Dreptul Afacerilor - Nely Militaru

Titlul I.
Introducere în dreptul afacerilor 1
Ioana Nely MILITARU
DREPTUL AFACERILOR.
INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR. RAPORTUL
JURIDIC DE AFACERI. CONTRACTUL
2 Dreptul afacerilor. Introducere în dreptul afacerilor. Raportul juridic de afaceri. Contractul
Titlul I. Introducere în dreptul afacerilor 3
Ioana Nely MILITARU
DREPTUL AFACERILOR.
INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR.
RAPORTUL JURIDIC
DE AFACERI. CONTRACTUL
TITLUL I
INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL I
Concepte fundamentale ale teoriei dreptului
§ 1. ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI „DREPT”1
Ceea ce noi denumim astăzi drept în limba română este desemnat în limba latină jus, în
sens de lege, drept, dreptate. În vorbirea curentă, însă se utilizează de cele mai multe ori
sensul noţiunii de drept ca drept subiectiv: dreptul la vot, dreptul la muncă, dreptul la
îndemnizaţie, dreptul la concediu etc. În afara termenului de drept, se utilizează şi termenul de
juridic, utilizat ca adjectiv (normă juridică, raport juridic, persoană juridică, limbaj juridic,
etc.), dar şi în sensul ce excede noţiunii de drept (obiectiv sau subiectiv)2.
§ 2. ACCEPŢIUNILE ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI

Cuvântul drept are mai multe accepţiuni.
a) Într-o primă accepţiune dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice adoptate
de organele statului care reglementează raporturile juridice dintre membrii unei
comunităţi (statale), a căror respectare obligatorie este garantată la nevoie prin forţa de
constrângere statală.
Dreptul, definit în raport cu obiectul său, adică în raport cu relaţiile sociale supuse
reglementării, cuprinde ansamblul de reguli (norme) juridice - legi, decrete, hotărâri,
ordine, instrucţiuni, etc. - care guvernează conduita oamenilor şi asigură exercitarea
drepturilor acestora3. Accepţiunea menţionată corespunde noţiunii de drept obiectiv.
Totalitatea normelor de drept, adică dreptul obiectiv în vigoare la un moment dat
dintr-un stat dat formează dreptul pozitiv4.
b) În al doilea rând, prin drept se înţelege posibilitatea, prerogativa, facultatea
unei persoane, denumită subiect de drept, de a avea o anumită conduită:
- de a-şi valorifica un drept sau de a-şi apăra împotriva unor terţe persoane un
anumit interes, legalmente protejat5, spre exemplu de a exercita dreptul de proprietate,
1 A se vedea, D. Ştefănescu, Drept civil, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2000, p. 12; şi B. Ştefănescu,
R. Dimitriu (Coordonatori), Drept civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 21; şi I. Urs, S. Angheni,
Drept civil, vol. I, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1998, p. 18; şi N. Popa, M.- C. Eremia, S. Cristea, Teoria
generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 30.
2 A se vedea, N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 31.
3 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op cit., p. 23.
4 Idem.
5 A se vedea, N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 31
cu toate prerogativele acestuia, şi de a-l apăra prin acţiunea în revendicare dacă bunul
ce formează obiectul proprietăţii respective se află în posesia nelegitimă a unui terţ.
- de a îndeplini anumite acte juridice (în sens de încheiere şi executare), spre
exemplu, de a lansa o ofertă, de a accepta o ofertă, de a încheia un contract, de a
dobândi un drept de proprietate. Prin încheierea de acte juridice o persoană, denumită
subiect activ sau creditor, îşi exercită drepturile prevăzute şi ocrotite de dreptul obiectiv,
pretinzându-i persoanei obligate, denumită subiect pasiv sau debitor, o conduită
corespunzătoare dreptului său, conduită ce poate fi impusă prin forţa de constrângere
statală. De reţinut că obligaţia, ca şi dreptul subiectiv, este reglementată de dreptul
obiectiv, ca drept general şi impersonal.
În această accepţiune dreptul este definit în raport cu subiectul său, şi se numeşte
drept subiectiv.
c) În a treia accepţiune, cuvântul drept desemnează sintagma „ştiinţa dreptului”1
ştiinţă social-umană, care studiază fenomenul juridic în toate formele sale de manifestare
în condiţii social-istorice determinate2.
Definiţie. Dreptul este un ansamblu de reguli obligatorii, edictate ori recunoscute
de stat, asigurate şi garantate de acesta, cu scopul organizării şi disciplinării
conduitei oamenilor, respectiv, a subiectelor de drept (persoane fizice, persoane
juridice), în cadrul relaţiilor sociale la care aceştia participă, în condiţiile garantării
unui climat de manifestare a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului şi a
statornicirii spiritului de dreptate - reguli care se îndeplinesc de bună voie, iar dacă
sunt încălcate, prin aplicarea constrângerii statale3.
§ 3. SISTEMUL DREPTULUI. DIVIZIUNILE ŞI RAMURILE DREPTULUI
3.1. Sistemul dreptului

Dreptul nu trebuie privit ca o juxtapunere de acte normative, respectiv, de norme
juridice, el se prezintă, „el există ca un sistem, ca un ansamblu organizat şi logic, care
implică relaţia întreg-parte”4.
Norma juridică, privită în mod abstract - în sens de construcţie juridică, reprezintă
elementul de bază, celula, sistemului dreptului.
Toate normele juridice, prin raportare la relaţiile sociale pe care le reglementează, se
grupează în instituţii şi ramuri ale dreptului. În sprijinul acestei afirmaţii doctrina juridică
1 În ceea ce priveşte caracterizarea dreptului ca ştiinţă a se vedea, G. del Vechio, Lecţii de filosofie
juridică, Ed. Europa Nova, traducere de I.C. Drăgan, 1993; D. Ciobanu, Introducere în studiu dreptului, Ed.
Hyperion, XXL, 1991; I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed. All, 1992; R.
Motica, G. Mihai, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Ed. All, 1997; I. Craiovan, Teoria
generală a dreptului, Ed. Militară, 1997; I. Dogaru, D.C. Dănişor, G. Dănişor, Teoria generală a dreptului,
Ed. Ştiinţifică, 1999; A se vedea, N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 32 (şi operele citate acolo).
2 Idem, p. 2.
3 Doctrina de specialitate a oferit studii ample de analiză a noţiunii, a naturii, a scopului dreptului, în
vederea unei definiri cât mai cuprinzătoare a ştiinţei dreptului, şi anume: I. Dogaru, D.C. Dănişor, G. Dănişor,
op. cit., pp. 37-45; D. Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 1999, pp. 39-64; N. Popa, M.C.
Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 77;
4 Idem.
precizează că „toate instituţiile juridice alcătuiesc un vast sistem, iar armonia acestuia, care
relevă armonia lor organică, ne oferă prin ea însăşi, înţelegerea lor completă”1.
Cea mai largă grupare a normelor juridice în cadrul sistemului de drept o reprezintă
ramura de drept.
Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile
sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale. Criteriile după care se structurează
ramurile de drept se completează în vederea delimitării lor. Aceste criterii sunt2:
- obiectul reglementării juridice format din relaţiile sociale specifice unui domeniu
anume; spre exemplu în ramura dreptului civil obiectul de reglementare este format din
relaţiile sociale cu conţinut patrimonial şi relaţiile personale, nepatrimoniale; ramurile
dreptului fiscal, financiar, administrativ etc. privesc relaţiile sociale cu caracter
patrimonial;
- metoda reglementării constă în modalitatea de influenţare a conduitei oamenilor
în cadrul relaţiilor sociale respective; spre exemplu, metoda reglementării dreptului civil
este aceea a egalităţii, şi anume, părţile (subiectele) în vederea încheierii unui raport
juridic civil (contract) se află pe poziţie de egalitate juridică. În concret, în vederea
încheierii unui contract de vânzare cumpărare atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul
negociază clauzele contractului de pe aceeaşi poziţie de egalitate, pe bază de negociere.
În ramura dreptului fiscal, părţile sau subiectele raporturilor juridice fiscale se află pe
poziţie de subordonare, acestea sunt: statul reprezentat, prin organele fiscale, învestite
cu atribuţii specifice realizării veniturilor fiscale, iar, pe de altă parte, contribuabilii,
reprezentaţi de persoane fizice sau persoane juridice obligate să plătească impozitele,
taxele, şi celelalte venituri ale bugetului de stat3. Contribuabilul are obligaţia fiscală,
stabilită unilateral de către stat (nu pe bază de negociere ca în cazul raportului juridic
civil) de a plăti o anumită sumă de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat4;
- principiile comune ramurii de drept respective. Spre exemplu, pentru dreptul civil
exemplificăm următoarele principii: principii fundamentale ale dreptului civil (principiul
proprietăţii, principiul bunei-credinţe, principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul
ocrotirii drepturilor subiective ori al garantării lor, etc.), principii ale instituţiilor
dreptului civil (principiul consensualismului, principiul forţei obligatorii - pacta sunt
servanta, principiul relativităţii - res inter alios acta, aliis necque nocere necque prodesse
potest etc.)5. Pentru dreptul fiscal exemplificăm următoarele principii: neutralitatea
impunerii, certitudinea impunerii, echitatea fiscală etc6.
 În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice formează ansambluri
normative mai restrânse, denumite instituţii juridice7. Instituţia juridică cuprinde, prin
1 A se vedea Savigny, System des heutigen romischen Rechts, apud Ph. Malaurie, p. 204, citat de N.
Popa (...), op. cit., p. 67.

2 A se vedea, N. Popa (...), op. cit., 68-69.
3 A se vedea, art. 17 Cod de procedură fiscală, citat de D. Şova în Drept fiscal, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2011, pp. 52-53.

4 Idem, 59.
5 A se vedea, G. Beleiu, Drept civil, ed. a VI a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Casa de
editură şi presă „Şansa” SRL Bucureşti, 1999, p. 36.

6 A se vedea, D. Şova, op. cit., p. 30 şi urm.
7 A se vedea, N. Popa (...), op. cit., 69.
urmare, norme juridice legate organic între ele care reglementează un grup de relaţii
sociale înrudite după metoda de reglementare specifică ramurii respective1.
Spre exemplu, pentru dreptul civil distingem instituţia prescripţiei, a dreptului de
proprietate, a persoanei fizice, a persoanei juridice, a nulităţii, a actului juridic civil, a
contractului, etc. Pentru dreptul penal, distingem instituţia infracţiunii, a tentativei, a
complicităţii, a coautoratului etc. Pentru dreptul fiscal, distingem, instituţia impozitului,
a taxei pe valoarea adăugată, a accizelor, a taxelor vamale etc.
3.2. Diviziunile dreptului

Principalele diviziuni ale dreptului sunt pe de o parte, dreptul internaţional şi dreptul
intern, pe de altă parte, dreptul public şi dreptul privat.
Definirea dreptului internaţional este pusă în lumină de prezenţa unui element de
extraneitate, care reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are
legătură cu două sau mai multe sisteme de drept2.
La rândul său, dreptul internaţional se divide în drept internaţional public şi drept
internaţional privat3.
Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, privită ca ansamblu de
norme juridice, scrise sau nescrise, create în principal de către state, dar şi de către
celelalte subiecte de drept internaţional4, având ca scop reglementarea relaţiilor
internaţionale ce se stabilesc între ele5. Obiectul de studiu al dreptului internaţional public
este format din raporturile dintre state, în cadrul societăţii internaţionale6; spre exemplu,
Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi Republica Ungară
1996.
Dreptul internaţional privat reglementează raporturi între persoane fizice şi/sau
juridice, având ca obiect determinarea dreptului aplicabil (legii aplicabile) în cazurile de
conflicte de competenţă între două sau mai multe ordini juridice naţionale, în vederea
soluţionării unui litigiu între astfel de persoane7.
Obiectul de studiu al dreptului internaţional privat este format din raporturile civile,
comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate (art. 2557
Cod civil). Spre exemplu, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat în
1 Idem.
2 Elementul de extraneitate nu este un element distinct al raportului juridic alături de subiecte, conţinut
şi obiect, ci intră în componenţa acestora; a se vedea în acest sens; I. Macovei, Drept internaţional privat, ed.
a II a, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2001.
3 N-am precizat în text criteriile tradiţionale de împărţire a dreptului internaţional în drept internaţional
public şi drept internaţional privat, deoarece teoria juridică fie le-au completat fie le-au abandonat.
4 Alte subiecte de drept internaţional, decât statele, sunt: organizaţiile internaţionale, Vaticanul,
organizaţiile internaţionale neguvernamentale, popoarele, societăţile transnaţionale; a se vedea A. Bolintineanu,

A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, ed. a II a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, pp. 73-145.
5 Idem, p. 8.
6 S-au dezvoltat şi alte ramuri ale diviziunii dreptului internaţional public, cum ar fi: dreptul
internaţional economic, dreptul internaţional al mării, dreptul internaţional al muncii, dreptul penal
internaţional, dreptul internaţional al aerului, dreptul internaţional al cosmosului.
7 A se vedea, A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, op. cit., p. 8.
străinătate, sau una dintre părţile contractante este de altă cetăţenie (dacă e persoană
fizică) sau altă naţionalitate (dacă este persoană juridică).
Dreptul intern cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile
juridice ce iau naştere, se modifică/se desfăşoară sau se sting în cadrul fiecărui stat, în
cadrul sistemului său juridic naţional1. Potrivit criteriilor tradiţionale ce guvernează
această diviziune a dreptului, şi anume, interesul general, statal, pentru dreptul public şi
interesul personal, particular, privat, pentru dreptul privat, dreptul intern se împarte la
rândul său, în drept public şi drept privat2.
3.3. Ramurile dreptului
Dreptul public cuprinde, totalitatea normelor juridice care reglementează pe de o
parte, raporturile dintre stat şi cetăţenii săi (dreptul public intern) şi pe de altă parte,
raporturile dintre state, în cadrul societăţii internaţionale (dreptul internaţional public).
Subiectele raportului de drept public (intern) sunt statul care reprezintă colec-
tivitatea şi care îi apără şi interesele, de altfel, prin intermediul autorităţilor publice (prin
intermediul organelor sale) şi persoana fizică sau juridică. Raportul de drept public este
un raport de subordonare, de autoritate, de putere, în care persoana fizică sau juridică
(după caz) sub aspect juridic, este subordonată faţă de stat. Prin urmare, caracteristica
dreptului public este aceea că părţile se află pe poziţie de subordonare. Spre exemplu,
într-un raport de drept financiar, părţile sunt organul de impozitare (reprezentant al
statului) şi persoana impozabilă (fizică sau juridică). Organul financiar, învestit cu
această autoritate, procedează la calcularea şi fixarea impozitului asupra subiectului
impozabil, la iniţiativa sa unilaterală. Persoana impozabilă este, astfel, subordonată în
privinţa obligaţiei de plată a impozitului (sau taxei, după caz) organului fiscal
(reprezentant al statului). Se poate afirma că normele dreptului public pun în lumină şi
apără interesul general (colectiv), statal3. Normele de drept public sunt ocrotite de
autorităţile publice din oficiu.
Din dreptul public, fac parte, în principal, următoarele ramuri de drept4:
constituţional, administrativ, financiar, fiscal, penal, procesual penal etc.
- Dreptul constituţional cuprinde ansamblul principiilor şi normelor juridice ce
reglementează organizarea social-economică a societăţii, organizarea şi competenţele
autorităţilor statului, relaţiile dintre acestea şi cetăţeni, sistemul electoral, drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Principalul izvor al dreptului constituţional este
Constituţia, adică legea fundamentală a statului5.
1 Idem 1.
2 Despre dezvoltarea acestor criterii tradiţionale, în măsura în care au fost completate şi abandonate, ca
şi despre tendinţa de publicizare a dreptului privat, a se vedea, N. Popa..., op. cit., pp. 70-73. De asemenea,
această diviziune a dreptului îşi găseşte originea încă în dreptul roman: ius publicum şi ius privatum. Această
diviziune are în vedere, după cum am arătat în text şi dreptul internaţional; a se vedea în acest sens pe larg, N.
Popa, Drept public, drept privat, în RDP nr. 1-2, 1997.
3 Normele de drept public sunt apărate de autorităţile publice din oficiu (şi nu numai la sesizarea celui
interesat); a se vedea în acest sens, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 24.
4 Idem.
5 Constituţia cuprinde reglementări referitoare la: principii generale (art. 1-14), drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (art. 15-60), autorităţile publice (art. 61-134), economia şi finanţele
publice (art. 135-141), Curtea Constituţională (art. 142-147), integrarea euroatlantică (art. 148- 149),
revizuirea Constituţiei (150-152), dispoziţii finale şi tranzitorii (art. 153-156).
- Dreptul administrativ cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează
relaţiile sociale privind constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor
administraţiei publice şi a altor autorităţi publice sau de interes public, în regim de putere
publică, responsabilitatea administraţiei în relaţiile sale cu mediul social şi politic extern
precum şi statutul funcţionarilor publici1; prin actele emise de organele administraţiei de
stat se pun în aplicare dispoziţiile legii.
- Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale
instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale societăţii2.
- Dreptul fiscal cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile
juridice care se nasc în procesul administrării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice
sau juridice, care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile, ori realizează
cheltuieli care intră în sfera de aplicare a impozitelor3.
- Dreptul penal cuprinde ansamblul de norme juridice care incriminează faptele
sociale cu un grad de pericol social ridicat, denumite infracţiuni, pedepsele aplicabile
infractorilor şi alte sancţiuni de natură penală ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor
fapte.
- Dreptul procesual penal, cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează
desfăşurarea procesului penal atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii.
Dreptul privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
juridice aplicabile particularilor (subiecte de drept, persoane fizice sau persoane juridice),
aflate pe poziţie de egalitate juridică, fie în limitele aceluiaşi stat (drept privat intern) fie,
în parte, şi din alte state (drept internaţional privat). Spre deosebire de normele juridice de
drept public care sunt apărate de autorităţile publice din oficiu, normele de drept privat
sunt apărate numai la sesizarea părţii interesate, căreia i s-a încălcat un drept subiectiv4.
Dreptul privat cuprinde, în principal, următoarele ramuri de drept: civil, comercial,
al familiei, al muncii etc.
- Dreptul civil cuprinde ansamblul de norme ce reglementează raporturile patrimo-
niale şi pe cele nepatrimoniale dintre persoane (fizice sau juridice), ca subiecte de drept
civil, aflate pe poziţie de egalitate juridică5. Sub acest aspect dreptul civil vizează:
 acte sau fapte juridice între simpli particulari (şi se referă la persoane, bunuri şi
patrimonii în ipostaza lor statică), respectiv, raporturi de familie, de moştenire, de
drepturi personale (patrimoniale sau nepatrimoniale), de acte juridice din domeniul
1 A se vedea, I. Corbeanu, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 45 (şi autorii citaţi
acolo).
2 A se vedea, D.G. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 71.
3 A se vedea, D. Şova, op. cit., p. 31; prin urmare, deşi autorul precizează ca fiind „o viziune
superficială” plasarea dreptului fiscal în sfera dreptului public, considerând-o ca fiind o materie de confluenţă
a ramurilor de drept public şi privat, aspect pe care-l considerăm valabil pentru multe ramuri de drept în
funcţie de aprecierea preemeninenţei elementului de drept public sau de drept privat, în lucrarea de faţă avem
în vedere, însă „chiar punctul de vedere al poziţiei de supraordonare a autorităţii fiscale în relaţiile de
impunere cu subiectul pasiv al raportului juridic fiscal” prin acceptarea ideii „că autoritatea fiscală este
purtătorul autorităţii publice în ce priveşte colectarea impozitelor şi taxelor”.
4 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 24.
5 A se vedea dispoziţiile art. 1 Cod civil care reglementează obiectul acestuia şi care se identifică din
această perspectivă cu obiectul de studiu al dreptului civil.

agriculturii (spre exemplu, arenda), de contracte de vânzare-cumpărare, de schimb sau
locaţiune1, de asemenea;
 raporturi dintre simpli particulari, în calitate de consumatori şi profesioniştii
comercianţi (care desfăşoară activităţi de producţie, de comerţ şi de prestări servicii,
respectiv, activităţi cu scop lucrativ), privite doar din perspectiva consumatorilor.
Izvorul dreptului civil este Codul civil, care „este alcătuit dintr-un ansamblu de
reguli ce constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau
spiritul dispoziţiilor sale” (art. 2 Cod civil).
Rezultă că dreptul civil este principala ramură de drept privat. Iar în privinţa
raporturilor dintre dreptul civil şi celelalte ramuri de drept privat, dreptul civil este dreptul
comun, aspect întărit de altfel şi de Codul civil în art. 2, „celelalte ramuri” fiind vizate
prin expresia „pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale”.
2. Dreptul comercial cuprinde ansamblul de norme juridice ce reglementează
raporturile juridice la care participă comercianţii, în calitatea lor de profesionişti2. Sunt
consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere [art. 3 alin. (2) Cod
civil]3. Raporturile menţionate sunt guvernate de Codul civil, reprezentând dreptul comun
în materia dreptului privat, urmând ca acestea să se completeze în privinţa reglementărilor
cu legile comerciale în vigoare (spre exemplu, Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale4, O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale5,
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă6 etc.).
3. Dreptul familiei cuprinde normele care reglementează raporturile ce rezultă din
căsătorie, rudenie, filiaţie, adopţie, precum şi normele privind ocrotirea minorilor şi a
celor lipsiţi de capacitate ori cu capacitate restrânsă7.
4. Dreptul muncii cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de muncă
născute din contractul individual de muncă dintre patroni şi salariaţi, precum, raporturile
dintre cel ce angajează şi angajat, referitoare la: felul muncii, locul de muncă, drepturile şi
obligaţiile părţilor, salarizarea, răspunderea materială şi disciplinară, pregătirea profesio-
1 A se vedea G. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 7-8.
2 A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 11 (şi
operele citate acolo).
3 Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane,
a unei activităţi autorizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea de profit [art. 3 alin. (3) Cod civil].
4 Legea nr. 31/1990 a fost republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004 şi ulterior modificată şi
completată.
5 O.U.G. nr. 44/2008 a fost publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008.
6Legea nr. 85/2014 publicată în M. Of. Partea I nr. 466/2014, a fost actualizata
prin Legea 312/2015 privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de
investiții, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul
financiar (M.Of. 920 din 11.12.2015)
7 Codul civil reglementează în Cartea a II-a (art. 258-534) „Despre familie”. Dispoziţiile referitoare la
raporturile de familie se completează cu dispoziţiile art. 607-619 Cod procedură civilă (referitoare la divorţ).
nală, protecţia şi igiena muncii, respectiv, jurisdicţia muncii 1. Dreptul muncii cuprinde în
subsidiar şi norme de drept public care urmăresc protecţia salariaţilor2.
3. 4. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile în afaceri. Noţiunea
de afacere şi de dreptul afacerilor
 Noţiunea de afacere nu este precizată nici în lege, nici în jurisprudenţă, de aceea
vom face referire la „afacere” în sensul utilizării sale în limbaj curent, ce corespunde
chiar şi din punct de vedere juridic - în cea mai mare parte - cu toate semnificaţiile sale,
considerate însă complementare definiţiei Dicţionarului explicativ al limbii române.
În primul rând, noţiunea de afacere provine de la verbul a face (ceva anume), a
întreprinde (o acţiune).
În al doilea rând, acţiunea propriu-zisă de a face ceva se completează cu semnificaţiile
din DEX, ce reprezintă cuvintele cheie care definesc noţiunea de afacere, şi anume:
- tranzacţie financiară, comercială sau industrială bazată, de obicei, pe speculă sau
pe speculaţii;
- întreprindere cu rezultat favorabil;
- treabă importantă, îndeletnicire, ocupaţie.
 Ca disciplină juridică - deoarece nu este o ramură de drept de sine stătătoare -
dreptul afacerilor are două accepţiuni, care, în cea mai mare parte a lor, cuprind
semnificaţiile noţiunii de afacere, prezentate mai sus.
Prima accepţiune porneşte de la echivalenţa dintre afacere şi activitatea comer-
cială, ceea ce înseamnă că „dreptul afacerilor reprezintă denumirea modernă a dreptului
comercial, deci dreptul afacerilor este sinonim cu dreptul comercial3 cuprinzând normele
juridice aplicabile comercianţilor, societăţilor şi activităţilor de comerţ, toate acestea fiind
reglementate de legile comerciale.
În a doua accepţiune, termenul de „afacere” este mai larg decât noţiunea de
„comerţ”, dreptul afacerilor cuprinzând „norme juridice care se regăsesc în dreptul
consumului, dreptul bancar, dreptul fiscal etc.”4 putând adăuga la acestea şi norme
juridice din dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul penal (al afacerilor), dreptul
financiar. Nu toate normele din ramurile prezentate mai sus sunt incluse în dreptul
afacerilor, ci numai acelea care sunt incidente cu activităţile de afaceri. Se poate
afirma că, dreptul afacerilor se caracterizează prin interferenţa unor norme juridice
de drept privat şi de drept public. Dreptul afacerilor are, astfel, caracter
interdisciplinar.
O altă particularitate, pe care o considerăm ca fiind o constantă a dreptului
afacerilor, respectiv a raportului de afaceri, este profesionistul, fie persoană fizică,
fie persoană juridică.
1 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 25; Brânduşa Vartolomei, Dreptul
muncii pentru învăţământul economic, Ed. Economică, 2009, Bucureşti, pp. 13-14.
2 Idem.
3 A se vedea, S. Chatillon, Droit des affaires internationale, Ed. Librairie Vuibert, 2 edition, Paris,
1999, p. 6.
4 Idem.
Dreptul afacerilor cuprinde, prin urmare, totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile juridice dintre profesionişti, precum şi raporturile dintre
aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, în calitatea lor de consumatori. Aceste
raporturi sunt reglementate de Codul civil, care reprezintă dreptul comun în materie,
respectiv, legea generală, potrivit art. 3.
Codul civil, ca normă generală se completează cu normele speciale care reglemen-
tează profesioniştii în calitatea lor de:
- persoane juridice societăţi, cărora le sunt aplicabile normele dreptului comercial, ce
se regăsesc cu precădere în Legea nr. 31/1990 privind societăţile;
- angajatori cărora le sunt aplicabile normele dreptului muncii, ce se regăsesc cu
precădere în Codul muncii;
- contribuabili, plătitori de taxe şi impozite, guvernaţi, în principal, de normele
dreptului fiscal, financiar, vamal, care se regăsesc în Codul fiscal, Codul de procedură
fiscală etc.
Normele dreptului civil care reglementează raporturile dintre profesionişti, precum
şi raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, împreună cu normele
juridice care privesc profesioniştii din celelalte legi (spre exemplu, Codul muncii, Legea
nr. 31/1990 etc.)1, formează partea de drept privat din dreptul afacerilor.
Dreptul afacerilor este, prin urmare, un drept al profesioniştilor, adică al
acelora care exploatează o întreprindere, care pot avea atât calitatea de comercianţi,
cât şi de necomercianţi.
Noţiunea de profesionist, aşa cum este prevăzută de art. 3 Cod civil, include,
categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte
persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice profesionale, astfel cum sunt
prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.
Acestor categorii le sunt aplicabile, pe lângă dispoziţiile Codului civil şi
dispoziţiile legilor speciale - pe care le considerăm ca fiind comerciale sau de dreptul
muncii (după caz).
În privinţa activităţilor profesionale pe care le desfăşoară profesioniştii este avută în
vedere întreprinderea ca activitate organizată, indiferent dacă are sau nu ca scop
obţinerea de profit [în condiţiile art. 3 alin. (3) Cod civil].
§ 4. Funcţiile şi principiile dreptului
Funcţiile dreptului sunt acele direcţii fundamentale ale acţiunii mecanismului

juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile,
normele dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul
realizării dreptului2.
Funcţiile dreptului sunt3:
1 Pe care le vom prezenta într-o secţiune ulterioară şi care formează izvoarele dreptului afacerilor.
2 A se vedea, N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 115.
3 Idem, p. 117.
1. funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social -
politice. Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniu vast, acela al domeniului organizării
sociale. Astfel, organizarea şi funcţionarea puterilor publice, precum şi a instituţiilor
politice fundamentale sunt concepute de manieră juridică.
2. funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii. Dreptul, ca ansamblu de norme, de instituţii şi sancţiuni formalizate, stabileşte
principiile de bază ale convieţuirii sociale. Astfel, dreptul apără, prin mijloacele specifice
fiecărei ramuri, securitatea persoanei, libertatea individului şi proprietatea, iar norma de
drept, ca regulă ce prescrie o conduită posibilă sau datorată, este o cale pentru realizarea
unor valori.
3. funcţia de conducere a societăţii. Dreptul reprezintă mijlocul cel mai eficient
pentru realizarea scopurilor social-politice, iar actul normativ, juridic, este un act de
conducere socială.
4. funcţia normativă. Această funcţie se explică prin aceea că, dreptul este destinat
să asigure subordonarea acţiunilor individuale faţă de o conduită tip. Ea este indestructibil
legată de caracterul normativ al dreptului.
Principiile fundamentale (generale) ale dreptului sunt acele linii care direcţio-
nează conţinutul tuturor normelor juridice. Acestea sunt1:
1. asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului, ca stat de drept; în statul
de drept întinderea puterii trebuie compensată de scurtimea duratei sale, pentru a se
pondera tendinţele abuzive, discreţionare ale structurilor etatice, astfel încât individului să
i se garanteze liniştea într-o ordine juridică activă;
2. principiul libertăţii şi egalităţii cetăţenilor; în prezent se consideră în mod
unanim, că o societate civilă are trei drepturi absolut necesare: securitatea persoanei,
libertatea individului, proprietatea; în acest context individul solicită nu numai
reglementarea juridică a libertăţii, ci şi garantarea participării la libertate;
3. principiul responsabilităţii, care trebuie să însoţească libertatea şi democraţia;
principiul se referă de asemenea, în asumarea răspunderii de către fiecare cetăţean faţă de
rezultatele acţiunii sale sociale;
4. principiul echităţii şi al justiţiei, în corelaţia logică şi necesară dintre ele.
Echitatea reprezintă dreptate, nepărtinire, obiectivitate în împărţirea actului de justiţie.
Toţi oamenii sunt egali în faţa legii. Justiţia constă în starea de normalitate a societăţii,
aceasta se realizează prin asigurarea pentru fiecare individ a drepturilor sale legitime.
1 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 26; N. Popa, M.C. Eremia, S.
Cristea, op. cit., pp. 106 - 114.
CAPITOLUL II
Norma juridică
§ 1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE
Norma juridică este o regulă de conduită, generală, impersonală şi obligatorie,

expresie a voinţei de stat, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, îndeplinirea
ei fiind asigurată, la nevoie, prin constrângere statală1.
Trăsăturile caracteristice ale normei juridice.
a) este generală2; prescrie (impune sau recomandă) o conduită tipică opozabilă în
mod egal fiecărui individ, sau unor grupuri sociale, şi se aplică pe întreg cuprinsul ţării.
Norma nu-şi pierde caracteristica de a fi generală dacă vizează părţi determinate dintr-un
teritoriu (unitate administrativ-teritorială, zonă de frontieră, domeniul silvic etc.) sau
priveşte anumite categorii de subiecte de drept (personalul din învăţământ, personalul
medical, militarii, studenţii etc.). Faptul că este generală, nu înseamnă că norma cuprinde
în structura sa (în ipoteză) toate situaţiile în care s-ar putea afla un subiect, pentru că
situaţiile sunt atipice, iar norma îşi propune să cuprindă situaţiile care se întâmplă de cele
mai multe ori3. Prin urmare, norma juridică prescrie o conduită tipică capabilă să cuprindă
situaţii atipice.
b) este impersonală; norma juridică nu se adresează unor persoane individuale
(concrete), ci unui cerc nedeterminat de persoane. Norma juridică nu-şi pierde caracterul
impersonal prin faptul existenţei unor reglementări care vizează organe unipersonale, spre
exemplu: Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Procurorul General, Ministrul
Justiţiei, Preşedintele Curţii de Conturi etc. Prin reglementările menţionate se are în
vedere funcţia ca atare nu persoana care îndeplineşte la un moment dat funcţia respectivă.
Prin cele două caracteristici, generală şi impersonală, norma juridică se deosebeşte
de un act individual, care este concret şi personal, care individualizează persoana
destinatarului (spre exemplu, autorizaţia de construcţie este un act administrativ,
individual, indică destinatarul, producându-şi efecte numai asupra acestuia, sau,
contractul încheiat între două persoane, este un act juridic individual ale cărui efecte se
produc, în principiu, numai cu privire la părţile contractante)4.
c) este tipică; această caracteristică rezultă din generalitatea normei juridice, din
preocuparea puterii publice (statale) de formare a modelului de conduită - tip - a unui
1 A se vedea, M. Stoica, Introducere în studiul dreptului, Lito A.S.E., Bucureşti, 1975, p. 10.
2 A se vedea, Papinian, 1, 3, 1, Digeste, citat de N. Popa..., op. cit.,p. 132, şi anume „legea este o
dispoziţie generală (lex est communae praeceptum).
3 A se vedea, Iulianus, 3, 1, Digeste, Libro LVIII, digerstorum, 10, citat de N. Popa..., op. cit., p. 132, şi
anume „nici legile, nici senatus - consultele nu pot fi scrise astfel încât să cuprindă toate cazurile care s-ar ivi
vreodată, dar care este suficient ca ele să includă ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori” (necque leges
necque senatus consultaita scribi possunt, ut omnes casus qui quandoque incidetiat comprehendaantur, sed
suficit la quae plerum accidunt continert”).
4 Impersonalitatea normei juridice este pusă în lumină printr-o exprimare concisă de Ulpianus în
Digeste, 3, 1, III ad Sabinum 1, 8, citat de N. Popa..., op. cit., pp. 131-132, „dreptul se rânduieşte nu pentru
fiecare om în parte, ci pentru toţi” (Jura non singulas personas, sed generaliter constituuntur”).
etalon, un model de comportament - în vederea acceptării acesteia în practica relaţiilor
sociale, prin raportare la un interes social legalmente protejat.
d) este obligatorie; norma juridică este o poruncă, un comandament, altfel spus
„forţa legii constă în: a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi”1. Obligativitatea normei
juridice este dictată, în mod exclusiv, de necesitatea asigurării ordinii sociale şi de drept şi
este asigurată prin constrângere exterioară, prin intermediul sancţiunii juridice2.
e) este repetabilă şi are caracter de continuitate3; norma juridică se va aplica
imediat, din momentul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat, până la data de la
care iese din vigoare4;
§ 2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE
Structura logică-juridică a normei care este alcătuită din trei elemente5:

a) ipoteza normei juridice, indică domeniul situaţiilor, al împrejurărilor în care
se aplică norma juridică; ipoteza poate fi determinată, dacă legea însăşi determină
împrejurările în care se aplică norma respectivă, sau nedeterminată (sau relativ-
determinată) dacă împrejurările sunt formulate de o manieră generală; ca principiu,
ipoteza normei juridice este determinată, pentru a nu întâmpina greutăţi în privinţa
transpunerii în viaţă;
b) dispoziţia normei, formează conţinutul acesteia, deoarece poate impune o
anumită conduită, obligă la abţinerea de la săvârşirea unei fapte, permite anumite acţiuni,
toate acestea în cadrul condiţiilor prevăzute de ipoteză. Pe scurt, dispoziţia cuprinde
drepturile şi obligaţiile pe care le au subiectele de drept în cadrul împrejurărilor descrise
de ipoteză.
Dispoziţia, după modul în care este prescrisă, poate fi, determinată sau relativ-
determinată. Dispoziţia poate fi exprimată prin următoarele precizări: „are dreptul”, „are
obligaţia”, „i se impune”, „poate”, „are posibilitatea” etc.
c) sancţiunea prescrie consecinţele nerespectării dispoziţiei. Sancţiunea are rolul de
a descuraja comportarea nelegală, a persoanei, neconformă cu dispoziţia.
După gradul de determinare, sancţiunile pot fi: determinate, relativ-determinate,
alternative, şi cumulative.
După ramura de drept potrivit căreia se aplică, sancţiunile pot fi: civile (pentru
dreptul civil), disciplinare (pentru dreptul muncii), administrative (pentru dreptul
administrativ), penale (pentru dreptul fiscal) etc.
După natura lor, sancţiunile pot privi: patrimoniul (patrimoniale), drepturile
persoanei (decăderea din drepturi), actele persoanei (nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea),
persoană însăşi (privativă de libertate).
1 A se vedea, Modestinus, Digeste 3, Libro I regulorum 1, 7, citat de N. Popa..., op. cit., p. 131.
2 „Niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă”, (Sofocle, citat de
N. Popa..., op. cit., p. 135.
3 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 27.
4 A se vedea, N. Popa..., op. cit., p. 135.
5 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 28; N. Popa..., op. cit., p. 138.
3. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE
Clasificarea normelor juridice se face după mai multe criterii:

a) După obiectul de reglementare juridică şi al metodelor de reglementare
specifice fiecărei ramuri de drept în parte, distingem atâtea tipuri de norme câte ramuri de
drept există în sistemul dreptului, şi anume: de drept constituţional, de drept civil, de
drept comercial, de dreptul muncii, de drept administrativ, de drept penal etc.
b) Potrivit forţei juridice a actului normativ care este determinată de natura şi locul
organului de drept de la care provine respectiva normă, avem norme juridice cuprinse în1:
- legi, atunci când actul normativ este elaborat de Parlament. În sistemul actelor
normative legea are forţa juridică supremă.
- în decrete, în hotărâri guvernamentale sau ordonanţe.
Decretul este emis de Preşedintele României în câteva domenii (situaţii) stabilite
prin Constituţie (spre exemplu, instituirea stării de asediu sau a stării de necesitate).
Hotărârea Guvernului se adoptă în vederea executării legilor.
Ordonanţa (denumită şi simplă) şi Ordonanţa de urgenţă se adoptă de către
Guvern şi au aprobarea Parlamentului (anterioară sub forma unei legi de abilitare a
Executivului pe perioada vacanţei parlamentare, în cazul ordonanţei sau ulterior, în cazul
ordonanţei de urgenţă). Ordinele, regulamentele, instrucţiunile, circularele emise de
miniştri, de Guvernatorul Băncii Naţionale, de Preşedintele Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare etc., vizează, de regulă, domenii relativ restrânse şi au ca scop
executarea legilor.
- deciziile emise de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene
şi locale) reglementează, în limitele legii şi ale hotărârilor de guvern, probleme diverse,
specifice razei teritoriale respective (judeţ, comună, oraş).
c) După modul de cuprindere a elementelor de structură ale normei juridice,
normele juridice se împart în: complete (sau determinate) şi incomplete (sau nede-
terminate). Normele complete cuprind, în conţinutul lor (ce corespunde articolului din
actul normativ în care sunt publicate) toate elementele de structură (ipoteză, dispoziţie,
sancţiune).
Un act normativ, însă este elaborat ţinând seama de corelaţiile cu alte acte
normative, reglementare care face trimitere sau se completează cu alte reglementări din
acelaşi act normativ sau din alte acte normative, făcând loc unei interpretări sistematice.
Această normă (exprimată într-un act normativ) se consideră incompletă sau
nedeterminată. Normele incomplete se clasifică, la rândul lor, în norme de trimitere şi
norme în alb.
Normele de trimitere se completează cu norme în vigoare (existente în acelaşi act
normativ sau în alte acte normative).
Normele în alb urmează a fi întregite cu dispoziţii din acte normative ce urmează să
intre în vigoare.
d) După sfera de aplicare normele juridice se împart în norme generale, speciale şi
de excepţie. Normele generale se aplică tuturor relaţiilor sociale dintr-un domeniu sau
dintr-o ramură de drept. Au, prin urmare, cea mai largă sferă de aplicabilitate.
1 A se vedea, N. Popa..., op. cit., p. 144; B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 30.
Din această perspectivă normele generale dintr-o ramură formează dreptul comun
pentru o întreagă sferă de reglementare, ce cuprinde mai multe ramuri de drept. În acest
sens, art. 2 Cod civil prevede „prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care
constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul
dispoziţiilor sale” pentru ca art. 3 să precizeze în cuprinsul titlului său „aplicarea generală
a codului civil”.
Normele speciale se aplică unei sfere mai restrânse de relaţii sociale din cadrul unui
domeniu sau ramuri de drept. În acest sens, Codul civil precizează că „Normele speciale,
restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau prevăd sancţiuni civile, acestea se aplică numai
în cazurile expres prevăzute de lege. Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri [art.
11]”.
Prin urmare, normele speciale derogă de la normele generale ale dreptului comun
(specialia generalibus derogant).
Spre exemplu, Codul civil prevede că dispoziţiile capitolului VII (Titlul IX)
constituie dreptul comun în materia societăţilor [art. 1887 alin. (1)]. După forma lor,
societăţile pot fi: simple, în participaţiune, în nume colectiv, în comandită simplă, cu
răspundere limitată, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni, cooperative, alte tipuri de
societate anume reglementate de lege [art. 1887 alin. (2) Cod civil]. Potrivit art. 1887
alin. (2), legea însă poate reglementa în afară de cele prevăzute de Codul civil (la art.
1888) şi alte tipuri de societăţi, după forma juridică, natura şi obiectul de activitate. În
acest sens, exemplificăm Legea nr. 31/1990, care este lege specială prin raportare la
Codul civil în materia societăţilor. Aceasta prevede că, societăţile comerciale pot
îmbrăca următoarea formă juridică: în nume colectiv, în comandită simplă, cu
răspundere limitată, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni (art. 2), deci numai cinci dintre
cele enumerate la art. 1888 Cod civil.
Dacă se pune problema aplicării celor două categorii de norme - generală sau
specială - unor anumite relaţii sociale, se aplică întotdeauna norma specială.
Normele de excepţie completează normele generale sau speciale, respectiv, admit
derogări de la conduita prescrisă de acestea. Normele de excepţie, ca şi normele speciale,
sunt de strictă interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis) şi aplicare,
deci nu pot fi extinse prin interpretare. Spre exemplu, activitatea de asigurare în România
poate fi exercitată, potrivit Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi
supravegherea asigurărilor, numai de către societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi mutuale,
din cadrul societăţilor enumerate de Codul civil şi Legea nr. 31/1990)
e) După caracterul conduitei prescrise normele sunt:
1. imperative, care exclud orice derogare (abatere), trebuie aplicate întocmai, deci
ele impun o anumită conduită de urmat; acestea se împart la rândul lor în:
 onerative, care obligă expres o anumită acţiune (conduită);
 prohibitive, care obligă la abţinerea de la o anumită acţiune, care interzic
săvârşirea unor acţiuni (sunt prin excelenţă norme de drept penal);
Nerespectarea normelor onerative şi prohibitive atrage după sine aplicarea unor
sancţiuni.
2. dispozitive, sunt acele norme a căror aplicare este lăsată la aprecierea (dispoziţia)
subiectului. Deci, subiectul îşi hotărăşte propria conduită, din mai multe. Aceste norme
sunt la rândul lor:
 permisive (de împuternicire), care prevăd anumite drepturi în beneficiul
persoanelor fizice sau juridice. Deci nici nu obligă, nici nu interzic săvârşirea unei
acţiuni.
 supletive, care permit subiectelor să-şi aleagă singure conduita de urmat, şi
numai dacă acestea nu şi-au determinat singure conduita se va aplica dispoziţia normei.
Prin urmare normele supletive înlocuiesc (suplinesc) manifestarea de voinţă a părţilor,
reglementând conduita lor numai în subsidiar.
Cele mai multe norme de acest fel le întâlnim în dreptul civil, unde se aplică cu precădere
principiul „forţei obligatorii a contractului între părţi” potrivit căruia „contractul valabil
încheiat are putere de lege între părţile contractante” [art. 1270 alin. (1) Cod civil].
O categorie aparte de norme, o formează normele de recomandare. Aceste norme
se utilizează cu prilejul reglementării unor probleme de interes general ale activităţii
organizaţiilor cooperatiste sau persoanelor juridice fără scop patrimonial, cărora li se
recomandă să adopte reglementări asemănătoare celor din domeniul autorităţilor publice,
societăţilor comerciale cu capital de stat, mixt sau privat1.
f) Sistemul normelor juridice cunoaşte o categorie de norme juridice considerată
aparte, denumite norme organizatorice2. Aceste norme se referă la organizarea
instituţiilor şi a organismelor sociale, şi prevăd în conţinutul lor: modul de înfiinţare,
scopurile, competenţele, relaţiile cu alte instituţii etc.3. Aceste norme reprezintă cadrul
legal de organizare şi funcţionare a instituţiilor şi organismelor sociale.
g) Ştiinţa dreptului face deosebire între normele juridice şi cele tehnice.
Normele tehnice sunt reguli de conduită care prescriu modul de utilizare a
mijloacelor de producţie prin raportare la forţele naturii, în concordanţă cu legi şi procese
obiective. Uneori acestea dobândesc valoare juridică. Spre exemplu, încălcarea unor
norme de protecţie a muncii, care este urmată de consecinţe grave (pierderi de vieţi
omeneşti sau prejudicii patrimoniale grave). Prin urmare, raportul iniţial tehnic, devine
un raport juridic.
1 A se vedea pentru detalii, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op. cit., p. 29; şi

http://facultate.regielive.ro/cursuri/drept-civil/clasificarea-normelor-juridice-6472.html.
2 A se vedea, E. Speranţia, Introducere în filozofia dreptului, Cluj, 1940, p. 329, citat de N. Popa, Teoria
generală a dreptului, ed. a III a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 133.
3 Idem.
CAPITOLUL III
Aplicarea/acţiunea normei juridice
Normele juridice sunt elaborate pentru a fi aplicate. În acest sens norma juridică se
aplică sau acţionează concomitent: într-o anumită perioadă de timp, pe un anumit
teritoriu (spaţiu) şi asupra persoanelor.
§ 1. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN TIMP1
Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de trei momente: intrarea în

vigoare, acţiunea şi ieşirea din vigoare a normei juridice.
 Normele juridice intră în vigoare după cum urmează:
- legile intră în vigoare la trei zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial al
României, Partea I, dacă nu se prevede o altă dată (art. 78 din Constituţia României,
revizuită);
- ordonanţele emise de Guvern în temeiul unei legi speciale de abilitare intră în
vigoare la trei zile de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României sau la o dată
ulterioară precizată în conţinutul lor;
Termenul de trei zile atât pentru intrarea în vigoare a legilor, cât şi a ordonanţelor
emise de Guvern se calculează pe zile calendaristice (nu pe zile libere, ca termenele
procedurale) începând cu data publicării în Monitorul Oficial şi expiră la orele 24 ale
celei de-a treia zi de la publicare.
- ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării lor în
Monitorul Oficial, Partea I, cu condiţia să fie depuse în prealabil la acea Cameră a
Parlamentului competentă să fie sesizată, dacă cuprinsul ordonanţelor nu prevede o dată
ulterioară;
- celelalte acte normative adoptate de Parlament, actele administrative cu caracter
normativ ale autorităţilor administrative autonome, inclusiv, ordinele, instrucţiunile şi alte
acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate intră în
vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, dacă în textul lor nu se prevede o dată
ulterioară2.
 De la data intrării în vigoare norma juridică începe să se aplice, cu alte cuvinte,
devine activă3.
Acţiunea normei juridice este guvernată de principiul neretroactivităţii, potrivit
căruia norma juridică este activă, respectiv, se aplică numai pentru viitor, din momentul
intrării în vigoare până la data ieşirii din vigoare. Principiul neretroactivităţii este
prevăzut expres în următoarele dispoziţii normative:
- în Constituţie, potrivit art. 15 „Legea dispune numai pentru viitor (...)”;
1 A se vedea, N. Popa, op. cit., p. 134; I. Vida, Acţiunea normei juridice în timp, în Dreptul nr. 12/2004.
2 A se vedea, art. 101, din Legea nr. 189/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă.
3 Pentru detalii, a se vedea, N. Popa, op. cit., p. 134.
- în Codul civil, în art. 6 - cu referire la legea civilă - se precizează „Legea civilă este
aplicabilă cât timp este în vigoare. Ea nu are putere retroactivă” per a contrario, se
aplică pentru viitor.
- în Codul penal, art. 11 prevede că legea penală nu se aplică faptelor care, la data
când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.
De asemenea, norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor [art. 9
alin. (2) Cod civil], contrar doctrinei unanim acceptată până la intrarea în vigoare a
actualului Cod civil, potrivit căreia, normele interpretative care interpretează norme ce
sunt deja în vigoare, fac corp comun cu normele juridice interpretate, şi prin urmare
retroactivează;
Principiul neretroactivităţii comportă următoarele excepţii:
- retroactivitatea normelor juridice, potrivit căreia, normele juridice se aplică şi
asupra raporturilor născute înaintea intrării sale în vigoare. Art. 15 din Constituţie
prevede neretroactivitatea legii, ca regulă (Legea dispune numai pentru viitor), dar, cu
excepţia legii penale mai favorabile (mai blânde) sau contravenţionale mai favorabile,
care retroactivează. În acest caz, Codul penal prevede retroactivitatea normei penale,
dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei intervin mai
multe reglementări, se va aplica norma care stabileşte un regim sancţionator mai
favorabil [art. 13 alin. (1)].
De asemenea, normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte
retroactivează, şi anume „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche,
dacă nu sunt prevăzute de legea nouă” (art. 12 Cod penal).
- ultraactivitatea normei juridice, presupune că o normă juridică îşi extinde efectele
după ieşirea ei din vigoare; spre exemplu, în dreptul penal, dacă legea veche pe timpul
căreia s-a produs infracţiunea prevede o sancţiune mai blândă decât legea nouă, potrivit
regulii legii mai favorabile, se aplică legea veche, care-şi produce efecte după ieşirea ei
din vigoare. Ultraactivitatea se aplică la situaţii determinate, precizate de legea nouă în
mod expres, fiind o excepţie.
Un exemplu de ultraactivitate a normei juridice este Legea nr. 7/1996 privind
cadastrul şi publicitatea imobiliară, care prevedea1, că deşi legea nouă intră în vigoare la
90 de zile de la publicare, unele dispoziţii vor ieşi din vigoare treptat şi progresiv, după
90 de zile - deci continuă să-şi producă efectele şi după abrogare - în raport de data
finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară la nivelul judeţului
[art. 72 alin. (2) şi (3)].
Cu privire la ultraactivitate Curtea constituţională a precizat că o lege posterioară
nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare. Legea nouă poate
modifica, suprima sau înlocui acest drept cu un alt drept care se naşte prin legea nouă2.
 Norma juridică se aplică până când iese din vigoare. Un act normativ iese din
vigoare prin abrogarea sa de un alt act normativ de acelaşi grad sau de un grad superior.
Elaborarea normelor juridice este determinată de anumite condiţii sociale, economice,
politice, culturale, prin urmare, schimbarea acestora trebuie să se reflecte şi în normele de
drept.
1 În prezent Legea nr. 7/1996 este abrogată prin Codul civil (Legea nr. 287/2009) Titlul VII din Cartea a
III-a, intitulat „Cartea funciară” art. 858 - 875.

2 A se vedea, N. Popa, M.C. Eremia, D.M. Dragnea, Teoria generală a dreptului. Sinteze de seminar,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 128.

Normele juridice încetează să se aplice prin trei modalităţi: ajungerea la termen,
desuetudinea şi abrogarea.
Ajungerea la termen, ca mod de ieşire din vigoare, este specifică aşa-numitelor legi
temporare1 pentru care se prevede un termen de ieşire din vigoare2 (spre exemplu un act
normativ de indexare a salariilor pe o anumită perioadă3) sau acte normative care au fost
edictate pentru cauze excepţionale (denumite stări de necesitate, calamităţi), ajungerea la
termen pentru acest din urmă caz este încetarea cauzei respective (de necesitate).
Desuetudinea este un mod de ieşire din vigoare a unei norme juridice, considerată
perimată sau învechită, datorită:
- schimbărilor radicale ale condiţiilor social-economice şi politice care au determinat
edictarea ei, spre exemplu, în cazul unei revoluţii care a determinat schimbarea orânduirii
sociale;
- neaplicării ei o perioadă mai lungă de timp, în care s-au schimbat condiţiile
economico-sociale, relaţiile sociale ce au format obiectul său de reglementare4.
Abrogarea este principala modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice, şi este
determinată de intrarea în vigoare a altei norme juridice, noi.
Abrogarea este expresă şi tacită. Abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.
Abrogarea expresă directă arată în actul normativ nou legea anterioară sau ce
articol anterior se abrogă, nominalizează deci, legea, capitolele sau articolele dintr-o lege
care se abrogă.
Se foloseşte următoarea formulare: la data intrării în vigoare a prezentei legi (decret,
hotărâre etc.) se abrogă legea (decretul hotărârea) cu nr. (...) indicându-se anul apariţiei.
Abrogarea expresă indirectă specifică faptul că normele juridice contrare (care sunt
anterioare) actului normativ nou se abrogă. În acest sens se utilizează următoarea
formulare: „pe data intrării în vigoare a prezentului act normativ se abrogă orice
dispoziţie legală contrară”. Abrogarea tacită sau implicită rezultă din faptul că actul
normativ nou cuprinde o reglementare diferită de actul normativ anterior. Se înţelege
astfel că, legiuitorul a dorit, tacit, să scoată din vigoare vechea reglementare.
§ 2. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN SPAŢIU
Ca principiu, normele juridice se aplică pe teritoriul unui stat.

