea societății și să întocmească un raport care să le fie înmânat și,
totodată, predat oficial cenzorilor societății spre a fi analizat și a se propune măsuri
corespunzătoare. Prin urmare, la cererea unei minorități de acționari, gestiunea societății
poate fi analizată de experți desemnați de instanță. Onorariile experților de gestiune vor fi
suportate de societate, cu excepția cazurilor în care sesizarea a fost făcută cu rea-credință.
(art. 136 alin. (1) și (2))

3.3.4. Registrele societății pe acțiuni și situațiile financiare anuale

Potrivit Legii societăților:
Societățile pe acțiuni trebuie să țină următoarele registre:
a) un registru al acționarilor, în care trebuie să se menționeze, după caz, numele și
prenumele, codul numeric personal, denumirea, domiciliul sau sediul acționarilor cu
acțiuni nominative, precum și vărsămintele făcute în contul acțiunilor. Evidența acțiunilor
tranzacționate pe o piață reglementată / sistem alternativ de tranzacționare se
realizează cu respectarea legislației specifice pieței de capital, potrivit Legii nr.
297/2004;
b) un registru al ședințelor și deliberărilor adunărilor generale;
c) un registru al ședințelor și deliberărilor consiliului de administrație, respectiv
ale directoratului și consiliului de supraveghere;
d) un registru al deliberărilor și constatărilor făcute de cenzori și, după caz, de
auditori interni, în exercitarea mandatului lor;

9
e) un registru al obligațiunilor, care să arate totalul obligațiunilor emise și al celor
rambursate, precum și numele și prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titularilor,
atunci când ele sunt nominative. Evidența obligațiunilor emise în formă dematerializată
și tranzacționate pe o piață reglementată sau printr-un sistem alternativ de
tranzacționare va fi ținută conform legislației specifice pieței de capital, potrivit Legii nr.
297/2004;
f) orice alte registre prevăzute de acte normative speciale. (art. 177 alin. (1))
Registrele menționate vor fi ținute diferit, după cum urmează:
– registrele prevăzute la lit. a), b) și e) de mai sus, prin grija consiliului de administrație,
respectiv a directoratului;
– registrul prevăzut la lit. c), prin grija organului în cauză;
– registrul prevăzut la lit. d), prin grija cenzorilor sau, după caz, a auditorilor interni;
– registrele prevăzute la lit. f), potrivit actelor normative respective. (art. 177 alin. (2))
Administratorii, respectiv membrii directoratului sau, după caz, entitățile care țin evidența
acționariatului au obligația:
– să pună la dispoziția acționarilor și a oricăror alți solicitanți informații privind structura
acționariatului respectivei societăți și să elibereze acestora, pe cheltuiala lor, certificate
privind aceste date;
– să pună la dispoziția acționarilor și a deținătorilor de obligațiuni registrul ședințelor și
deliberărilor adunărilor generale și registrul obligațiunilor (cu mențiunile prevăzute la art.
177 alin. (1) lit. f)). (art. 178)
Registrul acționarilor și cel al obligațiunilor se pot ține manual sau în sistem computerizat
(art. 179).
Pentru ținerea registrului acționarilor, respectiv al obligațiunilor în sistem computerizat și
efectuarea înregistrărilor și a altor operațiuni legate de acest registru, societatea poate
contracta cu o societate de registru independent privat. Ținerea celor două registre de
către o societate de registru independent autorizat este obligatorie în cazurile prevăzute de
lege. În situația în care registrul acționarilor este ținut de către o societate de registru
independent autorizată, este obligatorie menționarea în registrul comerțului a firmei și a
sediului acesteia, precum și a oricăror modificări intervenite cu privire la aceste elemente de
identificare. (art. 180)

ü Situația financiară anuală. Situațiile financiare anuale se vor întocmi și vor fi

verificate sau auditate în condițiile prevăzute de lege (art. 182).
Consiliul de administrație, respectiv directoratul trebuie să prezinte cenzorilor sau auditorilor
interni și auditorilor financiari, cu cel puțin 30 de zile înainte de ziua stabilită pentru ședința
adunării generale, situația financiară anuală pentru exercițiul financiar precedent,
însoțită de raportul lor și de documentele justificative (art. 181).
Situațiile financiare anuale, împreună cu rapoartele administratorilor, cenzorilor sau ale
auditorilor financiari vor rămâne depuse la sediul societății și la cel al sucursalelor în cele 15
zile care preced adunarea generală, pentru a fi consultate de acționari. Acționarii au dreptul
să ceară consiliului de administrație, pe cheltuiala lor, copii de pe situațiile financiare anuale
și de pe celelalte rapoarte. (art. 184)
Administratorii au obligația ca, în termen de 15 zile de la data adunării generale, să depună
copii ale situațiilor financiare anuale, însoțite de raportul lor, raportul cenzorilor sau raportul

10
auditorilor financiari, precum și de procesul-verbal al adunării generale, la oficiul registrului
comerțului, precum și la Ministerul Finanțelor Publice în condițiile prevăzute de Legea
contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (art. 201)
Pentru societățile care au o cifră anuală de afaceri de peste 10 milioane lei, se va publica în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, un anunț prin care se confirmă depunerea
acestor acte, pe cheltuiala societății și prin grija oficiului registrului comerțului (art. 185 alin.
(4)).
Faptul că adunarea generală aprobă situațiile financiare anuale nu împiedică exercitarea
acțiunii în răspundere împotriva administratorilor, directorilor, cenzorilor sau auditorilor
financiari (art. 186).

