1.

TITLUL I INTRODUCERE ÎN DREPTUL

AFACERILOR

CAPITOLUL I
Concepte fundamentale ale teoriei dreptului şi statului

§ 1. ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI „DREPT”

Cuvântul drept derivă din latinescul directum, care indică direcţie în sens direct sau
dea dreptul (ca adverb), arată diferite însuşiri, în sens de linie dreaptă sau drum (ca
adjectiv). Ceea ce noi denumim astăzi drept în limba română este desemnat în limba latină
jus, în sens de lege, drept, dreptate. În vorbirea curentă, însă se utilizează de cele mai
multe ori sensul noţiunii de drept ca drept subiectiv: dreptul la vot, dreptul la muncă,
dreptul la îndemnizaţie, dreptul la concediu etc. În afara termenului de drept, se utilizează
şi termenul de juridic, utilizat ca adjectiv (normă juridică, raport juridic, persoană
juridică, limbaj juridic, etc.), dar şi în sensul ce excede noţiunii de drept (obiectiv sau
subiectiv).

§ 2. ACCEPŢIUNILE ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI

Cuvântul drept are mai multe accepţiuni.

a) Într-o primă accepţiune dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice
adoptate de organele statului care reglementează raporturile juridice dintre membrii
unei comunităţi (statale), a căror respectare obligatorie este garantată la nevoie prin
forţa de constrângere statală.
Accepţiunea menţionată corespunde noţiunii de drept obiectiv. Prin urmare, dreptul
obiectiv este creat în mod general şi impersonal, cu posibilitatea de aplicare la toate
persoanele şi cazurile ce s-ar putea cuprinde în prevederile sale.
Totalitatea normelor de drept, adică dreptul obiectiv în vigoare la un moment dat
dintr-un stat dat formează dreptul pozitiv.
b) În al doilea rând, prin drept se înţelege posibilitatea, prerogativa,
facultatea
unei persoane, denumită subiect de drept, de a avea o anumită conduită:
- de a-şi valorifica un drept sau de a-şi apăra împotriva unor terţe persoane un
anumit interes, legalmente protejat 1, spre exemplu de a exercita dreptul de proprietate,
cu toate prerogativele acestuia, şi de a-l apăra prin acţiunea în revendicare dacă bunul
ce formează obiectul proprietăţii respective se află în posesia nelegitimă a unui terţ.
- de a îndeplini anumite acte juridice (în sens de încheiere şi executare), spre
exemplu, de a lansa o ofertă, de a accepta o ofertă, de a încheia un contract, de a dobândi
un drept de proprietate. Prin încheierea de acte juridice o persoană, denumită subiect activ
1
A se vedea, N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 31
1
sau creditor, îşi exercită drepturile prevăzute şi ocrotite de dreptul obiectiv, pretinzându-i
persoanei obligate, denumită subiect pasiv sau debitor, o conduită corespunzătoare
dreptului său, conduită ce poate fi impusă prin forţa de constrângere statală. De reţinut că
obligaţia, ca şi dreptul subiectiv, este reglementată de dreptul obiectiv, ca drept general şi
impersonal.
În această accepţiune dreptul este definit în raport cu subiectul său, şi se numeşte
drept subiectiv.
c) În a treia accepţiune, cuvântul drept desemnează sintagma „ştiinţa dreptului”
ştiinţă social-umană, care studiază fenomenul juridic în toate formele sale de manifestare
în condiţii social-istorice determinate.
Ştiinţa dreptului, respectiv, ştiinţele juridice, studiază legile existenţei, ale dezvoltării
statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret istorice,

2
corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politicojuridice
influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa socială. Ştiinţa dreptului studiază juridicul în
toate formele sale de manifestare.
Definiţie. Dreptul este un ansamblu de reguli obligatorii, edictate ori recunoscute
de stat, asigurate şi garantate de acesta, cu scopul organizării şi disciplinării conduitei oamenilor,
respectiv, a subiectelor de drept (persoane fizice, persoane juridice), în cadrul relaţiilor sociale la
care aceştia participă, în condiţiile garantării unui climat de manifestare a libertăţilor şi drepturilor
fundamentale ale omului şi a statornicirii spiritului de dreptate - reguli care se îndeplinesc de bună
voie, iar dacă sunt încălcate, prin aplicarea constrângerii statale.

§ 3. SISTEMUL DREPTULUI. DIVIZIUNILE ŞI RAMURILE DREPTULUI

3.1. Sistemul dreptului

Norma juridică, privită în mod abstract - în sens de construcţie juridică, reprezintă elementul de
bază, celula, sistemului dreptului.
Toate normele juridice, prin raportare la relaţiile sociale pe care le reglementează, se grupează în
instituţii şi ramuri ale dreptului. În sprijinul acestei afirmaţii doctrina juridică precizează că „toate
instituţiile juridice alcătuiesc un vast sistem, iar armonia acestuia, care relevă armonia lor organică, ne
oferă prin ea însăşi, înţelegerea lor completă”.
Cea mai largă grupare a normelor juridice în cadrul sistemului de drept o reprezintă ramura de drept.
Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un
anumit domeniu al vieţii sociale. Criteriile după care se structurează ramurile de drept se completează în
vederea delimitării lor. Aceste criterii sunt:
- obiectul reglementării juridice format din relaţiile sociale specifice unui domeniu anume; spre
exemplu în ramura dreptului civil obiectul de reglementare este format din relaţiile sociale cu conţinut
patrimonial şi relaţiile personale, nepatrimoniale; ramurile dreptului fiscal, financiar, administrativ etc.
privesc relaţiile sociale cu caracter patrimonial;
- metoda reglementării constă în modalitatea de influenţare a conduitei oamenilor în cadrul
relaţiilor sociale respective; spre exemplu, metoda reglementării dreptului civil este aceea a egalităţii, şi
anume, părţile (subiectele) în vederea încheierii unui raport juridic civil (contract) se află pe poziţie de
egalitate juridică. În concret, în vederea încheierii unui contract de vânzare cumpărare atât vânzătorul,
cât şi cumpărătorul negociază clauzele contractului de pe aceeaşi poziţie de egalitate, pe bază de
negociere.
În ramura dreptului fiscal, părţile sau subiectele raporturilor juridice fiscale se află pe poziţie de
subordonare, acestea sunt: statul reprezentat, prin organele fiscale, învestite cu atribuţii specifice
realizării veniturilor fiscale, iar, pe de altă parte, contribuabilii, reprezentaţi de persoane fizice sau
persoane juridice obligate să plătească impozitele, taxele, şi celelalte venituri ale bugetului de stat.
Contribuabilul are obligaţia fiscală, stabilită unilateral de către stat (nu pe bază de negociere ca în cazul
raportului juridic civil) de a plăti o anumită sumă de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de
stat;
- principiile comune ramurii de drept respective. Spre exemplu, pentru dreptul civil exemplificăm
următoarele principii: principii fundamentale ale dreptului civil (principiul proprietăţii, principiul bunei-
credinţe, principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul ocrotirii drepturilor subiective ori al
garantării lor, etc.), principii ale instituţiilor dreptului civil (principiul consensualismului, principiul
forţei obligatorii - pacta sunt servanta, principiul relativităţii - res inter alios acta, aliis necque nocere

3
necque prodesse potest etc.). Pentru dreptul fiscal exemplificăm următoarele principii: neutralitatea
impunerii, certitudinea impunerii, echitatea fiscală etc.
ü În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice formează ansambluri normative mai restrânse,
denumite instituţii juridic. Instituţia juridică cuprinde, prin urmare, norme juridice legate organic între
ele care reglementează un grup de relaţii sociale înrudite după metoda de reglementare specifică ramurii
respective.
Spre exemplu, pentru dreptul civil distingem instituţia prescripţiei, a dreptului de proprietate, a
persoanei fizice, a persoanei juridice, a nulităţii, a actului juridic civil, a contractului, etc. Pentru dreptul
penal, distingem instituţia infracţiunii, a tentativei, a complicităţii, a coautoratului etc. Pentru dreptul
fiscal, distingem, instituţia impozitului, a taxei pe valoarea adăugată, a accizelor, a taxelor vamale etc.

3.2. Diviziunile dreptului

Principalele diviziuni ale dreptului sunt pe de o parte, dreptu internaţional şi dreptul intern, pe de altă
parte, dreptul public şi dreptul privat.
Definirea dreptului internaţional este pusă în lumină de prezenţa unui element de extraneitate, care
reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură cu două sau mai multe
sisteme de drept1.
La rândul său, dreptul internaţional se divide în drept internaţional public şi drept internaţional privat.
Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, privită ca ansamblu de norme juridice,
scrise sau nescrise, create în principal de către state, dar şi de către celelalte subiecte de drept
internaţional, având ca scop reglementarea relaţiilor internaţionale ce se stabilesc între ele 4. Obiectul de
studiu al dreptului internaţional public este format din raporturile dintre state, în cadrul societăţii
internaţionale5; spre exemplu, Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi
Republica Ungară 1996. Dreptul internaţional privat reglementează raporturi între persoane fizice
şi/sau juridice, având ca obiect determinarea dreptului aplicabil (legii aplicabile) în cazurile de conflicte
de competenţă între două sau mai multe ordini juridice naţionale, în vederea soluţionării unui litigiu între
astfel de persoane.
Obiectul de studiu al dreptului internaţional privat este format din raporturile civile, comerciale,
precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate (art. 2557 Cod civil). Spre exemplu,
obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat în străinătate, sau una dintre părţile
contractante este de altă cetăţenie (dacă e persoană fizică) sau altă naţionalitate (dacă este persoană
juridică).
Dreptul intern cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile juridice ce iau
naştere, se modifică/se desfăşoară sau se sting în cadrul fiecărui stat, în cadrul sistemului său juridic
naţional. Potrivit criteriilor tradiţionale ce guvernează această diviziune a dreptului, şi anume, interesul
general, statal, pentru dreptul public şi interesul personal, particular, privat, pentru dreptul privat, dreptul
intern se împarte la rândul său, în drept public şi drept privat.
3.3. Ramurile dreptului

Dreptul public cuprinde, totalitatea normelor juridice care reglementează pe de o parte, raporturile
dintre stat şi cetăţenii săi (dreptul public intern) şi pe de altă parte, raporturile dintre state, în cadrul
societăţii internaţionale (dreptul internaţional public).
Subiectele raportului de drept public (intern) sunt statul care reprezintă colectivitatea şi care îi apără
şi interesele, de altfel, prin intermediul autorităţilor publice (prin intermediul organelor sale) şi persoana
fizică sau juridică. Raportul de drept public este un raport de subordonare, de autoritate, de putere, în
1
Elementul de extraneitate nu este un element distinct al raportului juridic alături de subiecte, conţinut şi obiect, ci intră în
componenţa acestora;

4
care persoana fizică sau juridică (după caz) sub aspect juridic, este subordonată faţă de stat. Prin urmare,
caracteristica dreptului public este aceea că părţile se află pe poziţie de subordonare. Spre exemplu, într-
un raport de drept financiar, părţile sunt organul de impozitare (reprezentant al statului) şi persoana
impozabilă (fizică sau juridică). Organul financiar, învestit cu această autoritate, procedează la
calcularea şi fixarea impozitului asupra subiectului impozabil, la iniţiativa sa unilaterală. Persoana
impozabilă este, astfel, subordonată în privinţa obligaţiei de plată a impozitului (sau taxei, după caz)
organului fiscal (reprezentant al statului). Se poate afirma că normele dreptului public pun în lumină şi
apără interesul general (colectiv), statal. Normele de drept public sunt ocrotite de autorităţile publice din
oficiu.
Din dreptul public, fac parte, în principal, următoarele ramuri de drept: constituţional, administrativ,
financiar, fiscal, penal, procesual penal etc.
- Dreptul constituţional cuprinde ansamblul principiilor şi normelor juridice ce reglementează
organizarea social-economică a societăţii, organizarea şi competenţele autorităţilor statului, relaţiile dintre
acestea şi cetăţeni, sistemul electoral, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Principalul
izvor al dreptului constituţional este Constituţia, adică legea fundamentală a statului.
- Dreptul administrativ cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile sociale
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice şi a altor
autorităţi publice sau de interes public, în regim de putere publică, responsabilitatea administraţiei în
relaţiile sale cu mediul social şi politic extern precum şi statutul funcţionarilor publici; prin actele emise
de organele administraţiei de stat se pun în aplicare dispoziţiile legii.
- Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile de
constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate
satisfacerii sarcinilor social-economice ale societăţii 5.
- Dreptul fiscal cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile juridice care
se nasc în procesul administrării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice sau juridice, care obţin
venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile, ori realizează cheltuieli care intră în sfera de aplicare a
impozitelor1.
- Dreptul penal cuprinde ansamblul de norme juridice care incriminează faptele sociale cu un grad
de pericol social ridicat, denumite infracţiuni, pedepsele aplicabile infractorilor şi alte sancţiuni de natură
penală ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.
- Dreptul procesual penal, cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează desfăşurarea
procesului penal atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii.
Dreptul privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice
aplicabile particularilor (subiecte de drept, persoane fizice sau persoane juridice), aflate pe poziţie de
egalitate juridică, fie în limitele aceluiaşi stat (drept privat intern) fie, în parte, şi din alte state (drept
internaţional privat). Spre deosebire de normele juridice de drept public care sunt apărate de autorităţile
publice din oficiu, normele de drept privat sunt apărate numai la sesizarea părţii interesate, căreia i s-a
încălcat un drept subiectiv.
Dreptul privat cuprinde, în principal, următoarele ramuri de drept: civil, comercial, al familiei, al
muncii etc.
- Dreptul civil cuprinde ansamblul de norme ce reglementează raporturile patrimoniale şi pe cele
nepatrimoniale dintre persoane (fizice sau juridice), ca subiecte de drept civil, aflate pe poziţie de
egalitate juridică2. Sub acest aspect dreptul civil vizează:

2
A se vedea dispoziţiile art. 1 Cod civil care reglementează obiectul acestuia şi care se identifică din această perspectivă
cu obiectul de studiu al dreptului civil.

5
  acte sau fapte juridice între simpli particulari (şi se referă la persoane, bunuri şi patrimonii în
ipostaza lor statică), respectiv, raporturi de familie, de moştenire, de drepturi personale (patrimoniale sau
nepatrimoniale), de acte juridice din domeniul agriculturii (spre exemplu, arenda), de contracte de
vânzare-cumpărare, de schimb sau locaţiune, de asemenea;
 raporturi dintre simpli particulari, în calitate de consumatori şi profesioniştii comercianţi (care
desfăşoară activităţi de producţie, de comerţ şi de prestări servicii, respectiv, activităţi cu scop lucrativ),
privite doar din perspectiva consumatorilor.
Izvorul dreptului civil este Codul civil, care „este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli ce constituie
dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale” (art. 2 Cod
civil).
Rezultă că dreptul civil este principala ramură de drept privat. Iar în privinţa raporturilor dintre
dreptul civil şi celelalte ramuri de drept privat, dreptul civil este dreptul comun, aspect întărit de altfel şi
de Codul civil în art. 2, „celelalte ramuri” fiind vizate prin expresia „pentru toate domeniile la care se
referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale”.
2. Dreptul comercial cuprinde ansamblul de norme juridice ce reglementează raporturile juridice la
care participă comercianţii, în calitatea lor de profesionişti 1. Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care
exploatează o întreprindere [art. 3 alin. (2) Cod civil] 2. Raporturile menţionate sunt guvernate de Codul
civil, reprezentând dreptul comun în materia dreptului privat, urmând ca acestea să se completeze în
privinţa reglementărilor cu legile comerciale în vigoare (spre exemplu, Legea nr. 31/1990 privind
societăţile, republicată i modificată; O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de
către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale 2, Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă etc.).
3. Dreptul familiei cuprinde normele care reglementează raporturile ce rezultă din căsătorie,
rudenie, filiaţie, adopţie, precum şi normele privind ocrotirea minorilor şi a celor lipsiţi de capacitate ori
cu capacitate restrânsă3.
4. Dreptul muncii cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de muncă născute din
contractul individual de muncă dintre patroni şi salariaţi, precum, raporturile dintre cel ce angajează şi
angajat, referitoare la: felul muncii, locul de muncă, drepturile şi obligaţiile părţilor, salarizarea,
răspunderea materială şi disciplinară, pregătirea profesională, protecţia şi igiena muncii, respectiv,
jurisdicţia muncii. Dreptul muncii cuprinde în subsidiar şi norme de drept public care urmăresc protecţia
salariaţilor.

3. 4. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile în afaceri. Noţiunea

de afacere şi de dreptul afacerilor

ü Noţiunea de afacere nu este precizată nici în lege, nici în jurisprudenţă, de aceea vom face referire
la „afacere” în sensul utilizării sale în limbaj curent, ce corespunde chiar şi din punct de vedere juridic - în
cea mai mare parte - cu toate semnificaţiile sale, considerate însă complementare definiţiei Dicţionarului
explicativ al limbii române.
În primul rând, noţiunea de afacere provine de la verbul a face (ceva anume), a întreprinde (o
acţiune).

12
Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi
autorizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu
ca scop obţinerea de profit [art. 3 alin. (3) Cod civil].
2
O.U.G. nr. 44/2008 a fost publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008.
3
Codul civil reglementează în Cartea a II-a (art. 258-534) „Despre familie”. Dispoziţiile referitoare la raporturile de
familie se completează cu dispoziţiile art. 607-619 Cod procedură civilă (referitoare la divorţ).

6
 În al doilea rând, acţiunea propriu-zisă de a face ceva se completează cu semnificaţiile din DEX, ce
reprezintă cuvintele cheie care definesc noţiunea de afacere, şi anume:
- tranzacţie financiară, comercială sau industrială bazată, de obicei, pe speculă sau pe
speculaţii;
- întreprindere cu rezultat favorabil;
- treabă importantă, îndeletnicire, ocupaţie.
ü Ca disciplină juridică - deoarece nu este o ramură de drept de sine stătătoare - dreptul afacerilor
are două accepţiuni, care, în cea mai mare parte a lor, cuprind semnificaţiile noţiunii de afacere,
prezentate mai sus.
Prima accepţiune porneşte de la echivalenţa dintre afacere şi activitatea comercială, ceea ce
înseamnă că „dreptul afacerilor reprezintă denumirea modernă a dreptului comercial, deci dreptul
afacerilor este sinonim cu dreptul comercial cuprinzând normele juridice aplicabile comercianţilor,
societăţilor comerciale şi activităţilor de comerţ, toate acestea fiind reglementate de legile comerciale.
În a doua accepţiune, termenul de „afacere” este mai larg decât noţiunea de „comerţ”, dreptul
afacerilor cuprinzând „norme juridice care se regăsesc în dreptul consumului, dreptul bancar, dreptul
fiscal etc.” putând adăuga la acestea şi norme juridice din dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul
penal (al afacerilor), dreptul financiar. Nu toate normele din ramurile prezentate mai sus sunt incluse
în dreptul afacerilor, ci numai acelea care sunt incidente cu activităţile de afaceri. Se poate afirma
că, dreptul afacerilor se caracterizează prin interferenţa unor norme juridice de drept privat şi de
drept public. Dreptul afacerilor are, astfel, caracter interdisciplinar.
O altă particularitate, pe care o considerăm ca fiind o constantă a dreptului afacerilor,
respectiv a raportului de afaceri, este profesionistul, fie persoană fizică, fie persoană juridică.
Dreptul afacerilor cuprinde, prin urmare, totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile juridice dintre profesionişti, precum şi raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de
drept civil, în calitatea lor de consumatori. Aceste raporturi sunt reglementate de Codul civil, care
reprezintă dreptul comun în materie, respectiv, legea generală, potrivit art. 3.
Codul civil, ca normă generală se completează cu normele speciale care reglementează profesioniştii
în calitatea lor de:
- persoane juridice societăţi, cărora le sunt aplicabile normele dreptului comercial, ce se regăsesc
cu precădere în Legea nr. 31/1990 privind societăţile;
- angajatori cărora le sunt aplicabile normele dreptului muncii, ce se regăsesc cu precădere în
Codul muncii;
- contribuabili, plătitori de taxe şi impozite, guvernaţi, în principal, de normele dreptului fiscal,
financiar, vamal, care se regăsesc în Codul fiscal, Codul de procedură fiscală etc.
Normele dreptului civil care reglementează raporturile dintre profesionişti, precum şi raporturile
dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, împreună cu normele juridice care privesc profesioniştii
din celelalte legi (spre exemplu, Codul muncii, Legea nr. 31/1990 etc.), formează partea de drept privat
din dreptul afacerilor.
Dreptul afacerilor este, prin urmare, un drept al profesioniştilor, adică al acelora care
exploatează o întreprindere, care pot avea atât calitatea de comercianţi, cât şi de necomercianţi.
Noţiunea de profesionist, aşa cum este prevăzută de art. 3 Cod civil, include, potrivit art. 8 din Legea
nr. 71/2011, categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte
persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice profesionale, astfel cum sunt prevăzute de lege,
la data intrării în vigoare a Codului civil.
Acestor categorii le sunt aplicabile, pe lângă dispoziţiile Codului civil şi dispoziţiile legilor
speciale - pe care le considerăm ca fiind comerciale sau de dreptul muncii (după caz).

7
 În privinţa activităţilor profesionale pe care le desfăşoară profesioniştii este avută în vedere
întreprinderea ca activitate organizată, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea de profit [în
condiţiile art. 3 alin. (3) Cod civil].

CAPITOLUL II
Norma juridică

§ 1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE

Cuvântul „normă” desemnează în general o regulă de conduită, un model de comportament, un

„program”1 pe care oamenii trebuie să-l respecte în relaţiile dintre ei sau în relaţiile lor cu natura.
Normele juridice împreună cu relaţiile juridice născute din acestea formează ordinea de drept, parte
componentă a ordinii sociale. Ordinea socială este, prin urmare mai largă ca întindere decât ordinea
juridică. Ordinii sociale îi corespund nu numai normele juridice (care formează ordinea juridică), ci şi
norme sociale, cum ar fi: morale, politice, juridice, religioase, cu caracter „de obicei” etc.
Normele juridice nu sunt decât o varietate a normelor sociale, care se deosebesc de acestea din urmă
prin caracterul lor imperativ.
Definiţie. Norma juridică este o regulă de conduită, generală, impersonală şi obligatorie, expresie
a voinţei de stat, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, îndeplinirea ei fiind asigurată, la
nevoie, prin constrângere statală.
Din această definiţie se pot desprinde trăsăturile caracteristice ale normei juridice.
a) este generală; prescrie (impune sau recomandă) o conduită tipică opozabilă în mod egal fiecărui
individ, sau unor grupuri sociale, şi se aplică pe întreg cuprinsul ţării. Norma nu-şi pierde caracteristica de
a fi generală dacă vizează părţi determinate dintr-un teritoriu (unitate administrativ-teritorială, zonă de
frontieră, domeniul silvic etc.) sau priveşte anumite categorii de subiecte de drept (personalul din
învăţământ, personalul medical, militarii, studenţii etc.). Faptul că este generală, nu înseamnă că norma
cuprinde în structura sa (în ipoteză) toate situaţiile în care s-ar putea afla un subiect, pentru că situaţiile
sunt atipice, iar norma îşi propune să cuprindă situaţiile care se întâmplă de cele mai multe ori. Prin
urmare, norma juridică prescrie o conduită tipică capabilă să cuprindă situaţii atipice.
b) este impersonală; norma juridică nu se adresează unor persoane individuale (concrete), ci unui
cerc nedeterminat de persoane. Norma juridică nu-şi pierde caracterul impersonal prin faptul existenţei
unor reglementări care vizează organe unipersonale, spre exemplu: Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, procurorul General al Ţării,
Ministrul Justiţiei, Preşedintele Curţii de Conturi etc. Prin reglementările menţionate se are în vedere
funcţia ca atare nu persoana care îndeplineşte la un moment dat funcţia respectivă.
Prin cele două caracteristici, generală şi impersonală, norma juridică se deosebeşte de un act
individual, care este concret şi personal, care individualizează persoana destinatarului (spre exemplu,
autorizaţia de construcţie este un act administrativ, individual, indică destinatarul, producându-şi efecte
numai asupra acestuia, sau, contractul încheiat între două persoane, este un act juridic individual ale
cărui efecte se produc, în principiu, numai cu privire la părţile contractante).
c) este tipică; această caracteristică rezultă din generalitatea normei juridice, din

8
preocuparea puterii publice (statale) de formare a modelului de conduită - tip - a unui etalon, un model de
comportament - în vederea acceptării acesteia în practica relaţiilor sociale, prin raportare la un interes
social legalmente protejat.
d) este obligatorie; norma juridică este o poruncă, un comandament, altfel spus „forţa legii constă
în: a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi”. Obligativitatea normei juridice este dictată, în mod
exclusiv, de necesitatea asigurării ordinii sociale şi de drept şi este asigurată prin constrângere exterioară,
prin intermediul sancţiunii juridice.
e) este repetabilă şi are caracter de continuitate; norma juridică se va aplica imediat, din
momentul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat, până la data de la care iese din vigoare;

§ 2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Norma juridică, pentru a îndeplini condiţiile unui etalon de conduită la care să se raporteze membrii
societăţii în relaţiile dintre ei (sau în relaţiile lor cu natura) trebuie să îndeplinească cerinţele unei
organizări interne, trebuie să răspundă unor condiţii de logică internă.
Din această perspectivă se reliefează structura logică-juridică a normei care este alcătuită din trei
elemente:
a) ipoteza normei juridice, indică domeniul situaţiilor, al împrejurărilor în care se aplică norma
juridică; ipoteza poate fi determinată, dacă legea însăşi determină împrejurările în care se aplică norma
respectivă, sau nedeterminată (sau relativdeterminată) dacă împrejurările sunt formulate de o manieră
generală; ca principiu, ipoteza normei juridice este determinată, pentru a nu întâmpina greutăţi în privinţa
transpunerii în viaţă;
b) dispoziţia normei, formează conţinutul acesteia, deoarece poate impune o anumită conduită,
obligă la abţinerea de la săvârşirea unei fapte, permite anumite acţiuni, toate acestea în cadrul condiţiilor
prevăzute de ipoteză. Pe scurt, dispoziţia cuprinde drepturile şi obligaţiile pe care le au subiectele de drept
în cadrul împrejurărilor descrise de ipoteză.
Dispoziţia, după modul în care este prescrisă, poate fi, determinată sau relativdeterminată.
Dispoziţia poate fi exprimată prin următoarele precizări: „are dreptul”, „are obligaţia”, „i se impune”,
„poate”, „are posibilitatea” etc.
c) sancţiunea prescrie consecinţele nerespectării dispoziţiei. Sancţiunea are rolul de
a descuraja comportarea nelegală, a persoanei, neconformă cu dispoziţia.
După gradul de determinare, sancţiunile pot fi: determinate, relativ-determinate, alternative, şi
cumulative.
După ramura de drept potrivit căreia se aplică, sancţiunile pot fi: civile (pentru dreptul civil),
disciplinare (pentru dreptul muncii), administrative (pentru dreptul administrativ), penale (pentru dreptul
fiscal) etc.
După natura lor, sancţiunile pot privi: patrimoniul (patrimoniale), drepturile persoanei (decăderea din
drepturi), actele persoanei (nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea), persoană însăşi (privativă de libertate).
ü Cele trei elemente de structură nu sunt riguros întâlnite în toate normele juridice. Dintr-o normă
juridică poate lipsi ipoteza sau sancţiunea, dispoziţia nu poate lipsi niciodată. De asemenea, ordinea
elementelor de structură este indiferentă.

3. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Clasificarea normelor juridice se face după mai multe criterii:

9
 a) După obiectul de reglementare juridică şi al metodelor de reglementare specifice
fiecărei ramuri de drept în parte, distingem atâtea tipuri de norme câte ramuri de drept există în sistemul
dreptului, şi anume: de drept constituţional, de drept civil, de drept comercial, de dreptul muncii,
de drept administrativ, de drept penal etc.
b) Potrivit forţei juridice a actului normativ care este determinată de natura şi locul
organului de drept de la care provine respectiva normă, avem norme juridice cuprinse în:
- legi, atunci când actul normativ este elaborat de Parlament. În sistemul actelor normative legea
are forţa juridică supremă.
- în decrete, în hotărâri guvernamentale sau ordonanţe.
Decretul este emis de Preşedintele României în câteva domenii (situaţii) stabilite prin Constituţie
(spre exemplu, instituirea stării de asediu sau a stării de necesitate). Hotărârea Guvernului se adoptă în
vederea executării legilor.
Ordonanţa (denumită şi simplă) şi Ordonanţa de urgenţă se adoptă de către
Guvern şi au aprobarea Parlamentului (anterioară sub forma unei legi de abilitare a Executivului pe
perioada vacanţei parlamentare, în cazul ordonanţei sau ulterior, în cazul ordonanţei de urgenţă).
Ordinele, regulamentele, instrucţiunile, circularele emise de miniştri, de Guvernatorul Băncii
Naţionale, de Preşedintele Autorității de Supraveghere Financiarăii de Supraveghere Financiară 1 etc., vizează, de regulă, domenii relativ
restrânse şi au ca scop executarea legilor.
- deciziile emise de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene şi locale)
reglementează, în limitele legii şi ale hotărârilor de guvern, probleme diverse, specifice razei teritoriale
respective (judeţ, comună, oraş).
c) După modul de cuprindere a elementelor de structură ale normei juridice,
normele juridice se împart în: complete (sau determinate) şi incomplete (sau nedeterminate). Normele
complete cuprind, în conţinutul lor (ce corespunde articolului din actul normativ în care sunt publicate)
toate elementele de structură (ipoteză, dispoziţie, sancţiune).
Un act normativ, însă este elaborat ţinând seama de corelaţiile cu alte acte normative, reglementare
care face trimitere sau se completează cu alte reglementări din acelaşi act normativ sau din alte acte
normative, făcând loc unei interpretări sistematice. Această normă (exprimată într-un act normativ) se
consideră incompletă sau nedeterminată. Normele incomplete se clasifică, la rândul lor, în norme de
trimitere şi norme în alb.
Normele de trimitere se completează cu norme în vigoare (existente în acelaşi act normativ sau în
alte acte normative).
Normele în alb urmează a fi întregite cu dispoziţii din acte normative ce urmează să intre în vigoare.
d) După sfera de aplicare normele juridice se împart în norme generale, speciale şi de excepţie.
Normele generale se aplică tuturor relaţiilor sociale dintr-un domeniu sau dintr-o ramură de drept. Au,
prin urmare, cea mai largă sferă de aplicabilitate.
Din această perspectivă normele generale dintr-o ramură formează dreptul comun pentru o întreagă
sferă de reglementare, ce cuprinde mai multe ramuri de drept. În acest sens, art. 2 Cod civil prevede
„prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate
domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale” pentru ca art. 3 să precizeze în cuprinsul
titlului său „aplicarea generală a codului civil”.

1
Autoritatea de Supraveghere Financiară s-a înființii de Supraveghere Financiarăat în 2013 ca autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu
personalitate juridică, independentă, autofinanții de Supraveghere Financiarăată i î i exercită atribu ții de Supraveghere Financiarăiile prin preluarea i reorganizarea tuturor atribu ții de Supraveghere Financiarăiilor i
prerogativelor Comisiei Nații de Supraveghere Financiarăionale a Valorilor Mobiliare (CNVM), Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) i Comisiei
de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP).

10
 Normele speciale se aplică unei sfere mai restrânse de relaţii sociale din cadrul unui domeniu sau
ramuri de drept. În acest sens, Codul civil precizează că „Normele speciale, restrâng exerciţiul unor
drepturi civile sau prevăd sancţiuni civile, acestea se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege
[art. 11 alin. (1)]. Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care
interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri [art. 11 alin. (2)]”.
Prin urmare, normele speciale derogă de la normele generale ale dreptului comun ( specialia
generalibus derogant).
Spre exemplu, Codul civil prevede că dispoziţiile capitolului VII (Titlul IX) constituie dreptul comun
în materia societăţilor [art. 1887 alin. (1)]. După forma lor, societăţile pot fi: simple, în participaţiune, în
nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni,
cooperative, alte tipuri de societate anume reglementate de lege [art. 1887 alin. (2) Cod civil]. Potrivit
art. 1887 alin. (2), legea însă poate reglementa în afară de cele prevăzute de Codul civil (la art.
1888) şi alte tipuri de societăţi, după forma juridică, natura şi obiectul de activitate. În acest sens,
exemplificăm Legea nr. 31/1990, care este lege specială prin raportare la Codul civil în materia
societăţilor. Aceasta prevede că, societăţile comerciale pot îmbrăca următoarea formă juridică: în nume
colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni (art. 2), deci
numai cinci dintre cele enumerate la art. 1888 Cod civil.
Dacă se pune problema aplicării celor două categorii de norme - generală sau specială - unor
anumite relaţii sociale, se aplică întotdeauna norma specială.
Normele de excepţie completează normele generale sau speciale, respectiv, admit derogări de la
conduita prescrisă de acestea. Normele de excepţie, ca şi normele speciale, sunt de strictă interpretare
(exceptiones sunt strictissimae interpretationis) şi aplicare, deci nu pot fi extinse prin interpretare.spre
exemplu, activitatea de asigurare în România poate fi exercitată, potrivit legisla ției în vigoare (Legiiiei în vigoare (Legii
nr.236/2018 privind distribuției în vigoare (Legiiia în asigurări i Legii nr. 237/2015 privind autorizarea i supravegherea
activităției în vigoare (Legiiii de asigurare) numai de către societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi mutuale, prevăzute de Codul
civil şi Legea nr. 31/1990.
e) După caracterul conduitei prescrise normele sunt:
1. imperative, care exclud orice derogare (abatere), trebuie aplicate întocmai, deci ele impun o
anumită conduită de urmat; acestea se împart la rândul lor în:
F onerative, care obligă expres o anumită acţiune (conduită);
F prohibitive, care obligă la abţinerea de la o anumită acţiune, care interzic săvârşirea unor
acţiuni (sunt prin excelenţă norme de drept penal);
Nerespectarea normelor onerative şi prohibitive atrage după sine aplicarea unor sancţiuni.
2. dispozitive, sunt acele norme a căror aplicare este lăsată la aprecierea (dispoziţia) subiectului.
Deci, subiectul îşi hotărăşte propria conduită, din mai multe. Aceste norme sunt la rândul lor:
 permisive (de împuternicire), care prevăd anumite drepturi în beneficiul persoanelor fizice
sau juridice. Deci nici nu obligă, nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni.
 supletive, care permit subiectelor să-şi aleagă singure conduita de urmat, şi numai dacă
acestea nu şi-au determinat singure conduita se va aplica dispoziţia normei. Prin urmare normele
supletive înlocuiesc (suplinesc) manifestarea de voinţă a părţilor, reglementând conduita lor numai în
subsidiar.
Cele mai multe norme de acest fel le întâlnim în dreptul civil, unde se aplică cu precădere principiul
„forţei obligatorii a contractului între părţi” potrivit căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege
între părţile contractante” [art. 1270 alin. (1) Cod civil].
O categorie aparte de norme, o formează normele de recomandare. Aceste norme se utilizează cu
prilejul reglementării unor probleme de interes general ale activităţii organizaţiilor cooperatiste sau

11
persoanelor juridice fără scop patrimonial, cărora li se recomandă să adopte reglementări asemănătoare
celor din domeniul autorităţilor publice, societăţilor comerciale cu capital de stat, mixt sau privat.
f) Sistemul normelor juridice cunoaşte o categorie de norme juridice considerată aparte,
denumite norme organizatorice. Aceste norme se referă la organizarea instituţiilor şi a organismelor
sociale, şi prevăd în conţinutul lor: modul de înfiinţare, scopurile, competenţele, relaţiile cu alte
instituţii etc.. Aceste norme reprezintă cadrul legal de organizare şi funcţionare a instituţiilor şi
organismelor sociale.
g) Ştiinţa dreptului face deosebire între normele juridice şi cele tehnice.
Normele tehnice sunt reguli de conduită care prescriu modul de utilizare a mijloacelor de producţie
prin raportare la forţele naturii, în concordanţă cu legi şi procese obiective. Uneori acestea dobândesc
valoare juridică. Astfel, statul este interesat în respectarea cu stricteţe a prescripţiilor lor, atunci când fiind
încălcate sunt urmate de accidente de muncă şi drept urmare atrag după sine sancţiuni de natură juridică.
Spre exemplu, încălcarea unor norme de protecţie a muncii, care este urmată de consecinţe grave
(pierderi de vieţi omeneşti sau prejudicii patrimoniale grave). Prin urmare, raportul iniţial tehnic, devine
un raport juridic.

12
 CAPITOLUL III
Aplicarea/acţiunea normei juridice

Normele juridice sunt elaborate pentru a fi aplicate. În acest sens norma juridică se aplică sau
acţionează concomitent: într-o anumită perioadă de timp, pe un anumit teritoriu (spaţiu) şi asupra
persoanelor.

§ 1. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN TIMP

Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de trei momente: intrarea în vigoare, acţiunea şi
ieşirea din vigoare a normei juridice.
ü Normele juridice intră în vigoare după cum urmează:
- legile intră în vigoare la trei zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial al
României, Partea I, dacă nu se prevede o altă dată (art. 78 din Constituţia României, revizuită);
- ordonanţele emise de Guvern în temeiul unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la trei zile
de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară precizată în conţinutul
lor;
Termenul de trei zile atât pentru intrarea în vigoare a legilor, cât şi a ordonanţelor emise de Guvern se
calculează pe zile calendaristice (nu pe zile libere, ca termenele procedurale) începând cu data publicării
în Monitorul Oficial şi expiră la orele 24 ale celei de-a treia zi de la publicare.
- ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial,
Partea I, cu condiţia să fie depuse în prealabil la acea Cameră a Parlamentului competentă să fie sesizată,
dacă cuprinsul ordonanţelor nu prevede o dată ulterioară;
- celelalte acte normative adoptate de Parlament, actele administrative cu caracter normativ ale
autorităţilor administrative autonome, inclusiv, ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de
organele administraţiei publice centrale de specialitate intră în vigoare la data publicării în Monitorul
Oficial, dacă în textul lor nu se prevede o dată ulterioară.
ü De la data intrării în vigoare norma juridică începe să se aplice, cu alte cuvinte, devine activă.
Acţiunea normei juridice este guvernată de principiul neretroactivităţii, potrivit căruia norma
juridică este activă, respectiv, se aplică numai pentru viitor, din momentul intrării în vigoare până la data
ieşirii din vigoare. Principiul neretroactivităţii este prevăzut expres în următoarele dispoziţii normative:
- în Constituţie, potrivit art. 15 „Legea dispune numai pentru viitor (...)”;
- în Codul civil, în art. 6 - cu referire la legea civilă - se precizează „Legea civilă este aplicabilă
cât timp este în vigoare. Ea nu are putere retroactivă” per a contrario, se aplică pentru viitor.
- în Codul penal, art. 11 prevede că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost
săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.
De asemenea, norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor [art. 9 alin. (2) Cod civil],
contrar doctrinei unanim acceptată până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, potrivit căreia,
normele interpretative care interpretează norme ce sunt deja în vigoare, fac corp comun cu normele
juridice interpretate, şi prin urmare retroactivează;
Principiul neretroactivităţii comportă următoarele excepţii:
- retroactivitatea normelor juridice, potrivit căreia, normele juridice se aplică şi asupra
raporturilor născute înaintea intrării sale în vigoare. Art. 15 din Constituţie prevede neretroactivitatea
legii, ca regulă (Legea dispune numai pentru viitor), dar, cu excepţia legii penale mai favorabile (mai

13
blânde) sau contravenţionale mai favorabile, care retroactivează. În acest caz, Codul penal prevede
retroactivitatea normei penale, dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei
intervin mai multe reglementări, se va aplica norma care stabileşte un regim sancţionator mai favorabil
[art. 13 alin. (1)].
De asemenea, normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte retroactivează, şi
anume „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu sunt prevăzute de legea
nouă” (art. 12 Cod penal).
- ultraactivitatea normei juridice, presupune că o normă juridică îşi extinde efectele după ieşirea
ei din vigoare; spre exemplu, în dreptul penal, dacă legea veche pe timpul căreia s-a produs infracţiunea
prevede o sancţiune mai blândă decât legea nouă, potrivit regulii legii mai favorabile, se aplică legea
veche, care-şi produce efecte după ieşirea ei din vigoare. Ultraactivitatea se aplică la situaţii determinate,
precizate de legea nouă în mod expres, fiind o excepţie.
Un exemplu de ultraactivitate a normei juridice este Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea
imobiliară, care prevedea1, că deşi legea nouă intră în vigoare la 90 de zile de la publicare, unele dispoziţii
vor ieşi din vigoare treptat şi progresiv, după 90 de zile - deci continuă să-şi producă efectele şi după
abrogare - în raport de data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară la
nivelul judeţului [art. 72 alin. (2) şi (3)].
Cu privire la ultraactivitate Curtea constituţională a precizat că o lege posterioară nu poate atinge
dreptul născut sub imperiul legii anterioare. Legea nouă poate modifica, suprima sau înlocui acest
drept cu un alt drept care se naşte prin legea nouă.
ü Norma juridică se aplică până când iese din vigoare. Un act normativ iese din vigoare prin
abrogarea sa de un alt act normativ de acelaşi grad sau de un grad superior.
Elaborarea normelor juridice este determinată de anumite condiţii sociale, economice, politice, culturale,
prin urmare, schimbarea acestora trebuie să se reflecte şi în normele de drept.
Normele juridice încetează să se aplice prin trei modalităţi: ajungerea la termen, desuetudinea şi
abrogarea.
Ajungerea la termen, ca mod de ieşire din vigoare, este specifică aşa-numitelor legi temporare 2
pentru care se prevede un termen de ieşire din vigoare (spre exemplu un act normativ de indexare a
salariilor pe o anumită perioadă) sau acte normative care au fost edictate pentru cauze excepţionale
(denumite stări de necesitate, calamităţi), ajungerea la termen pentru acest din urmă caz este încetarea
cauzei respective (de necesitate).
Desuetudinea este un mod de ieşire din vigoare a unei norme juridice, considerată perimată sau
învechită, datorită:
- schimbărilor radicale ale condiţiilor social-economice şi politice care au determinat edictarea ei,
spre exemplu, în cazul unei revoluţii care a determinat schimbarea orânduirii sociale;
- neaplicării ei o perioadă mai lungă de timp, în care s-au schimbat condiţiile economico-sociale,
relaţiile sociale ce au format obiectul său de reglementare.
Abrogarea este principala modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice, şi este determinată de
intrarea în vigoare a altei norme juridice, noi. Abrogarea este expresă şi tacită. Abrogarea expresă poate
fi directă sau indirectă.
Abrogarea expresă directă arată în actul normativ nou legea anterioară sau ce articol anterior se
abrogă, nominalizează deci, legea, capitolele sau articolele dintr-o lege care se abrogă.

1
În prezent Legea nr. 7/1996 este abrogată prin Codul civil (Legea nr. 287/2009) Titlul VII din Cartea a III-a, intitulat
„Cartea funciară” art. 858 - 875.
2
Clasificarea în legi permanente şi legi temporare se poate utiliza doar din perspectivă teoretică (didactică), deoarece, în
sensul strict al cuvântului, nu există legi permanente; a se vedea, B. Ştefănescu, R.
Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 33;

14
 Se foloseşte următoarea formulare: la data intrării în vigoare a prezentei legi (decret, hotărâre etc.) se
abrogă legea (decretul hotărârea) cu nr. (...) indicându-se anul apariţiei.
Abrogarea expresă indirectă specifică faptul că normele juridice contrare (care sunt anterioare)
actului normativ nou se abrogă. În acest sens se utilizează următoarea formulare: „pe data intrării în
vigoare a prezentului act normativ se abrogă orice dispoziţie legală contrară”. Abrogarea tacită sau
implicită rezultă din faptul că actul normativ nou cuprinde o reglementare diferită de actul normativ
anterior. Se înţelege astfel că, legiuitorul a dorit, tacit, să scoată din vigoare vechea reglementare.

§ 2. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN SPAŢIU

Ca principiu, normele juridice se aplică pe teritoriul unui stat.

Acţiunea normei juridice în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii. Prin urmare, legile
statului român se aplică pe teritoriul României cu excluderea acţiunii legilor altor state. Acest principiu
este consacrat de legea română în:
- Codul civil, care consacră teritorialitatea legii civile astfel: „Actele normative adoptate de
organele, de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în
care se prevede altfel. Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile
administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială” [art. 7 alin. (1) şi (2)];
- Codul penal (art. 3) care prevede că: „Legea penală se aplică infracţiunilor pe teritoriul
României”. Norma penală defineşte în continuare şi noţiunea de teritoriu pe baza următoarelor
coordonate: a) solul; b) subsolul; c) marea teritorială; d) apele pe care se stabileşte frontiera de stat (râuri,
fluvii); e) coloana de aer aflată deasupra teritoriului; Prin utilizarea „ficţiunii juridice” principiul
teritorialităţii cunoaşte efecte de extindere sau efecte extrateritoriale.
Efectul de extindere al noţiunii de teritoriu presupune că „teritoriul României” cuprinde şi suprafaţa
şi spaţiile navelor şi aeronavelor româneşti care au arborat drapelul naţional. Prin urmare oriunde s-ar afla
aeronavele şi navele româneşti la bordul lor se aplică legea română 2. De asemenea, „teritoriul României”
cuprinde şi sediile misiunilor diplomatice şi consulare ale României în alte ţări, precum şi reprezentanţele
economice şi turistice ale statului român deschise pe teritoriul altor state. Efectele de extindere ale
noţiunii de teritoriu sunt prevăzute şi în Codul penal, care prevede „Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român,
ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt
săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării” [art.
5 alin. (1)].
Efectul de extindere al noţiunii de teritoriu este prevăzut şi de Codul civil, astfel „starea civilă şi
capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se
prevede altfel [art. 2572 alin. (1) Cod civil]. Aceasta înseamnă că, persoana română aflată în străinătate
rămâne supusă legii române. Potrivit legii române legea personală este legea cetăţeniei.
De asemenea, în practica internaţională, în vederea reglementării aplicării extrateritoriale a normelor
juridice, se încheie convenţii multilaterale, spre exemplu, în materia vânzării internaţionale de bunuri.
Există situaţii în care principiul teritorialităţii cunoaşte efecte de restrângere. Spre exemplu,
legea naţională nu se aplică pe teritoriul statului respectiv asupra unor persoane străine şi asupra bunurilor
lor. Astfel, personalul diplomatic al unei misiuni diplomatice se bucură de imunitate diplomatică,
respectiv, de un sistem de drepturi şi privilegii, ceea ce înseamnă că acesta nu intră sub incidenţa
normelor juridice naţionale. Acţiunea normei juridice în spaţiu cunoaşte două aspecte, intern şi
internaţional.

15
 Aspectul intern se referă la faptul că norma juridică se aplică raporturilor juridice care se nasc, se
modifică şi se sting pe teritoriul României, indiferent că normele respective au vocaţia aplicării pe întreg
teritoriu ţării sau în limitele teritoriale ale unui judeţ, municipiu, oraş, comună.
Aspectul intern este exemplificat de dispoziţiile Codului civil care prevăd: „Actele normative
adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de
cazul în care se prevede altfel.
Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice
locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială”
[art. 7 alin. (1) şi (2)].
Aspectul internaţional, este pus în lumină de prezenţa unui element străin (de extraneitate) care
priveşte unul dintre elementele de structură ale raportului juridic (fie persoanele, fie conţinutul sau
obiectul).
Astfel că, pe teritoriul unui stat se pot naşte şi conflicte de legi, determinate de extinderea
raporturilor civile şi comerciale pe plan internaţional, datorită prezenţei elementului de extraneitate. Acest
fapt a condus la întâlnirea mai multor reglementări naţionale din state diferite dând naştere la conflicte de
legi. Conflictele de legi sunt rezolvate de normele conflictuale ce intră în obiectul de studiu al ramurii de
drept internaţional privat. Conflictele de legi se nasc din raporturi de drept privat cu element străin - de
extraneitate (spre exemplu, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat în străinătate, sau
executarea unui contract se realizează pe un teritoriu străin faţă de locul încheierii contractului, sau una
dintre părţile contractante este de altă cetăţenie, decât cealaltă etc.).
Dintre normele conflictuale care rezolvă conflicte de legi, exemplificăm: lex fori (legea instanţei),
lex loci actus (legea locului în care s-a încheiat contractul) lex personalis (legea personală) les rei sitae
(legea locului unde se află bunul) etc.
Pentru raporturile juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile, care
înseamnă şi rezolvarea conflictului de legi în spaţiu, se face ţinându-se seama de normele de drept
internaţional privat. Acestea sunt cuprinse în Cartea VII din Codul civil, potrivit art. 8 Cod civil.

§ 3. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ASUPRA PERSOANELOR

Dreptul este o ştiinţă socială prin urmare, normele juridice, ca set de reguli de conduită, au ca
destinatari persoanele, fizice sau juridice, după caz.
Principiul care guvernează aplicarea normei juridice asupra persoanelor este principiul
personalităţii, care presupune că „legea elaborată de puterea se stat se aplică tuturor persoanelor ce se
află în relaţie politico-juridică cu statul ori care dispun de un anumit statut juridic acordat de stat”.
De asemenea, aplicarea normelor juridice asupra persoanelor are la bază principiul egalităţii în
drepturi în faţa legii. Astfel, „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate de Constituţie şi
prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”
(art. 1 din Constituţie). Sau, referitor la egalitatea în faţa legii civile, exemplificăm:
Normele juridice se aplică în mod egal asupra tuturor cetăţenilor fără deosebire de rasă, culoare,
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, religie, vârstă, sex sau orientare sexuală, opinie, convingeri
personale, de apartenenţă politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, avere,
origine socială, grad de cultură (art. 30 Cod civil).
Dar actele normative pot viza diferite categorii de cetăţeni: avocaţi, magistraţi, notari, funcţionari
publici, cadre didactice, medici, farmacişti, etc.
Sintetizând, şi exemplificând, normele juridice din dreptul privat (dreptul civil şi dreptul comercial)
pot fi împărţite în trei categorii, din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică:

16
  legi cu vocaţie generală de aplicare, care privesc atât persoanele fizice cât şi persoanele
juridice, spre exemplu, Codul civil.
 legile civile cu vocaţie specială de aplicare, adică au ca destinatari:
- numai persoanele fizice, spre exemplu, O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale
(corespunzând profesioniştilor comercianţi persoane fizice);
- numai persoanele juridice, spre exemplu, Legea nr. 31/1991, republicată şi modificată, privind
societăţile comerciale (corespunzând profesioniştilor comercianţi persoane juridice).
Aplicarea normei juridice asupra persoanelor se referă şi la regimul juridic al străinilor, care
cunoaşte trei forme de reglementar: regimul naţional, regimul special, clauza naţiunii celei mai favorizate:
- potrivit regimului naţional se recunoaşte străinilor aceleaşi drepturi de care se bucură proprii săi
cetăţeni;
- prin regimul special, se acordă străinilor unele drepturi, prevăzute în acorduri internaţionale sau
în legislaţii naţionale;
Clauza naţiunii celei mai favorizate constă, spre exemplu, în aceea că un stat acordă cetăţenilor din
statul A un tratament la fel de avantajos ca acela oferit cetăţenilor unui stat B, considerat favorizat. Clauza
are ca temei juridic o convenţie între părţi 3.

CAPITOLUL IV Izvoarele dreptului. Izvoarele dreptului afacerilor

§ 1. SENSURILE EXPRESIEI „IZVOR DE DREPT”

Expresia „izvor de drept” are, în principiu două sensuri, material şi formal.

În sens material, prin izvor de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă care au determinat
apariţia normelor juridice, prin acţiunea legiuitorului (deoarece din necesităţile practice se naşte obiceiul
juridic).
În sens formal, izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a normelor juridice, respectiv,
actele normative, legile.
După modul în care sunt exprimate, izvoarele de drept sunt scrise (actul normativ, legea) şi nescrise
(obiceiul juridic).

§ 2. IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI

ü În sens strict, izvoarele formale ale dreptului sunt actele normative, respectiv legile. Prin lege se
înţelege, în sens strict, actul normativ adoptat de Parlament, şi în sens larg, toate actele normative
(decrete, hotărâri, ordonanţe, ordine, instrucţiuni, regulamente, circulare, decizii). Sunt izvoare de drept:
- legea, adoptată de Parlament (organul puterii legiuitoare). Legea este fundamentală, respectiv,
Constituţia (reglementează procedura legiferării). De asemenea, Parlamentul adoptă legi constituţionale
(sunt cele de revizuire a Constituţiei). De asemenea, legile sunt: organice (reglementează anumite
domenii prevăzute în
Constituţie1 şi legi ordinare2 (art. 73 din Constituţie);

1
Domeniile sunt prevăzute de art. 73 alin. (3), din Constituţia României. Legile organice se adoptă cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere [art. 76 alin. (1) din Constituţie].
2
Legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră [art. 76 alin. (2) din Constituţie].