Acţiunea normei juridice în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii. Prin
urmare, legile statului român se aplică pe teritoriul României cu excluderea acţiunii
legilor altor state. Acest principiu este consacrat de legea română în:
- Codul civil, care consacră teritorialitatea legii civile astfel: „Actele normative
adoptate de organele, de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg
1 Clasificarea în legi permanente şi legi temporare se poate utiliza doar din perspectivă teoretică
(didactică), deoarece, în sensul strict al cuvântului, nu există legi permanente; a se vedea, B. Ştefănescu, R.
Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 33;
2 Fiind suficientă scurgerea perioadei de timp pentru care au fost adoptate.
3 Idem. Spre exemplu, o normă juridică cu termen este Decretul-lege nr. 60 din 7 februarie 1990, privind
pensionarea cu reducere de vârstă a unor salariaţi, care, în art. 8 prevede: „Prezentul Decret-lege intră în
vigoare la data de 1 martie 1990 şi se aplică pe o durată de 6 luni”.
4 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 33;
teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel. Actele normative adoptate, în
condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai
în raza lor de competenţă teritorială” [art. 7 alin. (1) şi (2)];
- Codul penal (art. 3) care prevede că: „Legea penală se aplică infracţiunilor pe
teritoriul României”. Norma penală defineşte în continuare şi noţiunea de teritoriu pe
baza următoarelor coordonate: a) solul; b) subsolul; c) marea teritorială; d) apele pe care
se stabileşte frontiera de stat (râuri, fluvii); e) coloana de aer aflată deasupra teritoriului1;
Prin utilizarea „ficţiunii juridice” principiul teritorialităţii cunoaşte efecte de extindere
sau efecte extrateritoriale.
Efectul de extindere al noţiunii de teritoriu presupune că „teritoriul României”
cuprinde şi suprafaţa şi spaţiile navelor şi aeronavelor româneşti care au arborat drapelul
naţional. Prin urmare oriunde s-ar afla aeronavele şi navele româneşti la bordul lor se
aplică legea română2. De asemenea, „teritoriul României” cuprinde şi sediile misiunilor
diplomatice şi consulare ale României în alte ţări, precum şi reprezentanţele economice şi
turistice ale statului român deschise pe teritoriul altor state. Efectele de extindere ale
noţiunii de teritoriu sunt prevăzute şi în Codul penal, care prevede „Legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român
sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii
corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau
de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării” [art. 5 alin. (1)].
Efectul de extindere al noţiunii de teritoriu este prevăzut şi de Codul civil, astfel
„starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională,
dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel [art. 2572 alin. (1) Cod civil]. Aceasta
înseamnă că, persoana română aflată în străinătate rămâne supusă legii române. Potrivit
legii române legea personală este legea cetăţeniei.
De asemenea, în practica internaţională, în vederea reglementării aplicării extra-
teritoriale a normelor juridice, se încheie convenţii multilaterale, spre exemplu, în materia
vânzării internaţionale de bunuri3.
Există situaţii în care principiul teritorialităţii cunoaşte efecte de restrângere.
Spre exemplu, legea naţională nu se aplică pe teritoriul statului respectiv asupra unor
persoane străine şi asupra bunurilor lor4. Astfel, personalul diplomatic al unei misiuni
diplomatice se bucură de imunitate diplomatică, respectiv, de un sistem de drepturi şi
privilegii, ceea ce înseamnă că acesta nu intră sub incidenţa normelor juridice naţionale5.
Acţiunea normei juridice în spaţiu cunoaşte două aspecte, intern şi internaţional.
Aspectul intern se referă la faptul că norma juridică se aplică raporturilor juridice
care se nasc, se modifică şi se sting pe teritoriul României, indiferent că normele
respective au vocaţia aplicării pe întreg teritoriu ţării sau în limitele teritoriale ale unui
judeţ, municipiu, oraş, comună.
1 A se vedea, N. Popa, M.C. Eremia, D. M. Dragnea, op. cit., p. 130. Teritoriul cuprinde: solul, subsolul,
apele interioare, marea teritorială, fluviile ce stabilesc frontiera (firul apei), coloana de aer cuprinsă între
aceste limite, suprafaţa navelor şi a aeronavelor române (care deşi nu fac parte din teritoriu, pe ele se aplică
norma naţională), a se vedea, N. Popa, op. cit., p. 142
2 Idem.
4 Idem.
5 Pentru detalii a se vedea, N. Popa, op. cit., p. 143, 144 şi autorii citaţi acolo.
Aspectul intern este exemplificat de dispoziţiile Codului civil care prevăd: „Actele
normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg
teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel.
Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile
administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială”
[art. 7 alin. (1) şi (2)].
Aspectul internaţional, este pus în lumină de prezenţa unui element străin (de
extraneitate) care priveşte unul dintre elementele de structură ale raportului juridic (fie
persoanele, fie conţinutul sau obiectul).
Astfel că, pe teritoriul unui stat se pot naşte şi conflicte de legi, determinate de
extinderea raporturilor civile şi comerciale pe plan internaţional, datorită prezenţei
elementului de extraneitate. Acest fapt a condus la întâlnirea mai multor reglementări
naţionale din state diferite dând naştere la conflicte de legi. Conflictele de legi sunt
rezolvate de normele conflictuale ce intră în obiectul de studiu al ramurii de drept
internaţional privat. Conflictele de legi se nasc din raporturi de drept privat cu element
străin - de extraneitate1 (spre exemplu, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este
situat în străinătate, sau executarea unui contract se realizează pe un teritoriu străin faţă
de locul încheierii contractului, sau una dintre părţile contractante este de altă cetăţenie,
decât cealaltă etc.).
Dintre normele conflictuale care rezolvă conflicte de legi, exemplificăm: lex fori
(legea instanţei), lex loci actus (legea locului în care s-a încheiat contractul) lex
personalis (legea personală) les rei sitae (legea locului unde se află bunul) etc.2
Pentru raporturile juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile
aplicabile, care înseamnă şi rezolvarea conflictului de legi în spaţiu, se face ţinându-se
seama de normele de drept internaţional privat. Acestea sunt cuprinse în Cartea VII din
Codul civil, potrivit art. 8 Cod civil.
§ 3. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ASUPRA

PERSOANELOR
Dreptul este o ştiinţă socială prin urmare, normele juridice, ca set de reguli de
conduită, au ca destinatari persoanele, fizice sau juridice, după caz.
Principiul care guvernează aplicarea normei juridice asupra persoanelor este
principiul personalităţii, care presupune că „legea elaborată de puterea se stat se aplică
tuturor persoanelor ce se află în relaţie politico-juridică cu statul ori care dispun de un
anumit statut juridic acordat de stat”3.
De asemenea, aplicarea normelor juridice asupra persoanelor are la bază principiul
egalităţii în drepturi în faţa legii. Astfel, „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi
libertăţile consacrate de Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”
(art. 1 din Constituţie). Sau, referitor la egalitatea în faţa legii civile, exemplificăm:
1 Elementul de extraneitate reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură
cu două sau mai multe sisteme de drept, a se vedea, http://ro.wikipedia.org/wiki/Element_de_extraneitate,
citat din I. Macovei, Drept internaţional privat, ed. a II-a, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2001.
2 A se vedea, I. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Academiei, Bucureşti, 1991, p. 234.
3 A se vedea, N. Popa, M.C. Eremia, D.M. Dragnea, op. cit., p. 131.
Normele juridice se aplică în mod egal asupra tuturor cetăţenilor fără deosebire de rasă,
culoare, naţionalitate, de origine etnică, de limbă, religie, vârstă, sex sau orientare
sexuală, opinie, convingeri personale, de apartenenţă politică, sindicală, la o categorie
socială ori la o categorie defavorizată, avere, origine socială, grad de cultură (art. 30 Cod
civil).
Dar actele normative pot viza diferite categorii de cetăţeni: avocaţi, magistraţi, notari,
funcţionari publici, cadre didactice, medici, farmacişti, etc.
Sintetizând, şi exemplificând, normele juridice din dreptul privat (dreptul civil şi
dreptul comercial) pot fi împărţite în trei categorii, din punctul de vedere al sferei
subiectelor la care se aplică:
 legi cu vocaţie generală de aplicare, care privesc atât persoanele fizice cât şi
persoanele juridice, spre exemplu, Codul civil.
 legile civile cu vocaţie specială de aplicare, adică au ca destinatari:
- numai persoanele fizice, spre exemplu, O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea
activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale (corespunzând profesioniştilor comercianţi persoane fizice);
- numai persoanele juridice, spre exemplu, Legea nr. 31/1991, republicată şi
modificată, privind societăţile comerciale (corespunzând profesioniştilor comercianţi
persoane juridice).
Aplicarea normei juridice asupra persoanelor se referă şi la regimul juridic al
străinilor1, care cunoaşte trei forme de reglementare2: regimul naţional, regimul special,
clauza naţiunii celei mai favorizate:
- potrivit regimului naţional se recunoaşte străinilor aceleaşi drepturi de care se
bucură proprii săi cetăţeni;
- prin regimul special, se acordă străinilor unele drepturi, prevăzute în acorduri
internaţionale sau în legislaţii naţionale;
Clauza naţiunii celei mai favorizate constă, spre exemplu, în aceea că un stat
acordă cetăţenilor din statul A un tratament la fel de avantajos ca acela oferit cetăţenilor
unui stat B, considerat favorizat. Clauza are ca temei juridic o convenţie între părţi3.
1 A se vedea, G. Moca, Drept internaţional public, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1989, p. 215.
2 Pentru detalii a se vedea, N. Popa, op. cit., p. 143, 144 şi autorii citaţi acolo.
3 Idem.
CAPITOLUL IV
Izvoarele dreptului. Izvoarele dreptului afacerilor
§ 1. SENSURILE EXPRESIEI „IZVOR DE DREPT”
Expresia „izvor de drept” are, în principiu două sensuri, material şi formal.

În sens material, prin izvor de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă
care au determinat apariţia normelor juridice, prin acţiunea legiuitorului (deoarece din
necesităţile practice se naşte obiceiul juridic).
În sens formal, izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a normelor
juridice, respectiv, actele normative, legile.
După modul în care sunt exprimate, izvoarele de drept sunt scrise (actul normativ,
legea) şi nescrise (obiceiul juridic).
§ 2. IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI
 În sens strict, izvoarele formale ale dreptului sunt actele normative, respectiv
legile. Prin lege se înţelege, în sens strict, actul normativ adoptat de Parlament, şi în
sens larg, toate actele normative (decrete, hotărâri, ordonanţe, ordine, instrucţiuni,
regulamente, circulare, decizii).
Sunt izvoare de drept:
- legea, adoptată de Parlament (organul puterii legiuitoare). Legea este
fundamentală, respectiv, Constituţia (reglementează procedura legiferării). De
asemenea, Parlamentul adoptă legi constituţionale (sunt cele de revizuire a Constituţiei).
De asemenea, legile sunt: organice (reglementează anumite domenii prevăzute în
Constituţie1 şi legi ordinare2 (art. 73 din Constituţie);
- decretul este emis de preşedintele României (art. 100 din Constituţie) în câteva
situaţii prevăzute de Constituţie3;
- hotărârile şi ordonanţele sunt adoptate de Guvern (organul puterii executive).
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul
unei legi speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute de acestea (art. 108 din
Constituţie)4. Guvernul poate adopta şi ordonanţe de urgenţă în situaţii extraordinare a
căror reglementare nu poate fi amânată [art. 115 alin. (5) din Constituţie];
- ordinele, instrucţiunile, regulamentele, circularele emise de miniştri, de
Guvernatorul Băncii Naţionale, Preşedintele Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare
1 Domeniile sunt prevăzute de art. 73 alin. (3), din Constituţia României. Legile organice se adoptă cu
votul majorităţii membrilor fiecărei Camere [art. 76 alin. (1) din Constituţie].
2 Legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră [art. 76 alin. (2)
din Constituţie].
3 Situaţiile sunt prevăzute de art. 91 alin. (1) şi (2), art. 92 alin. (2) şi (3), art. 93 alin. (1) art. 94 lit. a),
b), c), din Constituţie

4 Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în
domeniul care nu fac obiectul legilor organice [art. 115 alin. (1) din Constituţie]. Legea de abilitare stabileşte
domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.
(C.N.V.M.), Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) au în vedere
domenii relativ restrânse şi au ca scop executarea legilor;
- deciziile emise de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene şi
locale) reglementează, potrivit legii şi hotărârilor de Guvern, problemele specifice unităţii
administrativ-teritoriale respective (judeţ, oraş, comună)1;
- contractul normativ2; contractul, ca atare, este un act juridic individual, în sensul
că el stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate; contractul normativ, însă
nu vizează drepturile şi obligaţiile unor subiecte determinate (cum este cazul părţilor
raportului juridic, respectiv, vânzător-cumpărător, locator-locatar etc.), ci are în vedere
reglementări cu caracter general. Astfel, în domeniul raporturilor de muncă (în ramura
dreptului muncii şi al securităţii sociale) contractul normativ este izvor de drept sub forma
contractelor colective de muncă, care reglementează condiţiile generale ale organizării
procesului muncii şi în temeiul cărora sunt încheiate, ulterior, contracte individuale de
muncă. În acest sens art. 41 alin. (5) din Constituţie prevede „dreptul la negocieri
colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt
garantate”.
- deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al
României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor (art. 147 din
Constituţie); Curtea Constituţională este organ distinct de instanţele judecătoreşti având
competenţa de a verifica dacă un anumit text de lege este conform cu prevederile
Constituţiei. Curtea Constituţională nu este competentă să emită norme juridice, dar
hotărârile sale pot decide ca o normă juridică să nu se mai aplice, deoarece nu este
constituţională.
- prevederile tratatelor de instituire a Uniunii Europene, precum şi celelalte
reglementări ale Uniunii cu caracter obligatoriu (regulamente, directive, decizii) au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor
actului de aderare [art. 148 alin. (2) din Constituţie].
 În dreptul nostru nu constituie izvoare de drept: obiceiul juridic (cutuma),
jurisprudenţa judiciară sau practica judecătorească (precedentul judiciar), doctrina
(literatura juridică).
Obiceiul juridic este format dintr-un ansamblu de reguli rezultate din experienţa de
viaţă a unei comunităţi, din repetarea unor practici. Aceste reguli cutumiare devin norme
juridice numai prin recunoaşterea lor expresă prin lege. Ramurile dreptului muncii, ale
dreptului penal3 sau ale dreptului administrativ etc., nu cuprind referiri la obicei. În
dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional public4 cutuma constituie în anumite
cazuri, prevăzute de lege5, după cum vom vedea într-o secţiune ulterioară, izvor de drept.
Jurisprudenţa judiciară sau practica judecătorească. Precedentul judiciar.
Jurisprudenţa sau practica judecătorească reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti
1A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 30;

2 A se vedea, N. Popa, op. cit., pp. 161 şi 162.
3 Spre exemplu, în dreptul penal se aplică principiul legalităţii pedepsei şi al incriminării (nulla poena
sine lege şi nullum crimen sine lege) adică, izvor al dreptului penal este întotdeauna legea scrisă.
4 Statutul Curţii internaţionale de Justiţie menţionează expres cutuma ca „dovada unei practici generale,
acceptate ca drept” , a se vedea, N. Popa, op. cit., p. 154; A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept
internaţional contemporan, Ed. All Beck, ed. a II a, Bucureşti, 2000, pp. 49 - 52.
pronunţate de instanţele de toate gradele1. Rolul jurisprudenţei este de a interpreta şi
aplica legea la cazuri concrete2, prin urmare, nu este creatoare de norme juridice.
Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile din proces, potrivit principiului
relativităţii, pe când izvorul de drept reprezintă o normă generală, opozabilă erga omnes
(tuturor). Deci, nu este izvor de drept. Cu toate acestea, în practică, se constată că
instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de
lege3. Precedentul judiciar reprezintă o decizie a judecătorului pronunţată anterior într-o
cauză analogă. Fără a fi doar sursă de interpretare, decizia judecătorului devine astfel
sursă creatoare de drept. „În măsura în care o decizie anterioară interpretează dreptul
existent, această interpretare se impune în cauzele suficient de asemănătoare”4.
O situaţie specială este reprezentată de hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie în procedura recursului în interesul legii, în cadrul cărei proceduri hotărârile au
efect general. Dacă instanţele judecătoreşti pronunţă soluţii diferite referitoare la aceleaşi
probleme de drept, Înalta Curte (...) poate „impune alegerea unei soluţii şi unificarea,
pentru viitor, a soluţiilor care vor fi pronunţate”5. Prin această procedură Înalta Curte (...)
asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către diversele instanţe judecătoreşti.
Doctrina, sau literatura juridică, reprezintă interpretările şi analizele pe care
specialiştii în drept le dau fenomenului juridic. Doctrina nu este izvor de drept, dar
această teorie juridică sprijină legiuitorul în procesul de creare a normelor juridice şi
judecătorul în procesul de aplicare a acestora.
§ 3. SISTEMATIZAREA ACTELOR NORMATIVE 6
Sistematizarea înseamnă simplificarea, reducerea şi concentrarea reglementărilor.

Formele de sistematizare sunt: încorporarea şi codificarea.
Încorporarea, considerată formă inferioară de sistematizare, presupune aşezarea
actelor normative după anumite criterii: cronologie, ordine alfabetică, pe ramuri, pe
instituţii etc. Spre exemplu, încorporarea conduce la alcătuirea de colecţii de legi, de
decrete, de hotărâri publicate periodic etc., sau la alcătuirea de culegeri de acte normative
sau de îndrumare legislative, efectuate de persoane particulare de specialitate juridică.
Codificarea este forma superioară de sistematizare, deoarece organizează normele
juridice care aparţin aceleiaşi ramuri într-un act normativ, cu forţă juridică de lege, cod.
Codul reflectă patru grupe de factori: politici, economici, ideali şi juridici7. Codul, ca
rezultat al acţiunii de sistematizare superioară, trebuie să îndeplinească condiţii de:
claritate, precizie, integralitate în expunere, logică etc. Eforturile speciale acţiunii de
1 Instanţele judecătoreşti în ordine ierarhică crescătoare sunt: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (este instanţa cu cel mai înalt rang în sistemul judiciar român).
2 A se vedea pentru detalii, N. Popa, op. cit., pp. 156- 161.
3 Idem.
4 Ibidem, cu referire la H. Brun, G. Trembleay, Droit constitutionnel, Cowansville (Quebec), 1990, p. 24.
5 A se vedea, C. Leaua, Dreptul afacerilor. Noţiuni generale de drept privat, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 13.

6 A se vedea pentru detalii, N. Popa, op. cit., pp. 182-186.
7 A se vedea, A.C. Angelesco, La technique legislative en matière de codification civile, Bochard, Paris,
1930, p. 96, citat de N. Popa, op. cit., p. 182.

codificare au determinat elaborarea codurilor civil: muncii, penal, fiscal, procesual civil
etc.
§ 4. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR
Sunt avute în vedere izvoarele formale ale dreptului afacerilor. Acestea sunt
materializate în actele normative (legile, în sens larg) ce reglementează raporturile
juridice în care o parte are calitatea de profesionist, fie comerciant, fie necomerciant.
Raporturile juridice respective sunt de drept civil, de drept comercial, de dreptul
muncii, de drept administrativ, de drept fiscal, de drept penal.
Izvoarele dreptului afacerilor sunt:
1. Constituţia, deoarece este reglementarea de bază în privinţa organizării social -
economice a ţării, a formelor de proprietate, a economiei de piaţă, a liberei iniţiative şi
concurenţe, a libertăţii comerţului, a concurenţei loiale, a drepturilor şi obligaţiilor
cetăţenilor etc. Dispoziţiile legale corespunzătoare acestor domenii, dezvoltate prin
legislaţie specială, formează cadrul legal de bază pentru dreptul afacerilor.
2. Codul civil român1, deoarece în art. 3 se precizează expres aplicarea generală a
acestuia cu privire la „raporturile dintre profesionişti şi la raporturile dintre aceştia şi
orice alte subiecte de drept civil”.
Din categoria codurilor, menţionăm: Codul muncii, Codul fiscal, Codul vamal,
Codul consumului, Codul penal în măsura în care raporturile juridice specifice acestor
ramuri au în vedere profesioniştii (comercianţi sau necomercianţi).
3. Legile, în sensul larg al termenului, reprezintă sfera cea mai cuprinzătoare -
supusă unui proces de modificare permanentă - prin care se reglementează raporturile
juridice de afaceri.
Fără a le cuprinde în totalitate, exemplificăm, legi, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă,
hotărâri de guvern, regulamente, circulare - izvoare de dreptul afacerilor: Legea nr.
31/1990 privind societăţile, republicată şi modificată2; Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului, republicată şi modificată3; Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenței și de insolvență, modificată4; Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
1 Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009. Noul Cod civil a fost republicat în
M. Of. nr. 505/2011 aplicabil din 1 octombrie 2011. În prezent Noul Cod civil este actualizat prin Legea nr.
60/2012 privind aprobarea O.U.G nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 255/2012.
2 Ulterior a fost modificată.
3 Ulterior a fost modificată.
4Legea nr. 85/2014 publicată în M. Of. Partea I nr. 466/2014, a fost actualizata prin
Legea 312/2015 privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de
investiții, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul
financiar (M.Of. 920 din 11.12.2015)
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, modificată1; Legea nr.
335/2007 privind camerele de comerţ şi industrie, modificată şi completată2; Legea nr.
217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de
întreprindere, republicată3; O.U.G. nr 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de
către persoanele fizice autorizate, întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale,
modificată4;
 Uzanţele potrivit Codului civil, înseamnă obiceiul locului şi uzurile
profesionale (denumite, anterior intrării în vigoare a Codului civil actual, uzuri
comerciale5). Calitatea de izvor de drept a uzanţelor este însă o situaţie de excepţie,
deoarece6:
- se face apel la acestea numai în subsidiar, şi anume „în cazurile neprevăzute de
lege”.
- „în materiile reglementate prin lege, uzanţele produc efecte numai în măsura în
care sunt recunoscute ori admise expres de lege”.
- existenţa, respectiv, cuprinsul unei uzanţe se dovedeşte prin culegerile elabo-
rate de către autorităţile sau instituţiile competente în domeniu care publică astfel
de uzanţe . Potrivit aceluiaşi articol (din Codul civil), publicarea unei uzanţe într-o astfel
de culegere creează prezumţia că aceasta există, până la proba contrară.
 Principiile generale (fundamentale) ale dreptului7, despre care am făcut
referire într-o secţiune anterioară, se aplică astfel în cazurile în care legea nu prevede, se
aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţiile juridice
asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale
dreptului”. Aplicarea principiilor generale ale dreptului, se face în mod subsidiar, după
constatarea că legea nu acoperă situaţia/situaţiile din practică, nu există uzanţe, în
materie, şi nici dispoziţii legale privitoare la situaţii juridice asemănătoare. Ele nu se
regăsesc, ca atare în norme juridice, ci se deduc din sistemul normativ, din practica
instanţelor judecătoreşti şi din doctrina juridică. Din acest motiv, aplicarea acestor
principii a fost denumită în literatura juridică şi analogia dreptului8.
5. Tratatele internaţionale privind drepturile omului sunt izvoare de dreptul
afacerilor, deoarece „în materiile reglementate de Codul civil, dispoziţiile referitoare
la drepturile şi libertăţile persoanelor se vor interpreta şi aplica în concordanţă cu
Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate
la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
1 Publicată în M. Of. nr. 279 din 27 aprilie 2003, modificată prin Legea nr. 144/2007 publicată în M. Of.
nr. 359 din 25 mai 2007 şi aceasta din urmă republicată prin Legea nr. 76/2010, privind înfiinţarea,
funcţionarea şi organizarea Agenţiei Naţionale de Integritate.
2 Publicată în M. Of. nr. 836 din 6 decembrie 2007, modificată şi completată prin Legea nr. 39/2011,
publicată în M. Of. nr. 224 din 31 martie 2011.

3 Publicată în M. Of. nr. 628 din 19 iulie 2005, republicată prin O.G. nr. 48/2006, Publicată în M. Of. nr.
250 din 13 aprilie 2007.

4 Publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008, modificată prin O.U.G. nr. 46/2011, publicată în M.
Of. nr. 350 din 20 ianuarie 2011.

5
Noţiunile nu se acoperă întru totul, pentru că noţiunea de profesionist excede noţiunea de comerciant.
6 A se vedea pentru detalii, T. Bodoaşcă, S. Nour, I. Arghir Cionca, Drept civil. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, pp. 38 şi 39.

7 Principiile generale (fundamentale) ale dreptului sunt: asigurarea bazelor legale de funcţionare a
statului, ca stat de drept, principiul libertăţii şi egalităţii cetăţenilor, principiul responsabilităţii, principiul
echităţii şi al justiţiei.
8 A se vedea, T. Ionaşcu ş. a., Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 53.
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul
cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Codul civil
conţine dispoziţii mai favorabile”. Aceste tratate au calitatea de izvoare, dacă privesc
raporturi juridice care intră în sfera de reglementare a dreptului afacerilor, care se
regăseşte în materiile prevăzute de Codul civil.
6. Dreptul Uniunii Europene. Referirea la dreptul Uniunii Europene ca izvor de
drept civil, respectiv de dreptul afacerilor, se face de art. 4 Cod civil, astfel, „În materiile
reglementate de Codul civil, dreptul Uniunii Europene se aplică în mod prioritar,
indiferent de calitatea sau statutul părţilor”. Dreptul Uniunii, ca izvor de dreptul
afacerilor este reprezentat de:
- dreptul primar sau originar al Uniunii Europene care cuprinde: tratatele
institutive ale Uniunii Europene (Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene1 - T.F.U.E.
şi Tratatul asupra Uniunii Europene - T.U.E.), Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care Uniunea a aderat, Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost
adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, actele de aderare ale noilor state membre;
- dreptul derivat constă în actele adoptate de instituţiile Uniunii Europene; în
principiu, acestea sunt: regulamentul, directiva, decizia, avizul şi recomandarea. Numai
primele trei dintre acestea sunt obligatorii, celelalte două nu au acest caracter.
Regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale şi
este direct aplicabil în fiecare stat membru2. Ca şi o lege naţională regulamentul conţine
prescripţii generale şi impersonale. Acesta produce, automat, fără nicio intervenţie din
partea autorităţilor naţionale, efecte juridice în ordinea juridică internă a statelor membre.
Regulamentul dispune astfel de o putere normativă completă, se adresează direct
subiectelor de drept intern din statele membre; de asemenea, intră în vigoare şi se aplică
simultan pe teritoriul Uniunii. Exemplificăm trei regulamente care sunt izvoare de dreptul
afacerilor: Regulamentul (CEE) nr. 2137 al Consiliului din 25 iulie 1985 privind Grupul
European de Interes Economic, Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8
octombrie 2001 privind statutul societăţii europene, Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 al
Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul societăţii cooperative europene;
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar, cu privire la rezultatul
care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi
mijloacele3. Directiva îndeplineşte o funcţie de apropiere a legislaţiilor naţionale4, de
armonizare a acestora cu dreptul Uniunii, prin transpunerea lor în dreptul intern. Pentru a fi
pusă în aplicare, directiva este supusă unui proces de implementare, în dreptul naţional al
statelor membre, stabilind în cuprinsul acesteia termene cu privire la transpunere. Directiva
„îmbracă” forma unei legi, hotărâri de guvern etc. Statul membru este liber în privinţa
formei şi a mijloacelor pentru atingerea rezultatului prevăzut în conţinutul directivei.
1 Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene şi Tratatul asupra Uniunii Europene au fost semnate la
Lisabona pe 13 decembrie 2007 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009.
2 A se vedea art. 288 alin. (2) T.F.U.E.
4 Consiliul (...) adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale
statelor membre” A se vedea în acest sens, G. Isaac, M. Blanquet, Droit communautaire general, 8ème Éd.
Dalloz, Paris, 2001, p. 144.
Exemplificăm în acest sens că, la nivelul Uniunii Europene, ca şi izvoare ale dreptului
afacerilor, au fost adoptate 12 directive în materia societăţilor comerciale, care
reglementează: constituirea societăţilor comerciale, aporturile, modificările de capital,
fuziunile, contabilitatea etc., toate acestea fiind transpuse în legislaţia naţională.
Decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. În cazul în care indică
destinatarii, decizia este obligatorie pentru aceştia1. Deciziile, ca de altfel toate actele de
drept derivat, se pot adresa, în egală măsură, statelor membre ori persoanelor fizice sau
juridice. Decizia se aseamănă cu actul administrativ individual din dreptul intern, fiind un
act de executare administrativă a dreptului Uniunii, iar dacă prescrie unui stat sau tuturor
statelor membre un obiectiv, parcurge toate etapele de edictare a măsurilor naţionale de
aplicabilitate generală; din această perspectivă se aseamănă cu directiva2.
Avizul şi recomandarea nu sunt obligatorii nici pentru autorul nici pentru
destinatarul lor3, dar, sunt instrumente utile de orientare a legislaţiilor naţionale4 invitând
pe destinatar să adopte o linie de conduită determinată5. Uneori însă, recomandările şi
avizele au caracter obligatoriu când au drept obiect completarea dispoziţiilor dreptului
Uniunii, cu scopul de a asigura acestuia deplina punere în aplicare6 în statele membre.
Spre exemplu, Recomandarea Comisiei 2003/361/CE din 6 mai 2003 referitoare la
definirea microîntreprinderilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii, transpusă în legislaţia
naţională (aceasta are caracteristicile unei directive) în O.G. nr. 27/20067 aprobată prin
Legea nr. 175/20068. Acest act normativ completează Legea nr. 346/2004 privind
stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (ca rezultat al
transpunerii Recomandării Comisiei nr. 96/280/96 cu privire la întreprinderile mici şi
mijlocii, înlocuită prin Recomandarea Comisiei 2003/361/CE).
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii prin hotărârile sale9 deşi, în principiu
nu reprezintă izvor de drept - a condus la crearea unor principii de drept, proprii ordinii
juridice a Uniunii, spre exemplu, principiul priorităţii/supremaţiei dreptului Uniunii10 sau
al efectului direct al acestuia11.

2 A se vedea, G. Isaac, M. Blanquet, op. cit., p. 145.
3A se vedea art. 288 alin. (5) T.F.U.E.
4 CJCE, 1 şi 14/1957, Ste usines a tubes de la Sarre, 10. 12. 1957, Rec. 201.
5 A se vedea, O. Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. a V a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
188 şi op. cit. acolo.

6 CJCE, 322/88, Grimaldi, 13 decembrie 1989, Rec. 4407.
7 Publicată în M. Of. nr. 88 din 31 ianuarie 2006.
8 Publicată în M. Of. nr. 438 din 22 mai 2006. Recomandarea Comisiei 2003/361/CE a înlocuit
Recomandarea.
9 Cu precădere hotărârile propunţate în baza trimiterii preliminarii în faţa CJUE (potrivit art. 267
T.F.U.E., foste 234 TCE, 177 TCEE).

10 A se vedea, hotărârea Costa/ENEL din 15 iulie 1964, E.C.R., 585-594.
11 A se vedea, hotărârea Van Gend en Loos, 05 februarie 1965, aff. 26/62, Rec. 1.
CAPITOLUL V
Interpretarea normelor juridice
§ 1. NOŢIUNEA DE INTERPRETARE
Interpretarea normei juridice este operaţiunea logico-raţională prin care se

explică conţinutul (dispoziţia) şi sensul normelor juridice. Acest proces urmăreşte
încadrarea situaţiilor practice, potrivit împrejurărilor prevăzute de ipoteză, în
dispoziţia normei.
§ 2. CLASIFICAREA INTERPRETĂRILOR
Interpretarea normei juridice se poate clasifica după cum urmează1:

a) interpretare oficială, este obligatorie şi are forţă juridică; este realizată de
organele care emit acte normative (legiuitoare sau administrative) sau de organele care
aplică dreptul (instanţele judecătoreşti). Dacă organul emitent interpretează propriul act
interpretarea se numeşte autentică, legală sau generală.
În procesul aplicării dreptului intervine interpretarea cauzală, sau de caz, realizată
de instanţele judecătoreşti, şi care este obligatorie numai la speţa respectivă.
Interpretarea oficială, realizată fie de organele care emit norme ,fie de organele care
aplică normele respective, este reglementată expres de Codul civil în art. 9, şi anume:
„Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială. Norma
interpretativă produce efecte numai pentru viitor. Interpretarea legii de către instanţă se
face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii”2.
b) interpretarea neoficială, denumită şi doctrinară, este cuprinsă, de obicei, în
teoria juridică (în literatura juridică, de specialitate); această interpretare este facultativă,
neavând, prin urmare, forţă juridică.
§ 3. METODELE DE INTERPRETARE
În procesul de interpretare a normelor juridice organul care interpretează

norma juridică întrebuinţează mai multe metode3:
a) metoda gramaticală, care presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale,
folosind analiza sintactică şi morfologică (gramaticală) a textului din actul normativ;
1 Idem.
2 A se vedea pentru detalii, C. Leaua, p. 17 subsol, 1.
3 A se vedea, pentru detalii, N. Popa, op. cit., pp. 203-208.
b) metoda sistematică presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale în
contextul întregului sistem legislativ, ţinându-se seama de legăturile unei dispoziţii cu
altele, din acelaşi act normativ sau din alt act normativ.
Metoda sistematică este întâlnită frecvent în practică, pornind de la calificarea unei
dispoziţii ca normă generală ori normă specială, prin respectarea următoarelor două
reguli: norma generală nu derogă de la norma specială, norma specială derogă de la
norma generală. Norma generală reprezintă regula, iar norma specială constituie
excepţia. În cazul în care o situaţie din practică intră sub incidenţa atât a unei norme
generale, cât şi a uneia speciale, iar norma specială prevede expres chiar în cuprinsul ei că
se aplică situaţiei respective, are prioritate, în ceea ce priveşte aplicarea, norma specială.
Raportul dintre norma generală şi specială este pus în lumină şi de Codul civil în art.
10 alin. (1). care precizează că „Legile care derogă de la o dispoziţie generală (deci
normele speciale, n.a.), care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd
sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege”. Prin urmare,
normele speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare.
 De asemenea, normele juridice române se raportează, în ceea ce priveşte
interpretarea lor şi la normele cuprinse în: tratatele internaţionale, respectiv, în domeniul
drepturilor omului, şi în dreptul Uniunii Europene, acestea din urmă având prioritate faţă
de normele juridice române. Acest aspect rezultă din cuprinsul Codului civil, după cum
urmează:
- în materiile reglementate de Codul civil, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile
persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte şi prezentul cod, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Codul civil conţine dispoziţii mai favorabile
[art. 4 alin. (1) şi (2) Cod civil];
- în materiile reglementate de Codul civil, normele dreptului Uniunii se aplică în mod
prioritar, indiferent de calitatea şi statutul părţilor (art. 5 Cod civil).
Din spiritul acestor dispoziţii rezultă o regulă de interpretare, potrivit căreia, actul
normativ de rang inferior se interpretează astfel încât să nu existe contradicţii între acesta
şi cuprinsul actului normativ de rang superior. Astfel, toate normele trebuie să fie
constituţionale şi să se interpreteze în concordanţă cu prevederile Constituţiei. Iar
normele juridice interne se interpretează potrivit normelor din tratatele internaţionale la
care România este parte.
c) metoda istorică este modalitatea de lămurire a sensului şi înţelesului normei
juridice luând în consideraţie condiţiile istorice, social-juridice care au stat la baza
elaborării acesteia. În cazul acestei interpretări se recurge la comparaţii între actuala şi
anterioara reglementare, la punerea în lumină a principiilor de drept, toate acestea
conducând la înţelegerea scopului pentru care a fost adoptată norma care se interpretează,
în contextul istoric dat.
d) metoda logică întrebuinţează reguli şi argumente de interpretare logică
exprimate în adagii juridice:
- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. În interpretarea normei juridice
se ţine seama de raportul dintre legea generală care reprezintă regula şi legea specială
care reprezintă excepţia. Această metodă se aplică pentru: dispoziţiile legale ce conţin
enumerări limitative, dispoziţiile legale care instituie prezumţii legale, dispoziţiile legale
ce conţin excepţii.
- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Această regulă
presupune că, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a
sa tot generală, fără ca prin interpretare să se introducă excepţii pe care legea nu le
prevede.
- legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.
Dacă o dispoziţie legală este neclară ea trebuie interpretată pentru a avea sens, adică în
vederea aplicării, şi nu în sens contrar, acela al neaplicării.
Dintre argumentele de interpretare de logică formală întrebuinţate de organul de
aplicare pentru interpretarea normei juridice exemplificăm:
 argumentul per a contrario, acesta înseamnă că, ori de câte ori un text de lege
prevede un anumit lucru, se prezumă ca el neagă contrariul;
 argumentul a fortiori. Pe baza acestui argument se ajunge la extinderea aplicării
unei dispoziţii legale, prevăzută pentru o anumită situaţie, la un caz nereglementat expres;
 argumentul de analogie. Acest argument se referă la faptul că, acolo unde există
aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi soluţie. Acest argument este folosit îndeosebi,
pentru rezolvarea aşa-numitelor lacune ale legii, ceea ce conduce la faptul că norma se
aplică prin analogie şi la alte situaţii decât cele prevăzute de norma în cauză.
 argumentul reducerii la absurd. Pe baza acestui argument se are în vedere că
numai o anumită soluţie este admisibilă raţional, soluţia contrară fiind o absurditate, care
nu poate fi acceptată.
Titlul III. Contractul 37
TITLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE AFACERI
CAPITOLUL I
Raportul juridic civil. Raportul juridic de afaceri
§ 1. NOŢIUNE ŞI CARACTERE JURIDICE
Raportul juridic este o relaţie socială în care conduita persoanelor fizice sau
juridice este reglementată prin norme de drept1.
Raportul juridic civil este o relaţie socială, stabilită prin voinţa persoanelor fizice
sau juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, întotdeauna reglementată de o normă de
drept civil.
Caracterele juridice ale raportului juridic civil sunt:
a) raportul juridic civil are caracter social, deoarece toate raporturile juridice se
stabilesc între oameni, priviţi ca persoane fizice sau ca persoane juridice. Chiar dacă
„legea vorbeşte” despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate se are în vedere
conduita oamenilor (ca atitudine purtătoare de voinţă, n. a.) cu privire la bunuri sau
lucruri2;
b) raportul juridic civil are caracter voliţional, deoarece, prin voinţa persoanelor,
exprimată liber, şi care îmbracă forma unui acord, se încheie, se modifică sau se
desfiinţează raportul juridic;
Raportul juridic civil, în concret, se transpune în practică sub forma unui contract
(de vânzare, de mandat, de închiriere, de schimb etc.), care presupune o reglementare în
Codul civil, ce reprezintă voinţa legiuitorului exprimată prin norma de drept civil.
Din acest motiv, se poate vorbi de un caracter dublu voliţional al raportului juridic,
respectiv, voinţa exprimată de legiuitor prin norma de drept civil care reglementează
contractul (sau actul juridic civil), spre exemplu Codul civil3, la care se adaugă voinţa
autorilor contractului exprimată în clauzele contractuale.
c) Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a
părţilor [care nu trebuie confundată cu egalitatea cetăţenilor în faţa legii sau în faţa
autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, potrivit art. 16 alin. (1) din Con-
stituţie]. Egalitatea părţilor în cadrul raportului juridic se exprimă prin nesubordonarea
1 A se vedea, G. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 39; G. Beleiu, Drept
civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VII a revăzută şi adăugită de M.
Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 63.
2 A se vedea, N. Titulescu, Observaţiuni asupra reorganizării facultăţilor de drept, Bucureşti, 1904,
pp. 47- 48.

3 A se vedea, Cartea a V- a, Titlul II, Capitolul I, Cod civil.
unei părţi faţă de cealaltă, în ceea ce priveşte voinţa exprimată, la încheierea, la
modificarea sau la desfiinţarea raportului juridic respectiv.
d) raportul juridic civil poate fi patrimonial sau nepatrimonial. În măsura în care
raportul juridic civil are un conţinut economic, evaluabil în bani, raportul juridic civil este
patrimonial (spre exemplu, contractul de vânzare, de schimb, de închiriere etc.). Dacă
raportul juridic civil nu are conţinut evaluabil în bani, are caracter nepatrimonial (spre
exemplu, convenţia părinţilor unui copil născut în afara căsătoriei cu privire la stabilirea
numelui de familie al acestuia).
§ 2. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC. SPECIFICUL RAPORTULUI

JURIDIC DE AFACERI
Raportul juridic civil cuprinde în structura sa următoarele elementele: părţile,

conţinutul şi obiectul.
1. Părţile, respectiv, subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice, titulare de drepturi şi obligaţii civile.
Codul civil în art. 1 şi 3 prevede expres că acesta se aplică:
 raporturilor patrimoniale şi celor nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de
drept civil. Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice (art. 25
Cod civil).
 raporturilor dintre profesionişti,
 raporturilor dintre profesionişti şi orice alte subiecte de drept civil.
2. Conţinutul raportului juridic cuprinde drepturile subiective şi obligaţiile civile
(corelative drepturilor) pe care le au părţile.
3. Obiectul raportului juridic civil constă în prestaţiile la care este obligat subiectul
pasiv (debitorul). De regulă, astfel de prestaţii se concretizează, ca exprimare materială,
în bunuri. Bunurile reprezintă, prin urmare, element de structură al raportului
juridic, ca obiect derivat al acestuia.
 Profesioniştii conferă particularitate raporturilor juridice civile. Participarea
acestora la raporturile juridice respective face ca aceste raporturi să devină de afaceri.
Prin urmare dreptul afacerilor cuprinde norme ce reglementează raporturile dintre
profesionişti (comercianţi sau necomercianţi), precum şi raporturile dintre
profesionişti şi orice alte subiecte de drept civil (consumatori de bunuri şi servicii,
beneficiarii unor executări de lucrări), cărora li se aplică dispoziţiile Codului civil
[potrivit art. 3 alin. (1) şi (2) Cod civil].
Raporturile juridice la care participă profesioniştii comercianţi1 în vederea
desfăşurării activităţii de afaceri, se caracterizează prin:
A. poziţia de egalitate juridică, în situaţiile în care încheie, modifică sau
desfiinţează raporturi de afaceri (spre exemplu, contracte);
1Deoarece din spiritul legii rezultă ca fiind participanţi la raporturile juridice de afaceri şi profesionişti
necomercianţi, aceştia fiind în principiu persoanele care exercită profesii liberale persoane fizice şi juridice,
cu preponderenţă, fizice, care îşi desfăşoară activitatea în baza unei autorizări de la o autoritate de
management în domeniu, spre exemplu: Consiliul Medierii (pentru mediatori), Corpul Experţilor Contabili şi
Contabililor autorizaţi (pentru experţi contabili şi contabili autorizaţi) etc.
B. poziţia de subordonare, în cadrul raporturilor juridice în care „cealaltă parte”
este statul, reprezentat (spre exemplu, de registrul comerţului, administraţia fiscală,
Monitorul Oficial etc.). În acest sens, profesionistul comerciant persoană fizică (persoană
fizică autorizată, întreprinzător individual, întreprindere familială) sau persoană juridică
(societate) nu poate să exploateze legal o întreprindere ori să înceapă activitatea:
a) fără a se înscrie în prealabil în registrul comerţului (care este registru public)1 fie
pentru constituirea sa valabilă (în cazul societăţii) fie pentru autorizarea exercitării
comerţului (în cazul persoanelor fizice),
b) fără să se înregistreze fiscal (obţinând codul unic de identificare) şi să achite taxele
şi impozitele generate de activitatea sa de afaceri;
c) fără să înregistreze în registrul comerţului toate informaţiile şi actele necesare
încunoştinţării terţilor în legătură cu schimbările intervenite în statutul său organic şi
profesional2;
d) fără ca societatea, să fie publicată în Monitorul Oficial al României.
De asemenea, raporturi juridice de subordonare se stabilesc între anumite
societăţi cu statut special şi autorităţi publice, administrative, de reglementare,
supraveghere şi control, înfiinţate în domeniile de specialitate respective, spre exemplu,
Autoritatea de supraveghere financiară. De la aceasta o societate de asigurare este
obligată să obțină autorizație în vederea constituirii.
CAPITOLUL II
Persoana fizică. Profesionistul persoană fizică
2.1. Persoana fizică subiect de drept civil. Noţiune. Capacitatea civilă a persoanei
fizice
Subiectele de drept civil, părţi ale raporturilor juridice civile sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice.
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile
[art. 25 alin. (2) Cod civil].
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute
de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile [art. 25 alin. (1) şi (2) Cod civil].
Toate persoanele, fizice şi juridice, dispun de capacitate civilă.
În structura capacităţii civile intră capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Astfel, orice persoană are capacitate de folosinţă, şi cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege, capacitate de exerciţiu [art. 28 alin. (2) Cod civil].
Capacitatea civilă, privită din perspectiva celor două laturi ale sale - capacitate de
folosinţă şi de exerciţiu - are următoarele caractere juridice:
1 A se vedea, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, modificată şi republicată, în art. 2,
Registrul comerţului este (...) instituţie publică cu personalitate juridică (...) organizată în subordinea
Ministerului Justiţiei.
2 A se vedea, Gh. Piperea, op. cit., p. 43.
- legalitatea, deoarece capacitatea civilă este instituită prin lege;
- universalitatea, deoarece capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor
(art. 28 Cod civil). Universalitatea priveşte capacitatea de folosinţă, iar cu excepţiile
prevăzute de lege, şi capacitatea de exerciţiu a oricărei persoane fizice [art. 28 alin. (2)
Cod civil];
- intangibilitatea, înseamnă că legea interzice orice atingere adusă capacităţii civile
a persoanelor. Astfel că „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit,
în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres
prevăzute de lege” [art. 29 alin. (1) Cod civil];
- inalienabilitatea, presupune că „nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la
capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu” [art. 29 alin. (2) Cod civil];
- egalitatea, presupune că toate persoanele sunt egale în faţa legii. Acest caracter se
exprimă prin aceea că „rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia,
vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică,
sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială,
gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară, nu au nicio influenţă asupra
capacităţii civile” (art. 30 Cod civil);
Atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice legea le recunoaşte, le ocroteşte şi
le garantează drepturile şi libertăţile civile (art. 26 Cod civil).
Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu. Acesta
poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege.
2.2. Persoana fizică. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice. Clasificare.
 Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii
(art. 34 Cod civil). Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei (art. 35 Cod
civil).
Prin excepţie, capacitatea de folosinţă, începe de la concepţie, numai în privinţa
drepturilor, cu condiţia ca persoana fizică să se nască vie1. Prin urmare se recunoaşte
copilului nenăscut, o capacitate anticipată de folosinţă, dar numai în privinţa drepturilor.
Capacitatea de folosinţă încetează la decesul persoanei, după cum urmează:
- decesul persoanei se constată fizic şi se dovedeşte prin certificat de deces;
- decesul persoanei, care a dispărut, se declară prin hotărâre judecătorească, la
cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin doi ani de la data primirii
ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.
 Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a exercita drepturi şi de a-
şi asuma obligaţii prin faptul încheierii, personal şi singur, de acte juridice civile (art. 37
Cod civil).
Persoanele fizice prin raportare la capacitatea de exerciţiu se împart în trei categorii:
1. Persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, cărora le lipseşte discernământul.
Acestea sunt: minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti (alienaţii şi debilii mintali).
Pentru cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele
acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege [art. 43 alin. (2)
Cod civil].
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia şi singură anumite acte
prevăzute de lege, potrivit art. 43 alin. (3) Cod civil, şi anume:
- actele de conservare,
- actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la
momentul încheierii lor.
Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său
legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest
lucru [art. 43 alin. (4) Cod civil].
Încheierea de către minor a altor acte decât cele prevăzute de lege pentru această
vârstă, sau încheierea de către tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când
această autorizare este cerută de lege, sunt sancţionate de nulitate relativă, chiar dacă nu
se dovedeşte vreun prejudiciu (art. 44 Cod civil).
2. Persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă, sunt cele cu vârsta cuprinsă între
14 - 18 ani. Cu privire la acestea Codul civil prevede două excepţii:
- minorul care se căsătoreşte de la 16 ani, dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină
[art. 39 alin. (1) Cod civil];
- minorului de 16 ani i se recunoaşte capacitate de exerciţiu deplină (anticipată), de
către instanţa de tutelă, pentru motive temeinice (art. 40 Cod civil).
Minorul care a împlinit 14 ani are dreptul să încheie:
1 Timpul legal al concepţiunii este reglementat de Codul civil în art. 412.

- acte juridice cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile
prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate
fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului [art. 41 alin. (2) Cod civil];
- singur, acte juridice de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază,
precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data
încheierii lor [art. 41 alin. (3) Cod civil].
Dacă minorul a împlinit 15 ani poate încheia acte juridice referitoare la munca, la
îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale dacă este cazul.
În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile
izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.
3. Persoane cu capacitate de exerciţiu deplină denumite majore. Persoana devine
majoră la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepţia referitoare la minorul care se
căsătoreşte la 16 ani, şi care devine major la această vârstă. În cazul în care căsătoria este
anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea
deplină de exerciţiu [art. 39 alin. (2)].
 După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice mai pot fi împărţite în:
- persoane fizice de cetăţenie română;
- persoane fizice de cetăţenie străină; aceste persoane au altă cetăţenie decât cea
română; aici includem şi persoanele cu dublă cetăţenie, dintre care niciuna nu este
română;
- persoane fizice fără cetăţenie, denumite apatrizi.
Potrivit Codului civil, cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu
cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile civile (art. 27).
2.3. Identificarea persoanei fizice
Persoana fizică se identifică prin nume, domiciliu, reşedinţă, stare civilă. Aceste
atribute de identificare se dobândesc în condiţiile legii (art. 59 Cod civil).
 Numele cuprinde numele de familie şi prenumele (art. 83 Cod civil).
Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin
efectul schimbării stării civile (spre exemplu, ca urmare a căsătoriei) în condiţiile
prevăzute de lege. Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei
de naştere.
Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a
numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre ele (art. 85 Cod civil).
 Domiciliul sau reşedinţa se poate stabili sau schimba, în mod liber, de către
cetăţenii români, în ţară sau în străinătate, cu excepţia anumitor cazuri prevăzute de lege
O persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o
singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe [dacă prin lege nu se
prevede altfel, potrivit art. 86 alin. (2) Cod civil].
Domiciliul persoanei fizice este locul unde îşi are principala aşezare.
Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară. Reşedinţa va
fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut. În lipsă de reşedinţă, persoana
fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se
cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.
Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de
identitate (art. 91 Cod civil).
Din perspectiva dreptului afacerilor1 considerăm că, domiciliul este profesional şi
ales, astfel:
- domiciliul profesional îl are persoana care exploatează o întreprindere, adică
profesionistul. Acesta are domiciliul şi la locul întreprinderii respective, în tot ceea ce
priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc (art. 96
Cod civil);
- domiciliul ales este acela pe care părţile unui act juridic îl pot alege în vederea
exercitării drepturilor sau executării obligaţiilor născute din acel act (art. 97 Cod civil).
 Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate,
prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă (art. 98 Cod
civil).
Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite potrivit
legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe
baza acestora [art. 99 alin. (1) Cod civil].
2.4. Profesioniştii persoane fizice şi persoane juridice. Clasificare
2.4.1. Precizări prealabile
Subiectele raporturilor de dreptul afacerilor sunt:

1. Profesioniştii comercianţi, persoane fizice, persoane juridice (în principiu,
societăţi comerciale);
2. Profesioniştii necomercianţi (în principiu, persoane care desfăşoară activităţi
liberale);
3. Persoanele de drept civil, fizice şi juridice, care nu au calitatea de profesionişti, la
care Codul civil în art. 3 alin. (1) face referire astfel „alte subiecte de drept civil”
(consumatori de bunuri, de servicii, beneficiari de executări de lucrări).
1. Profesioniştii comercianţi, persoane fizice sunt: persoane fizice autorizate, între-
prinderi individuale şi întreprinderi familiale. Aceste categorii de persoane - profesionişti -
sunt reglementate de O.U.G. nr. 44/2008, privind desfăşurarea activităţilor economice de
către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale2.
Profesioniştii comercianţi, persoane juridice sunt, în principal: societăţile, com-
paniile naţionale, societăţile naţionale, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste,
societăţile cooperative, grupurile de interes economic, societăţile europene, grupurile
europene de interes economic. Menţionăm câteva acte normative care reglementează
această categorie de profesionişti: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată şi modificată3; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată şi
1Codul civil reglementează domiciliul la custode sau curator (art. 95) şi domiciliul persoanei puse sub
curatelă (art. 94).
2 Publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008.
3 Legea a fost republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. Ulterior a fost modificată. Ultima
modificare a fost prin O.U.G. nr. 2/2012.

modificată1; Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvenţă; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, numai în privinţa grupurilor de interes economic - comercianţi.
2. Profesioniştii necomercianţi sunt:
- persoanele care exercită, în principal, profesii liberale: avocaţi (cu cabinet
individual), farmacişti, medici (cu cabinet medical individual), experţi contabili, contabili
autorizaţi, executori judecătoreşti, mediatori, ziarişti, notari etc. [potrivit art. 1 alin. (2)
O.U.G. nr. 44/2008]; Aceste categorii de persoane îşi desfăşoară activitatea fie:
a) ca persoane fizice autorizate care nu au calitatea de comercianţi; fie
b) ca societăţi simple reglementate de Codul civil, spre exemplu, societatea civilă
medicală, societatea civilă de avocatură, societatea civilă profesională de practicieni în
insolvenţă etc.;
- unele grupuri de interes economic, deoarece potrivit Legii nr. 161/2003 aceste
entităţi juridice pot avea sau nu calitatea de comercianţi;
- persoanele care desfăşoară activităţi economice pentru care legea a instituit un
regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii [art. 1 alin. (3)
O.U.G. nr. 44/2008];
- unele instituţii publice, spre exemplu: spitale, universităţi, teatre, autorităţi publice
de reglementare, supraveghere şi control, respectiv Autoritatea de supraveghere
financiară (ASF);
- organizaţii non-guvernamentale, spre exemplu: asociaţii şi fundaţii (O.G. nr.
26/2000, Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea O.G. nr. 26/2000), cluburi sportive, culte
religioase.
3. „alte persoane de drept civil” - nu au calitatea de profesionişti - sunt:
- persoanele fizice, în calitatea lor de consumatori, de bunuri şi servicii;
- persoanele juridice de drept public: statul, unităţile administrativ- teritoriale
(oraş, judeţ, comună), Parlamentul României (puterea legislativă), Banca Naţională a
României, Organismele puterii executive (Administraţia Prezidenţială şi Preşedintele
României, Guvernul României, Ministerele, Instituţia prefecturii, Instituţiile publice,
Misiunile diplomatice şi consulare), Organele autorităţii judecătoreşti (Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Curţile de Apel, Tribunalele,
Ministerul Public), Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, partidele politice2;
- persoanele juridice de drept privat: asociaţii de proprietari3, sindicatele4,
patronatele5.
2.4.2. Delimitările noţiuni de profesionist de „alte subiecte de drept civil”
 Pornind de la definiţia prevăzută de Codul civil [art. 3 alin. (2)] cu privire la

noţiunea de profesionist „sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o
întreprindere” rezultă, în principal că, potrivit Codului civil, distincţia dintre profesio-
nişti şi celelalte persoane de drept civil constă în „exploatarea unei întreprinderi”.
1 Modificată prin Legea nr. 84/2010, Publicată în M. Of. nr. 323 din 17 mai 2010.
2 Legea nr. 14/2003 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a companiilor electorale.
3 Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari.
4 Legea nr. 54/2003 privind sindicatele.
5 Legea nr. 356/2001 privind patronatele.
 Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau

mai multe persoane, a unei activităţi organizate, ce constă în producerea, administrarea
ori înstrăinarea de bunuri sau servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea
de profit [art. 3 alin. (3) Cod civil].
Distincţia dintre profesionişti şi „celelalte subiecte de drept civil” este pusă în
lumină şi de faptul că acestea din urmă au calitatea de consumatori ai produselor,
serviciilor care rezultă din activitatea profesionistului în cadrul întreprinderii pe
care o exploatează, potrivit Codului civil.
Prin urmare „celelalte subiecte de drept civil” trebuie privite din perspectiva calităţii
lor de consumatori.
 În categoria profesioniştilor distingem fără profesionişti comercianţi şi pro-
fesionişti necomercianţi. Distincţia este pusă în lumină, în principal, de cerinţa
înregistrării la Oficiul registrului comerţului a comercianţilor profesionişti, în timp
ce profesioniştii necomercianţi, în cea mai mare parte a lor, în principal, desfăşoară
activităţi liberale, autorizându-se în acest scop la o autoritate în domeniu.
Formele de exercitare a profesiilor liberale cu drept de libera practică, se
desfăşoară:
- în regim independent, prin înfiinţarea de cabinete individuale, cabinete asociate,
societăţi simple (civile) profesionale1;
- în regim salarial, prin încheierea unor contracte individuale de muncă cu
beneficiarul serviciului liberal.
În vederea desfăşurării acestor activităţi economice (liberale) este necesară
îndeplinirea unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii
profesionale [art. 8 alin. (3) O.U.G. nr. 44/2008].
Atributele organizării şi înregistrării formelor de exercitare a profesiunilor
liberale reprezintă prerogative exclusive ale organizaţiilor profesionale, care, prin
mecanisme proprii profesiunilor pot selecta şi autoriza formele de exercitare a profe-
siunilor liberale. De asemenea, răspunderea prestatorului pentru serviciile profesionale
formează obiectul conceptului de asigurare de răspundere civilă profesională/pentru culpa
profesională.
Prin urmare, profesioniştii care desfăşoară activităţi liberale se autorizează, spre
exemplu: experţii contabili şi contabilii autorizaţi la CECCAR (Corpul experţilor
contabili şi contabililor autorizaţi), farmaciştii, la Colegiul farmaciştilor, medicii, la
Colegiul medicilor, executorii judecătoreşti la Corpul executorilor judecătoreşti,
psihologii la Colegiul psihologilor etc.
Organizaţiile profesionale sunt foruri profesionale recunoscute, entităţi independente
de autorităţile statului, specializate, autorizate să funcţioneze prin legi organice, conduse
de către personalităţi unanim recunoscute ale profesiunii respective, care reglementează
unitar exercitarea unei profesiuni (liberale) necomerciale.
Profesioniştii necomercianţi care desfăşoară activităţi liberale în regim inde-
pendent îşi organizează profesia sub formă de:
1Codul civil reglementează societăţile simple în art. 1892, acestea fiind societăţile civile potrivit
reglementării anterioare din vechiul Cod civil.
- persoane fizice autorizate, care se înregistrează la registrul comerţului, fără a
deveni comercianţi prin aceasta, deoarece O.U.G. nr. 44/2008 prevede expres că PFA
poate fi comerciant sau nu, potrivit art. 20;
- societăţi simple (civile): de avocatură, ale medicilor, de contabili experţi, autorizaţi
etc. Societăţile simple se constituie, exclusiv, potrivit Codului civil, nu dobândesc
personalitate juridică, decât dacă asociaţii doresc acest lucru, printr-un act de modificare a
contractului de societate, indicând în mod expres forma juridică a acesteia, punând de
acord toate clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou-înfiinţate. În acest
caz societatea se înregistrează la registrul comerţului, iar activitatea liberală ce formează
obiectul de activitate va trebui autorizată la un corp profesional.
Referitor la asociaţii şi fundaţii, acestea dobândesc personalitate juridică prin
înscrierea lor în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei
circumscripţie teritorială îşi are sediul [art. 17 alin. (2) O.G. nr. 26/2000].
2. 5. Profesioniştii comercianţi persoane fizice
Profesioniştii comercianţi sunt:
 1. persoane fizice; potrivit art. 4 din O.U.G. nr 44/2008, persoanele fizice pot
desfăşura activităţile economice după cum urmează:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate. Persoana fizică
autorizată, potrivit art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008, poate avea, sau nu, calitatea de
comerciant;
b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; Întreprinzătorul
persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la
data înregistrării sale în registrul comerţului;
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale. Întreprinderea familială se
înregistrează la registrul comerţului, dată de la care membrii acesteia devin comercianţi
persoane fizice.
 2. persoane juridice; potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, acestea sunt:
companiile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes
economic, societățile cooperative, societățile europene1, societățile cooperative europene2
și grupurile europene de interes economic3 cu sediul principal în România.
Sintetizând dispoziţiile corespunzătoare din actele normative enunţate mai sus rezultă
că persoanele (fizice și juridice) menționate sunt comercianţi, datorită unui criteriu formal
- acela al obligației de a socicita înmatricularea în registrul comerțului.
Obligația de înmatriculare în registrul comerțului revine și altor persoane fizice și
juridice decât cele prevăzute de Legea nr. 26/1990, prin urmarea enumerarea efectuată de
aceasta la art. 1 alin. 1 nu este limitativă (potrivit art. 1 alin. 1 Legea nr. 26/1990, rep. și
modif.)
1
A se vedea, Titlul VII ind. 1. (articolele 270 ind. 2a) -270 ind. 2e) din Legea nr. 31/90, privind societățile
comerciale, cu modifiările ulterioare, respectiv, Legea societăților, și Regulamentul Consiliului (CE)
2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societății europene, și H.G. nr. 187/2007 privind procedurile
de informare, consultare şi alte modalităţi de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii europene
2 A se vedea, Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 privind statutul societății cooperative europene și
Directiva 2003/72/CE care completează statul societății cooperative europene în ceea ce privește implicarea
lucrătorilor în cadrul acesteia.
3 A se vedea, Regulamentul (CEE) nr 2137/85 al Consiliului cu privire la statutul Grupurilor Europene de
Interes Economic
Comercianții profesioniști (prevăzuți a se înmatricula în registrul comerțului)
potrvit art. 1 alin. 1 Legea nr. 26/1990 sunt:
- societăţile, companiile naţionale, societăţile naţionale (Legea nr. 31/1990 şi
Legea nr. 26/1990, modificată);
- regiile autonome, înfiinţate prin reorganizarea unităţilor economice de stat, potrivit
Legii nr. 15/1990 - modificată - în ramurile strategice ale economiei naţionale1. Regiile
autonome sunt persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară;
- organizaţiile cooperatiste, au personalitate juridică şi îşi desfăşoară activitatea pe
baza principiilor gestiunii economice. Organizaţiile cooperatiste desfăşoară activitate de
producere şi desfacere de mărfuri şi de prestări servicii;
- societăţile cooperative, potrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţio-
narea cooperaţiei;
- grupurile de interes economic reprezintă o asociere de persoane fizice sau juridice
în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi a
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective [art. 118 alin. (1) din Legea nr. 161/2003].
Grupul de interes economic are personalitate juridică; poate avea calitatea de comerciant
sau necomerciant.
- persoanele fizice, potrivit O.U.G. nr 44/2008, şi anume, persoane fizice autorizate,
întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale, membrii ai unei întreprinderi
familiale.
2.5.1. Reguli comune aplicabile profesioniștilor (persoane fizice) care