4. Funcționarea societăților în comandită pe acțiuni

Potrivit Legii societăților:
ü Societatea în comandită pe acțiuni este asimilată, în privința reglementării, societății pe
acțiuni (art. 187).
Particularitatea funcționării societății în comandită pe acțiuni este dată de prezența celor
două categorii de asociați, comanditații, care răspund nelimitat și solidar pentru pasivul
social, și comanditarii, a căror răspundere este limitată.
Asociaților comanditați din SCA li se vor aplica dispozițiile referitoare la drepturile și
obligațiile asociaților în SNC (art. 80-83), iar asociaților comanditari, cele referitoare la
asociații comanditari din SCS (art. 89 și 90).

ü Administrația societății. Administratori ai SCA pot fi numai asociații comanditați.

Administratorii pot fi revocați numai de AGA, printr-o hotărâre luată cu majoritatea stabilită
pentru adunările extraordinare. În locul administratorului revocat, decedat sau pentru care a
încetat exercitarea mandatului său, adunarea generală, cu aceeași majoritate, alege o altă
persoană. Numirea trebuie aprobată și de ceilalți administratori, dacă sunt mai mulți. Noul
administrator devine comanditat.

ü Răspunderea administratorului revocat. Administratorul revocat răspunde nelimitat

față de terți pentru obligațiile pe care le-a contractat în timpul administrației sale. Acesta are
însă dreptul să exercite acțiune în regres împotriva societății.
Asociații comanditați care nu sunt administratori nu au dreptul să participe la deliberările
adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor, chiar dacă posedă acțiuni ale societății.

5. Funcționarea societăților cu răspundere limitată

5.1.Adunarea asociaților
În cazul societăților cu răspundere limitată, Legea societăților nu face distincție între
adunarea generală ordinară și adunarea generală extraordinară, ca în privința societății pe
acțiuni. Însă adunarea generală a asociaților hotărăște în condiții de cvorum și majoritate
diferite, în funcție de problemele care formează obiectul ordinii de zi.
Potrivit Legii societăților:
ü Convocarea adunării generale. Convocarea se face de către:
– administratori, care sunt obligați să ceară convocarea la sediul social cel puțin o dată pe
an sau de câte ori este necesar;

11
– un asociat sau un număr de asociați reprezentând cel puțin o pătrime din capitalul
social, care au dreptul să ceară convocarea, ocazie cu care trebuie să arate scopul
acesteia.
Actul constitutiv poate prevedea și forma în care trebuie făcută convocarea. În lipsa acestei
stipulații, convocarea se face prin scrisoare recomandată, cu cel puțin 10 zile înainte de ziua
fixată pentru ținerea acesteia, cu menționarea ordinii de zi. (art. 195 alin. (1)-(3))

ü Exercitarea dreptului de vot și adoptarea hotărârilor. Voința societății este

exprimată prin intermediul hotărârilor care se iau în adunarea generală.
Dreptul de vot în adunarea asociaților se exercită proporțional cu participarea asociaților la
capitalul social, fiecare parte socială dând dreptul la un vot. Un asociat nu poate exercita
dreptul său de vot în deliberările adunării asociaților referitoare la aporturile sale în natură
sau la actele juridice încheiate între ele și societate (art. 193 alin. (2)).
Dreptul de vot se exercită atât prin participare directă, cât și prin corespondență, dacă actul
constitutiv conține o dispoziție în acest sens (art. 191 alin. (2)).
Adunarea generală decide:
– prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale, în afară de
cazul în care în actul constitutiv se prevede altfel;
– prin votul tuturor asociaților, pentru hotărârile care au ca obiect modificarea actului
constitutiv, în afară de cazul în care în lege sau în actul constitutiv se prevede altfel. (art.
192)
Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii
majorității cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra ordinii de zi, oricare ar fi
numărul de asociați și partea din capitalul social reprezentată de asociații prezenți (art. 193
alin. (3)).