17
 - decretul este emis de preşedintele României (art. 100 din Constituţie) în câteva situaţii prevăzute
de Constituţie3;
- hotărârile şi ordonanţele sunt adoptate de Guvern (organul puterii executive). Hotărârile se emit
pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în
limitele şi condiţiile prevăzute de acestea (art. 108 din
Constituţie)2. Guvernul poate adopta şi ordonanţe de urgenţă în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată [art. 115 alin. (5) din Constituţie];
- ordinele, instrucţiunile, regulamentele, circularele emise de miniştri, de
Guvernatorul Băncii Naţionale, Preşedintele Autorită ții de Supraveghere Financiarăii de Supraveghere Financiară (A.S.F.) au în vedere
domenii relativ restrânse şi au ca scop executarea legilor;
- deciziile emise de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene şi locale)
reglementează, potrivit legii şi hotărârilor de Guvern, problemele specifice unităţii administrativ-
teritoriale respective (judeţ, oraş, comună);
- contractul normativ; contractul, ca atare, este un act juridic individual, în sensul că el stabileşte
drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate; contractul normativ, însă nu vizează drepturile şi
obligaţiile unor subiecte determinate (cum este cazul părţilor raportului juridic, respectiv, vânzător-
cumpărător, locator-locatar etc.), ci are în vedere reglementări cu caracter general. Astfel, în domeniul
raporturilor de muncă (în ramura dreptului muncii şi al securităţii sociale) contractul normativ este izvor
de drept sub forma contractelor colective de muncă, care reglementează condiţiile generale ale
organizării procesului muncii şi în temeiul cărora sunt încheiate, ulterior, contracte individuale de muncă.
În acest sens art. 41 alin. (5) din Constituţie prevede „dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi
caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”.
- deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, sunt
general obligatorii şi au putere numai pentru viitor (art. 147 din
Constituţie); Curtea Constituţională este organ distinct de instanţele judecătoreşti având competenţa de a
verifica dacă un anumit text de lege este conform cu prevederile Constituţiei. Curtea Constituţională nu
este competentă să emită norme juridice, dar hotărârile sale pot decide ca o normă juridică să nu se mai
aplice, deoarece nu este constituţională.
- prevederile tratatelor de instituire a Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale
Uniunii cu caracter obligatoriu (regulamente, directive, decizii) au prioritate faţă de dispoziţiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare [art. 148 alin. (2) din
Constituţie].
ü În dreptul nostru nu constituie izvoare de drept: obiceiul juridic (cutuma), jurisprudenţa judiciară
sau practica judecătorească (precedentul judiciar), doctrina (literatura juridică).
Obiceiul juridic este format dintr-un ansamblu de reguli rezultate din experienţa de viaţă a unei
comunităţi, din repetarea unor practici. Aceste reguli cutumiare devin norme juridice numai prin
recunoaşterea lor expresă prin lege. Ramurile dreptului muncii, ale dreptului penal 3 sau ale dreptului
administrativ etc., nu cuprind referiri la obicei. În dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional
public4 cutuma constituie în anumite cazuri, prevăzute de lege, după cum vom vedea într-o secţiune

3
Situaţiile sunt prevăzute de art. 91 alin. (1) şi (2), art. 92 alin. (2) şi (3), art. 93 alin. (1) art. 94 lit. a), b), c), din
Constituţie
2
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domeniul care nu fac
obiectul legilor organice [art. 115 alin. (1) din Constituţie]. Legea de abilitare stabileşte domeniul şi data până la care se pot
emite ordonanţe.
3
Spre exemplu, în dreptul penal se aplică principiul legalităţii pedepsei şi al incriminării (nulla poena sine lege şi nullum
crimen sine lege) adică, izvor al dreptului penal este întotdeauna legea scrisă.
4
Statutul Curţii internaţionale de Justiţie menţionează expres cutuma ca „dovada unei practici generale, acceptate ca drept”
,.

18
ulterioară, izvor de drept. Jurisprudenţa judiciară sau practica judecătorească. Precedentul judiciar.
Jurisprudenţa sau practica judecătorească reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de
instanţele de toate gradele1. Rolul jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete, prin
urmare, nu este creatoare de norme juridice. Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile din
proces, potrivit principiului relativităţii, pe când izvorul de drept reprezintă o normă generală, opozabilă
erga omnes (tuturor). Deci, nu este izvor de drept. Cu toate acestea, în practică, se constată că instanţele
de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege. Precedentul judiciar
reprezintă o decizie a judecătorului pronunţată anterior într-o cauză analogă. Fără a fi doar sursă de
interpretare, decizia judecătorului devine astfel sursă creatoare de drept. „În măsura în care o decizie
anterioară interpretează dreptul existent, această interpretare se impune în cauzele suficient de
asemănătoare”.
O situaţie specială este reprezentată de hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura
recursului în interesul legii, în cadrul cărei proceduri hotărârile au efect general. Dacă instanţele
judecătoreşti pronunţă soluţii diferite referitoare la aceleaşi probleme de drept, Înalta Curte (...) poate
„impune alegerea unei soluţii şi unificarea, pentru viitor, a soluţiilor care vor fi pronunţate” . Prin această
procedură Înalta Curte (...) asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către diversele instanţe
judecătoreşti. Doctrina, sau literatura juridică, reprezintă interpretările şi analizele pe care specialiştii
în drept le dau fenomenului juridic. Doctrina nu este izvor de drept, dar această teorie juridică sprijină
legiuitorul în procesul de creare a normelor juridice şi judecătorul în procesul de aplicare a acestora.

§ 3. SISTEMATIZAREA ACTELOR NORMATIVE

Actele normative formează sistemul legislaţiei, un sistem dinamic care presupune permanente
modificări şi adaptări în concordanţă cu schimbările economico-sociale şi politice. Sistematizarea
legislaţiei, este determinată de varietatea actelor normative, această preocupare ţine seama de
particularitatea raporturilor juridice, pe care le reglementează, specifică fiecărui domeniu sau ramuri.
Sistematizarea înseamnă simplificarea, reducerea şi concentrarea reglementărilor. Formele de
sistematizare sunt: încorporarea şi codificarea.
Încorporarea, considerată formă inferioară de sistematizare, presupune aşezarea actelor normative
după anumite criterii: cronologie, ordine alfabetică, pe ramuri, pe instituţii etc. Spre exemplu,
încorporarea conduce la alcătuirea de colecţii de legi, de decrete, de hotărâri publicate periodic etc., sau la
alcătuirea de culegeri de acte normative sau de îndrumare legislative, efectuate de persoane particulare de
specialitate juridică.
Codificarea este forma superioară de sistematizare, deoarece organizează normele juridice care
aparţin aceleiaşi ramuri într-un act normativ, cu forţă juridică de lege, cod.
Codul reflectă patru grupe de factori: politici, economici, ideali şi juridici. Codul, ca rezultat al acţiunii de
sistematizare superioară, trebuie să îndeplinească condiţii de: claritate, precizie, integralitate în expunere,
logică etc. Eforturile speciale acţiunii de codificare au determinat elaborarea codurilor civil: muncii,
penal, fiscal, procesual civil etc.

1
Instanţele judecătoreşti în ordine ierarhică crescătoare sunt: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie (este instanţa cu cel mai înalt rang în sistemul judiciar român). 2 A se vedea pentru detalii, N. Popa, op. cit.,
pp. 156- 161.

19
 § 4. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR

Sunt avute în vedere izvoarele formale ale dreptului afacerilor. Acestea sunt materializate în actele
normative (legile, în sens larg) ce reglementează raporturile juridice în care o parte are calitatea de
profesionist, fie comerciant, fie necomerciant.
Raporturile juridice respective sunt de drept civil, de drept comercial, de dreptul muncii, de drept
administrativ, de drept fiscal, de drept penal. Izvoarele dreptului afacerilor sunt:
1. Constituţia, deoarece este reglementarea de bază în privinţa organizării social - economice a
ţării, a formelor de proprietate, a economiei de piaţă, a liberei iniţiative şi concurenţe, a libertăţii
comerţului, a concurenţei loiale, a drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor etc. Dispoziţiile legale
corespunzătoare acestor domenii, dezvoltate prin legislaţie specială, formează cadrul legal de bază pentru
dreptul afacerilor.
2. Codul civil român1, deoarece în art. 3 se precizează expres aplicarea generală a acestuia cu
privire la „raporturile dintre profesionişti şi la raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de
drept civil”.
Din categoria codurilor, menţionăm: Codul muncii, Codul fiscal, Codul vamal, Codul consumului,
Codul penal în măsura în care raporturile juridice specifice acestor ramuri au în vedere profesioniştii
(comercianţi sau necomercianţi).
3. Legile, în sensul larg al termenului, reprezintă sfera cea mai cuprinzătoare - supusă unui proces
de modificare permanentă - prin care se reglementează raporturile juridice de afaceri.
Fără a le cuprinde în totalitate, exemplificăm, legi, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, hotărâri de
guvern, regulamente, circulare - izvoare de dreptul afacerilor:
Legea nr. 31/1990 privind societăţile, republicată şi modificată; Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului, republicată şi modificată; Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenții de Supraveghere Financiarăei i
de insolvenții de Supraveghere Financiarăă, modificată; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, modificată; Legea nr. 335/2007 privind camerele de comerţ şi industrie, modificată şi
completată; Legea nr. 21/1996, privind concurenţa (Legea concurenţei), republicată; Legea nr. 414/2002
privind impozitul pe profit; Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
comitetului european de întreprindere, republicată; O.U.G. nr 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale,
modificată; O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, modificată 7;
Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată şi modificată; Hotărârea de
Guvern nr. 187/2007 privind procedurile de informare şi consultare şi alte modalităţi de implicare a
angajaţilor în activitatea societăţii europene; Regulamentul privind ordinul de plată nr. 8/1994, aprobat
de Banca Naţională a României, modificat prin Circulara nr. 33 din 21 august 2002 etc.
4. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului.
ü Uzanţele potrivit Codului civil [art. 10 alin. (4)] înseamnă obiceiul locului şi uzurile
profesionale (denumite, anterior intrării în vigoare a Codului civil actual, uzuri comerciale 11). Calitatea de
izvor de drept a uzanţelor este însă o situaţie de excepţie, deoarece:
- se face apel la acestea numai în subsidiar, şi anume „în cazurile neprevăzute de lege” [art. 10
alin. (1) Cod civil].
- „în materiile reglementate prin lege, uzanţele produc efecte numai în măsura în care sunt
recunoscute ori admise expres de lege” [art. 10 alin. (2) Cod civil]. Acest aspect rezultă din cuprinsul
1
Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009. Noul Cod civil a fost republicat în M. Of. nr. 505/2011
aplicabil din 1 octombrie 2011. În prezent Noul Cod civil este actualizat prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea O.U.G nr.
79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.
Of. nr. 255/2012.

20
articolelor din Codul civil care trimit expres la obicei, spre exemplu: art. 603 alin. (2), art. 613 alin. (1),
art. 613 alin. (2), art. 1349 alin. (1);

- existenţa, respectiv, cuprinsul unei uzanţe se dovedeşte prin culegerile elaborate de către
autorităţile sau instituţiile competente în domeniu care publică astfel de uzanţe [art. 10 alin. (3) Cod
civil]3. Potrivit aceluiaşi articol (din Codul civil), publicarea unei uzanţe într-o astfel de culegere creează
prezumţia că aceasta există, până la proba contrară.
ü Principiile generale (fundamentale) ale dreptului, despre care am făcut referire într-o secţiune
anterioară, se aplică astfel în cazurile în care legea nu prevede, se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţiile juridice asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii,
principiile generale ale dreptului” [art. 10 alin. (1) Cod civil]. Aplicarea principiilor generale ale
dreptului, se face în mod subsidiar, după constatarea că legea nu acoperă situaţia/situaţiile din practică,
nu există uzanţe, în materie, şi nici dispoziţii legale privitoare la situaţii juridice asemănătoare. Ele nu se
regăsesc, ca atare în norme juridice, ci se deduc din sistemul normativ, din practica instanţelor
judecătoreşti şi din doctrina juridică. Din acest motiv, aplicarea acestor principii a fost denumită în
literatura juridică şi analogia dreptului.
5. Tratatele internaţionale privind drepturile omului sunt izvoare de dreptul afacerilor, deoarece
„în materiile reglementate de Codul civil, dispoziţiile referitoare la drepturile şi libertăţile
persoanelor se vor interpreta şi aplica în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Codul
civil conţine dispoziţii mai favorabile” [art. 4 alin. Cod civil]. Aceste tratate au calitatea de izvoare, dacă
privesc raporturi juridice care intră în sfera de reglementare a dreptului afacerilor, care se regăseşte în
materiile prevăzute de Codul civil.
6. Dreptul Uniunii Europene. Referirea la dreptul Uniunii Europene ca izvor de drept civil,
respectiv de dreptul afacerilor, se face de art. 22 Cod civil, astfel, „În materiile reglementate de Codul
civil, dreptul Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul
părţilor”. Dreptul Uniunii, ca izvor de dreptul afacerilor este reprezentat de:
- dreptul primar sau originar al Uniunii Europene care cuprinde: tratatele institutive ale
Uniunii Europene (Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene 1 - T.F.U.E. şi Tratatul asupra Uniunii
Europene - T.U.E.), Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, la care Uniunea a aderat, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7
decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, actele de aderare ale
noilor state membre;
- dreptul derivat constă în actele adoptate de instituţiile Uniunii Europene; în principiu, acestea
sunt: regulamentul, directiva, decizia, avizul şi recomandarea. Numai primele trei dintre acestea sunt
obligatorii, celelalte două nu au acest caracter.
Regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct
aplicabil în fiecare stat membru. Ca şi o lege naţională regulamentul conţine prescripţii generale şi
impersonale. Acesta produce, automat, fără nicio intervenţie din partea autorităţilor naţionale, efecte
juridice în ordinea juridică internă a statelor membre. Regulamentul dispune astfel de o putere normativă
completă, se adresează direct subiectelor de drept intern din statele membre; de asemenea, intră în vigoare
şi se aplică simultan pe teritoriul Uniunii. Exemplificăm trei regulamente care sunt izvoare de dreptul
afacerilor: Regulamentul (CEE) nr. 2137 al Consiliului din 25 iulie 1985 privind Grupul European de
1
Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene şi Tratatul asupra Uniunii Europene au fost semnate la Lisabona pe 13
decembrie 2007 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009. 2 A se vedea art. 288 alin. (2) T.F.U.E. A se vedea art. 288 alin. (3)
T.F.U.E.

21
Interes Economic, Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8 octombrie 2001 privind statutul
societăţii europene, Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul
societăţii cooperative europene;
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar, cu privire la rezultatul care trebuie
atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele 3. Directiva
îndeplineşte o funcţie de apropiere a legislaţiilor naţionale 1, de armonizare a acestora cu dreptul Uniunii,
prin transpunerea lor în dreptul intern. Pentru a fi pusă în aplicare, directiva este supusă unui proces de
implementare, în dreptul naţional al statelor membre, stabilind în cuprinsul acesteia termene cu privire la
transpunere. Directiva „îmbracă” forma unei legi, hotărâri de guvern etc. Statul membru este liber în
privinţa formei şi a mijloacelor pentru atingerea rezultatului prevăzut în conţinutul directivei.
Exemplificăm în acest sens că, la nivelul Uniunii Europene, ca şi izvoare ale dreptului afacerilor, au fost
adoptate 12 directive în materia societăţilor comerciale, care reglementează: constituirea societăţilor
comerciale, aporturile, modificările de capital, fuziunile, contabilitatea etc., toate acestea fiind transpuse
în legislaţia naţională.
Decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. În cazul în care indică destinatarii, decizia
este obligatorie pentru aceştia. Deciziile, ca de altfel toate actele de drept derivat, se pot adresa, în egală
măsură, statelor membre ori persoanelor fizice sau juridice. Decizia se aseamănă cu actul administrativ
individual din dreptul intern, fiind un act de executare administrativă a dreptului Uniunii, iar dacă prescrie
unui stat sau tuturor statelor membre un obiectiv, parcurge toate etapele de edictare a măsurilor naţionale
de aplicabilitate generală; din această perspectivă se aseamănă cu directiva.
Avizul şi recomandarea nu sunt obligatorii nici pentru autorul nici pentru destinatarul lor 2, dar, sunt
instrumente utile de orientare a legislaţiilor naţionale invitând pe destinatar să adopte o linie de conduită
determinată. Uneori însă, recomandările şi avizele au caracter obligatoriu când au drept obiect
completarea dispoziţiilor dreptului Uniunii, cu scopul de a asigura acestuia deplina punere în aplicare în
statele membre. Spre exemplu, Recomandarea Comisiei 2003/361/CE din 6 mai 2003 referitoare la
definirea microîntreprinderilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii, transpusă în legislaţia naţională
(aceasta are caracteristicile unei directive) în O.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 175/2006. Acest
act normativ completează Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor
mici şi mijlocii (ca rezultat al transpunerii Recomandării Comisiei nr. 96/280/96 cu privire la
întreprinderile mici şi mijlocii, înlocuită prin Recomandarea Comisiei 2003/361/CE).
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii prin hotărârile sale deşi, în principiu nu reprezintă
izvor de drept - a condus la crearea unor principii de drept, proprii ordinii juridice a Uniunii, spre
exemplu, principiul priorităţii/supremaţiei dreptului Uniunii sau al efectului direct al acestuia.

1
Consiliul (...) adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre”

22
 CAPITOLUL V Interpretarea normelor juridice

§ 1. NOŢIUNEA DE INTERPRETARE

Încadrarea în generalitatea normei juridice a unui caz particular, singular, presupune din partea
organului de aplicare a normei respective, „o pregătire teoretică impecabilă”. Legiuitorul însă, nu poate
cuprinde într-o dispoziţie tipică toate situaţiile practice, care sunt, în principiu, atipice. De aceea pentru a
rezolva un caz concret este nevoie de interpretarea normei juridice, care urmează să se aplice, în vederea
încadrării corecte a cazului respectiv în prescripţiile normei.
Interpretarea normei juridice este operaţiunea logico-raţională prin care se explică conţinutul
(dispoziţia) şi sensul normelor juridice. Acest proces urmăreşte încadrarea situaţiilor practice,
potrivit împrejurărilor prevăzute de ipoteză, în dispoziţia normei. Scopul interpretării este
aplicarea corectă a normei, generală, interpretată la cazurile concrete din viaţa particulară.

§ 2. CLASIFICAREA INTERPRETĂRILOR

Interpretarea normei juridice se poate clasifica după cum urmează:

a) interpretare oficială, este obligatorie şi are forţă juridică; este realizată de
organele care emit acte normative (legiuitoare sau administrative) sau de organele care aplică dreptul
(instanţele judecătoreşti). Dacă organul emitent interpretează propriul act interpretarea se numeşte
autentică, legală sau generală.
În procesul aplicării dreptului intervine interpretarea cauzală, sau de caz, realizată de instanţele
judecătoreşti, şi care este obligatorie numai la speţa respectivă.
Interpretarea oficială, realizată fie de organele care emit norme ,fie de organele care aplică normele
respective, este reglementată expres de Codul civil în art. 9, şi anume: „Cel care a adoptat norma civilă
este competent să facă şi interpretarea ei oficială. Norma interpretativă produce efecte numai pentru
viitor. Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.
b) interpretarea neoficială, denumită şi doctrinară, este cuprinsă, de obicei, în
teoria juridică (în literatura juridică, de specialitate); această interpretare este facultativă, neavând, prin
urmare, forţă juridică.
§ 3. METODELE DE INTERPRETARE

În procesul de interpretare a normelor juridice organul care interpretează norma juridică

întrebuinţează mai multe metode:
a) metoda gramaticală, care presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale,
folosind analiza sintactică şi morfologică (gramaticală) a textului din actul normativ;
b) metoda sistematică presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale în contextul întregului
sistem legislativ, ţinându-se seama de legăturile unei dispoziţii cu altele, din acelaşi act normativ sau din
alt act normativ.
Metoda sistematică este întâlnită frecvent în practică, pornind de la calificarea unei dispoziţii ca
normă generală ori normă specială, prin respectarea următoarelor două reguli: norma generală nu
derogă de la norma specială, norma specială derogă de la norma generală. Norma generală reprezintă
regula, iar norma specială constituie excepţia. În cazul în care o situaţie din practică intră sub incidenţa
atât a unei norme generale, cât şi a uneia speciale, iar norma specială prevede expres chiar în cuprinsul ei
că se aplică situaţiei respective, are prioritate, în ceea ce priveşte aplicarea, norma specială.

23
 Raportul dintre norma generală şi specială este pus în lumină şi de Codul civil în art. 10 alin. (1).
care precizează că „Legile care derogă de la o dispoziţie generală (deci normele speciale, n.a.), care
restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile
expres prevăzute de lege”. Prin urmare, normele speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare.

F De asemenea, normele juridice române se raportează, în ceea ce priveşte interpretarea lor şi la

normele cuprinse în: tratatele internaţionale, respectiv, în domeniul drepturilor omului, şi în dreptul
Uniunii Europene, acestea din urmă având prioritate faţă de normele juridice române. Acest aspect rezultă
din cuprinsul Codului civil, după cum urmează:
- în materiile reglementate de Codul civil, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi prezentul cod, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Codul civil conţine dispoziţii mai favorabile [art.
4 alin. (1) şi (2) Cod civil];
- în materiile reglementate de Codul civil, normele dreptului Uniunii se aplică în mod prioritar,
indiferent de calitatea şi statutul părţilor (art. 5 Cod civil).
Din spiritul acestor dispoziţii rezultă o regulă de interpretare, potrivit căreia, actul normativ de rang
inferior se interpretează astfel încât să nu existe contradicţii între acesta şi cuprinsul actului normativ de
rang superior. Astfel, toate normele trebuie să fie constituţionale şi să se interpreteze în concordanţă cu
prevederile Constituţiei. Iar normele juridice interne se interpretează potrivit normelor din tratatele
internaţionale la care România este parte.
c) metoda istorică este modalitatea de lămurire a sensului şi înţelesului normei juridice luând în
consideraţie condiţiile istorice, social-juridice care au stat la baza elaborării acesteia. În cazul acestei
interpretări se recurge la comparaţii între actuala şi anterioara reglementare, la punerea în lumină a
principiilor de drept, toate acestea conducând la înţelegerea scopului pentru care a fost adoptată norma
care se interpretează, în contextul istoric dat.
d) metoda logică întrebuinţează reguli şi argumente de interpretare logică
exprimate în adagii juridice:
- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. În interpretarea normei juridice se ţine seama
de raportul dintre legea generală care reprezintă regula şi legea specială care reprezintă excepţia. Această
metodă se aplică pentru: dispoziţiile legale ce conţin enumerări limitative, dispoziţiile legale care instituie
prezumţii legale, dispoziţiile legale ce conţin excepţii.
- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Această regulă presupune că,
unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără ca prin
interpretare să se introducă excepţii pe care legea nu le prevede. - legea trebuie interpretată în sensul
aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării. Dacă o dispoziţie legală este neclară ea trebuie interpretată
pentru a avea sens, adică în vederea aplicării, şi nu în sens contrar, acela al neaplicării.
Dintre argumentele de interpretare de logică formală întrebuinţate de organul de aplicare pentru
interpretarea normei juridice exemplificăm:
 argumentul per a contrario, acesta înseamnă că, ori de câte ori un text de lege prevede un
anumit lucru, se prezumă ca el neagă contrariul;
 argumentul a fortiori. Pe baza acestui argument se ajunge la extinderea aplicării unei dispoziţii
legale, prevăzută pentru o anumită situaţie, la un caz nereglementat expres; F argumentul de analogie.
Acest argument se referă la faptul că, acolo unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi soluţie.

24
Acest argument este folosit îndeosebi, pentru rezolvarea aşa-numitelor lacune ale legii, ceea ce conduce
la faptul că norma se aplică prin analogie şi la alte situaţii decât cele prevăzute de norma în cauză.
 argumentul reducerii la absurd. Pe baza acestui argument se are în vedere că numai o anumită
soluţie este admisibilă raţional, soluţia contrară fiind o absurditate, care nu poate fi acceptată.

25
CURS 2
TITLUL II Raportul juridic de afaceri
CAPITOLUL I Raportul juridic civil. Raportul juridic de afaceri

1. Noţiune şi caractere juridice

Raportul juridic este o relaţie socială în care conduita persoanelor fizice sau a persoanelor
juridice este reglementată prin norme de drept1.
Raportul juridic civil este o relaţie socială, stabilită prin voinţa persoanelor fizice sau a
persoanelor juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, întotdeauna reglementată de o normă
de drept civil.
Caracterele juridice ale raportului juridic civil sunt următoarele:
a) are caracter social, deoarece toate raporturile juridice se stabilesc între oameni, priviţi ca
persoane fizice sau ca persoane juridice;
b) are caracter voliţional, deoarece prin voinţa persoanelor exprimată liber şi care
îmbracă forma unui acord se încheie, se modifică sau se desfiinţează raportul juridic;
Raportul juridic civil, concret, se transpune în practică sub forma unui contract (spre
exemplu, de vânzare, de mandat, de închiriere, de schimb), care presupune o reglementare în
Codul civil, ce reprezintă voinţa legiuitorului exprimată prin norma de drept civil.
c) se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor (care nu trebuie confundată cu
egalitatea cetăţenilor în faţa legii sau în faţa autorităţilor publice, fără privilegii şi
discriminări);
d) poate fi patrimonial sau nepatrimonial. În măsura în care raportul juridic civil are un
conţinut economic, evaluabil în bani, raportul juridic civil este patrimonial (spre exemplu,
contractul de vânzare, de închiriere, de schimb). Dacă raportul juridic civil nu are conţinut
evaluabil în bani, acesta are caracter nepatrimonial (spre exemplu, convenţia părinţilor unui
copil născut în afara căsătoriei cu privire la stabilirea numelui de familie al acestuia).
2. Structura raportului juridic. Specificul raportului juridic
de afaceri
Raportul juridic civil cuprinde în structura sa următoarele elementele: părţile, conţinutul şi
obiectul.
1. Părţile, respectiv subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice titulare de drepturi şi obligaţii civile.
Codul civil, la art. 2 şi art. 3, prevede expres că acesta se aplică:
– raporturilor patrimoniale şi celor nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept
civil. Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice (art. 25 din Codul
civil);
– raporturilor dintre profesionişti;
– raporturilor dintre profesionişti şi orice alte subiecte de drept civil.

2. Conţinutul raportului juridic cuprinde drepturile subiective şi obligaţiile civile (corelative

drepturilor) pe care le au părţile.

1
3. Obiectul raportului juridic civil constă în prestaţiile la care este obligat subiectul pasiv
(debitorul). De regulă, astfel de prestaţii se concretizează, ca exprimare materială, în bunuri.
Bunurile reprezintă, prin urmare, element de structură al raportului juridic, ca obiect
derivat al acestuia.