întră sub incidența de O.U.G. 44/2008
O.U.G. 44/2008 reglementează:

a) accesul la activitățile economice din economia națională astfel cum sunt
prevăzute în codul ce cuprinde Clasificarea activităților din economia națională,
prescurtat codul CAEN2.
b) procedura de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării
a PFA, ÎI și ÎF,
c) regimul juridic al persoanelor fizice autorizate care desfășoară activități
economice, precum și al întreprinderilor individuale și familiale.
Persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și întreprinderea familială
desfășoară o activitate economică, astfel cum e definită de O.U.G. 44/2008.
Activitatea economică este o activitate cu scop lucrativ constând în producerea,
administrarea ori întrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii. [art. 2 lit. a) din
O.U.G. nr. 44/2008].
Activitatea economică se desfășoară în cadrul unei întreprinderi economice.
Întreprinderea economică este activitatea economică desfășurată în mod
1 A se vedea, H.G. nr. 266/1993, privind ramurile şi domeniile în care funcţionează regii autonome de
interes naţional (M. Of. nr. 156/1993); şi O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome (M. Of.
nr. 125/1997)
2
Clasificarea activităților din economia națională este aprobată prin H.G. nr. 656/1997, cu
modificările ulterioare.
organizat, permament și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii
prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în
condițiile prevăzute de lege (art. 2 lit. f O.U.G. 44/2008).
Persoanele fizice menționate sunt obligate să solicite oficiului registrului
comerțului de pe lângă tribunal înregistrarea și autorizarea funcționării înainte de
începerea activității economice ca PFA, ÎI. Referitor la întreprinderea familială,
înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării acesteia sunt solicitate, ca
obligație, de către reprezentantul întreprinderii familiale.
Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale și reprezentantul
întreprinderii familiale vor ține contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor
referitoare la organizarea și conducerea evidenței contabile în partidă simplă de către
persoanele fizice care au calitatea de contribuabili (în coformitate cu prevederile Legii nr.
227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare).
Persoanele fizice astfel organizate trebuie să aibă un sediu profesional pe
teritoriul României (art. 5 O.U.G. 44/2008), și pot opta pentru constiuirea unui patrimoniu
de afectațiune:
a) Sediul profesional este un elemente de identificare al PFA, ÎI, ÎF în raporturile
juridice la care participă.
Sediul profesional reprezintă sediul principal sau locația declarată la registrul
comerțului, în vederea înregistrării și autorizării funcționării persoanei fizice autorizate,
întreprinderii individuale sau familiale(potrivit art. 2 lit. i O.U.G. 44/2008).
Pentru stabilirea sediului profesional/punctelor de lucru este necesar ca persoana
fizică titulară care se autorizează ca PFA, ca titular al ÎI sau ca oricare membru al ÎF,
după caz, să prezinte înscrisul care atestă dreptul de folosință asupra imobilului cu
destinație de sediu profesional/punct de lucru.
Dacă la sediul profesional, imobilul cu destinație de locuință, nu se desfășoară
nicio activitate economică, persoana fizică, titulară a PFA, titularul ÎI, sau membrul ÎF
care are dreptul de folosință asupra imobilului depune o declarație pe propria răspundere,
sub semnătură privată, prin care atestă faptul că la sediul profesional nu desfășoară
activitate economică, în acest caz nefiind necesare formalitățile necesare prevăzute de art.
42 din Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de
proprietari, cu modificările și completările ulterioare.
b) Patrimoniul de afectațiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin
declarație scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional la
acesta, exercitării unei activități economice.
PFA, întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale și întreprinderea
familială sunt plătitoare de impozit pe venit în condițiile prevăzute de Legea nr. 227/2015
privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
Studenții care vor să înființeze o afacere proprie sunt scutiți de la plata taxelor
pentru operațiunile de înregistrare și autorizare a unui PFA sau a unei întreprinderi
individuale prin oficiile registrului comerțului de pe lângă tribunale, precum și de la plata
tarifelor pentru serviciile de asistență prestate de aceste oficii.
Studentul care obține calitatea de titular al PFA sau de titular al întreprinderii
individuale trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a) să urmeze cursurile unei instituții de învățământ superior acreditate în
România;
b) să fie cel puțin în anul II de studiu și să fi promovat, integral, la data solicitării,
toate cerințele programei de învățământ prevăzute de senatul instituției;
c) nu a împlinit vârsta de 30 de ani.
Cererea de înregistrare și autorizare a funcționării PFA sau a întreprinderii
individuale va fi însoțită de actul doveditor emis de instituția de învățământ superior, din
care să rezulte că sunt îndeplinite aceste condiții.
2.5.2. Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA)
PFA este o întreprindere economică, fără personalitate juridică, organizată de

o persoană fizică ce folosește în principal, forța sa de muncă și aptitudinile sale
profesionale (art. 2 lit. 1, 19 alin. (1), OUG 44/2008, modif.)
PFA poate avea în obiectul de activitate cel mult 5 clase de activități
prevăzute de codul CAEN (potrivit art. 16 O.U.G. 44/2008).
 PFA care desfășoară activități economice are următoarele drepturi:
 poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoană fizică și
juridică, cu alte PFA, întreprinderi individuale sau întreprinderi famililale, pentru
efectuarea unei activități economice fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic
dobândit (art. 16 O.U.G. nr. 44/2008).
 poate desfășura activitățile pentru care a fost autorizată, singură sau
împreună cu cel mult 3 persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator, cu
contract individual de muncă, încheiat și înregistrat în condițiile legii (art. 17 O.U.G.
nr. 44/2008). Prin urmare poate angaja, în calitate de angajator, terțe persoane cu contract
individual de muncă.
 poate cumula calitatea sa, de PFA, cu cea de salariat al unei terţe persoane care
funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică
decât cel pentru care PFA este autorizată;
 poate cere ulterior schimbarea statutului juridic dobândit şi autorizarea ca
întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale;
PFA este asigurată în sistemul public de pensii şi asigurări şi alte drepturi de
asigurări sociale şi are dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate
şi al asigurărilor pentru şomaj.
Soția/soțul titularului întreprinderii individuale/persoanei fizice autorizate se
poate asigura în sistemul public de pensii pe bază de contract de asigurare socială, în
sistemul asigurăruilor pentru șomaj1, precum și în sistemul asigurărilor de sănătate
(potrivit art. 21 ind. 1 O.U.G. 44/2008).
 PFA îi este interzis să cumuleze şi calitatea de întreprinzător persoană fizică
titular al unei întreprinderi individuale.
1 În condițiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și
stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare…………..
 Răspunderea PFA.
 Titularul PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea
întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Aceste bunuri,
care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii
autorizate de lege, pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut
în legătură cu profesia respectivă (art. 2 324 Cod civil). Acești creditori nu vor putea
urmări celelalte bunuri ale debitorilor (art. 2 324 Cod civil). Cu toate acestea, dacă
bunurile rspective nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite
și celelalte bunuri ale debitorului.
 În caz de insolvenţă, PFA va fi supusă procedurii simplificate prevăzută de
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu
modificările și completările ulterioare. Orice persoană interesată poate face dovada
calităţii de profesionist în cadrul procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în
constatare, dacă justifică un interes legitim;
 Încetarea activităţii PFA. Potrivit art. 20 alin. (1), și art. 25 alin. legea nr.
26/1990, PFA îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în
următoarele cazuri:
a) prin decesul titularului PFA;
b) prin voinţa acesteia;
c) la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciată ca efect al unei
înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Aceasta poate cere radierea
înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în
cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive au fost desființate în tot sau în parte sau
modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea,
dacă prin hotărâre judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului
[art. 25 alin. (1)].
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul
actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă
tribunalul unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
2.5.3. Comerciantul - întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale
Întreprinderea individuală este întreprinderea economică, fără personalitate

juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică1.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este
comerciant persoană fizică de la data înregistrării în registrul comerţului.
Prin înregistrarea în registrul comerţului întreprinderea individuală nu dobândeşte
personalitate juridică.
Întreprinderea individuală poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de
activități prevăzute de codul CAEN
 Prerogativele comerciantului persoană fizică, titular al unei întreprinderi
1 Întreprinderea economică este activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic,
combinând resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul
întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege [art. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008].
individuale sunt:
 poate angaja cel mult 8 salariați, terţe persoane, cu contract individual de muncă
încheiat și înregistrat în codițiile legii;
 poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și
juridice, cu alte întreprinderi individuale, cu PFA sau întreprinderi familiale, pentru
efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobîndit
în condițiile OUG 44/2008, modificată;
 poate colabora cu alte persoane PFA, cu alţi întreprinzători persoane fizice
titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale
ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta
să îi schimbe statutul juridic dobândit. Întreprinzătorul persoană fizică titular al
întreprinderii individuale nu va fi considerat un angajat al unor terţe persoane cu care
colaborează, în condiţiile prevăzute mai sus chiar dacă colaborarea este exclusivă.
 poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează
în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate decât cel în care şi-a organizat
întreprinderea individuală.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale este asigurat
în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi are dreptul de a fi
asigurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj.
 Răspunderea întreprinzătorului persoană fizică titular al unei întreprinderi
individuale constă în faptul că:
 răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii
economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Aceste bunuri, care fac
obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate
de lege, pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură
cu profesia respectivă (art. 2 324 Cod civil). Acești creditori nu vor putea urmări
celelalte bunuri ale debitorilor (art. 2 324 Cod civil). Cu toate acestea, dacă bunurile
rspective nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte
bunuri ale debitorului.
Potrivit art. 27 alin. (1), întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi
individuale îşi încetează activitatea şi este radiat din registrul comerţului în următoarele
cazuri:
a) prin deces;
b) prin voinţa acesteia;
c) la cererea unei persoane fizice sau juridice prejudiciată ca efect al unei
înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului.
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a
În cazul în care întreprinzătorul decedează, moştenitorii pot continua întreprinderea,
dacă îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de 6 luni de la data
dezbaterii succesiunii. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un
reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca întreprindere familială.
Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în
cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.
2.5.4. Întreprinderea familială
Întreprinderea familială este întreprinderea economică, fără personalitate juridică,

organizată de membrii unei familii [art. 2 lit. h), din O.U.G. nr. 44/2008].
Întreprinderea familială este constituită din 2 sau mai mulţi membri ai unei familii.
Familia, este compusă din soţul, soţia, copiii acestora care au împlinit vârsta de 16
ani la data autorizării întreprinderii familiale, rudele şi afinii până la gradul al patrulea
inclusiv [art. 2 lit. d), din O.U.G. nr. 44/2008].
 Constituirea întreprinderii familiale.
Întreprinderea familială se constituie în baza unui acord de constituire încheiat de
membrii familiei. Acordul de constituire trebuie să îmbrace forma scrisă, aceasta fiind o
condiţie de valabilitate.
 Acordul de constituire trebuie să cuprindă clauze referitoare la:
 datele de identifcare ale membrilor familiei şi ale reprezentantului desemnat
din rândul acestora;
condițiile participării;
 cota procentuală a fiecărui membru la beneficii și la pierderi;
 raporturile dintre membrii întreprinderii familiale;
 condiţiile de retragere;
data întocmirii acordului de constituire;
Lipsa uneia din stipulaţiile prevăzute mai sus atrage nulitatea absolută a acordului.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte persona-
litate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului, dar, prin acordul de constituire
a întreprinderii familiale, fiecare membru al acesteia poate stipula constituirea, în cadrul
patrimoniului său, a unui patrimoniu de afectațiune, pentru exercitarea activității
economice a întreprinderii familiale.
Dacă membrii de familie au stipulat constituirea, în cadrul patrimoniului lor,
a unui patrimoniu de afectațiune, prin acordul de constituire sau printr-un act
adiţional la acesta se vor stabili cotele de participare a membrilor la constituirea
patrimoniului de afectaţiune. Dacă membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele
de participare pot fi diferite de cele prevăzute pentru participarea la beneficiile sau la
pierderile întreprinderii.
 Statutul membrilor întreprinderii familiale
Membrii întreprinderii familiale răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile
contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune și,
în completare, cu întreg patrimoniul acestora, corespunzător cotelor de participare.
Prerogativele membrilor întreprinderii familiale sunt:
 pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale;
 pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în
acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi-au
organizat întreprinderea familială.
Membrii unei întreprinderi familiale sunt asiguraţi în sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale şi au dreptul de a fi asiguraţi în sistemul asigurărilor sociale
de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale
se vor lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca
această majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care face obiectul actului.
 Statutul reprezentantului întreprinderii familiale

Reprezentantul întreprinderii familiale este desemnat prin acordul de constituire.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către
reprezentantul desemnat.
Reprezentantul va gestiona interesele întreprinderii familiale în temeiul unei
procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată
Procura specială se semnează de către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de
exerciţiu şi de reprezentanţii legali ai celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se
încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea
bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea bunurilor
care au fost afectate exercitării activității economice a întreprinderii şi a sumelor de
bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile dobândite sunt
coproprietatea membrilor în cotele de participare la beneficii, fiind incluse în
patrimoniu de afectațiune, dacă acesta a fost constituit.
 În vederea exercitării activității pentru care a fost autorizată, respectiv, pentru
efectuarea unei activități economice, întreprinderea familială poate stabili relații
contractuale, în condițiile legii:
- cu orice persoane fizice și juridice,
- cu alte întreprinderi familiale,
- cu întreprinderi individuale sau cu PFA.
Întreprinderea familială poate stabili aceste relații contractuale fără ca
aceasta să-și schimbe statutul juridic dobândit.
 Interdicţii. Întreprinderea familială nu are dreptul să angajeze terţe persoane
cu contract de muncă
 Încetarea activităţii întreprinderii familiale
Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul
comerţului în următoarele cazuri:
 mai mult de jumătate din membrii acesteia au decedat;
 mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se
retrag din întreprindere;
 la cererea unei persoane fizice sau juridice prejudiciată ca efect al unei înma-
triculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubitoare, se
cere în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin
hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele
care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărâre
judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului [art. 25 alin. (1)].
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a
2.6. Condiţiile impuse de lege profesionistului persoană fizică în vederea dobândirii
calităţii de comerciant
Condiţiile impuse de lege comerciantului persoană fizică sunt de două feluri:
a) condiţii necesare protejării persoanei interesate în realizarea activităţilor
economice – referitoare la capacitatea juridică a persoanei respective;
b) condiţii necesare protejării intereselor generale, care se referă la cauze de
incapacitate sau incompatibilitate;
c) condiţii necesare pentru desfăşurarea activităţii referitoare la exploatarea unei
întreprinderi.
Condiţiile impuse profesioniștilor persoane fizice, în vederea desfășurării unei
activități economice sunt următoarele:
1. să aibă capacitate deplină de exercițiu, cu excepția membrilor întreprinderii
familiale ce nu au calitatea de reprezentant, care trebuie să aibă vârsta de cel puțin
16 ani (art. 8, lit. a, OUG 44/2008);;
Nu au capacitatea de a fi comercianţi:
 minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă (14-18 ani). Acesta poate încheia
însă anumite acte juridice, de la vârsta de 16 ani, pentru care nu are nevoie de
încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal;
 interzişii judecătoreşti, deoarece sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu, neavând
discernământul faptelor pe care le realizează datorită stării de alienaţie mintală.
Prin urmare:
 comercianţii persoane fizice pot presta activitatea economică în mod independent
numai de la vârsta de 18 ani, de la această vârstă dobândind capacitatea comercială.
 persoanele fizice pot presta activităţi în cadrul întreprinderii familiale de la vârsta
de 16 ani în calitate de membrii ai acesteia, cu condiţia să nu aibă calitatea de
reprezentanţi ai acelei întreprinderi familiale. În cadrul întreprinderilor familiale se
regăsesc comercianţi persoane fizice, care pot avea vârsta între 16-18 ani.
Femeia şi bărbatul, căsătoriţi înainte de 18 ani chiar dacă au dobândit capacitate de
exerciţiu deplină prin căsătorie, nu pot dobândi şi capacitatea comercială. Dacă
moşteneşte însă un fond de comerţ pe cale succesorală, dobândeşte calitatea de
comerciant, dar fără să aibă dreptul să îndeplinească activităţile economice. În situaţie
similară se găseşte orice minor care dobândeşte un fond de comerţ pe cale succesorală.
1. a. Incompatibilităţi. Nu pot fi comercianţi, datorită funcţiei pe care o deţin:
- parlamentarii;
- funcţionarii publici în condiţiile impuse de statutul propriu, potrivit Legii nr.
188/19991;
- magistraţii (judecătorii şi procurorii);
- militarii etc.
Nu pot fi comercianţi, datorită profesiei, acele persoane care exercită profesiuni
1 Legea funcţionarului public, republicată în data de 22 martie 2004.

liberale: avocaţii, notarii, medicii. Activitatea pe care o desfăşoară nu are caracter
speculativ, chiar dacă obţin câştig.
De asemenea, O.U.G. nr. 44/2008 stabileşte expres că prevederile acesteia nu se
aplică acelor activităţi economice pentru care legea a instituit un regim juridic special,
anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii.
1. b. Decăderi. Sunt decăzute din dreptul de a fi comercianţi persoanele care au fost
condamnate penal pentru una dintre faptele (infracţiunile) prevăzute de lege.
Totodată O.U.G. nr. 44/2008 art. 8 pct. 1, lit. b) prevede că o persoană poate să
desfăşoare activităţi economice - ca PFA, ca întreprinzător persoană fizică titular al unei
întreprinderi individuale, sau ca reprezentant, respectiv membru al unei întreprinderi
familiale dacă ,,nu a săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, contabile, vamale și
de cele care privesc disciplina financiar-fiscală,,.
1. c. Interdicţii. Interdicţiile pot fi legale şi convenţionale.
 Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul
comerţului privat (particular) şi care sunt monopol de stat (prelucrarea tutunului,
prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau activităţi care sunt
considerate infracţiuni (fabricarea sau comercializarea unor droguri sau narcotice în alt
scop decât de medicament).
 interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în
contract şi produc efecte numai între părţile contractante.
Exemplificăm în acest sens:
 clauze de exclusivitate prin care un distribuitor se obligă faţă de producător să nu
vândă decât anumite produse - în speţă, cele fabricate de producător. Spre exemplu
„agentul nu poate negocia şi nu poate încheia, pe contul său, fără consimţământul expres
al comitentului, în regiunea determinată prin contract, operaţiuni de comerţ
concurente privind bunuri şi/sau servicii similare celor care fac obiectul contractului de
agenţie”;
 clauze de nonconcurenţă cu privire la comerciantul agent comercial permanent,
căruia i se impune o anumită restrângere de activitate prin această clauză.
2. să exploateze o întreprindere economică, adică să desfășoare activitate
economică în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare,
forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, (…) în cazurile și în
condițiile prevăzute de lege (art. 2 lit. f, OUG 44/2008)
Prin urmare, exercitarea sistematică a unei activităţi organizate se
realizează prin exploatarea unei întreprinderi.
De asemenea, persoana fizică trebuie sa deţină calificarea – pregătirea
profesională sau, după caz, experienţa profesională necesară pentru a desfăşura
activitatea economică pentru care se solicită autorizaţia.
3. activitatea profesionistului comerciant fiind o activitate economică, trebuie să

aibă drept scop obţinerea de profit excluzându-se în principal activitatea
nelucrativă, deoarece activitatea economică este activitatea cu scop lucrativ, ce constă
în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii (…),
potrivit art. 2 lit. a) din OUG nr. 44/2008;
4. activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic,
combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și
informație, să fie realizată pe riscul întreprinzătorului [art. 2 lit. f) din O.U.G. nr.
44/2008];
5. nu au săvârşit fapte sancţionate de legile fiscale contabile, vamale şi de cele
care privesc disciplina financiar-fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul
fiscal [art. 8 lit. b) O.U.G. nr. 44/2008];
6. au un sediu profesional declarat [art. 8 lit. c), conform art. 9 alin. (2), O.U.G.
nr. 44/2008];
Pentru stabilirea sediului profesional este necesar ca PFA, titularul întreprinderii
individuale sau oricare alt membru al întreprinderii familiale, de la caz la caz, să deţină un
drept de folosinţă asupra imobilului la adresa căruia acesta este declarat. Dreptul de
folosinţă poate avea ca temei juridic un contract de vânzare-cumpărare, testament, caz în
care comerciantul este proprietar, sau un contract de locaţiune, caz în care comerciantul
este locatar.
Desfăşurarea activităţilor economice prin intermediul unui sediu permanent de către
cetăţenii altor state membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European se
realizează cu respectarea reglementărilor în vigoare privind sediul permanent.
7. declaraţia pe propria răspundere că îndeplineşte condiţiile de funcţionare
prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar-veterinar, protecţiei mediului, şi
al protecţiei muncii [art. 8 lit. d), O.U.G. nr. 44/2008];
Potrivit art. 8 pct. 1 lit. d) „comerciantul trebuie să declare pe propria răspundere
că îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul
sanitar, sanitar – veterinar, protecţiei mediului şi al protecţiei muncii.
8. să fie înregistrat în registrul comerţului şi autorizat potrivit legilor în vigoare
(art. 7 pct. 1, O.U.G. nr. 44/2008). Înregistrarea la oficiul registrul comerţului este
elementul ce distinge, în principal, profesionistul comerciant de profesionistul neco-
merciant.
Îndeplinirea condiţiilor de funcţionare se face potrivit art. 5, 15 şi următoarele din
Legea nr. 359/2004 - privind simplificarea formalităţilor de înregistrare în registrul
comerţului a persoanelor fizice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi autorizarea
persoanelor juridice, cu modificările ulterioare - atât pentru sediu profesional, pentru
fiecare punct de lucru, cât şi pentru activităţile desfăşurate în afara sediului pro-
fesional sau a punctelor de lucru.
2.7. Obligaţiile profesioniştilor comercianţi potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului, modificată
2.7.1. Precizări prealabile
Persoanele fizice și juridice care intră sub incidența Legii nr. 26/1990 privind
registrul comerțului sunt:
- persoanele fizice reglementate de O.U.G. 44/2008: PFA, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale;
- persoanele juridice, respectiv, societățile reglementate de Legea nr. 31/1990
(Legea societăților) și anume: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă,
societatea cu răspundere limitată, societatea pe acțiuni, societatea în comandită pe acțiuni;
- persoanele juridice: companii naționale, societăți naționale și regii autonome,
potrivit art. 1 alin 1 Legea nr. 26/1990;
- persoanele juridice: grupuri de interes economic, societăți cooperative,
organizații cooperatiste, societăți europene, societăți cooperatove europene și grupurile
europene de interes economice;
- alte persoane fizice și juridice prevăzute de lege.
Prin înregistrare se înțelege atât înmatricularea comerciantului și înscrierea de
mențiuni, precum și alte operațiuni care, potrivit legii, se menționează în registrul
comrțului.
Persoanele menționate sunt obligate:
1. înainte de începerea activităţii acestora, să ceară înmatricularea sau, după
caz, înregistrarea în registrul comerţului. Documentele depuse în vederea înregsitrării se
redactează în limba română. Profesioniștii (comercianți) persoane fizice și juridice
menționați au dreptul să solicite și asigurarea publicității actelor ce se înregistrează în
traducere certificată în una din limbile oficiale ale statelor membre ale Uniunii Europene.
2. în cursul exercitării activității lor sau la încetarea acesteia, persoanele fizice
sau juridice au obligația de a solicita înscrierea în același registru a mențiunilor
privind actele și faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege
CAPITOLUL III
Persoana juridică
3.1. Definiţie.Elemente constitutive

Definiţie. Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile
cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile [art. 25 alin (3) Cod civil].
Orice persoană juridică trebuie să aibă o formă de organizare de sine stătătoare şi
un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu
interesul general (art. 187 Cod civil).
Elementele constitutive sunt, prin urmare: forma de organizare, un patrimoniu
propriu, un scop licit şi moral.
1. Forma de organizare de sine stătătoare a persoanei juridice este determinată de
organizarea internă a acesteia. Organizarea presupune existenţa organelor:
 ce reprezintă voinţa persoanei juridice, şi care asigură, în parte conducerea
acesteia, respectiv adunările generale;
 ce administrează (gestionează) patrimoniul persoanei juridice, acestea fiind, în
principiu, organele de administraţie;
 ce controlează modul cum este gestionat patrimoniul persoanei juridice,
respectiv, cenzorii sau auditorii, după caz.
2. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din totalitatea
drepturilor patrimoniale şi obligaţiilor persoanei juridice, altfel spus, cuprinde
latura activă (drepturi reale şi de creanţă) şi latura pasivă (obligaţii).
Orice persoană juridică (sau persoană fizică) este titulară a unui patrimoniu
Drepturile patrimoniale sunt reprezentate de bunuri. Cu aceste bunuri (drepturi reale
patrimoniale) persoana răspunde pentru obligaţiile sale. Faptul că bunurile intră în masa
patrimonială a unei persoane (fizice sau juridice) se arată în art. 2324 alin. (1) Cod civil,
care prevede „Cel ce este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare”.
De remarcat că patrimoniul reprezintă nu numai ce deţine persoana în prezent, ci şi
ce dobândeşte în viitor, ca posibilitate.
Prin urmare patrimoniul reprezintă şi potenţialitatea dobândirii în viitor a unor bunuri
(reprezentate, bineînţeles de drepturi).
Patrimoniul propriu al persoanei juridice nu trebuie confundat cu:
- patrimoniile proprii ale persoanelor fizice sau juridice care compun persoana
juridică considerată;
- patrimoniul de afectaţiune, ce aparţine unei persoane fizice autorizate, unei
întreprinderi individuale sau familiale, acesta reprezentând o fracţiune distinctă a
patrimoniului acestor persoane, separată de gajul general al creditorilor personali ai
acestora;
- capitalul social al persoanei juridice - societate (indiferent de forma juridică a
acesteia1) care este format din totalitatea aporturilor asociaţilor (persoane fizice sau
persoane juridice) ce compun societatea comercială respectivă;
- fondul de comerţ al comerciantului persoană juridică care este format din
totalitatea elementelor corporale (bunuri mobile şi imobile) şi incorporale (firmă,
emblemă, clientelă, vad comercial) ce sunt afectate pentru desfăşurarea activităţii
comerciale (în fondul de comerţ nu intră drepturile de creanţă şi datoriile comerciantului).
 Ca efect al personalităţii juridice, respectiv, ca urmare a calităţii sale de subiect de
drept, persoana juridică:
- participă în nume propriu la circuitul civil;
- răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin
lege se dispune altfel (art. 193 Cod civil).
3.2. Categorii de persoane juridice
Persoanele juridice sunt:
1. de drept public sau de drept privat (art. 189 Cod civil);
2. de naţionalitate română sau de naţionalitate străină (art. 225 Cod civil);
3. cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ [art. 3 alin. (3) Cod civil].
 Persoane juridice de drept public sunt: statul, unităţile administrativ-teritoriale
(oraş, judeţ, comună), Parlamentul României (Camera deputaţilor şi Senatul, care
reprezintă puterea legislativă), Organismele puterii executive (Administraţia Prezidenţială
1 Societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită
pe acţiuni, societate cu răspundere limitată, societate cooperativă.
şi Preşedintele României, Guvernul României, Ministerele, Instituţia prefecturii,
Instituţiile publice, Misiunile diplomatice şi consulare), Organismele autorităţii
judecătoreşti (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii,
Curţile de Apel, Tribunalele, Ministerul Public, în sens larg intră şi Curtea de Conturi şi
Curtea Constituţională), Banca Naţională a României, instituţiile de stat (denumite şi
instituţii publice sau bugetare ce funcţionează în domeniile: învăţământului, cercetării,
culturii, artei şi sănătăţii)1, partidele politice.
Persoanele juridice de drept public se înfiinţează:
A. de regulă, prin lege [art. 191 alin. (1) Cod civil];
B. ca excepţie;
a) prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale [art. 191
alin. (2) Cod civil];
b) prin alte moduri prevăzute de lege [art. 191 alin. (2) Cod civil].
 Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, într-una din
formele prevăzute de lege (art. 190 Cod civil). Exemplificăm în acest sens:
- agenţii economici de stat, spre exemplu, regiile autonome, companiile şi societăţile
naţionale, societăţile comerciale cu capital integral de stat;
- societăţile cu capital privat, spre exemplu, societăţile care se constituie în una din
formele juridice prevăzute de lege: societăţile simple, societăţile în participaţiune,
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea cu răspundere
limitată, societatea pe acţiuni, societate în comandită pe acţiuni, societatea cooperativă,
alt tip de societate anume reglementat de lege (art. 1888 Cod civil);
- sindicatele;
- organizaţiile patronale;
- asociaţiile şi fundaţiile;
- cultele religioase.
2. Persoane juridice de naţionalitate română sau de naţionalitate străină
 Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit
actului de constituire sau statutului, este stabilit în România. Acestea sunt înfiinţate
potrivit legislaţiei române şi beneficiază de capacitatea juridică stabilită de legea română.
 Persoanele juridice străine au sediul în străinătate, sunt constituite potrivit legii
lor naţionale; pot desfăşura activităţi pe teritoriul României.
3. Persoane juridice cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ
 Sunt cu scop lucrativ persoanele juridice care au scop economic, patrimonial, au
scop obţinerea de profit. În această categorie intră toate persoanele juridice care au
calitatea de profesionist comerciant (spre exemplu, societăţile comerciale).
 Fără scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop nepatrimonial, nu au ca scop
obţinerea de profit. În această categorie intră toate persoanele juridice de drept public
(spre exemplu, autorităţile şi instituţiile publice) şi unii profesionişti necomercianţi, dintre
care, exemplificăm: fundaţii, asociaţii, teatre, spitale etc.
3.3. Înfiinţarea persoanei juridice
1A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori) Colectivul Catedrei de Drept, ASE, Bucureşti,

Drept civil, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 241.
Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea unui subiect de drept care se
bucură, potrivit legii, de organizare de sine stătătoare, de un patrimoniu propriu, de un
scop determinat.
Înfiinţarea persoanei juridice este guvernată de o serie de norme cu caracter general,
cuprinse în Codul civil, dar şi de norme aplicabile anumitor persoane juridice, cuprinse în
acte normative speciale.
În domeniul înfiinţării persoanelor juridice cele trei puteri în stat conlucrează după
cum urmează1:
 puterea legislativă stabileşte reglementările legale cu privire la modurile şi
condiţiile de înfiinţare ale diferitelor categorii de persoane juridice;
 puterea executivă înfiinţează în mod direct unele persoane (regii autonome,
instituţii de stat etc.), avizează înfiinţarea altor persoane juridice şi se ocupă de
organizarea evidenţei diverselor categorii de persoane juridice;
 puterea judecătorească, prin intermediul instanţelor, are competenţa de a
autoriza înfiinţarea diferitelor persoane juridice şi dispune înregistrarea lor la organismele
de stat.
Cele trei puteri ale statului supraveghează şi controlează înfiinţarea persoanelor
juridice, luând însă în considerare voinţele indivizilor şi respectând drepturile şi libertăţile
de asociere2.
Persoana juridică, potrivit art. 194 Cod civil alin. (1), se înfiinţează prin
următoarele moduri:
I. prin actul de înfiinţare al organului competent, pentru:
 autorităţile şi instituţiile publice, respectiv, organismele puterii legislative
(Camera Deputaţilor şi Senatul) care iau fiinţă prin lege, ca urmare a alegerilor şi
organismele puterii executive care sunt înfiinţate astfel:
1. Preşedintele României, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie.
2. Guvernul, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie, din Legea nr.
90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor;
3. Ministerele, care sunt înfiinţate potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 90/2001
privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.
c. organismele puterii judecătoreşti sunt reglementate de Constituţie şi de
dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (cu modificările ulterioare).
Instituţiile de stat sau publice se înfiinţează pe bază de legi sau hotărâri de Guvern.
Spre exemplu, Institutul Naţional al Magistraturii, a fost înfiinţat prin hotărâre de Guvern;
 unităţile administrativ - teritoriale (judeţ, oraş, comună).
 agenţii economici care se constituite de către stat (companii şi societăţi
comerciale cu capital de stat, regii autonome de interes naţional) se înfiinţează prin
hotărâre de Guvern, iar pentru cele de interes local, de către unităţile administrativ-
teritoriale, prin hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene.
1 A se vedea, Colectivul Catedrei de Drept, R. Dimitriu, coordonator, Drept civil, vol. I, Bucureşti,
2000, p. 245.
2 Idem.
În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea
publică este persoană juridică.
II. prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii.
În acest caz este necesară întocmirea cumulativă a următoarelor acte juridice, iar cu
privire la aceste acte, îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- actul de constituire (actul de înfiinţare), intitulat contract de societate, care este
însoţit, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale şi de statutul de funcţionare; de
asemenea în funcţie de anumite condiţii impuse de Legea nr. 31/1990 privind societăţile,
aceste acte îmbracă formă autentică;
- autorizarea înfiinţării, care este de competenţa fie a instanţei judecătoreşti, fie al
unui organism al puterii executive;
- înmatricularea, înregistrarea sau înscrierea la organismul competent potrivit
legii.
În această categorie de persoane juridice intră:
- partidele politice. Acestea sunt asociaţii cu caracter politic, sunt persoane juridice
de drept public care se înregistrează în Registrul Partidelor politice de la Tribunalul
Municipiului Bucureşti.
- societăţile iau naştere ca urmare a autorizării înmatriculării în registrul comerţului
efectuată de judecătorul delegat la registrul comerţului;
- pentru instituţiile de credit este cerută autorizarea de la Autoritataea de
Supraveghere Financiară ;
- pentru societăţile de asigurare autorizarea este dată de Autoritatea de Supraveghere
Financiară ; actul de autorizare intră în competenţa organismelor puterii executive.
III. în orice alt mod prevăzut de lege. Această modalitate de înfiinţare a persoanei
juridice cuprinde cazurile atipice de înfiinţare a persoanei juridice:
- statul, care are calitatea de persoană juridică, se constituie potrivit dispoziţiilor
constituţionale;
- asociaţiile de proprietari.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de
constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia [art. 194 alin. (2) Cod
civil].
Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată dacă prin lege, actul de
constituire sau statut nu se prevede altfel (art. 195 Cod civil).
3.4. Înregistrarea persoanei juridice
Definiţie. Înregistrarea persoanei juridice este înscrierea, înmatricularea sau, după
caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii
personalităţii juridice sau a luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după
caz [art. 200 alin. (2) Cod civil].
Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.
Înregistrarea are efect:
- constitutiv. În acest caz persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp
înregistrarea nu a fost efectuată.
- de opozabilitate faţă de terţi - în scop de publicitate. În acest caz, actele sau
faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a
efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de
cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită (art.
202 Cod civil).
Fondatorii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrării, precum şi primii
membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia răspund
nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităţilor de
înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi trebuiau să fie cerute de aceste
persoane.
3.5. Capacitatea civilă a persoanei juridice
3.5.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Conţinut
 Data dobândirii capacităţii de folosinţă este diferită în funcţie de faptul că

persoana juridică este sau nu supusă înregistrării.
 Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Acestor persoane juridice le este recunoscută şi o capacitate de folosinţă anticipată,
în sensul că, „pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să-şi
asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în
mod valabil” [art. 205 alin. (1) Cod civil].
 Persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii, după caz:
- de la data actului de înfiinţare;
- de la data autorizării constituirii lor;
- de la data îndeplinirii oricărei cerinţe prevăzute de lege (art. 194 Cod civil).
Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele
unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi
pentru actele juridice încheiate în contul acesteia, afară de cazul în care persoana juridică
nou creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel
preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc
efecte juridice depline.
 Conţinutul capacităţii de folosinţă este format din drepturi şi obligaţii civile.
Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea
care prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Dintre
acestea, persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului, stabilit prin lege, actul
constitutiv sau statut. Limitarea drepturilor şi obligaţiilor la scopul astfel stabilit
corespunde principiului specialităţii capacităţii de folosinţă care se aplică numai
persoanelor fără scop lucrativ, fără scop patrimonial.
Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la conţinutul capacităţii
de folosinţă este lovit de nulitate absolută.
Persoanele juridice cu scop patrimonial (sau cu scop lucrativ) desfăşoară
activităţi autorizate de către organele competente. Prin urmare, acestea au numai
acele drepturi şi obligaţii ce corespund activităţii pentru care au primit autorizarea.
Pentru aceste persoane juridice capacitatea de folosinţă este limitată la activităţile
pentru care au primit autorizaţia de la organele competente, iar dreptul de a desfăşura
asemenea activităţi se naşte din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege
nu se dispune altfel [art. 207 alin. (1) Cod civil].
Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de
nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate
prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.
Cu toate că persoanele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi numai în
măsura necesară fiinţării lor în mod valabil, orice persoană juridică, deci şi cele supuse
înregistrării, pot primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun (ale dreptului civil), de la
data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii
moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
3.5.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
Structura organizatorică a persoanei juridice cuprinde trei categorii de organe care

asigură şi funcţionarea acesteia, şi anume:
- organele de conducere, care, prin hotărârile sale, asigură şi voinţa persoanei
juridice însăşi;
- organele de administrare, care, în principiu, gestionează patrimoniul persoanei
juridice;
- organele de control, care controlează/auditează gestiunea patrimoniului persoanei
juridice.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este strâns legată de organele de
administraţie, deoarece aceasta îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor [art. 209 alin. (1) Cod
civil]. Au calitatea de organe de administrare, potrivit dispoziţiilor de mai sus ale Codului
civil, persoanele fizice sau persoanele juridice, care prin lege, actul de constituire sau
statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv,
în numele şi pe seama persoanei juridice [art. 209 alin. (2) Cod civil].
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de
administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel
prin lege, actul constitutiv sau statut [art. 209 alin. (3) Cod civil].
Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică,
până la data constituirii organelor de administrare, se fac de către fondatori ori de către
persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop [art. 210 alin. (1) Cod
civil].
 Incapacităţi şi incompatibilităţi Potrivit art. 211 alin. (1) Cod civil, nu pot face
parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice:
- incapabilii;
- persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- persoanele decăzute din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe;
- persoanele declarate prin lege sau prin actul de constituire incompatibile să ocupe o
astfel de funcţie. Actele încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii sunt lovite de nulitate
relativă [art. 211 alin. (2) Cod civil].
3.5.3. Funcţionarea persoanei juridice
Organele persoanei juridice asigură funcţionarea acesteia prin hotărârile şi deciziile

luate de acestea în cadrul adunărilor sale.
Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile
legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat
parte la deliberare sau au votat împotrivă [art. 212 alin. (1) Cod civil].
Faţă de terţi aceste hotărâri produc efecte numai de la data publicării lor, cu excepţia
cazului în care terţii fac dovada că le-au cunoscut pe altă cale.
Obligaţiile membrilor organelor de administrare sunt:
- să acţioneze în interesul persoanei juridice cu prudenţa şi diligenţa unui bun
proprietar;
- să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul
lor patrimoniu. Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz,
bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară
de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi
persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate. Pentru săvârşirea faptelor ilicite răspunderea este personală şi solidară atât
faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
3.5.4. Persoanele juridice de drept public
Persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele ilicite sau licite ale
organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de
drepturi şi obligaţii, statul, respectiv, unităţile administrativ-teritoriale (prin organele
prevăzute de lege) participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care
legea stabileşte un alt organ în acest sens.
Dacă pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, statul răspunde
în mod subsidiar, niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligaţiile statului.
De asemenea, unităţile administrativ-teritoriale răspund în mod subsidiar pentru
obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când
acestea au personalitate juridică.
3.6. Identificarea persoanei juridice
Identificarea persoanei juridice înseamnă individualizarea acestui subiect de drept
care participă la raporturile juridice în nume propriu.
Noţiunea de identificare are două accepţiuni.
Prima accepţiune se referă la instituţia juridică care cuprinde totalitatea normelor ce
reglementează atributele de individualizare ale persoanelor juridice.
A doua accepţiune se referă chiar la atributele de identificare, acestea fiind în
principal: denumirea, naţionalitatea, sediul, firma, emblema, telefonul, telexul1.
Identificarea persoanelor juridice este realizată de Codul civil ca normă generală şi
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, ca normă specială, cu referire la
persoanele juridice care au calitatea de comercianţi, respectiv, societăţile comerciale.
Din perspectiva dreptului civil, atributele de identificare ale persoanei juridice sunt
drepturi subiective personale nepatrimoniale. Acestea au următoarele caractere
juridice:
- sunt opozabile erga - omnes, sunt drepturi absolute, opozabile tuturor persoanelor;
- sunt inalienabile, adică nu pot fi cesionate prin acte juridice, iar titularul lor nu
poate renunţa la ele;
- sunt imprescriptibile, sub aspect extinctiv şi achizitiv, adică nu se prescriu prin
trecerea timpului;
- sunt personale (intuitu-personae), adică sunt intim legate de persoana titularului;
- sunt universale, orice persoană are dreptul la atributele de identificare.
 Potrivit Codului civil, atributele de identificare ale persoanelor juridice sunt, în
principiu: naţionalitatea, sediul, denumirea.
Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit
actului de constituire sau statutului, este stabilit în România (art. 225 Cod civil).
Persoana juridică poartă denumirea stabilită în condiţiile legii prin actul de
constituire sau prin statut [art. 226 alin. (1) Cod civil]. Denumirea persoanei juridice ca şi
celelalte atribute de identificare se vor trece în registrul public odată cu înregistrarea
acesteia.
Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.
În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu
caracter secundar pentru sucursale, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru.
De asemenea, persoana juridică poate să aibă un sediu ales în vederea exercitării
sau executării obligaţiilor sale. Alegerea acestui sediu nu se prezumă, ci trebuie făcută în
scris (art. 97 coroborat cu art. 227 Cod civil).
Prin analogie cu persoana fizică, persoana juridică care exploatează o întreprindere
are sediul şi la locul acelei întreprinderi, în ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-
au născut sau urmează a se executa în acel loc. Utilizând analogia menţionată acesta se
numeşte sediu profesional.
Persoana juridică poate să-şi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute
de lege.
Dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în
registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică
respectivă.
 În funcţie de specificul obiectului de activitate persoana juridică mai poate avea şi
alte atribute de identificare, şi anume: numărul de înregistrare în registrul comerţului
sau într-un registru public, Codul Unic de Înregistrare şi alte elemente de identificare,
în condiţiile legii.
1 A se vedea, Colectivul Catedrei de Drept - ASE, Bucureşti, op. cit., p. 261.

 Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, persoana juridică având
calitatea de comerciant se identifică prin firmă şi emblemă.
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită
comerţul şi sub care semnează [art. 30 alin. (1) Legea nr. 26/1990].
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de
acelaşi gen [art. 30 alin. (2) Legea nr. 26/1990].
 Toate documentele care provin de la o persoană juridică trebuie să cuprindă
atributele de identificare ale acesteia, sub sancţiunea de daune-interese (art. 231 Cod
civil).
3.7. Protecţia juridică a atributelor de identificare
Atributele de identificare ale persoanelor juridice sunt drepturi personale
nepatrimoniale, ele sunt apărate atât prin mijloace de drept civil, cât şi prin mijloace de
drept comercial, drept administrativ, drept penal.
Codul civil în art. 231, conţine o dispoziţie potrivit căreia „toate documentele,
indiferent de formă, care emană de la o persoană juridică, trebuie să cuprindă denumirea
şi sediul, precum şi alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub
sancţiunea plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate”. Prin această dispoziţie Codul
civil creează posibilitatea de a introduce acţiune civilă, atât pentru persoana juridică
titulară a unui atribut de identificare, cât şi pentru terţe persoane, dacă s-a produs un
prejudiciu prin exercitarea drepturilor personale - nepatrimoniale ale persoanei juridice.
Protecţia administrativă şi penală a atributelor de identificare este asigurată prin
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. În acest sens, art. 5 din legea
sus-menţionată, consideră ca infracţiune de concurenţă neloială orice utilizare a unei
firme, embleme, a unei desemnări speciale sau a unor ambalaje care pot produce confuzie
cu cele folosite în mod legitim de către alt comerciant.
Din economia art. 231 Cod civil rezultă că persoana juridică poate avea şi alte
atribute de identificare decât cele prevăzute de Codul civil şi Legea nr. 26/1990, prin
utilizarea sintagmei „şi alte atribute de identificare”. Dispoziţia menţionată are, prin
urmare, caracter enunţiativ.
3.8. Reorganizarea persoanei juridice
Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot fi
implicate una sau mai multe persoane şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea
ori încetarea acestora (art. 232 Cod civil).
Modurile de reorganizare sunt: fuziunea, divizarea şi transformarea. Divizarea
poate fi totală şi parţială.
Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea
personalităţii juridice, afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se
dispune altfel [art. 233 alin. (2) Cod civil].
Aceasta înseamnă că, dobândirea personalităţii juridice are efect constitutiv, pentru
înfiinţarea unei persoane juridice, prin orice mod de reorganizare, dacă prin lege nu se
prevede altfel.
 Fuziunea se face prin:
- absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin
- contopirea (unirea) mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană
juridică nouă.
Efectele absorbţiei sunt:
- persoana juridică absorbită îşi încetează existenţa, are deci efect extinctiv;
- drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul
persoanei juridice care o absoarbe, are deci efect translativ. Se realizează o transmitere
universală de drepturi şi obligaţii (a întregului patrimoniu).
Absorbţia nu are efectul înfiinţării unei alte persoane juridice.
Efectele contopirii sunt:
- persoanele juridice care se contopesc (se unesc) îşi încetează existenţa, are deci
efect extinctiv;
- se înfiinţează o persoană juridică nouă;
- drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-
înfiinţate. Se realizează o transmitere universală de drepturi şi obligaţii (a întregului
patrimoniu).
 Divizarea poate fi totală sau parţială.
Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează
prin divizare.
Efectele divizării totale sunt:
- persoana juridică al cărui patrimoniu se divizează total îşi încetează existenţa, deci
efectul efect extinctiv;
- se pot înfiinţa persoane juridice noi corespunzătoare fracţiunilor de patrimonii care
rezultă în urma divizării, dacă acestea nu se transmit către alte persoane juridice deja
existente, denumite de Codul civil, dobânditoare [în art. 237 alin. (1)];
- patrimoniul persoanei juridice se împarte în mod egal (către persoanele
dobânditoare), dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie;
- se transmit fracţiuni de patrimoniu (drepturi şi obligaţii), adică, se realizează o
transmitere cu titlu universal către persoanele dobânditoare, sau care iau astfel fiinţă.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane
juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai multe
persoane juridice care există sau care ia fiinţă în acest mod.
Efectele divizării parţiale sunt:
- patrimoniul persoanei juridice care se divizează parţial îşi reduce patrimoniul
proporţional cu partea transmisă fie unei singure persoane juridice deja existente în acest
caz (nu are efect creator), fie către o altă persoană juridică care se înfiinţează în acest
mod. În acest ultim caz divizarea parţială are efect creator.
Divizarea parţială nu are efect extinctiv.
În cazul divizării întinderea răspunderii este diferită în funcţie de modul de înfiinţare
a persoanelor juridice.
Fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare - ce are ca temei juridic actul de
înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii - va răspunde:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite
sau păstrate integral;
b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea
drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute [art. 238
alin. (1) Cod civil].
Dacă persoana juridică înfiinţată prin actul de înfiinţare al organului competent (în
cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum
şi al agenţilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile
administrativ-teritoriale)1 este supusă divizării, prin actul de reorganizare se va putea
stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât acela pentru persoanele juridice
care se constituie prin act de înfiinţare autorizat [art. 238 alin. (2) Cod civil].
De asemenea, în caz de divizare, contractele se vor repartiza astfel încât
executarea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o persoană juridică
dobânditoare, afară numai dacă aceasta nu este cu putinţă.
 Transformarea persoanei juridice, ca instituţie juridică, este nou introdusă în
Codul civil în vigoare de la 1 octombrie 2011 în art. 241.
Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când
o persoană îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte
persoane juridice [art. 241 alin. (1) Cod civil].
În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat
existenţa, se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou înfiinţate, în afară de cazul în
care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel.
 Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor în cazul persoanelor juridice
supuse reorganizării
Pentru persoanele juridice supuse înregistrării transmiterea drepturilor şi obligaţiilor
se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de
la data acesteia.
Pentru persoanele nesupuse înregistrării transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, se
realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai pe data aprobării de către organul
competent:
- a inventarului;
- a bilanţului contabil întocmit în vederea predării primirii;
- a evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare;
- precum şi a oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
Bunurile imobile - drepturi reale imobiliare - care fac obiectul transmisiunii, dreptul
de proprietate şi celelalte drepturi reale (drepturile de uz, de uzufruct, servitute,
superficie, abitaţie) se dobândesc numai prin înscrierea în Cartea funciară, în baza actului
de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care
s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de certificatul de
înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate [art. 242 alin. (3) Cod civil].
Reorganizarea poate fi contestată prin atacarea actelor care au hotărât reorganizarea,
dacă prin lege nu se dispune altfel. Astfel, opoziţie la reorganizare, prin atacarea actelor
menţionate, pot face creditorii şi orice alte persoane interesate în termen de 30 de zile de
1 Art. 194 alin. (1) lit. a) Cod civil.

la data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la
data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către organul
competent, în condiţiile legii [art. 234 alin. (1) Cod civil].
3.9. Încetarea persoanei juridice
Încetarea existenţei persoanei juridice are loc prin dizolvare. Dizolvarea este urmată
de lichidarea totală şi definitivă a patrimoniului acesteia.
 Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat este: voluntară, de plin drept şi
silită sau forţată [art. 245 lit. a), b), c), d), Cod civil].
a) Dizolvarea voluntară se produce prin hotărârea organelor competente ale
acestora, care reprezintă voinţa socială.
b) Dizolvarea de plin drept a persoanelor juridice se produce în baza legii şi
intervine în următoarele situaţii:
- dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
- dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit.
c) Dizolvarea silită (forţată) intervine dacă scopul pe care persoanele juridice îl
urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii
sau ordinii publice, ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat.
 Pe lângă aceste cauze generale menţionate, art. 245 lit. e) Cod civil prevede ca
persoanele juridice să se dizolve şi „prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de
constituire sau statut”. Prin urmare, există norme speciale care reglementează dizolvarea,
spre exemplu, cele din domeniul societăţilor comerciale, respectiv din Legea nr. 31/1990
în art. 227 alin. (1):
- trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
- imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
- declararea nulităţii societăţii;
- hotărârea adunării generale;
- hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
- falimentul societăţii;
- alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii;
În categoria „alte cauze de dizolvare prevăzute de lege pentru societatea pe acţiuni”
intră cazurile prevăzute de art. 228 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, modificată şi
republicată, care prevede atât pentru societatea pe acţiuni, cât şi pentru societatea cu
răspundere limitată, că acestea se dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute la art. 15324 din Legea nr. 31/1990, modificată şi
republicată. Potrivit articolului menţionat, dacă consiliul de administraţie, respectiv
directoratul, constată că, în urma unor pierderi, stabilite prin situaţiile financiare anuale
aprobate conform legii, activul net al societăţii, determinat ca diferenţă între totalul
activelor şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea
capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală extraordinară pentru a
decide dacă societatea trebuie dizolvată.
b) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,
modificată şi republicată. În cazul în care societatea are mai puţin de 2 acţionari pe o
perioadă mai lungă de 9 luni, orice persoană interesată poate solicita instanţei dizolvarea
societăţii.
De asemenea, art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată şi republicată,
prevede că „societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când
datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur”. Aceste dispoziţii sunt
aplicabile şi societăţilor în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, privind pe
singurul asociat comanditat sau comanditar.
 Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi condiţiile
anume prevăzute de lege (art. 246 Cod civil).
Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale,
nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat. În acest
caz, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
desfiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea
bunurilor transmise acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.
În cazul în care persoana juridică, de drept public sau privat, se dizolvă prin
hotărârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face
opoziţie, în aceleaşi condiţii ca şi pentru reorganizare (art. 243 coroborat cu art. 247 Cod
civil).
 Principalul efect al dizolvării este lichidarea persoanei juridice. Lichidarea
este operaţiunea juridică prin care se valorifică activul (se încasează creanţele) şi se
plăteşte pasivul (se plătesc datoriile).
Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare
lichidării până la finalizarea acesteia.
Dacă persoana juridică îşi încetează existenţa prin fuziune, transformare, sau prin
divizare totală, nu se declanşează procedura lichidării.
 Destinaţia bunurilor rămase după lichidare
Indiferent de cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare
vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut, ori destinaţia stabilită în
hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare [art. 249 alin. (1) Cod civil].
Dacă actul de constituire, statutul sau hotărârea organului competent nu prevede
destinaţia bunurilor1, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se
atribuie de instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane
juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel.
 Data încetării personalităţii juridice.
Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care
au fost înscrise, spre exemplu, societăţile comerciale care se înregistrează la registrul
comerţului.
Celelalte persoane juridice, respectiv cele care nu se înregistrează, încetează la data
actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege [art. 251 alin. (2) Cod civil].
1 Sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice [art. 249 alin. (2) Cod civil].
CAPITOLUL IV
Pluralitatea de subiecte
Raportul juridic civil, respectiv, de dreptul afacerilor se stabileşte, de regulă, între

două persoane - raport juridic simplu - care presupune “determinarea” subiectelor
raportului juridic civil.
Această determinare presupune cunoaşterea părţilor acestui raport, şi se realizează
diferit după cum este vorba de raporturi civile ce au în conţinutul lor, drepturi absolute
sau drepturi relative.
În primul caz - al dreptului absolut, după cum vom vedea într-un capitol ulterior,
numai subiectul activ care este titularul dreptului subiectiv civil este determinat sau
cunoscut (spre exemplu proprietarul unui bun, respectiv Ionescu Vasile este proprietarul
imobilului din strada Panselelor nr. 7). Subiectul pasiv este nedeterminat şi este format
din toate celelalte subiecte de drept civil, care sunt obligate să nu facă ceva de natură a
împiedica exercitarea dreptului de proprietate al titularului de drept subiectiv (spre
exemplu, al lui Ionescu Vasile).
În al doilea caz - al dreptului relativ, este determinat (cunoscut) atât subiectul activ,
numit creditor, cât şi subiectul pasiv, numit debitor (spre exemplu, în cadrul raportului
juridic născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare cele două părţi sunt determinate
sau cunoscute: vânzătorul şi cumpărătorul). În acest caz fiecare parte este titulară a unui
drept relativ, respectiv drept de creanţă, opozabil celeilalte părţi titulară de obligaţie.
Există însă cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe persoane,
fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, fie sub ambele aspecte. În acest caz
deosebim:
- pluralitate activă, când sunt mai multi creditori;
- pluralitate pasivă, când sunt mai multi debitori;
- pluralitate mixtă, când sunt mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
CAPITOLUL V
Conţinutul raportului juridic civil
5.1. Definiţia conţinutului raportului juridic