ü Obligațiile adunării asociaților. Adunarea generală a asociaților are următoarele

obligații principale:
a) să aprobe situația financiară anuală și să stabilească repartizarea profitului net;
b) să desemneze administratorii și cenzorii, să îi revoce/demită și să le dea descărcare de
activitate, precum și să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu
are caracter obligatoriu, potrivit legii;
c) să decidă urmărirea administratorilor și cenzorilor pentru daunele pricinuite societății,
desemnând și persoana însărcinată să o exercite;
d) să modifice actul constitutiv. (art. 194 alin. (1))

5.2.Administrarea societății
Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulți administratori,
numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală. Administratorii pot fi asociați sau
neasociați.
Potrivit Legii societăților:
Asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social au dreptul:
– să aleagă unul sau mai mulți administratori dintre ei;
– să fixeze puterile administratorilor;

12
– să stabilească durata însărcinării;
– să stabilească remunerația administratorilor, dacă prin actul constitutiv nu se dispune
altfel. (art. 77 alin. (1))
Dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, în afară de o stipulație
contrară în actul constitutiv (art. 75).
Administratorii pot lucra împreună sau separat. Dacă actul constitutiv dispune ca aceștia să
lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate. În caz de divergență între ei, vor
decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Pentru actele
urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societății, poate decide un singur
administrator, în lipsa celorlalți, care se găsesc în imposibilitate, chiar momentană, de a lua
parte la administrație. (art. 76)
Chiar dacă o SRL este supusă obligației de auditare, dispozițiile referitoare la acest aspect
care reglementează administrarea societăților pe acțiuni nu se aplică.

ü Registrul asociaților – obligația administratorilor. SRL este obligată să țină, prin

grija administratorilor, un registru al asociaților, în care se vor înscrie, după caz, numele
și prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul fiecărui asociat, partea acestuia din capitalul
social, transferul părților sociale sau orice altă modificare cu privire la acestea. Orice daună
pricinuită prin nerespectarea acestei obligații atrage răspunderea personală și solidară a
administratorilor. Registrul astfel ținut poate fi cercetat de asociați și creditori. (art. 198)
Legea societăților precizează că se aplică și pentru SRL dispozițiile referitoare la SA în
privința:
– întocmirii situațiilor financiare;
– fondurilor de rezervă;
– reducerii capitalului social.
După aprobarea de către adunarea generală a asociaților, copii ale situațiilor financiare
anuale vor fi depuse de administratori la registrul comerțului, în termen de 15 zile de la data
adunării generale, în conformitate cu Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, în condițiile art. 185 din Legea societăților.

ü Obligația de nonconcurență ce revine administratorilor și asociaților.

Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaților, mandatul de administrator
în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici să facă același fel de
comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice,
sub sancțiunea revocării și răspunderii pentru daune (art. 197 alin. (2)).
Asociatul care, într-o operațiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia,
interese contrare acelora ale societății nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie
privind această operațiune. În caz contrar, el este răspunzător de daunele pricinuite
societății dacă fără votul său nu s-ar fi obținut majoritatea cerută. (art. 79)

5.3.Controlul de gestiune al societății. Cenzorii

Potrivit Legii societăților:
Adunarea asociaților poate numi unul sau mai mulți cenzori în cazul societăților ale căror
situații financiare nu intră sub incidența reglementărilor contabile armonizate cu directivele
europene și standardele internaționale de contabilitate.

13
Societățile ale căror situații financiare intră sub incidența reglementărilor contabile
armonizate vor fi auditate de auditori financiari – persoane fizice sau persoane juridice.
Dacă numărul asociaților este mai mare de 15, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199
alin. (3)). În lipsă de cenzori, fiecare dintre asociați care nu este administrator al societății
poate exercita controlul de gestiune ca și asociatul din societatea în nume colectiv (art. 199
alin. (5)). Dispozițiile referitoare la cenzorii societății pe acțiuni se aplică și cenzorilor din SRL
(art. 199 alin. (4)).