 Profesioniştii conferă particularitate raporturilor juridice civile. Participarea lor la raporturile

juridice respective face ca aceste raporturi să devină de afaceri. Prin urmare, dreptul afacerilor
cuprinde norme ce reglementează raporturile dintre profesionişti (comercianţi sau
necomercianţi), precum şi raporturile dintre profesionişti şi orice alte subiecte de drept
civil (consumatori de bunuri şi servicii, beneficiarii unor executări de lucrări), cărora li se
aplică dispoziţiile Codului civil (potrivit art. 3 alin. (1) şi (2) din Codul civil).
Raporturile juridice la care participă profesioniştii comercianţi 1 în vederea desfăşurării
activităţii de afaceri se caracterizează prin:
A. poziţia de egalitate juridică, în situaţiile în care încheie, se modifică sau se desfiinţează
raporturi de afaceri (spre exemplu, contracte);
B. poziţia de subordonare, în cadrul raporturilor juridice în care „cealaltă parte” este statul,
reprezentat (spre exemplu, de registrul comerţului, administraţia fiscală, Monitorul Oficial
etc.). În acest sens, profesionistul comerciant persoană fizică (persoană fizică autorizată,
întreprinzător individual sau întreprindere familială) sau persoană juridică (societate) nu poate
să exploateze legal o întreprindere ori să înceapă activitatea:
a) fără să se înscrie în prealabil în registrul comerţului (care este registru public) 1, fie pentru
constituirea sa valabilă (în cazul societăţii), fie pentru autorizarea exercitării comerţului (în
cazul persoanelor fizice);
b) fără să se înregistreze fiscal (obţinând codul unic de identificare) şi să achite taxele şi
impozitele generate de activitatea sa de afaceri;
c) fără să înregistreze în registrul comerţului toate informaţiile şi actele necesare încunoştinţării
terţilor în legătură cu schimbările intervenite în statutul său organic şi profesional2;
d) fără ca societatea să fie publicată în Monitorul Oficial.
De asemenea, raporturi juridice de subordonare se stabilesc între anumite societăţi cu statut
special şi autorităţi publice, administrative, de reglementare, supraveghere şi control, înfiinţate în
domeniile de specialitate respective (spre exemplu, Autoritatea de Supraveghere Financiară,
societăţile de asigurări fiind obligate să obțină de la aceasta autorizație în vederea constituirii)ină de la aceasta autorizațină de la aceasta autorizație în vederea constituirii)ie în vederea constituirii).
CAPITOLUL II Persoana fizică. Profesionistul persoană fizică

1. Persoana fizică – subiect de drept civil. Noţiune.

Capacitatea civilă a persoanei fizice
Subiectele de drept civil, părţi ale raporturilor juridice civile, sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice.
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile (art. 25
alin. (2) din Codul civil).
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este
titulară de drepturi şi obligaţii civile (art. 25 alin. (3) din Codul civil).

2
Toate persoanele, fizice şi juridice, dispun de capacitate civilă.
În structura capacităţii civile intră capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Astfel,
orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate
de exerciţiu (art. 28 alin. (2) din Codul civil).
Atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice legea le recunoaşte, le ocroteşte şi le
garantează drepturile şi libertăţile civile (art. 26 din Codul civil).
Orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu. Acesta poate face obiectul
unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
2. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu ale
persoanei fizice. Clasificarea persoanelor fizice
 Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile
(art. 34 din Codul civil). Aceasta începe la naşterea persoanei (art. 35 din Codul civil).
Prin excepţie, capacitatea de folosinţă începe de la concepţie numai în privinţa drepturilor, cu
condiţia ca persoana fizică să se nască vie (timpul legal al concepţiunii este reglementat de art.
412 din Codul civil). Prin urmare, copilului nenăscut i se recunoaşte o capacitate anticipată de
folosinţă, dar numai în privinţa drepturilor.
Capacitatea de folosinţă încetează la decesul persoanei (art. 35 din Codul civil), după cum
urmează:
– decesul persoanei se constată fizic şi se dovedeşte prin certificat de deces;
– decesul persoanei dispărute se declară prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei
persoane interesate, dacă au trecut cel puţin doi ani de la data primirii ultimelor informaţii
sau indicii din care rezultă că era în viaţă.

 Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a exercita drepturi şi de a-şi asuma

obligaţii prin faptul încheierii, personal şi singură, de acte juridice civile (art. 37 din Codul
civil).
Prin raportare la capacitatea de exerciţiu, persoanele fizice se împart în trei categorii:
1. Persoane lipsite de capacitate de exerciţiu – sunt cele cărora le lipseşte discernământul.
Acestea sunt minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti (alienaţii şi debilii mintal).
Pentru cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de
reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege (art. 43 alin. (2) din Codul civil).
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia şi singură anumite acte prevăzute de
lege, potrivit art. 43 alin. (3) din Codul civil, și anume:i anume:
– actele de conservare;
– actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul
încheierii lor.
Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său legal, în afară
de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru (art. 43 alin.
(4) din Codul civil).

3
Încheierea de către minor a altor acte decât cele prevăzute de lege pentru această vârstă sau
încheierea lor de către tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare
este cerută de lege, sunt sancţionate de nulitate relativă, chiar dacă nu se dovedeşte vreun
prejudiciu (art. 44 alin. (1) din Codul civil).
2. Persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă – sunt cele cu vârsta cuprinsă între 14 și anume:i 18
ani. Cu privire la acestea, Codul civil prevede două excepţii:
– minorul care se căsătoreşte de la 16 ani dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu (art. 39
alin. (1) din Codul civil);
– minorului care a împlinit 16 ani i se recunoaşte capacitatea de exerciţiu deplină (anticipată)
de către instanţa de tutelă, pentru motive temeinice (art. 40 din Codul civil).
Minorul care a împlinit 14 ani are dreptul să încheie:
– acte juridice cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de
lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai
târziu, în momentul încheierii actului (art. 41 alin. (2) din Codul civil);
– singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de
dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor (art. 41
alin. (3) din Codul civil).
Dacă minorul a împlinit 15 ani, poate încheia acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile
artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu
respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. În această situație, minorul exercităie, minorul exercită
singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur
de veniturile dobândite.
3. Persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, denumite majore. Persoana devine majoră la
împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepţia referitoare la minorul care se căsătoreşte la 16 ani, care
devine major la această vârstă. În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de
bună-credinţă la încheierea acesteia păstrează capacitatea deplină de exerciţiu (art. 39 alin. (2)
din Codul civil).

 După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice pot fi împărţite în:

– persoane fizice de cetăţenie română;
– persoane fizice de cetăţenie străină; aceste persoane au altă cetăţenie decât cea română; aici
includem şi persoanele cu dublă cetăţenie, dintre care niciuna nu este română;
– persoane fizice fără cetăţenie, denumite apatrizi.
Potrivit art. 27 din Codul civil, cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu
cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile civile.
3. Identificarea persoanei fizice
Persoana fizică se identifică prin nume, domiciliu, reşedinţă şi stare civilă. Aceste atribute de
identificare se dobândesc în condiţiile legii (art. 59 din Codul civil).

 Numele cuprinde numele de familie şi prenumele (art. 83 din Codul civil).

4
Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul
schimbării stării civile (spre exemplu, ca urmare a căsătoriei), în condiţiile prevăzute de lege.
Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere.
Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de
familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre ele (art. 85 din Codul civil).

 Domiciliul sau reşedinţa se poate stabili sau schimba, în mod liber, de către cetăţenii
români, în ţară sau în străinătate, cu excepţia anumitor cazuri prevăzute de lege (art. 86 alin. (1)
din Codul civil).
O persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură
reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe (dacă prin lege nu se prevede altfel,
potrivit art. 86 alin. (2) din Codul civil).
Domiciliul persoanei fizice este locul unde îşi are locuinție, minorul exercităa principală.
Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară. Reşedinţa va fi
considerată domiciliu atunci când acesta nu este cunoscut. În lipsă de reşedinţă se consideră că
persoana fizică domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul
unde acea persoană se găseşte.
Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate (art. 91
din Codul civil).
Din perspectiva dreptului afacerilor (Codul civil reglementează domiciliul la curatorul special
(art. 95) şi domiciliul persoanei puse sub curatelă (art. 94)), considerăm că domiciliul este
profesional şi ales, astfel:
– domiciliul profesional îl are persoana care exploatează o întreprindere, adică profesionistul.
Acesta are domiciliul şi la locul întreprinderii respective, în tot ceea ce priveşte obligaţiile
patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc (art. 96 din Codul civil);
– domiciliul ales este acela pe care părţile unui act juridic îl pot alege în vederea exercitării
drepturilor sau executării obligaţiilor născute din acel act (art. 97 din Codul civil).

 Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin

calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă (art. 98 din Codul civil).
Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit legii, în
registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora (art.
99 alin. (1) din Codul civil).
4. Profesioniştii persoane fizice şi persoane juridice. Clasificare
4.1. Precizări prealabile
Subiectele raporturilor de dreptul afacerilor sunt:
1. profesioniştii comercianţi, persoane fizice sau persoane juridice (în principiu, societăţi);
2. profesioniştii necomercianţi (în principiu, persoane care desfăşoară activităţi liberale);
3. persoanele de drept civil, fizice şi juridice, care nu au calitatea de profesionişti, la care
Codul civil face referire la art. 3 alin. (1) astfel: „alte subiecte de drept civil” (consumatori
de bunuri, de servicii, beneficiari de executări de lucrări).

5
1. Profesioniştii comercianţi persoane fizice sunt persoane fizice autorizate, întreprinderi
individuale şi întreprinderi familiale. Aceste categorii de persoane – profesionişti – sunt
reglementate de OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale.
Profesioniştii comercianţi persoane juridice sunt, în principal, societăţile, companiile
naţionale, societăţile naţionale, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste, societăţile
cooperative, grupurile de interes economic, societăţile europene, grupurile europene de interes
economic. Menţionăm câteva acte normative care reglementează această categorie de
profesionişti: Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările și anume:i completările
ulterioare; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările și anume:i
completările ulterioare; Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenție, minorul exercităei și anume:i de
insolvenţă, cu modificările și anume:i completările ulterioare; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, numai în privinţa grupurilor de interes
economic – comercianţi, cu modificările și anume:i completările ulterioare.

2. Profesioniştii necomercianţi sunt:

– persoanele care exercită, în principal, profesii liberale: avocaţi (cu cabinet individual),
farmacişti, medici (cu cabinet medical individual), experţi contabili, contabili autorizaţi,
executori judecătoreşti, mediatori, ziarişti, notari etc. (potrivit art. 1 alin. (2) din OUG nr.
44/2008). Aceste categorii de persoane îşi desfăşoară activitatea fie:
a) ca persoane fizice autorizate care nu au calitatea de comercianţi; fie
b) ca societăţi simple reglementate de Codul civil (spre exemplu, societatea civilă
medicală, societatea civilă de avocatură, societatea civilă profesională de practicieni în
insolvenţă);
– unele grupuri de interes economic, deoarece potrivit Legii nr. 161/2003 aceste entităţi
juridice pot avea sau nu calitatea de comercianţi;
– persoanele care desfăşoară activităţi economice pentru care legea a instituit un regim
juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii (art. 1 alin. (3) din
OUG nr. 44/2008);
– unele instituţii publice (spre exemplu, spitale, universităţi, teatre, autorităţi publice de
reglementare, supraveghere şi control, respectiv Autoritatea de Supraveghere Financiară);
– organizaţii nonguvernamentale (spre exemplu, asociaţii şi fundaţii (Ordonanţa Guvernului
nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea OG nr.
26/2000), cluburi sportive, culte religioase).
3. „Alte persoane de drept civil” – nu au calitatea de profesionişti – sunt:
– persoanele fizice, în calitatea lor de consumatori de bunuri şi servicii;
– persoanele juridice de drept public: statul, unităţile administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe,
comune), Parlamentul României (puterea legislativă), Banca Naţională a României,
organismele puterii executive (Administraţia Prezidenţială şi Preşedintele României,
Guvernul României, ministerele, instituţia prefecturii, instituţiile publice, misiunile
diplomatice şi consulare), organele autorităţii judecătoreşti (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Consiliul Superior al Magistraturii, curţile de apel, tribunalele, Ministerul Public), Curtea
Constituţională, Curtea de Conturi, partidele politice1;

6
– persoanele juridice de drept privat: asociaţiile de proprietari2, sindicatele, patronatele.
4.2. Delimitările noţiunii de profesionist de „alte subiecte
de drept civil”
 Pornind de la definiţia prevăzută de Codul civil (art. 3 alin. (2)) cu privire la noţiunea de
profesionist – „sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere” – rezultă în
principal că distincţia dintre profesionişti şi celelalte persoane de drept civil constă în
„exploatarea unei întreprinderi”.
 Constituie exploatare a unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe
persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ (art. 3 alin. (3)
din Codul civil).
Distincţia dintre profesionişti şi „celelalte subiecte de drept civil” este pusă în lumină şi de
faptul că acestea din urmă au calitatea de consumatori ai produselor și serviciilor carei serviciilor care
rezultă din activitatea profesionistului în cadrul întreprinderii pe care o exploatează.
Prin urmare, „celelalte subiecte de drept civil” trebuie privite din perspectiva calităţii lor de
consumatori.

 În categoria profesioniştilor distingem profesionişti comercianţi şi profesionişti

necomercianţi. Distincţia este evidenţiată, în principal, de cerinţa înregistrării la oficiul
registrului comerţului a comercianţilor profesionişti, în timp ce profesioniştii necomercianţi,
în cea mai mare parte a lor, desfăşoară în principal activităţi liberale, autorizându-se în acest
scop la o autoritate în domeniu.
Formele de exercitare a profesiilor liberale cu drept de liberă practică se desfăşoară:
– în regim independent, prin înfiinţarea de cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi
simple (civile) profesionale1;
– în regim salarial, prin încheierea unor contracte individuale de muncă cu beneficiarul
serviciului liberal.
În vederea desfăşurării acestor activităţi economice (liberale) este necesară îndeplinirea unor
condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii sau experienție, minorul exercităei profesionale (art. 8
alin. (3) din OUG nr. 44/2008).
Atributele organizării şi înregistrării formelor de exercitare a profesiunilor liberale
reprezintă prerogative exclusive ale organizaţiilor profesionale, care, prin mecanisme proprii
profesiunilor, pot selecta şi autoriza formele de exercitare a profesiunilor liberale. De asemenea,
răspunderea prestatorului pentru serviciile profesionale formează obiectul conceptului de
asigurare de răspundere civilă profesională / pentru culpa profesională.
Prin urmare, profesioniştii care desfăşoară activităţi liberale se autorizează, spre exemplu,
experţii contabili şi contabilii autorizaţi – la Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor
Autorizaţi din România, farmaciştii – la Colegiul farmaciştilor, medicii – la Colegiul medicilor,
executorii judecătoreşti – la Corpul executorilor judecătoreşti, psihologii – la Colegiul
psihologilor.
Organizaţiile profesionale sunt foruri profesionale recunoscute, entităţi independente de
autorităţile statului, specializate, autorizate să funcţioneze prin legi organice, conduse de către

7
personalităţi unanim recunoscute ale profesiunii respective, care reglementează unitar exercitarea
unei profesiuni (liberale) necomerciale.
Profesioniştii necomercianţi care desfăşoară activităţi liberale în regim independent îşi
organizează profesia sub formă de:
– persoane fizice autorizate (PFA), care se înregistrează la registrul comerţului, fără a deveni
comercianţi prin aceasta, deoarece OUG nr. 44/2008 prevede expres că PFA poate fi
comerciant sau nu;
– societăţi simple (civile): de avocatură, ale medicilor, de experţi contabili, contabili autorizaţi
etc. Potrivit Codului civil, acestea dobândesc personalitate juridică doar dacă asociaţii doresc
acest lucru, printr-un act de modificare a contractului de societate, indicând în mod expres
forma juridică, punând de acord toate clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii
nou-înfiinţate. În acest caz, societatea se înregistrează la registrul comerţului, iar activitatea
liberală ce formează obiectul de activitate va trebui autorizată la un corp profesional.
Referitor la asociaţii şi fundaţii, acestea dobândesc personalitate juridică prin înscrierea lor în
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială
îşi au sediul (art. 17 alin. (1) din OG nr. 26/2000).
5. Profesioniştii comercianţi persoane fizice
Profesioniştii comercianţi sunt:
ü Persoane fizice; potrivit art. 4 din OUG nr. 44/2008, persoanele fizice pot desfăşura
activităţile economice după cum urmează:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; persoana fizică autorizată poate
avea sau nu calitatea de comerciant;
b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; întreprinzătorul persoană fizică
titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale
în registrul comerţului;
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale; întreprinderea familială se înregistrează la
registrul comerţului, dată de la care membrii acesteia devin comercianţi persoane fizice.

ü Persoane juridice; potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, acestea sunt companiile
nație, minorul exercităionale și anume:i societăție, minorul exercităile nație, minorul exercităionale, regiile autonome, grupurile de interes eco nomic, societăție, minorul exercităile
cooperative, societăție, minorul exercităile europene1, societăție, minorul exercităile cooperative europene2 și anume:i grupurile europene de
interes economic3 cu sediul principal în România.
Sintetizând dispoziţiile corespunzătoare din actele normative enunţate mai sus rezultă că
persoanele (fizice și anume:i juridice) menție, minorul exercităionate sunt comercianţi datorită unui criteriu formal – acela al
obligație, minorul exercităiei de a solicita înmatricularea în registrul comerție, minorul exercităului.
Obligație, minorul exercităia de înmatriculare în registrul comerție, minorul exercităului revine și anume:i altor persoane fizice și anume:i juridice decât
cele prevăzute de Legea nr. 26/1990, prin urmare, enumerarea de mai sus nu este limitativă
(potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Profesioniși serviciilor caretii comercianții (prevăzuție, minorul exercităi a se înmatricula în registrul comerție, minorul exercităului), potrivit art. 1
alin. (1) din actul normativ menție, minorul exercităionat mai sus, sunt:
– societăţile, companiile naţionale, societăţile naţionale – înființie, minorul exercităate prin Legea nr. 31/1990 şi
Legea nr. 26/1990;

8
– regiile autonome – înfiinţate prin reorganizarea unităţilor economice de stat, potrivit Legii
nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale, cu modificările ulterioare, în ramurile strategice ale economiei naţionale 1. Regiile
autonome sunt persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară;
– organizaţiile cooperatiste2 – au personalitate juridică şi îşi desfăşoară activitatea pe baza
principiilor gestiunii economice. Organizaţiile cooperatiste desfăşoară activitate de producere
şi desfacere de mărfuri şi de prestări de servicii;
– societăţile cooperative – potrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei, republicată;
– grupurile de interes economic – reprezintă o asociere de persoane fizice sau juridice în
scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective (art. 118 alin. (1) din Legea nr. 161/2003).
Grupul de interes economic are personalitate juridică şi poate avea calitatea de comerciant
sau necomerciant;
– persoanele fizice – potrivit OUG nr. 44/2008, și anume:i anume persoane fizice autorizate,
întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale, membri ai unei întreprinderi familiale.
5.1. Reguli comune aplicabile profesioniși serviciilor caretilor (persoane fizice)
care intră sub incidenția OUG nr. 44/2008
OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale reglementează:
a) accesul la activităție, minorul exercităile economice din economia nație, minorul exercităională astfel cum sunt prevăzute în codul
ce cuprinde Clasificarea activităție, minorul exercităilor din economia nație, minorul exercităională, prescurtat codul CAEN3;
b) procedura de înregistrare în registrul comerție, minorul exercităului și anume:i de autorizare a funcție, minorul exercităionării persoanei
fizice autorizate (PFA), întreprinderii individuale și anume:i întreprinderii familiale;
c) regimul juridic al persoanelor fizice autorizate care desfăși anume:oară activităție, minorul exercităi economice, precum
şi al întreprinderilor individuale și anume:i familiale.
Persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și anume:i întreprinderea familială desfăși anume:oară o
activitate economică, astfel cum este definită de OUG nr. 44/2008. Aceasta este o activitate cu
scop lucrativ constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii (art. 2 lit. a)) şi se desfăși anume:oară în cadrul unei întreprinderi economice.
Întreprinderea economică este activitatea economică desfăși anume:urată în mod organizat, permanent
și anume:i sistematic, combinând resurse financiare, forție, minorul exercităă de muncă, materii prime, mijloace logistice și anume:i
informație, minorul exercităie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și anume:i în condiție, minorul exercităiile prevăzute de lege (art. 2 lit. f)
din OUG nr. 44/2008).
Persoanele fizice menție, minorul exercităionate sunt obligate să solicite oficiului registrului comerție, minorul exercităului de pe lângă
tribunal înregistrarea și anume:i autorizarea funcție, minorul exercităionării înainte de începerea activităție, minorul exercităii economice ca PFA
sau întreprindere individuală. Referitor la aceasta din urmă, înregistrarea în registrul comerție, minorul exercităului
și anume:i autorizarea funcție, minorul exercităionării sunt solicitate, ca obligație, minorul exercităie, de către reprezentantul întreprinderii
familiale.
Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale și anume:i reprezentantul întreprinderii
familiale vor ție, minorul exercităine contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor referitoare la

9
organizarea și anume:i conducerea evidenție, minorul exercităei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au
calitatea de contribuabili (în conformitate cu prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal,
cu modificările și anume:i completările ulterioare).
Persoanele fizice astfel organizate trebuie să aibă un sediu profesional pe teritoriul României
(art. 5 din OUG nr. 44/2008) și anume:i pot opta pentru constituirea unui patrimoniu de afectațiiune:
a) Sediul profesional este un element de identificare a persoanei fizice autorizate, întreprinderii
individuale şi întreprinderii familiale în raporturile juridice la care participă.
Acesta reprezintă sediul principal sau locație, minorul exercităia declarată la registrul comerție, minorul exercităului, în vederea
înregistrării și anume:i autorizării funcție, minorul exercităionării persoanei fizice autorizate, întreprinderii individuale sau
familiale (potrivit art. 2 lit. j1) din OUG nr. 44/2008).
Pentru stabilirea sediului profesional sau a punctului de lucru este necesar ca persoana fizică
titulară care se autorizează ca PFA, ca titular al întreprinderii individuale sau ca oricare membru
al întreprinderii familiale, după caz, să prezinte înscrisul care atestă dreptul de folosinție, minorul exercităă asupra
imobilului cu destinație, minorul exercităie de sediu profesional / punct de lucru.
Dacă la sediul profesional, imobilul cu destinație, minorul exercităie de locuinție, minorul exercităă, nu se desfăși anume:oară nicio activitate
economică, persoana fizică titulară a PFA, titularul întreprinderii individuale sau membrul
întreprinderii familiale care are dreptul de folosinție, minorul exercităă asupra imobilului depune o declarație, minorul exercităie pe
propria răspundere, sub semnătură privată, prin care atestă faptul că la sediul profesional nu
desfăși anume:oară activitate economică, în acest caz nefiind necesare formalităție, minorul exercităile necesare prevăzute de
art. 42 din Legea nr. 230/2007 privind înființie, minorul exercităarea, organizarea și anume:i funcție, minorul exercităionarea asociație, minorul exercităiilor de
proprietari, cu modificările și anume:i completările ulterioare.
b) Patrimoniul de afectațiiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și anume:i obligație, minorul exercităiilor afectate, prin declarație, minorul exercităie
scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adiție, minorul exercităional la acesta, exercitării
unei activităție, minorul exercităi economice.
PFA, întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale și anume:i întreprinderea familială sunt
plătitoare de impozit pe venit în condiție, minorul exercităiile prevăzute de Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal,
cu modificările și anume:i completările ulterioare.
Studenție, minorul exercităii care vor să înființie, minorul exercităeze o afacere proprie sunt scutiție, minorul exercităi de la plata taxelor pentru
operație, minorul exercităiunile de înregistrare și anume:i autorizare a unei PFA sau a unei întreprinderi individuale prin
oficiile registrului comerție, minorul exercităului de pe lângă tribunale, precum şi de la plata tarifelor pentru
serviciile de asistenție, minorul exercităă prestate de aceste oficii.
Studentul care obție, minorul exercităine calitatea de titular al PFA sau de titular al întreprinderii individuale trebuie
să îndeplinească cumulativ următoarele condiție, minorul exercităii:
a) să urmeze cursurile unei instituție, minorul exercităii de învăție, minorul exercităământ superior acreditate în România;
b) să fie cel puție, minorul exercităin în anul 2 de studiu și anume:i să fi promovat, integral, la data solicitării, toate cerin ție, minorul exercităele
programei de învăție, minorul exercităământ prevăzute de senatul instituție, minorul exercităiei;
c) nu a împlinit vârsta de 30 de ani.
Cererea de înregistrare și anume:i autorizare a funcție, minorul exercităionării PFA sau a întreprinderii individuale va fi
însoție, minorul exercităită de actul doveditor emis de instituție, minorul exercităia de învăție, minorul exercităământ superior, din care să rezulte că sunt
îndeplinite aceste condiție, minorul exercităii.

10
Bibliografie: Ioana-Nely Militaru, Dreptul afacerilor, Editura Universul juridic, Bucureși anume:ti, 2013
(material bibliografic actualizat)

11
CURS 3

5.2.Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA)

Persoana fizică autorizată este întreprinderea economică, fără personalitate
juridică, organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de
muncă și aptitudinile sale profesionale (art. 2 lit. i) şi art. 19 alin. (1) din OUG nr.
44/2008).
Aceasta poate avea în obiectul de activitate cel mult cinci clase de activități
prevăzute de codul CAEN (art. 16 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).

ü PFA care desfășoară activități economice are următoarele drepturi:

– poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoană fizică și
juridică, cu alte PFA, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale,
pentru efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe
statutul juridic dobândit (art. 16 alin. (2) din OUG nr. 44/2008);
– poate desfășura activitățile pentru care a fost autorizată, singură sau
împreună cu cel mult trei persoane, angajate de aceasta, în calitate de
angajator, cu contract individual de muncă, încheiat și înregistrat în condițiile
legii (art. 17 alin. (1) din OUG nr. 44/2008). Prin urmare poate angaja, în calitate de
angajator, terțe persoane cu contract individual de muncă;
– poate cumula calitatea sa de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane care
funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică
decât cel pentru care PFA este autorizată (art. 17 alin. (2) din OUG nr. 44/2008);
– poate cere ulterior schimbarea statutului juridic dobândit şi autorizarea ca
întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale (art. 19 alin. (2) din
OUG nr. 44/2008).

PFA este asigurată în sistemul public de pensii şi asigurări şi alte drepturi de asigurări
sociale şi are dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al
asigurărilor pentru şomaj.
Soția/soțul titularului întreprinderii individuale / persoanei fizice autorizate se poate asigura
în sistemul public de pensii pe bază de contract de asigurare socială, în sistemul asigurărilor
pentru șomaj1, precum şi în sistemul asigurărilor de sănătate (potrivit art. 21 1 din OUG nr.
44/2008).

ü PFA îi este interzis să cumuleze şi calitatea de întreprinzător persoană fizică

titular al unei întreprinderi individuale.

ü Răspunderea PFA
Titularul PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu
bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Aceste bunuri, care fac obiectul unei diviziuni a
patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege, pot fi urmărite numai de
creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Acești creditori nu
vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorilor (art. 2.324 din Codul civil). Cu toate acestea,

1
dacă bunurile respective nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și
celelalte bunuri ale debitorului.
În caz de insolvenţă, PFA va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2014
privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările
ulterioare. Orice persoană interesată poate face dovada calităţii de profesionist în cadrul
procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în constatare, dacă justifică un interes
legitim.

ü Încetarea activităţii PFA

Potrivit art. 21 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, PFA îşi încetează activitatea şi este radiată din
registrul comerţului în următoarele cazuri:
a) prin decesul titularului PFA;
b) prin voinţa titularului PFA;
c) la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Aceasta poate cere radierea înregistrării
păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în
care prin hotărâri judecătorești definitive au fost desființate în tot sau în parte sau
modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea,
dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului
(art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul unde
îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.