După cum am arătat conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din:
- drepturi subiective civile, care formează latura activă a raportului juridic civil;
- obligaţii civile, care formează latura pasivă a raportului juridic civil.
Oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o anumită obligaţie civilă. Nu există
drept fără obligaţie.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului
activ (numit şi creditor – persoană fizică sau persoană juridică) în virtutea căreia acesta
poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită şi să pretindă, o
conduită corespunzătoare (să dea, să facă, ori să nu facă ceva) de la subiectul pasiv
(numit debitor) şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie,
dacă acest drept este încălcat.
5.2. Drepturile subiective civile. Clasificare.
Criteriile de clasificare ale drepturilor subiective civile sunt:
- în funcţie de opozabilitate drepturile subiective sunt: absolute şi relative;
- în funcţie de natura conţinutului lor sunt: patrimoniale şi nepatrimoniale;
- după corelaţia dintre ele sunt: principale şi accesorii;
- în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor sunt: pure şi simple şi
afectate de modalităţi.
5.2.1. Drepturile subiective civile absolute şi relative
Dreptul subiectiv civil absolut - este acel drept în virtutea căruia titularul său poate
avea o anumită conduită, fără a face apel la altă persoană pentru a şi-l exercita (realiza).
Sunt absolute:
- drepturile personale nepatrimoniale, spre exemplu, dreptul la nume, dreptul la
domiciliu etc.,
- drepturile reale, spre exemplu: dreptul de proprietate şi dezmembrămintele
dreptului de proprietate, respectiv dreptul de uz, de uzufruct, de servitute, de superficie,
de abitaţie.
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate
pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul său nu se poate
exercita (realiza). Spre exemplu, dreptul vânzătorului de a cere plata preţului, sau dreptul
cumpărătorului de a pretinde predarea bunului ce face obiectul vânzării.
Tipic, relative, sunt drepturile de creanţă.
Caracteristicile dreptului absolut sunt:
- titularul dreptului absolut este cunoscut;
- titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte de
drept civil;
- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de
natură a împiedica exercitarea lui, adică - a nu face;
- este opozabil erga omnes, adică tuturor persoanelor;
- sunt prevăzute de lege, limitate ca număr.
Caracteristicile dreptului relativ:
- în cadrul raportului juridic cu drept relativ atât, titularul dreptului, cât şi al obligaţiei
(subiectul activ, creditorul şi subiectul pasiv, debitorul) sunt cunoscuţi;
- dreptului relativ îi corespunde obligaţia ce are ca obiect: a da, a face ori a nu face
(ceva ce s-ar fi putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv
determinat);
- dreptul relativ este opozabil numai subiectului pasiv determinat, adică debitorului,
deoarece dreptul relativ, respectiv de creanţă, poate fi exercitat numai cu concursul
debitorului;
- sunt nelimitate ca număr.
5. 2. 2. Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale
Este patrimonial dreptul subiectiv ce are conţinut exprimat băneşte, are conţinut
pecuniar.
Sunt drepturi patrimoniale: drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv ce nu are
conţinut bănesc, spre exemplu, dreptul la nume, la domiciliu.
 Drepturile reale şi drepturile de creanţă
Dreptul real1 - jus in re - este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate
exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă - jus ad personam - este acel drept în temeiul căruia subiectul
activ - creditorul - poate pretinde subiectului pasiv - debitor - să dea, să facă sau să nu
facă ceva.
Asemănările dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt:
- ambele sunt drepturi patrimoniale;
- ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active.
Deosebirile dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt:
1. sub aspectul subiectului pasiv:
- în cazul dreptului real - acesta nu este cunoscut, fiind reprezentat de toate
persoanele, desemnate prin sintagma „erga omnes”;
- în cazul dreptului de creanţă - acesta este cunoscut, fiind debitorul.
2. sub aspectul persoanelor cărora li se opune (este opozabil):
- în cazul dreptului real acesta se opune tuturor persoanelor (erga omnes);
- în cazul dreptului de creanţă acesta se opune doar subiectului pasiv care este
cunoscut, denumit debitor (erga certa personam).
3. sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative:
- în cazul dreptului real - îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face;
- în cazul dreptului de creanţă - îi corespunde obligaţia - de a da, de a face sau de a
nu face.
1 Cuvântul „real” în limbaj juridic provine din latinescul „res” care înseamnă bun sau lucru, deci dreptul
real este dreptul cu privire la un bun sau lucru material.
4. sub aspectul numărului:
- drepturile reale sunt, în principiu, limitate, sunt prevăzute de lege [art. 551 Cod civil
lit. l)];
- drepturile de creanţă sunt nelimitate, ca număr.
5. sub aspectul prerogativelor conferite, numai dreptul real este însoţit de
prerogativele:
a) urmăririi, care constă în posibilitatea titularului de drept real (spre exemplu
creditorul ipotecar sau creditorul gajist) de a urmări bunul în mâinile oricărei persoane s-
ar gasi;
b) preferinţei, care constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza
dreptul său cu întâietate ori preferinţă.
 Drepturile personale nepatrimoniale
Drepturile personale nepatrimoniale sunt:
a) drepturi ce privesc identificarea persoanei (art. 59 Cod civil), respectiv: dreptul
la nume, la domiciliu, reşedinţă, la stare civilă;
b) drepturi ale personalităţii şi anume:
- dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie,
dreptul la respectarea vieţii private, precum şi dreptul la propria imagine (art. 58 Cod
civil);
- respectul datorat persoanei decedate. Persoanei decedate i se datorează respect cu
privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său (art. 78 Cod civil). Memoria
persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei
aflată în viaţă;
c) drepturi ce decurg din creaţia intelectuală (potrivit Legii nr. 8/1996 privind
drepturile de autor şi drepturile conexe, modificată), literară, artistică, ştiinţifică.
5.2.3. Drepturile subiective civile principale şi accesorii
Este principal dreptul subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare,
exercitarea sa nedepinzând de vreun alt drept.
Este accesoriu dreptul subiectiv civil a cărui exercitare depinde de existenţa altui
drept subiectiv civil, cu rol principal.
Această clasificare are importanţă pentru că dreptul accesoriu depinde de dreptul
civil principal potrivit adagiului accesorium seqvitur principale.
Drepturile nepatrimoniale, sunt drepturi principale.
5.2.4. Drepturile reale, principale şi accesorii
Drepturile reale potrivit art. 551 Cod civil, sunt: 1. dreptul de proprietate, 2. dreptul
de superficie, 3. dreptul de uzufruct, 4. dreptul de uz, 5. dreptul de abitaţie, 6. dreptul de
servitute, 7. dreptul de administrare, 8. dreptul de concesiune, 9. dreptul de folosinţă, 10.
drepturile reale de garanţie, 11. alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Din perspectiva clasificării drepturilor reale, în principale şi accesorii:
- drepturile reale principale sunt: dreptul de proprietate, dreptul de superficie,
dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de
administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă;
- drepturile reale accesorii se mai numesc şi drepturi reale de garanţie, acestea
sunt: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă.
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării
unei obligaţii (art. 2343 Cod civil).
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile.
Aceste drepturi reale de garanţie, se numesc şi accesorii. Ele presupun ca drept
principal un drept de creanţă (născut dintr-un raport juridic ce are în conţinutul
său un drept relativ).
5.2.5. Drepturi subiective civile pure şi simple şi afectate de modalităţi
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă maximă certitudine titularului său,
deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depinde de vreo împrejurare viitoare,
acesta poate fi exercitat imediat după naşterea lui, necondiţionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acel drept subiectiv civil a cărui
existenţă sau exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Modalităţile sunt: termenul, condiţia, sarcina şi vor fi studiate într-un capitol ulterior.
5.3. Obligaţia civilă. Clasificare
Obligaţia este legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să

procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată
(art. 1164 Cod civil).
Obligaţiile îşi au ca izvoare: contractul, actul juridic unilateral, gestiunea de afaceri,
îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi orice alt act sau fapt
de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
Obligaţia civilă are trei accepţiuni (sensuri):
1. îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;
2. raport obligaţional ce conţine sensul definiţiei de mai sus;
3. obligaţie în sens de înscris constatator al unei creanţe (obligaţiunea CEC).
În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se împart în trei categorii:
1) obligaţia de a da, de a face, de a nu face ceva;
2) pozitivă şi negativă;
3) de rezultat (determinată) şi de diligenţă (de mijloace).
5.3.1. Obligaţiile de a da, a face şi a nu face
- obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real (spre

exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului
vândut în patrimoniul cumpărătorului).
- obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu,
sau de a preda un bun în materialitatea lui.
- obligaţia de a nu face ceva are conţinut diferit după cum este corelativă unui drept
absolut, ori unui drept relativ (de creanţă), astfel:
* corelativă unui drept absolut este îndatorirea de a nu face nimic de natură a aduce
atingere acelui drept;
* corelativă unui drept de creanţă este a nu face ceva, ce ar fi putut sa facă, dacă
debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.
5.3.2. Obligaţii civile pozitive şi negative
Sunt pozitive obligaţiile de „a da” şi de „a face”. Este negativă obligaţia a nu face ceva.
5.3.3. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă
Este de rezultat obligaţia debitorului de a obţine un rezultat determinat (spre

exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut).
Este de diligenţă (de mijloace sau de prudenţă) obligaţia debitorului de a depune
toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat (spre exemplu, obligaţia medicului
de a-l vindeca pe pacient).
5.3.4. Obligaţii obişnuite, opozabile terţilor şi obligaţii reale
După opozabilitatea lor: obligaţiile se împart în: 1) obişnuite (opozabile numai

„între părţi”); 2) opozabile terţilor (scriptae in rem); 3) reale (propter rem).
Obligaţia obişnuită este opozabilă între părţi ca şi dreptul de creanţă. Marea
majoritate a obligaţiilor civile este de acest fel. Această obligaţie revine debitorului faţă
de care s-a născut.
Obligaţia opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) este acea obligaţie strâns legată de
un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său, decât cu concursul
titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el, de îndeplinirea
unei obligaţii născute anterior, fără participarea sa (spre exemplu, cumpărătorul este
obligat să respecte locaţiunea încheiată înainte de vânzare).
Obligaţia reală (propter rem), este îndatorirea ce revine, potrivit legii, deţinătorului
unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate (spre
exemplu, obligaţia deţinătorului de teren agricol de a-l cultiva, potrivit Legii nr. 18/1991).
5.3.5. Obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte
În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiei civile, distingem:

obligaţia civilă perfectă şi obligaţia civilă imperfectă sau naturală.
Majoritatea obligaţiilor civile este formată din obligaţii perfecte.
Obligaţia perfectă este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată în caz
de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie, obţinându-se un titlu executor
pentru a fi pusă în executare silită.
Este imperfectă obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, ci
numai prin executare voluntară, dar odată executată de bună voie de către debitor, nu este
permisă restituirea ei. Această obligaţie se mai numeşte şi naturală.
Obligaţia imperfectă nu se confundă cu obligaţia morală, care se realizează din
conştiinţă (spre exemplu, obligaţia copiilor ajunşi la maturitate de a-şi întreţine părinţii
bolnavi).
5.3.6. Obligaţii simple, pure şi simple şi obligaţii afectate de modalităţi.
De regulă obligaţiile se execută, imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea

creditorului. În acest caz obligaţia este simplă.
Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi. Modalităţile care
afectează obligaţiile sunt termenul şi condiţia.
Dacă obligaţiile sunt asumate însă, în anumite condiţii, ori sunt amânate în
executarea lor după o anumită perioadă de timp, se numesc obligaţii afectate de
modalităţi.
Termenul şi condiţia ca modalităţi ale obligaţiilor sunt reglementate de Codul civil
în art. 1396 -1420.
 Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare de care depinde
executarea sau stingerea unei obligaţii (art. 1411 Cod civil).
Termenele sunt:
1. suspensive şi extinctive. Termenul suspensiv este termenul până la împlinirea
căruia este amânată scadenţa obligaţiei (adică executarea obligaţiei). Termenul este
extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge.
2. legale, convenţionale sau judecătoreşti. Este legal termenul stabilit de lege. Este
convenţional termenul stabilit prin convenţia părţilor (prin contract). Termenul
judecătoresc este stabilit de instanţa judecătorească.
3. în favoarea debitorului, a creditorului sau a ambelor părţi.
De regulă termenul profită debitorului, dacă prin lege, prin voinţa părţilor sau din
împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi (art.
1413 Cod civil).
Cel care are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără
consimţământul celeilalte părţi.
De asemenea, din beneficiul termenului se poate decade:
- dacă debitorul se află în stare de insolvabilitate, sau în caz de insolvenţă declarată1,
în condiţiile legii. Starea de insolvabilitate a debitorului, dacă prin lege nu se prevede
altfel, se constată de către instanţă, şi presupune că activul patrimonial este inferior
pasivului. Activul patrimonial astfel constatat poate fi supus executării silite. Starea de
insolvenţă constă în lipsa lichidităţilor băneşti pentru achitarea de către debitor a
creanţelor exigibile (ajunse la scadenţă);
- şi atunci când cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, debitorul diminuează prin fapta
sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.
Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să
devină de îndată exigibilă (art. 1418 Cod civil).
 Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde eficacitatea sau
desfiinţarea obligaţiei (art. 1399 Cod civil).
Condiţia poate fi:
- suspensivă, atunci când de îndeplinirea ei depinde eficacitatea obligaţiei (art. 1400
Cod civil); spre exemplu, în cazul contractului de asigurare pentru inundaţie, în care se
naşte dreptul la despăgubire pentru asigurat (şi corespunzător, obligaţia asigurătorului -
1 A se vedea, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

societatea de asigurare de a plăti despăgubirea) dacă (cu condiţia că) a avut loc
inundaţia.
- rezolutorie, atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei (art. 1401
Cod civil); spre exemplu, în cazul contractului de închiriere pe care îl încheie o persoană
pentru un imobil şi în care prevede că închirierea încetează de îndată, dacă dintr-un
motiv independent de voinţa sa, imobilul pe care îl are este distrus1.
- imposibilă, atunci când este contrară legii sau bunelor moravuri; este considerată
nescrisă, iar atunci când este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia
(art. 1401 Cod civil);
- condiţia pur potestativă, este aceea care presupune că executarea unei obligaţii
contractuale depinde exclusiv de voinţa debitorului; această condiţie nu produce niciun
efect (art. 1403 Cod civil); spre exemplu, îţi vând casa dacă vreau;
Atâta timp cât condiţia nu s-a îndeplinit, partea în interesul căreia a fost stipulată
condiţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta. Renunţarea la condiţie face ca
obligaţia să fie simplă.
Obligaţia condiţională poate fi transmisă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse
aceleiaşi condiţii. De asemenea, obligaţia afectată de condiţie se poate prelua.
5.3.7. Obligaţii complexe (art. 1421 - 1467 Cod civil)
Complexitatea obligaţiilor este determinată de numărul părţilor care participă la

raporturile juridice obligaţionale sau de numărul prestaţiilor.
5.3.7.1. Obligaţii complexe cu pluralitate de părţi. Obligaţii divizibile, indivizibile, solidare
Raporturile juridice obligaţionale se pot stabili între:

- un singur creditor şi un singur debitor, denumit şi raport juridic simplu;
- mai mulţi creditori şi/sau mai mulţi debitori, denumit şi raport juridic complex,
determinând naşterea obligaţiilor complexe sau plurale.
Obligaţiile complexe sunt divizibile sau indivizibile. Obligaţiile divizibile pot fi
conjuncte sau solidare.
a) Obligaţiile conjuncte pot fi stabilite între mai mulţi creditori şi între mai mulţi
debitori.
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi creditori au, în principiu, un debitor comun,
iar fiecare dintre creditori va putea pretinde de la debitor numai partea sa de datorie. Deci
obligaţia se divide cu privire la creditori. Spre exemplu, dacă patru fraţi moştenesc un
imobil (creditori ai obligaţiei de plată a preţului), şi-l vând unui singur cumpărător
(debitor al obligaţiei de plată) pentru a-l împărţi din punct de vedere valoric, fiecare
dintre cei patru fraţi va pretinde numai partea de 25% din valoarea imobilului.
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi debitori, înseamnă mai mulţi debitori cu
privire la aceeaşi prestaţie faţă de un singur creditor. Creditorul are dreptul să pretindă de
la fiecare debitor numai partea sa de datorie. Spre exemplu, un vânzător (creditor al
obligaţiei de plată) vinde un imobil către doi cumpărători (debitori ai obligaţiei de plată).
Vânzătorul poate pretinde de la fiecare, separat, câte 50% din valoarea imobilului.
1A se vedea, C. Leaua, Dreptul afacerilor. Noţiuni generale de drept privat, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 83.
Debitorii unei obligaţii conjuncte sunt ţinuţi faţă de creditorul lor în părţi egale,
este cazul exemplului de mai sus, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel
Codul civil instituie ca regulă prezumţia de divizibilitate, cu două excepţii:
- dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres;
- dacă obiectul obligaţiei nu este prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau
intelectuală (art. 1424 Cod civil).
b) Obligaţiile indivizibile. Indivizibilitatea poate fi activă - între mai mulţi creditori
şi pasivă - între mai mulţi debitori.
Efectele obligaţiei indivizibile sunt:
- pentru indivizibilitatea pasivă, fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii
acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii; spre exemplu, obligaţia
asumată de către o echipă de constructori de a efectua o lucrare, sau de către o echipă
de actori de a juca o piesă de teatru, ori de către o formaţie de muzică de a susţine un
concert etc.
- pentru indivizibilitatea activă, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii
acestora poate cere executarea integrală, chiar dacă obligaţia nu este solidară; spre
exemplu, doi soţi au împrumutat o persoană cu o sumă de bani, oricare dintre soţi are
dreptul să ceară la scadenţă suma împrumutată, sau o echipă de constructori a efectuat o
lucrare, fiecare membru al echipei poate pretinde beneficiarului lucrării plata integrală
a acesteia.
Prin urmare, obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici
între moştenitorii acestora [art. 1425 alin. (1) Cod civil].
De asemenea, deoarece divizibilitatea se prezumă, indivizibilitatea trebuie:
- să fie stipulată expres dintr-un contract, deci are natură contractuală, convenţională,
cum sunt exemplele de mai sus;
- să rezulte din obiectul obligaţiei, care prin natura sa nu poate fi divizat; spre
exemplu, nu poate fi divizat în executarea obligaţiei, un automobil, un imobil
(construcţie), un instrument muzical etc.
Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor nu poate
cere şi primi prestaţia datorată decât în întregime. Dacă aceeaşi obligaţie indivizibilă se
va executa prin echivalent, obligaţia indivizibilă devine divizibilă.
c) Obligaţiile solidare. Solidaritatea poate fi activă, stabilită între mai mulţi
creditori şi pasivă, între mai mulţi debitori.
Ca şi indivizibilitatea, solidaritatea nu se prezumă:
- solidaritatea activă, trebuie stipulată în mod expres;
- solidaritatea pasivă trebuie stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.
Codul civil instituie o prezumţie de solidaritate între debitorii unei obligaţii contractate în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1446 Cod
civil).
Solidaritatea activă conferă fiecărui creditor dreptul de a cere debitorului
executarea întregii obligaţii (şi de a da chitanţă liberatorie). Odată ce debitorul a executat
obligaţia faţă de un creditor, este liberat şi în privinţa celorlalţi creditori solidari.
Debitorul poate plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel
faţă de toţi. Ceilalţi creditori au dreptul, astfel, să ceară partea lor de creanţă de la
creditorul căruia debitorul şi-a stins integral obligaţia. Adică, ceilalţi creditori solidari îşi
păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în persoana căruia s-a stins obligaţia
debitorului proporţional cu partea din creanţă ce revine acestuia din urmă. Spre exemplu,
o echipă formată din mai mulţi meseriaşi execută o lucrare. La finele acesteia, dacă s-a
prevăzut în contract solidaritatea între meseriaşi, oricare dintre aceştia poate solicita
integral plata pentru execuţia lucrării de la beneficiarul acesteia, urmând ca, meseriaşul
ce a încasat plata integrală să plătească o sumă de bani, fiecărui meseriaş,
proporţională cu partea ce revine fiecăruia dintre ei.
Solidaritatea pasivă, presupune că mai mulţi debitori sunt obligaţi la aceeaşi
prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar
executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.
Solidaritatea există chiar dacă debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite (termen sau
condiţie).
În condiţiile date, creditorul poate cere plata integrală de la oricare dintre debitorii
solidari. Odată făcută plata se stinge raportul juridic dintre creditorul plătit şi ceilalţi
codebitori, ai debitorului plătitor. Debitorul solidar care a efectuat plata, se subrogă în
drepturile creditorului, însă nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce
revine fiecăruia dintre ei. Spre exemplu, doi soţi care au încheiat un contract de
împrumut cu banca, aceasta fixându-le o rată lunară. Oricare dintre soţi are dreptul să
plătească, lunar, integral rata la bancă.
Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea
obligaţiilor. Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar (dacă nu
există o stipulaţie contrară în acest sens).
5.3.7.2 Obligaţii complexe cu pluralitate de prestaţii. Obligaţiile principale, alternative şi
facultative.
Obligaţiile au ca obiect, în general, o prestaţie unică, principală şi obligatorie, spre

exemplu, obligaţia beneficiarului unui sejur cu scop turistic de a plăti preţul acestuia1.
Raporturile juridice obligaţionale presupun însă şi obligaţii ce au ca obiect mai
multe prestaţii:
a) fie principale, toate fiind obligatorii (spre exemplu, cumpărarea unui apar-
tament, cu parcare, inclusiv cu serviciul de întreţinere a spaţiului verde aferent
imobilului);
b) fie alternative, când au ca obiect două prestaţii principale, iar executarea
uneia dintre acestea liberează pe debitor de întreaga obligaţie. Spre exemplu,într-un
magazin se organizează o tombolă, în urma căreia se va pune la dispoziţia clienţilor
câştigători dreptul de a cumpăra, la un preţ foarte mic, la alegere, unul dintre două
produse; sau o agenţie de turism se obligă să pună la dispoziţia clientului cu care deja a
încheiat un contract dreptul de a alege una dintre două locaţii (hoteluri) din aceeaşi
staţiune turistică2.
Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia
cazului în care este acordată în mod expres cumpărătorului [art. 1462 alin. (1) Cod civil].
Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în termenul care
îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte părţi.
1 A se vedea, C. Leaua, op. cit., p. 85.

2 Idem.
În cazul alegerii prestaţiei de către debitor, dacă una dintre prestaţii a devenit
imposibil de executat chiar din culpa sa, debitorul este obligat să execute cealaltă
prestaţie1.
Alegerea prestaţiei în vederea executării o poate face şi creditorul (spre exemplu,
alegerea dintre cele două produse o face magazinul, nu clientul), în acest caz se
deosebesc câteva situaţii, care determină executarea în mod diferit a prestaţiei:
- dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără să existe culpa
vreuneia din părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
- dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre
prestaţii, el poate să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor
pentru prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei;
- dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii,
creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie cealaltă
prestaţie;
- dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii,
creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.
Dacă prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi înainte ca acesta
să fie pus în întârziere, obligaţia se stinge.
c) fie facultative, atunci când obligaţia are ca obiect o singură prestaţie principală de
care debitorul se poate libera executând o altă prestaţie (spre exemplu, contractul de
vânzare cumpărare al unui imobil ar fi prevăzut o garsonieră confort sporit la etajul I,
societatea vânzătoare putând oferi, în schimb la acelaşi preţ, la etajul 8 într-un bloc
alăturat, un apartament cu trei camere).
Debitorul este liberat dacă prestaţia principală devine imposibil de executat, fără ca
aceasta să se datoreze culpei sale. Astfel, în exemplul anterior menţionat dacă societatea
vânzătoare nu mai poate oferi spre vânzare garsoniera fără culpa sa, nu mai este obligat să
ofere spre vânzare nici apartamentul cu două camere; în cazul obligaţiei alternative însă,
în condiţiile în care alegerea prestaţiei o face creditorul „dacă una dintre prestaţii a
devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia din părţi, creditorul este obligat să o
primească pe cealaltă” [art. 1465 lit. a) Cod civil]. În cazul nostru creditorul este obligat
că cumpere apartamentul cu două camere (dacă bineînţeles obligaţiile sunt alternative).
1 Dacă, în acelaşi caz, ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una
dintre prestaţii este imputabilă debitorului, acesta este ţinut faţă de creditor până la concurenţa valorii
prestaţiei care a devenit ultima imposibil de executat [art. 1464 alin. (2) Cod civil].
CAPITOLUL VI
Obiectul raportului juridic
6.1. Sensurile expresiei „obiectul raportului juridic”

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea la
care este îndrituit subiectul activ şi cea la care este obligat subiectul pasiv.
Deşi este strânsă legatura între obiectul şi conţinutul raportului juridic civil, acestea
nu se confundă.
Obiectul raportului juridic poate fi privit pe de o parte, drept:
1. conduita subiectului pasiv (al debitorului) şi pe de altă parte
2. bunul material, acesta fiind considerat obiect derivat al raportului juridic.
1. Referitor la conduita subiectului pasiv, exemplificăm contractul de vânzare
cumpărare:
- vânzătorul este debitor în privinţa obligaţiilor: de a transfera proprietatea asupra
lucrului vândut, de a preda bunul în materialiatatea lui, de a-l garanta pe cumpărător în
privinţa acestui bun (pentru vicii şi pentru evicţiune1);
- cumpărătorul este debitor în privinţa obligaţiei de plată a preţului şi de preluare a
bunului.
Din această perspectivă, obiectul raportului juridic, conduită a subiectului pasiv
înseamnă obligaţiile acestuia.
Obiectul raportului juridic din perspectiva conduitei subiectului pasiv se defineşte,
potrivit art. 1226 Cod civil, care precizează că „obiectul obligaţiilor constă în prestaţia
concretă pe care una din părţi o datorează celeilalte”.
Şi cum conduita subiectului pasiv (al debitorului) nu poate consta decât dintr-o
obligaţie în sens de prestaţie, se poate pune semnul egalităţii între obiectul raportului
juridic şi obiectul obligaţiei.
2. De cele mai multe ori, însă, în raporturile patrimoniale, prestaţiile părţilor privesc
operaţiuni care se referă la bunuri materiale, spre exemplu: să predea un bun în
materialitatea lui, să transfere dreptul de proprietate cu privire la un bun, să transfere
folosinţa cu privire la acesta etc. Deşi bunul, ca atare, nu intră în structura raportului
juridic, este considerat ca obiect derivat al raportului juridic.
6.2. „Bunurile” - obiecte derivate ale raportului juridic
 Sunt bunuri lucrurile corporale sau necorporale care constituie obiectul unui drept
patrimonial (art. 535 Cod civil).
Spre exemplu:
- obiectul raportului juridic de vânzare cumpărare al unui automobil din perspectiva
vânzătorului este reprezentat de următoarele obligaţii: de a transfera proprietatea
automobilului, de a-l preda în materialitatea lui, de a-l garanta pe cumpărător cu privire la
viciile automobilului;
1 Denumită şi folosinţa paşnică a acestuia.

- obiectul derivat al raportului juridic de vânzare cumpărare este automobilul care
constituie potrivit definiţiei de mai sus „obiectul unui drept patrimonial”.
6.3. Corelaţia dintre bun - patrimoniu
În strânsă legătură cu noţiunea de bun, este şi aceea de patrimoniu.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin
unei persoane fizice ori juridice.
Între bun şi patrimoniu există legătură de la parte la întreg, astfel, bunul poate fi
privit:
- atât individual - ut singuli - ca parte a patrimoniului;
- cât şi ca element activ al patrimoniului, respectiv drept subiectiv cu valoare
economică, patrimonială.
6.4. Corelaţia dintre patrimoniu ca universalitate juridică şi patrimoniile de
afectaţiune (diviziuni patrimoniale), ca universalităţi de fapt
Potrivit Codului civil bunurile fac parte din patrimoniul unei persoane fizice sau
juridice. Patrimoniul este o universalitate de drept (sau universalitate juridică) având
ca izvor legea, respectiv, Codul civil.
Potrivit art. 31 alin. (1) Cod civil „orice persoană fizică sau juridică este titulară a
unui patrimoniu” în care intră după cum am arătat bunurile acesteia - după cum vom
vedea atât cele prezente, cât şi cele viitoare - adică drepturile reale (cu privire la bunuri)
alături de drepturi de creanţă şi obligaţii1. Aceste bunuri (din patrimoniu) servesc drept
garanţie comună a creditorilor persoanei, astfel, potrivit art. 2324 Cod civil „cel care este
obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Din această perspectivă patrimoniul, mai precis aceste bunuri, servesc drept garanţie
comună (gajul general) creditorilor personali. Adică „cel care este obligat” - la care face
referire Codul civil - poate fi orice persoană fizică sau juridică, care are o datorie născută,
spre exemplu, dintr-un contract.
Aceşti creditori care nu au nicio garanţie reală cu privire la bunurile debitorului său -
au totuşi o garanţie care priveşte întreaga masă de bunuri mobile şi imobile, prezente şi
viitoare, ce formează patrimoniul debitorului - se numesc creditori chirografari sau
personali. Aceşti creditori comuni, sau chirografari au dreptul să-şi realizeze creanţele lor
urmărind orice bun din patrimoniul debitorului.
 Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege [art. 31 alin. (2) Cod civil]. Aceste diviziuni sau
afectaţiuni de patrimoniu, care sunt fracţiuni din patrimoniu ca universalitate juridică
sunt afectate unor activităţi prin voinţa persoanei.
Prin urmare, patrimoniul ca universalitate juridică are ca izvor legea, în timp
ce o diviziune sau o afectaţiune de patrimoniu, are ca izvor voinţa persoanei.
Deşi o persoană nu are decât un singur patrimoniu, denumit universalitate juridică
- după cum am arătat - totuşi o fracţiune (sau mai multe fracţiuni) din acesta - prin voinţa
sa - poate fi separată, pentru a face obiectul unei activităţi - sau unor activităţi - dând
1 Bunurile trebuie privite nu numai ca lucruri, corporale sau necorporale, ci şi ca drepturi subiective,
pentru că, patrimoniul este format din latura activă (respectiv, drepturi subiective civile patrimoniale, adică,
drepturi reale şi drepturi de creanţă, iar drepturile reale privesc bunurile) şi latura pasivă (obligaţii).
naştere la diviziuni sau afectaţiuni de patrimoniu, denumite universalităţi de fapt.
Universalităţi de fapt sunt, spre exemplu: o colecţie de timbre, de numismatică, de
tablouri, ce aparţin unui colecţionar, sau o turmă de oi, o herghelie de cai etc.
Proprietarul acestora poate vinde, dona sau închiria fie individual - un tablou, o serie de
timbre, un cal - fie întreaga universalitate de fapt - spre exemplu, întreaga colecţie.
Sunt diviziuni sau afectaţiuni ale patrimoniului, altfel spus, mase patrimoniale
afectate unei anumite activităţi:
- masele patrimoniale fiduciare. Acestea cuprind bunurile ce fac obiectul unor
drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu
de asemenea drepturi, prezente ori viitoare. Aceste drepturi fac obiectul unui transfer de
la unul sau mai mulţi constitutori către unul sau mai mulţi fiduciari. De asemenea,
alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din
patrimoniile fiduciarilor.
- masele afectate exercitării unei profesii autorizate. Constituirea masei
patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte
prin actul încheiat de titular [art. 33 alin. (1) Cod civil]. Această masă de bunuri afectată
unei profesii autorizate formează patrimoniul profesional individual. Spre exemplu,
patrimoniul de afectaţiune al profesionistului (persoană fizică autorizată, al titularului de
întreprindere individuală, al întreprinderii familiale) potrivit O.U.G. nr. 44/2008, care
reglementează statutul juridic al profesionistului comerciant persoană fizică.
- alte patrimonii astfel determinate potrivit legii. În cadrul aceluiaşi patrimoniu
pot avea loc transferuri de drepturi şi obligaţii dintr-o masă patrimonială în alta, adică
dintr-un patrimoniu personal într-un patrimoniu de afectaţiune şi invers. Acest transfer se
face potrivit dispoziţiilor legale astfel încât să nu prejudicieze drepturile creditorilor
asupra fiecărei mase patrimoniale1.
Diviziunile sau afectaţiunile patrimoniului, ce au ca obiect bunuri ale unei
persoane, astfel definite mai sus, formează universalităţi de fapt.
6.3. Clasificarea bunurilor
1. Din punct de vedere juridic, bunurile se împart în: mobile şi imobile (mişcătoare
sau nemişcătoare).
 Sunt mobile acele bunuri pe care legea nu le consideră imobile (art. 539 Cod
civil). Referire la bunurile mobile face şi art. 2389 Cod civil care reglementează obiectul
ipotecii mobiliare.
La rândul lor bunurile mobile se împart în:
- bunurile mobile prin natura lor. În principiu, bunurile mobile prin natura lor pot fi
mişcate, prin forţă internă (proprie) sau prin forţă străină, dintr-un loc în altul fără a se
schimba valoarea economică, spre exemplu: un animal (cum ar fi acela de companie:
câine, pisică) un automobil, o masă, un scaun, o carte etc.
Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum
energia de orice fel produsă, captată şi transmisă, în condiţiile legii, de orice persoană şi
puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora;
1 A se vedea în acest sens, C. Leaua, op cit., p. 112.

- bunurile mobile prin determinarea legii. În această categorie sunt incluse
drepturile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar,
inclusiv drepturile de proprietate intelectuală, spre exemplu: drepturile de autor şi
drepturile conexe acestora, fondurile de comerţ, acţiunile, părţile sociale, obligaţiunile
unei societăţi comerciale, rentele;
- bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunuri imobile prin natura lor, dar, care în
baza înţelegerii între părţi se consideră a fi bunuri mobile anticipându-se faptul că în
viitor aceste bunuri vor deveni mobile1. În această categorie sunt incluse: bogăţiile de
orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile
încorporate în sol care devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt
privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor [art. 540 alin. (1) Cod civil]. În
sprijinul afirmaţiei că „bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunuri imobile prin natura
lor” stau dispoziţiile art. 540 alin. (2) Cod civil care prevăd cu referire la aceste bunuri că
„pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară notarea în Cartea funciară”.
 Bunurile imobile se împart la rândul lor în:
- bunuri imobile prin natura lor sunt acele bunuri care prin natura lor nu pot fi
mişcate, dintr-un loc în altul, fără a-şi pierde astfel valoarea economică. În această
clasificare sunt incluse: „terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse de
rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate de pământ cu caracter permanent,
platformele şi alte instituţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea
cu caracter permanent” (art. 537 Cod civil) Această categorie de bunuri este prevăzută de
Codul civil prin următoarele:
- imobile prin drepturile la care se aplică, potrivit cu care „regulile referitoare la
bunurile imobile se aplică, în lipsă de stipulaţie contrară, şi drepturilor reale asupra
acestora” [art. 542 alin. (1)]. Acestea sunt drepturile reale imobiliare, şi anume: dreptul de
proprietate asupra unui teren, sau asupra unei clădiri etc.
- imobile prin întrebuinţare sau prin destinaţie, care rămân sau devin imobile.
În această clasificare sunt incluse acele bunuri mobile prin natura lor, care prin raportul
direct şi nemijlocit cu un bun imobil se consideră a fi, de asemenea, bunuri imobile2.
Raportul cu bunul imobil este pus în lumină:
- pe de o parte, de faptul că bunul mobil prin natură serveşte la întrebuinţarea bunului
imobil;
- pe de altă parte, de faptul că bunul mobil prin natură este destinat să creeze cu
bunul imobil un tot unitar, nemaifiind posibilă desprinderea lui, fără ca astfel să-şi piardă
valoarea economică.
Sunt imobile prin întrebuinţare „materialele separate în mod provizoriu de un
imobil, pentru a fi întrebuinţate, atâta timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă” spre
exemplu: cărămizile folosite pentru ridicarea unui edificiu, materialele care sunt utilizate
drept acoperiş al unei construcţii (spre exemplu, ţiglă, tablă). De reţinut că imobilele prin
întrebuinţare sunt bunuri mobile prin natură care asamblate dobândesc regimul juridic al
imobilelor, deoarece devin imobile, spre exemplu, edificiile (case, hale industriale,
depozite etc.).
1 A se vedea, R. Dimitriu (coordonator), Drept civil, vol. I, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 74.
2 Idem p. 73.
În cazul consolidării unei construcţii, părţile integrante ale acesteia sunt imobile,
dacă sunt temporar detaşate de aceasta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate [art. 538
alin. (1) Cod civil]. De asemenea, materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor
vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie [art. 538
alin. (2) Cod civil], adică din momentul în care au fost destinate a fi integrate unui imobil.
Sunt imobile prin destinaţie şi bunurile mobile (prin natură) care sunt destinate a
servi un imobil devenind împreună cu acesta un tot unitar, spre exemplu: oglinzi prinse în
zid (zidite), statui prinse cu gips de podea, ferestre, priza din perete etc.
Se poate afirma că un bun este imobil prin destinaţie dacă există între bunul mobil
prin natura lui (dar imobil prin destinaţie) şi imobilul prin natura lui la care se
întrebuinţează sau pentru care este destinat un raport de accesibilitate, ambele bunuri
aparţinând aceluiaşi proprietar1.
 Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: efectele posesiei,
drepturile reale accesorii, competenţa teritorială, legea aplicabilă bunurilor mobile
sau imobile, potrivit normelor de drept internaţional privat, regimul juridic al
înstrăinării bunurilor.
 Efectele posesiei. Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de
proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un
proprietar (art. 916 Cod civil). Bunul, mobil sau imobil, se poate afla în posesia altei
persoane decât proprietarul.
Posesorul neproprietar poate dobândi proprietatea bunului prin posedarea acestuia şi
anume:
- pentru bunul mobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte ca
efect al posesiei de bună-credinţă2 (art. 557 Cod civil). Se creează prezumţia de titlu de
proprietate, astfel „oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este
prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului” (art. 935
Cod civil).
- pentru bunul imobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte prin
uzucapiune sau prescripţie achizitivă. Adică, posesorul neproprietar poate dobândi
proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta (art.
928 Cod civil), numai în anumite condiţii, prevăzute de Codul civil3. De asemenea, pentru
bunurile imobile dreptul de proprietate se dobândeşte şi prin înscriere în Cartea funciară
Codul civil prevede posibilitatea dobândirii prin uzucapiune şi a bunului mobil al
altuia prin posesia acestuia timp de 10 ani, în anumite condiţii (art. 939 Cod civil).
 Garanţiile reale (Titlul XI din Codul civil). Garanţiile reale sunt destinate să
asigure îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale. Denumite şi drepturi reale accesorii
garanţiile reale sunt: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă şi dreptul de retenţie.
1 Ibidem şi G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, ed. a II a, Bucureşti, 1999, p. 70.
2 Este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa
calităţii de proprietar a înstrăinătorului. Buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a
bunului (art. 938 Cod civil).
3 Pentru a produce efecte juridice, respectiv pentru a se uzucapa, trebuie ca posesia să fie utilă. Posesia
este utilă dacă exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate se realizează în mod continuu, netulburat (de
violenţă, fizică sau morală), în mod public (art. 922 - 927 Cod civil).
Spre exemplu, un contract de împrumut este principal faţă de contractul de ipotecă,
care este accesoriu. Împrumutatul garantează cu un imobil al său suma împrumutată de
la împrumutător. Ipoteca (ca drept real) este accesorie deoarece subzistă cât timp există
obligaţia pe care o garantează. Astfel, dacă împrumutatul restituie la scadenţă suma
împrumutată se stinge ipoteca, dacă nu, împrumutătorul (creditor) îşi va îndestula
creanţa din vânzarea imobilului ipotecat.
Importanţa clasificării priveşte ipoteca şi gajul, şi are în vedere obiectul şi forma în
vederea constituirii acestora.
1. Obiectul ipotecii este diferit de acela al gajului.
 Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile1 sau imobile2 afectate exe-
cutării unei obligaţii (art. 2343 Cod civil).
Obiectul ipotecii este format din: bunuri mobile sau imobile, corporale sau
incorporale, bunuri determinate ori determinabile sau universalităţi de bunuri (art. 2350
Cod civil).
 Gajul poate avea ca obiect numai bunuri mobile corporale sau titluri
negociabile emise în formă materializată (art. 2480 Cod civil).
2. Între ipotecă şi gaj există deosebiri şi în privinţa formei cerute pentru
constituirea acestora.
 Constituirea ipotecii presupune îndeplinirea anumitor formalităţi. Acestea sunt
diferite în funcţie de obiectul ipotecii. Indiferent de obiectul acesteia, însă ipoteca nu este
urmată de deposedarea debitorului de bunul ipotecat.
Ipoteca imobiliară se constituie prin înscriere în Cartea funciară.
1 Obiectul ipotecii mobiliare este format din:

a. creanţe băneşti născute din contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune sau orice alt act
încheiat cu privire la un bun, cele rezultate din contractul de asigurare, cele născute în considerarea asumării
unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui
premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii;
b. creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
c. conturi bancare;
d. acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
e. drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
f. petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
g. efectivele de animale;
h. recoltele care urmează a fi culese;
i. pădurile care urmează a fi tăiate;
j. bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea vânzării,
închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări servicii, care sunt furnizate în temeiul unui
contract de prestări servicii, precum şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în
exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;
k. echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării unei
întreprinderi;
l. orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale. (art. 2389 Cod civil)
2 Se pot ipoteca: imobilele cu accesoriile lor; uzufructul acestor imobile şi accesorii; cotele-părţi din
dreptul asupra imobilelor; dreptul de superficie. Ipoteca poartă deci şi asupra chiriilor sau arenzilor prezente
şi viitoare produse de un imobil, precum şi asupra îndemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte de
asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arenzi care se supune regulilor publicităţii imobiliare (art. 2379
Cod civil).
Contractul de ipotecă ce are ca obiect un bun imobil, se încheie în formă autentică
de către notarul public sau de către oficiile consulare, sub sancţiunea nulităţii absolute. Se
pot ipoteca:
a. imobilele cu accesoriile lor;
b. uzufructul acestor imobile şi accesorii;
c. cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor;
d. dreptul de superficie.
Formalităţile cerute de lege pentru constituirea ipotecii sunt:
a. ipoteca imobiliară - ce poartă şi asupra: chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare
produse de un imobil, precum şi asupra îndemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte
de asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arenzi - se supune regulilor publicităţii
imobiliare (art. 2379 Cod civil).
b. ipoteca asupra instrumentelor financiare se constituie conform regulilor
pieţei pe care acestea sunt tranzacţionate.
c. ipoteca asupra acţiunilor sau părţilor sociale ale unei societăţi comerciale se
constituie potrivit regulilor stabilite prin lege specială.
Ipoteca mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub
sancţiunea nulităţii absolute (art. 2388 Cod civil). Ipoteca mobiliară se face numai fără
deposedare, deci fără remiterea bunului ipotecat creditorului. Înregistrarea operaţiunilor
privind ipotecile mobilare şi a operaţiunilor asimilate acestora se efectuează în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 2413 Cod civil).
 Gajul se constituie:
- prin remiterea bunului sau titlului către creditor (cu deposedare) sau, după caz,
- prin păstrarea acestuia de către creditor (fără deposedare), cu consimţământul
debitorului, în scopul garantării creanţei (art. 2481 Cod civil),
- prin remiterea titlurilor negociabile, în cazul titlurilor nominative sau la purtător,
iar în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora1, în scop de garanţie.
Publicitatea gajului se efectuează diferit, în funcţie de bunul ce formează obiectul
garanţiei, şi are efect constitutiv, după cum urmează:
- pentru bunurile mobile corporale publicitatea se realizează fie prin deposedarea
debitorului, caz în care remite bunul afectat de garanţie creditorului, fie prin înscrierea
gajului la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
- pentru sumele de bani publicitatea gajului se realizează numai prin deţinerea
acestora;
- pentru titlurile negociabile gajul este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin
andosarea titlurilor (art. 2482 Cod civil).
 Competenţa teritorială în cazul în care un bun, mobil sau imobil, face obiectul
unui litigiu în faţa unei instanţe judecătoreşti.
Pentru bunurile mobile este competentă spre soluţionare instanţa de la domiciliul
pârâtului (actor sequitur forum rei), iar pentru bunurile imobile instanţa din raza
teritorială unde se află bunul (rei sitae).
 Legea aplicabilă potrivit normelor de drept internaţional privat, este diferită
după cum este vorba despre un bun mobil sau imobil, astfel:
1 Prin menţionarea pe verso al titlului despre constituirea garanţiei.

- imobilului i se aplică - legea ţării pe teritoriul căreia este situat (lex rei sitae).
- mobilului i se aplică legea proprietarului bunului sau lex personalis, care este lex
patriae (legea cetăţeniei) sau, după caz, lex domicilii (legea domiciliului).
 Regimul juridic al înstrăinării este diferit, după cum urmează:
- actele juridice prin care se dobândesc bunurile mobile trebuie să îmbrace în
principiu, forma înscrisului sub semnătură privată;
- actele juridice prin care se dobândesc bunurile imobile, îmbracă, sub sancţiunea
nulităţii absolute, forma autentică.
2. După circulaţia lor juridică, bunurile se împart în: bunuri aflate în circuitul
civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
a. bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite şi
înstrăinate prin act juridic. Aceste bunuri formează regula în privinţa înstrăinării
lor, iar legea trebuie să prevadă, în mod expres, excepţiile. Din această categorie fac parte
bunuri care circulă liber, neîngrădit.
b. Bunuri scoase din circuitul civil. Din categoria bunurilor scoase din circuitul
civil fac parte:
- bunurile scoase din circuitul civil care nu pot face obiectul unui act juridic civil.
Acestea sunt, prin urmare, inalienabile; exemplificăm în acest sens, Legea nr. 18/1991
republicată. Potrivit art. 5 alin. (2)1:“Terenurile care fac parte din domeniul public sunt
inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât
dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”.
- bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional (spre exemplu:
arme de foc şi muniţii potrivit Legii nr. 17/1996 sau produse şi substanţe stupefiante,
potrivit Legii nr. 73/1969 ori deşeuri toxice, potrivit Legii nr. 137/1993 ş.a.)
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al
bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Importanţa clasificării rezidă tocmai pe planul valabilităţii actelor juridice civile, sub
aspectul obiectului lor.
3. După modul în care sunt determinate, bunurile se împart în: bunuri fungibile
şi nefungibile
Fungibile sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori
categoriei din care fac parte.
Sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât
pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii [art. 543 alin. (2) Cod civil].
Spre exemplu, după număr putem determina astfel: 10 mere ionathan, 3 ciorchini de
struguri albi de masă etc., după greutate, 2 kg. de mere, 1kg. de roşii etc., după măsură,
2 m de stofă etc.
Prin act juridic, un bun fungibil prin natura lui poate fi considerat nefungibil [art. 543
Sunt nefungibile bunurile care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimată într-un act
juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale. Spre exemplu, clădirea din str.
Panselelor nr. 7, determinată (individualizată) prin mărime, prin arhitectura deosebită
(balcoane, etaje, acoperiş), sau terenul aferent Mănăstirii Snagov, sau orice alt teren,
determinat individual prin poziţia geografică, cu ieşire la un lac sau situat lângă
1 Legea fondului funciar.
vecinătatea unei păduri, sau situat pe deal etc. Nefungibile sunt unicatele, spre exemplu,
o pictură efectuată de un pictor celebru, o carte cu însemnări ale autorului, un ceas
aparţinând unei personalităţi etc.
 Importanţa clasificării priveşte: momentul transmiterii dreptului real (de
proprietate) şi suportarea riscului contractului.
1. Momentul transmiterii dreptului real (de proprietate) în actele translative de
drepturi reale este diferit, după cum bunul este fungibil sau nefungibil, astfel:
- dacă este fungibil, dreptul real se transmite în momentul individualizării ori predării
(în lipsă de stipulaţie contrară, deoarece un bun fungibil prin natură poate deveni
nefungibil prin voinţa părţilor). Spre exemplu, în cazul vânzării unui kg. de roşii.
Momentul transmiterii dreptului de proprietate este acela în care au fost individualizate
roşiile, prin punerea în pungă şi cântărirea lor. Momentul individualizării, respectiv al
cântăririi, coincide cu momentul predării, şi cu acela al realizării acordului de voinţă.
- dacă este nefungibil, dreptul real, de proprietate, se transmite în momentul realizării
acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul. Spre exemplu, în cazul vânzării unei
case, contractul se perfectează (se încheie) la data de 15 mai 2012, iar predarea, prin
înmânarea cheilor casei, are loc pe 15 iunie 2012. Momentul încheierii contractului, care
presupune transferul proprietăţii, nu coincide cu acela al predării.
2. Suportarea riscului contractului în caz de pierdere nefortuită sau fortuită a
bunului ce formează, spre exemplu, obiectul unui contract translativ de proprietate, spre
exemplu vânzare-cumpărare.
Dacă bunul, fungibil sau nefungibil, nu este predat, riscul contractului rămâne în
sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată [art. 1274
alin. (1) Cod civil]. Prin urmare, riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat, spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, riscul
este suportat de vânzător, debitorul obligaţiei de predare, chiar dacă proprietar al casei
este cumpărătorul, căruia vânzătorul trebuia să-i predea bunul. Dispoziţia menţionată
este supletivă, deoarece în contractul translativ de proprietate se poate prevedea şi
contrariul, potrivit art. 1274 alin. (1) Cod civil, care prevede: „în lipsă de stipulaţie
contrară”.
În cazul pieirii fortuite a bunului, adică pentru cauze neimputabile niciunei părţi,
debitorul obligaţiei de predare, respectiv, vânzătorul, pierde dreptul la contraprestaţie, iar
dacă a primit-o este obligat să o restituie [1274 alin. (2) Cod civil]. Prin urmare, spre
deosebire de dispoziţiile vechiului Cod civil, potrivit căruia în caz de pieire fortuită a
bunului (nefungibil) înainte de predare, riscul acestei pierderi îl suportă proprietarul
cumpărător (res perit domino) sub imperiul actualului cod, fără a face distincţie între
bunul fungibil sau nefungibil, riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei de
predare a bunului (res perit debitori).
4. După cum întrebuinţarea obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea
substanţei, bunurile (mobile) sunt consumptibile sau neconsumptibile (art. 544 Cod
civil).
Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăi-
narea sau consumarea substanţei. Bunuri consumptibile sunt: banii, combustibilii,
alimentele etc.
Sunt neconsumptibile, ca regulă, bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită nu
implică înstrăinarea sau consumarea substanţei. În principiu, bunurile neconsumptibile
sunt: construcţii, terenuri, maşini etc.
Dar, un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă, prin act
juridic i se schimbă întrebuinţarea.
Importanţa clasificării rezidă în materia contractului de împrumut.
Obiectul împrumutului de folosinţă se numeşte comodat şi este reprezentat de un
bun neconsumptibil.
Obiectul împrumutului de consumaţie se numeşte mutum şi-l formează bunurile
consumptibile.
5. În funcţie de posibilitatea de a fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe prin
aceasta destinaţia economică, bunurile sunt divizibile sau nedivizibile (art. 545 Cod
civil).
Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt bunuri
indivizibile. Spre exemplu, un autoturism este un bun indivizibil; dezmembrându-l nu mai
poate fi utilizat potrivit destinaţiei economice.
Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit, fără să-şi schimbe, prin aceasta,
destinaţia sa economică. Spre exemplu: o bucată de stofă poate fi împărţită fără a-şi
schimba prin aceasta destinaţia economică.
Dar prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Importanţa clasificării se găseşte în materie de partaj (împărţeală). Astfel, bunul
indivizibil fie se atribuie unei singure părţi, cu obligaţia la o sultă (contravaloarea
corespunzătoare cotei pe care o deţine din acel bun) către cealaltă, fie este scos la vânzare
prin licitaţie, şi se împarte preţul obţinut în urma vânzării.
6. După corelaţia dintre ele bunurile sunt principale şi accesorii (art. 546 Cod
civil).
Bunul principal are existenţă de sine stătătoare, fiind utilizat independent de alte
bunuri. Spre exemplu, o construcţie, un teren, un autoturism etc.
Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării economice a altui
bun este accesoriu, atâta timp cât satisface această utilizare. Spre exemplu, cureaua de la
ceas, antena sau husa de la televizor etc.
Această clasificare are însă un caracter relativ şi convenţional, deoarece prin voinţa
omului un bun poate fi considerat principal sau accesoriu1.
Pentru ambele bunuri, principal şi accesoriu, destinaţia comună poate fi stabilită
numai de proprietarul ambelor bunuri.
Importanţa clasificării constă în regimul juridic aplicabil acestor bunuri în materia
executării obligaţiilor civile. Spre exemplu în cazul vânzării, vânzătorul trebuie să predea
atât bunul principal, cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de stipulaţie contrară).
Astfel „dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului
principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare (cu sarcini) a bunului principal [art.
546 alin. (3) Cod civil]. Bunului accesoriu i se aplică regula accesorium sequitur
principalem (accesoriul serveşte principalului). Spre exemplu, dacă se vinde ceasul se
vinde şi cureaua. După cum am arătat destinaţia ambelor bunuri (ceasul şi cureaua) este
dată de proprietarul lor, în cazul de faţă este vânzătorul.
1 A se vedea, R. Dimitriu (Coordonator), op. cit., p. 82.