5.4.Părțile sociale. Transmiterea părților sociale

Din punctul de vedere al structurii capitalului, SRL este o societate de persoane. SRL nu
emite titluri negociabile. În acest sens, Legea societăților precizează că societatea cu
răspundere limitată nu are dreptul să emită obligațiuni (art. 200).
Capitalul social al societății este divizat în părți sociale. Deși acestea nu sunt titluri
negociabile, legea prevede posibilitatea transmiterii lor, numai dacă actul constitutiv o
prevede.
Părțile sociale se pot transmite:
– între asociați, fără nicio condiție în privința aprobării transmiterii;
– către persoane din afara societății, numai dacă transmiterea a fost aprobată de asociați
reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social. (art. 202 alin. (1) și (2))
În cazul dobândirii unei părți sociale prin succesiune, există următoarele posibilități:
– dacă moștenitorul acceptă succesiunea și în actul constitutiv există o clauză de
continuare a activității societății cu moștenitorii asociatului decedat, acesta devine
asociat. În cazul în care s-ar depăși maximul legal de asociați din cauza numărului
succesorilor, aceștia vor fi obligați să desemneze un număr de titulari ce nu va depăși
maximul legal (art. 202 alin. (4));
– dacă moștenitorul acceptă succesiunea și în actul constitutiv nu există o clauză de
continuare a activității societății cu moștenitorii asociatului decedat, societatea este
obligată la plata părții sociale către succesori, conform ultimului bilanț contabil aprobat
(art. 202 alin. (3));
– dacă moștenitorul nu acceptă succesiunea, existența sau inexistența clauzei de
continuare a activității societății cu moștenitorii asociatului decedat nu are nicio
relevanță, pentru că acceptarea moștenirii este o facultate, nu o obligație, iar clauza are
caracter obligatoriu numai față de asociați.
Transmiterea părților sociale se face, de obicei, între vii, cu titlu oneros, pe calea cesiunii.
Cesiunea părților sociale presupune încheierea unui contract de cesiune între asociatul
cedent și asociatul cesionar. Legea solicită îndeplinirea unor formalități de publicitate:
– înscrierea contractului de cesiune în registrul comerțului;
– înscrierea contractului de cesiune în registrul de asociați al societății. (art. 203 alin. (1))
Transmiterea părților sociale este opozabilă terților numai din momentul înscrierii în registrul
comerțului.

14
I. Nulitatea contractului
4.1. Noţiune

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care desfiinţează retroactiv, în tot sau în parte, efectele
unui contract încheiat cu nerespectarea condiţiilor de validitate cerute de lege. În acest sens Codul
civil, prevede „Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă este lovit de nulitate, dacă prin lege nu se prevede o altă dispoziţie (art. 1246).
Nulitatea îndeplineşte două funcţii:
- preventivă; această funcţie, anterioară contractului, face să crească vigilenţa viitoarelor părţi
contractante în faţa unei eventuale situaţii de fapt care ar putea însemna nerespectarea condiţiilor de
validitate ale acestuia, ceea ce ar conduce la desfiinţarea contractului;
- sancţionatorie; acestă funcţie intervine ulterior încheierii contractului, având drept scop
înlăturarea efectelor contrare legii.

4.2. Clasificarea nulităţilor

Nulităţile se pot clasifica după mai multe criterii: natura interesului (general sau individual) ocrotit
prin dispoziţia legală încălcată, întinderea efectelor nulităţii, modul de consacrare în legislaţie, felul
condiţiei de validitate nerespectate.

4.2.1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

După natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată, nulităţile sunt
absolute şi relative [art. 1246 alin. (2) Cod civil].
 Făcând referire la nulitatea absolută Codul civil precizează că „este nul contractul încheiat cu
încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general” (art. 1247). Prin urmare,
nulitatea absolută intervine în cazul nerespectării, cu prilejul încheierii contractului, a unei norme ce
ocroteşte un interes general, public. Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este desemnată, atât în
legislaţie, cât şi în practică, prin sintagma: actul este „nul" sau „nul de drept”, iar acţiunea în instanţă care
se introduce pentru constatarea acestei sancţiuni este denumită „acţiune în nulitate”.
 Cauzele de nulitate absolută, pe de o parte sunt prevăzute expres de lege, iar pe de altă parte,
atunci când nu sunt prevăzute expres, rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general
(art. 1250 Cod civil). Nulitatea absolută are următoarele cauze:
- când obiectul contractului nu este determinat sau determinabil [art. 1226 alin. (2)
Cod civil];
- când cauza (contractului) ilicită sau imorală este comună [art. 1238 alin. (2) Cod
civil];
- nerespectarea formei cerută ad validitatem [art. 1242 alin. (1) Cod civil];
- nerespectarea înscrierii în Cartea funciară a convenţiilor care strămută sau constituie drepturi
reale (art. 1244 Cod civil);
- nerespectarea elementului constitutiv al persoanei juridice referitor la scopul licit şi moral al
acesteia, care trebuie să fie în acord cu interesul general (art. 187 Cod civil); este una din cauzele de
nulitate absolută „care rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general” (art. 1250 Cod
civil).
- nerespectarea unor dispoziţii referitoare la actul de înfiinţare al persoanei juridice [potrivit art.
196 alin. (2) Cod civil]: a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în formă autentică în situaţiile
anume prevăzute de lege; b) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;