5.3.Comerciantul – întreprinzător persoană fizică titular al unei

întreprinderi individuale
Întreprinderea individuală este întreprinderea economică, fără personalitate
juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică (art. 2 lit. g) din OUG nr.
44/2008).
Întreprinderea economică este activitatea economică desfăşurată în mod organizat,
permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă, materii prime,
mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege (art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008).
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant
persoană fizică de la data înregistrării în registrul comerţului.
Prin înregistrarea în registrul comerţului, întreprinderea individuală nu dobândeşte
personalitate juridică.
Aceasta poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute de
codul CAEN.

ü Prerogativele comerciantului persoană fizică titular al unei întreprinderi

individuale sunt:
– poate angaja cel mult opt salariați, terţe persoane, cu contract individual de muncă
încheiat și înregistrat în condițiile legii;

2
– poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și juridice, cu
alte întreprinderi individuale, cu PFA sau întreprinderi familiale, pentru efectuarea unei
activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit în condițiile
OUG nr. 44/2008;
– poate colabora cu alte PFA, cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai unor
întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte
persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi
schimbe statutul juridic dobândit. Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii
individuale nu va fi considerat un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, în
condiţiile prevăzute mai sus, chiar în cazul în care colaborarea este exclusivă;
– poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează
atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate decât cel în care şi-a
organizat întreprinderea individuală.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale este asigurat în
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi are dreptul de a fi asigurat în
sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj.
ü Răspunderea întreprinzătorului persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale
constă în faptul că răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii
economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Aceste bunuri, care fac obiectul unei
diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege, pot fi urmărite
numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Acești
creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorilor (art. 2.324 din Codul civil). Cu
toate acestea, dacă bunurile respective nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor,
pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului.

ü Potrivit art. 27 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, întreprinzătorul persoană fizică titular al
unei întreprinderi individuale îşi încetează activitatea şi este radiat din registrul
comerţului în următoarele cazuri:
a) prin deces;
b) prin voinţa acestuia;
c) la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubitoare se cere în
tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care
au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea
judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului (art. 25 alin. (1) din
Legea nr. 26/1990).
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul unde
îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
În cazul în care întreprinzătorul decedează, moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi
manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de șase luni de la data dezbaterii
succesiunii. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant în
vederea continuării activităţii economice ca întreprindere familială.
Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în cuprinsul
acelei firme a calităţii de succesor.

3
5.4.Întreprinderea familială
Întreprinderea familială este întreprinderea economică, fără personalitate
juridică, organizată de membrii unei familii (art. 2 lit. h) din OUG nr. 44/2008).
Aceasta este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.
Familia este compusă din soţul, soţia, copiii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani la
data autorizării întreprinderii familiale, rudele şi afinii până la gradul al patrulea inclusiv (art.
2 lit. d) din OUG nr. 44/2008).

ü Constituirea întreprinderii familiale

Întreprinderea familială se înființează în baza unui acord de constituire încheiat de
membrii familiei. Acordul de constituire trebuie să îmbrace forma scrisă, aceasta fiind o
condiţie de valabilitate.
Acordul de constituire trebuie să cuprindă clauze referitoare la:
– datele de identificare ale membrilor familiei şi ale reprezentantului desemnat din
rândul acestora;
– condițiile participării;
– cota procentuală a fiecărui membru la beneficii și la pierderi;
– raporturile dintre membrii întreprinderii familiale;
– condiţiile de retragere;
– data întocmirii acordului de constituire.
Lipsa uneia dintre stipulaţiile de mai sus atrage nulitatea absolută a acordului.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate
juridică prin înregistrarea în registrul comerţului, dar, prin acordul de constituire a
întreprinderii familiale, fiecare membru al acesteia poate stipula constituirea, în cadrul
patrimoniului său, a unui patrimoniu de afectațiune, pentru exercitarea activității economice
a întreprinderii familiale.
Dacă membrii de familie au stipulat constituirea, în cadrul patrimoniului lor, a unui
patrimoniu de afectațiune, prin acordul de constituire sau printr-un act adiţional
la acesta se vor stabili cotele de participare a lor la constituirea patrimoniului de
afectaţiune. Dacă membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele de participare pot fi
diferite de cele prevăzute pentru participarea la beneficiile sau la pierderile întreprinderii.

ü Statutul membrilor întreprinderii familiale

Aceştia răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în
exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune și, în completare, cu întregul
patrimoniu al acestora, corespunzător cotelor de participare.
Prerogativele membrilor întreprinderii familiale sunt următoarele:
– pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale;
– pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în
acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi-
au organizat întreprinderea familială.

4
Membrii unei întreprinderi familiale sunt asiguraţi în sistemul public de pensii şi alte drepturi
de asigurări sociale şi au dreptul de a fi asiguraţi în sistemul asigurărilor sociale de sănătate
şi al asigurărilor pentru şomaj.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua
cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această
majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care face obiectul actului.
ü Statutul reprezentantului întreprinderii familiale
Reprezentantul întreprinderii familiale este desemnat prin acordul de constituire.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către
reprezentantul desemnat, care va gestiona interesele întreprinderii familiale în
temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Aceasta se
semnează de către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de exerciţiu deplină şi de
reprezentanţii legali ai celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se
încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea
bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea
bunurilor care au fost afectate exercitării activității economice a întreprinderii şi a
sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile
dobândite sunt coproprietatea membrilor în cotele de participare la beneficii, fiind
incluse în patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit.

ü În vederea exercitării activității pentru care a fost autorizată, respectiv pentru efectuarea
unei activități economice, întreprinderea familială poate stabili relații contractuale, în
condițiile legii:
– cu orice persoane fizice și juridice;
– cu alte întreprinderi familiale;
– cu întreprinderi individuale sau cu PFA.
Întreprinderea familială poate stabili aceste relații contractuale fără ca aceasta să îşi
schimbe statutul juridic dobândit.

ü Interdicţii
Întreprinderea familială nu are dreptul să angajeze terţe persoane cu contract de
muncă.

ü Încetarea activităţii întreprinderii familiale

Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în
următoarele cazuri:
– mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
– mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag
din întreprindere;
– la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubitoare se cere în
tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte ori modificate actele care
au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea

5
 judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului (art. 25 alin. (1) din
Legea nr. 26/1990).
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul unde
îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.

6. Condiţiile impuse de lege profesionistului persoană fizică

în vederea dobândirii calităţii de comerciant
Condiţiile impuse de lege comerciantului persoană fizică sunt de două feluri:
a) condiţii necesare protejării persoanei interesate în realizarea activităţilor
economice – referitoare la capacitatea juridică a persoanei respective;
b) condiţii necesare protejării intereselor generale, care se referă la cauze de incapacitate
sau incompatibilitate;
c) condiţii necesare pentru desfăşurarea activităţii referitoare la exploatarea unei
întreprinderi.
Condiţiile impuse profesioniștilor persoane fizice în vederea desfășurării unei activități
economice sunt următoarele:
1. să aibă capacitate deplină de exercițiu, cu excepția membrilor întreprinderii
familiale ce nu au calitatea de reprezentant, care trebuie să aibă vârsta de cel
puțin 16 ani (art. 8 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 44/2008);
Nu au capacitatea de a fi comercianţi:
– minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă (cu vârsta între 14 şi 18 ani). Acesta poate
încheia însă, de la vârsta de 16 ani, anumite acte juridice pentru care nu are nevoie de
încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal;
– interzişii judecătoreşti, deoarece sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu, neavând
discernământul faptelor pe care le realizează din cauza stării de alienaţie mintală.
Prin urmare:
– comercianţii persoane fizice pot presta activitatea economică în mod independent numai
de la 18 ani, de la această vârstă dobândind capacitatea comercială;
– persoanele fizice pot presta activităţi în cadrul întreprinderii familiale de la vârsta de 16
ani ca membri ai acesteia, cu condiţia să nu aibă calitatea de reprezentanţi ai acelei
întreprinderi familiale. În cadrul întreprinderilor familiale se regăsesc comercianţi
persoane fizice care pot avea vârsta între 16 și 18 ani.
Femeia şi bărbatul căsătoriţi înainte de vârsta de 18 ani, chiar dacă au dobândit capacitate
de exerciţiu deplină prin căsătorie, nu pot dobândi şi capacitatea comercială. Dacă persoana
moşteneşte însă un fond de comerţ pe cale succesorală, dobândeşte calitatea de
comerciant, dar fără să aibă dreptul să îndeplinească activităţile economice. În situaţie
similară se găseşte orice minor care dobândeşte un fond de comerţ pe cale succesorală.

ü Incompatibilităţi
Nu pot fi comercianţi, ca urmare a funcţiei pe care o deţin:
– parlamentarii;

6
– funcţionarii publici, în condiţiile impuse de statutul propriu, potrivit Legii nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare;
– magistraţii (judecătorii şi procurorii);
– militarii etc.
Nu pot fi comercianţi, ca urmare a profesiei, acele persoane care exercită profesiuni
liberale: avocaţii, notarii, medicii etc. În acest sens, art. 1 alin. (2) din OUG nr. 44/2008
stabileşte expres că prevederile ordonanţei nu se aplică acestor categorii de persoane, şi
nici activităților economice a căror desfășurare este organizată și reglementată prin legi
speciale.

ü Decăderi
Sunt decăzute din dreptul de a fi comercianţi persoanele care au fost condamnate pe nal
pentru una dintre faptele (infracţiunile) prevăzute de lege (art. 1 lit. i) din Legea nr.
12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau
prestări de servicii ilicite, republicată). În acest sens trebuie să existe o hotărâre
judecătorească (de condamnare).
Totodată, art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/2008 prevede că persoanele fizice pot să
desfăşoare activităţi economice – ca PFA, ca întreprinzători persoane fizice titulari ai unei
întreprinderi individuale sau ca reprezentanți, respectiv membri ai unei întreprinderi
familiale – dacă „nu au săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, contabile,
vamale și de cele care privesc disciplina financiar-fiscală”.

ü Interdicţii
Acestea pot fi legale şi convenţionale:
F Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul
comerţului privat (particular) şi care sunt monopol de stat (prelucrarea tutunului,
prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau la activităţi care sunt
considerate infracţiuni (fabricarea sau comercializarea unor droguri sau narcotice în alt
scop decât de medicament).
O interdicție legală în aceste sens este cea prin care se prevede expres că dispozițiile
OUG nr. 44/2008 nu se aplică acelor activități economice pentru care, prin lege, sunt
instituite anumite restricții de desfășurare ori alte interdicții și acelor activități interzise
expres prin lege pentru libera inițiativă (art. 1 alin. (3)).
F Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în
contract şi produc efecte numai între părţile contractante. Exemplificăm în acest sens:
– clauze de exclusivitate, prin care un distribuitor se obligă faţă de producător să nu
vândă decât anumite produse (în speţă, cele fabricate de producător). Spre exemplu,
agentul nu poate negocia şi nu poate încheia pe contul său, fără consimţământul
expres al comitentului, în regiunea determinată prin contract, operaţiuni de
comerţ concurente privind bunuri şi/sau servicii similare celor care fac obiectul
contractului de agenţie;
– clauze de nonconcurenţă, cu privire la comerciantul agent comercial permanent
căruia i se impune o anumită restrângere de activitate prin această clauză.

7
2. să exploateze o întreprindere economică, adică să desfășoare activitate
economică în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse
financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, în
cazurile și în condițiile prevăzute de lege (art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008);
Prin urmare, exercitarea sistematică a unei activităţi organizate se realizează prin
exploatarea unei întreprinderi, mai mult, a unei întreprinderi economice.

3. pentru PFA se impune o condiție care se găsește în definiția oferită de art. 2 lit. i) din
OUG nr. 44/2008 referitoare la folosirea de către aceasta, în principal, a forței sale de
muncă, astfel: „persoana fizică autorizată este întreprinderea economică (…)
organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă”;
Astfel, actul normativ solicită persoanei fizice autorizate folosirea de către aceasta, în
principal, a forței sale de muncă, persoana fizică în cauză trebuind să deţină
calificarea – pregătirea profesională sau, după caz, experienţa profesională necesară
pentru a desfăşura activitatea economică pentru care se solicită autorizaţia (calificarea se
dovedește potrivit anexei la OUG nr. 44/2008).

4. activitatea profesionistului comerciant, fiind o activitate economică, trebuie să aibă

drept scop obţinerea de profit, excluzându-se în principal activitatea nelucrativă,
deoarece activitatea economică este activitatea cu scop lucrativ ce constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii (art. 2 lit. a)
din OUG nr. 44/2008);

5. activitatea economică, desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic,

combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și
informație, să fie realizată pe riscul întreprinzătorului (art. 2 lit. f) din OUG nr.
44/2008);

6. să nu fi săvârşit fapte sancţionate de legile fiscale, contabile, vamale şi de cele

care privesc disciplina financiar-fiscală de natura celor care se înscriu în cazierul
fiscal (art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/2008);

7. să aibă un sediu profesional declarat (art. 8 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 44/2008);
Sediul profesional este sediul principal / locaţia declarată la registrul comerţului, în vederea
înregistrării şi autorizării funcţionării persoanei fizice autorizate, întreprinderii individuale sau
familiale, reprezentând elementul de identificare al acesteia în raporturile juridice la care
participă (art. 2 lit. j1) din OUG nr. 44/2008).
Pentru stabilirea sediului profesional este necesar ca PFA, titularul întreprinderii individuale
sau oricare alt membru al întreprinderii familiale, de la caz la caz, să deţină un drept de
folosinţă asupra imobilului la adresa căruia acesta este declarat. Dreptul de folosinţă poate
avea ca temei juridic un contract de vânzare-cumpărare, un testament, situație în care
comerciantul este proprietar, sau un contract de locaţiune, situație în care comerciantul este
locatar.
Desfăşurarea activităţilor economice prin intermediul unui sediu permanent de către
cetăţenii altor state membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European se
realizează cu respectarea reglementărilor în vigoare privind sediul permanent.

8
8. trebuie să declare pe propria răspundere că îndeplineşte condiţiile de
funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-
veterinar, al protecţiei mediului şi al protecţiei muncii (art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG
nr. 44/2008);

9. au obligația să solicite oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal

înregistrarea și autorizarea funcționării, înainte de începerea activității
economice (art. 7 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).
Reprezentantul întreprinderii familiale are obligația să solicite înregistrarea în registrul
comerțului și autorizarea funcționării înainte de începerea activității economice. În cazul în
care acesta nu formulează cererea în termen de 15 zile de la încheierea acordului de
constituire, oricare membru al întreprinderii familiale care are capacitate deplină de
exercițiu poate să solicite înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării. În
toate cazurile, cererea de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării
trebuie formulată în termen de 20 de zile de la încheierea acordului de constituire.
Înregistrarea la oficiul registrului comerţului este elementul care distinge, în principal,
profesionistul comerciant de profesionistul necomerciant.
Îndeplinirea condiţiilor de funcţionare se face potrivit art. 5, art. 15 şi următoarelor din Legea
nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a
persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a
acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice – atât pentru sediul
profesional, pentru fiecare punct de lucru, cât şi pentru activităţile desfăşurate în
afara sediului profesional sau a punctelor de lucru.

7. Obligaţiile profesioniştilor comercianţi potrivit Legii nr. 26/1990,

republicată, cu modificările și completările ulterioare
Persoanele fizice și juridice care intră sub incidența Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului sunt:
– persoanele fizice reglementate de OUG nr. 44/2008: persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale și întreprinderile familiale;
– persoanele juridice, respectiv societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, și anume:
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acțiuni,
societatea în comandită pe acțiuni, societatea cu răspundere limitată;
– persoanele juridice: companiile naționale, societățile naționale și regiile autonome,
potrivit art. 1 alin. (1) Legea nr. 26/1990;
– persoanele juridice: grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile
cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și grupurile
europene de interes economic;
– alte persoane fizice și juridice prevăzute de lege.
Prin înregistrare se înțelege atât înmatricularea comerciantului și înscrierea de mențiuni,
precum şi alte operațiuni care, potrivit legii, se menționează în registrul comerțului.
Persoanele menționate sunt obligate:
1. înainte de începerea activităţii acestora să ceară înmatricularea sau, după caz,
înregistrarea în registrul comerţului. Documentele depuse în vederea înregistrării se
redactează în limba română. Profesioniștii (comercianți) persoane fizice și juridice
menționați au dreptul să solicite și asigurarea publicității actelor ce se înregistrează în

9
 traducere certificată în una dintre limbile oficiale ale statelor membre ale Uniunii
Europene;
2. în cursul exercitării activității lor sau la încetarea acesteia, persoanele fizice sau
juridice au obligația de a solicita înscrierea în același registru a mențiunilor
privind actele și faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.

8. Rezumatul capitolului
ü Persoana fizică dispune de capacitate civilă, care are două laturi: de folosință și de
exercițiu.

ü Capacitatea de folosință este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații. În

principiu, începe la naștere și încetează prin decesul acesteia.

ü Capacitatea de exercițiu este aptitudinea unei persoane de a exercita drepturi și de a-și

asuma obligații prin încheierea de acte juridice civile. Raportându-ne la aceasta, persoanele
fizice sunt:
– lipsite de capacitate de exercițiu, până la 14 ani;
– cu capacitate de exercițiu restrânsă, între 14 și 18 ani;
– cu capacitate de exercițiu deplină, dacă au împlinit 18 ani.

ü Persoanele fizice se identifică, în principiu, prin nume, domiciliu, reședință și stare civilă.
ü Potrivit legislației din țara noastră (OUG nr. 44/2008), profesioniștii persoane fizice sunt:
persoanele fizice autorizate, întreprinzătorii persoane fizice titulari de întreprinderi
individuale și întreprinderile familiale.

ü Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale

desfășoară o activitate economică, respectiv o activitate cu scop lucrativ care constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii în cadrul unei
întreprinderi economice.

ü Sediul profesional este un element de identificare a persoanelor fizice autorizate,

întreprinderilor individuale și întreprinderilor familiale în raporturile juridice la care participă.

ü Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale își pot

constitui un patrimoniu de afectațiune, care este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin declarație
scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire (pentru întreprinderile familiale) sau printr-un
act adițional la acesta, exercitării unei activități economice.

ü Persoana fizică autorizată poate avea în obiectul de activitate cel mult cinci clase de
activități prevăzute de codul CAEN. Aceasta poate angaja cu contract individual de muncă
cel mult trei persoane și îi este interzis să cumuleze și calitatea de întreprinzător persoană
fizică titular al unei întreprinderi individuale.

ü Întreprinderea individuală este o întreprindere economică fără personalitate juridică, ce

poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute de codul CAEN.
Aceasta poate angaja cu contract individual de muncă cel mult opt persoane.

10
ü Întreprinderea familială este o întreprindere economică fără personalitate juridică
organizată de doi sau mai mulți membri ai unei familii, în baza unui acord de constituire.
Aceasta nu are dreptul să angajeze terțe persoane cu contract de muncă.

11
12
Curs 4

CAPITOLUL III Persoana juridică

1. Definiţie. Elemente constitutive

æ Definiţie
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute
de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile (art. 25 alin. (3) din Codul civil).
Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general
(art. 187 din Codul civil).
Prin urmare, elementele constitutive sunt: forma de organizare, un patrimoniu propriu, un
scop licit şi moral.
1. Forma de organizare de sine stătătoare a persoanei juridice este determinată de
organizarea internă a acesteia. Organizarea presupune existenţa organelor care:
– reprezintă voinţa persoanei juridice şi asigură, în parte, conducerea acesteia,
respectiv adunările generale;
– administrează (gestionează) patrimoniul persoanei juridice, acestea fiind, în
principiu, organele de administraţie;
– controlează modul cum este gestionat patrimoniul persoanei juridice, respectiv
cenzorii sau auditorii, după caz.

2. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din totalitatea drepturilor

patrimoniale şi obligaţiilor persoanei juridice, altfel spus cuprinde latura activă
(drepturi reale şi de creanţă) şi latura pasivă (obligaţii).
Orice persoană juridică (sau persoană fizică) este titulară a unui patrimoniu (art. 31
alin. (1) din Codul civil).
Drepturile patrimoniale sunt reprezentate de bunuri. Cu aceste bunuri (drepturi reale
patrimoniale) persoana răspunde pentru obligaţiile sale. Faptul că bunurile intră în masa
patrimonială a unei persoane (fizice sau juridice) se arată în art. 2.324 alin. (1) din Codul
civil, ce prevede că „cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale
mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. De remarcat că patrimoniul reprezintă nu
numai ce deţine persoana în prezent, ci şi ce dobândeşte în viitor, ca posibilitate. Prin
urmare, patrimoniul reprezintă şi potenţialitatea dobândirii în viitor a unor bunuri
(reprezentate, bineînţeles, de drepturi).
Patrimoniul propriu al persoanei juridice nu trebuie confundat cu:
– patrimoniile proprii ale persoanelor fizice sau juridice care compun persoana juridică;
– patrimoniul de afectaţiune, ce aparţine unei persoane fizice autorizate, unei
întreprinderi individuale sau unei întreprinderi familiale, acesta reprezentând o fracţiune
distinctă a patrimoniului acestor persoane, separată de gajul general al creditorilor
personali ai acestora;
– capitalul social al persoanei juridice – societate comercială (indiferent de forma
juridică a acesteia1) –, care este format din totalitatea aporturilor asociaţilor (persoane
fizice sau juridice) ce compun societatea respectivă;

1
– fondul de comerţ al comerciantului persoană juridică, ce este format din totalitatea
elementelor corporale (bunuri mobile şi imobile) şi incorporale (firmă, emblemă,
clientelă, vad comercial) ce sunt afectate pentru desfăşurarea activităţii comerciale (în
fondul de comerţ nu intră drepturile de creanţă şi datoriile comerciantului).
Ca efect al calității sale de subiect de drept, persoana juridică:
– participă în nume propriu la circuitul civil;
– răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, în afară de cazul în care prin
lege se dispune altfel. (art. 193 din Codul civil)

2. Categorii de persoane juridice

Persoanele juridice sunt:
1. de drept public sau de drept privat (art. 189 din Codul civil);
2. de naţionalitate română sau de naţionalitate străină (art. 225 din Codul civil);
3. cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ (art. 3 alin. (3) din Codul civil).

1. Persoanele juridice de drept public se înfiinţează:

A. de regulă, prin lege (art. 191 alin. (1) din Codul civil);
B. ca excepţie,
a) prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale (art. 191
alin. (2) din Codul civil);
b) prin alte moduri prevăzute de lege (art. 191 alin. (2) din Codul civil).
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre
formele prevăzute de lege (art. 190 din Codul civil). Exemplificăm în acest sens:
– agenţii economici de stat, spre exemplu, regiile autonome, companiile şi societăţile
naţionale, societăţile comerciale cu capital integral de stat;
– societăţile cu capital privat (spre exemplu, societăţile care se constituie în una dintre
formele juridice prevăzute de lege: societatea simplă, societatea în participaţie,
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea cu răspundere
limitată, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni, societatea
cooperativă, alt tip de societate anume reglementat de lege) (art. 1.888 din Codul civil);
– sindicatele;
– organizaţiile patronale;
– asociaţiile şi fundaţiile;
– cultele religioase.

2. Persoane juridice de naţionalitate română sau de naţionalitate străină

F Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului
de constituire sau statutului, este stabilit în România. Acestea sunt înfiinţate potrivit
legislaţiei române şi beneficiază de capacitatea juridică stabilită de legea română.
F Persoanele juridice străine au sediul în străinătate şi sunt constituite potrivit legii lor
naţionale. Acestea pot desfăşura activităţi pe teritoriul României.

3. Persoane juridice cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ

2
F Cu scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop economic, patrimonial, care au ca
obiectiv obţinerea de profit. În această categorie intră toate persoanele juridice care au
calitatea de profesionist comerciant (spre exemplu, societăţile comerciale).
F Fără scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop nepatrimonial, care nu au ca
obiectiv obţinerea de profit. În această categorie intră toate persoanele juridice de drept
public (autorităţile şi instituţiile publice etc.) şi unii profesionişti necomercianţi (fundaţii,
asociaţii, teatre, spitale etc.).

3. Înfiinţarea persoanei juridice

Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea unui subiect de drept care se bucură,
potrivit legii, de organizare de sine stătătoare, de un patrimoniu propriu şi de un scop
determinat.
Persoana juridică, potrivit art. 194 alin. (1) din Codul civil, se înfiinţează prin
următoarele moduri:
I. Prin actul de înfiinţare al organului competent, pentru:
F autorităţile şi instituţiile publice, respectiv organismele puterii legislative
(Camera Deputaţilor şi Senatul), care iau fiinţă prin lege ca urmare a alegerilor, şi
organismele puterii executive, care sunt înfiinţate astfel:
1. Preşedintele României, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie, din
Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României,
republicată, şi din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările și
completările ulterioare;
2. Guvernul, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie şi din Legea nr.
90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu
modificările și completările ulterioare;
3. ministerele, care sunt înfiinţate potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 90/2001;
Organismele puterii judecătoreşti sunt reglementate de Constituţie şi de dispoziţiile
Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și
completările ulterioare.
Instituţiile de stat sau publice se înfiinţează pe bază de legi sau hotărâri de Guvern.
Spre exemplu, Institutul Naţional al Magistraturii a fost înfiinţat prin hotărâre de Guvern.
F unităţile administrativ-teritoriale (judeţ, oraş, comună), care au la bază Legea nr.
2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România,
republicată în anul 1981. Autorităţile administraţiei publice locale sunt reglementate de
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și
completările ulterioare;
F agenţii economici ce se constituite de către stat (companii şi societăţi comerciale
cu capital de stat, regii autonome de interes naţional), care se înfiinţează prin hotărâre
de Guvern, iar pentru cele de interes local, de către unităţile administrativ-teritoriale,
prin hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene.
În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea
publică este persoană juridică.

II. Prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii. În
acest caz este necesară întocmirea cumulativă a următoarelor acte juridice, iar cu privire la
aceste acte, îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

3
– actul de constituire (actul de înfiinţare), intitulat contract de societate, care este
însoţit, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale, şi de statutul de funcţionare;
de asemenea, în funcţie de anumite condiţii impuse de Legea nr. 31/1990, aceste acte
îmbracă formă autentică;
– autorizarea înfiinţării, care este de competenţa fie a instanţei judecătoreşti, fie a unui
organism al puterii executive;
– înmatricularea, înregistrarea sau înscrierea la organismul competent potrivit legii.
În această categorie de persoane juridice intră:
– partidele politice, care sunt asociaţii cu caracter politic, persoane juridice de drept public
ce se înregistrează în Registrul Partidelor Politice de la Tribunalul Municipiului Bucureşti şi
sunt reglementate de Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată;
– societăţile care iau naştere în urma autorizării înmatriculării în registrul comerţului
efectuate de judecătorul-delegat la registrul comerţului;
– instituţiile de credit și societățile de asigurare, care trebuie să obțină autorizarea de la
Autoritatea de Supraveghere Financiară.