7. În funcţie de modul lor de percepere bunurile sunt corporale şi incorporale.
Sunt corporale acele bunuri care, având existenţă materială, sunt percepute cu
simţurile omului, spre exemplu, o masă, un scaun, un teren, o construcţie etc.
Bunurile incorporale sunt valori economice care nu pot fi percepute direct, ci
presupun o existenţă abstractă, ideală.
De asemenea, dacă definim patrimoniu din punct de vedere juridic ca fiind format
din drepturi şi obligaţii drepturile reale patrimoniale pot fi considerate bunuri incor-
porale1.
Pe lângă drepturile reale (altele decât drepturile de proprietate) distingem trei
categorii de bunuri incorporale:
- proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor);
- titlurile de valoare (valorile mobiliare, acţiunile, obligaţiunile);
- creanţele.
Clasificarea are importanţă în ceea ce priveşte modul de transmitere a dreptului de
proprietate cu privire la aceste bunuri, astfel:
- dobândirea proprietăţii mobiliare, ca efect al posesiei de bună-credinţă, operează
doar pentru bunurile mobile corporale, nu şi pentru cele incorporale;
- dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) operează pentru bunurile
corporale, nu şi pentru cele incorporale.
Titlurile de valoare, se transmit diferit. Titlurile la purtător se transmit prin
tradiţiune, cele nominative prin cesiune, iar titlurile la ordin, prin gir sau andosare2.
8. După tipurile de produse ale bunurilor care rezultă din folosirea lor,
bunurile sunt frugifere care produc fructe şi nefrugifere, care nu produc fructe.
Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua
substanţa acestuia [art. 548 alin. (1) Cod civil].
Fructele sunt de trei feluri, naturale, industriale şi civile:
- fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi
sporul animalelor.
- fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca
rezultat al intervenţiei omului, spre exemplu, recoltele de orice fel.
- fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană
în virtutea unui act juridic, spre exemplu, chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi
dividendele.
Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea
substanţei acestuia, spre exemplu, copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră, nisipul
dintr-o albie etc. (art. 549 Cod civil).
Această clasificare prezintă interes în privinţa modului de dobândire a dreptului de
proprietate asupra fructelor şi productelor.
Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel
(art. 550 Cod civil), din acest punct de vedere între acestea nu există nicio deosebire.
1 Idem.
2 Pentru dezvoltări, a se vedea, S. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2011.
Deosebiri există din perspectiva modalităţii de dobândire a lor.
Astfel, fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin perceperea efectivă a
acestora, respectiv, dreptul de proprietate asupra lor se dobândeşte la data separării de
bunul care le-a produs.
Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi, prin simpla
scurgere a timpului, respectiv, prin ajungerea la scadenţă1.
Importanţa clasificării constă şi în materie de uzufruct şi posesie de bună-credinţă,
astfel:
- uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte care se cuvin numai
proprietarului;
- posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a
productelor.
9. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului
(enumerarea este făcută de Codul de procedură civilă).
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii; spre
exemplu, nu poate fi urmărită silit pensia de întreţinere.
1 Ibidem.
CAPITOLUL VII
Dreptul de proprietate privată şi celelalte drepturi reale
Potrivit art. 136 alin. (1) din Constituţie şi art. 552 Cod civil proprietatea este pu-
blică sau privată.
Corespunzător acestei distincţii dreptul ce are ca obiect proprietatea asupra unui bun
comportă două categorii de drepturi, denumite şi forme ale dreptului de proprietate:
dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată.
7.1. Proprietatea privată
7.1.1. Definiţie. Obiectul proprietăţii private
Obiectul proprietăţii private. Proprietatea privată are ca obiect:

- toate bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor
juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul
privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale;
- moştenirile vacante constatate prin certificat de vacanţă succesorală. Acestea intră
în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, fără înscriere în
Cartea funciară. Acelaşi regim îl au şi imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul
de proprietate (prin declaraţie autentică). Acest drept se stinge prin înscrierea în Cartea
funciară a declaraţiei de renunţare;
- moştenirile vacante şi imobilele (cu privire la care s-a renunţat la dreptul de
proprietate), aflate în străinătate. Acestea se cuvin statului român.
Bunurile ce fac obiectul proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în
circuitul civil. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei executări silite şi pot fi
dobândite prin orice mod prevăzut de lege [art. 553 alin. (4) Cod civil].
Definiţia dreptului de proprietate privată. Conţinut.
Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun
în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege (art. 555 Cod civil).
Există însă şi excepţii de la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, în cazurile
în care două sau mai multe persoane sunt titularele acestui drept real, deţinând
concomitent cele trei atribute ale dreptului de proprietate: dreptul de a poseda, dreptul de
a folosi şi dreptul de a dispune de bun1. Aceste cazuri se transpun în situaţii juridice
denumite dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, respectiv drepturile de:
superficie, uz, uzufruct, servitute, abitaţie.
Există şi situaţii când dreptul de proprietate nu mai este un drept pur şi simplu,
existenţa şi exercitarea acestuia fiind afectate de anumite împrejurări, menţionate din
punct de vedere juridic drept modalităţi ale dreptului de proprietate, respectiv:
proprietatea anulabilă, proprietatea rezolubilă şi proprietatea comună2.
1 A se vedea, R. Dimitriu (coordonator), Drept civil, vol. I, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 311.
2 Idem.
7.1.2. Atributele şi caracterele juridice ale dreptului de proprietate
 Conţinutul dreptului de proprietate exprimă clar atributele dreptului de proprietate

care sunt prevăzute chiar în definiţia oferită de Codul civil: posesia, folosinţa şi
dispoziţia (jus posidendi, jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi).
Posesia (jus posidendi) din punct de vedere juridic exprimă dreptul proprietarului de
a-şi apropria, de a-şi însuşi bunul sub forma de dreptului de proprietate1. Înseamnă
stăpânirea efectivă a bunului, prin putere proprie şi în interes propriu de către proprietar.
Folosinţa (jus utendi, jus fruendi) din punct de vedere juridic reprezintă dreptul
proprietarului de a se folosi de bun potrivit destinaţiei sale economice. Acest atribut
trebuie exercitat în conformitate cu dispoziţiile art. 15 Cod civil, care precizează „niciun
drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod
excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Aceasta înseamnă că dreptul de
proprietate nu trebuie exercitat abuziv.
Folosinţa bunului înseamnă şi dreptul proprietarului de a culege fructele produse
de acesta de pe urma folosinţei. După cum am arătat într-un capitol anterior fructele sunt
naturale, industriale şi civile (potrivit art. 483 şi art. 548 Cod civil). Dispoziţia (jus
abutendi sau abuzus) este atributul potrivit căruia titularul dreptului de proprietate
dispune de bun:
- în sens material (sau dispoziţia materială), adică proprietarul poate să-i consume
substanţa bunului, să modifice, să transforme bunul chiar să-l distrugă;
- în sens juridic (sau dispoziţia juridică), proprietarul poate face acte de înstrăinare,
cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu privire la bun, să-l vândă, să-l doneze, să-l
închirieze, să-l lase testament. De asemenea, proprietarul poate să-l greveze cu sarcini în
favoarea altor persoane (adică bunul poate să facă obiectul unor garanţii reale, gaj sau
ipotecă).
 Caracterele juridice ale dreptului de proprietate sunt:
- caracterul absolut al dreptului de proprietate poate fi privit din perspectiva
diferenţierii de caracterul relativ2 al dreptului de creanţă3, dar acest caracter al său de a fi
opozabil erga omnes priveşte toate drepturile absolute. Acest caracter absolut, potrivit
doctrinei, trimite în special la faptul că dreptul de proprietate este un drept deplin,
complet4;
- caracterul exclusiv al dreptului de proprietate înseamnă că, pe lângă puterile
depline ale titularului dreptului, acesta exercită dreptul de proprietate asupra bunului cu
excluderea terţilor sau a autorităţilor publice5. De la acest caracter face excepţie
proprietatea comună caz în care mai mulţi proprietari exercită asupra aceluiaşi bun, în
acelaşi timp, dreptul de proprietate6;
1Posesia este reglementată de art. 916 - 952 Cod civil.

2A se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., 141; G. Beleiu, Drept civil român, ed. a VIII a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2003; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, 2001, Bucureşti.
3 Dreptul absolut este opozabil erga omnes (tuturor persoanelor), iar dreptul relativ este opozabil doar
debitorului, faţă de care se poate exercita.

4 A se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., 141.
5 Idem.
6 Ibidem.
- caracterul perpetuu, înseamnă că dreptul de proprietate durează atâta timp cât
există bunul. Caracterul perpetuu este pus în lumină şi de imprescriptibilitatea dreptului
de proprietate, care nu se stinge prin neuz [art. 562 alin. (1) Cod civil].
7.1.3. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată
Codul civil face distincţie între limitele materiale sau corporale ale exercitării
dreptului de proprietate şi limitele legale, convenţionale şi judiciare.
Limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate sunt limitele corporale
ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, astfel cum a fost prevăzut de
art. 553 alin. (4) Cod civil1 [art. 555 alin. (1) Cod civil]. Spre exemplu, proprietarul unui
teren nu este şi proprietarul coloanei de aer de deasupra acestuia2.
Limitele legale. Adică, prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului
de proprietate [art. 556 alin. (29 Cod civil]. Spre exemplu, proprietarul unui teren are
dreptul să folosească şi subsolul acestuia, dar, potrivit art. 44 alin. (5) din Constituţie,
poate fi folosit şi de o autoritate publică pentru executarea unor lucrări de interes
general3. Sau, proprietarul este obligat să permită trecerea pe fondul său a reţelelor
edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de
apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene,
după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop [art. 62 alin.
(1) Cod civil].
Limitele convenţionale [art. 556 alin. (3) Cod civil]. Spre exemplu, proprietarul
poate să consimtă la limitarea dreptului său prin acte juridice, dacă nu încalcă ordinea
publică şi bunele moravuri (art. 626 Cod civil). Sau, ca printr-un contract să se stipuleze,
interdicţia de înstrăinare a unui bun, respectiv, introducerea unei clauze de
inalienabilitate, potrivit căreia, prin convenţie sau testament se poate interzice
înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani [art. 627 alin. (1)
Cod civil].
Limitele judiciare. Spre exemplu, dacă proprietarul prin exercitarea dreptului său
cauzează inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate. În
acest caz instanţa poate să-l oblige la despăgubiri pe proprietar în folosul celui
vătămat (art. 630 Cod civil).
7.1.4. Dobândirea dreptului de proprietate privată
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale sunt

mijloacele prevăzute de lege care servesc la constituirea sau la obţinerea prin transmitere
a dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor proprietăţii (uzufruct, uz, abitaţie,
servitute, superficie)4. Astfel, potrivit art. 557 alin. (1) Cod civil „Dreptul de proprietate
se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, testament, moştenire legală,
accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor
1 A se vedea, supra S. VII. 1.1., în text.

3 A se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., 141; C. Leaua, op. cit., p. 72.
4 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 231.
mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecă-
torească, atunci când este translativă de proprietate prin ea însăşi.
În anumite cazuri prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui
act administrativ.
În cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscrierea în
Cartea funciară (cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888 Cod civil). De
asemenea, efectul constitutiv al înscrierii în Cartea funciară (al intabulării) este prevăzut
şi în art. 885 Cod civil, care precizează „drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în
Cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor
în Cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”.
1. Convenţia. Dreptul de proprietate se dobândeşte prin diverse contracte, spre
exemplu: vânzare-cumpărare, donaţie, schimb, contract de leasing, la finalul perioadei de
leasing1 etc.
2. Moştenirea legală sau testamentară (testamentul). Prin moştenire legală în
cazul în care o persoană dobândeşte un bun datorită vocaţiei succesorale pe care o are,
determinată de gradul de rudenie cu defunctul. În acest caz moşteneşte bunul în virtutea
legii care-i recunoaşte această calitate. Prin testament, defunctul în timpul vieţii
desemnează un moştenitor pentru un bun sau mai multe bunuri (între testator şi
moştenitorul testamentar poate să existe sau nu legătură de rudenie).
3. Accesiunea. Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se
alipeşte cu bunul ori se încoroporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel (art. 567 Cod
civil). În funcţie de natura bunului ce face obiectul accesiunii, accesiunea poate fi:
imobiliară (care priveşte un bun imobil) şi mobiliară (priveşte un bun mobil).
Accesiunea imobiliară se împarte, la rândul ei, în:
 accesiune imobiliară naturală. Accesiunea este naturală când unirea sau încor-
porarea este urmarea unui eveniment natural (art. 568 Cod civil), spre exemplu:
- aluviunile. Aluviunile sunt adăugiri de teren la malurile apelor curgătoare. Acestea
revin proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat (art. 569 Cod
civil);
- avulsiunile. Avulsiunile se formează ca urmare a smulgerii bruşte a unei porţiuni de
mal din terenul unui proprietar de către o apă curgătoare urmată de alipirea acesteia la
terenul altui proprietar riveran. Proprietarul de la care s-a smuls porţiunea de teren nu
pierde dreptul de proprietate asupra acesteia dacă o revendică timp de un an de la data
faptului (art. art. 572 Cod civil).
- insulele nou-formate. Dacă o apă curgătoare formează un braţ nou şi înconjoară
terenul unui proprietar riveran, el rămâne proprietar asupra insulei nou formate (art. 574
Cod civil).
- animalele. Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă,
dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la
primărie de către proprietarul terenului [art. 576 alin. (1) Cod civil].
 accesiune imobiliară artificială. Accesiunea imobiliară artificială rezultă din
fapta proprietarului ori a unei alte persoane (art. 568 Cod civil). Spre exemplu,
construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări care se efectuează asupra unui imobil revin

proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel. Accesiunea
mobiliară presupune situaţia în care un bun este produs cu materialele altuia. În funcţie
de raportul dintre manoperă şi valoarea materialelor la data confecţionării bunului, bunul
aparţine fie celui care l-a confecţionat, fie proprietarului materialelor.
4. Uzucapiunea este modul de dobândire a proprietăţii unui bun imobil, prin
exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului respectiv de către
persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar, în condiţiile şi în
termenul prevăzut de lege (potrivit art. 916, 930 - 940 Cod civil). Uzucapiunea are două
forme: extratabulară (art. 930 Cod civil) şi tabulară (art. 931 Cod civil).
Prin uzucapiunea extratabulară se dobândeşte dreptul de proprietate asupra unui
imobil şi asupra dezmembrămintelor sale de către cel care a posedat imobilul timp de 10
ani, dacă:
a) proprietarul înscris în Cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat
existenţa;
b) a fost înscrisă în Cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate;
c) imobilul nu era înscris în nicio Carte funciară. În toate cazurile, uzucapantul
dobândeşte dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în Cartea funciară
înainte ca o terţă persoană să-şi fi înregistrat propria sa cerere de înscriere a dreptului în
folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de
uzucapiune [art. 930 alin. (2) Cod civil].
Prin uzucapiunea tabulară se dobândeşte dreptul de proprietate asupra unui imobil
sau al unui alt drept real de către persoana care a fost înscrisă, fără cauză legitimă, în
Cartea funciară. Condiţiile impuse de Codul civil, în art. 931 pentru dobândirea dreptului
de proprietate prin uzucapiune tabulară sunt:
a) cel care a fost înscris să fi fost de bună-credinţă în momentul înregistrării cererii
de înscriere şi în momentul intrării în posesie;
b) să posede timp de 5 ani după momentul înregistrării;
c) posesia să fie neviciată (utilă).
5. Posesia de bună-credinţă pentru bunurile mobile. Oricine se află la un moment
dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de
proprietate asupra bunului (art. 935 Cod civil). Codul civil prevede prezumţia de
proprietate pentru cel care posedă cu bună-credinţă un bun mobil.
6. Ocupaţiunea. Prin ocupaţiune, un bun mobil care nu aparţine nimănui devine
proprietatea unei persoane dacă aceasta exercită asupra bunului respectiv posesia în
condiţiile prevăzute de lege (art. 941 Cod civil). Pot fi dobândite prin ocupaţiune bunurile
mobile, fără stăpân, abandonate, precum şi bunurile fără proprietar, spre exemplu,
animalele şi păsările sălbatice, peştele, plantele medicinale, fructele din pădure etc.1
7. Tradiţiunea. Prin tradiţiune se transferă proprietatea unor bunuri prin simpla lor
predare (înmânare) spre exemplu, acţiunile şi obligaţiunile la purtător emise de
societăţile comerciale. Pentru transferul de proprietate la darul manual este nevoie de
tradiţiune, spre exemplu, înmânarea unei cărţi, a unei sume de bani, a unui bilet la teatru,
la concert etc. Tradiţiunea bunului nu înseamnă neapărat o deplasare fizică a bunului,
care în cazul darului manual ar presupune exclusiv înmânarea bunului, ci şi o „tradiţiune
implicită” prin înmânarea cheilor unei casete (cu bijuterii) sau identificarea unui tablou

pentru care donatorul şi-a manifestat neechivoc voinţa de a-l transmite, fără a fi dat jos de
pe perete1.
8. Hotărârea judecătorească, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate a fost
preluată din doctrină. Doctrina a considerat hotărârea judecătorească, un mod de
dobândire a dreptului de proprietate, fără să existe o prevedere expresă în Codul civil
(anterior) în acest sens, dacă aceasta este constitutivă sau translativă de proprietate2.
Hotărârea judecătorească se pronunţă în urma unui proces derulat în faţa unei instanţe
judecătoreşti.
7.1.5. Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată.
7.1.5.1. Superficia (art. 693-702 Cod civil)
Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia,

deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un
drept de folosinţă.
Obiectul superficiei este în principiu o construcţie, dar poate fi, potrivit art. 702
Cod civil şi o plantaţie, ori alte lucrări autonome cu caracter durabil.
Dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum şi prin
uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege.
Dreptul de superficie se înscrie în Cartea funciară potrivit dispoziţiilor art. 693 alin.
(3) şi (4) din Codul civil.
Dreptul de superficie se poate constitui pe o durată de cel mult 99 de ani. La
împlinirea termenului, dreptul de superficie poate fi reînnoit. Acest drept se exercită în
limitele şi în condiţiile actului constitutiv.
Încetarea dreptului de superficie se realizează prin radierea din Cartea funciară,
pentru unul din următoarele cazuri:
a. la expirarea termenului;
b. prin consolidare, dacă terenul şi construcţia devin proprietatea aceleiaşi persoane;
c. prin pieirea construcţiei, dacă există stipulaţie expresă în acest sens;
d. în alte cazuri prevăzute de lege.
7.1.5.2. Uzufructul (art. 703-708 Cod civil)
Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele

acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa.
Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri
prevăzute de lege. De asemenea, uzufructul se înscrie în Cartea funciară.
Uzufructul se poate constitui numai în favoarea unei persoane existente.
Pot face obiect al dreptului de uzufruct orice bunuri mobile sau imobile,
corporale ori incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori
1 A se vedea, Tribunalul Suprem, Secţia Civilă, decizia nr. 580 din 8 aprilie 1971, publicată în
„Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe
anii 1969-1975”; http://www.iurispedia.ro/i/CCiv:Art._557.
2 A se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., 143;
o cotă parte din acestea. De asemenea, uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor
bunului dat în uzufruct, precum şi asupra a tot ce se uneşte sau încorporează în acesta.
Uzufructul se constituie atât în favoarea unei persoane fizice, cât şi în favoarea unei
persoane juridice.
În favoarea unei persoane fizice uzufructul este cel mult viager (pe viaţă).
În favoarea unei persoane juridice uzufructul poate avea durata de cel mult 30 de
ani. Atunci când este constituit cu depăşirea acestui termen, uzufructul se reduce de drept
la 30 de ani.
Dacă nu s-a prevăzut durata uzufructului, se prezumă că este viager sau, după caz, că
este constituit pe o durată de 30 ani.
Uzufructul constituit până la data la care o altă persoană va ajunge la o anumită
vârstă durează până la acea dată, chiar dacă acea persoană ar muri înainte de împlinirea
vârstei stabilite.
În lipsă de stipulaţie contrară, uzufructuarul are următoarele drepturi:
- are folosinţa exclusivă a bunului, inclusiv dreptul de a culege fructele; fructele
naturale şi industriale percepute după constituirea uzufructului aparţin uzufructuarului, iar
cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului proprietar [art. 710 alin. (2) Cod
civil].
- uzufructuarul poate ceda dreptul unei alte persoane fără acordul nudului proprietar
- are dreptul de a închiria sau, după caz, de a arenda [art. 715 alin. (1) Cod civil]1.
Uzufructuarul intră în posesia bunurilor după inventarierea acestora. Inventarul se
întocmeşte numai în prezenţa nudului proprietar ori după notificarea acestuia.
Uzufructuarul are următoarele obligaţii:
- este ţinut să respecte destinaţia dată bunurilor de nudul proprietar (cu excepţia
cazului în care se asigură o creştere a valorii bunului, potrivit art. 724 Cod civil);
- este obligat să-l despăgubească pe nudul proprietar pentru orice prejudiciu cauzat
prin folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în uzufruct (art. 725 Cod civil);
- este obligat să depună o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale (art. 726-728
Cod civil);
- suportă toate sarcinile şi cheltuielile ocazionate de litigiile privind folosinţa bunului,
culegerea fructelor ori încasarea veniturilor [art. 733 alin. (1) Cod civil];
- primele de asigurare sunt plătite de uzufructuar, dacă pe durata uzufructului bunul
este asigurat [art. 733 alin. (2) Cod civil].
Atât uzufructuarul, cât şi nudul proprietar sunt obligaţi să suporte reparaţiile bunului,
după cum urmează:
- uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului [art. 729
- reparaţiile mari sunt în sarcina nudului proprietar, iar dacă reparaţiile mari sunt
determinate de neefectuarea reparaţiilor de întreţinere intră în sarcina uzufructuarului
[art. 729 alin. (2) şi (3) Cod civil];
Nudul proprietar suportă cheltuielile şi sarcinile proprietăţii (art. 735 Cod civil).
Potrivit art. 747 şi 748 Cod civil, uzufructul se stinge prin:
1 Pentru alte drepturi ale uzufructuarului, în cazul în care uzufructul are ca obiect păduri şi cariere de
piatră şi nisip aflate în exploatare (sau nedeschise), a se vedea art. 718-722 Cod civil.
a. moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea personalităţii (dacă uzufructuarul
este persoană juridică);
b. ajungerea la termen;
c. consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar şi de nud proprietar se întrunesc
în aceeaşi persoană;
d. renunţarea la uzufruct;
e. neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani de zile în cazul uzufructului
unei creanţe;
f. prin decesul ori, după caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului chiar dacă
termenul nu s-a împlinit;
g. în cazul în care bunul a fost distrus în întregime dintr-un caz fortuit.
7.1.5.3. Uzul şi abitaţia (art. 749-754 Cod civil).
Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele
naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale (art. 749 Cod
civil).
Abitaţia este dreptul unei persoane, titular al dreptului de abitaţie de a locui în
locuinţa nudului proprietar împreună cu soţul şi copii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit
sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte
persoane aflate în întreţinere (art. 750 Cod civil).
Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic sau prin alte moduri
prevăzute de lege.
Atât dreptul de uz, cât şi de abitaţie au următoarele limite: nu pot fi cedate, iar bunul
ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, după caz, arendat.
Atât uzuarul (titularul dreptului de uz), cât şi titularul dreptului de abitaţie sunt:
- îndreptăţiţi să perceapă fructele naturale şi industriale produse de bun ori, după caz,
să ocupe întreaga locuinţă;
- obligaţi să plătească toate cheltuielile de cultură şi reparaţiile de întreţinere ca şi
uzufructuarul.
7.1.5.4. Servituţile
Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar. Utilitatea rezultă din destinaţia economică a fondului
dominant sau constă într-o sporire a confortului acestuia (art. 755 Cod civil).
Servitutea se poate constitui în temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune.
Actul de constituire al servituţii poate menţiona anumite obligaţii în sarcina
proprietarului fondului aservit pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului dominant.
Dacă obligaţiile sunt notate în Cartea funciară, se transmite dobânditorilor subsecvenţi ai
fondului aservit.
Servitutea se poate constitui în vederea unei utilităţi viitoare a fondului dominant.
Servituţile pot fi:
a. aparente şi neaparente. Servituţile aparente sunt acelea a căror existenţă este
atestată de un semn vizibil de servitute, spre exemplu: o uşă, o fereastră, un apeduct.
Servituţile neaparente sunt acelea a căror existenţă nu este atestată de vreun semn vizibil
de servitute, spre exemplu, servitutea de a nu construi ori de a nu construi peste o anumită
înălţime.
b. continue şi necontinue. Servituţile continue se exercită fără a fi necesar faptul
actual al omului, spre exemplu, servitutea de vedere ori servitutea de a nu construi. Pentru
existenţa servituţilor necontinue este necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea
de trecere cu piciorul ori cu mijloace de transport.
c. pozitive şi negative. În cazul servituţilor pozitive proprietarul fondului dominant
exercită o parte dintre prerogativele dreptului de proprietate asupra fondului aservit, cum
ar fi servitutea de trecere. Servituţile negative sunt acelea prin care proprietarul fondului
fondului aservit este obligat să se abţină de la exercitarea unora dintre prerogativele
dreptului de proprietate, cum ar fi servitutea de a nu construi.
Potrivit art. 770 Cod civil, servituţile se sting pentru una din următoarele cauze:
a. consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să aibă acelaşi proprietar;
b. renunţarea proprietarului fondului dominant;
c. ajungerea la termen;
d. răscumpărarea;
e. imposibilitatea definitivă de exercitare;
f. neuzul timp de 10 ani;
g. dispariţia oricărei utilităţi a acestora;
h. prin exproprierea fondului aservit, dacă servitutea este contrară utilităţii publice
căreia îi va fi afectat bunul expropriat.
TITLUL III
CONTRACTUL
CAPITOLUL I
Contractul - principal izvor de obligaţii civile
Clasificarea contractelor
1.1. Izvoarele obligaţiilor

 O accepţiune a noţiunii de obligaţie face referire la „conţinutul raportului juridic
obligaţional” adică la raportul juridic ce are în conţinutul său o obligaţie.
Obligaţia din perspectiva raportului juridic obligaţional este o legătură de drept în
virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are
dreptul să obţină prestaţia datorată (art. 1164 Cod civil).
Spre exemplu în cazul unui contract de vânzare-cumpărare,
- vânzătorul este obligat la prestaţiile referitoare la transferul dreptului de
proprietate al bunului în patrimoniul cumpărătorului, la predarea bunului către
cumpărător şi la garantarea cumpărătorului în privinţa viciilor bunului,
- cumpărătorul este obligat la prestaţiile referitoare la plată a preţului şi la
preluarea bunului în materialitatea lui.
În acest caz, fiecare parte contractantă este debitor şi creditor în acelaşi timp;
obligaţiile vânzătorului şi ale cumpărătorului rezultând din contractul de vânzare-
cumpărare. Prin urmare „obligaţiile izvorăsc din contract” (art. 1165 Cod civil);
contractul fiind principalul izvor de obligaţii civile.
Potrivit art. 1165 Cod civil, izvoarele obligaţiilor sunt: contractul, actul juridic
unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată,
fapta ilicită precum şi orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei
obligaţii. „Obligaţiile” sunt reglementate de Cartea a V a din Codul civil. Contractele
speciale sunt reglementate în aceeaşi carte, pornindu-se de la faptul că fiecare dintre ele,
în parte, reprezintă un izvor de obligaţii1. Regulile particulare, cu privire la aceste
contracte speciale sunt prevăzute în Codul civil sau în legi speciale2.
1A se vedea, F.A. Baias (membru al Comisiei de redactare a Proiectului Noului Cod Civil), Prefaţă la
Codul Civil (Legea nr. 287/2001) la zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. XI.
2 Spre exemplu, regulile particulare cu privire la contractul de asigurare se găsesc în Legea nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România, modificată şi completată.

1.2. Noţiunea de contract
 Conform art. 1166 Cod civil, contractul este definit ca fiind acordul de voinţă
între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica, transmite sau
stinge un raport juridic. În dreptul român, noţiunile de contract şi convenţie se folosesc
cu înţeles identic1.
1.3. Clasificarea contractelor
1. După modul de formare, contractul poate fi consensual, solemn sau real (art.
1174 Cod civil).
 În dreptul român formarea contractelor este guvernată de principiul
consensualismului, care reprezintă regula în această materie. Potrivit acestui principiu
„contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al
părţilor” [art. 1174 alin. (2) Cod civil]. Prin urmare, pentru formarea valabilă a unui
contract este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor (spre exemplu, vânzarea-
cumpărarea unui bun mobil).
 Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor
formalităţi prevăzute de lege [art. 1174 alin. (3) Cod civil]. Contractul solemn
reprezintă o excepţie de la regula consensualismului. Pentru încheierea valabilă a
contractului solemn este necesară, pe lângă manifestarea de voinţă, şi respectarea unor
cerinţe de formă, prevăzute de lege2. Forma solemnă pentru astfel de contracte este o
condiţie de validitate. Dintre contractele solemne exemplificăm: donaţia, ipoteca,
vânzarea-cumpărarea ce are ca obiect un teren, contractul de societate prin care se
constituie o societate pe acţiuni prin subscripţie publică etc.
 Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară
predarea unui bun debitorului [art. 1174 alin. (4) Cod civil]. Şi contractul real este o
excepţie de la principiul consensualismului deoarece, pentru încheierea sa valabilă este
necesară pe lângă manifestarea de voinţă şi predarea, adică, remiterea bunului3 (spre
exemplu: împrumutul, depozitul, darul manual, transportul, gajul cu deposedare,
comodatul etc.).
Clasificarea nu este absolută, deoarece, acelaşi contract consensual ca regulă, poate fi
solemn ca excepţie; exemplificăm în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare care
este consensual ca regulă, dacă are însă ca obiect un imobil (teren, construcţie)
dobândeşte caracter solemn; contractul de donaţie este solemn, însă darul manual, care
este o specie a donaţiei, este un contract real (spre exemplu, darul manual ce are ca
1 Termenii de „contract” şi cel de „convenţie” preluaţi din Codul civil francez din 1804, sunt consideraţi
sinonimi potrivit codului nostru civil. În accepţiunea codului civil francez, convenţiunea este o noţiune mai
cuprinzătoare, ea incluzând orice acord de voinţă prin care se creează, se modifică sau se stinge un raport
juridic, în timp ce contractul ar fi numai acel acord care dă naştere unui raport juridic, dar nu şi acela care
modifică sau stinge un astfel de raport. A se vedea, D. Ştefănescu, Drept civil, pentru facultăţile cu profil
economic, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2000, p. 149
Codul civil român în vigoare defineşte contractul ca şi convenţia din dreptul francez, mai mult adăugând
la contract şi operaţiunea de transmitere a raportului juridic.
2 A se vedea, R. Dimitriu (coordonator), A.S.E., Bucureşti, Drept civil, vol. I, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, p. 113.
3 Idem.
obiect o carte sau un buchet de flori). Clasificarea este importantă din perspectiva
aprecierii valabilităţii (validităţii) contractelor. Prin urmare, nerespectarea unei forme
impusă de lege - adică, înscrisul autentic pentru contractul de donaţie sau pentru
contractul, de vânzare-cumpărare a unui imobil - atrage după sine sancţionarea
contractului cu nulitatea absolută, care desfiinţează contractul, considerându-se că nu a
fost încheiat niciodată.
2. După numărul obligaţiilor la care dă naştere, contractul poate fi sinalagmatic sau
unilateral.
Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt
reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă
executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi (art. 1171 Cod civil).
 Contractul sinalagmatic dă naştere la obligaţii pentru ambele părţi contractante,
astfel încât, fiecare parte are în acelaşi timp şi drepturi şi obligaţii reciproce, fiind în
acelaşi timp şi creditor şi debitor1 din momentul încheierii contractului. Recipro-
citatea obligaţiilor presupune că aceste drepturi şi obligaţii au ca izvor comun acelaşi
contract2. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are, în
principal, obligaţiile de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului, de a preda
bunul în materialitatea lui şi de a-l garanta pe cumpărător pentru viciile lucrului vândut,
iar cumpărătorul are, în principal, obligaţiile de a plăti preţul şi de a lua în primire
bunul.
 În cazul contractului unilateral numai o parte se obligă, cealaltă parte nu are,
prin urmare, nicio obligaţie.
Caracterul unilateral se păstrează chiar dacă pe parcursul executării contrac-
tului se nasc obligaţii şi în sarcina celeilalte părţi3, în speţă, în sarcina creditorului.
Spre exemplu, în cazul contractului de depozit, în care deponentul va trebui să restituie
cheltuielile făcute de depozitar cu bunul, şi anume, cheltuieli suplimentare de întreţinere
în funcţie de natura bunului depozitat (de hrănire, temperatură, lumină, apă etc.).
Clasificarea are importanţă din perspectiva regimului juridic diferit pe care le au viciile de
consimţământ4.
3. După scopul urmărit de părţi la încheierea lui, contractul poate fi cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit (art. 1172 Cod civil).
 Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în
schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros.
Avantajul urmărit, în principal, constă într-un folos patrimonial urmărit de
fiecare parte, astfel încât, prestaţiei uneia din părţi îi corespunde contraprestaţia celeilalte
părţi. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăreşte să
obţină suma de bani (preţul) iar cumpărătorul urmăreşte să procure bunul ce formează
obiectul contractului, în schimbul sumei de bani respective. Exemplificăm contracte cu
titlu oneros: de schimb, de locaţiune, închiriere, antrepriză, împrumut cu dobândă etc.
1A se vedea, D. Ştefănescu, op. cit., p. 152.

2A se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, Instituţii de drept civil în Noul Cod Civil.Manual pentru uzul
formatorilor SNG,www,csm1909.ro/csm/linkuri/06_01_2011_38060_ro.pdf, p. 24.
3 Idem.
4 A se vedea, R. Dimitriu (coordonator), A.S.E., Bucureşti, op. cit., p. 108.
 Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi
un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj este cu titlu gratuit. Procurarea
unui folos patrimonial, ori, săvârşirea unui serviciu, gratuit, fără a se urmări realizarea
vreunui contraechivalent, reprezintă un contract cu titlu gratuit. Spre exemplu, contractul
de donaţie, depozitul gratuit, împrumutul fără dobândă (cu titlu gratuit) etc.
Importanţa clasificării constă în următoarele1:
- în privinţa capacităţii părţilor care încheie contractul, legea civilă este mai
restrictivă în privinţa încheierii contractelor cu titlu gratuit;
- în privinţa condiţiilor de formă, legea civilă este mai exigentă pentru contractele cu
titlu gratuit, deoarece se cere forma solemnă pentru încheierea lor în principiu (înscrisul
autentic);
4. După cum drepturile şi obligaţiile (adică prestaţiile) părţilor în momentul încheierii
contractului sunt sau nu cunoscute, sau întinderea acestora este sau nu determinată sau
determinabilă, contractul poate fi comutativ sau aleatoriu (art. 1173 Cod civil).
 Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale existenţa
drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă (cunoscută), iar întinderea acestora este
determinată sau determinabilă. Spre exemplu, contractele: de vânzare-cumpărare, de
schimb, de antrepriză, de locaţiune etc.
 Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor,
oferă cel puţin uneia din părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depinde de un eveniment viitor şi incert.
Aleatoriu are semnificaţia de întâmplător, care depinde de şansă. Prin urmare,
specificul contractului aleatoriu, constă în faptul că, încă din momentul încheierii
contractului, părţile se supun şansei de a câştiga şi riscului de a pierde, raportate la un
eveniment viitor şi nesigur ca realizare2. Părţile nu cunosc, deci, la data încheierii
contractului întinderea obligaţiilor lor, aceasta depinzând de o împrejurare viitoare,
incertă. Exemplificăm următoarele contracte aleatorii: contractul de asigurare,
contractul de rentă viageră, jocul la loto - pronosport, prinsoarea etc.
5. După raportul care există între ele, contractele pot fi principale şi accesorii.
 Este principal contractul care are existenţă de sine stătătoare, independentă,
soarta sa nedepinzând de soarta juridică a altui contract. În marea lor majoritate
contractele sunt principale.
 Este accesoriu contractul care, prin natura lui, nu are existenţă de sine
stătătoare, soarta sa depinzând de a altui contract, principal. Spre exemplu, un
contract de împrumut, ce are ca obiect o sumă de bani, este principal. Împrumutul
respectiv a fost garantat cu o ipotecă sau cu un gaj. Gajul şi ipoteca sunt contracte
accesorii care depind, în ceea ce priveşte executarea lor, de restituirea sau nerestituirea
sumei de bani împrumutată. Clasificarea este importantă din perspectiva raportului dintre
ele, raport căruia i se aplică regula „accesorium seqvitur principalem” adică „accesoriul
serveşte principalului”.
6. În funcţie de modalitatea încheierii lor, contractele pot fi strict personale şi
contracte care se încheie şi prin reprezentare.
1 Idem.
2 A se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 26.
 Este strict personal contractul care nu poate fi încheiat decât personal. În

această categorie includem contractul de consulting - engineering, sau contractul de
mandat. Contractele strict personale sunt o excepţie de la contractele care se încheie prin
reprezentare. Marea majoritate a contractelor se încheie prin reprezentare (prin
mandatar) acestea reprezintă regula în materia încheierii contractelor.
7. După reglementarea şi denumirea lor legală1 contractele pot fi tipice (numite) sau
atipice (nenumite).
 Este tipic contractul care are o denumire stabilită de lege şi o reglementare
expresă, spre exemplu, contractele: de vânzare-cumpărare, de mandat, de comision, de
schimb etc.
 Este atipic contractul care nu are o reglementare expresă şi o denumire
proprie2.
Prin intervenţia legii un contract atipic poate deveni tipic, spre exemplu: contractul
de sponsorizare, sau de hotelărie (potrivit Codului civil în vigoare). Exemplificăm
următoarele contracte nenumite: de asistenţă juridică, de prestări servicii, de impresariat
artistic (ce pot avea ca model un contract de prestări servicii), de furnizare (de energie
termică, sau de servicii de telefonie mobilă) etc.
De asemenea, sunt multe contracte care se încheie de profesionişti, şi care nu sunt
reglementate de Codul civil3. Spre exemplu, contractul de credit bancar ce reprezintă
principalul contract pe care societăţile bancare le încheie în activitatea lor4. Acesta
conţine, ca reglementare, doar, depozitul de fonduri în bancă, facilitarea de credit,
închirierea de casete de valori, contul curent5.
Clasificarea este importantă din perspectiva regulilor aplicabile contractului nenumit, şi
anume, unui astfel de contract i se aplică, dispoziţiile art. 1168 din Codul civil, care prevede,
„contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol - adică
regulile generale în materia contractelor6 - iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare,
regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult”.
8. După modul de executare contractele pot fi cu executare dintr-o dată (uno ictu)
şi cu executare succesivă.
 Cu executare dintr-o dată este contractul a cărui executare implică o singură
prestaţie din partea celui care se obligă (a debitorului). Acest tip de contract se mai
numeşte şi cu executare instantanee. Exemplificăm, darul manual, ca varietate a donaţiei.
1 A se vedea, R. Dimitriu (coordonator), A.S.E., Bucureşti, op. cit., p. 116.

2 Contractul nenumit trebuie interpretat şi executat potrivit intenţiei comune a părţilor, iar în
completarea acesteia, potrivit reglementărilor cu caracter general privitoare la contracte. Numai când părţile
au inclus într-un asemenea contract elemente ale unui contract numit, îşi vor putea găsi aplicare în
reglementarea acestor elemente, dispoziţiile legale privitoare la contractul numit respectiv. Pe măsură ce
unele contracte nenumite sunt frecvent utilizate în practică, ele ajung să fie reglementate expres de legiuitor,
devenind contracte numite (http://legeaz.net/dictionar-juridic/contract-nenumit)
3 A se vedea, G. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, în reglementarea Noului Cod civil, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, p. 5.
4 Idem.
5 Ibidem. De asemenea, intră în categoria contractelor nenumite multe contracte care se încheie între
acţionari sau asociaţi în vederea gestiunii comune a politicii faţă de societatea comercială emitentă a
acţiunilor sau a părţilor sociale, spre exemplu, acordurile - extrastatutare între acţionari (shareholders
agreements), clauzele de preferinţă (preempţiune) şi de agrement etc); A se vedea, G. Piperea, op. cit., p. 5.
6 A se vedea, Cartea a V a (Despre obligaţii), titlul II (Izvoarele obligaţiilor), Capitolul I (Contractul)
 Cu executare succesivă este contractul a cărui executare implică mai multe

prestaţii eşalonate în timp, spre exemplu, contractul de locaţiune, donaţia cu sarcină de
întreţinere etc.
Importanţa clasificării presupune mai multe aspecte:
- consecinţele neexecutării culpabile sunt: pentru contractele sinalagmatice cu
executare dintr-o dată se aplică rezoluţiunea (ca modalitate prin care se desfiinţează
contractul; rezoluţiunea îşi produce efecte şi pentru trecut, ex tunc şi pentru viitor - ex
nunc), pentru contractele cu executare succesivă se aplică rezilierea (care desfiinţează
contractul producând efecte numai pentru viitor, ex nunc);
- efectele nulităţii; nulitatea contractului cu execuatre dintr-o dată produce efecte şi
pentru trecut (ex tunc), considerându-se că acesta n-a fost încheiat niciodată; nulitatea
contractului cu executare succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).
9. După modalitatea de a fi încheiate pe baza negocierii, sau nu, contractele pot fi
negociate, de adeziune şi obligatorii.
 Contractul negociat este rezultatul discuţiilor, a negocierilor dintre părţile
eventualului contract cu privire la clauzele acestuia, fără a li se impune nimic din
exterior. Spre exemplu, vând „Dacia Logan” stare foarte bună, preţ negociabil, tel...În
cadrul acestei clasificări contractele negociate reprezintă regula.
 Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse
ori sunt redactate de una din părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor
sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare (art. 1175 Cod civil). În acest
tip de contracte eventualul aderent are numai două opţiuni, de a încheia sau nu contractul
pe care ofertantul l-a stabilit de la început, cu toate clauzele1. Sunt contracte de adeziune,
contractele de transport pe calea ferată, cu metroul, cu RATB, contractele de furnizare
de apă, de furnizare de electricitate, de gaz, contractele dintre comercianţi şi
consumatori, contractele de telefonie fixă şi celulară, contractele ce privesc vizionarea de
spectacole publice, contractele dintre comercianţi şi consumatori etc.
 Pentru contractul obligatoriu condiţiile încheierii lui sunt impuse de lege, de
autorităţi publice sau de organisme profesionale2. Caracteristica acestui tip de contracte
este că părţile nu au nicio opţiune în privinţa încheierii sau neîncheierii lor. Exemplificăm
în acest sens, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule,
asigurarea obligatorie de locuinţe.
10. După structura lui contractul poate fi simplu sau complex3. Contractul complex
este denumit de Codul civil contract-cadru.
 Contractul simplu se compune dintr-o singură operaţiune juridică, spre exemplu,
contractele de schimb, de vânzare-cumpărare, de donaţie, de mandat, comision, locaţiune etc.
 Contractul-cadru se realizează prin mai multe operaţiuni juridice. Contractul-
cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze să încheie sau să menţină
raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta [art.
1176 alin. (1) Cod civil].
1A se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 28; pentru detalii în privinţa contractelor negociate,
de adeziune şi contracte forţate, a se vedea, L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Contractul, vol. II, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 368.
2 http://www.dreptonline.ro/resurse/contracte.php
3 A se vedea, M.Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 29;
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul
prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii
ulterioare [art. 1176 alin. (2) Cod civil].
Exemplu de contract-cadru este contractul de leasing, care conţine în cuprinsul
acestuia contractele de vânzare-cumpărare, de mandat, de locaţiune şi o promisiune
unilaterală de vânzare.
CAPITOLUL II
Încheierea contractului
2.1. Principiile ce guvernează contractul

Atât în faza precontractuală, aceea a negocierii, cât şi la încheierea şi pe tot timpul
executării sale, contractul este guvernat de două principii: libertatea de a contracta şi
buna-credinţă1.
 „Libertatea contractuală constă în posibilitatea pe care persoanele fizice şi
juridice o au, conform legii, de a crea contracte şi de a le stabili conţinutul2”. În
aceeaşi termeni Curtea Constituţională3 defineşte libertatea contractuală ca fiind
„posibilitatea recunoscută oricărui subiect de drept de a încheia un contract, în înţelesul
de mutuus consensus, de produs al manifestării sale de voinţă convergentă cu a celeilalte
sau celorlalte părţi, de a stabili conţinutul acestuia şi de a-i determina obiectul, dobândind
drepturi şi asumându-şi obligaţii a căror respectare este obligatorie pentru părţile
contractante”. Codul civil consacră libertatea contractuală în art. 1169 potrivit căruia
„părţile sunt libere să încheie contracte şi să le determine conţinutul acestora, în
limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”.
Singurele îngrădiri ale libertăţii contractuale sunt: ordinea publică şi bunele moravuri
pe care niciunui subiect de drept nu-i este permis să le încalce4.
Libertatea de a contracta presupune:
- părţile sunt libere să încheie contracte; având libertatea de a încheia contracte
părţile sunt libere şi în privinţa refuzării de a încheia contracte;
- părţile sunt libere să le determine conţinutul; aceasta se exprimă prin libertatea
pentru fiecare parte de a stabili clauzele contractuale ca rezultat al manifestării sale de
voinţă în acord cu voinţa celeilalte părţi contractante.
Libertatea de a contracta trebuie privită într-un context mai larg referitor la libertatea
economică, reglementată de Constituţia României din 2003, şi anume „Accesul liber al
persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile
legii, sunt garantate” (art. 45).
 Buna-credinţă guvernează nu numai întreaga materie a Codului civil5, ci şi
materia contractelor. Astfel, „părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la
negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot parcursul executării sale. Ele nu
pot înlătura sau limita această obligaţie”. (art. 1170 Cod civil).
1 A se vedea, F.C. Stoica, Dreptul afacerilor. Contracte. Ed. ASE, Bucureşti, p. 14.
2 A se vedea, I. Albu, Libertatea contractuală, în Dreptul nr. 3/1993, Bucureşti, p. 29.
3 A se vedea, Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005.
5 În acest sens art. 14 alin. (1) prevede, persoanele fizice şi persoanele juridice participante la raporturile
civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea
publică şi bunele moravuri. Buna-credinţă se prezumă până la proba contrarie [art. 14 alin. (2)].
Aceasta este norma generală aplicabilă materiei contractelor. Norma specială priveşte
mecanismul încheierii contractelor în art. 1183, care detaliază obligaţia bunei-credinţe
în cursul negocierilor şi prevede sancţiunea pentru conduita de rea-credinţă, şi anume
obligaţia de a repara prejudiciul astfel cauzat celeilalte părţi1. Părţile nu pot înlătura sau
limita această obligaţie, ceea ce conferă normei din prima teză, caracter de ordine
publică2.
2.2. Condiţiile de validitate, esenţiale, pentru încheierea contractului (condiţii de

fond)
2.2.1. Principiul libertăţii formei
 Potrivit Codului civil în vigoare încheierea contractului se realizează prin

simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o
anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă (art. 1178). Prin această dispoziţie
se reglementează principiul libertăţii formei în materia încheierii contractului.
Prin urmare, regula sau principiul libertăţii formei în materia încheierii
contractului presupune că simplul acord de voinţă între două sau mai multe persoane
cu intenţia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic este
necesar şi suficient pentru ca un contract să fie considerat valabil încheiat.
Forma contractului este acea condiţie ce constă în modalitatea de exteriorizare a
acordului de voinţă făcută cu intenţia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un
raport juridic3.
Principiul se aplică dacă sunt întrunite cumulativ două condiţii (una pozitivă şi
cealaltă negativă):
- părţile sunt capabile să încheie contracte, deci să aibă capacitatea cerută de lege în
acest sens;
- legea să nu impună o anumită formalitate pentru încheierea contractului respectiv.
 Potrivit art. 1179 Cod civil, condiţiile esenţiale, pentru validitatea contractului
sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil încheiat;
3. un obiect determinat, valabil şi licit;
4. o cauză valabilă a obligaţiilor. Aceste condiţii se mai numesc şi de fond sau
intrinseci, pentru că ţin de voinţa internă (reală) a părţilor, spre deosebire de condiţiile
care privesc forma contractului, ca modalitate de exteriorizare a acordului de voinţă4.
1 A se vedea, F. Baias, Conferinţa privind noul Cod Civil, INM, 15-16 septembrie 2011,
(http://www.inm-lex.ro/NCC/video2.html).
2 O normă asemănătoare există în principiile dreptului European al contractelor. Idem.
3 A se vedea, G. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele de drept civil. Casa
de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993, p. 145, cu referire la condiţiile de formă cerute pentru actul
juridic civil; în acelaşi sens şi R. Dimitriu (coordonator), A.S.E., Bucureşti, op. cit., p. 142.
4 Cu privire la „condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului” a se vedea, S.L. Cristea, Dreptul
afacerilor, ed. a III a revizuită şi adăugită, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012, pp. 258 şi urm.
Ca principiu, legea nu prevede nicio cerinţă în privinţa formei, punându-se astfel
accentul pe libertatea de voinţă contractuală, asigurându-se, astfel, celeritatea circuitului
civil1, iar în măsura în care legea prevede o anumită formă, a contractului, aceasta trebuie
respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile [art. 1179 alin. (2)
Cod civil].
2.2.2. Capacitatea de a contracta
 Capacitatea de a contracta pentru persoana fizică

Poate contracta orice persoană care este capabilă, adică ce are capacitate de exerciţiu.
Codul civil prevede în acest sens că, încheierea contractului se realizează prin simplul
acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta (art. 1178 Cod civil)”.
„Poate contracta, prin urmare, orice persoană care nu este declarată incapabilă
de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte (art. 1180 Cod civil). În afara altor
cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu, deci, nu sunt capabile următoarele
persoane:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
- interzisul judecătoresc.
O persoană fizică capabilă să contracteze are capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte
juridice civile.
Între 14 şi 18 ani persoana fizică are capacitate de exerciţiu restrânsă.
Poate încheia singur anumite contracte:
- minorul de 14 ani poate face singur acte de conservare, de administrare care nu îl
prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se
execută la data încheierii lor [art. 41 alin. (2)];
- minorul de 15 ani poate încheia acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile
artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, caz în
care minorul exercită singur drepturile şi îndeplineşte tot astfel obligaţiile născute din
aceste acte (art. 42);
Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină nu are, în principiu, nicio
restricţie în privinţa încheierii contractelor.
Capacitatea deplină începe la împlinirea vârstei de 18 ani, cu două excepţii:
- de la 16 ani minorul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu prin efectul
căsătoriei (art. 39);
- de la 16 ani minorului i se poate recunoaşte de către instanţa de tutelă capacitate
deplină de exerciţiu (art. 40).
 Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la capacitatea civilă, inclusiv
actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare
este cerută de lege sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea unui prejudiciu

 Capacitatea de a contracta pentru persoana juridică
Şi pentru persoana juridică, regula este principiul capacităţii de a contracta, astfel
că, persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, cu excepţia acelora
care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice (art.
206 Cod civil). Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor [art. 209 alin. (1) Cod
civil]. De la data constituirii organelor de administrare persoana juridică are deci
capacitatea de exerciţiu, respectiv, aptitudinea de a exercita drepturile şi de a-şi
îndeplini obligaţiile. Organele de administrare se constituie la data înfiinţării
persoanei juridice, dată de la care se şi dobândeşte capacitatea de folosinţă.
Atât capacitatea de folosinţă, cât şi cea de exerciţiu a persoanei juridice încep la
aceeaşi dată, care este însă diferită în funcţie modul de înfiinţare a persoanei juridice.
Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică, adică pentru constituirea sa
valabilă, se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice
desemnate în acest scop [art. 210 alin. (1) Cod civil].
Se recunoaşte astfel, persoanelor juridice supuse înregistrării şi o capacitate de
folosinţă anticipată care începe chiar de la data actului de înfiinţare, dată de la care
poate dobândi drepturi şi obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod valabil [art. 205 alin. (3) Cod civil].
Prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz,
statutul acesteia [art. 194 alin. (2) Cod civil].
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice, respectiv, aptitudinea de a avea drepturi
şi obligaţii, începe:
- pentru persoanele juridice supuse înregistrării, de la data înregistrării lor [art 205
- pentru persoanele juridice nesupuse înregistrării, potrivit art. 194 Cod civil1, de la
data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data
îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial, principiul capacităţii de a încheia
contracte este subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, potrivit căruia
persoanele juridice pot avea „doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare
pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul de constituire sau statut [art. 206
alin. (2) Cod civil]2. O excepţie de la regula capacităţii de folosinţă anticipată recunoscută
doar în legătură cu naşterea valabilă a persoanei juridice supusă înregistrării este
reglementată în legătură cu liberalităţile. Acestea pot fi primite în condiţiile dreptului
comun, de la data actului de înfiinţare, iar în cazul fundaţiilor testamentare, din
momentul, deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu
sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 208 Cod civil)3.
1 Persoana juridică se înfiinţează: a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor
şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al agenţilor economici, care se

constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare
trebuie să prevadă, în mod expres, dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridcă; b) prin
actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii; c) în orice alt mod prevăzut de lege
2 A se vedea şi, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 34.
3 Idem
 Actele juridice încheiate cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la capacitatea civilă
a persoanelor juridice sau cu nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă pentru persoanele fără scop patrimonial sunt lovite de nulitate absolută,
fiind vorba de nerespectarea unor condiţii de fond, esenţial şi de validitate a
contractului [art. 206 alin. (3) Cod civil].
2.2.3. Consimţământul valabil încheiat
Consimţământul poate fi definit ca fiind manifestarea în exterior a hotărârilor (a

voinţelor) ambelor părţi contractante. Prin urmare, contractul ca produs al
consimţământului, este rezultatul întâlnirii dintre voinţele individuale ale viitoarelor părţi
contractante1.
 Doctrina juridică a lansat şi teoria formării progresive a consimţământului în
materie contractuală, văzută drept un instrument de adaptare a întinderii
consimţământului2. Prin această teorie a fost abandonată concepţia clasică potrivit căreia
contractul se formează instantaneu, respectiv, încheierea contractului rezultă în mod
spontan din simplul acord de voinţă reprezentat de un schimb de consimţăminte. Teoria
menţionată arată că există situaţii în care primul contact juridic dintre părţile
eventuale ale viitorului contract reprezintă doar naşterea unui consimţământ
parţial, a cărui completare se va face apoi progresiv, în intervalul de reflexie
autoprocurat de părţi sau alocat „părţii slabe” de legiuitor3.
2.2.3.1. Formarea contractului
Formarea contractului necesită analiza următoarelor aspecte: a) încheierea

contractului, b) momentul şi locul încheierii contractului, c) momentul şi locul
încheierii contractului la distanţă, d) momentul şi locul încheierii contractului prin
mijloace electronice, e) oferta de a contracta, f) acceptarea ofertei, g) forma ofertei.
a) Încheierea contractului. Încheierea contractului se realizează prin negocierea
lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (art. 1182
Cod civil). Negocierea presupune ca părţile să se pună de acord asupra elementelor
esenţiale ale contractului. Elementele secundare ale contractului pot fi stabilite ulterior
de către părţi sau chiar de către altă persoană decât părţile contractante. Dacă asupra
acestor elemente secundare părţile nu se înţeleg, sau nu sunt de acord cu decizia părţii
căreia i s-a încredinţat această sarcină, oricare parte poate cere instanţei să dispună
completarea contractului, în funcţie de împrejurări, de natura contractului şi de intenţia
părţilor. Formarea contractului este guvernată de principiul libertăţii de voinţă a
părţilor de a încheia sau nu un contract, acesta se exprimă prin aceea că părţile sunt
libere să iniţieze, să desfăşoare sau să rupă negocierile nefiind răspunzătoare pentru
neresuşita acestora [art. 1183 alin. (1) Cod civil].
Pe parcursul negocierilor părţile sunt ţinute să respecte anumite exigenţe care ţin de
buna-credinţă, de obligaţia de confidenţialitate sau chiar de forma contractului.
1A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 155.