15
c) lipseşte autorizaţia administrativă pentru înfiinţarea acesteia; d) actul de înfiinţare nu prevede
denumirea, sediul sau obiectul de activitate; e) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau al
asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat; f) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul
iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat.
- actele şi operaţiunile săvârşite de persoanele fizice, fără autorizaţiile prevăzute de lege, în cazul în
care activităţile respective trebuie autorizate de organele competente [art. 207 alin. (1) şi (2) Cod civil].
- când se încalcă dispoziţiile legale referitoare la capacitatea civilă a părţilor, în cazurile:
1. nerespectarea unei incapacităţi speciale, impusă pentru ocrotirea unui interes general, public
cum este cea stabilită de art. 1653 alin. (1) Cod civil (referitoare la judecători, procurori, grefieri,
executori, avocaţi, notari publici, consilieri juridici, practicieni în insolvenţă, care nu pot cumpăra, direct
sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase); 2. nerespectarea unei incapacităţi de a cumpăra - direct
sau prin persoane interpuse, chiar prin licitaţie publică - de către funcţionarii publici, judecătorii sindici,
practicienii în insolvenţă, executori, a bunurilor pe care le administrează ori a căror administrare o
supraveghează [art. 164 alin. (1) lit. Cod civil].
 Referitor la nulitatea relativă Codul civil prevede „Contractul încheiat cu încălcarea unei
dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil” [art. 1248 alin. (1)].
Astfel, nulitatea relativă intervine pentru a sancţiona încălcarea unei dispoziţii legale al cărei scop este
ocrotirea unor interese private ale uneia dintre părţile contractului. Nulitatea relativă este desemnată prin
sintagma „anulare” sau anulabilitate, iar acţiunea în instanţă se numeşte „acţiune în anulare”. Codul civil
introduce o prezumţie de nulitate relativă „în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu
reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă” (art. 1252)”.
 Cauzele de nulitate relativă intervin atunci când au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare
la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri
anume prevăzute de lege (art. 1251 Cod civil).
Nulitatea relativă are următoarele cauze:
- când a lipsit discernământul uneia din părţi, fie şi numai vremelnic, la momentul încheierii
contractului [art. 1205 alin. (1) Cod civil];
- când consimţământul exprimat a fost viciat prin eroare esenţială [art. 1207 alin. (1)], dol [art.
1214 alin. (2) şi (3) Cod civil], violenţă (art. 1216, 1220 Cod civil), leziune (art. 1222 Cod civil);
- când lipseşte cauza contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi
poate produce alte efecte juridice [art. 1238 alin. (1) Cod civil];
- când actele juridice civile au fost încheiate de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (altele decât cele pe care minorul lipsit de capacitate de exerciţiu 1 sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă2 le poate face singur), sau când actele au fost făcute de tutore fără
autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare a fost cerută de lege (art. 44 Cod civil);
- nerespectarea unor dispoziţii referitoare la actul de înfiinţare al persoanei juridice [potrivit art.
196 alin. (2) Cod civil]: b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării
persoanei juridice; h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
- când actul juridic a fost încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al
organelor de administraţie dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie
colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi
dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru [art. 215 alin. (1) Cod civil].

1 În această categorie sunt incluse: acte de conservare, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi
care se execută la data încheierii lor [art. 43 alin. (3) Cod civil].
2 În această categorie sunt incluse: acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de
dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor [art. 41 alin. (3) Cod civil].

16
- când se încalcă dispoziţiile legale referitoare la capacitatea civilă a părţilor, în cazul nerespectării
unei incapacităţi de a cumpăra - direct sau prin persoane interpuse, nici chiar prin licitaţie publică - de
către: a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, b) părinţii, tutorele, curatorul,
administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă [art. 1654 alin. (1) lit. a) şi
b)].
 Nulitatea absolută şi nulitatea relativă sunt guvernate de reguli juridice diferite. Aceste
reguli formează regimul juridic aplicabil pentru fiecare categorie în parte, respectiv: regimul juridic al
nulităţii absolute şi regimul juridic al nulităţii relative.
Regimul juridic al nulităţii, absolute şi relative, răspunde la următoarele întrebări:
- cine invocă nulitatea, absolută/relativă?
- pot fi sau nu acoperite prin confirmare?
- de la constatarea ei - a nulităţii absolute/relative - în ce termen de prescripţie poate fi invocată?
Regimul juridic al nulităţii absolute este următorul:
- nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de
excepţie. Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută [art. 1247 alin. (2) şi (3) Cod civil].
Referitor la „orice persoană interesată” care are dreptul să invoce nulitatea absolută, sunt avute în
vedere nu numai părţile şi avânzii-cauză ai părţilor, ci şi procurorul, autorităţile publice competente,
respectiv, alte persoane prejudiciate prin actul încheiat. Instanţa judecătorească este obligată să invoce
nulitatea din oficiu datorită funcţiei acestui organ jurisdicţional de a restabili ordinea de drept încălcată
prin nesocotirea unui interes general, public, social, în condiţiile încheierii actului juridic respectiv.
- contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege [art. 1247 alin. (4) Cod civil]. Această regulă este impusă de interesul ocrotit prin
norma a cărei încălcare atrage nulitatea absolută. Prin urmare, părţile, nu pot conveni printr-un alt acord
să considere contractul încheiat ca fiind valid. Un regim juridic identic sub aspectul posibilităţii de
confirmare a celor două categorii de nulităţi, este prevăzut în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare
la actul de înfiinţare al persoanei juridice [cu referire la art. 196 alin. (1) şi (2) Cod civil]. Astfel,
încălcarea unora dintre dispoziţii atrage nulitatea absolută, iar a altora, nulitatea relativă, cu toate acestea,
potrivit art. 197 alin. (1) Cod civil, „Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate
cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost
înlăturată”.
- acţiunea în nulitate absolută poate fi invocată oricând, este deci imprescriptibilă sub aspect
extinctiv, indiferent de calea procedurală folosită -acţiune sau excepţie - afară dacă legea prevede expres,
că nulitatea absolută este prescriptibilă.
Regimul juridic al nulităţii relative este următorul:
- nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia
legală încălcată.
Partea ce are interes în invocarea acţiunii în anulare este prin urmare partea prejudicată prin
încheierea actului respectiv. Există câteva excepţii de la această regulă, din raţiuni de protecţie a anumitor
persoane
[art. 46 alin. (3) Cod civil, art. 46 alin. (3) Cod civil, art. 1560 alin. (1) şi (2) Cod civil, art. 46 alin. (4)
Cod civil].
Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească [art. 1248 alin. (2) şi
(3) Cod civil]. Spre deosebire de nulitatea absolută acţiunea în anulare nu poate fi invocată de instanţa
judecătorească datorită interesului personal, privat pe care norma încălcată îl ocroteşte, ori instanţa
judecătorească pune în discuţie un interes public, general.
- contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare [art. 1248 alin. (4) Cod
civil]. Partea interesată (sau succesorii ei în drepturi) poate confirma expres sau tacit contractul lovit de