III. În orice alt mod prevăzut de lege. Această modalitate de înfiinţare a persoanei
juridice cuprinde cazurile atipice de înfiinţare a persoanei juridice. Astfel:
– statul, care are calitatea de persoană juridică, se constituie potrivit dispoziţiilor
constituţionale;
– asociaţiile de proprietari iau fiinţă pe baza Legii locuinţei nr. 114/1996, republicată în
anul 1997, cu modificările și completările ulterioare.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de
constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia (art. 194 alin. (2) din
Codul civil).
Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire
sau statut nu se prevede altfel (art. 195 din Codul civil).

4. Înregistrarea persoanei juridice

æ Definiţie
Înregistrarea persoanei juridice este înscrierea, înmatricularea sau, după caz,
orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii
personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal
înfiinţate, după caz (art. 200 alin. (2) din Codul civil).
Aceasta se face la cerere sau, în situațiile anume prevăzute de lege, din oficiu şi are
efect:
– constitutiv. În acest caz, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp
înregistrarea nu a fost efectuată;
– de opozabilitate faţă de terţi, în scop de publicitate. În acest caz, actele sau
faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a
efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de
cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.
(art. 202 alin. (2) din Codul civil)

5. Capacitatea civilă a persoanei juridice

4
5.1.Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Conţinut
ü Data dobândirii capacităţii de folosinţă
Aceasta este diferită în funcţie de faptul că persoana juridică este sau nu supusă
înregistrării.
F Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Acestor persoane juridice le este recunoscută şi o capacitate de folosinţă anticipată, în
sensul că „pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi
asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în
mod valabil” (art. 205 alin. (3) din Codul civil).
F Persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii, după caz:
– de la data actului de înfiinţare;
– de la data autorizării constituirii lor;
– de la data îndeplinirii oricărei cerinţe prevăzute de lege (art. 205 alin. (2) din Codul
civil).

ü Conţinutul capacităţii de folosinţă este format din drepturi şi obligaţii civile.

Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, în afară de acelea care, prin
natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Dintre acestea,
persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi obligaţii
civile care sunt necesare pentru realizarea scopului, stabilit prin lege, actul
constitutiv sau statut. Limitarea drepturilor şi obligaţiilor la scopul astfel stabilit
corespunde principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, care se aplică numai
persoanelor fără scop lucrativ, fără scop patrimonial.
Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la conţinutul capacităţii de
folosinţă este lovit de nulitate absolută.
Persoanele juridice cu scop lucrativ au numai acele drepturi şi obligaţii ce corespund
activităţii pentru care au primit autorizarea.
Pentru aceste persoane juridice, capacitatea de folosinţă este limitată la activităţile
pentru care au primit autorizaţia de la organele competente, iar dreptul de a
desfăşura asemenea activităţi se naşte din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă
prin lege nu se dispune altfel (art. 207 alin. (1) din Codul civil).
Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate
absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile
cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.
Cu toate că persoanele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi numai în măsura
necesară fiinţării lor în mod valabil, orice persoană juridică, deci şi cele supuse înregistrării,
pot primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun (ale dreptului civil) de la data actului de
înfiinţare sau, pentru fundaţiile testamentare, din momentul deschiderii moştenirii
testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod legal.

5.2.Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

5
Structura organizatorică a persoanei juridice cuprinde trei categorii de organe care asigură
şi funcţionarea acesteia, și anume:
– organele de conducere, care prin hotărârile sale asigură şi voinţa persoanei juridice
însăşi;
– organele de administrare, care în principiu gestionează patrimoniul persoanei juridice;
– organele de control, care controlează/auditează gestiunea patrimoniului persoanei
juridice.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este strâns legată de organele de administrare,
deoarece aceasta îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele
sale de administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin. (1) din Codul civil). Au
această calitate, potrivit dispoziţiilor de mai sus, persoanele fizice sau juridice care,
prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în
raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei
juridice (art. 209 alin. (2) din Codul civil).
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt
supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul
constitutiv sau statut (art. 209 alin. (3) din Codul civil).
Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică, până la data
constituirii organelor de administrare, se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice
sau juridice desemnate în acest scop (art. 210 alin. (1) din Codul civil).

ü Incapacităţi şi incompatibilităţi
Potrivit art. 211 alin. (1) din Codul civil nu pot face parte din organele de administrare şi de
control ale persoanei juridice:
– incapabilii;
– persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
– persoanele decăzute din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe;
– persoanele declarate prin lege sau prin actul de constituire incompatibile să ocupe o
astfel de funcţie.
Actele încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii sunt anulabile (art. 211 alin. (2) din Codul
civil).

5.3.Funcţionarea persoanei juridice

Organele persoanei juridice asigură funcţionarea sa prin hotărârile şi deciziile luate de
acestea în cadrul adunărilor sale.
Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii,
actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la
deliberare ori au votat împotrivă (art. 212 alin. (1) din Codul civil).
Faţă de terţi aceste hotărâri produc efecte numai de la data publicării lor, cu excepţia
cazului în care terţii fac dovada că le-au cunoscut pe altă cale.
Obligaţiile membrilor organelor de administrare sunt:
– să acţioneze în interesul persoanei juridice cu prudenţa şi diligenţa unui bun
proprietar;

6
– să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi
propriul lor patrimoniu. Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi,
după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei
lor, în afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor
ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Pentru săvârşirea faptelor ilicite, răspunderea este personală şi solidară atât faţă de
persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

5.4.Persoanele juridice de drept public

Persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele ilicite sau licite ale organelor
lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi
obligaţii, statul, respectiv unităţile administrativ-teritoriale (prin organele prevăzute de lege),
participă prin Ministerul Finanţelor Publice, în afară de cazul în care legea stabileşte un alt
organ în acest sens.
Dacă pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice statul răspunde în mod
subsidiar, niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligaţiile statului.
De asemenea, unităţile administrativ-teritoriale răspund în mod subsidiar pentru obligaţiile
organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când ele au
personalitate juridică.

6. Identificarea persoanei juridice

Identificarea persoanei juridice înseamnă individualizarea acestui subiect de drept care
participă la raporturile juridice în nume propriu.
Noţiunea de identificare are două accepţiuni.
Prima accepţiune se referă la instituţia juridică ce cuprinde totalitatea normelor care
reglementează atributele de individualizare ale persoanelor juridice.
A doua accepţiune se referă chiar la atributele de identificare, acestea fiind, în principal:
denumirea, naţionalitatea, sediul, firma, emblema, telefonul, telexul.
Identificarea persoanelor juridice este realizată de Codul civil, ca normă generală, şi de
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, ca normă specială, cu referire la persoanele
juridice care au calitatea de comercianţi, respectiv societăţile comerciale.
Din perspectiva dreptului civil, atributele de identificare ale persoanei juridice sunt
drepturi subiective personale nepatrimoniale. Acestea au următoarele caractere
juridice:
– sunt opozabile erga omnes, adică sunt drepturi absolute, opozabile tuturor persoanelor;
– sunt inalienabile, adică nu pot fi cesionate prin acte juridice, iar titularul lor nu poate
renunţa la ele;
– sunt imprescriptibile, sub aspect extinctiv şi achizitiv, adică nu se prescriu prin trecerea
timpului;
– sunt personale (intuitu personae), adică sunt intim legate de persoana titularului;

7
– sunt universale, adică orice persoană are dreptul la atributele de identificare.

ü Potrivit Codului civil, atributele de identificare ale persoanelor juridice, în principiu, sunt:
naţionalitatea, denumirea şi sediul.
Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de
constituire sau statutului, este stabilit în România (art. 225 din Codul civil).
Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau
prin statut (art. 226 alin. (1) din Codul civil). Denumirea persoanei juridice, precum şi
celelalte atribute de identificare se vor trece în registrul public odată cu înregistrarea
acesteia.
Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului. În funcţie
de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter
secundar pentru sucursale, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru. De
asemenea, persoana juridică poate să aibă un sediu ales în vederea exercitării
drepturilor sau a executării obligaţiilor sale. Alegerea acestui sediu nu se prezumă, ci trebuie
făcută în scris. (art. 97 coroborat cu art. 227 din Codul civil)
Prin analogie cu persoana fizică, persoana juridică ce exploatează o întreprindere are sediul
şi la locul acelei întreprinderi, în ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale care s-au născut
sau urmează a se executa în acel loc. Utilizând analogia menţionată, acesta se numeşte
sediu profesional.
Persoana juridică poate să îşi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute de lege.
Dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele
de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.

ü În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea şi alte
atribute de identificare, și anume: numărul de înregistrare în registrul comerţului sau
într-un registru public, codul de identificare fiscală / codul unic de înregistrare şi
alte elemente de identificare, în condiţiile legii.

ü Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, persoana juridică având calitatea
de comerciant se identifică prin firmă şi emblemă.
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul
şi sub care semnează (art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi
gen (art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).

ü Toate documentele care provin de la o persoană juridică trebuie să cuprindă atributele

de identificare ale acesteia, sub sancţiunea plății de daune-interese persoanei prejudiciate
(art. 231 din Codul civil).

7. Protecţia juridică a atributelor de identificare

Atributele de identificare ale persoanelor juridice sunt drepturi personale
nepatrimoniale, ele fiind apărate atât prin mijloace de drept civil, cât şi prin mijloace de
drept comercial, drept administrativ sau drept penal.
Codul civil conţine, la art. 231, o dispoziţie potrivit căreia „toate documentele, indiferent de
formă, care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum

8
şi alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sancţiunea plăţii de daune-
interese persoanei prejudiciate”. Prin această dispoziţie, Codul civil creează posibilitatea de
a introduce acţiune civilă, atât pentru persoana juridică titulară a unui atribut de identificare,
cât şi pentru terţe persoane, dacă s-a produs un prejudiciu prin exercitarea drepturilor
personale nepatrimoniale ale persoanei juridice.
Protecţia administrativă şi penală a atributelor de identificare este asigurată prin Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare.
În acest sens, la art. 5 lit. a) se consideră că este infracţiune de concurenţă neloială orice
utilizare a unei firme, embleme sau a unui ambalaj care poate produce confuzie cu cele
folosite în mod legitim de către alt comerciant.
Din textul art. 231 din Codul civil rezultă că persoana juridică poate avea şi alte atribute
de identificare decât cele prevăzute de Codul civil şi de Legea nr. 26/1990, prin utilizarea
sintagmei „şi alte atribute de identificare”. Dispoziţia menţionată are, prin urmare,
caracter enunţiativ.

8. Reorganizarea persoanei juridice

Spre deosebire de Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, şi
de vechiul Cod civil, Codul civil actual, în vigoare din anul 2011, defineşte reorganizarea
persoanei juridice. Astfel, reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică
în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte
înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora (art. 232 din Codul civil).
Modalitățile de reorganizare sunt fuziunea, divizarea şi transformarea. Reorganizarea se
face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea personalităţii juridice, în afară
de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel (art. 233 alin.
(2) din Codul civil). Aceasta înseamnă că dobândirea personalităţii juridice are efect
constitutiv pentru înfiinţarea unei persoane juridice, prin orice mod de reorganizare, dacă
prin lege nu se prevede altfel.

ü Fuziunea se face prin:

– absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică; sau prin
– contopirea (unirea) mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică
nouă.
Efectele absorbţiei sunt:
– persoana juridică absorbită îşi încetează existenţa, are deci efect extinctiv;
– drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei
juridice care o absoarbe, are deci efect translativ. Se realizează o transmitere
universală de drepturi şi obligaţii (a întregului patrimoniu).
Absorbţia nu are efectul înfiinţării unei alte persoane juridice.
Efectele contopirii sunt:
– persoanele juridice care se contopesc (se unesc) îşi încetează existenţa, are deci efect
extinctiv;
– se înfiinţează o persoană juridică nouă;
– drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-
înfiinţate. Se realizează o transmitere universală de drepturi şi obligaţii (a întregului
patrimoniu).

9
ü Divizarea poate fi totală sau parţială.
Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice
între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează prin
divizare.
Efectele divizării totale sunt:
– persoana juridică al cărui patrimoniu se divizează total îşi încetează existenţa, are deci
efect extinctiv;
– se pot înfiinţa persoane juridice noi corespunzătoare fracţiunilor de patrimonii care
rezultă în urma divizării, dacă acestea nu se transmit către alte persoane juridice deja
existente, denumite de Codul civil (art. 237 alin. (1)) dobânditoare;
– patrimoniul persoanei juridice se împarte în mod egal (către persoanele dobânditoare),
dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie;
– se transmit fracţiuni de patrimoniu (drepturi şi obligaţii), adică se realizează o transmitere
cu titlu universal către persoanele dobânditoare sau care iau astfel fiinţă.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice,
care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane
juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.
Efectele divizării parţiale constau în faptul că persoana juridică ce se divizează parţial îşi
reduce patrimoniul proporţional cu partea transmisă fie unei singure persoane juridice deja
existente în acest caz (nu are efect creator), fie altei persoane juridice care se înfiinţează în
acest mod. În acest ultim caz divizarea parţială are efect creator.
Divizarea parţială nu are efect extinctiv.
În cazul divizării, întinderea răspunderii este diferită în funcţie de modul de înfiinţare a
persoanelor juridice.
Fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare – ce are ca temei juridic actul de înfiinţare al
celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii – va răspunde:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau
păstrate integral;
b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea
drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute mai
sus. (art. 238 alin. (1) din Codul civil)
Dacă persoana juridică înfiinţată prin actul de înfiinţare al organului competent (în cazul
autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al
agenţilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-
teritoriale) (art. 194 alin. (1) lit. a) din Codul civil) este supusă divizării, prin actul de
reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât acela pentru
persoanele juridice care se constituie prin act de înfiinţare autorizat (art. 238 alin. (2) din
Codul civil).
De asemenea, în caz de divizare, contractele se vor repartiza astfel încât
executarea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o persoană juridică
dobânditoare, în afară de situaţiile în care acest lucru nu este posibil.

ü Transformarea persoanei juridice, ca instituţie juridică, a fost introdusă în Codul civil în

vigoare de la 1 octombrie 2011 la art. 241.

10
Aceasta intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană îşi încetează
existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice (art. 241 alin.
(1) din Codul civil).
În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat existenţa se
transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate, în afară de cazul în care prin actul
prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel.

ü Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor în cazul persoanelor juridice supuse

reorganizării
Pentru persoanele juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se
realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la
data acesteia.
Pentru persoanele nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează
atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai la data aprobării de către organul competent a:
– inventarului;
– bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii;
– evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare;
– oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
Bunurile imobile – drepturi reale imobiliare – care fac obiectul transmisiunii, dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale (drepturile de uz, de uzufruct, servitute, superficie,
abitaţie) se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de
reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a
dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de certificatul de
înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate (art. 242 alin. (3) din Codul civil).
Reorganizarea poate fi contestată prin atacarea actelor care au hotărât reorganizarea, dacă
prin lege nu se dispune altfel. Astfel, opoziţie la reorganizare, prin atacarea actelor
menţionate, pot face creditorii şi orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de la
data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la
data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către organul
competent, în condiţiile legii (art. 243 alin. (1) din Codul civil).

9. Încetarea persoanei juridice

Încetarea existenţei persoanei juridice are loc prin dizolvare. Dizolvarea este urmată de
lichidarea totală şi definitivă a patrimoniului acesteia.

ü Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat este: voluntară, de plin drept şi

silită sau forţată (art. 245 lit. a), b), c) şi d) din Codul civil).
a) Dizolvarea voluntară se produce prin hotărârea organelor competente ale acestora,
care reprezintă voinţa socială.
b) Dizolvarea de plin drept a persoanelor juridice se produce în baza legii şi intervine în
următoarele situaţii:
– dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
– dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit.

11
c) Dizolvarea silită (forţată) intervine dacă scopul pe care persoanele juridice îl urmăresc
sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau
ordinii publice, ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat.

ü Pe lângă aceste cauze generale menţionate, art. 245 lit. e) din Codul civil prevede ca
persoanele juridice să se dizolve şi „prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire
sau statut”. Prin urmare, există norme speciale care reglementează dizolvarea, spre
exemplu, cele din domeniul societăţilor, respectiv din Legea nr. 31/1990, la art. 227 alin. (1),
care prevede că acestea se dizolvă prin:
– trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
– declararea nulităţii societăţii;
– hotărârea adunării generale;
– hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
– falimentul societăţii;
– alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
În categoria „alte cauze de dizolvare prevăzute de lege pentru societatea pe acţiuni” intră
cazurile prevăzute de art. 228 alin. (1) şi (2) din legea menționată, care prevede atât pentru
societatea pe acţiuni, cât şi pentru societatea cu răspundere limitată că acestea se dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute la art. 153 24 din Legea nr. 31/1990. Potrivit articolului
menţionat, atunci când consiliul de administraţie, respectiv directoratul, constată că, în
urma unor pierderi, stabilite prin situaţiile financiare anuale aprobate conform legii,
activul net al societăţii, determinat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor
acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris,
va convoca de îndată adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea
trebuie dizolvată;
b) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. În situația în
care societatea are mai puţin de doi acţionari pe o perioadă mai lungă de nouă luni, orice
persoană interesată poate solicita instanţei dizolvarea societăţii.
De asemenea, art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede că „societăţile în nume
colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea,
retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul
asociaţilor s-a redus la unul singur”. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi societăţilor în
comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, privind pe singurul asociat comanditat sau
comanditar.

ü Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi condiţiile

anume prevăzute de lege (art. 246 din Codul civil).
Persoanele juridice înfiinţate de autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării,
pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat. În acest caz, dacă organul
competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se
transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise
acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.

12
În cazul în care persoana juridică, de drept public sau privat, se dizolvă prin hotărârea
organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie, în
aceleaşi condiţii ca pentru reorganizare (art. 243 coroborat cu art. 247 din Codul civil).

ü Principalul efect al dizolvării este lichidarea persoanei juridice. Lichidarea este

operaţiunea juridică prin care se valorifică activul (se încasează creanţele) şi se
plăteşte pasivul (se plătesc datoriile).
Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până
la finalizarea acesteia.
Dacă persoana juridică îşi încetează existenţa prin fuziune, transformare sau prin divizare
totală, nu se declanşează procedura lichidării.

ü Destinaţia bunurilor rămase după lichidare

Indiferent de cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi
destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilită în hotărârea
organului competent luată înainte de dizolvare (art. 249 alin. (1) din Codul civil).
Dacă actul de constituire, statutul sau hotărârea organului competent nu prevede destinaţia
bunurilor sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice (art. 249 alin. (2) din Codul
civil), la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de către
instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop
identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel.

ü Data încetării personalităţii juridice

Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost
înscrise, spre exemplu, societăţile comerciale care se înregistrează la registrul comerţului.
Celelalte persoane juridice, respectiv cele care nu se înregistrează, încetează la data actului
prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege (art. 251 alin. (2) din Codul civil).

13
 Curs nr 5

Conţinutul raportului juridic civil

1. Definiţia conţinutului raportului juridic

După cum am arătat, raportul juridic civil conţine:
– drepturi subiective civile, care formează latura activă a raportului juridic civil;
– obligaţii civile, care formează latura pasivă a raportului juridic civil.
Oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o anumită obligaţie civilă, neexistând drept fără
obligaţie.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ (numit şi
creditor – persoană fizică sau juridică) în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi
moralei, să aibă o anumită conduită şi să pretindă o conduită corespunzătoare (să dea, să
facă ori să nu facă ceva) de la subiectul pasiv (numit debitor) şi să ceară concursul forţei
coercitive a statului, în caz de nevoie, dacă acest drept este încălcat.
2. Drepturile subiective civile. Clasificare
Drepturile subiective civile se clasifică astfel:
– în funcţie de opozabilitate, sunt absolute şi relative;
– în funcţie de natura conţinutului lor, sunt patrimoniale şi nepatrimoniale;
– după corelaţia dintre ele, sunt principale şi accesorii;
– în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, sunt pure şi simple şi afectate de
modalităţi.
2.1. Drepturile subiective civile absolute şi relative
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său poate avea o
anumită conduită fără a face apel la altă persoană pentru a şi-l exercita (realiza). Sunt absolute:
– drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu etc.);
– drepturile reale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate,
respectiv dreptul de uz, de uzufruct, de servitute, de superficie, de abitaţie).
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde
subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul său nu se poate exercita (realiza).
Spre exemplu, dreptul vânzătorului de a cere plata preţului sau dreptul cumpărătorului de a
pretinde predarea bunului ce face obiectul vânzării.
Tipic relative sunt drepturile de creanţă.
Caracteristicile dreptului absolut sunt următoarele:
– titularul dreptului absolut este cunoscut;
– titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte de drept
civil;
– dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a
împiedica exercitarea lui, adică – a nu face;

1
– este opozabil erga omnes, adică tuturor persoanelor;
– drepturile absolute sunt prevăzute de lege și sunt limitate ca număr.i sunt limitate ca număr.
Caracteristicile dreptului relativ sunt următoarele:
– în cadrul raportului juridic cu drept relativ, atât titularul dreptului, cât şi cel al obligaţiei
(subiectul activ – creditorul şi subiectul pasiv – debitorul) sunt cunoscuţi;
– dreptului relativ îi corespunde obligaţia ce are ca obiect a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar
fi putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv determinat);
– dreptul relativ este opozabil numai subiectului pasiv determinat, adică debitorului, deoarece
dreptul relativ, respectiv de creanţă, poate fi exercitat numai cu concursul debitorului;
– drepturile relative sunt nelimitate ca număr.
2.2. Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale
Este patrimonial dreptul subiectiv civil ce are conţinut pecuniar (exprimat în bani). Sunt
drepturi patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv civil ce nu are conţinut
bănesc, spre exemplu, dreptul la nume, la domiciliu.

ü Drepturile reale şi drepturile de creanţă

Dreptul real1 – jus în re – este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita
prerogativele asupra unui bun fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă – jus ad personam – este acel drept în temeiul căruia subiectul activ
(creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Asemănările dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:
– ambele sunt drepturi patrimoniale;
– ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active.
Deosebirile dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:
1. sub aspectul subiectului pasiv:
– în cazul dreptului real – acesta nu este cunoscut, fiind reprezentat de toate persoanele,
desemnate prin sintagma „erga omnes”;
– în cazul dreptului de creanţă – acesta este cunoscut, fiind debitorul.
2. sub aspectul persoanelor cărora li se opune (este opozabil):
– în cazul dreptului real, acesta se opune tuturor persoanelor (erga omnes);
– în cazul dreptului de creanţă, acesta se opune doar subiectului pasiv care este cunoscut,
denumit debitor (erga certa personam).
3. sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative:
– în cazul dreptului real – îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face;
– în cazul dreptului de creanţă – îi corespunde obligaţia de a da, de a face sau de a nu
face.
4. sub aspectul numărului:
– drepturile reale, în principiu limitate, sunt prevăzute de lege (art. 551 din Codul civil);

2
 – drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
5. sub aspectul prerogativelor conferite, numai dreptul real este însoţit de prerogativele:
a) urmărirea, care constă în posibilitatea titularului de drept real (spre exemplu, creditorul
ipotecar sau creditorul gajist) de a urmări bunul în mâinile oricărei persoane s-ar găsi;
b) preferinţa, care constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul
său cu întâietate ori preferinţă.

ü Drepturile personale nepatrimoniale

Acestea sunt:
a) drepturile ce privesc identificarea persoanei, respectiv: dreptul la nume, la domiciliu, la
reşedinţă, la o stare civilă (art. 59 din Codul civil);
b) drepturile personalităţii, și sunt limitate ca număr.i anume:
– dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, la
respectarea vieţii private, precum şi la propria imagine (art. 58 din Codul civil);
– respectul datorat persoanei decedate. Persoanei decedate i se datorează respect cu
privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său (art. 78 din Codul civil).
Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca imaginea şi reputaţia
persoanei aflată în viaţă;
c) drepturile ce decurg din creaţia intelectuală (potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare), literară, artistică sau
ştiinţifică.
2.3. Drepturile subiective civile principale şi accesorii
Este principal dreptul subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare, exercitarea sa
nedepinzând de vreun alt drept.
Este accesoriu dreptul subiectiv civil a cărui exercitare depinde de existenţa altui drept subiectiv
civil, cu rol principal.
Această clasificare are importanţă pentru că dreptul accesoriu depinde de dreptul civil principal
potrivit adagiului accesorium sequitur principale.
Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale.
2.4. Drepturile reale principale şi accesorii
Drepturile reale, potrivit art. 551 din Codul civil, sunt: dreptul de proprietate, dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de
administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale de garanţie, alte
drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Din perspectiva clasificării drepturilor reale în principale şi accesorii:
– drepturile reale principale sunt: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de administrare,
dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă;
– drepturile reale accesorii se mai numesc şi drepturi reale de garanţie, acestea fiind: dreptul
de gaj, dreptul de ipotecă.

3
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii
(art. 2.343 din Codul civil).
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile.
Aceste drepturi reale de garanţie se numesc şi accesorii. Ele presupun ca drept principal un
drept de creanţă (născut dintr-un raport juridic ce are în conţinutul său un drept relativ).
2.5. Drepturile subiective civile pure şi simple şi afectate
de modalităţi
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său maximă certitudine, deoarece nici
existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare, acesta putând fi exercitat
imediat după naşterea lui, necondiţionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acel drept subiectiv civil a cărui existenţă sau
exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Modalităţile sunt termenul, condiţia şi sarcina, şi vor fi studiate într-un capitol ulterior.
3. Obligaţiile civile. Clasificare
Obligaţia este legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să pro cure o
prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată (art. 1.164 din
Codul civil).
Obligaţiile îşi au ca izvoare contractul, actul juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea
fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii.
Obligaţia civilă are trei accepţiuni (sensuri):
1. îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;
2. raport obligaţional ce conţine sensul definiţiei de mai sus;
3. obligaţie în sens de înscris constatator al unei creanţe (spre exemplu, o obligaţiune emisă de o
bancă).
În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se împart în:
– de a da, de a face, de a nu face;
– pozitive şi negative;
– de rezultat (determinate) şi de diligenţă (de mijloace).
După opozabilitatea lor, acestea se împart în: obişnuite (opozabile numai „între părţi”),
opozabile terţilor (scriptae în rem) și sunt limitate ca număr.i reale (propter rem).
În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiei civile distingem: obligaţia civilă
perfectă şi obligaţia civilă imperfectă sau naturală.
După modalitatea de executare, ele pot fi: simple, pure și simplei simple și sunt limitate ca număr.i afectate de modalității.
În funcţie de numărul păr ilor ce participă la raportul juridic și sunt limitate ca număr.i de numărul presta iilor efectuate
de păr i, obliga iile sunt complexe:
– cu pluralitate de părții (divizibile, indivizibile și sunt limitate ca număr.i solidare);
– cu pluralitate de prestațiii (principale, alternative și sunt limitate ca număr.i facultative).