2A se vedea, V.C. Cocean, Rolul şi componentele voinţei juridice la formarea actelor juridice - Teză de
doctorat, Bucureşti, 2009, p. 18 (http://www.univbuc.ro).
3 Idem.
Prin urmare:
- este interzisă orice limitare sau excludere a bunei-credinţe prin convenţie între
părţi. Se încalcă buna-credinţă dacă se constată conduita părţii care iniţiază sau continuă
negocieri fără intenţia de a încheia contractul, ajungând chiar până la ruperea
negocierilor. Partea căreia i se impută această atitudine de rea-credinţă răspunde pentru
prejudiciul cauzat celeilalte părţi [art. 1183 alin. (3), (4) Cod civil]1;
- dacă una din părţi comunică celeilalte o informaţie confidenţială, aceasta din urmă
este obligată să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se
încheie sau nu contractul. Nerespectarea acestei obligaţii atrage după sine răspunderea
pentru culpă (art. 1184 Cod civil).
- dacă asupra unui anumit element de care depinde încheierea contractului, sau
asupra unei anumite forme, există un dezacord, contractul nu se încheie până nu se
ajunge la un acord cu privire la acestea (art. 1185 Cod civil).
b) Momentul şi locul încheierii contractului
Contractul se încheie în momentul în care oferta se întâlneşte cu acceptarea.
Momentul încheierii contractului diferă după cum este vorba de contracte încheiate între
prezenţi sau între absenţi2 (prin corespondenţă). Dacă viitoarele părţi contractante sunt
prezente în acelaşi loc, contractul se consideră încheiat în momentul/şi prin realizarea
acordului de voinţă sau al exprimării consimţământului lor3. Dacă viitoarele părţi
contractante, nu sunt prezente în acelaşi loc, ci în locuri diferite, la distanţă una de
cealaltă, contractul se consideră că se încheie între absenţi4, iar acordul de voinţă se
realizează prin formularea unei oferte urmată de acceptare5. Pentru contractul care se
încheie între absenţi, Codul civil consacră, teoria recepţiunii6, adoptată de doctrină şi
de practică, potrivit căreia, contractul se consideră încheiat în momentul şi în locul în
care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive
care nu îi sunt imputabile [art. 1186 alin. (1)]. Se consideră astfel că simpla primire de
către ofertant a corespondenţei expediate de acceptant constituie o prezumţie relativă că
ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare7. De asemenea, contractul se consideră încheiat şi
în cazul în care destinatarul ofertei face un act corespunzător unui început de
executare a contractului. Astfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care
1 Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de
renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare [art. 1183 alin. (4) Cod
civil].
2 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), A.S.E., Bucureşti, op. cit., p. 276.
3 Uneori în momentul încheierii acordului de voinţă se îndeplinesc şi condiţiile de formă ale încheierii
contractului, a se vedea, http://www.euroavocatura.ro/dictionar/3044/Oferta.

4 Contractul încheiat între persoane absente se numeşte că s-a încheiat „prin corespondenţă”; a se vedea,
B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), A.S.E., Bucureşti, op. cit., p. 276.

5 A se vedea, http://www.euroavocatura.ro/dictionar/3044/Oferta.
6 Doctrina a emis patru teorii: a) teoria emisiunii, potrivit căreia contractul se consideră încheiat în
momentul în care destinatarul ofertei emite acceptarea; b) teoria expediţiunii, potrivit căreia contractul se
încheie în momentul în care destinatarul ofertei expediază acceptarea, momentul concret fiind considerat
acela al datei de expediere din ştampila poştei; c) teoria recepţiunii, care se regăseşte în text; d) teoria
informaţiunii, potrivit căreia contractul se încheie în momentul în care ofertantul ia cunoştinţă de cuprinsul
acceptării; a se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), A.S.E., Bucureşti, op. cit., p. 277.
7 A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 50; Pop L, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, vol. II, Ed. Fundaţiei
„Chemarea” Iaşi, 1994, p. 56; P. Perju, Contractul, Ed. C.H. Beck, 2010, p. 25
destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe
ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor stabilite între părţi, al uzanţelor sau potrivit
naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod [art. 1186 alin. (2) Cod civil].
Momentul încheierii contractului este important de stabilit din cel puţin, următoarele
motive1:
- din momentul încheierii contractului se produc efectele acestuia, adică se nasc
drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor;
- oferta este caducă (fără efect) numai până la momentul încheierii contractului;
- de la momentul încheierii contractului, dacă o parte nu-şi execută obligaţiile va
răspunde din punct de vedere contractual;
- dacă contractul nu s-a încheiat şi una din părţi - ofertantul sau destinatarul ofertei -
o prejudiciază pe cealaltă, răspunderea va fi delictuală, spre exemplu, în cazul unei oferte
cu termen ofertantul retrage oferta înăuntrul termenului;
- în cazul unui conflict de legi în timp, contractului i se va aplica legea în vigoare la
momentul încheierii sale;
- din momentul încheierii contractului curg şi se calculează termenele de prescripţie
extinctivă.
Locul încheierii contractului urmează aceleaşi reguli care se aplică şi momentului
încheierii contractului. Dacă contractul se încheie între persoane prezente, locul
încheierii acestuia este chiar locul unde se află părţile. Dacă contractul se încheie
prin corespondenţă, de regulă, locul încheierii acestuia este unde acceptarea ofertei se
întâlneşte cu oferta, adică la ofertant [art. 1186 alin. (1) Cod civil]. În cazul în care,
contractul se încheie în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un
fapt concludent fără a-l înştiinţa pe ofertant dacă, în temeiul ofertei, al practicilor
stabilite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în
acest mod [art. 1186 alin. (2) Cod civil], locul unde acceptarea ofertei se întâlneşte cu
oferta este la destinatarul ofertei sau la acceptant. Deci locul încheierii contractului este
la destinatarul ofertei sau la acceptant. Locul formării contractului determină „pentru
anumite contracte competenţa instanţei ce va fi sesizată cu litigiile decurgând din
executarea contractului2, iar în cazul conflictului de legi în spaţiu, legea aplicabilă.
c) Momentul şi locul încheierii contractelor la distanţă3
Ordonanţa nr. 130/2000, reglementează condiţiile încheierii şi executării contrac-
telor comerciale la distanţă între comercianţii care furnizează produse sau servicii
şi consumatori (art. 1). Contractul la distanţă este contractul de furnizare de produse
sau servicii încheiat între un comerciant şi un consumator, în cadrul unui sistem de
vânzare organizat de către comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte şi la
1 Idem.
2 A se vedea, I. Rossetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N.G. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed.
de stat Bucureşti, p. 249.
3 A se vedea, O.G. nr. 130/2000, actualizată la data de 27 decembrie 2008, privind protecţia
consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă (avându-se în vedere republicarea din M.

Of. nr. 177 din 7 martie 2008). Actul modificator este O.U.G. nr. 174/2008, publicată în M. Of. nr. 795 din 27
noiembrie 2008. Ordonanţa transpune prevederile Directivei 97/7/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor în cadrul contractelor la distanţă, publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 144 din 4 iunie 1997, cu modificările ulterioare.
executarea acestui contract una sau mai multe tehnici de comunicare la distanţă 1 [art. 2
alin. (1), lit. a), O.G. nr. 130/2000]. Comerciantul care furnizează produse sau servicii are
calitatea de ofertant, iar consumatorii sunt destinatarii ofertei. Comerciantul, înainte de
încheierea contractului la distanţă lansează oferta, fiind obligat să informeze
consumatorul în timp util, corect şi complet despre conţinutul acesteia2.
Dacă părţile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat, în momentul
primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa (art. 5).
Locul încheierii contractului fiind prin urmare la comerciantul ofertant. O.G. nr. 130/
2000, ca şi Codul civil intrat în vigoare ulterior acesteia, a adoptat teoria recepţiunii, sau
sistemul cunoaşterii prezumate a conţinutului acceptării3, în privinţa momentului şi
locului de încheiere a contractului.
d) Momentul şi locul încheierii contractelor prin mijloace electronice. Contrac-
tele electronice sunt încheiate prin intermediul mijloacelor informatice. Aceste contracte
sunt reglementate de Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic4. Pentru validitatea
contractelor încheiate prin mijloace electronice5 nu este necesar consimţământul prealabil
al părţilor asupra utilizării mijloacelor electronice [art. 7 alin. (2)]. Proba încheierii
acestor contracte şi a obligaţiilor care rezultă din acestea este supusă dispoziţiilor
dreptului comun în materie de probă şi prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura
electronică [art. 7 alin. (2)].
Referitor la momentul încheierii contractelor electronice art. 9 din Legea nr. 365/2002
prevede următoarele situaţii:
 prin derogare de la norma generală în materie [art. 1186 alin. (1) Cod civil],
corespunzătoare teoriei recepţiunii, art. 9 alin. (1), instituie „teoria informaţiunii”
prevăzând că „dacă părţile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în
momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofer-
tantului”. Potrivit teoriei informaţiunii contractul se încheie în momentul în care
1Lista ce cuprinde tehnicile de comunicaţie la distanţă este următoarea: a) imprimat neadresat; b)
imprimat adresat; c) scrisoare tipizată; d) publicitate tipărită cu bon de comandă; e) catalog; f) telefon cu
intervenţie umană; g) telefon fără intervenţie umană (automat de apel, audiotext); h) radio; i) videofon
(telefon cu imagine); j) videotext (microordinator, ecran Tv cu tastatură sau ecran tactil); k) poştă electronică
(e-mail); l) telecopiator (fax); m) televiziune (teleshoping).
2 Conţinutul ofertei trebuie să cuprindă: a) identitatea comerciantului şi, în cazul contractelor care
prevăd plata anticipată, adresa şi modalităţile de contactare a acestuia, telefon/fax, e-mail şi codul unic de
înregistrare; b) caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului; c) preţul bunurilor sau tarifele
serviciilor, cu toate taxele incluse; d) cheltuielile de livrare, dacă este cazul; e) modalităţile de plată, de livrare
sau de prestare; f) dreptul de denunţare unilaterală a contractului, cu excepţia cazurilor prevăzute în prezenta
ordonanţă; g) costul utilizării tehnicii de comunicaţie la distanţă, în cazul în care acesta este calculat altfel
decât conform tarifului de bază; h) perioada de valabilitate a ofertei sau a preţului; i) durata minimă a
contractului, în cazul contractelor care prevăd furnizarea curentă sau periodică a unui produs sau serviciu; j)
termenul limită de executare a obligaţiilor rezultând din contract [art. 3 alin. (1)].
3 A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 50.
4 Republicată în M. Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006. Nu fac obiectul contractelor prin mijloace
electronice: a) activitatea notarilor publici, în măsura în care acesta presupune o participare directă şi
specifică la exercitarea prerogativelor autorităţii publice; b) activitatea de reprezentare juridică în faţa
organelor de jurisdicţie şi de urmărire penală; c) jocurile de noroc cu câştiguri în bani, loteriile şi pariurile.
[art. 2 alin. (3) din lege].
5 Mijloace electronice reprezintă echipamente electronice şi reţele de cablu, fibră optică, radio, satelit şi
altele asemenea, utilizate pentru prelucrarea , stocarea sau transmiterea informaţiei [art. 1 alin. (2), Legea nr. 365,
republicată privind comerţul electronic].
ofertantul ia cunoştinţă de cuprinsul acceptării1; locul încheierii contractului este, în acest
caz, la destinatarul ofertei (la ofertant).
 art. 9 alin. (1), prima teză, din acelaşi act normativ, prevede o situaţie specială
pentru „contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o
executare imediată a prestaţiei caracteristice” caz în care „contractul se consideră
încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea”. Locul
încheierii contractului este la destinatarul ofertei (acceptant). În spiritul aceleiaşi
reglementări sunt dispoziţiile art. 1186 alin. (2) din Codul civil, şi anume: ”contractul se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt
concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor stabilite
între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest
mod”.
 în situaţia în care ofertantul a cerut, ca în prealabil să i se comunice acceptarea,
contractul se va considera încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a
ajuns la cunoştinţa sa [art. 9 alin. (1), teza a doua]2.
Potrivit art. 9 alin. (3), în cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice
oferta de a contracta (având calitatea de ofertant) sau acceptarea ofertei ferme de a
contracta făcută de furnizorul de servicii3 (având calitatea de beneficiar al ofertei de a
contracta), furnizorul de servicii are obligaţia de a confirma primirea ofertei sau, după caz
a acceptării acesteia, într-unul din modurile:
a) trimiterea unei dovezi de primire prin poşta electronică sau printr-un alt mijloc de
comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără întârziere;
b) confirmarea primirii ofertei printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru
trimiterea acesteia, de îndată ce oferta a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiţia
ca această confirmare să poată fi stocată şi reprodusă de destinatarul serviciilor.
Ofertele sau acceptarea ofertei, precum şi confirmarea primirii ofertei sau a
acceptării ofertei, se consideră primite atunci când părţile cărora le sunt adresate pot să le
acceseze [art. 9 alin. (4) Legea nr. 365/2002]. De asemenea, relevant în cazul determinării
momentului încheierii unui contract este marcarea temporală a documentelor şi ates-
tarea locului unde s-au încheiat acestea din partea furnizorului de servicii de marcare
temporală sau de către notarul public prin acelaşi procedeu tehnic4. Marcarea temporală
1 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), A.S.E., Bucureşti, op. cit., p. 277.

2 Pentru detalii, a se vedea, M.I. Bocşa, Încheierea contractelor de comerţ internaţional prin mijloace
electronice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 222-223; A. Bleoancă, Contractul în formă electronică, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 140.
3 Furnizor de servicii este orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziţie un număr determinat
sau nedeterminat de persoane un serviciu al societăţii informaţionale [art. 1 alin. (3)]. Serviciu al societăţii
informaţionale este orice serviciu care se efectuează utilizându-se mijloace electronice şi prezintă următoarele
caracteristici: a) este efectuat în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obişnuit de
către destinatar; b) nu este necesar ca ofertantul şi destinatarul să fie fizic prezenţi simultan în acelaşi loc; c)
este efectuat prin transmiterea informaţiei la cererea individuală a destinartarului [art. 1 alin. (1)], ambele din
Legea nr. 365, republicată, privind comerţul electronic.
4 A se vedea, R. Cârstea, http://www.juridice.ro/162149/momentul-locul-şi-legea-aplicabilă-ăncheierii-
contractului-electronic.html.
este reglementată de Legea nr. 451/2004 privind marca temporală1 care stabileşte
regimul juridic al acesteia şi condiţiile de furnizare a serviciilor de marcare temporală.
Marca temporală este o colecţie de date în formă electronică, ataşată în mod unic
unui document electronic şi care certifică faptul că anumite date în formă electronică
au fost prezentate la un moment de timp furnizorului de servicii de marcare
temporală [art. 2, lit. b), Legea nr. 451/2004].
Furnizorul de servicii de marcare temporală trebuie să păstreze un registru electronic
operativ de evidenţă cuprinzând momentul de timp la care au fost emise mărcile
temporale [art. 5, alin. (1) Legea nr. 451/2004].
Întrucât marcarea temporală este folosită pentru darea de dată certă, cu toate că legea
nu prevede expres, se apreciază2 ca fiind posibil ca notarul public să efectueze şi
operaţiunea de marcare.
e) Oferta de a contracta. Condiţii. Clasificare
Oferta de a contracta este o propunere făcută de ofertant în vederea încheierii unui
contract. Oferta se mai numeşte şi policitaţiune şi este un act juridic unilateral, fiind
rezultatul unei singure voinţe, a ofertantului sau a unei persoane care are iniţiativa încheierii
contractului [în condiţiile art. 1188 Cod civil alin. (2), pe care le vom prezenta în continuare].
Pentru a produce efecte oferta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să cuprindă o propunere de încheiere a unui contract (art. 1187 alin. prima
teză, Cod civil);
b) să fie fermă şi neechivocă, adică să exprime intenţia ofertantului de a se obliga în
cazul acceptării ei de către destinatar [art. 1187 alin. (1), a treia teză Cod civil]; prin
urmare oferta trebuie sa fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu
intenţia de a angaja din punct de vedere juridic (spre exemplu, o marfă expusă în vitrină
fără preţ, nu valorează ofertă în scop de vânzare, ci reprezintă reclamă în scop de
publicitate a mărfii respective).
c) să fie precisă şi completă; să conţină suficiente elemente pentru formarea
contractului, adică oferta trebuie să fi precisă şi completă în privinţa elementelor ce
formează conţinutul ofertei [art. 1187 alin. (1), a doua teză, Cod civil].
Oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi
determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esenţial al
contractului [art. 1188 Cod civil alin. (2)];
d) să fie adresată unui destinatar, care, în principiu, potrivit Codului civil, trebuie
să fie determinat (art. 1189 Cod civil);
 Clasificarea ofertei.
 Oferta poate fi adresată, ca regulă unei persoane determinate (art. 1189 Cod
civil), prin excepţie însă, şi unei persoane nedeterminate. De asemenea, nu constituie,
prin ea însăşi, ofertă de a contracta, solicitarea de a formula oferte adresată uneia sau
mai multor persoane determinate. Propunerea adresată unor persoane nedeter-
minate, chiar dacă este precisă nu valorează ofertă ci, după împrejurări, solicitare de
ofertă sau intenţie de negociere [art. 1189 alin. (1) Cod civil].
Prin excepţie, propunerea adresată unor persoane nedeterminate valorează
ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanţe ori neîndoielnic, din
1 M. Of. nr. 177 din 07 martie 2008.

2 A se vedea, A. Bleoancă, op. cit., p. 140
împrejurări (spre exemplu, staţionarea taxiurilor în spaţiul destinat parcării acestora).
În aceste cazuri, revocarea ofertei adresată unor persoane nedeterminate produce efecte
numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi sau într-o modalitate care permite
să fie cunoscută în aceeaşi măsură cu aceasta.
 Oferta poate fi cu termen şi fără termen de acceptare.
Oferta cu termen trebuie menţinută până la expirarea termenului. Înăuntrul acestui
termen oferta este irevocabilă. De asemenea, oferta este irevocabilă în temeiul acordului
părţilor, al practicilor stabilite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al
uzanţelor (art. 1191 Cod civil). Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu
produce niciun efect, este caducă. Oferta fără termen poate fi adresată unei persoane
prezente sau unei persoane absente.
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane prezente trebuie acceptată
de îndată, în caz contrar rămâne fără efect (devine caducă). Se consideră ofertă fără
termen de acceptare adresată unei persoane prezente oferta transmisă prin telefon sau prin
alte asemenea mijloace de comunicare la distanţă [art. 1194 alin. (2) Cod civil].
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane absente, trebuie
menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească,
să o analizeze şi să expedieze acceptarea.
Oferta fără termen de acceptare poate fi revocată oricând până la încheierea
contractului; revocarea nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la
destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea, iar în cazul în care destinatarul
ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent care determină încheierea contractului,
înaintea săvârşirii acestuia.
Oferta devine caducă dacă: a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit
sau, în lipsă, în termenul rezonabil; b) destinatarul o refuză. Decesul sau incapacitatea
ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii o
impune.
f) Acceptarea ofertei Acceptarea ofertei reprezintă consimţământul destina-
tarului ofertei de a încheia contractul. Pentru a produce efecte acceptarea trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
1. să fie concordantă cu oferta. Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare
atunci când: a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite; b)
nu respectă forma cerută anume de ofertant; c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit
caducă. Răspunsul destinatarului care nu concordă cu oferta este considerat contraofertă
(art. 1197 Cod civil);
2. să fie neîndoielnică. Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă
indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost
formulată [art. 1196 alin. (1), teza I Cod civil];
3. să ajungă în termen la autorul ofertei [art. 1196 alin. (1), teza II Cod civil].
Acceptarea trebuie să intervină în termenul stabilit de ofertant sau, dacă oferta a fost făcută
fără termen, înainte de a deveni caducă sau înainte de revocare [cu excepţia art. 1186 alin. (2)
coroborat cu art. 1193 alin. (2) Cod civil]1.
1 A se vedea, http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-1196-acceptarea-ofertei-incheierea-contractului-
contractul.
Codul civil permite, prin excepţie, şi acceptarea tardivă, aceasta produce efecte
numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea
contractului [art. 1198 alin. (1) Cod civil]. De asemenea, acceptarea făcută în termen, dar
ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului,
produce efecte dacă ofertantul nu-l înştiinţează despre aceasta de îndată [art. 1198 alin.
(2) Cod civil].
4. trebuie să fie comunicată ofertantului. Oferta, acceptarea, precum şi revocarea
acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă
acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile. Comunicarea trebuie
făcută prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege,
din acordul părţilor, din practicile stabilite între acestea sau din alte împrejurări nu rezultă
contrariul [art. 1200 alin. (1) şi (2) Cod civil]. Atât oferta, cât şi acceptarea pot fi retrase
dacă retragerea ajunge la destinatar anterior sau concomitent cu oferta sau după caz, cu
acceptarea (art. 1199 Cod civil).
g) Forma ofertei şi acceptarea ofertei. Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma
cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului (art. 1187 Cod civil). Spre
exemplu, dacă pentru contractul ce urmează a se încheia legea cere forma autentică
(solemnă) oferta şi acceptarea trebuie să îmbrace aceeaşi formă.
2.2.3.2. Valabilitatea consimţământului
Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să

fie serios, să fie exprimat liber şi în cunoştinţă de cauză (art. 1204 Cod civil). De
asemenea, pentru a fi valabil consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu
discernământ, respectiv, care are reprezentarea consecinţelor (efectelor juridice) juridice
ale încheierii actului în cauză. Lipsa discernământului la încheierea actului sancţionează
actul respectiv cu nulitatea relativă, şi anume: a) este anulabil contractul încheiat de o
persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare
care o punea în neputinţa de a-şi da seama de urmările faptei sale [art. 1205 alin. (1) Cod
civil]; spre exemplu, o persoană este în neputinţa de a-şi da seama de urmările sale dacă,
fie este minoră, datorită vârstei (ca stare constantă, până la împlinirea vârstei care îi
permite să încheie acte juridice), fie se află în stare de ebrietate, de somnambulism,
mânie puternică, sub influenţa unor substanţe stupefiante (ca stare vremelnică); b) poate
fi anulat contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie dacă, la momentul
când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute
[art. 1205 alin. (1) Cod civil]; spre exemplu, interdicţia este pusă prin hotărâre
judecătorească. Principiul libertăţii încheierii unui act juridic poate fi încălcat prin
intermediul viciilor de consimţământ care alterează voinţa persoanei care în mod potenţial
doreşte să încheie actul respectiv. Prin urmare, exprimarea liberă a consimţământului, ca
şi condiţie de valabilitate a acestuia, este afectată de următoarele vicii: eroare, dol,
violenţă şi leziune [art. 1206 alin. (1) şi (2) Cod civil].
 Eroarea este falsa reprezentare a realităţii din mintea unei părţi, la încheierea
contractului (actului juridic)1. Partea care se află în eroare la încheierea contractului poate
cere anularea acestuia „care, sub aspect terminologic, trebuie înţeleasă ca atrăgând
1 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu, (coordonatori), A.S.E., Bucureşti, op. cit., p. 86.

nulitatea relativă”1. Nu orice falsă reprezentare a realităţii constituie, însă viciu de
consimţământ, ci numai eroarea esenţială. Partea care, la momentul încheierii
contractului, se află într-o eroare esenţială (într-una din condiţiile de mai sus) poate cere
anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra
căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului [art. 1207 alin. (1) Cod
civil].
Codul civil consideră că eroarea este esenţială, potrivit art. 1207 alin. (2):
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi
error in corpore); eroarea poartă asupra naturii contractului, spre exemplu, în cazul în
care o parte crede în mod greşit că a încheiat un contract de vânzare cu clauză de
întreţinere2, în realitate este vorba de un contract de vânzare fără astfel de clauză;
eroarea poartă asupra obiectului contractului, spre exemplu, în cazul în care o parte
crede că va cumpăra un anumit bun (un teren), iar cealaltă parte vrea să vândă alt bun
(o construcţie);
2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a
acesteia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa
căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia); calităţile obiectului sunt tocmai
cele care au determinat încheierea contractului, ceea ce înseamnă că în lipsa acestor
calităţi - asupra cărora poartă eroarea - contractul nu s-ar fi încheiat3.
3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în
absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona); spre exemplu, în cazul
contractelor încheiate intuitu personae4, când s-a încheiat un contract de intermediere
(mandat sau comision etc.) în considerarea persoanei intermediarului (mandatarului sau
comisionarului etc.).
De asemenea, nu este esenţială eroarea care priveşte simplele motive ale contrac-
tului, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate
hotărâtoare [art. 1207 alin. (4) Cod civil].
a) În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de fapt şi de drept.
Eroarea de fapt este falsa reprezentare a unei situaţii faptice existente la încheierea unui
contract5, spre exemplu, situaţiile de eroare esenţială prezentate mai sus. Eroarea de

2 A se vedea, Dec. civ. nr. 370/1974 a Trib. Braşov, în RRD nr. 12/1275, p. 46; Idem.
3
A se vedea, Dosar nr. 207, din 1 octombrie 2007, Secţia comercială, Judecătoria Caracal, Jud. Olt. Atât
vânzătorul, cât şi cumpărătorul tratează cu privire la acelaşi bun, anume teren. Aspectul invocat de
reclamantă, în sensul că pârâtul a văzut terenul înainte de încheierea actului şi că acesta era îngrădit, nu poate
fi reţinut ca dovadă a relei-credinţe a cumpărătorului, întrucât este evident că vederea terenului nu presupune
şi măsurarea, astfel încât acesta nu avea posibilitatea de a şti că suprafaţa văzută măsoară 1210,21 mp sau nu.
În plus, din expertiza efectuată la fond rezultă că fără suprafaţa pretinsă de reclamantă, suprafaţa terenului
cumpărat de pârât ar fi mai mică decât cea indicată în actul de vânzare-cumpărare, iar cu această suprafaţă,
cea a reclamantei ar fi mai mare decât cea menţionată în act. A se vedea pentru detalii, M.M. Pivniceru, Noul
Cod Civil şi reglementările anterioare. Prezentare comparativă: legea de punere în aplicare, legislaţia
conexă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
5 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu, (coordonatori), A.S.E., Bucureşti, op. cit., p. 87. Prin
reglementarea erorii de drept în Codul civil se rezolvă controversa existentă în doctrina juridică anterioară
intrării acestuia în vigoare în sensul calificării sale de a fi (a se vedea, G. Beleiu, Drept civil român, Casa de
editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993, p. 132) sau nu viciu de consimţământ (a se vedea, I. Urs, S.
Angheni, Drept civil, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, vol. I, p. 28).
drept este esenţială, şi prin urmare conduce la anularea contractului, atunci când priveşte
o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului [art.
1207 alin. (3) Cod civil]1. Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor
legale accesibile şi previzibile.
b) Codul civil reglementează cazuri particulare de eroare, care nefiind considerate
vicii de consimţământ, nu conduc la sancţionarea contractului cu anularea, şi anume:
- eroarea scuzabilă, intervine dacă faptul asupra căruia a purtat „falsa reprezentare”
putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile [art. 1208 alin. (1) Cod civil];
- eroarea asumată, poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare ce a
fost asumat de cel care invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta (art.
1209 Cod civil);
- simpla eroare de calcul, atrage numai rectificarea, afară de cazul în care,
concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea
contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părţi (art. 1210
Cod civil). De asemenea, fără a fi considerată eroare esenţială, dar căreia i se aplică
dispoziţiile referitoare la eroare, respectiv, efectul anulării contractului, Codul civil
reglementează eroarea ce poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a
fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de
comunicare la distanţă (art. 1211 Cod civil). Partea care este victima erorii esenţiale
rămâne obligată în contractul astfel încheiat dacă cealaltă este de acord cu executarea,
urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod corespunzător. Se are astfel în
vedere adaptarea prevederilor contractuale asupra cărora poartă eroarea în sens de
modificare a acestora. De asemenea, partea care este victima unei erori esenţiale nu poate
invoca eroarea încălcând exigenţele bunei-credinţe.
 Dolul este fapta unei părţi a unui eventual contract fie, de a induce în eroare
cealaltă parte prin manopere viclene, dolosive, pentru a o determina să încheie
contractul, fie a omite, în mod fraudulos, de a o informa asupra unor împrejurări pe
care se cuvenea să i le dezvăluie [art. 1214 alin. (1) Cod civil]. Dolul este prin urmare o
eroare provocată, spre deosebire de eroarea menţionată anterior, care este spontană.
Dolul, ca fapt delictual, presupune că provine din partea unei persoane care urmăreşte să
încheie un contract, astfel:
- acţiunea de a induce în eroare, de a se folosi de mijloace viclene, ca faptă delictuală
comisivă;
- omisiunea, cu intenţie frauduloasă, de a nu informa anumite împrejurări, despre
care, în cunoştinţă de cauză, celalaltă parte n-ar fi încheiat contractul.
Dolul poate proveni de la o parte contractantă, de la reprezentantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte părţi, dar şi de la un terţ.
Anularea contractului poate fi cerută în toate cazurile, indiferent de la cine
provine dolul, însă în următoarele condiţii:
- partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea
contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială [art. 1214 alin. (2) Cod
civil]; înseamnă că anularea se poate cere şi pentru provocarea uneia din erorile
neesenţiale reglementate de Codul civil (eroarea scuzabilă2, eroarea asumată3, simpla
1 A se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 41

2 A se vedea, art. 1208 alin. (1) Cod civil.
3 A se vedea, art. 1209 Cod civil.
eroare de calcul1, eroarea ce poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost
transmisă inexact2;
- contractul este anulabil şi atunci când dolul emană de la reprezentantul, prepusul
ori gerantul afacerilor celeilalte părţi [art. 1214 alin. (3) Cod civil];
- partea care este victima dolului unui terţ - străin de contract - poate cere anularea
doar dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la
încheierea contractului [art. 1215 alin. (1) Cod civil]; prin urmare dolul nu se impută
contractantului dacă se dovedeşte că acesta nu a cunoscut manoperele dolosive ale
terţului. Independent de anularea contractului, autorul răspunde pentru prejudiciile ce ar
rezulta.
- dolul trebuie dovedit de către partea care se consideră victima acestuia, prin
urmare, dolul nu se presupune [art. 1214 alin. (4) Cod civil]. Fiind vorba despre o faptă
delictuală dovada dolului se face prin orice mijloc de probă3. Sancţiunea aplicabilă în
cazul dovedirii dolului este anularea actului (nulitate realtivă), iar în ipoteza în care se
constată un prejudiciu din partea autorului dolului acesta „răspunde pentru prejudiciul
ce ar rezulta” [art. 1215 alin. (3) Cod civil]. De asemenea, cel al cărui consimţământ a
fost viciat prin dol are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau,
dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit (art. 1257 Cod civil).
 Violenţa este inducerea unei temeri justificate, fără drept, de la cealaltă parte
sau de la un terţ pentru a determina o persoană să încheie un contract. Partea
victimă a violenţei, a sentimentului de teamă care i-a fost indus, poate cere anularea
contractului încheiat sub imperiul acestei temeri. De reţinut că, în lipsa acestei ameninţări,
victima violenţei nu şi-ar fi dat consimţământul la încheierea contractului. Violenţa este
viciu de consimţământ şi atrage anularea contractului când este îndreptată nu numai
împotriva persoanei contractantului, ci şi împotriva unei persoane apropiate, precum
soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat [art.
1216 alin. (3) Cod civil]. Violenţa poate privi: viaţa, onoarea sau bunurile persoanei,
acestea fiind expuse sub imperiul ameninţării unui pericol grav şi iminent [art. 1216 alin.
(2) Cod civil]. În toate acazurile, existenţa violenţei se apreciază în funcţie de vârsta,
starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi
de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii
contractului [art. 1216 alin. (4) Cod civil]. Pentru a fi în prezenţa violenţei ca viciu de
consimţământ trebuie îndeplinite condiţiile:
- temerea indusă de autorul actului de violenţă trebuie să fie justificată4, adică să
determine (să se justifice prin acţiunea persoanei împotriva căreia este îndreptată) să încheie
contractul, în lipsa cărei temeri (care o expune la un pericol grav şi iminent) nu l-ar fi
încheiat (în condiţiile art. 1216 Cod civil). În aprecierea caracterului justificat al violenţei
se ţine seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a

4 Codul civil foloseşte termenul „temeri justificate” însă din perspectiva victimei violenţei care pentru ea este
de preferat să încheie contractul, decât să se expună „unui pericol grav şi iminent” [potrivit art. 1216 alin. (2) Cod
civil].
exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia
la momentul încheierii contractului;
- temerea indusă trebuie să fie „fără drept” [art. 1216 alin. (1) Cod civil] injustă.
Se distinge însă şi aşa numita ameninţare justă, prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept,
în sens de atenţionare, care nu reprezintă violenţă, spre exemplu, creditorul îl ameninţă pe
debitor că dacă acesta nu-i va restitui suma de bani datorată, la scadenţă, îl va da în
judecată. Constituie însă violenţă temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul
unui drept făcută în scopul de a obţine avantaje nejustificate (art. 1217 Cod civil). De
asemenea, nu atrage anularea contractului:
- simpla temere izvorâtă din respect (temere reverenţiară) neînsoţită de violenţă (art.
1219 Cod civil); spre exemplu, o persoană încheie un contract cu o alta din respect faţă
de vârsta acesteia, faţă de profesia pe care o are, aceasta din urmă nefăcând faţă de
prima vreo presiune în sens de ameninţare;
- încheiat de o parte aflată în stare de necesitate, decât dacă cealaltă parte a profitat
de această împrejurare (art. 1218 Cod civil). Spre exemplu, o persoană vinde un bun
deoarece are nevoie urgentă de bani, în acest caz contractul nu este anulabil; nu este
aceeaşi situaţie când o parte vinde un bun, iar cumpărătorul îi dă o sumă mult mai mică
de bani decât valorează bunul, ceea ce însemnă că profită de starea de necesitate a
vânzătorului, aceasta conducând la anularea contractului.
 Violenţa este reglementată de Codul civil ca provenind şi de la un terţ, aceasta
atrage anularea contractului, însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat
cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ [art. 1220
alin. (1) Cod civil]. Prin urmare violenţa care provine de la un terţ, străin de contract,
presupune să fi existat o relaţie de complicitate între acesta şi partea al cărei consim-
ţământ nu a fost viciat, de pe urma căreia să fi profitat, influenţând comportamentul
celeilalte părţi care în aceste condiţii încheie contractul1.
 În cazul constatării violenţei, independent de anularea contractului, autorul
violenţei răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta [art. 1220 alin. (2) Cod civil].
Sancţiunea este anularea contractului (nulitatea relativă), şi independent de aceasta
trebuie acoperit prejudiciul dacă acesta s-a constatat (prin acţiunea în răspundere civilă).
 Leziunea este atunci când una din părţi, profitând de starea de nevoie, de
lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea
sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data
încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii [art. 1221 alin. (1) Cod civil].
Existenţa leziunii se apreciază în funcţie de natura şi scopul contractului. Din această
definiţie rezultă cele două elemente ale leziunii, ca viciu de consimţământ:
- disproporţia între prestaţiile părţilor (elementul material, obiectiv);
- profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori lipsa de cunoştinţe a
celeilalte părţi (elementul subiectiv). Leziunea priveşte atât persoană minoră, cât şi
majoră.
În ceea ce priveşte minorul, leziunea există şi atunci când acesta îşi asumă o
obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţin
din contract ori din ansamblul circumstanţelor [art. 1221 alin. (3) Cod civil].
1 A se vedea şi M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 48.

Şi în privinţa majorului, leziunea este recunoscută. Prin urmare se admite acţiunea
în anulare, dacă diferenţa de prestaţie depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea la
momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată [art.
1222 alin. (2) Cod civil]. Din categoria actelor juridice care pot fi atacate pentru
leziune, Codul civil exclude contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte
anume prevăzute de lege (art. 1224).
 Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate opta între anularea
contractului şi reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor interese la care ar fi
îndreptăţită (art. 1222 Cod civil). Chiar dacă partea optează pentru promovarea acţiunii în
anulare, instanţa va putea să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă în mod echitabil
o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii. Dreptul la
acţiunea în anulare sau reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de doi
ani de la data încheierii contractului (art. 1223 Cod civil).
2.2.4. Obiectul contractului
Obiectul contractului trebuie să fie determinat, valabil şi licit

 Obiectul contractului este reprezentat de operaţiunea juridică, precum vânzarea,
locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale [art. 1225 alin. (1) Cod civil]. Pentru a fi
valabil obiectul contractului trebuie, sub sancţiunea nulităţii absolute, să îndeplinească
condiţiile, să fie determinat şi să fie licit.
 Obiectul obligaţiei este reprezentat de prestaţia pe care trebuie s-o execute
debitorul, şi sub aceeaşi sancţiune, a nulităţii absolute, trebuie să fie determinat sau cel
puţin determinabil şi licit. Contractul este valabil, chiar dacă, la momentul încheierii
sale, una din părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care
prin lege se prevede altfel. Ceea ce înseamnă că un contract este valabil, dacă la
momentul încheierii sale, obiectul obligaţiei contractuale este imposibil de realizat de
către una dintre părţi.
 Condiţiile de validitate pe care bunul - ca obiect derivat al obligaţiilor născute din
raportul juridic contractual1 - trebuie să le îndeplinească, sunt:
- să existe în momentul încheierii contractului, dar în lipsa unei prevederi legale
contrare, contractul poate purta şi asupra unor bunuri viitoare (art. 1228 Cod civil);
- să fie în circuitul civil, astfel, numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face
obiectul unei prestaţii contractuale (art. 1228 Cod civil);
- să fie posibil pe parcursul executării contractului; această condiţie rezultă
pornind de la art. 1227 Cod civil care prevede valabilitatea contractului, chiar dacă, la
momentul încheierii sale, una din părţi se află în imposibilitatea executării obligaţiei. Aici
avem două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ:
1) executarea obligaţiei ca prestaţie să privească un bun material, ca obiect derivat al
raportului juridic contractual (să transfere dreptul real cu privire la un bun, să predea un
bun în materialitatea sa) şi
2) starea de imposibilitate a executării obligaţiei să existe doar la încheierea
contractului, pentru că la data executării contractului, care în acest caz se subînţelege că
este o dată ulterioară, trebuie să devină posibilă;
1Din perspectiva condiţiilor de validitate Codul civil nu face nicio distincţie între bunuri şi obiectul
obligaţiei; Idem.
- să fie determinat sau determinabil; condiţia de determinare impusă de Codul civil
priveşte, în mod expres, următoarele elemente ale conţinutului contractului:
 calitatea prestaţiei sau a obiectului, care atunci când nu poate fi stabilită
potrivit contractului, trebuie să fie rezonabilă, sau după împrejurări, cel puţin de nivel
mediu (art. 1231);
 preţul sau orice alt element al contractului, care atunci când urmează a fi
determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant
[art. 1231 alin. (1)]. Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa
este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după
caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi [art. 1231 alin. (2)];
 preţul între profesionişti sau indică preţul pentru a-l determina. În cazul unui
contract între profesionişti care nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-
l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în
domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa
unui asemenea preţ, un preţ rezonabil (art. 1233). De asemenea, contractul poate face
referire la determinarea preţului prin raportare la un factor de referinţă, care dacă nu
există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei
convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat (art. 1234).
 Sancţiunea pentru nerespectarea condiţiilor de validitate a obiectului contractului
şi a obiectului obligaţiei (prestaţie) este nulitatea absolută a contractului.
2.2.5. Cauza contractului
Cauza obligaţiilor trebuie să fie valabilă. Cauza este motivul care determină
fiecare parte să încheie contractul (art. 1235 Cod civil). Condiţii de validitate ale
cauzei, potrivit art. 1236 Cod civil sunt:
- să existe; existenţa motivului pentru fiecare parte justifică încheierea contractului;
cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului, respectiv, a lipsei puterii de
reprezentare a consecinţelor manifestării de voinţă1 exprimată în momentul încheierii
contractului. Lipsa discerământului se manifestă diferit în funcţie de contractul pus în
discuţie, spre exemplu, lipsa contraprestaţiei (pentru contractele sinalagmatice, în cazul
contractului de vânzare-cumpărare, pentru cumpărător motivul este determinat de
obţinerea bunului, iar pentru vânzător suma de bani, ce reprezintă preţul bunului),
nepredarea bunului în materialitatea sa (pentru contractele reale, respectiv, pentru
contractul de transport, care se naşte în mod valabil odată cu predarea mărfii
cărăuşului, spre exemplu, care efectuează transportul), lipsa intenţiei de a gratifica
(pentru contractele cu titlu gratuit, respectiv, în cazul contractului de donaţie, intenţia
donatorului este de a gratifica pe donatar cu un bun, cu o sumă de bani etc.)2
- să fie licită; cauza este ilicită când este contrară legii (interzisă de lege). Cauza este
ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme
1 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), A.S.E., op. cit., p. 94.

2 A se vedea, G. Beleiu, op cit., p. 144; şi M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 54.
legale imperative (art. 1237 Cod civil), când se încearcă prin încheierea acestui contract
fraudarea legii.
- să fie morală; cauza este imorală când este contrară ordinii publice;
 În ceea ce priveşte proba cauzei, Codul civil prevede: „Contractul este valabil
chiar şi atunci când cauza nu este expres prevăzută. Existenţa unei cauze valabile se
prezumă până la proba contrarie [art. 1239 alin. (1) şi (2)]”. Prin urmare, cel care invocă
nevalabilitatea cauzei trebuie să şi dovedească acest aspect. „Existenţa cauzei poate fi
dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa sau falsitatea ei poate fi probată prin
dovedirea lipsei discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului juridic
ori erorii asupra mobilului (motivului n.a.) determinant. De asemenea, iliceitatea şi
imoralitatea cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă”1.
 Sancţiunea în caz de nerespectare a condiţiilor de valabilitate a cauzei este
nulitatea contractului, cu următoarele distincţii:
- nulitatea relativă a contractului pentru lipsa cauzei, cu excepţia cazului în care
contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice [art. 1238 alin. (1)
Cod civil];
- nulitatea absolută a contractului pentru cauză ilicită sau imorală, dacă este comună
pentru ambele părţi contractante sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau,
după împrejurări, trebuia să o cunoască [art. 1238 alin. (2) Cod civil].
2.3. Forma contractului (condiţii de formă)
2.3.1. Definiţia formei contractului. Accepţiuni
În timp ce condiţiile de validitate ţin de fondul contractului, considerate condiţii

intrinseci ale acestuia, forma contractului este o condiţie generală extrinsecă, ce constă
„în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea,
modifica ori stinge un raport juridic civil concret”2. Sintagma „forma contractului” are
două înţelesuri (accepţiuni):
- stricto sensu3, desemnează modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice, este
sensul de mai sus exprimat;
- lato sensu4, desemnează acele „condiţii de formă” pentru exteriorizarea voinţei
juridice (al acordului de voinţă) cerute de lege, respectiv, forma cerută ad validitatem,
forma cerută ad probationem, forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. În lipsa
acestor condiţii contractele nu-şi produc efectele juridice prevăzute de legea care le
reglementează.
2.3.2. Principiul consensualismului
Principiul consensualismului este exprimat în art. 1178 Cod civil care regle-
mentează libertatea formei şi anume, „contractul se încheie prin simplul acord de
voinţă (...) dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea
contractului” în timp ce art. 1240 Cod civil reglementează formele de exprimare a
1A se vedea, I. Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, Ed. Oltenia, 1994, p. 95.
2 A se vedea, G. Beleiu, op. cit., p. 95.
3 Este vorba despre sensul restrâns, strict, al expresiei.
4 Este vorba despre sensul larg al expresiei.
acordului de voinţă, respectiv ale consimţământului, care întregeşte principiul
libertăţii formei contractului, şi anume, „voinţa de a contracta poate fi exprimată
verbal sau scris” [alin. (1)] „Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care,
potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor, nu lasă
nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare” [alin. (2)].
Rezultă că, simplul de acord de voinţă (simpla manifestare de voinţă) exte-
riorizat - verbal, în scris sau printr-un alt comportament care indică, fără nicio
îndoială, intenţia de a produce efecte juridice - este necesar şi suficient pentru a
produce efecte juridice fără a se impune nicio formalitate în acest sens.
2.3.3. Condiţiile de formă pentru exprimarea acordului de voinţă
Excepţii de la principiul consensualismului.

Pe lângă acordul de voinţă al părţilor legea, impune, pentru anumite contracte,
după cum am menţionat, îndeplinirea unor formalităţi.
Aceste formalităţi reprezintă excepţii de la principiul consensualismului şi sunt
cerute:
- pentru valabilitatea contractului - ad validitatem;
- pentru proba contractului - ad probationam;
- pentru opozabilitatea faţă de terţi.
a) Forma cerută ad validitatem este reprezentată de acele formalităţi pe care legea
le cere pentru încheierea valabilă a contractului. „Forma ad validitatem nu contrazice şi
nici nu anihilează libertatea contractuală, reprezintă însă un mijloc eficient de garantare a
exercitării acestei libertăţi (...), un formalism de protecţie, prin aceea că legiuitorul atrage
atenţia asupra importanţei sau consecinţelor actelor încheiate”1. Contractele, (respectiv,
actele juridice) supuse acestei condiţii intră în categoria contractelor solemne denumite şi
formale. În principal, forma impusă ad validitatem contractelor solemne este aceea a
înscrisului autentic cerută, spre exemplu, pentru:
- contractele: de donaţie [art. 1011 alin. (1) Cod civil], de vânzare a unei moşteniri
[art. 1747 alin. (2) Cod civil], de întreţinere (art. 2255 Cod civil), de ipotecă imobiliară
[art. 2378 alin. (1) Cod civil];
- prospectul de emisiune semnat de fondatori pentru constituirea unei societăţi pe
acţiuni prin subscripţie publică [art. 18 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată şi modificată], actul constitutiv al societăţii comerciale la care
printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil [art. 5 alin. (6), lit. a)
din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată şi modificată].
Sunt situaţii, însă, în care forma impusă ad validitatem contractelor solemne este aceea a
înscrisului sub semnătură privată, spre exemplu, în cazul contractului de arendare [art. 1838
alin. (1) Cod civil], al contractului privind dobândirea unui drept de utilizare pe durată limitată a
unor bunuri imobiliare2, al contractului între societatea cu răspundere limitată şi o persoană
fizică sau juridică, asociat unic al celei dintâi, care se încheie în formă scrisă (art. 15 din Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată şi modificată).
1A se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 59.

2În condiţiile Legii nr. 282 din 23 iunie 2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte
ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobile,
potrivit art. 5; Idem.
 Sancţiunea pentru contractul încheiat în lipsa formei pe care, în mod
neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă este nulitatea absolută. Iar în
situaţia în care părţile se înţeleg ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe
care legea nu o cere, contractul se consideră valabil chiar dacă forma nu a fost respectată
b) Forma cerută ad probationem este exprimată printr-un înscris care dovedeşte
încheierea valabilă a contractului. Contractul ca atare este valabil prin simplul acord de
voinţă, dar legea cere să fie dovedit numai printr-un înscris, astfel, potrivit art. 1241 Cod
civil „Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau
autentic, având forţa probantă prevăzută de lege”. Prin urmare încheierea anumitor
contracte nu poate fi dovedită prin orice mijloc de probă (martori sau prezumţii) părţile
fiind obligate să întocmească un contract în formă scrisă.
Forma scrisă ad probationem (pentru dovadă sau pentru probă), este cerută, cu titlu
de exemplu, pentru următoarele contracte: de societate [art. 1884 alin. (1)], de transport
(art. 1956), de depozit voluntar (art. 2104), de asigurare [art. 2200 alin. (1)], de cesiune de
creanţă a drepturilor patrimoniale de autor (art. 42 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe, modificată1), de sponsorizare [art. 1 alin. (1) din Legea nr.
32/1994 privind sponsorizarea, modificată şi completată2].
 În privinţa contractelor care se încheie prin mijloace electronice Codul civil
prevede că acestea sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială
(art. 1245) 3.
 Sancţiunea pentru nerespectarea formei cerută ad validitatem nu atrage
nevalabilitatea contractului, ci imposibilitatea dovedirii acestuia cu alt mijloc de probă
(proba cu martori sau prezumţii) decât înscrisul sub semnătura privată.
c) Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. Această formă impune
respectarea anumitor formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul
juridic şi opozabil terţilor, adică persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în
scopul protejării drepturilor şi intereselor lor4. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de
terţi este asigurată prin îndeplinirea unor formalităţi de publicitate. Publicitatea5 se
realizează prin Cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare, denu-
mită arhivă, registrul comerţului, precum şi alte forme de publicitate prevăzute de
lege [art. 18 alin. (2) Cod civil]6. Exemplificăm următoarele formalităţi de publicitate:
- înregistrările şi publicitatea prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale; spre exemplu, prospectul de emisiune semnat de fondatori pentru constituirea
unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie publică [art. 18 alin. (2) din Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, republicată şi modificată];
1Prin Legea nr. 285/2004, O.G. nr. 123/2005, Legea nr. 329/2006 şi Legea nr. 202/2010.
2Prin O.G. nr. 36/1998, Legea nr. 204/2001 şi Legea nr. 394/2006.
3 A se vedea, Legea nr. 365/2002 cu privire la comerţul electronic, republicată în anul 2006, şi Legea nr.
455/2001 privind semnătura electronică.

4 A se vedea, D. Ştefănescu, op. cit., p. 80.
5 Procedura şi condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege [art. 19 alin. (1) Cod civil].
6 Drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile
care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicităţii în cazurile expres
prevăzute de lege [art. 18 alin. (1) Cod civil].
- înmatricularea profesioniştilor comercianţi persoane fizice sau juridice, înainte de
începerea activităţii acestora, în registrul comerţului [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990
modificată privind registrul comerţului];
- publicarea societăţilor comerciale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV a,
sau în altă publicaţie, acolo unde legea dispune astfel [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990
modificată privind registrul comerţului];
- înscrieri în registrul comerţului a menţiunilor privind actele şi faptele a căror
înregistrare este cerută de lege, efectuate de profesioniştii comercianţi persoane fizice
sau juridice în cursul exercitării şi la încetarea comerţului lor [art. 1 alin. (1) din
Legea nr. 26/1990 modificată privind registrul comerţului];
- înscrieri în Arhiva Eletronică de Garanţii Mobiliare pentru constituirea gajului
[art. 2482 alin. (1) Cod civil] şi a altor garanţii reale mobiliare [spre exemplu, în cazul
ipotecii mobiliare asupra acţiunilor, potrivit art. 99 alin. (3) din Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, republicată şi modificată];
- înregistrarea contractului de arendare într-un registru special ţinut de secretarul
consiliului local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate [art. 1838
- înscrierea în Cartea funciară a înstrăinărilor de drepturi imobiliare; spre exemplu, în
cazurile prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terţilor decât după îndeplinirea
formalităţilor de publicitate imobiliară (art. 1675 Cod civil); astfel, cazurile anume
prevăzute de lege sunt în materie de vânzare de imobile, respectiv, strămutarea
proprietăţii de la vânzător la cumpărător care este supusă dispoziţiilor de Carte funciară
Dispoziţiile art. 1244 Cod civil, cu referire la îndeplinirea formalităţii de înscriere în
Cartea funciară, precizează necesitatea încheierii prin înscris autentic, sub sancţiunea
nulităţii absolute, a convenţiilor care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a
fi înscrise în Cartea funciară, o astfel de cerinţă fiind distinctă însă de formalitatea de
publicitate propriu-zisă adică „de intabularea sau înscrierea provizorie a dreptului tabular
[în condiţiile art. 881 alin. (2) Cod civil], dar şi de notare (pentru opozabilitate) a
drepturilor, a actelor sau altor raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise în Cartea
funciară (art. 902 şi urm Cod civil)”1.
 Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, a actului, a faptului şi a oricărui
raport juridic supus publicităţii [art. 20 alin. (1) Cod civil]. Prin urmare, sancţiunea
nerespectării acestei condiţii de formă constă în inopozabilitatea actului juridic faţă de
terţi, în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia au avut cunoştinţă de existenţa
drepturilor, a actelor, a faptelor sau a raporturilor juridice pe altă cale. Prin urmare,
contractul este valabil şi îşi produce efecte juridice între părţile contractante, dar rămâne
ineficace faţă de terţi, părţile aflându-se în „situaţia imposibilă de a se prevala de acel act
faţă de terţi. Spre exemplu, creditorul ipotecar nu poate urmări bunul ipotecat în mâinile
terţului dobânditor care ar fi transcris înaintea lui actul de înstrăinare”2.

2 Idem.
CAPITOLUL III
Efectele contractului
3.1. Noţiune. Interpretarea clauzelor contractului

Efectele actului juridic (respectiv ale contractului) sunt drepturile şi obligaţiile
civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act1. Se observă cu
uşurinţă că între efectele contractului şi conţinutul acestuia se poate pune semnul
egalităţii. Prin urmare, determinarea efectelor contractului echivalează cu determinarea
conţinutului acestuia, care se reflectă în principiu, în clauzele contractului. Rămâne a
determina, în acest sens, clauzele contractului care exprimă voinţa părţilor manifestată la
încheierea contractului. Operaţiunea prin care se determină voinţă părţilor exprimată
în clauze se realizează după anumite reguli de interpretare a acestora2.
Interpretarea urmăreşte într-o primă etapă calificarea juridică a contractului, spre
exemplu, dacă este un contract numit sau nenumit, caz în care se aplică reglementarea
contractului respectiv.
După stabilirea calificării contractului urmează interpretarea propriu-zisă a clauzelor
contractuale3, care se face după anumite reguli prevăzute în Codul civil, astfel:
1. interpretarea se face după voinţa concordantă a părţilor, şi anume: „Contrac-
tele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al
termenilor. Stabilirea voinţei concordante va ţine seama, între altele, de scopul
contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile stabilite între acestea şi de
comportamentul lor ulterior încheierii contractului” [art. 1266 alin. (1) şi (2) Cod civil].
2. Interpretarea sistematică. Interpretarea sistematică presupune lămurirea
înţelesului unei dispoziţii legale în contextul legăturilor sale cu alte dispoziţii din acelaşi
act normativ ori din alt act normativ. Această interpretare este întâlnită frecvent în
practică, spre exemplu, normle dreptului comercial sau ale dreptului muncii, norme
speciale din această perspectivă, trebuiesc interpretate în corelaţie cu cele ale dreptului
civil - ca normă generală, în materie4. Prin urmare, „clauzele se interpretează unele
prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”(art. 1267
Cod civil).
3. Interpretarea clauzelor îndoielnice (art. 1268 Cod civil). Sunt îndoielnice
clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri, acestea se interpretează după cum
urmează:
- în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului [alin. (1)];
- ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost
încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi
expresiilor în domeniu de uzanţe [alin. (2)];
1 A se vedea, G. Beleiu, op. cit., p. 178; B. Ştefănescu, R. Dimitriu, (coordonatori), A.S.E., Bucureşti,
op. cit., p. 99; D. Ştefănescu, op. cit., p. 87.
2 Pentru detalii referitoare la interpretarea contractului a se vedea, B. Oglindă, Dreptul afacerilor.
Teoria generală. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 302 şi urm. A se vedea şi S.L.
Cristea, op. cit., pp. 285 şi urm.
3 B. Ştefănescu, R. Dimitriu, (coordonatori), A.S.E., Bucureşti, op. cit., p. 100;
4 Idem, p. 35.
- în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce
niciunul [alin. (3)];
De asemenea, este considerat îndoielnic şi contractul care foloseşte termeni prea
generali în exprimarea clauzelor, în acest caz „Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra
căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi” [art. 1268
alin. (4)]. Codul civil face referire şi la contractul care cuprinde în conţinutul său
clauze destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării con-
tractului la un caz particular. În acest caz chiar contractul utilizează clauze lămuritoare
în privinţa aplicării sale, iar aceste clauze se aplică extensiv şi la alte cazuri care nu au
fost exemplificate în contract, adică, la alte cazuri care nu au fost expres prevăzute în
acesta. Astfel, „clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială, asupra
aplicării contractului la un caz particular, nu-i restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au
fost expres prevăzute [art. 1268 alin. (5)]”.
4. Interpretarea privind întinderea obligaţiilor contractuale (art. 1272 Cod civil).
Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar, şi la toate
urmările ce legea, obiceiul sau echitatea dă obligaţiei, după natura sa [alin. (1)]. Clauzele
obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres [alin. (2)].
5. Reguli subsidiare de interpretare. Este posibil ca şi după aplicarea regulilor de
interpretare, contractul să rămână neclar, în acest caz contractul se interpretează în
favoarea celui care se obligă [art. 1269 alin. (1)]. În privinţa contractelor de adeziune,
stipulaţiile înscrise în acestea se interpretează împotriva celui care le-a propus [art. 1269
alin. (2)].
3.2 Principiile efectelor contractului
Efectele contractului sunt guvernate de trei principii care arată cum şi faţă de cine se
produc aceste efecte1. Codul civil reglementează efectele contractului între părţi (art.
1270-1279), şi efectele contractului faţă de terţi (art. 1280-1294).
3.2.1. Efectele contractului între părţile acestuia
Principiile efectelor contractului între părţile acestuia sunt:

- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanta);
- principiul irevocabilităţii;
- principiul relativităţii (res inter alios acta, aliis necque nocere, necque postest);
3.2.1.1. Principiul forţei obligatorii2 îşi găseşte consacrarea în art. 1270 Cod civil care
prevede „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Acest
articol corespunde adagiului juridic „Pacta sunt servanta” respectiv, contractul este legea
părţilor. Prin urmare „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor
sau din cauze autorizate de lege, iar executarea acestuia trebuie să se facă cu bună-
credinţă [art. 1270 alin. (1) şi (2) Cod civil]. Principiul forţei obligatorii răspunde astfel
atât interesului general al asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate
1 A se vedea, G. Beleiu, op. cit., p. 168

2 A se vedea, B. Oglindă, pp. 311 şi urm.
de actele juridice civile, cât şi imperativului moral al respectării cuvântului dat1, deoarece
în contextul unui litigiu dintre părţi, contractul legal încheiat se impune nu numai părţilor,
ci şi instanţei judecătoreşti, obligată să rezolve litigiul în conformitate cu clauzele
contractului2.
 Principiul pacta sunt servanta comportă şi excepţii, acestea sunt cazurile în care
efectele contractului, independent de voinţa lor, sau a uneia din părţi, nu se mai produc
aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui3.
Codul civil prevede o astfel de excepţie prin reglementarea impreviziunii4, care
presupune că, efectele contractului vor fi revizuite din cauza ruperii echilibrului
contractual datorat schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la încheierea
contractului. În principiu, părţile sunt ţinute să-şi execute obligaţiile, chiar dacă
executarea lor a devenit mai oneroasă [art. 1271 alin. (1) Cod civil].
Cu toate acestea, părţile sunt obligate să negocieze clauzele contractuale în vederea
adaptării sau încetării acestuia dacă executarea devine excesiv de oneroasă pentru una
dintre părţi din cauza unei schimbări a împrejurărilor [art. 1271 alin. (2) Cod civil].
Pentru a opera revizuirea clauzelor iniţiale „schimbările de împrejurări”, trebuie, potrivit
art. 1271 alin. Cod civil, să aibă următoarele caracteristici:
a) să fi survenit după încheierea contractului;
b) nu puteau fi avute în vedere în mod rezonabil în momentul încheierii contractului;
c) partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii unor asemenea modificări.
Dacă părţile nu ajung la un acord într-un termen rezonabil, instanţa poate dispune,
fie:
- încetarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi
beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie
- încetarea contractului în momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte [art. 1271
În legătură cu revizuirea judiciară a contractelor pentru cauză de impreviziune,
doctrina juridică, chiar înainte de reglementarea expresă a acesteia în Codul civil actual, a
arătat că ea îşi găseşte fundamentul teoretic şi juridic în principiul bunei-credinţe la care
se adaugă şi principiul solidarităţii contractuale, ambele (...) corespunzând concepţiei de a
privi contractul într-o dinamică, care să răspundă concilierii intereselor părţilor în
contextul evoluţiilor din mediul economic şi social5.
Codul civil şi legislaţia în vigoare reglementează şi alte excepţii de la principiul
pacta sunt servanta, şi anume6:
a) locaţiunea încetează de drept, dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai
poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite [art. 1818 alin. (1) Cod civil]7;
1A se vedea, C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori F. Deak, C. Bîrsan, G.
Beleiu), op. cit., p. 63; M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 83.
4 Este vorba despre aşa-numita teorie a impreviziunii (rebus sic stantibus), adică a „împrejurărilor care
nu mai stau aşa”.