17
nulitate relativă. Spre exemplu, confirmarea expresă, o poate face minorul devenit major pentru actul
făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat (art. 48 Cod civil).
Confirmarea tacită poate rezulta fie din neinvocarea nulităţii înăuntrul termenului de prescripţie
extinctivă, fie din executarea actului anulabil. De asemenea, nu trebuie confundată confirmarea nulităţii
cu acoperirea nulităţii. Dacă în primul caz, partea interesată să invoce nulitatea îşi asumă riscul unui
contract care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea lui chiar şi atunci când este
prejudiciată (urmat de o reducere a obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit)
în al doilea caz legea acordă un termen pentru ca actul juridic să fie reîntocmit cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege pentru încheierea lui. Pentru a doua ipoteză, „nulitatea (...) relativă a persoanei juridice
se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată,
cauza de nulitate a fost înlăturată” [art. 197 alin. (2) Cod civil].
- nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie
stabilit de lege [art. 1249 alin. (1) Cod civil]. Termenul general de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu
prevede un alt termen (art. 2517 Cod civil). În funcţie de cauza de anulabilitate însă, legea stabileşte
termene speciale, cât şi momente diferite de început ale prescripţiei. Prin urmare, potrivit art. 2529 alin.
(1) şi (2) Cod civil, prescripţia dreptului la acţiunea în anulare a unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său
legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării,
însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.
În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă,
dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate. Dreptul la
acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de doi ani de la data
încheierii contractului (art. 1223 Cod civil). Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea
contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului
de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare [art. 1249 alin. (2)]. Prin urmare, atunci când se pune
problema valorificării anulabilităţii pe cale de excepţie, aceasta este imprescriptibilă extinctiv pentru cel
căruia i se cere executarea contractului.

4.2.2. Nulitatea parţială şi nulitatea totală

După întinderea efectelor nulitatea poate fi parţială şi totală.

Nulitatea totală desfiinţează în întregime contractul.
Nulitatea totală intervine şi în condiţiile art. 1254, potrivit căruia „Clauzele contrare legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise, atrag nulitatea contractului în
întregul său numai dacă sunt prin natura lor esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi
încheiat”. Înseamnă că nulitatea contractului în întregul său, adică totală, intervine dacă sunt încălcate,
prin clauzele contractuale, dispoziţiile legii, ordinea publică sau bunele moravuri, iar aceste clauze sunt
considerate esenţiale sau, dacă în lipsa lor - în sensul de cunoaştere de către părţi a faptului că se încalcă
dispoziţiile legii, ordinea publică sau bunele moravuri - contractul nu s-ar fi încheiat. Din formularea
„clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise”
rezultă că aceste clauze contrare (...) sunt considerate scrise în sensul că ele produc acele efectele ce
conduc la invalidarea întregului contract. De asemenea, rezultă că, dacă „clauzele contrare legii (...)” nu
sunt esenţiale pentru încheierea contractului, nu înseamnă că nu ar trebui luate în considerare, deoarece
ele atrag o nulitatea parţială a contractului. În cazul în care contractul este menţinut în parte,
clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (2) Cod civil]. Prin
urmare, nulitatea parţială desfiinţează doar acele efecte ale contractului care sunt contrarii legii, iar cele

18
care nu contravin legii se menţin, producându-şi, prin urmare, efectele. Mai mult chiar, în cazul
constatării nulităţii parţiale legea permite înlocuirea de drept a clauzelor nule cu dispoziţiile aplicabile. De
asemenea, în cazul unui contract pentru care s-a constatat nulitatea parţială, clauzele care contravin unor
dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile
legale aplicabile [alin. (2) coroborat cu alin. (3) din art. 1255 Cod civil].