4
3.1. Obligaţiile de a da, de a face şi de a nu face
Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real (spre exemplu,
obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în
patrimoniul cumpărătorului).
Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda
un bun în materialitatea lui.
Obligaţia de a nu face ceva are conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut ori
unui drept relativ (de creanţă), astfel:
– corelativă unui drept absolut este îndatorirea de a nu face nimic de natură a aduce atingere
acelui drept;
– corelativă unui drept de creanţă este îndatorirea de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă
debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.
3.2. Obligaţiile civile pozitive şi negative
Sunt pozitive obligaţiile de a da şi de a face. Este negativă obligaţia de a nu face ceva.
3.3. Obligaţiile de rezultat şi de diligenţă
Este de rezultat obligaţia debitorului de a obţine un rezultat determinat (spre exemplu, obligaţia
vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut).
Este de diligenţă (de mijloace sau de prudenţă) obligaţia debitorului de a depune toată stăruinţa
pentru obţinerea unui anumit rezultat (spre exemplu, obligaţia medicului de a-l vindeca pe
pacient).
3.4. Obligaţiile obişnuite, opozabile terţilor şi reale
Obligaţia obişnuită este opozabilă între părţi ca şi dreptul de creanţă. Marea majoritate a
obligaţiilor civile este de acest fel. Această obligaţie revine debitorului faţă de care s-a născut.
Obligaţia opozabilă terţilor este acea obligaţie strâns legată de un bun, astfel încât creditorul
nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui
bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea unei obligaţii născute anterior, fără participarea sa (spre
exemplu, cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea încheiată înainte de vânzare).
Obligaţia reală este îndatorirea ce îi revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun în considerarea
importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate (spre exemplu, obligaţia
deţinătorului de teren agricol de a-l cultiva, potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991).
3.5. Obligaţiile perfecte şi imperfecte
Majoritatea obligaţiilor civile este formată din obligaţii perfecte.
Obligaţia perfectă este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată în caz de
neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie, obţinându-se un titlu executor pentru a fi
pusă în executare silită.
Este imperfectă obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, ci numai prin
executare voluntară, dar odată executată de bunăvoie de către debitor, nu este permisă restituirea
ei. Această obligaţie se mai numeşte şi naturală. Obligaţia imperfectă nu se confundă cu obligaţia

5
morală, care se realizează din conştiinţă (spre exemplu, obligaţia copiilor ajunşi la maturitate de
a-şi întreţine părinţii bolnavi).
3.6. Obligaţiile simple, pure şi simple şi afectate de modalităţi
De regulă, obligaţiile se execută imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului. În
acest caz, obligaţia este simplă.
Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi. Modalităţile care afectează
obligaţiile sunt termenul şi condiţia.
Dacă obligaţiile sunt asumate însă, în anumite condiţii, ori sunt amânate în executarea lor după o
anumită perioadă de timp, ele se numesc obligaţii afectate de modalităţi.
Termenul şi condiţia, ca modalităţi ale obligaţiilor, sunt reglementate de Codul civil la art.
1.396-1.420.

ü Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare de care depinde executarea sau
stingerea unei obligaţii (art. 1.411 din Codul civil).
Termenele sunt:
1. suspensive şi extinctive. Termenul suspensiv este cel până la împlinirea căruia este amânată
scadenţa obligaţiei (adică executarea obligaţiei). Termenul este extinctiv atunci când, la
împlinirea lui, obligaţia se stinge;
2. legale, convenţionale sau judecătoreşti. Este legal termenul stabilit de lege. Este
convenţional termenul stabilit prin convenţia părţilor (prin contract). Termenul judecătoresc
este stabilit de instanţa judecătorească;
3. în favoarea debitorului, a creditorului sau a ambelor părţi.
De regulă, termenul profită debitorului, dacă prin lege, prin voinţa părţilor sau din împrejurări
rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi (art. 1.413 din Codul
civil).
Cel care are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără
consimţământul celeilalte părţi.
De asemenea, din beneficiul termenului se poate decade:
– dacă debitorul se află în stare de insolvabilitate sau în caz de insolvenţă declarată 1, în
condiţiile legii. Starea de insolvabilitate a debitorului, dacă prin lege nu se prevede altfel, se
constată de către instanţă şi presupune că activul patrimonial este inferior pasivului. Activul
patrimonial astfel constatat poate fi supus executării silite. Starea de insolvenţă constă în
lipsa lichidităţilor băneşti pentru achitarea de către debitor a creanţelor exigibile (ajunse la
scadenţă); şi
– atunci când cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, debitorul diminuează prin fapta sa garanţiile
constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.
Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină de
îndată exigibilă (art. 1.418 din Codul civil).

ü Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde eficacitatea sau

desfiinţarea obligaţiei (art. 1.399 din Codul civil).

6
Condiţia poate fi:
– suspensivă, atunci când de îndeplinirea ei depinde eficacitatea obligaţiei (art. 1.400 din Codul
civil) (spre exemplu, în cazul contractului de asigurare pentru inundaţie, în care se naşte
dreptul la despăgubire pentru asigurat (şi, corespunzător, obligaţia asigurătorului –
societatea de asigurare – de a plăti despăgubirea) dacă (cu condiţia că) a avut loc
inundaţia);
– rezolutorie, atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei (art. 1.401 din Codul
civil) (spre exemplu, în cazul contractului de închiriere pe care îl încheie o persoană pentru
un imobil, în care se prevede că închirierea încetează de îndată dacă dintr-un motiv
independent de voinţa sa imobilul pe care îl deţine este distrus)1;
– imposibilă, atunci când este contrară legii sau bunelor moravuri; este considerată nescrisă,
iar atunci când este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia (art. 1.402
din Codul civil);
– pur potestativă, condiţia care presupune că executarea unei obligaţii contractuale depinde
exclusiv de voinţa debitorului; această condiţie nu produce niciun efect (art. 1.403 din Codul
civil) (spre exemplu, îţi vând casa dacă vreau).
Atâta timp cât condiţia nu s-a îndeplinit, partea în interesul căreia a fost stipulată condiţia este
liberă să renunţe unilateral la aceasta. Renunţarea la condiţie face ca obligaţia să fie simplă.
Obligaţia condiţională poate fi transmisă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse aceleiaşi
condiţii. De asemenea, obligaţia afectată de condiţie se poate prelua.
3.7. Obligaţiile complexe
Obliga iile complexe sunt reglementate la art. 1.421-1.467 din Codul civil.
Complexitatea obligaţiilor este determinată de numărul părţilor care participă la raporturile
juridice obligaţionale sau de numărul prestaţiilor.
3.7.1. Obligaţiile complexe cu pluralitate de părţi. Obligaţiile divizibile,
indivizibile şi solidare
Raporturile juridice obligaţionale se pot stabili între:
– un singur creditor şi un singur debitor, denumit şi raport juridic simplu;
– mai mulţi creditori şi/sau mai mulţi debitori, denumit şi raport juridic complex,
determinând naşterea obligaţiilor complexe sau plurale.
Obligaţiile complexe sunt divizibile sau indivizibile.
1. Obligaţiile divizibile pot fi conjuncte sau solidare.
a) Obligaţiile conjuncte pot fi stabilite între mai mulţi creditori şi între mai mulţi debitori.
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi creditori au, în principiu, un debitor comun, iar fiecare
dintre creditori va putea pretinde de la debitor numai partea sa de datorie. Deci obligaţia se
divide cu privire la creditori. (Spre exemplu, dacă patru fraţi moştenesc un imobil (creditori ai
obligaţiei de plată a preţului) şi-l vând unui singur cumpărător (debitor al obligaţiei de plată),
pentru a-l împărţi din punct de vedere valoric, fiecare dintre cei patru fraţi va pretinde numai
partea de 25% din valoarea imobilului.)

7
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi debitori înseamnă mai mulţi debitori cu privire la aceeaşi
prestaţie faţă de un singur creditor. Creditorul are dreptul să pretindă de la fiecare debitor numai
partea sa de datorie. (Spre exemplu, un vânzător (creditor al obligaţiei de plată) vinde un imobil
la doi cumpărători (debitori ai obligaţiei de plată). Vânzătorul poate pretinde de la fiecare,
separat, câte 50% din valoarea imobilului.)
Debitorii unei obligaţii conjuncte sunt ţinuţi faţă de creditorul lor în părţi egale, acesta fiind cazul
exemplului de mai sus, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel (art. 1.423 din Codul
civil).
Codul civil instituie ca regulă prezumţia de divizibilitate, cu două excepţii:
– dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres;
– dacă obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau
intelectuală. (art. 1.424 din Codul civil)

b) Obligaţiile solidare. Solidaritatea poate fi activă, stabilită între mai mulţi creditori, şi
pasivă, între mai mulţi debitori.
Ca şi indivizibilitatea, solidaritatea nu se prezumă:
– solidaritatea activă trebuie stipulată în mod expres;
– solidaritatea pasivă trebuie stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege. Codul civil
instituie o prezumţie de solidaritate între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.446 din Codul civil).
Solidaritatea activă îi conferă fiecărui creditor dreptul de a cere debitorului executarea întregii
obligaţii (şi de a da chitanţă liberatorie). Odată ce debitorul a executat obligaţia faţă de un
creditor, este liberat şi în privinţa celorlalţi creditori solidari. Debitorul poate plăti, la alegerea sa,
oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţă de toţi. Ceilalţi creditori au dreptul,
astfel, să ceară partea lor de creanţă de la creditorul fa ă de care debitorul şi-a stins integral
obligaţia. Adică ceilalţi creditori solidari îşi păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în
persoana căruia s-a stins obligaţia debitorului proporţional cu partea din creanţă ce îi revine
acestuia din urmă. (Spre exemplu, o echipă formată din mai mulţi meseriaşi execută o lucrare.
La finele acesteia, dacă s-a prevăzut în contract solidaritatea între meseriaşi, oricare dintre ei
poate solicita integral plata pentru execuţia lucrării de la beneficiarul acesteia, urmând să
plătească fiecărui lucrător o sumă de bani proporţională cu partea ce îi revine.)
Solidaritatea pasivă presupune că mai mulţi debitori sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel
încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către
unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor. Solidaritatea există chiar dacă
debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite (termen sau condiţie).
În condiţiile date, creditorul poate cere plata integrală de la oricare dintre debitorii solidari. Odată
făcută plata, se stinge raportul juridic dintre creditorul plătit şi ceilalţi codebitori ai debitorului
plătitor. Debitorul solidar care a efectuat plata se subrogă în drepturile creditorului, însă nu poate
cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce îi revine fiecăruia dintre ei. (Spre exemplu, doi
soţi au încheiat un contract de împrumut cu o bancă, aceasta fixându-le o rată lunară. Oricare
dintre soţi are dreptul să plătească, lunar, integral rata la bancă.)

8
Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obligaţiilor.
Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar (dacă nu există o stipulaţie
contrară în acest sens).

2. Obligaţiile indivizibile. Indivizibilitatea poate fi activă (între mai mulţi creditori) şi pasivă
(între mai mulţi debitori).
Efectele obligaţiei indivizibile sunt:
– pentru indivizibilitatea pasivă, fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate
fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii (spre exemplu, obligaţia asumată de către
o echipă de constructori de a efectua o lucrare, de către o echipă de actori de a juca o piesă
de teatru ori de către o formaţie de muzică de a susţine un concert);
– pentru indivizibilitatea activă, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate
cere executarea integrală, chiar dacă obligaţia nu este solidară (spre exemplu, dacă doi soţi
au împrumutat o persoană cu o sumă de bani, oricare dintre soţi are dreptul să ceară la
scadenţă suma împrumutată sau dacă o echipă de constructori a efectuat o lucrare, fiecare
membru al echipei poate pretinde beneficiarului lucrării plata integrală a acesteia).
Prin urmare, obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între
moştenitorii acestora (art. 1.425 alin. (1) din Codul civil).
De asemenea, deoarece divizibilitatea se prezumă, indivizibilitatea trebuie:
– să fie stipulată expres în contract, deci are natură contractuală, convenţională, cum sunt
exemplele de mai sus;
– să rezulte din obiectul obligaţiei, care prin natura sa nu poate fi divizat (spre exemplu, nu
poate fi divizat în executarea obligaţiei un automobil, un imobil (o construcţie), un
instrument muzical).
Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor poate cere şi primi
prestaţia datorată doar în întregime. Dacă aceeaşi obligaţie indivizibilă se va executa prin
echivalent, obligaţia indivizibilă devine divizibilă.
3.7.2. Obligaţiile complexe cu pluralitate de prestaţii. Obligaţiile principale,
alternative şi facultative
Obligaţiile au ca obiect, în general, o prestaţie unică, principală şi obligatorie (spre exemplu,
obligaţia beneficiarului unui sejur cu scop turistic de a plăti preţul acestuia1).
Raporturile juridice obligaţionale presupun însă şi obligaţii care au ca obiect mai multe
prestaţii:
a) fie principale, toate fiind obligatorii (spre exemplu, cumpărarea unui apartament, inclusiv
locul de parcare şi serviciul de întreţinere a spaţiului verde aferent imobilului);

b) fie alternative, când au ca obiect două prestaţii principale, iar executarea uneia dintre
acestea liberează pe debitor de întreaga obligaţie. (Spre exemplu, într-un magazin se
organizează o tombolă în urma căreia se va pune la dispoziţia clienţilor câştigători dreptul de a
cumpăra la un preţ foarte mic unul dintre două produse, la alegere; sau o agenţie de turism se
obligă să pună la dispoziţia clientului cu care deja a încheiat un contract dreptul de a alege una
dintre două locaţii (hoteluri) din aceeaşi staţiune turistică2).

9
Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia îi revine debitorului, cu excepţia cazului în
care îi este acordată în mod expres cumpărătorului (art. 1.462 alin. (1) din Codul civil). Dacă
partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în termenul care îi este
acordat în acest scop, această alegere îi va aparţine celeilalte părţi.
În cazul alegerii prestaţiei de către debitor, dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de
executat chiar din culpa sa, debitorul este obligat să execute cealaltă prestaţie.3
Alegerea prestaţiei în vederea executării o poate face şi creditorul (spre exemplu, alegerea
dintre cele două produse o face magazinul, nu clientul), caz în care se deosebesc câteva situaţii,
ce determină executarea în mod diferit a prestaţiei:
– dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără să existe culpa vreuneia dintre
părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
– dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii, el
poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru
prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei;
– dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii, creditorul
poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie executarea celeilalte
prestaţii;
– dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii, creditorul
poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.
Dacă prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi înainte ca acesta să fie pus
în întârziere, obligaţia se stinge.

c) fie facultative, atunci când obligaţia are ca obiect o singură prestaţie principală de care
debitorul se poate libera executând o altă prestaţie (spre exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare al unui imobil ar fi prevăzut o garsonieră confort sporit la etajul I, societatea
vânzătoare putând oferi în schimb la acelaşi preţ, la etajul 8 într-un bloc alăturat, un
apartament cu două camere).
Debitorul este liberat dacă prestaţia principală devine imposibil de executat, fără ca aceasta
să se datoreze culpei sale. Astfel, în exemplul anterior menţionat, dacă societatea vânzătoare nu
mai poate oferi spre vânzare garsoniera fără culpa sa, nu mai este obligată să ofere spre vânzare
nici apartamentul cu două camere; în cazul obligaţiei alternative însă, în condiţiile în care
alegerea prestaţiei o face creditorul, „dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat,
fără culpa vreuneia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă” (art. 1.465 lit.
a) din Codul civil). În cazul nostru, creditorul este obligat că cumpere apartamentul cu două
camere (dacă, bineînţeles, obligaţiile sunt alternative).

10
Curs nr. 6

Obiectul raportului juridic

1. Sensurile expresiei „obiectul raportului juridic”

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea la
care este îndrituit subiectul activ şi cea la care este obligat subiectul pasiv.
Deşi legătura dintre obiectul şi conţinutul raportului juridic civil este strânsă, acestea nu se
confundă.
Obiectul raportului juridic poate fi privit:
1. pe de o parte, drept conduita subiectului pasiv (debitorului); și
2. pe de altă parte, drept bunul material, acesta fiind considerat obiect derivat al raportului
juridic.
1. Referitor la conduita subiectului pasiv, exemplificăm contractul de vânzare-
cumpărare:
– vânzătorul este debitor în privinţa obligaţiilor: de a transfera proprietatea asupra lucrului
vândut, de a preda bunul în materialitatea lui, de a-l garanta pe cumpărător în privinţa
acestui bun (pentru vicii şi pentru evicţiune (denumită şi folosinţa paşnică a acestuia));
– cumpărătorul este debitor în privinţa obligaţiei de plată a preţului şi de preluare a
bunului.
Din această perspectivă, obiectul raportului juridic drept conduită a subiectului pasiv
înseamnă obligaţiile acestuia.
Obiectul raportului juridic din perspectiva conduitei subiectului pasiv se defineşte potrivit
art. 1.226 din Codul civil, care precizează că obiectul obligaţiilor constă în prestaţia concretă
pe care una dintre părţi o datorează celeilalte.
Şi cum conduita subiectului pasiv (debitorului) nu poate consta decât dintr-o obligaţie în
sens de prestaţie, se poate pune semnul egalităţii între obiectul raportului juridic şi obiectul
obligaţiei.

2. De cele mai multe ori însă, în raporturile patrimoniale, prestaţiile părţilor privesc
operaţiuni care se referă la bunuri materiale (spre exemplu, să predea un bun în
materialitatea lui, să transfere dreptul de proprietate cu privire la un bun, să transfere
folosinţa cu privire la acesta). Deşi bunul ca atare nu intră în structura raportului juridic, el
este considerat ca fiind obiect derivat al acestuia.

2. Bunurile – obiecte derivate ale raportului juridic

Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui
drept patrimonial (art. 535 din Codul civil).
Spre exemplu:
– obiectul raportului juridic de vânzare-cumpărare a unui automobil din perspectiva
vânzătorului este reprezentat de următoarele obligaţii: de a transfera proprietatea
automobilului, de a-l preda în materialitatea lui, de a-l garanta pe cumpărător cu privire
la viciile automobilului;

1
– obiectul derivat al raportului juridic de vânzare-cumpărare este automobilul, care
constituie potrivit definiţiei de mai sus „obiectul unui drept patrimonial”.

3. Corelaţia dintre bun și patrimoniu

În strânsă legătură cu noţiunea de bun este şi aceea de patrimoniu.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei
persoane fizice sau juridice.
Între bun şi patrimoniu există legătură de la parte la întreg; astfel, bunul poate fi privit atât
individual – ut singuli – ca parte a patrimoniului, cât şi ca element activ al acestuia, respectiv
drept subiectiv cu valoare economică, patrimonială.

4. Corelaţia dintre patrimoniu, ca universalitate juridică,

şi patrimoniile de afectaţiune (diviziuni patrimoniale),
ca universalităţi de fapt
Potrivit Codului civil, bunurile fac parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice.
Patrimoniul este o universalitate de drept (sau o universalitate juridică) având ca
izvor legea, respectiv Codul civil.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Codul civil, „orice persoană fizică sau persoană juridică
este titulară a unui patrimoniu”, în care intră, după cum am arătat, bunurile
acesteia, după cum vom vedea, atât cele prezente, cât şi cele viitoare – adică
drepturile reale (cu privire la bunuri) alături de drepturi de creanţă şi obligaţii.
Bunurile trebuie privite nu numai ca lucruri, corporale sau necorporale, ci şi ca drepturi
subiective, pentru că patrimoniul este format din latura activă (respectiv drepturi subiective
civile patrimoniale, adică drepturi reale şi drepturi de creanţă, iar drepturile reale privesc
bunurile) şi latura pasivă (obligaţii).
Aceste bunuri (din patrimoniu) servesc drept garanţie comună a creditorilor
persoanei; astfel, potrivit art. 2.324 din Codul civil, „cel care este obligat personal răspunde
cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Din această perspectivă, patrimoniul, mai precis aceste bunuri, servesc drept garanţie
comună (gajul general) creditorilor personali. Adică „cel care este obligat” – la care face
referire Codul civil – poate fi orice persoană fizică sau juridică ce are o datorie născută, spre
exemplu, dintr-un contract.
Aceşti creditori care nu au nicio garanţie reală cu privire la bunurile debitorilor săi – au totuşi
o garanţie care priveşte întreaga masă de bunuri mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ce
formează patrimoniul debitorului – se numesc creditori chirografari sau personali. Aceşti
creditori comuni sau chirografari au dreptul să îşi realizeze creanţele lor urmărind orice bun
din patrimoniul debitorului.

ü Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni, însă numai în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege (art. 31 alin. (2) din Codul civil). Aceste diviziuni sau
afectaţiuni de patrimoniu, care sunt fracţiuni din patrimoniu ca universalitate juridică,
sunt afectate unor activităţi prin voinţa persoanei.
Prin urmare, patrimoniul ca universalitate juridică are ca izvor legea, în timp ce o
diviziune sau o afectaţiune de patrimoniu are ca izvor voinţa persoanei.
Deşi o persoană nu are decât un singur patrimoniu, denumit universalitate juridică, după
cum am arătat, totuşi o fracţiune (sau mai multe fracţiuni) din acesta – prin voinţa sa –

2
poate fi separată, pentru a face obiectul unei activităţi – sau unor activităţi – dând naştere la
diviziuni sau afectaţiuni de patrimoniu, denumite universalităţi de fapt. Universalităţi de
fapt sunt, spre exemplu, o colecţie de timbre, de numismatică sau de tablouri aparţinând
unui colecţionar ori o turmă de oi sau o herghelie de cai. Proprietarul acestora poate vinde,
dona sau închiria fie individual – spre exemplu, un tablou, o serie de timbre, un cal –, fie
întreaga universalitate de fapt – spre exemplu, întreaga colecţie.
Sunt diviziuni sau afectaţiuni ale patrimoniului, altfel spus, mase patrimoniale afectate
unei anumite activităţi:
– masele patrimoniale fiduciare. Acestea cuprind bunurile ce fac obiectul unor drepturi
reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de
asemenea drepturi, prezente ori viitoare. Aceste drepturi fac obiectul unui transfer de la
unul sau mai mulţi constitutori către unul sau mai mulţi fiduciari. De asemenea,
alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din
patrimoniile fiduciarilor;
– masele afectate exercitării unei profesii autorizate. Constituirea masei
patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte
prin actul încheiat de titular (art. 33 alin. (1) din Codul civil). Această masă de bunuri
afectată unei profesii autorizate formează patrimoniul profesional individual. Spre
exemplu, patrimoniul de afectaţiune al profesionistului (persoană fizică autorizată, titular
al întreprinderii individuale sau al întreprinderii familiale) potrivit OUG nr. 44/2008, care
reglementează statutul juridic al profesionistului comerciant persoană fizică;
– alte patrimonii astfel determinate potrivit legii. În cadrul aceluiaşi patrimoniu pot
avea loc transferuri de drepturi şi obligaţii dintr-o masă patrimonială în alta, adică dintr-
un patrimoniu personal într-un patrimoniu de afectaţiune şi invers. Acest transfer se face
potrivit dispoziţiilor legale astfel încât să nu prejudicieze drepturile creditorilor asupra
fiecărei mase patrimoniale.1
Diviziunile sau afectaţiunile patrimoniului ce au ca obiect bunuri ale unei persoane,
astfel definite mai sus, formează universalităţi de fapt.

5. Clasificarea bunurilor
I. Din punct de vedere juridic, bunurile se împart în bunuri mobile şi bunuri imobile
(mişcătoare sau nemişcătoare).
ü Sunt bunuri mobile acele bunuri pe care legea nu le consideră imobile (art. 539
din Codul civil). Referire la bunurile mobile face şi art. 2.389 din Codul civil, care
reglementează obiectul ipotecii mobiliare.
Bunurile mobile se împart în:
– bunuri mobile prin natura lor. În principiu, bunurile mobile prin natura lor pot fi
mişcate, prin forţă internă (proprie) sau prin forţă străină, dintr-un loc în altul fără a se
schimba valoarea economică (spre exemplu, un animal (cum ar fi cele de companie:
câine, pisică), un automobil, o masă, un scaun, o carte). Sunt bunuri mobile şi undele
electromagnetice sau asimilate acestora, precum energia de orice fel produsă, captată şi
transmisă, în condiţiile legii, de orice persoană şi pusă în serviciul său, indiferent de
natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora;
– bunuri mobile prin determinarea legii. În această categorie sunt incluse drepturile şi
obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar, inclusiv
drepturile de proprietate intelectuală (spre exemplu, drepturile de autor şi cele conexe

3
 acestora, fondurile de comerţ, acţiunile, părţile sociale, obligaţiunile unei societăţi,
rentele);
– bunuri mobile prin anticipaţie. Acestea sunt bunuri imobile prin natura lor, dar care
în baza înţelegerii între părţi se consideră a fi bunuri mobile anticipându-se faptul că în
viitor ele vor deveni mobile2. În această categorie sunt incluse: bogăţiile de orice natură
ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în
sol care devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în
natura lor individuală în vederea detaşării lor (art. 540 alin. (1) din Codul civil). În
sprijinul afirmaţiei că „bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunuri imobile prin natura
lor” stau dispoziţiile art. 540 alin. (2) din Codul civil, care prevăd cu referire la aceste
bunuri că „pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară notarea în cartea funciară”.

ü Bunurile imobile se împart la rândul lor în:

– bunuri imobile prin natura lor. Sunt acele bunuri care prin natura lor nu pot fi
mişcate dintr-un loc în altul fără a-şi pierde astfel valoarea economică. În această
clasificare sunt incluse „terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în
rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,
platformele şi alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent” (art. 537 din Codul civil);
– bunuri imobile prin drepturile la care se aplică. Art. 542 alin. (1) din Codul civil
prevede că „sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale
asupra acestora”. Acestea sunt drepturile reale imobiliare, și anume: dreptul de
proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri etc.;
– bunuri imobile prin întrebuinţare sau prin destinaţie, care rămân sau devin
imobile. În această clasificare sunt incluse acele bunuri mobile prin natura lor care prin
raportul direct şi nemijlocit cu un bun imobil se consideră a fi, de asemenea, bunuri
imobile1.
Raportul cu bunul imobil este pus în lumină:
– pe de o parte, de faptul că bunul mobil prin natură serveşte la întrebuinţarea bunului
imobil;
– pe de altă parte, de faptul că bunul mobil prin natură este destinat să creeze cu bunul
imobil un tot unitar, nemaifiind posibilă desprinderea lui fără a-şi pierde valoarea
economică.
Sunt imobile prin întrebuinţare „materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru
a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă” (art. 538 alin. (1) din
Codul civil) (spre exemplu, cărămizile folosite pentru ridicarea unui edificiu, materialele care
sunt utilizate drept acoperiş al unei construcţii (ţiglă, tablă etc.)). De reţinut că imobilele prin
întrebuinţare sunt bunuri mobile prin natură, care asamblate dobândesc regimul juridic al
imobilelor, deoarece devin imobile (spre exemplu, edificiile (case, hale industriale, depozite
etc.)).
În cazul consolidării unei construcţii, părţile integrante ale acesteia sunt imobile dacă sunt
temporar detaşate de aceasta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate (art. 538 alin. (1) din
Codul civil). De asemenea, materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi
devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie (art. 538 alin. (2)
din Codul civil), adică din momentul în care au fost destinate a fi integrate unui imobil.