5 A se vedea, L. Pop, op. cit., 84.
6 Efectele respective sunt mai restrânse sau mai întinse; a se vedea, G. Beleiu, op. cit., p. 169.
7 Este considerat caz de restrângere a forţei obligatorii, deoarece contractul încetează să-şi producă
efectele înainte de termen datorită dispariţiei unui element al său, respectiv, pieirea bunului; a se vedea, G.
Beleiu, op. cit., p. 169.
b) încetarea mandatului din cauza morţii, incapacităţii sau falimentului mandantului
ori mandatarului (art. 2030 Cod civil)1;
c) prorogarea contractului peste termenul stipulat de părţi în cazul contractelor de
închiriere a locuinţelor, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 privind
reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţă, trecute în
proprietatea statului2.
d) revizuirea efectelor contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor,
potrivit art. 43 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe3.
3.2.1.2. Principiul irevocabilităţii
Principiul irevocabilităţii efectelor contractului este o consecinţă a forţei obligatorii4,

deoarece părţile nu pot modifica sau înceta (desfiinţa) contractul decât numai prin
acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege [art. 1270 alin. (2) Cod civil], voinţa
părţilor manifestată la încheierea sa având putere de lege între părţile contractante.
Aceasta înseamnă că actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa unilaterală a
unei singure părţi, deci nu poate fi denunţat unilateral, iar actului unilateral nu i se poate
pune capăt prin manifestarea de voinţă a autorului său. Dar, părţile pot modifica
contractul manifestându-şi în acest sens voinţa la fel cum l-au şi încheiat, şi în aceleaşi
condiţii de manifestare de voinţă concordantă îl pot desfiinţa. Acest principiu răspunde
adagiului juridic mutum consensus mutum dissensus, însemnând, aşa cum se încheie
(contractul) aşa se şi desfiinţează.
În privinţa actului unilateral nu există un text care să consacre principiul
irevocabilităţii, dar, pe cale de interpretare a art. 1325 Cod civil, care prevede „Dacă prin
lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod
corespunzător actelor unilaterale” principiul menţionat, are în vedere, în mod evident, şi
actul unilateral.
 Principiul irevocabilităţii comportă însă şi excepţii acestea sunt acele ipoteze în
care actul bilateral poate fi denunţat pe cale unilaterală, iar actul unilateral, prin voinţa
autorului său. Dintre excepţiile de la principiul irevocabilităţii în materia actelor
bilaterale menţionăm:
1. Excepţii cu caracter general de la principiul irevocabilităţii actelor bilaterale
sunt prevăzute de Codul civil (art. 1276-1277):
- se recunoaşte posibilitatea pentru una dintre părţi de a exercita acţiunea de
denunţare a contractului - cu executare dintr- o dată - atâta timp cât executarea
contractului nu a început [art. 1276 alin. (1)];
- cu privire la contractele cu executare succesivă sau continuă, dreptul de a
exercita acţiunea de denunţare unilaterală poate fi exercitat cu respectarea unui termen
1 Idem.
2 Legea nr. 112/1995 a fost publicată în M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 195. Considerat caz de
extindere a forţei obligatorii; a se vedea, G. Beleiu, op. cit., p. 169.
3 Legea nr. 8/1996 a fost publicată în M. Of. al României nr. 60 din 26 martie 1996. Aceasta a fost
modificată şi completată prin Legea nr. 285/2004 (M. Of. nr. 587 din 30 iunie 2004), prin O.U.G. nr. 123/2005
(M. Of. 843 din 19 septembrie 2005) şi prin Legea nr. 329/2006 privind aprobarea O.U.G. nr. 123/2005 (M. Of.
nr. 657 din 14 iunie 2006).
4 A se vedea, B. Oglindă, op. cit., p. 324 şi urm.
rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului. Denunţarea nu
produce efecte pentru prestaţiile executate sau care se află în curs de executare [art. 1276
alin. (2)].
Atât pentru contractul cu executare dintr-o dată cât şi pentru contractul cu executare
succesivă - încheiate pe durată determinată - dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul
denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executată [art. 1276
alin. (3)];
- cu privire la contractul încheiat pe durată nedeterminată acesta poate fi denunţat
unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice
clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se
consideră nescrisă (art. 1277);
2. Dintre excepţiile cu caracter particular de la principiul irevocabilităţii actelor
bilaterale prevăzute de Codul civil, exemplificăm:
- contractul de mandat încetează prin revocarea sa de către mandant [art. 2030 alin. (1)
lit. a)];
- deponentul, în cazul contractului de depozit, poate să solicite oricând restituirea
bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit [art. 2115 alin. (1)];
- dacă locaţiunea, în cazul contractului de locaţiune, a fost făcută fără determinarea
duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare (art. 1816).
3. Dintre excepţiile cu caracter particular de la principiul irevocabilităţii actelor
bilaterale care sunt prevăzute de legi speciale exemplificăm1:
- denunţarea contractului de asigurare, potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România2;
- încetarea contractului de concesiune prin denunţare unilaterală de către concedent,
potrivit art. 35 lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de
servicii3, modificată şi completată prin Legea nr. 279/200114;
- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare, potrivit art. 46 din Legea
nr. 8/1998 etc. Dintre excepţiile de la principiul irevocabilităţii în materia actelor
unilaterale menţionăm:
- revocarea testamentului în timpul vieţii testatorului (art. 1034 Cod civil);
- revocarea voluntară a legatului (art. 1068 Cod civil);
- revocarea renunţării la moştenire (art. 1123 Cod civil);
- retractarea revocării testamentului (art. 1053 Cod civil);
3.2.1.3. Principiul relativităţii efectelor contractului (res inter alios acta, aliis necque
nocere, necque postest)
Principiul relativităţii efectelor contractului5 se defineşte ca fiind acea regulă de drept

potrivit căreia contractul îşi produce efecte, deci este izvor de drepturi şi obligaţii
1 A se vedea, T. Bodoaşcă, S. Nour, I. Arghir Ciona, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti 2012, p. 177.

2 Legea nr. 136/1995 a fost publicată în M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995, a fost modificată şi
completată. Ultima modificare a avut loc prin O.U.G. nr. 117/2007 (a fost publicată în M. Of. nr. 732 din 30
octombrie 2007).
3 Publicată în M. Of. nr. 418/15 mai 2006.
4 Publicată în M. Of. nr. 872/2011.
5 A se vedea pentru detalii, B. Oglindă, op. cit., p. 332 şi urm.
numai pentru părţile care au participat la încheierea acestuia. Pe cale de inter-
pretare actul juridic unilateral obligă numai autorul lui1. Principiul este consacrat în
Codul civil, care prevede „Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege
nu se prevede altfel” (art. 1280). Principiul se fundamentează pe principiul libertăţii de
voinţă a persoanei de a fi, sau nu, creditor ori debitor, prin urmare, nimeni nu poate
dobândi drepturi şi nici obligaţii printr-o voinţă străină. Prin raportare la un anumit
contract, o pesoană fizică sau juridică poate avea calitatea de parte, terţ sau având-
cauză, iar pentru înţelegerea conţinutului principiului relativităţii efectelor contractului se
impune precizarea acestor noţiuni.
 Parte într-un contract este persoana fizică sau juridică care încheie contractul
personal sau prin reprezentare2, şi în patrimoniul căreia ori asupra căreia se produc
efectele acestuia. Parte este şi persoana care încheie contractul prin reprezentare potrivit
art. 43 alin. (2) Cod civil.
În cazul reprezentării legale „parte” poate fi: persoana lipsită de capacitate de
exerciţiu, cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi persoana pusă sub interdicţie jude -
cătorească. Actele juridice se încheie, în numele acestora de reprezentanţii lor legali.
(art. 2009 şi urm. Cod civil).
În cazul reprezentării convenţionale „parte” este mandantul în numele căruia man-
datarul încheie mai multe acte juridice.
Noţiunea de parte desemnează şi autorul actului unilateral. De asemenea, „parte”
poate fi o singură persoană, două sau mai multe persoane. Spre exemplu, „o parte”
formată din două persoane este cazul ambilor soţi care pot avea calitatea de vânzător
sau cumpărător când este vorba despre un bun comun, o casă, un teren etc. Sau parte
reprezentată de mai multe persoane când trei sau patru moştenitori vând un bun pe care
l-au moştenit.
 Avânzii-cauză (habentus causam) reprezintă acea categorie de persoane cu
caracter intermediar, situându-se ca poziţie între părţi şi terţi. Sunt asimilaţi părţilor
pentru că, asupra lor se produc efectele contractului, datorită relaţiei juridice cu una dintre
acestea, iar pentru că nu participă la încheierea contractului sunt asimilaţi terţilor. Din
categoria avânzilor-cauză fac parte: succesorii universali şi cu titlu universal, succe-
sorii cu titlu particular şi creditorii chirografari (denumiţi şi creditori comuni ai
debitorului deoarece au o garanţie comună cu privire la bunurile debitorului ce formează
patrimoniul debitorului3).
1. Succesorii universali sunt persoanele fizice sau juridice care dobândesc întregul
patrimoniu al unei persoane (nefracţionat), adică o universalitate de drepturi şi obligaţii.
Succesorii universali sunt:
- moştenitorul unic al unei persoane fizice (dobândeşte un patrimoniu în virtutea
legii, potrivit legăturii părinte fiu/fiică);
1 Trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1325, care precizează „dacă prin lege nu se prevede altfel,
dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.

2 Instituţia reprezentării va fi ulterior analizată în această secţiune; reprezentarea este reglementată de
Codul civil în dispoziţiile art. 1295-1314.

3 Potrivit art. 2324 Cod civil, şi anume, „cel care este obligat personal (debitorul n.a.) răspunde cu toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.
- legatarul universal unic (dobândeşte un patrimoniu în baza unui testament lăsat de o
persoană fizică în timpul vieţii acesteia, numită testator);
- persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu ca efect al reorganizării, prin
absorbţie şi contopire.
În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în
patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe. În cazul contopirii persoanelor juridice,
drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-
înfiinţate [art. 235 alin. (1) şi (2) Cod civil].
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele fizice sau juridice care dobândesc o
fracţiune dintr-un patrimoniu (format din activ şi pasiv, respectiv, drepturi şi obligaţii).
Succesorii cu titlu universal sunt:
- situaţia moştenitorilor legali (doi sau mai mulţi moştenitori legali). Aceştia
dobândesc atâtea fracţiuni de patrimoniu câţi moştenitori legali sunt;
- situaţia legatarilor cu titlu universal (doi sau mai mulţi). Aceştia dobândesc
fracţiuni de patrimoniu în baza unui testament; se numesc moştenitori testamentari.
- persoanele juridice dobânditoare ale unor fracţiuni patrimoniu ca efect al
reorganizării, prin divizare totală sau parţială.
Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează
prin divizare. Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei
persoane juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai
multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează prin acest mod [art. 236
alin. (1) şi (2) Cod civil]. „Din punct de vedere juridic, succesorii universali şi cu titlu
universali sunt consideraţi continuatori ai personalităţii juridice ai autorului lor, deoarece
dobândesc, de la acesta, un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu, după caz”1.
De asemenea, între cele două categorii de succesori, universali şi cu titlu universal,
nu există decât o diferenţă cantitativă care rezultă din faptul că cei universali dobândesc
„mai mult” decât cei cu titlu universal, care dobândesc doar o fracţiune dintr-un
patrimoniu. Aceste categorii de persoane au calitatea de avânzi-cauză, în sensul că
suportă efectele contractelor, cu drepturile şi obligaţiile corespunzătoare, dobândite de la
autorii lor, ca urmare a moştenirii legale, tesamentare2, sau ca efect al reorganizării. De
altfel, Codul civil face referire expresă, în termeni generali, la transmiterea drepturilor şi
obligaţiilor către succesori, şi indirect, la calitatea acestora de avânzi-cauză ai părţilor,
astfel „La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit
succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori
din natura contractului nu rezultă contrariul [art. 1282 alin. (1)].
2. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau juridice care
dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli), nu ca element al unui
patrimoniu, spre exemplu: cumpărătorul unui bun, donatarul (cel care primeşte un bun
prin donaţie), legatarul cu titlu particular (persoana care primeşte prin testament un bun),
persoana juridică dobânditoare a activului net ca efect al dizolvării unei persoane
juridice3. În stabilirea calităţii de având-cauză a unui succesor cu titlu particular
1 A se vedea, C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori F. Deak, C. Bîrsan, G.
Beleiu), op. cit., p. 70;

2 Nu se transmit drepturile strâns legate de persoana autorului (incesibile), cum ar fi cele izvorâte din
actele intuitu personae, precum şi cele declarate de părţi netransmisibile. Idem.

3 Ibidem. A se vedea şi art. 249 Cod civil, şi anume: „Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei
juridice rămase după lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut (...). La
(dobânditor al unui anumit drept) doctrina1 de specialitate precizează trei condiţii, în lipsa
cărora dobânditorul cu titlu particular este în postura unui terţ, acestea sunt:
- să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de dreptul dobândit,
- să fie vorba de acte anterioare ale autorului încheiate cu alte persoane şi referitoare
la acelaşi drept,
- să fi fost respectate cerinţele de publicitate prevăzute de lege pentru acel act2. O astfel
de ipoteză este prevăzută de art. 1811 Cod civil, cu privire la cumpărătorul unui bun ce
formează obiectul unui contract de locaţiune încheiat anterior şi care continuă să existe,
astfel, „dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil
dobânditorului” dacă sunt respectate cerinţele de publicitate3. Referitor la categoria
succesorilor cu titlu particular, reglementarea se regăseşte în termeni generali în art. 1282
alin. (2) Civil, care precizează, „drepturile contractuale accesorii ale unui bun sau care sunt
strâns legate de acesta se transmit, odată cu bunul, succesorilor cu titlu particular ai
părţilor”.
3. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală pentru
creanţa lor (gaj, ipotecă sau privilegiu), ci au doar un „drept de gaj general” reglementat
de dispoziţiile art. 2324 Cod civil, şi anume, „cel care este obligat personal răspunde cu
toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie
comună a creditorilor săi”4.
Prin urmare creditorii chirografari răspund pentru creanţa lor cu toate bunurile lor
mobile şi imobile, prezente şi viitoare.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză ai debitorului lor, deoarece suportă influenţa
actelor juridice încheiate de debitor cu alte persoane prin care activul patrimonial (gajul
general) se măreşte sau se micşorează5. Creditorul chirografar este obligat să respecte
actele încheiate de debitor, acestea fiindu-i opozabile6.
 Terţii (penitus extranei) sunt persoanele străine de contract, acestea nu au
participat la încheierea contractului, prin urmare asupra lor neproducându-se, prin urmare,
propunerea lichidatorului bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanţa competentă (...) unei persoane
juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel (...)”.
1 A se vedea, G. Beleiu, op. cit., p. 207
2 Idem.
3 Aceste cerinţe sunt: a) în cazul imobilelor înscrise în Cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în
Cartea funciară; b)în cazul imobilelor neînscrise în Cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară
datei certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a
îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în
folosinţa locatarului (art. 1811 Cod civil)
4 A se vedea, art. 3 pct. 13, care prevede, „creditorii chirografari sunt creditorii debitorilor care nu au
constituite garanţii faţă de patrimoniul debitorului şi care nu au privilegii însoţite de drepturi de retenţie, ale
căror creanţe sunt curente la data deschiderii procedurii (...)” din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei, modificată; ultima modificare a fost prin Legea nr. 169/2010 (M. Of. nr. 505 din 21 iulie 2010).
5 A se vedea, C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori F. Deak, C. Bîrsan, G.
Beleiu), op. cit., p. 70;

6 Aceasta este posibil numai cu rezerva fraudei debitorului. Creditorul chirografar poate ataca, însă,
actele frauduloase ale debitorului pe calea acţiunii revocatorii sau pauliene. În acest sens, art. 1562 alin. (1)
Cod civil, precede „dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el
actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau
îşi măreşte o stare de insolvabilitate”; a se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 88. De asemenea,
pentru a evita diminuarea patrimoniului debitorului, creditorul chirografar poate, pe calea acţiunii
subrogatorii (oblice), toate drepturile şi acţiunile acestuia, cu excepţia acelora care sunt intuitu personae.
niciun efect juridic1. De altfel, art. 1282 Cod civil, prevede „contractul este opozabil
terţilor care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract”.
 Principiul relativităţii efectelor contractului comportă şi excepţii, acestea sunt
ipotezele în care efectele contractului se produc şi asupra altor persoane decât autorii
contractului, în baza manifestării de voinţă a acestora din urmă2. Literatura de specialitate
a împărţit aceste excepţii în două categorii, aparente şi veritabile3. Sunt considerate
excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor contractelor: situaţia avânzilor-
cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe. Singura
excepţie veritabilă de la principiul menţionat este apreciată a fi stipulaţia pentru altul
sau contractul în favoarea altei persoane.
 Situaţia avânzilor-cauză, este o excepţie aparentă deoarece4:
- succesorii universali şi cu titlu universal sunt continuatori ai părţilor,
- succesorii cu titlu particular au calitatea de avânzi-cauză, datorită voinţei lor,
- creditorii chirografari nu au drepturi şi obligaţii, ci debitorii lor.
 Promisiunea faptei altuia este reglementată de art. 1283 Cod civil numai din
perspectiva efectelor pe care le produce această operaţiune. Potrivit definiţiei dată de
doctrină5, promisiunea faptei alteia este contractul prin care o parte denumită promitent
(sau debitorul promisiunii) se obligă faţă de altă parte, creditorul promisiunii, să
determine pe o a treia persoană - terţ - să încheie un anumit act juridic sau să ratifice un
astfel de act.
În privinţa efectelor care le produce promisiunea faptei altuia menţionăm:
- promitentul sau debitorul promisiunii este obligat să repare prejudiciul cauzat dacă
terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fidejusor, dacă terţul nu execută
prestaţia promisă [art. 1283 alin. (1) Cod civil].
De asemenea, răspunderea promitentului nu este angajată, dacă acesta asigură
executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului. Promisiunea
faptei altuia este o excepţie aparentă, deoarece, în baza acestui contract cel care se obligă
este direct promitentul, prestaţia sa constând în a-l determina pe terţ să încheie un
contract, sau să-l ratifice. În sprijinul acestei afirmaţii vin dispoziţiile Codului civil, care
precizează despre „intenţia promitentului de a se angaja personal, care trebuie să fie
neîndoielnică”. Astfel, art. 1283 alin. (3), prevede că „intenţia promitentului de a se
angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din
împrejurările în care acesta a fost încheiat”.
 Simulaţia (art. 1289-1294 Cod civil) este operaţiunea juridică în care, printr-un
act aparent, public, ostensibil, dar mincinos, nereal, se creează o altă situaţie juridică
decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar adevărat6. Codul civil nu defineşte
1 Pentru dezvoltări, a se vedea, C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori F.
Deak, C. Bîrsan, G. Beleiu), op. cit., pp. 71, 72;

3 Asupra dezvoltărilor referitoare la motivarea împărţirii excepţiilor în aparente şi veritabile, idem, p.
188, 189.
4 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), A.S.E., op. cit., p. 280.
5 Este denumită şi convenţia de porte-fort. Idem, şi: G. Beleiu, op. cit., 209, L. Pop., op. cit., p. 596, M.
Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 89, D. Ştefănescu, op. cit., p. 91.
simulaţia1 dar reglementează efectele acesteia, atât în relaţiile dintre părţi, faţă de terţi cât
şi raporturile părţilor cu creditorii2.
De asemenea dispoziţiile cu privire la simulaţie nu se aplică actelor juridice
nepatrimoniale, ci numai patrimoniale; se aplică şi actelor juridice unilaterale destinate
unei persoane determinate care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi
destinatarul său (art. 1293 Cod civil).
Efectele simulaţiei între părţi şi faţă de terţi
Între părţi, ca şi între succesorii lor universali sau cu titlu universal, produce efecte
contractul secret, ce reprezintă manifestarea de voinţă reală a acestora. Se impune însă
pentru contractul secret să îndeplinească condiţiile de fond cerute de lege pentru
încheierea sa valabilă (art. 1289 Cod civil). Faţă de terţii de bună-credinţă produce efecte
actul public, deoarece acesta le este opozabil [art. 1290 alin. (1) Cod civil]. Terţii pot
invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vatămă drepturile [art. 1290
alin. (2) Cod civil]. Prin urmare terţilor li se recunoaşte un drept de opţiune: 1) să
respingă efectele actului ascuns atunci când acesta le afectează interesele, 2) să invoce în
favoarea lor acelaşi act dacă acesta este în interesul lor3.
Simulaţia poate îmbrăca următoarele forme4:
- actul fictiv. Între părţi nu se încheie niciun contract, dar părţile simulează
încheierea unui contract, spre exemplu, pentru micşorarea unui patrimoniu în mod
aparent, părţile încheie un contract de donaţie, fără a avea o astfel de intenţie;
- actul deghizat. În acceastă ipoteză părţile încheie două acte, unul secret denumit
contraînscris, care reprezintă voinţa reală a acestora şi altul public prin care se urmăreşte
construirea unei aparenţe juridice care nu corespunde voinţei reale a părţilor;
- interpunerea de persoane. În acest caz se încheie două acte juridice, contractul
secret şi actul aparent, în care figurează ca părţi, persoane diferite. În acest caz între
părţile contractului secret se produc efectele, deoarece în cadrul acestuia părţile îşi
manifestă voinţa cu privire la încheierea contractului, chiar dacă, în mod aparent
figurează un alt raport contractual. Simulaţia se dovedeşte prin orice mijloc de probă, de
către terţi sau de creditori. De asemenea, şi părţile pot dovedi simulaţia cu orice mijloc de
probă atunci când pretind că aceasta are caracter licit (art. 1292 Cod civil). „Simulaţia a
fost inclusă printre excepţiile aparente, şi nu reale, deoarece dreptul terţului de a invoca
1 Scopul simulaţiei este de cele mai multe ori, sustragerea unor bunuri de la posibilitatea de urmărire din
partea creditorilor sau indicarea unui preţ mai mic, într-un contract de înstrăinare a unor bunuri pentru a se
plăti o taxă de timbru mai mică etc.
2 Codul civil foloseşte pentru a denumi părţile şi o titulatură specifică simulaţiei: înstrăinător aparent şi
dobânditor aparent. Cel care transmite dreptul este înstrăinător aparent şi cel care dobândeşte dreptul este
dobânditor aparent. Pentru dezvoltări referitoare la analiza raporturilor cu creditorii dobânditorului aparent, a
se vedea, L.A. Postelnicu, Efectele simulaţiei în ceea ce-i priveşte pe creditorii chirografari în actuala şi
viitoarea reglementare a Codului civil, Revista Forumul Judecătorilor, p. 132, http://www.forumulju
decatorilor.ro/wp-content/uploads/Articol-11-Forumul-judecatorilor-nr-1-2011.pdf.
3 A se vedea, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în
comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, tomul al VII lea, Tipografia Naţională,
Iaşi, 1901, p. 166; L. Pop, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Chemarea, Iaşi, 1994, p. 129.
4 A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), A.S.E., op. cit, p. 283.
actul public, ori acela de a opta între actul public şi cel secret are ca izvor legea, iar nu
convenţia părţilor care au creat simulaţia”1.
 Reprezentarea (art. 1295-1314 Cod civil) este procedeul tehnico-juridic prin
care o persoană numită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei
persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele actului juridic (drepturile şi obligaţiile)
se produc direct faţă de persoana reprezentată.
Reprezentarea este de trei feluri:
- legală, când are ca temei legea;
- convenţională, când izvorăşte dintr-un act juridic, denumit împuternicire sau
procură de reprezentare;
- judecătorească, în această ipoteză reprezentarea rezultă dintr-o hotărâre
judecătorească. Reprezentarea este numai o excepţie aparentă de la principiul relativităţii
efectelor contractului din următoarele considerente:
- în cazul reprezentării convenţionale, reprezentatul este parte în contractul încheiat
de reprezentant cu terţul, prin urmare faţă de el se produc efectele acestuia, iar nu asupra
reprezentantului;
- în cazul reprezentării legale puterea de reprezentare rezultă din lege, iar nu din actul
altcuiva, fără ştiinţa reprezentantului;
 Acţiunea directă reprezintă dreptul unei persoane, recunoscut de lege, de a
acţiona în justiţie o altă persoană cu care nu se află în raporturi contractuale.
Un exemplu de acţiune directă este prevăzut de art. 1856 Cod civil, în cazul
contractului de antrepriză, după cum urmează, „în măsura în care nu au fost plătite de
antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o
activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acţiune directă
împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează
antreprenorului la momentul introducerii acţiunii”. În speţă, lucrătorii angajaţi de
antreprenor, care sunt terţi faţă de contractul de antrepriză au acţiune directă împotriva
beneficiarului pentru plata sumelor ce li se cuvin, beneficiarul având calitatea de terţ faţă
de contractul dintre antreprenor şi lucrători. Un alt exemplu de acţiune directă este cazul
mandatarului din contractul de mandat. Mandatarul îşi poate substitui un terţ (denumit
submandatar) pentru executarea mandatului [art. 2023 alin. (2) Cod civil] pe baza unui
contract separat.
Mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-
o, deşi este terţ faţă de contractul de substituire dintre mandatar şi submandatar.
 Stipulaţia pentru altul (art. 1284-1288 Cod civil) - excepţie veritabilă de la
principiul relativităţii efectelor contractului (denumit şi contractul în favoarea unei
terţe persoane)
Stipulaţia pentru altul este contractul prin care o persoană, numită stipulant, convine
cu o altă persoană, denumită promitent, ca acesta din urmă să efectueze o prestaţie în
favoarea unei terţe persoane, denumită terţ beneficiar, care nu a participat la încheierea
actului, nici direct nici prin reprezentare.
1 A se vedea, G. Beleiu, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Drept civil român. Introducere
în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VI a, Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, 1999,
p. 199.
Oricine poate stipula în numele său, în beneficiul unui terţ [art. 1284 alin. (1) Cod
civil]. Potrivit art. 1284 alin. (2) Cod civil, „efectul stipulaţiei este că, beneficiarul
dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei” prin urmare
dreptul terţului se naşte direct într-un contract l-a care n-a participat, încheiat între
stipulant şi promitent, acesta fiind motivul pentru care stipulaţia pentru altul este
considerată excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Codul civil reglementează următoarele aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul:
- în materie de rentă viageră. Prin contractul de rentă viageră o parte, numită
debirentier se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită
credirentier, prestaţii periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile
[art. 2242 alin. (1) Cod civil]. Renta viageră poate fi stipulată şi în favoarea unui terţ
beneficiar, potrivit contractului dintre credirentier-stipulant şi dintre debirentier-
promitent, în condiţiile [art. 2243 alin. (2) Cod civil);
- în materie de donaţie cu sarcini. Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a
gratifica, o parte numită donator dispune în mod irevocabil, de un bun în favoarea
celeilalte părţi, numită donatar. Donaţia cu sarcini este contractul potrivit căruia donatarul
(promitent) se obligă faţă de donator (stipulant) să efectueze anumite prestaţii pentru un
terţ beneficiar (în condiţiile, art. 1027-1029 Cod civil);
- în materie de asigurări de persoane, potrivit art. 9 coroborat cu art. 32 din Legea
nr. 136 privind asigurările şi reasigurările în România, modificată şi completată1. Astfel
„prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul (stipulant) se obligă
să plătească o primă asigurătorului (promitent), iar acesta se obligă ca, la producerea
risului asigurat, să plătească (...), beneficiarului asigurării (art. 9 din lege) îndemnizaţia de
asigurare. Asiguratul prin contractul de asigurare desemnează pe terţul beneficiar (art. 32
din lege). „Altul” din cadrul stipulaţiei este terţul beneficiar (străin de contract) care nu a
participat la contractul dintre asigurător şi asigurat dar asupra lui se produc efectele
contractului de asigurare.
3.2.1.4. Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi
Odată încheiat contractul, cu respectarea condiţiilor de validitate, devine opozabil

terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se
pot prevala de efectele contractului însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu
excepţia cazurilor expres prevăzute de lege (art. 1281 Cod civil).
Efectele contractului sunt opozabile, potrivit principiului relativităţii, numai între
părţi, în sensul că, în principiu, terţii nu pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii în baza
unui contract la a cărui încheiere n-au participat. Cu toate acestea se recunosc contractului
şi efecte juridice externe care vizează terţii, şi care constau în faptul că aceştia „sunt ţinuţi
să se abţină de la orice comportament care ar putea constitui un obstacol în executarea
prestaţiei”2.
Din această raţiune legea impune anumite formalităţi (de publicitate) pentru ca un
contract să fie opozabil terţilor. Dar terţii, în anumite situaţii pot înlătura această
1 Publicată în M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995. Ultimele modificări şi completări sunt cuprinse în
Legea nr. 304/2007, publicată în M. Of. nr. 784 din 19 noiembrie 2007 şi în Legea nr. 71/2011 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.
opozabilitate în măsura în care le-au fost prejudiciate drepturile. Spre exemplu, în cazul
acţiunii oblice (art. 1560-1561 Cod civil), creditorul, în baza dreptului de gaj general,
poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului, printre care şi dreptul „de a solicita
inopozabilitatea contractului încheiat de debitorul său cu un terţ pentru a-l pune în
imposibilitate de a-şi valorifica drepturile. Contractul în cauză nu este desfiinţat şi
continuă să-şi producă efectele între părţi, dar faţă de terţi devine inopozabil1.
De asemenea, simulaţia are natura juridică a unei excepţii de la principiul
opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi2, deoarece voinţa reală a părţilor,
exprimată în actul secret, este înlăturată prin actul aparent, ostensibil, mincinos. Cu toate
acestea, terţii vor putea invoca şi obţine inopozabilitatea contractului public, aparent, dacă
acesta îi prejudiciază, prevalându-se de actul secret al părţilor3. În acest sens, art. 1290
Cod civil, prevede, „simulaţia nu poate fi invocată de părţi, de către succesorii lor
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii
înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe
contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent. Terţii pot invoca
simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vatămă drepturile”.
1A se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 92.

2A a se vedea, L.A. Postelnicu, op. cit., 130; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All, Bucureşti,
1998, p. 166; B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), A.S.E., op. cit., p. 282.
CAPITOLUL IV
Nulitatea contractului
4.1. Noţiune
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care desfiinţează retroactiv, în tot sau în
parte, efectele unui contract încheiat cu nerespectarea condiţiilor de validitate
cerute de lege1. În acest sens Codul civil, prevede „Orice contract încheiat cu încălcarea
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este lovit de nulitate, dacă prin lege
nu se prevede o altă dispoziţie (art. 1246).
Nulitatea îndeplineşte două funcţii:
- preventivă; această funcţie, anterioară contractului, face să crească vigilenţa
viitoarelor părţi contractante în faţa unei eventuale situaţii de fapt care ar putea însemna
nerespectarea condiţiilor de validitate ale acestuia, ceea ce ar conduce la desfiinţarea
contractului;
- sancţionatorie; acestă funcţie intervine ulterior încheierii contractului, având drept
scop înlăturarea efectelor contrare legii.
4.2. Clasificarea nulităţilor
Nulităţile se pot clasifica după mai multe criterii: natura interesului (general sau
individual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată, întinderea efectelor nulităţii, modul de
consacrare în legislaţie, felul condiţiei de validitate nerespectate.
4.2.1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
După natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziţia legală
încălcată, nulităţile sunt absolute şi relative [art. 1246 alin. (2) Cod civil].
 Făcând referire la nulitatea absolută Codul civil precizează că „este nul
contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui
interes general” (art. 1247). Prin urmare, nulitatea absolută intervine în cazul
nerespectării, cu prilejul încheierii contractului, a unei norme ce ocroteşte un interes
general, public. Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este desemnată, atât în
legislaţie, cât şi în practică, prin sintagma: actul este „nul" sau „nul de drept”, iar acţiunea
în instanţă care se introduce pentru constatarea acestei sancţiuni este denumită „acţiune în
nulitate”2.
 Cauzele de nulitate absolută, pe de o parte sunt prevăzute expres de lege, iar pe
de altă parte, atunci când nu sunt prevăzute expres, rezultă neîndoielnic din lege că
interesul ocrotit este unul general (art. 1250 Cod civil).
Nulitatea absolută are următoarele cauze:
- când obiectul contractului nu este determinat sau determinabil [art. 1226 alin. (2)
Cod civil];
1 A se vedea, G. Beleiu, op. cit., p. 214; L. Pop, op. cit., p. 435; M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 63
şi operele citate acolo; S.L. Cristea, op. cit., pp. 278 şi urm.
- când cauza (contractului) ilicită sau imorală este comună [art. 1238 alin. (2) Cod
civil];
- nerespectarea formei cerută ad validitatem [art. 1242 alin. (1) Cod civil];
- nerespectarea înscrierii în Cartea funciară a convenţiilor care strămută sau
constituie drepturi reale (art. 1244 Cod civil);
- nerespectarea elementului constitutiv al persoanei juridice referitor la scopul licit şi
moral al acesteia, care trebuie să fie în acord cu interesul general (art. 187 Cod civil); este
una din cauzele de nulitate absolută „care rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit
este unul general” (art. 1250 Cod civil).
- nerespectarea unor dispoziţii referitoare la actul de înfiinţare al persoanei juridice
[potrivit art. 196 alin. (2) Cod civil]: a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în
formă autentică în situaţiile anume prevăzute de lege; b) obiectul de activitate este ilicit,
contrar ordinii publice ori bunelor moravuri; c) lipseşte autorizaţia administrativă pentru
înfiinţarea acesteia; d) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de
activitate; e) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau al asociaţilor ori
capitalul social subscris şi vărsat; f) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul
iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat.
- actele şi operaţiunile săvârşite de persoanele fizice, fără autorizaţiile prevăzute
de lege, în cazul în care activităţile respective trebuie autorizate de organele
competente [art. 207 alin. (1) şi (2) Cod civil].
- când se încalcă dispoziţiile legale referitoare la capacitatea civilă a părţilor, în
cazurile: 1. nerespectarea unei incapacităţi speciale, impusă pentru ocrotirea unui interes
general, public cum este cea stabilită de art. 1653 alin. (1) Cod civil (referitoare la
judecători, procurori, grefieri, executori, avocaţi, notari publici, consilieri juridici,
practicieni în insolvenţă, care nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi
litigioase); 2. nerespectarea unei incapacităţi de a cumpăra - direct sau prin persoane
interpuse, chiar prin licitaţie publică - de către funcţionarii publici, judecătorii sindici,
practicienii în insolvenţă, executori, a bunurilor pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează [art. 164 alin. (1) lit. Cod civil].
 Referitor la nulitatea relativă Codul civil prevede „Contractul încheiat cu
încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este
anulabil” [art. 1248 alin. (1)]. Astfel, nulitatea relativă intervine pentru a sancţiona
încălcarea unei dispoziţii legale al cărei scop este ocrotirea unor interese private ale uneia
dintre părţile contractului1. Nulitatea relativă este desemnată prin sintagma „anulare” sau
anulabilitate, iar acţiunea în instanţă se numeşte „acţiune în anulare”. Codul civil
introduce o prezumţie de nulitate relativă „în cazurile în care natura nulităţii nu este
determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate
relativă” (art. 1252)”.
 Cauzele de nulitate relativă intervin atunci când au fost încălcate dispoziţiile
legale referitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost
viciat2, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege (art. 1251 Cod civil).
1 Idem, p. 82.
2 A se vedea, art. 1205 alin. (1) (lipsa discernământului), art. 1207 Cod civil (în cazul erorii), art. 1214
alin. (3) Cod civil (în cazul dolului), art. 1216 alin. (1) Cod civil (în cazul violenţei), art. 1238 alin. (1) Cod
civil (lipsa cauzei),
Nulitatea relativă are următoarele cauze:
- când a lipsit discernământul uneia din părţi, fie şi numai vremelnic, la momentul
încheierii contractului [art. 1205 alin. (1) Cod civil];
- când consimţământul exprimat a fost viciat prin eroare esenţială [art. 1207
alin. (1)], dol [art. 1214 alin. (2) şi (3) Cod civil], violenţă (art. 1216, 1220 Cod civil),
leziune (art. 1222 Cod civil);
- când lipseşte cauza contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit
calificat şi poate produce alte efecte juridice [art. 1238 alin. (1) Cod civil];
- când actele juridice civile au fost încheiate de o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (altele decât cele pe care minorul lipsit
de capacitate de exerciţiu1 sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă2 le poate face singur),
sau când actele au fost făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când
această autorizare a fost cerută de lege (art. 44 Cod civil);
- nerespectarea unor dispoziţii referitoare la actul de înfiinţare al persoanei juridice
[potrivit art. 196 alin. (2) Cod civil]: b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii,
incapabili, la data înfiinţării persoanei juridice; h) nu s-a respectat numărul minim de
fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
- când actul juridic a fost încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un
membru al organelor de administraţie dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau
descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv,
aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să
cunoască acest lucru [art. 215 alin. (1) Cod civil].
- când se încalcă dispoziţiile legale referitoare la capacitatea civilă a părţilor, în cazul
nerespectării unei incapacităţi de a cumpăra - direct sau prin persoane interpuse, nici chiar
prin licitaţie publică - de către: a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le
vândă3, b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile
persoanelor pe care le reprezintă [art. 1654 alin. (1) lit. a) şi b)].
 Nulitatea absolută şi nulitatea relativă sunt guvernate de reguli juridice
diferite. Aceste reguli formează regimul juridic aplicabil pentru fiecare categorie în parte,
respectiv: regimul juridic al nulităţii absolute şi regimul juridic al nulităţii relative.
Regimul juridic al nulităţii, absolute şi relative, răspunde la următoarele întrebări:
- cine invocă nulitatea, absolută/relativă?
- pot fi sau nu acoperite prin confirmare?
- de la constatarea ei - a nulităţii absolute/relative - în ce termen de prescripţie poate
fi invocată?
Regimul juridic al nulităţii absolute este următorul:
- nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de
acţiune sau de excepţie. Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută
[art. 1247 alin. (2) şi (3) Cod civil].
1 În această categorie sunt incluse: acte de conservare, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu
caracter curent şi care se execută la data încheierii lor [art. 43 alin. (3) Cod civil].
2 În această categorie sunt incluse: acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază,
precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor [art. 41
3 Cu excepţia cazului prevăzut de art. 1304 Cod civil.
Referitor la „orice persoană interesată” care are dreptul să invoce nulitatea
absolută, sunt avute în vedere nu numai părţile şi avânzii-cauză ai părţilor, ci şi
procurorul, autorităţile publice competente, respectiv, alte persoane prejudiciate prin actul
încheiat1. Instanţa judecătorească este obligată să invoce nulitatea din oficiu datorită
funcţiei acestui organ jurisdicţional de a restabili ordinea de drept încălcată prin
nesocotirea unui interes general, public, social, în condiţiile încheierii actului juridic
respectiv.
- contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în
cazurile prevăzute de lege [art. 1247 alin. (4) Cod civil]. Această regulă este impusă de
interesul ocrotit prin norma a cărei încălcare atrage nulitatea absolută2. Prin urmare,
părţile, nu pot conveni printr-un alt acord să considere contractul încheiat ca fiind valid3.
Un regim juridic identic sub aspectul posibilităţii de confirmare a celor două categorii de
nulităţi, este prevăzut în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la actul de înfiinţare al
persoanei juridice [cu referire la art. 196 alin. (1) şi (2) Cod civil]. Astfel, încălcarea
unora dintre dispoziţii atrage nulitatea absolută, iar a altora, nulitatea relativă, cu toate
acestea, potrivit art. 197 alin. (1) Cod civil, „Nulitatea absolută sau relativă a persoanei
juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei
instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”.
- acţiunea în nulitate absolută poate fi invocată oricând, este deci imprescriptibilă
sub aspect extinctiv, indiferent de calea procedurală folosită -acţiune sau excepţie - afară
dacă legea prevede expres, că nulitatea absolută este prescriptibilă4.
Regimul juridic al nulităţii relative este următorul:
- nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit
prin dispoziţia legală încălcată.
Partea ce are interes în invocarea acţiunii în anulare este prin urmare partea prejudicată
prin încheierea actului respectiv. Există câteva excepţii de la această regulă, din raţiuni de
protecţie a anumitor persoane, acţiunea în anulare putând fi invocată şi de către:
a) reprezentantul legal al minorului lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă [art. 46 alin. (3) Cod civil];
b) ocrotitorul legal al minorului lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă potrivit art. 46 alin. (3) Cod civil];
c) succesorii părţii ocrotite (exceptând acţiunile intuitu personae);
d) creditorii chirografari pe calea acţiunii oblice [cu excepţia acţiunilor strâns legate
de persoana debitorului [potrivit art. 1560 alin. (1) şi (2) Cod civil5];

3 Idem.
4 A se vedea, M. Uliescu, A.G Nicolae, op. cit., p. 68, cu referire la Legea nr. 10/2001, art. 45 alin. (5),
care prevede că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate (care poate fi şi o cauză de
nulitate absolută), dreptul la acţiune se prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei
legi.
5 Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului (...),
potrivit art. 1560 alin. (2) Cod civil.

e) procuror; atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă,
necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în
anulare [art. 46 alin. (4) Cod civil].
Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească [art.
1248 alin. (2) şi (3) Cod civil]. Spre deosebire de nulitatea absolută acţiunea în anulare nu
poate fi invocată de instanţa judecătorească datorită interesului personal, privat pe care
norma încălcată îl ocroteşte, ori instanţa judecătorească pune în discuţie un interes public,
general.
- contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare [art. 1248
alin. (4) Cod civil]. Partea interesată (sau succesorii ei în drepturi) poate confirma expres
sau tacit contractul lovit de nulitate relativă. Spre exemplu, confirmarea expresă, o poate
face minorul devenit major pentru actul făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el
trebuia să fie reprezentat sau asistat (art. 48 Cod civil)1. Confirmarea tacită poate rezulta
fie din neinvocarea nulităţii înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă, fie din
executarea actului anulabil2. De asemenea, nu trebuie confundată confirmarea nulităţii cu
acoperirea nulităţii. Dacă în primul caz, partea interesată să invoce nulitatea îşi asumă
riscul unui contract care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea lui
chiar şi atunci când este prejudiciată (urmat de o reducere a obligaţiilor sale cu valoarea
daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit) în al doilea caz legea acordă un termen pentru
ca actul juridic să fie reîntocmit cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru
încheierea lui. Pentru a doua ipoteză, „nulitatea (...) relativă a persoanei juridice se
acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de
judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată” [art. 197 alin. (2) Cod civil].
- nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de
prescripţie stabilit de lege [art. 1249 alin. (1) Cod civil]. Termenul general de prescripţie
este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen (art. 2517 Cod civil). În funcţie de
cauza de anulabilitate însă, legea stabileşte termene speciale, cât şi momente diferite de
început ale prescripţiei. Prin urmare, potrivit art. 2529 alin. (1) şi (2) Cod civil, prescripţia
dreptului la acţiunea în anulare a unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele
a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii
actului juridic.
În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia
începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut
1 În susţinerea celor menţionate în text, art. 48 Cod civil, prevede „După descărcarea tutorelui, el poate
de asemenea, să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru
încheierea sa valabilă. În timpul minorităţii, confirmarea actului anulabil se poate face numai în
condiţiile art. 1263 şi 1264 Cod civil).
2 A se vedea, D. Ştefănescu, op. cit., p. 84; B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), A.S.E., op. cit.,
p. 110; C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori F. Deak, C. Bîrsan, G. Beleiu),

Drept civil român, curs selectiv pentru licenţă, Ed. Press Mihalea SRL, ed. a III a revăzută şi adăugită,
Bucureşti, 1998, p. 82, cu precizarea că autorii menţionează că în ambele cazuri de confirmare tacită „cel
în cauză trebuie să fi cunoscut cauza de anulare şi să fi executat actul ori să fi lăsat termenul de prescripţie
să se împlinească în cunoştinţă de cauză”. În acelaşi sens a se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 69.
existenţa cauzei de nulitate. Dreptul la acţiunea în anulare1 sau în reducerea obligaţiilor
pentru leziune se prescrie în termen de doi ani de la data încheierii contractului (art. 1223
Cod civil). Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate
opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare [art. 1249 alin. (2)]. Prin urmare, atunci când
se pune problema valorificării anulabilităţii pe cale de excepţie, aceasta este
imprescriptibilă extinctiv pentru cel căruia i se cere executarea contractului2.
4.2.2. Nulitatea parţială şi nulitatea totală
După întinderea efectelor nulitatea poate fi parţială şi totală.

Nulitatea totală desfiinţează în întregime contractul.
Nulitatea totală intervine şi în condiţiile art. 1254, potrivit căruia „Clauzele
contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate
nescrise, atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt prin natura lor
esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”. Înseamnă că nulitatea
contractului în întregul său, adică totală, intervine dacă sunt încălcate, prin clauzele
contractuale, dispoziţiile legii, ordinea publică sau bunele moravuri, iar aceste clauze sunt
considerate esenţiale sau, dacă în lipsa lor - în sensul de cunoaştere de către părţi a
faptului că se încalcă dispoziţiile legii, ordinea publică sau bunele moravuri - contractul
nu s-ar fi încheiat. Din formularea „clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri şi care nu sunt considerate nescrise” rezultă că aceste clauze contrare (...)
sunt considerate scrise în sensul că ele produc acele efectele ce conduc la invalidarea
întregului contract. De asemenea, rezultă că, dacă „clauzele contrare legii (...)” nu sunt
esenţiale pentru încheierea contractului, nu înseamnă că nu ar trebui luate în considerare,
deoarece ele atrag o nulitatea parţială a contractului. În cazul în care contractul este
menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale
aplicabile [art. 1255 alin. (2) Cod civil]. Prin urmare, nulitatea parţială desfiinţează
doar acele efecte ale contractului care sunt contrarii legii, iar cele care nu contravin legii
se menţin, producându-şi, prin urmare, efectele. Mai mult chiar, în cazul constatării
nulităţii parţiale legea permite înlocuirea de drept a clauzelor nule cu dispoziţiile
aplicabile. De asemenea, în cazul unui contract pentru care s-a constatat nulitatea parţială,
clauzele care contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege
nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile [alin. (2) coroborat cu
alin. (3) din art. 1255 Cod civil].
4.2.3. Nulitatea expresă şi virtuală
După modul de consacrare în legislaţie nulitatea este expresă şi virtuală.

Nulitatea expresă (explicită sau textuală) este prevăzută ca atare într-o dispoziţie
legală3, spre exemplu, „este anulabil contractul încheiat de o persoană care la momentul
1 Pentru lipsa discernământului (art. 1206), pentru eroare esenţială (art. 1207), pentru dol (art. 1214),
pentru violenţă exercitată de o parte şi violenţă exercitată de un terţ (art. 1216, respectiv, 1220), pentru
leziune (art. 1222), toate din Codul civil.
2 A se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 68
3 A se vedea, G. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. ed. a V a
revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1998, p. 198.
încheierii acestuia [art. 1205 alin. (1) Cod civil], sau „sub sancţiunea nulităţii absolute,
(cu referire la obiectul obligaţiei, n.a.) el trebuie să fie determinat sau determinabil [art. 1223
Nulităţile exprese formează majoritatea, în sensul precizării lor atât în Codul civil,
cât şi în alte acte normative.
Nulitatea virtuală (implicită sau tacită) nu este expres prevăzută de lege, dar rezultă
neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de valabilitate a
actului juridic1. Deşi nulităţile virtuale sunt în minoritate, o definiţie a acestora este
prevăzută ca atare de Codul civil. Astfel, potrivit art. 1253 „în afara cazurilor în care
legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea
nulităţii absolute sau, după caz, relative, trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei
legale încălcate să fie atins”.
4.2.4. Nulitatea de fond şi de formă
După felul condiţiei de validitate nerespectate nulitatea poate fi de fond şi de formă.

Nulitatea de fond intervine în cazul nerespectării unei condiţii de fond a
contractului, respectiv, capacitate, consimţământ, obiect, cauză.
Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
Spre exemplu, nerespectarea formei scrisă a înscrisului sub semnătură privată sau a
formei autentice cerută ad validitatem.
4.3. Efectele nulităţii
Efectele nulităţii reprezintă consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii2,
respectiv desfiinţarea totală sau parţială a contractului - după cum se constată că este
vorba de nulitate totală sau parţială - şi restabilirea legalităţii, a ordinii de drept încălcate.
Efectul nulităţii se exprimă în adagiul juridic quod nullum est, nullum producit efectum,
adică ceea ce este nul nu produce niciun efect.
Efectele nulităţii sunt guvernate de următoarele principii:
- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii; Potrivit acestui principiu nulitatea
produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc). Prin urmare,
efectele contractului produse sunt desfiinţate din momentul încheierii sale, considerându-
se că acesta n-a fost încheiat niciodată. Contractul lovit de nulitate este considerat a
nu fi fost niciodată încheiat” (art. 1254).
- principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum); Repunerea în
situaţia anterioară este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, şi
constă în aceea că tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic anulat trebuie restituit,
astfel încât părţile să se găsească în situaţia în care actul nu s-a încheiat niciodată.
- principiul desfiinţării contractului subsecvent ca urmare a desfiinţării contractului
primar, iniţial (resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis). Desfiinţarea contractului
subsecvent ca urmare a desfiinţării contractului primar este consecinţa:
1 A se vedea, C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori, F. Deak, C. Bîrsan, G.
Beleiu), op. cit., p. 77.

2 A se vedea, G. Beleiu, op. cit., p. 202, şi C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache
(coordonatori, F. Deak, C. Bîrsan, G. Beleiu), op. cit., p. 84.

- primelor două principii menţionate, respectiv, retroactivitatea efectelor nulităţii şi
repunerea în situaţia anterioară;
- unui principiu de drept potrivit căruia, „nimeni nu poate transmite un drept pe care
nu-l are sau nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi”1
CAPITOLUL VI. Prescripţia extinctivă
6.1. Noţiunea de prescripţie extinctivă

Codul civil nu oferă o definiţie a prescripţiei extinctive, însă defineşte obiectul
acesteia. Astfel, potrivit art. 2500 alin. (1), „Dreptul material la acţiune, denumit în
continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege”. În continuare Codul civil [în alin. (2)] defineşte dreptul la
acţiune, ca fiind „dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să
execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte
orice altă sancţiune civilă, după caz”. Din aceste dispoziţii, rezultă că, prescripţia
extinctivă este o sancţiune de drept civil, care stinge dreptul (material) la acţiune
care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
6.2. Efectul prescripţiei extinctive
Efectul prescripţiei extinctive este stingerea dreptului (material) la acţiune.
Apelând la definiţia dreptului material la acţiune [din art. 2500 alin. (2) Cod civil],
efectul prescripţiei este, stingerea dreptului, de a contrânge o persoană cu ajutorul
forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică
sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.
Stingerea dreptului la acţiune prin prescripţie are următoarele consecinţe juridice:
 nu se sting prin prescripţie dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, acestea
se transformă2, din perfecte în imperefcte, adică:
- dreptul subiectiv poate fi apărat numai pe calea excepţiei, dacă debitorul şi-a
îndeplinit obligaţia de bună voie (în mod voluntar);
- obligaţia civilă corelativă (dreptului subiectiv civil) nu mai poate fi asigurată a se
îndeplini pe calea acţiunii în justiţie, respectiv, creditorul nu-l mai poate obliga pe debitor
să-şi execute prestaţia, dar este permisă îndeplinirea de bună voie a acesteia. Ceea ce
1A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), A.S.E., op. cit., p. 113.