4.2.3. Nulitatea expresă şi virtuală

După modul de consacrare în legislaţie nulitatea este expresă şi virtuală.

Nulitatea expresă (explicită sau textuală) este prevăzută ca atare într-o dispoziţie legală, spre
exemplu, „este anulabil contractul încheiat de o persoană care la momentul încheierii acestuia [art. 1205
alin. (1) Cod civil], sau „sub sancţiunea nulităţii absolute, (cu referire la obiectul obligaţiei, n.a.) el trebuie
să fie determinat sau determinabil [art. 1223 alin. (1) Cod civil].
Nulităţile exprese formează majoritatea, în sensul precizării lor atât în Codul civil, cât şi în alte acte
normative.
Nulitatea virtuală (implicită sau tacită) nu este expres prevăzută de lege, dar rezultă neîndoielnic din
modul în care este reglementată o anumită condiţie de valabilitate a actului juridic. Deşi nulităţile virtuale
sunt în minoritate, o definiţie a acestora este prevăzută ca atare de Codul civil. Astfel, potrivit art. 1253
„în afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când
sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative, trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale
încălcate să fie atins”.

4.2.4. Nulitatea de fond şi de formă

După felul condiţiei de validitate nerespectate nulitatea poate fi de fond şi de formă . Nulitatea de
fond intervine în cazul nerespectării unei condiţii de fond a contractului, respectiv, capacitate,
consimţământ, obiect, cauză.
Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
Spre exemplu, nerespectarea formei scrisă a înscrisului sub semnătură privată sau a formei autentice
cerută ad validitatem.

4.3. Efectele nulităţii

Efectele nulităţii reprezintă consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, respectiv
desfiinţarea totală sau parţială a contractului - după cum se constată că este vorba de nulitate totală sau
parţială - şi restabilirea legalităţii, a ordinii de drept încălcate. Efectul nulităţii se exprimă în adagiul
juridic quod nullum est, nullum producit efectum, adică ceea ce este nul nu produce niciun efect.
Efectele nulităţii sunt guvernate de următoarele principii:
- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii;
- principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum);
- principiul desfiinţării contractului subsecvent ca urmare a desfiinţării contractului primar, iniţial
(resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis).

4.3.1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii

Potrivit acestui principiu nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut
(ex tunc). Prin urmare, efectele contractului produse sunt desfiinţate din momentul încheierii sale,
considerându-se că acesta n-a fost încheiat niciodată. Acest principiu este consacrat de Codul civil prin
dispoziţiile „Contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat” (art. 1254).

19
 Consecinţele aplicării principiului retroactivităţii efectelor nulităţii se produc diferit după cum
contractul a fost executat sau nu, astfel:
- dacă contractul nu a fost executat, nici total nici în parte, nu-şi mai produce efectele, deoarece nu
se poate cere îndeplinirea prestaţiilor rezultate dintr-un act, care din punct de vedere juridic se consideră
că nu a fost niciodată încheiat.
- dacă contractul a fost executat în tot sau în parte „dreptul de restituire aparţine celui care a
efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite” (art. 1636 Cod civil), iar
în privinţa modalităţii de restituire „dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii
sau unui impediment serios ori aceasta priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face
prin echivalent” [art. 1640 alin. (1) Cod civil].
 Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii se aplică „chiar şi în cazul contractului cu executare
succesivă, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite” 2
[art. 1254 alin. (2) Cod civil].
 În privinţa debitorului de bună-credinţă, acesta nu este exonerat de obligaţia de restituire,
pentru eventualele fructe obţinute anterior anulării. Codul civil se orientează „nu pe ideea de protecţie a
debitorului de bună-credinţă, ci pe ideea reechilibrării situaţiei părţilor, buna-credinţă funcţionând doar în
sensul luării în considerare a celei mai mici contraprestaţii posibile”.
În acest sens Codul civil precizează că „dacă bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar cel
obligat la restituire este de bună-credinţă ori a primit bunul în temeiul unui act desfiinţat cu efect
retroactiv, fără culpa sa, acesta trebuie să restituie valoarea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a
avut la data primirii, a pierii sau, după caz, a înstrăinării” (art. 1641).
Referitor la debitorul de rea-credinţă - adică cel care a distrus sau a înstrăinat cu rea-credinţă bunul
primit, sau acela din culpa căruia contractul a fost desfiinţat retroactiv
- are o situaţie deosebită de cel de bună-credinţă, deoarece este obligat să restituie valoarea cea mai
mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, pieirii sau, după caz, a înstrăinării [art. 1642 alin.
(1) Cod civil].