4
Sunt imobile prin destinaţie şi bunurile mobile (prin natură) care sunt destinate a servi un
imobil devenind împreună cu acesta un tot unitar (spre exemplu, oglinzile prinse în zid
(zidite), statuile prinse cu gips de podea, ferestrele, prizele din pereți).
Se poate afirma că un bun este imobil prin destinaţie dacă există între bunul mobil prin
natura lui (dar imobil prin destinaţie) şi imobilul prin natura lui la care se întrebuinţează sau
pentru care este destinat un raport de accesibilitate, ambele bunuri aparţinând aceluiaşi
proprietar2.

ü Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: efectele posesiei, drepturile

reale accesorii (garanțiile reale), competenţa teritorială, legea aplicabilă bunurilor
mobile sau imobile, potrivit normelor de drept internaţional privat, regimul juridic
al înstrăinării bunurilor.
F Efectele posesiei. Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de
proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un
proprietar (art. 916 din Codul civil). Bunul, mobil sau imobil, se poate afla în posesia altei
persoane decât proprietarul.
Posesorul neproprietar poate dobândi proprietatea bunului prin posedarea acestuia, și
anume:
– pentru bunul mobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte ca efect al
posesiei de bună-credinţă (art. 557 alin. (1) din Codul civil). Se creează prezumţia de titlu
de proprietate, astfel că „oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este
prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului” (art.
935 din Codul civil);
– pentru bunul imobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte prin
uzucapiune sau prescripţie achizitivă. Adică posesorul neproprietar poate dobândi
proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta
(art. 928 din Codul civil) numai în anumite condiţii, prevăzute de Codul civil. De
asemenea, pentru bunurile imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte şi prin
înscriere în cartea funciară (art. 557 din Codul civil).
Codul civil prevede posibilitatea dobândirii prin uzucapiune şi a bunului mobil al altuia prin
posesia acestuia timp de 10 ani, în anumite condiţii (art. 939 din Codul civil).

F Garanţiile reale (titlul XI din Codul civil). Acestea sunt destinate să asigure îndeplinirea
unei obligaţii patrimoniale. Denumite şi drepturi reale accesorii, garanţiile reale sunt:
dreptul de gaj, dreptul de ipotecă şi dreptul de retenţie. (Spre exemplu, un contract de
împrumut este principal faţă de contractul de ipotecă, acesta din urmă fiind accesoriu.
Împrumutatul garantează cu un imobil al său suma împrumutată de la împrumutător.
Ipoteca (ca drept real) este accesorie deoarece subzistă cât timp există obligaţia pe care o
garantează. Astfel, dacă împrumutatul restituie la scadenţă suma împrumutată, se stinge
ipoteca, dacă nu, împrumutătorul (creditorul) îşi va îndestula creanţa din vânzarea
imobilului ipotecat.)
Importanţa clasificării priveşte ipoteca şi gajul şi are în vedere obiectul şi forma în
vederea constituirii acestora.
1. Obiectul ipotecii este diferit de cel al gajului
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei
obligaţii (art. 2.343 din Codul civil). Obiectul acesteia este format din bunuri mobile sau

5
imobile, corporale sau incorporale, bunuri determinate sau determinabile ori universalităţi
de bunuri (art. 2.350 din Codul civil).
Potrivit art. 2.389 din Codul civil, obiectul ipotecii mobiliare este format din:
– creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt
act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele
născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii
unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de
noroc organizate în condiţiile legii;
– creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
– conturi bancare;
– acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
– drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
– petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
– efectivele de animale;
– recoltele care urmează a fi culese;
– pădurile care urmează a fi tăiate;
– bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în
vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii,
care sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum şi materia
primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei
întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;
– echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil
exploatării unei întreprinderi;
– orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Potrivit art. 2.379 din Codul civil, obiectul ipotecii imobiliare este format din: imobilele cu
accesoriile lor, uzufructul acestor imobile şi accesoriile, cotele-părţi din dreptul asupra
imobilelor, dreptul de superficie.
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în
formă materializată (art. 2.480 din Codul civil).

2. Între ipotecă şi gaj există deosebiri şi în privinţa formei cerute pentru

constituirea acestora
l Constituirea ipotecii presupune îndeplinirea anumitor formalităţi. Acestea sunt diferite în
funcţie de obiectul ipotecii. Indiferent de obiectul acesteia însă, ipoteca nu este urmată de
deposedarea debitorului de bunul ipotecat.
Ipoteca imobiliară se constituie prin înscriere în cartea funciară.
Contractul de ipotecă ce are ca obiect un bun imobil se încheie în formă autentică de
către notarul public sau de către oficiile consulare, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Formalităţile cerute de lege pentru constituirea ipotecii sunt:
a) ipoteca imobiliară – ce poartă asupra chiriilor sau arendelor prezente şi viitoare
produse de un imobil, precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte
de asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arende – se supune regulilor
publicităţii imobiliare (art. 2.379 din Codul civil);

6
b) ipoteca asupra instrumentelor financiare – se constituie conform regulilor pieţei
pe care acestea sunt tranzacţionate;
c) ipoteca asupra acţiunilor sau părţilor sociale ale unei societăţi – se constituie
potrivit regulilor stabilite prin lege specială.
Ipoteca mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub
sancţiunea nulităţii absolute (art. 2.388 din Codul civil). Ipoteca mobiliară se face numai
fără deposedare, deci fără remiterea bunului ipotecat creditorului. Înregistrarea operaţiunilor
privind ipotecile mobilare şi a operaţiunilor asimilate acestora se efectuează în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 2.413 din Codul civil).
l Gajul se constituie:
– prin remiterea bunului sau titlului către creditor (cu deposedare);
– prin păstrarea acestuia de către creditor (fără deposedare), cu consimţământul
debitorului, în scopul garantării creanţei;
– prin remiterea titlurilor negociabile, în cazul titlurilor nominative sau la purtător, iar
în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora (prin menţionarea pe verso al
titlului despre constituirea garanţiei) în scop de garanţie. (art. 2.481 din Codul civil)
Publicitatea gajului se efectuează diferit, în funcţie de bunul ce formează obiectul garanţiei,
şi are efect constitutiv după cum urmează:
– pentru bunurile mobile corporale, aceasta se realizează fie prin deposedarea debitorului,
caz în care remite bunul afectat de garanţie creditorului, fie prin înscrierea gajului la
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
– pentru sumele de bani, publicitatea gajului se realizează numai prin deţinerea acestora;
– pentru titlurile negociabile, gajul este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin
andosarea titlurilor. (art. 2.482 din Codul civil)

F Competenţa teritorială în cazul în care un bun, mobil sau imobil, face obiectul unui
litigiu în faţa unei instanţe judecătoreşti: pentru bunurile mobile este competentă spre
soluţionare instanţa de la domiciliul pârâtului (actor sequitur forum rei), iar pentru cele
imobile, instanţa din raza teritorială unde se află bunul (rei sitae).

F Legea aplicabilă potrivit normelor de drept internaţional privat este diferită după
cum este vorba despre un bun mobil sau imobil, astfel:
– imobilului i se aplică legea ţării pe teritoriul căreia este situat (lex rei sitae);
– mobilului i se aplică legea proprietarului bunului sau lex personalis, care este lex patriae
(legea cetăţeniei) sau, după caz, lex domicilii (legea domiciliului).

F Regimul juridic al înstrăinării este diferit, după cum urmează:

– actele juridice prin care se dobândesc bunurile mobile trebuie să îmbrace, în principiu,
forma înscrisului sub semnătură privată;
– actele juridice prin care se dobândesc bunurile imobile îmbracă, sub sancţiunea nulităţii
absolute, forma autentică.

II. După circulaţia lor juridică, bunurile se împart în bunuri aflate în circuitul civil şi
bunuri scoase din circuitul civil.
ü Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite şi
înstrăinate prin act juridic. Aceste bunuri formează regula în privinţa înstrăinării lor, iar

7
legea trebuie să prevadă, în mod expres, excepţiile. Din această categorie fac parte bunurile
care circulă liber, neîngrădit.

ü Din categoria bunurilor scoase din circuitul civil fac parte:

– bunurile scoase din circuitul civil care nu pot face obiectul unui act juridic civil. Acestea
sunt, prin urmare, inalienabile (spre exemplu, în Legea fondului funciar nr. 18/1991,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 5 alin. (2) se precizează:
„Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt
dezafectate din domeniul public.”);
– bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional (spre exemplu, armele
de foc şi muniţiile, potrivit Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al
munițiilor, cu modificările și completările ulterioare).
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din
domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Importanţa clasificării rezidă tocmai pe planul valabilităţii actelor juridice civile, sub aspectul
obiectului lor.

III. După modul în care sunt determinate, bunurile se împart în bunuri fungibile şi
bunuri nefungibile.
ü Bunurile fungibile sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori
categoriei din care fac parte. Sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau
greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii (art. 543
alin. (2) din Codul civil) (spre exemplu, după număr putem determina astfel: 10 mere
ionatane, trei ciorchini de struguri albi de masă; după greutate: două kilograme de mere, un
kilogram de roşii; după măsură: doi metri de stofă).
Prin act juridic, un bun fungibil prin natura lui poate fi considerat nefungibil (art. 543 alin. (3)
din Codul civil).

ü Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate
într-un act juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale (spre exemplu, clădirea
din Str. Panselelor nr. 7, determinată (individualizată) prin mărime, prin arhitectura
deosebită (balcoane, etaje, acoperiş), ori terenul aferent Mănăstirii Snagov sau orice alt
teren determinat individual prin poziţia geografică, cu ieşire la lac sau situat în vecinătatea
pădurii sau pe deal). Nefungibile sunt unicatele (spre exemplu, o pictură realizată de un
pictor celebru, o carte cu însemnări ale autorului, un ceas aparţinând unei personalităţi).

ü Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: momentul transmiterii

dreptului real (de proprietate) şi suportarea riscului contractului.
1. Momentul transmiterii dreptului real (de proprietate) în actele translative de
drepturi reale este diferit, după cum bunul este fungibil sau nefungibil, astfel:
– dacă este fungibil, dreptul real se transmite în momentul individualizării ori predării (în
lipsă de stipulaţie contrară, deoarece un bun fungibil prin natură poate deveni nefungibil
prin voinţa părţilor) (spre exemplu, în cazul vânzării unui kilogram de roşii, momentul
transmiterii dreptului de proprietate este acela în care au fost individualizate roşiile, prin
punerea în pungă şi cântărirea lor). Momentul individualizării, respectiv al cântăririi
coincide cu momentul predării şi cu acela al realizării acordului de voinţă;

8
– dacă este nefungibil, dreptul real, de proprietate, se transmite în momentul realizării
acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul (spre exemplu, în cazul vânzării unei
case, contractul se perfectează (se încheie) la data de 15 mai 2012, iar predarea, prin
înmânarea cheilor casei, are loc la 15 iunie 2012). Momentul încheierii contractului, care
presupune transferul proprietăţii, nu coincide cu acela al predării.

2. Suportarea riscului contractului în caz de pierdere nefortuită sau fortuită a

bunului ce formează, spre exemplu, obiectul unui contract translativ de proprietate (cum ar
fi un contract de vânzare-cumpărare).
Dacă bunul, fungibil sau nefungibil, nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina
debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată (art. 1.274 alin.
(1) din Codul civil). Prin urmare, riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat (spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, riscul
este suportat de vânzător, debitorul obligaţiei de predare, chiar dacă proprietar al casei este
cumpărătorul, căruia vânzătorul trebuia să-i predea bunul). Dispoziţia menţionată este
supletivă, deoarece în contractul translativ de proprietate se poate prevedea şi contrariul,
potrivit art. 1.274 alin. (1) din Codul civil, care prevede: „în lipsă de stipulaţie contrară”.
În cazul pieirii fortuite a bunului, adică pentru cauze neimputabile niciunei părţi, debitorul
obligaţiei de predare, respectiv vânzătorul, pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a
primit-o este obligat să o restituie (1.274 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, spre
deosebire de dispoziţiile vechiului Cod civil, potrivit căruia în caz de pieire fortuită a bunului
(nefungibil) înainte de predare, riscul acestei pierderi îl suporta proprietarul cumpărător (res
perit domino), sub imperiul actualului cod, fără a face distincţie între bunul fungibil sau
nefungibil, riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei de predare a bunului
(res perit debitori).

IV. După cum întrebuinţarea obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea

substanţei, bunurile (mobile) se împart în bunuri consumptibile şi bunuri
neconsumptibile (art. 544 din Codul civil).

ü Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea

sau consumarea substanţei. Bunuri consumptibile sunt: banii, combustibilii, alimentele etc.
ü Sunt neconsumptibile, ca regulă, bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită nu
implică înstrăinarea sau consumarea substanţei. În principiu, bunurile neconsumptibile sunt:
construcţiile, terenurile, maşinile etc.
Dar un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă prin act juridic i
se schimbă întrebuinţarea.
Importanţa clasificării rezidă în materia contractului de împrumut.
Obiectul împrumutului de folosinţă se numeşte comodat şi este reprezentat de un bun
neconsumptibil.
Obiectul împrumutului de consumaţie se numeşte mutum şi-l formează bunurile
consumptibile.

V. În funcţie de posibilitatea de a fi împărţite sau nu, fără să îşi schimbe prin

aceasta destinaţia economică, bunurile se împart în bunuri divizibile şi bunuri
indivizibile (art. 545 din Codul civil).

9
ü Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt bunuri
indivizibile (spre exemplu, un autoturism este un bun indivizibil deoarece dezmembrându-l
nu mai poate fi utilizat potrivit destinaţiei economice).
ü Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta,
destinaţia sa economică (spre exemplu, o bucată de stofă poate fi împărţită fără a-şi
schimba prin aceasta destinaţia economică).
Dar prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Importanţa clasificării se găseşte în materie de partaj (împărţeală). Astfel, bunul indivizibil
fie se atribuie unei singure părţi, cu obligaţia la o sultă (contravaloarea corespunzătoare
cotei pe care o deţine din acel bun) către cealaltă, fie este scos la vânzare prin licitaţie şi se
împarte preţul obţinut în urma vânzării.

VI. După corelaţia dintre ele, bunurile se împart în bunuri principale şi bunuri
accesorii (art. 546 din Codul civil).
ü Bunul principal are existenţă de sine stătătoare, fiind utilizat independent de alte
bunuri (spre exemplu, o construcţie, un teren, un autoturism).
ü Bunul accesoriu este bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării
economice a altui bun, atât timp cât satisface această utilizare (spre exemplu, cureaua de la
ceas, antena de la televizor).
Această clasificare are însă un caracter relativ şi convenţional, deoarece prin voinţa omului
un bun poate fi considerat principal sau accesoriu.1
Pentru ambele bunuri, principal şi accesoriu, destinaţia comună poate fi stabilită numai de
proprietarul ambelor bunuri.
Importanţa clasificării constă în regimul juridic aplicabil acestor bunuri în materia executării
obligaţiilor civile (spre exemplu, în cazul vânzării, vânzătorul trebuie să predea atât bunul
principal, cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de stipulaţie contrară)).
Prin urmare, „dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului
principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal (art. 546 alin. (3)
din Codul civil). Bunului accesoriu i se aplică regula accesorium sequitur principalem
(accesoriul serveşte principalului) (spre exemplu, dacă se vinde ceasul, se vinde şi cureaua.
După cum am arătat, destinaţia ambelor bunuri (ceasul şi cureaua) este dată de proprietarul
lor, în cazul de faţă vânzătorul).

VII. În funcţie de modul lor de percepere, bunurile se împart în bunuri corporale şi

bunuri incorporale.
ü Sunt bunuri corporale acelea care, având existenţă materială, sunt percepute cu
simţurile omului (spre exemplu, o masă, un scaun, un teren, o construcţie).
ü Bunurile incorporale sunt valori economice care nu pot fi percepute direct, ci presupun
o existenţă abstractă, ideală.
De asemenea, dacă definim patrimoniul din punct de vedere juridic ca fiind format din
drepturi şi obligaţii, drepturile reale patrimoniale pot fi considerate bunuri incorporale. 2
Pe lângă drepturile reale (altele decât drepturile de proprietate), distingem trei categorii de
bunuri incorporale:

10
– proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor);
– titlurile de valoare (valorile mobiliare, acţiunile, obligaţiunile);
– creanţele.
Clasificarea are importanţă în ceea ce priveşte modul de transmitere a dreptului de
proprietate cu privire la aceste bunuri, astfel:
– dobândirea proprietăţii mobiliare, ca efect al posesiei de bună-credinţă, operează doar
pentru bunurile mobile corporale, nu şi pentru cele incorporale;
– dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) operează pentru bunurile
corporale, nu şi pentru cele incorporale.
Titlurile de valoare se transmit diferit. Titlurile la purtător se transmit prin tradiţiune, cele
nominative prin cesiune, iar titlurile la ordin, prin gir sau andosare 1.

VIII. După tipurile de produse ale bunurilor care rezultă din folosirea lor, bunurile
se împart în bunuri frugifere, care produc fructe, şi bunuri nefrugifere, care nu produc
fructe.
ü Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a
diminua substanţa acestuia (art. 548 alin. (1) din Codul civil). Acestea sunt de trei feluri:
naturale, industriale şi civile:
– fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine (spre
exemplu, producţia şi sporul animalelor);
– fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat
al intervenţiei omului (spre exemplu, recoltele de orice fel).
– fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în
virtutea unui act juridic (spre exemplu, chiriile, arendele, dobânzile, venitul rentelor şi
dividendele).
ü Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau
diminuarea substanţei acestuia (spre exemplu, copacii unei păduri, piatra dintr-o
carieră, nisipul dintr-o albie) (art. 549 din Codul civil).
Această clasificare prezintă interes în privinţa modului de dobândire a dreptului de
proprietate asupra fructelor şi productelor.
Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 550 din
Codul civil), din acest punct de vedere între ele neexistând nicio deosebire.
Deosebiri există din perspectiva modalităţii de dobândire a lor.
Astfel, fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin perceperea efectivă a acestora,
respectiv dreptul de proprietate asupra lor se dobândeşte la data separării de bunul care le-
a produs.
Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi, prin simpla scurgere a
timpului, respectiv prin ajungerea la scadenţă 2.
Importanţa clasificării constă şi în materie de uzufruct şi posesie de bună-credinţă, astfel:
– uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se cuvin numai
proprietarului;

11
– posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a
productelor.

IX. În funcție de posibilitatea de a face sau nu obiectul executării silite, bunurile se

împart în bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.
Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului (enumerarea
este făcută de Codul de procedură civilă1).
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii (spre exemplu,
nu poate fi urmărită silit pensia de întreţinere).

12
Curs nr. 7

Contractul – principal izvor de obligații civile. Clasificarea contractelorii civile. Clasificarea contractelor

1. Izvoarele obligațiiloriilor
 O accep iune a no iunii de obliga ie face referire la „con inutul raportului juridic obliga ional”, adică
la raportul juridic ce are în con inutul său o obliga ie.
Obligații civile. Clasificarea contracteloria din perspectiva raportului juridic obliga ional este o legătură de drept în virtutea căreia
debitorul este ții civile. Clasificarea contractelorinut să procure o prestații civile. Clasificarea contractelorie creditorului, iar acesta are dreptul să ob ții civile. Clasificarea contractelorină presta ții civile. Clasificarea contracteloria
datorată (art. 1.164 din Codul civil).
Spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare:
– vânzătorul este obligat la presta iile referitoare la transferul dreptului de proprietate al bunului în
patrimoniul cumpărătorului, la predarea bunului către cumpărător și la garantarea cumpărătoruluii la garantarea cumpărătorului
în privin a viciilor bunului;
– cumpărătorul este obligat la presta iile referitoare la plata pre ului și la garantarea cumpărătoruluii la preluarea bunului în
materialitatea lui.
Prin urmare, „obliga iile izvorăsc din contract” (art. 1.165 din Codul civil), acesta fiind principalul izvor
de obliga ii civile.
Potrivit art. 1.165 din Codul civil, izvoarele obligații civile. Clasificarea contracteloriilor sunt: contractul, actul juridic unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogății civile. Clasificarea contractelorirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și oricei orice
alt act sau fapt de care legea leagă nași oriceterea unei obliga ții civile. Clasificarea contractelorii . Obliga iile sunt reglementate de Cartea a V-
a din Codul civil. Contractele speciale sunt reglementate în aceea și carte, pornindu-se de la faptul căi carte, pornindu-se de la faptul că
fiecare dintre ele, în parte, reprezintă un izvor de obliga ii. Regulile particulare cu privire la aceste
contracte speciale sunt prevăzute în Codul civil sau în legi speciale.
2. Noțiiloriunea de contract
 Conform art. 1.166 din Codul civil, contractul este definit ca fiind acordul de voin ții civile. Clasificarea contracteloră între două
sau mai multe persoane cu intenții civile. Clasificarea contracteloria de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic .
În dreptul român, no iunile de contract și carte, pornindu-se de la faptul căi conven ie se folosesc cu în eles identic 1.
3. Clasificarea contractelor
1. După modul de formare, contractul poate fi consensual, solemn sau real (art. 1.174 din Codul civil).
 În dreptul român, formarea contractelor este guvernată de principiul consensualismului, care
reprezintă regula în această materie. Potrivit acestui principiu, „contractul este consensual atunci când
se formează prin simplul acord de voinții civile. Clasificarea contracteloră al părții civile. Clasificarea contractelorilor” (art. 1.174 alin. (2) din Codul civil). Prin urmare,
pentru formarea valabilă a unui contract este suficientă simpla manifestare de voin ă a păr ilor (spre
exemplu, vânzarea-cumpărarea unui bun mobil).
 Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalită ții civile. Clasificarea contractelori
prevăzute de lege (art. 1.174 alin. (3) din Codul civil). Contractul solemn reprezintă o excep ie de la
regula consensualismului. Pentru încheierea valabilă a contractului solemn este necesară, pe lângă
manifestarea de voin ă, și carte, pornindu-se de la faptul căi respectarea unor cerin e de formă, prevăzute de lege 2. Forma solemnă pentru
astfel de contracte este o condi ie de validitate. Dintre contractele solemne exemplificăm: dona ia,
ipoteca, vânzarea-cumpărarea ce are ca obiect un teren, contractul de societate prin care se constituie o
societate pe ac iuni prin subscrip ie publică.

1
 Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară predarea unui bun
debitorului (art. 1.174 alin. (4) din Codul civil). Și contractul real este o excepție de la principiuli contractul real este o excep ie de la principiul
consensualismului, deoarece pentru încheierea sa valabilă este necesară, pe lângă manifestarea de voin ă,
și carte, pornindu-se de la faptul căi predarea, adică remiterea bunului 3 (spre exemplu, împrumutul, depozitul, darul manual, transportul,
gajul cu deposedare, comodatul).
Clasificarea nu este absolută, deoarece acela și carte, pornindu-se de la faptul căi contract consensual, ca regulă, poate fi solemn ca excep ie;
exemplificăm, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare care este consensual ca regulă, însă dacă
are ca obiect un imobil (teren, construc ie) dobânde și la garantarea cumpărătoruluite caracter solemn; contractul de dona ie este
solemn, însă darul manual, care este o specie a dona iei, este un contract real (spre exemplu, darul
manual ce are ca obiect o carte sau un buchet de flori). Clasificarea este importantă din perspectiva
aprecierii valabilită ii (validită ii) contractelor. Prin urmare, nerespectarea unei forme impuse de lege –
adică înscrisul autentic pentru contractul de dona ie sau pentru contractul de vânzare-cumpărare a unui
imobil – atrage după sine sanc ionarea contractului cu nulitatea absolută, care îl desfiin ează,
considerându-se că nu a fost încheiat niciodată.

2. După numărul obliga iilor la care dă nași carte, pornindu-se de la faptul cătere, contractul poate fi sinalagmatic sau unilateral.
Contractul este sinalagmatic atunci când obligații civile. Clasificarea contracteloriile născute din acesta sunt reciproce și oricei
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune
obligații civile. Clasificarea contractelorii în sarcina ambelor părții civile. Clasificarea contractelori. (art. 1.171 din Codul civil)
 Contractul sinalagmatic dă nași carte, pornindu-se de la faptul cătere la obliga ii pentru ambele păr i contractante, astfel încât fiecare
parte are concomitent și carte, pornindu-se de la faptul căi drepturi și carte, pornindu-se de la faptul căi obliga ii reciproce, fiind în același oricei timp și oricei creditor și oricei debitor 1 din
momentul încheierii acestuia. Reciprocitatea obliga iilor presupune că aceste drepturi și carte, pornindu-se de la faptul căi obliga ii au ca
izvor comun același carte, pornindu-se de la faptul căi contract2. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are,
în principal, obliga iile de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului, de a preda bunul în
materialitatea lui și la garantarea cumpărătoruluii de a-l garanta pe cumpărător pentru viciile lucrului vândut, iar cumpărătorul are, în
principal, obliga iile de a plăti pre ul și la garantarea cumpărătoruluii de a lua în primire bunul.
 În cazul contractului unilateral, numai o parte se obligă, iar cealaltă parte nu are, prin urmare,
nicio obliga ie.
Caracterul unilateral se păstrează chiar dacă pe parcursul executării contractului se nasc obliga ții civile. Clasificarea contractelorii
și oricei în sarcina celeilalte părții civile. Clasificarea contractelori 3, în spe ă în sarcina creditorului. Spre exemplu, în cazul contractului de
depozit, în care deponentul va trebui să restituie cheltuielile făcute de depozitar cu bunul, și la garantarea cumpărătoruluii anume
cheltuieli suplimentare de între inere în func ie de natura bunului depozitat (de hrănire, temperatură,
lumină, apă etc.). Clasificarea are importan ă din perspectiva regimului juridic diferit pe care le au viciile
de consim ământ4.

3. După scopul urmărit de păr i la încheierea lui, contractul poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit
(art. 1.172 din Codul civil).
 Contractul prin care fiecare parte urmăreși oricete să î și oricei procure un avantaj în schimbul obliga ții civile. Clasificarea contracteloriilor
asumate este cu titlu oneros.
Avantajul avut în vedere în principal constă într-un folos patrimonial urmărit de fiecare parte, astfel
încât presta iei uneia dintre păr i îi corespunde contrapresta ia celeilalte păr i. Spre exemplu, în cazul
contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăre și carte, pornindu-se de la faptul căte să ob ină suma de bani (pre ul), iar
cumpărătorul urmăreși carte, pornindu-se de la faptul căte să procure bunul ce formează obiectul contractului, în schimbul sumei de bani
respective. Exemplificăm contracte cu titlu oneros: de schimb, de loca iune, de închiriere, de a