2 Sub aspectul naturii sale juridice, prescripţia dreptului la acţiune este un mod de transformare a
conţinutului raportului juridic; a se vedea, G. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive, în „Studii şi
cercetări juridice” nr. 4/1985, pp. 335-341.
înseamnă că executarea voluntară a obligaţiei după stingerea prescripţiei, a dreptului la
acţiune, este o executare permisă, deci valabilă1.
 în sens procesual, dreptul la acţiune este imprescriptibil extinctiv, adică titularul
dreptului la acţiune (creditorul) poate sesiza organul jurisdicţional, pentru a verifica, dacă,
s-a împlinit termenul de prescripţie, dacă nu există cauze de întrerupere sau de suspendare
a acesteia, care modifică cursul prescripţiei2.
6.3. Domeniul prescripţiei extinctive

Domeniul prescripţiei extinctive este format din drepturile subiective civile
prescriptibile extinctiv. Înseamnă că, din această perspectivă avem două categorii de
drepturi subiective civile: prescriptibile şi imprescriptibile extinctiv.
Articolul 2501 Cod civil ne orientează în delimitarea sferei drepturilor subiective
civile care formează domeniului prescripţiei extinctive. Astfel, „Drepturile la acţiune
având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care
prin lege se dispune altfel [alin. (1)].
De asemenea, în cazuri anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripţiei extinctive
şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor” [alin. (2)]. Din interpretarea
sistematică a acestor dispoziţii rezultă următoarele:
1. criteriul principal prin care se delimitează domeniul prescripţiei extinctive, este
natura patrimonială a drepturilor subiective civile;
2. în principiu, drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv, cu anumite
excepţii prevăzute de lege; sunt deci, prin excepţie, şi drepturi patrimoniale
imprescriptibile extinctiv;
3. sunt prescriptibile extinctiv, şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor,
deci şi drepturi nepatrimoniale, dar, prin excepţie, în cazurile anume prevăzute de
lege.
 Prescripţia extinctivă şi drepturile patrimoniale - reale şi de creanţă
Regula este că drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv, acestea formează
domeniul principal al prescripţiei extinctive.
a) Prescripţia extinctivă şi drepturile reale
Pentru a concretiza domeniul prescripţiei extinctive ce acoperă drepturile patri-
moniale reale, scădem acţiunile corespunzătoare drepturilor imprescriptibile extinctiv, pe
care le delimităm cu ajutorul criteriilor utilizate de art. 2502 alin. (1) Cod civil, şi anume,
„Dreptul la acţiune este imprescriptibil:
- în cazurile prevăzute de lege, deci, atunci când legea prevede expres acest lucru -
şi, ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, ca având ca-
racter imprescriptibil”.
Sunt imprescriptibile extinctiv, potrivit naturii şi obiectului dreptului subiectiv
ocrotit3, respectiv, dreptului real principal:
1 În literatura juridică s-a afirmat că, prin stingerea dreptului la acţiune al creditorului, obligaţia
corelativă, a debitorului, devine „naturală” asigurată pe cale de excepţie, cu posibilitatea de a fi executată
voluntar. A se vedea, G. Beleiu, op. cit., p. 228.
2 A se vedea, M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 96;
3 Idem, p. 98
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
publică [art. 865 alin. (3) cu referire la art. 563 alin. (2) Cod civil], ţinând seama de faptul
că bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile [art. 861 alin. (1) Cod civil];
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe proprietatea privată.
Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, cu excepţia cazurilor în care prin
lege se dispune altfel [art. 563 alin. (2) Cod civil];
- acţiunea de partaj; încetarea coproprietăţii prin partaj poate fi cerută oricând, în
afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic sau hotărâre
judecătorească (art. 669 Cod civil);
- acţiunea negatorie, potrivit căreia proprietarul bunului cheamă în judecată pe
oricare persoană care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de
proprietate, asupra bunului său. Dreptul la acţiunea negatorie este imprescriptibil [art. 564
alin. (1) şi (2) Cod civil];
- acţiunea confesorie de superficie [art. 696 alin. (1) şi (2) Cod civil], de uzufruct
(art. 705), de servitute (art. 757). Acţiunea confesorie de superficie/uzufruct/servitute,
poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi
a proprietarului terenului. Dreptul la acţiune este imprescriptibil [art. 696 alin. (1) şi (2)
Cod civil];
Prin excepţie, sunt prescriptibile extinctiv drepturile reale principale corespun-
zătoare următoarelor acţiuni:
- în revendicare imobiliară, în termen de un an, în caz de avulsiune (art. 572 Cod
civil). Astfel, „proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune
de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de
proprietate asupra părţii desprinse, dacă o revendică în termen de un an de la data
faptului”.
- corespunzătoare drepturilor reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile
extinctiv [spre exemplu, acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept
de uzufruct se prescrie în termen de 10 ani, potrivit art. 746 alin. (1) lit. e), coroborat cu
art. 2518 alin. (1) pct. 1 Cod civil]1, ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie [spre
exemplu, acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de uz sau de
abitaţie se prescrie în termen de 10 ani [potrivit art. 2518 alin. (1) pct. 1 Cod civil].
 În afara acţiunilor imprescriptibile extinctiv după natura sau obiectul dreptului
subiectiv ocrotit, articolul 2502 alin. (2) Cod civil, prevede că sunt imprescriptibile
drepturile privitoare la:
- acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin
lege se dispune altfel;
- acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
1 În aceleaşi condiţii, potrivit art 2518 Cod civil, se prescriu în termen de 10 ani dreptul la acţiune cu
privire la: repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie,
sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă sau agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei
persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa [alin. (2)]; repararea prejudiciului
adus mediului înconjurător [alin. (3)].
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul
său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia
acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege.
b) Prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile accesorii
Potrivit art. 2503 alin. (1) Cod civil, „odată cu stingerea dreptului la acţiune privind
un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de
cazul în care prin lege se prevede altfel”. Această regulă este consecinţa principiului
accesoriul urmează soarta principalului (accesorium sequitur principalem), de unde
rezultă următoarele:
- imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal atrage după sine imprescriptibi-
litatea dreptului subiectiv accesoriu;
- prescripţia dreptului la acţiune privind un drept accesoriu nu atrage şi prescripţia
dreptului la acţiune privind un drept principal1.
c) Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă
Potrivit doctrinei, principalul domeniu al prescripţiei extinctive, în categoria
drepturilor patrimoniale, pornind de la art. 5101 alin. (1) Cod civil, care face referire „la
dreptul la acţiune având un obiect patrimonial” îl formează drepturile de crenţă,
indiferent de izvorul lor2.
Exemplificăm în acest sens următoarele:
- în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu
privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă
debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate [art. 2503 alin. (2)
Cod civil]. Spre exemplu, prescrierea succesivă a prestaţiilor astfel datorate, cum ar fi:
chirii, arenzi, dobânzi, rente, indiferent de izvorul lor, contractual sau extracontractual3.
Cu toate acestea, atunci când prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor,
rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar, dispoziţiile cu privire la prescrierea
succesivă a prestaţiilor astfel datorate, nu sunt aplicabile [art. 2503 alin. (3) Cod civil].
Spre exemplu, în cadrul contractului de antrepriză în care sunt stabilite anumite termene
de execuţie a lucrărilor, sau a contractului de vânzare cu plata preţului în rate, în care
părţile pot stipula diferite modalităţi de plată, interesând în final să aibă loc achitarea
integrală a preţului4.
- prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată. Prescripţia dreptului la
acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune privind
creanţa ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile
legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor
bunuri [art. 2504 alin. (1) Cod civil]. În acest caz, suntem în prezenţa unei excepţii de la
principiul accesoriul urmează soarta principalului (accesorium sequitur principalem).
Aceste dispoziţii, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa
garantată, nu se aplică „prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor
accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după
1A se vedea, M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 586; M. Uliescu, A.G.
Nicolae, op. cit., p. 101;
2 A se vedea, G. Beleiu, op cit., p. 238; B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), A.S.E., op. cit., p. 118.
4 Idem.
împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat [art. 2504 alin. (2)
Cod civil].
- compensaţia şi dreptul de retenţie. Prescripţia nu împiedică stingerea prin
compensaţie a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie, dacă dreptul la
acţiune nu este prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul
de retenţie, după caz. (art 2505 Cod civil).
d) Prescripţia extinctivă şi drepturile nepatrimoniale.
Principiul imprescriptibilităţii drepturilor personal-nepatrimoniale. Imprescrip-
tibilitatea drepturilor personal nepatrimoniale presupune că protecţia acestor drepturi se
poate obţine oricând, în timp, fără a exista un termen înăuntru căruia acţiunea în justiţie
cu privire la protecţia lor să se stingă. Acest principiu, al imprescriptibilităţii drepturilor
personal-nepatrimoniale, rezultă din interpretarea per a contrario a art. 2501 alin. (1) Cod
civil, potrivit căruia „Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse
prescripţiei extinctive (...)” Cu toate acestea, din interpretarea alin. (2) al art. 2501, care
precizează „în anumite cazuri prevăzute de lege sunt supuse prescripţiei şi alte drepturi la
acţiune, indiferent de obiectul lor” rezultă că legea prevede expres şi prescripţia altor
drepturi decât patrimoniale, respectiv, nepatrimoniale. Dintre drepturile personal-
nepatrimoniale prescriptibile extinctiv, menţionăm următoarele1:
- dreptul cu privire la acţiunea în tăgada paternităţii, care poate fi pornită de către
mamă sau de către soţul mamei, în termen de 3 ani de la data naşterii copilului [art. 430 şi
431, ambele, alin. (1) Cod civil]. Acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de copil, (...)
este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului [art. 433 alin. (1) şi (2) Cod civil];
- acţiunea în anularea adopţiei; aceasta poate fi formulată în termen de 6 luni de la
descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenţei, dar nu mai târziu de doi
ani de la încheierea adopţiei [art. 479 alin. (2) Cod civil];
- acţiunea în anularea căsătoriei, care poate fi cerută în termen de 6 luni [art. 301
6.4. Invocarea prescripţiei extinctive
Prescripţia poate fi opusă (invocată n.a.) numai de cel în folosul căruia curge,
personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost
de bună-credinţă [art. 2512 alin. (1) Cod civil]. Prin urmare, prescripţia nu operează de
drept, ci trebuie invocată de cel în beneficiul căruia a curs şi s-a împlinit prescripţia2. De
asemenea, potrivit art. 2512 alin. (2) Cod civil, organul jurisdicţional nu poate aplica
prescripţia din oficiu, indiferent de calitatea celui în interesul căruia curge prescripţia, şi
anume:
- persoană fizică sau juridică; ceea ce înseamnă că, normele care reglementează
regimul prescripţiei extinctive sunt de ordine privată, dispozitive, deoarece persoana în
folosul căreia curge prescripţia poate să execute voluntar obligaţia după împlinirea
termenului de prescripţie3. În acest sens art. 2506 prevede că, „După împlinirea
prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea obligaţiei [alin. (1)]. Cel care
a executat de bună voie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris, nu are dreptul să
1 Ibidem, p. 101.
2 Ibidem, p. 104.
3 Ibidem, p. 105.
ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei s-a
împlinit [alin. (2)];
- stat (reprezentant al statului) sau unitate administrativ-teritorială [alin. (3)]. Sub
sancţiunea nulităţii absolute1, sunt interzise clauzele care direct sau indirect declară o
acţiune imprescriptibilă, deşi potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau în sens contrar, o
acţiune declarată de lege prescriptibilă ar fi considerată imprescriptibilă [art. 2515 alin. (2)
Cod civil]. Ceea ce pot face însă părţile, cu capacitate deplină de exerciţiu, este ca prin
acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie, sau să modifice cursul
prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea clauzelor legale de
suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz. Termenele de prescripţie pot fi reduse
sau micşorate, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie
mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10
ani sau mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani. De asemenea, pot invoca
prescripţia şi alte persoane, decât cel în folosul căruia curge prescripţia, respectiv, orice
altă persoană interesată, potrivit art. 2514 Codul civil, şi anume:
- codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile,
- fideiusorii, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea,
- creditorii celui interesat să invoce prescripţia.
Referitor la momentul până la care se poate invoca prescripţia, aceasta poate fi
opusă pentru prima dată chiar şi în apel [art. 2513 alin. (1) Cod civil], iar în materie de
arbitraj, prescripţia poate fi invocată pe tot parcursul soluţionării litigiului [art. 2513
6.5. Renunţarea la prescripţia extinctivă
Persoana în folosul căreia curge prescripţia are dreptul să renunţe la prescripţia
neîmplinită, dar al cărei termen a început să curgă, precum şi la beneficiul prescripţiei
împlinite. Nu se poate renunţa însă la prescripţia care nu a început să curgă. Renunţarea
este un act juridic care, pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond
şi de formă prevăzute de lege pentru validitatea oricărui act juridic. Codul civil, ţinând
seama de faptul că actul de renunţare implică lipsirea de un beneficiu (în cazul de faţă al
termenului care curge în folosul unei persoane) impune ca persoana care renunţă să aibă
capacitatea necesară pentru încheierea actelor de dispoziţie, în sensul că „cel lipsit de
capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga, nu poate renunţa la prescripţie
(art. 2509 Cod civil). Renunţarea la prescripţie poate fi expresă sau tacită. Renunţarea
tacită pentru a fi valabilă trebuie să fie neîndoielnică şi să rezulte numai din manifestări
neechivoce.
În privinţa efectelor renunţării, potrivit art. 2510, distingem următoarele situaţii:
- în cazul prescripţiei împlinite, după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de
acelaşi fel; în acest caz se stinge dreptul material la acţiune, subzistă dreptul subiectiv şi
obligaţia corelativă, şi începe să curgă un nou termen de prescripţie;
- în cazul prescripţiei neîmplinite, se renunţă la beneficiul termenului scurs până la
acea dată, şi se aplică dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea
dreptului. Astfel, potrivit art. 2537 alin. (1) pct 1 Cod civil, „prescripţia se întrerupe (...)
prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel
în folosul căruia curge prescripţia”.
1 Potrivit art. 2515 alin. (6) Cod civil.

Dat fiind un act personal, renunţarea îşi produce efecte numai în privinţa celui care a
făcut-o şi a succesorilor acestuia (art. 2511 Cod civil). Ea nu poate fi invocată împotriva
codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor.
6.6. Cursul prescripţiei extinctive
6.6.1. Regula generală în privinţa începutului cursului prescripţiei
Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut

sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui (art. 2523 Cod civil). Naşterea
dreptului la acţiune nu se identifică cu naşterea dreptului subiectiv1. Codul civil pune în
lumină, ca dată de început pentru cursul prescripţiei, momentul în care a fost încălcat,
nesocotit dreptul subiectiv, astfel încât, în mod evident, titularul dreptului este direct
interesat să cunoască această dată, pentru a cere protecţia lui pe calea justiţiei2.
6.6.2. Reguli speciale cu privire la începutului cursului prescripţiei
a) Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face

În cazul obligaţiilor contractuale de a da3 sau de a face4 prescripţia începe să curgă
de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute [2524
Dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv5 sau de o condiţie suspensivă6,
prescripţia începe să curgă de la data la care termenul s-a împlinit şi condiţia s-a
îndeplinit [art. 2524 alin. (2) şi (3) Cod civil].
b) Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor
Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act
anulabil (lovit de nulitate relativă) ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de
ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
desfiinţat actul, cu excepţia cazului când dreptul la acţiune a fost exercitat chiar în
procesul în care s-a dispus desfiinţarea actului (art. 2525 Cod civil). Reglementarea nu se
aplică şi pentru prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul
unui act lovit de nulitate absolută, ci este aplicabilă regula generală potrivit căreia
prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul (cel în folosul căruia curge
prescripţia) a cunoscut paguba (momentul în care a luat cunoştinţă de nesocotirea
dreptului subiectiv) şi pe cel care răspunde de ea7.
c) Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive

2 Pentru dezvoltări, idem.
3 Obligaţia de a da este îndatorirea debitorului de a constitui sau transmite un drept real (spre exemplu,
de proprietate).
4 Obligaţia de a face este îndatorirea debitorului de a presta un serviciu, de a executa o lucrare, de a
preda bunul în materialitatea lui.

6 Idem.
7 „Deoarece, fiind nul actul juridic, care era temeiul prestaţiei executate, înseamnă că ne găsim în faţa
unei îmbogăţiri fără justă cauză sau a unei plăţi nedatorate, ce trebuie restituită” a se vedea în acest sens, M.
Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 115.
În acest caz, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare
prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei
prestaţii neexecutate (art. 1526 Cod civil). Este vorba despre prescrierea chiriilor,
arenzilor, rentelor, dobânzilor, redevenţelor, indiferent de izvorul lor, contractual sau
extracontractual.
d) Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită
Codul civil, în art. 2528 alin. (1) Cod civil, reglementează două momente de la care
începe să curgă prescripţia în cazul dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzată
printr-o faptă ilicită, şi anume:
- de la data când păgubitul a cunoscut paguba (deci data încălcării dreptului
subiectiv1), sau
- de la data când trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin această reglementare s-a realizat, ceea ce în doctrină s-a afirmat, „armonizarea
necesităţii ocrotirii efective a victimei (a păgubitului) faptei ilicite cu necesitatea
asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive”2.
Dispoziţiile art. 2528 alin. (1), sunt aplicabile şi acţiunii în restituire întemeiată pe
îmbogăţirea fără justă cauză, pe plata nedatorată sau pe gestiunea de afaceri.
e) Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic
Potrivit art. 2529 alin. (1) Cod civil, „Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea
unui act juridic începe să curgă: a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat; b)
în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit; c) în caz de eroare ori în celelalte
cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de
lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai
târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.
Codul civil reglementează şi posibilitatea invocării nulităţii relative de către un terţ,
în acest caz, prescripţia, începe să curgă, dacă prin lege nu se prevede altfel, de la data
când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate [alin. (3) Cod civil].
6.7. Suspendarea prescripţiei extinctive
Suspendarea prescripţiei extinctive reprezintă acea modificare a cursului acesteia
care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât
durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a
acţiona pe titularul dreptului la acţiune3.
În acest sens, art. 2532 Cod civil, prevede că „Prescripţia nu începe să curgă, iar,
dacă a început să curgă, ea se suspendă:
1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu restrânsă;
3. între orice persoană care, în temeiul legii, a unei hotărâri judecătoreşti sau al unui
act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate,
cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
1 Nu data naşterii dreptului subiectiv care este data producerii pagubei.

2 A se vedea în acest sens, M. Nicolae, op. cit., (Prescripţia...) p. 596; M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit.,
p. 115.
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care
există o dispoziţie legală contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau
exigibilitatea acesteia;
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni
înainte de expirarea termenului de prescripţie;
7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea
de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască
rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la înregistrarea cererii, dacă
legea nu a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele
armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război1.
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este
împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat
această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de
suspendare a prescripţiei, decât dacă survine în ultimile 6 luni înainte de expirarea
termenului de prescripţie;
10. în alte cazuri prevăzute de lege;
Efectul general al suspendării prescripţiei este oprirea cursului acesteia pe durata
suspedării. Astfel, „de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia
cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare”
Efectul special al suspendării este prevăzut de art. 2534 alin. (2), care prevede,
„Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni socotit de la
data când suspedarea a încetat cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu
se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.
Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să
facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
6.8. Întreruperea prescripţiei
Întreruperea prescripţiei extinctive poate fi definită ca modificare a cursului acesteia
şi constă în înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei cauze între-
ruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive2. Cauzele de întrerupere a
prescripţiei îşi produc efecte doar dacă au intervenit după ce a început să curgă
prescripţia.
Dacă aceste cauze se produc înainte de a începe prescripţia aceasta va fi amânată.
Dacă intervin după împlinirea termenului de prescripţie, problema întreruperii nu se mai
pune, dreptul la acţiune fiind deja stins.
Prescripţia se întrerupe pentru următoarele cauze:
1 Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu
impuse de necesităţile războiului.

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoşterea, în orice alt mod, a
dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin înscrierea
creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de
intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de
excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei
de judecată, până la citirea actului de sesizare, în cazul în care despăgubirile se acordă,
potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar
dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;
5. în alte cazuri prevăzute de lege;
În principiu, efectul întreruperii prescripţiei constă în ştergerea prescripţiei
începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere. Prin urmare întreruperea prescripţiei
determină:
a) ştergerea prescripţiei scursă anterior datei cauzei de suspendare;
b) începerea unei noi prescripţii.
Efectele întreruperii prescripţiei sunt, de asemenea, în funcţie de cauzele care au
determinat această modificare a cursului prescripţiei, astfel:
- recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curge, determină începutul
cursului unei noi prescripţii de acelaşi fel;
- cererea de chemare în judecată sau cererea arbitrară determină ca noua prescripţie
să nu înceapă să curgă atâta timp cât hotărârea de admitere nu a rămas definitivă;
- intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, determină ca
prescripţia să reînceapă să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de
valorificare a creanţei rămasă neacoperită1;
De efectele întreruperii prescripţiei beneficiază cel de la care emană actul
întreruptiv; aceste efecte nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un
astfel de act, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 2542 Cod civil).
De asemenea, dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de cel în
folosul căruia curge prescripţia, de efectele întreruperii profită cel împotriva căruia a curs
şi aceste efecte nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.
6.9. Termenele de presripţie extinctivă
Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăun-
trul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea
pierderii acestui drept2.
Termenul de prescripţie extinctivă are caracter legal, pornind de la art. 2515 Cod
civil alin. (1), care prevede, „Prescripţia extinctivă este reglementată de lege”. Cu toate
acestea, după cum am arătat, părţile pot modifica durata termenelor ori cursul prescripţiei
[în condiţiile art. 2515 alin. (3) şi (4) Cod civil].
Termenele de prescripţie se pot clasifica după cum urmează3:
1 Pentru alt caz, a se vedea şi art. 2537 pct. 3 Cod civil.

3 Idem.
- în funcţie de sfera de aplicare, distingem între termene generale şi speciale1;
- în funcţie izvorul normativ (actul normativ) al termenelor, distingem termene
instituite de Codul civil şi termene instituite de alte acte normative (spre exemplu:
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului, O.U.G. nr. 44/2008 privind privind desfăşurarea activităţilor economice de
către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale,
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei etc);
- în funcţie de mărimea sau întinderea termenelor, termenele speciale se
împart în:
a) termene mai mari decât termenul general2,
b) termene egale cu termenul general3;
c) termene mai mici decât termenul general4.
 Termenul general de prescripţie este de 3 ani dacă legea nu prevede un alt
termen (art. 2517 Cod civil). Termenul general de prescripţie se aplică tuturor raporturilor
juridice obligaţionale5, dacă legile (speciale) nu prevăd pentru acestea alte termene.
 Termenele speciale de prescripţie sunt de 10 ani (art. 2518 Cod civil)6, 2 ani
(art. 2519 Cod civil)7, un an (art. 2520 Cod civil)8.
1 Normele ce stabilesc un termen general reprezintă legea (norma) generală, iar normele care
reglementează termenele speciale sunt legi (norme) speciale. Raportul dintre aceste legi (norme) se exprimă
prin adagiul: generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant, adică norma specială
derogă de la norma generală. Ibidem.
2 Este mai mare decât termenul general, termenul special de prescripţie, de 10 ani, prevăzut pentru
cazurile de la art. 2518 Cod civil. A se vedea imediat, infra, în subsolul paginii.
3 Este egal cu cel general, termenul special de prescripţie de 3 ani, prevăzut pentru cazul de la art. 2521
pct. 3, Cod civil. A se vedea imediat, infra, în subsolul paginii.

4 Este mai mic decât termenul general termenul special de prescripţie, de doi ani, prevăzut pentru cazul
de la art. 2519 Cod civil, şi de un an pentru cazurile de la art. 2520 Cod civil. A se vedea imediat, infra, în
subsolul paginii.
5 Raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi de creanţă şi obligaţii corelative; a se vedea, M.
Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 128.

6 Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune cu privire la: 1. drepturile reale care nu sunt declarate
de lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie; 2. repararea prejudiciului moral cauzat
unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale
comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa; 3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
7 Dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani.
8 Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul: 1. ospătarilor sau hotelierilor, pentru
serviciile pe care le prestează; 2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora,
cu ziua sau cu luna; 3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau
medicamente; 4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate; 5.
meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; 6. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata
onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau
din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În afacerile neterminate nu se vor putea cere onorarii
şi cheltuieli mai vechi de 3 ani; 7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti în ceea ce priveşte plata
sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste
sume au devenit exigibile; 8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liberi profesionişti,
pentru plata sumelor ce li se cuvin; Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea. Alte
cazuri în care termenul de prescripţie este de un an, potrivit art. 2521 Cod civil: 1. dreptul la acţiune cu privire
la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc; 2. dreptul la
acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva
6.10. Repunerea în termen
Repunerea în termen este un beneficiu acordat de lege titularului dreptului la
acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul
termenului de prescripţie, motiv pentru care organul jurisdicţional are dreptul să
soluţioneze în fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea
termenului de prescripţie1. În acest sens, dispoziţiile art. 2522 alin. (1) Cod civil prevăd,
dacă, cel care, din motive temeinice, nu şi-a executat în termen dreptul la acţiune supus
prescripţiei, are dreptul să ceară organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi
judecarea cauzei. Cererea de repunere în termen va putea fi făcută înainte de împlinirea
unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască
încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.
Potrivit jurisprudenţei în materie au fost considerate cauze de repunere în termen2:
- existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au
împiedicat să afle despre deschiderea unei moşteniri la care era chemat;
- spitalizarea îndelungată sau repetată;
- părăsirea minorului;
Dintre cauzele care nu justifică repunerea în termen au fost menţionate de
jurisprudenţă3:
- eroarea de drept invocată de titularul dreptului la acţiune;
- absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau
juristului acesteia;
- depăşirea, culpabilă, a termenului de acceptare a moştenirii4.
Efectul repunerii în termen constă în aprecierea că prescripţia este neîmplinită,
chiar dacă termenul de prescripţie a expirat.
Repunerea în termen reglementată de Codul civil în art. 2522 presupune darea unei
hotărâri, motivată, de către organul de jurisdicţie competent, pe când repunerea în termen
reglementată de Legea nr. 18/1991(a fondului funciar) modificată, în art. 13 alin. (2)5
operează de drept (ope legis)6.
6.11. Împlinirea sau calculul prescripţiei extinctive
Calculul prescripţiei extinctive determină momentul la care termenul de pres-

cripţie s-a împlinit (sau a expirat).
Calculul prescripţiei trebuie să ţină seama de cunoaşterea:
transportatorului; 3. dacă contractul de transport spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu
acelaşi mijoc de transport sau cu mijloace de transport diferite, termenul de prescripţie este de 3 ani.
2 Idem; a se vedea şi P. Cosmovici, Tratat de Drept civil, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pp. 347, 348.
3 Ibidem.
4 A se vedea, dec. nr. 590/1986 a S. civ. a fostului T.S. - în C.D., pe 1986, pp. 82-85; dec. nr. 732/1986
a aceleiaşi S. civ., în C.D., pe 1986, p. 86,87; dec. nr. 213/1987 a S. civ. a fostului T.S., în C.D., pe
1987, pp. 113-116.
5 Articolul 13 alin. (2) prevede că: „Moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât
terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la
cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea
prin cererea pe care o fac comisiei”; a se vedea şi G. Beleiu, op. cit., p. 275.
6 Idem, p. 281.
a) termenului de prescripţie care se aplică, potrivit Codului civil, sau unei legi
speciale;
b) începutul termenului de prescripţie în cauză;
c) dacă înăuntrul acestui termen, a intervenit sau nu, o cauză de suspendare sau
întrerupere;
d) dacă a expirat, şi se pune problema unei repuneri în termen;
e) regulile de calcul al termenului de prescripţie .
Termenul de prescripţie se stabileşte:
a) pe săptămâni, luni sau ani;
b) pe zile;
c) pe ore.
 Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani. Potrivit art. 2552 alin. (1) Cod
civil, dacă termenul este stabilit pe săptămâni luni sau ani, el se împlineşte în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să
curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acelei luni. Mijlocul lunii este considerat a
cincisprezecea zi. Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni
şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului.
 Termenul stabilit pe zile (art. 2553 Cod civil). Dacă termenul se stabileşte pe
zile, nu se iau în calcul prima şi ultima zi a termenului. Termenul se va împlini la ora 24,
00 a ultimei zile. Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un
loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul de lucru. Dacă
ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul este prorogat (prelungit)
considerându-se a se împlini la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.
 Termenul stabilit pe ore (art. 2555 Cod civil). Dacă termenul se stabileşte pe
ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului. Codul civil instituie o prezumţie a
efectuării în termen a actelor, inclusiv a actelor ce trebuie îndeplinite într-un loc de muncă.
Astfel, „actele de orice fel se consideră făcute în termen, dacă înscrierile care le constată au
fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora
când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu” (art. 2556 Cod civil).
6.12. Decăderea
6.12.1. Noţiune şi reglementare.
Prin decădere se înţelege stingerea dreptului subiectiv în cazul neexercitării

acestuia înăuntrul termenului stabilit prin lege sau prin voinţa părţilor [art. 2545
alin. (1) Cod civil]. Termenele de decădere1 privesc exercitarea unui drept sau săvârşirea
unor acte unilaterale. Termenele de decădere îşi au izvorul în lege sau în voinţa părţilor.
Stingerea dreptului subiectiv ca efect al decăderii înseamnă pierderea acestuia, iar
în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor.
Codul civil instituie o limitare a stabilirii termenelor de decădere, în sensul că
„este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabileşte un termen de decădere
1Termenele de decădere sunt denumite în doctrină, termene prefixe sau termene de forcluziune. A se
vedea, M. Nicolae, op. cit., (Prescripţia extinctivă...), pp. 73-79.
ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de către
partea interesată [art. 2546 alin. (1)].
Termenul este de decădere dacă rezultă, neîndoielnic din lege acest lucru, în sens
contrar sunt aplicabile regulile de la prescripţie.
6.12.2. Regimul juridic al decăderii
Spre deosebire de termenele de prescripţie termenele de decădere nu sunt supuse

suspendării şi întreruperii, dacă legea nu dispune altfel [art. 2548 alin. (1) Cod civil]. Cu
toate acestea, termenele de decădere sunt afectate dacă intervine un caz de forţă majoră
sau introducerea unei cereri de chemare în judecată.
Prin urmare:
- forţa majoră, împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a
început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile referitoare la efectele suspendării1
aplicându-se întocmai [art. 2548 alin. (2) Cod civil]. Termenul de decădere nu se
socoteşte împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat;
- de la data introducerii unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare se
întrerupe termenul de decădere, sau, după caz, îl întârzie. Dispoziţiile cu privire la
întreruperea prescripţiei se aplică şi în astfel de situaţii [art. 2548 alin. (3) Cod civil].
 Deoarece termenele de decădere pot fi instituite şi prin voinţa părţilor este şi firesc
să se poată renunţa la beneficiul acestora. Renunţarea poate interveni dacă termenul de
decădere a fost stabilit prin contract sau printr-o dispoziţie care ocroteşte un interes
privat, din partea celui în favoarea căruia a fost stipulat ori instituit [art. 2549 alin. (1)
Cod civil]. Pentru a produce efecte juridice renunţarea trebuie să intervină după
împlinirea termenului, iar dacă a intervenit anterior acestei împliniri se aplică regulile
referitoare la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului subiectiv.
 Termenele de ordine publică sunt instituite prin norme imperative, protejând
interese generale, la aceste termene „părţile nu pot renunţa, nici anticipat şi nici după
începerea cursului lor, de asemenea, nu le pot modifica, micşorându-le sau mărindu-le
după caz (art. 2549 Cod civil).
Potrivit art. 2550 alin. (2) Cod civil, decăderea poate fi invocată pentru prima dată şi
în faţa instanţei de apel, iar în materie de arbitraj, pe tot parcursul soluţionării litgiului (în
condiţiile art. 2513 Cod civil). Spre deosebire de termenele de prescripţie, „Organul de
jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent
dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuţie, cu excepţia cazului când acesta
priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber” [art. 2550 alin. (2) Cod civil].
1 Dispoziţiile art. 2534 alin. (1) Cod civil.

Cuprins 167
BIBLIOGRAFIE
1. A se vedea, Albu I., Libertatea contractuală, în Dreptul, nr. 3/1993, Bucureşti;

Baias F., Conferinţa privind noul Cod Civil, INM, 15-16 septembrie 2011,
(http://www.inm-lex.ro/NCC/video2.html).
2. Albu E., Dreptul administrativ al bunurilor, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2008;
3. Alexandresco D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în
comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, tomul al VII lea,
Tipografia Naţională, Iaşi, 1901;
4. Angelesco A.C., La technique legislative en matière de codification civile, Bochard,
Paris, 1930;
5. Anghelache C., Popescu Cruceru A., Asmarandei A., Consideraţii privind dobân-
direa dreptului de proprietate publică, Scientific Research Themes/Studies
Communications at the National Seminary „Octav Onicescu”, Romanian Statistical
Review Trim. 3/2011;.
6. Avram M., Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006;
7. Avram M., Natura juridică a promisiunii publice de recompensă, în Dreptul, nr. 6/2001;
8. Beleiu G., Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti,
1993;
9. Beleiu G., Drept civil român, ed. a VIII a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
10. Beleiu G., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
ed. a VII a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2001;
11. Beleiu G., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele de drept civil,
Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993;
12. Beleiu G., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil.
ed. a V a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Casa de editură şi presă
Şansa SRL, Bucureşti, 1998;
13. Beleiu G., Drept civil, ed. a VI a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Casa
de editură şi presă „Şansa” SRL Bucureşti, 1999;
14. Beleiu G., Natura juridică a prescripţiei extinctive, în „Studii şi cercetări juridice”
nr. 4/1985;
15. Bleoancă A., Contractul în formă electronică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010;
16. Boboş G., Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1994;
17. Bocşa M.I., Încheierea contractelor de comerţ internaţional prin mijloace
electronice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti;
18. Bodoaşcă T., Nour S., Arghir Ciona I., Drept civil. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti 2012;
19. Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B., Drept internaţional contemporan, ed. a II
a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti;
20. Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B., Drept internaţional contemporan, Ed. All
Beck, ed. a II a, Bucureşti, 2000;
21. Boroi G., Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.
22. Boroi G., Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, ed. a II a, Bucureşti, 1999;
23. Boroi G., Drept civil. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1998;
24. Boroi G., Drept civil. Teoria generală, Ed. All, Bucureşti, 1997;
25. Brun H., Trembleay G., Droit constitutionnel, Cowansville (Quebec), 1990;
26. Carbonnier J., Sociologie juridique, A. Colin, Paris, 1977;
27. Cârstea R., http://www.juridice.ro/162149/momentul-locul-şi-legea-aplicabilă încheierii-
contractului-electronic.html.
28. Cărpenaru S., Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
29. Cărpenaru S.D., Tratat de drept comercial român, ed. a III a revizuită conform
noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 119.
30. Cărpenaru S.D., Tratat de drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
31. Ceterchi I., Craiovan I., Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed. All, 1992;
32. Chatillon S., Droit des affaires internationale, Ed. Librairie Vuibert, 2 edition, Paris,
1999;
33. Ciobanu D., Introducere în studiu dreptului, Ed. Hyperion, XXL, 1991;
34. Cocean V.C., Rolul şi componentele voinţei juridice la formarea actelor juridice -
Teză de doctorat, Bucureşti, 2009, p. 18 (http://www.univbuc.ro).
35. Cod civil
36. Constituţia României
37. Corbeanu I., Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
38. Cosmovici P., Tratat de Drept civil, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989;
39. Craiovan I., Teoria generală a dreptului, Ed. Militară, 1997;
40. Cristea S.L., Dreptul afacerilor, ed. a III a revizuită şi adăugită, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2012;
41. Dimitriu R. (coordonator), A.S.E., Bucureşti, Drept civil, vol. I, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti;
42. Dimitriu R. (coordonator), Drept civil, vol. I, Ed. Lumina Lex, 2000;
43. Dogaru I., Dănişor D.C., Dănişor G., Teoria generală a dreptului, Ed. Ştiinţifică,
1999;
44. Dogaru I., Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, Ed. Oltenia, 1994,
p. 95.
45. Filipescu I., Drept internaţional privat, Ed. Academiei, Bucureşti, 1991;
46. Guţu G., Dicţionar latin-român, ed. a III a, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973;
47. http://facultate.regielive.ro/cursuri/drept-civil/clasificarea-normelor-juridice-6472.
html.
48. http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-1196-acceptarea-ofertei-incheierea-contractului-
contractul.
49. http://ro.wikipedia.org/wiki/Element_de_extraneitate, citat din I. Macovei, Drept
internaţional privat, ed. a II a, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2001.
Cuprins 169
50. http://www.dreptonline.ro/resurse/contracte.php
51. http://www.euroavocatura.ro/dictionar/3044/Oferta.
52. http://www.iurispedia.ro/i/CCiv:Art._557.
53. Ionaşcu T. ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967;
54. Iorgovan A., Drept administrativ. Tratat de drept elementar, vol III, Ed. Proarcadia,
Bucureşti, 1993;
55. Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, Vol. II, ed. a III a, Ed. All Beck, 2001;
56. Isaac G., Blanquet M., Droit communautaire general, 8ème Éd. Dalloz, Paris, 2001;
57. Leaua C., Dreptul afacerilor. Noţiuni generale de drept privat, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012;
58. Leaua, Dreptul afacerilor. Noţiuni generale de drept privat, Ed. Universul Juridic,
C. Bucureşti, 2012;
59. Legea nr. 329/2006 privind aprobarea O.U.G. nr. 123/2005;
60. Legii nr. 282 din 23 iunie 2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele
aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată
limitată a unor bunuri imobile;
61. Macovei I., Drept internaţional privat, ed. a II a, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2001.
62. Manolache O., Tratat de drept comunitar, ed. a V a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006;
63. Mazilu D., Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 1999;
64. Moca G., Drept internaţional public, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1989;
65. Motica R., Mihai G., Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Ed. All,
1997;
66. Munagori R.E., L’acte unilateral dans les rapports contractuels, th., L.G.D.J., 1996;
67. Nicolae M., Instituţii de drept civil, Curs selectiv pentru licenţă, 2009-2010, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009;
68. Nicolae M., Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004;
69. Oglindă B., Dreptul afacerilor. Teoria generală. Contractul, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012;
70. Oprişan C., Regimul general al proprietăţii în România, în Studii de Drept
românesc, nr. 1/1995;
71. Piperea G., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;
72. Piperea G., Drept comercial. Întreprinderea, în reglementarea Noului Cod civil, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti;
73. Pop L., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, vol. II, Ed. Fundaţiei
„Chemarea” Iaşi, 1994; Perju P., Contractul, Ed. C.H. Beck, 2010;
74. Pop L., Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001;
75. Pop L., Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, L.M. 2006;
76. Pop L., Tratat de drept civil. Obligaţiile. Contractul, vol. II, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009;
77. Pop L., Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Chemarea, Iaşi, 1994;
78. Popa N., Drept public, drept privat, în RDP nr. 1-2, 1997.
79. Popa N., Eremia M.C., D.M. Dragnea, Teoria generală a dreptului. Sinteze de
seminar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;
80. Popa N., M.C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a II a, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005;
81. Popa N., Teoria generală a dreptului, ed. a III a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
82. Popescu-Cruceru A.S., „Stabilitatea legislativă şi eficienţă statală”, Revista
Română de Statistică, nr. 3/martie-supliment, revistă monitorizată ISI Thomson
Philadelphia, Bucureşti, 2009;
83. Popescu-Cruceru A.S., Regimul juridic al dreptului de proprietate asupra
imobilelor preluate de stat, Ed. Artifex, Bucureşti, 2006;
84. Postelnicu L.A., Efectele simulaţiei în ceea ce-i priveşte pe creditorii chirografari în
actuala şi viitoarea reglementare a Codului civil, Revista Forumul Judecătorilor,
http://www.forumuljudecatorilor.ro/wp-content/uploads/Articol-11-Forumul-
judecatorilor-nr-1-2011.pdf.
85. Rossetti-Bălănescu I., Sachelarie O., Nedelcu N.G., Principiile dreptului civil
român, Ed. de stat Bucureşti;
86. Speranţia E., Introducere în filozofia dreptului, Cluj, 1940; ,
87. Stătescu C., Bârsan C., Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008;
88. Stătescu C., Bîrsan C., Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII a, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2002;
89. Stoica F.C., Dreptul afacerilor. Contracte. Ed. ASE, 2012, Bucureşti;
90. Stoica M., Introducere în studiul dreptului, Lito A.S.E., Bucureşti, 1975;
91. Şaguna D.G., Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
92. Şova D., Drept fiscal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;
93. Ştefănescu B., Dimitriu R. (coordonatori) Colectivul Catedrei de Drept, ASE,
Bucureşti, Drept civil, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
94. Ştefănescu B., Dimitriu R. (Coordonatori), Drept civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002;
95. Ştefănescu D., Drept civil, pentru facultăţile cu profil economic, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, 2000;
96. Titulescu N., Observaţiuni asupra reorganizarii facultăţilor de drept, Bucureşti,
1904;
97. Toader C., Popescu R., Nicolae M., Dumitrache B. (coordonatori Deak F., Bîrsan
C., Beleiu G.), Drept civil român, curs selectiv pentru licenţă, Ed. Press Mihalea
SRL, ed. a III a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1998.
98. Uliescu M., A.G. Nicolae, Instituţii de drept civil în Noul Cod Civil.Manual pentru uzul
formatorilor SNG,www,csm1909.ro/csm/linkuri/06_01_2011_38060_ro.pdf, p. 24.
99. Urs I., S. Angheni, Drept civil, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998;
100. Vechio G. del, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, traducere de I.C.
Drăgan, 1993;
101. Vartolomei B., Dreptul muncii pentru învăţământul economic, Ed. Economică,
Bucureşti, 2009;
102. Vida I., Acţiunea normei juridice în timp, în Dreptul nr. 12/2004.
Cuprins 171
Cuprins
PREFAŢĂ............................................................. ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.
TITLUL I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR ................................................... 6
CAPITOLUL I. CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE TEORIEI. DREPTULUI ................. 6

§ 1. ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI „DREPT” ....................................................................... 6
§ 2. ACCEPŢIUNILE ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI ............................................................... 6
§ 3. SISTEMUL DREPTULUI. DIVIZIUNILE ŞI RAMURILE DREPTULUI ...................... 7
3.1. Sistemul dreptului ....................................................................................................... 7
3.2. Diviziunile dreptului ................................................................................................... 9
3.3. Ramurile dreptului .................................................................................................... 10
3.4. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile în afaceri. Noţiunea
de afacere şi de dreptul afacerilor .................................................................................... 13
§ 4. Funcţiile şi principiile dreptului ........................................................................................ 14
CAPITOLUL II. NORMA JURIDICĂ.................................................................................... 16

§ 1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE.................................................. 16
§ 2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE ............................................................................... 17
§ 3. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE .................................................................... 18
CAPITOLUL III. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ..................................... 21

§ 1. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN TIMP ........................................... 21
§ 2. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN SPAŢIU ....................................... 23
§ 3. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ASUPRA PERSOANELOR ............. 25
CAPITOLUL IV. IZVOARELE DREPTULUI. IZVOARELE DREPTULUI

AFACERILOR ........................................................................................................................ 27
§ 1. SENSURILE EXPRESIEI „IZVOR DE DREPT” ........................................................... 27
§ 2. IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI ................................................................ 27
§ 3. SISTEMATIZAREA ACTELOR NORMATIVE ............................................................ 29
§ 4. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR ................................................................... 30
CAPITOLUL V. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE ........................................... 34

§ 1. NOŢIUNEA DE INTERPRETARE ................................................................................. 34
§ 2. CLASIFICAREA INTERPRETĂRILOR......................................................................... 34
§ 3. METODELE DE INTERPRETARE ................................................................................ 34
TITLUL II. RAPORTUL JURIDIC DE AFACERI ................................................................ 37
CAPITOLUL I. RAPORTUL JURIDIC CIVIL. RAPORTUL JURIDIC DE AFACERI ...... 37

§ 1. NOŢIUNE ŞI CARACTERE JURIDICE ......................................................................... 37
§ 2. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC ........................................................................ 38
CAPITOLUL II. PERSOANA FIZICĂ. PROFESIONISTUL PERSOANĂ FIZICĂ ............ 39

2.1. Persoana fizică subiect de drept civil. Noţiune. Capacitatea civilă a persoanei
fizice ................................................................................................................................. 39
2.2. Persoana fizică. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice. Clasificare.............................................................................................................. 41
2.3. Identificarea persoanei fizice..................................................................................... 42
2.4. Profesioniştii persoane fizice şi persoane juridice. Clasificare ................................. 43
2.4.1. Precizări prealabile ..................................................................................................... 43
2.4.2. Delimitările noţiuni de profesionist de „alte subiecte de drept civil” ........................ 44
2.5. Profesioniştii comercianţi persoane fizice ................................................................. 46
2.5.1. Reguli comune aplicabile profesioniștilor (persoane fizice) care întră sub incidența
de O.U.G. 44/2008
2.5.2. Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA) ......................................................... 47

2.5.3. Comerciantul - întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi
individuale............................................................................................................................ 50
2.5.4. Întreprinderea familială .............................................................................................. 52
2.6. Condiţiile impuse de lege profesionistului persoană fizică în vederea dobândirii
calităţii de comerciant ...................................................................................................... 54
2.7. Obligaţiile profesioniştilor comercianţi potrivit Legii nr. 26/1990 privind
registrul comerţului, modificată ....................................................................................... 56
2.7.1. Precizări prealabile ..................................................................................................... 56
2.7.2. Organizarea Registrului Comerţului ........................... Error! Bookmark not defined.
2.7.3. Efectuarea înregistrărilor............................................. Error! Bookmark not defined.
CAPITOLUL III. PERSOANA JURIDICĂ ............................................................................ 57

3.1. Definiţie.Elemente constitutive ................................................................................. 57
3.2. Categorii de persoane juridice ................................................................................... 58
3.3. Înfiinţarea persoanei juridice ..................................................................................... 59
3.4. Înregistrarea persoanei juridice ................................................................................. 61
3.5. Capacitatea civilă a persoanei juridice ...................................................................... 62
3.5.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Conţinut ............................................. 62
3.5.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice ............................................................. 63
3.5.3. Funcţionarea persoanei juridice ................................................................................. 64
3.5.4. Persoanele juridice de drept public ............................................................................ 64
3.6. Identificarea persoanei juridice ................................................................................. 64
3.7. Protecţia juridică a atributelor de identificare ........................................................... 66
3.8. Reorganizarea persoanei juridice .............................................................................. 66
3.9. Încetarea persoanei juridice ....................................................................................... 69
Cuprins 173
CAPITOLUL IV. PLURALITATEA DE SUBIECTE ............................................................ 71
CAPITOLUL V. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL...................................... 72

5.1. Definiţia conţinutului raportului juridic .................................................................... 72
5.2. Drepturile subiective civile. Clasificare. ................................................................... 72
5.2.1. Drepturile subiective civile absolute şi relative ......................................................... 72
5.2.2. Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale....................................... 73
5.2.3. Drepturile subiective civile principale şi accesorii..................................................... 74
5.2.4. Drepturile reale, principale şi accesorii ...................................................................... 74
5.2.5. Drepturi subiective civile pure şi simple şi afectate de modalităţi ............................. 75
5.3. Obligaţia civilă. Clasificare ...................................................................................... 75
5.3.1. Obligaţiile de a da, a face şi a nu face ........................................................................ 75
5.3.2. Obligaţii civile pozitive şi negative............................................................................ 76
5.3.3. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă .............................................................. 85
5.3.4. Obligaţii obişnuite, opozabile terţilor şi obligaţii reale .............................................. 76
5.3.5. Obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte ....................................................................... 76
5.3.6. Obligaţii simple, pure şi simple şi obligaţii afectate de modalităţi. ............................. 77
5.3.7. Obligaţii complexe (art. 1421 - 1467 Cod civil) ........................................................... 78
5.3.7.1. Obligaţii complexe cu pluralitate de părţi. Obligaţii divizibile,
indivizibile, solidare ..................................................................................................... 78
5.3.7.2 Obligaţii complexe cu pluralitate de prestaţii. Obligaţiile principale,
alternative şi facultative. ............................................................................................... 80
CAPITOLUL VI. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC ...................................................... 82

6.1. Sensurile expresiei „obiectul raportului juridic” ....................................................... 82
6.2. „Bunurile” - obiecte derivate ale raportului juridic ................................................... 82
6.3. Corelaţia dintre bun - patrimoniu .............................................................................. 83
6.4. Corelaţia dintre patrimoniu ca universalitate juridică şi patrimoniile
de afectaţiune (diviziuni patrimoniale), ca universalităţi de fapt ..................................... 83
6.5. Clasificarea bunurilor ................................................................................................ 84
CAPITOLUL VII. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ ŞI CELELALTE

DREPTURI REALE ................................................................................................................ 94
7.1. Proprietatea privată ................................................................................................... 94
7.1.1. Definiţie. Obiectul proprietăţii private........................................................................... 94
7.1.2. Atributele şi caracterele juridice ale dreptului de proprietate ...................................... 95
7.1.3. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată ..................................................... 96
7.1.4. Dobândirea dreptului de proprietate privată .................................................................. 96
7.1.5. Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată. ................................................... 99
7.1.5.1. Superficia (art. 693-702 Cod civil) .................................................................. 99
7.1.5.2. Uzufructul (art. 703-708 Cod civil) ................................................................. 99
7.1.5.3. Uzul şi abitaţia (art. 749-754 Cod civil). ....................................................... 101
7.1.5.4. Servituţile ...................................................................................................... 101
TITLUL III. CONTRACTUL................................................................................................ 103

CAPITOLUL I. CONTRACTUL - PRINCIPAL IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE
CLASIFICAREA CONTRACTELOR .................................................................................. 103
1.1. Izvoarele obligaţiilor ............................................................................................... 103
1.2. Noţiunea de contract................................................................................................ 104
1.3. Clasificarea contractelor .......................................................................................... 104
CAPITOLUL II. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI ............................................................ 110

2.1. Principiile ce guvernează contractul........................................................................ 110
2.2. Condiţiile de validitate, esenţiale, pentru încheierea contractului (condiţii de
fond) ............................................................................................................................... 111
2.2.1. Principiul libertăţii formei ............................................................................................ 111
2.2.2. Capacitatea de a contracta ............................................................................................ 112
2.2.3. Consimţământul valabil încheiat .................................................................................. 114
2.2.3.1. Formarea contractului .................................................................................... 114
2.2.3.2. Valabilitatea consimţământului ..................................................................... 121
2.2.4. Obiectul contractului..................................................................................................... 126
2.2.5. Cauza contractului......................................................................................................... 127
2.3. Forma contractului (condiţii de formă) ................................................................... 128
2.3.1. Definiţia formei contractului. Accepţiuni.................................................................... 128
2.3.2. Principiul consensualismului ........................................................................................ 128
2.3.3. Condiţiile de formă pentru exprimarea acordului de voinţă....................................... 129
CAPITOLUL III. EFECTELE CONTRACTULUI ............................................................... 132

3.1. Noţiune. Interpretarea clauzelor contractului .......................................................... 132
3.2 Principiile efectelor contractului .............................................................................. 133
3.2.1. Efectele contractului între părţile acestuia................................................................... 133
3.2.1.1. Principiul forţei obligatorii îşi găseşte consacrarea în art. 1270 Cod civil .... 133
3.2.1.2. Principiul irevocabilităţii ............................................................................... 135
3.2.1.3. Principiul relativităţii efectelor contractului (res inter alios acta, aliis
necque nocere, necque postest) .................................................................................. 136
3.2.1.4. Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi ........................... 143
CAPITOLUL IV. NULITATEA CONTRACTULUI ........................................................... 145
4.1. Noţiune .................................................................................................................... 145
4.2. Clasificarea nulităţilor ............................................................................................. 145
4.2.1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă ......................................................................... 145
4.2.3. Nulitatea expresă şi virtuală ......................................................................................... 150
4.2.4. Nulitatea de fond şi de formă ....................................................................................... 151
4.3. Efectele nulităţii ...................................................................................................... 151
CAPITOLUL VI. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ................................................................ 152

6.1. Noţiunea de prescripţie extinctivă ........................................................................... 152
6.2. Efectul prescripţiei extinctive .................................................................................. 152
Cuprins 175
6.3. Domeniul prescripţiei extinctive ............................................................................. 153
6.4. Invocarea prescripţiei extinctive ............................................................................. 156
6.5. Renunţarea la prescripţia extinctivă ........................................................................ 157
6.6. Cursul prescripţiei extinctive .................................................................................. 158
6.6.1. Regula generală în privinţa începutului cursului prescripţiei ..................................... 158
6.6.2. Reguli speciale cu privire la începutului cursului prescripţiei ................................... 158
6.7. Suspendarea prescripţiei extinctive ........................................................................ 159
6.8. Întreruperea prescripţiei ......................................................................................... 160
6.9. Termenele de presripţie extinctivă ......................................................................... 161
6.10. Repunerea în termen............................................................................................. 163
6.11. Împlinirea sau calculul prescripţiei extinctive ........................................................ 163
6.12. Decăderea ............................................................................................................. 164
6.12.1. Noţiune şi reglementare. ............................................................................................. 164
6.12.2. Regimul juridic al decăderii ....................................................................................... 165
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 167


Dreptul Afacerilor - Nely Militaru

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Afacerilor - Nely Militaru

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Titlul I.

Introducere în dreptul afacerilor 1

Ioana Nely MILITARU

Ioana Nely MILITARU

§ 1. ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI „DREPT”1

§ 2. ACCEPŢIUNILE ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI

§ 3. SISTEMUL DREPTULUI. DIVIZIUNILE ŞI RAMURILE DREPTULUI

3.1. Sistemul dreptului

Popa (...), op. cit., p. 67.

Bucureşti, 2011, pp. 52-53.

editură şi presă „Şansa” SRL Bucureşti, 1999, p. 36.

3.2. Diviziunile dreptului

organizaţiile internaţionale neguvernamentale, popoarele, societăţile transnaţionale; a se vedea A. Bolintineanu,

această perspectivă cu obiectul de studiu al dreptului civil.

§ 4. Funcţiile şi principiile dreptului

Funcţiile dreptului sunt acele direcţii fundamentale ale acţiunii mecanismului

§ 1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE

Norma juridică este o regulă de conduită, generală, impersonală şi obligatorie,

§ 2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Structura logică-juridică a normei care este alcătuită din trei elemente5:

Clasificarea normelor juridice se face după mai multe criterii:

1 A se vedea pentru detalii, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op. cit., p. 29; şi

§ 1. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN TIMP1

Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de trei momente: intrarea în

III-a, intitulat „Cartea funciară” art. 858 - 875.

Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 128.

§ 2. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN SPAŢIU

Ca principiu, normele juridice se aplică pe teritoriul unui stat.

§ 3. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ASUPRA

§ 1. SENSURILE EXPRESIEI „IZVOR DE DREPT”

Expresia „izvor de drept” are, în principiu două sensuri, material şi formal.

§ 2. IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI

b), c), din Constituţie

1A se vedea, B. Ştefănescu, R. Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 30;

§ 3. SISTEMATIZAREA ACTELOR NORMATIVE 6

Sistematizarea înseamnă simplificarea, reducerea şi concentrarea reglementărilor.

Bucureşti, 2012, p. 13.

1930, p. 96, citat de N. Popa, op. cit., p. 182.

§ 4. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR

publicată în M. Of. nr. 224 din 31 martie 2011.

250 din 13 aprilie 2007.

Of. nr. 350 din 20 ianuarie 2011.

Universul Juridic, Bucureşti, pp. 38 şi 39.

1 A se vedea art. 288 alin. (4) T.F.U.E.

188 şi op. cit. acolo.

T.F.U.E., foste 234 TCE, 177 TCEE).

Interpretarea normei juridice este operaţiunea logico-raţională prin care se

Interpretarea normei juridice se poate clasifica după cum urmează1:

În procesul de interpretare a normelor juridice organul care interpretează

§ 1. NOŢIUNE ŞI CARACTERE JURIDICE

pp. 47- 48.

§ 2. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC. SPECIFICUL RAPORTULUI

Raportul juridic civil cuprinde în structura sa următoarele elementele: părţile,

1 Timpul legal al concepţiunii este reglementat de Codul civil în art. 412.

2.4.1. Precizări prealabile

Subiectele raporturilor de dreptul afacerilor sunt:

modificare a fost prin O.U.G. nr. 2/2012.

 Pornind de la definiţia prevăzută de Codul civil [art. 3 alin. (2)] cu privire la

 Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau

2.5.1. Reguli comune aplicabile profesioniștilor (persoane fizice) care

O.U.G. 44/2008 reglementează:

2.5.2. Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA)

PFA este o întreprindere economică, fără personalitate juridică, organizată de