4.3.2. Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum)

Repunerea în situaţia anterioară este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, şi

constă în aceea că tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile
să se găsească în situaţia în care actul nu s-a încheiat niciodată. De la principiul repunerii în situaţia
anterioară există anumite excepţii, potrivit cărora prestaţiile efectuate nu sunt supuse restituirii,
menţinându-se prin urmare, în tot sau în parte.
Sunt astfel de excepţii, potrivit cărora se menţine actul subsecvent:
- situaţia debitorului de bună-credinţă. Potrivit art. 1641 alin. (2) Cod civil, cel obligat la
restituire este liberat dacă bunul piere fără culpa sa. În acest caz, el este ţinut să cedeze creditorului
indemnizaţiile de asigurare primite sau, după caz, dreptul de a primi aceste îndemnizaţii”.
- situaţia posesorului de bună-credinţă. Astfel, potrivit art. 1645 alin. (1) Cod civil,
„dacă a fost de bună-credinţă cel obligat la restiuire păstrează fructele produse de bunul supus restituirii şi
suportă cheltuielile făcute cu producerea lor”. Prin urmare fructele produse de bunul supus restituirii
rămân ale posesorului de bună-credinţă.
- situaţia incapabilului, respectiv, a persoanei care nu are capacitate de exerciţiu deplină. În
această categorie sunt incluse atât persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, cât şi persoana cu capacitate
de exerciţiu restrânsă. Persoana incapabilului nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita
îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri revine celui care

20
solicită restituirea [art. 1645 alin. (1) Cod civil]. Această excepţie nu se mai aplică dacă incapabilul „cu
intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă” [art. 1647 alin. (2) Cod civil].
În această din urmă ipoteză incapabilul - considerăm ca fiind de rea-credinţă - este ţinut la restituirea
integrală.

4.3.3. Desfiinţarea contractului subsecvent ca urmare a desfiinţării contractului primar,

iniţial (resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis)

Desfiinţarea contractului subsecvent ca urmare a desfiinţării contractului primar este consecinţa:

- primelor două principii menţionate, respectiv, retroactivitatea efectelor nulităţii şi repunerea în
situaţia anterioară;
- unui principiu de drept potrivit căruia, „nimeni nu poate transmite un drept pe care nu-l are sau
nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi”. Acest principiu priveşte efectele
nulităţii faţă de terţi, şi se traduce astfel, dacă un contract, considerat primar, este nul între părţi,
contractul subsecvent încheiat în baza contractului primar (iniţial), devine nul, datorită legăturii juridice
cu contractul primar. Prin urmare efectele nulităţii contractului primar se răsfrâng asupra unor terţe
persoane care au contractat cu părţile, în baza unui contract subsecvent. Spre exemplu, dacă un contract
translativ de proprietate (contract primar) este declarat nul şi contractul de ipotecă (contract
subsecvent) încheiat de dobânditorul bunului în baza contractului primar devine nul. Prin urmare, sunt
desfiinţate drepturile constituite - în cazul de faţă, dreptul de ipotecă - sau transferate de către dobânditor
asupra bunului în favoarea unor terţi. În lumina acestui principiu sunt şi dispoziţiile art. 1648 alin. (1) Cod
civil, astfel, „Dacă bunul supus restituirii - ca urmare a constatării nulităţii contractului translativ ce are
ca obiect bunul în cauză, n.a. - a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva
terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de Carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a
bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune. Articolul 1648 alin. (1) Cod
civil teza a doua prevede şi excepţiile de la principiul „desfiinţării contractului subsecvent ca urmare a
desfiinţării contractului primar”. Aceste excepţii privesc:
- respectarea regulilor de Carte funciară care poate paraliza acţiunea în restituire îndreptată
împotriva terţului. Spre exemplu, subdobânditorul de bună-credinţă al unui drept real imobiliar care a
înscris dreptul său în Cartea funciară, când acţiunea în rectificare produce efecte şi faţă de terţe
persoane.
- dobândirea cu bună-credinţă a bunurilor mobile. Spre exemplu, terţul subdobânditor de bună-
credinţă devine proprietarul bunului mobil, chiar atunci când se desfiinţează titlul autorului său.
- uzucapiunea (prescripţia achizitivă). Uzucapiunea este, de asemenea, modalitatea prin care terţul
paralizează acţiunea îndreptată împotriva sa, după desfiinţarea titlului autorului.
 Cu excepţia actelor de dispoziţie, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terţ de
bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire, cu
excepţia contractelor cu executare succesivă, care, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate
prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de
la data desfiinţării titlului constituitorului (art. 1649 Cod civil).

21
22