Drept Constitutional Si Institutii Politice I Si II Dragne Matei PDF

Conf.univ.dr.
Luminiţa DRAGNE
Lect.univ.drd. George Dorel MATEI
DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII

POLITICE I, II
- Manual de studiu individual -

Luminiţa DRAGNE ♦ George Dorel MATEI
DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI
INSTITUŢII POLITICE I, II
- Manual de studiu individual -
2
CUPRINS
Introducere ...........................................................................................................................................8
Unitatea de învăţare 1
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL CONSTITUŢIONAL
ŞI INSTITUŢII POLITICE
1.1. Introducere ...................................................................................................................................12

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Introducere în sistemul de drept
1.3.2. Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat
1.3.3. Apariţia şi evoluţia disciplinei de drept constituţional
1.3.4. Dreptul constituţional – ramură a dreptului public
1.3.5. Conceptul de instituţie politică
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
▪ Sinteza unităţii de învăţare ▪ Concepte şi termeni de reţinut ▪ Întrebări de control şi teme de
dezbatere ▪ Teste de evaluare/autoevaluare ▪ Bibliografie obligatorie
TEORIA CONSTITUŢIEI
2.1. Introducere ....................................................................................................................................18

2.3.1. Constituţia. Noţiune şi categorii de constituţii
2.3.2. Adoptarea, modificarea şi abrogarea Constituţiei
2.3.3. Supremaţia Constituţiei
2.3.4. Controlul constituţionalităţii legilor
TEORIA STATULUI
3.1. Introducere ......................................................................................................................................26

3.3.1. Conceptul de stat
3.3.2. Elementele constitutive ale statului
3.3.3. Forma de stat
3.3.4. Principiul separaţiei puterilor în stat
CETĂŢENIA ROMÂNĂ
4.1. Introducere ......................................................................................................................................33

3
4.3.1. Noţiunea de cetăţenie
4.3.2. Principiile generale ale cetăţeniei române
4.3.3. Modurile de dobîndire şi modurile de pierdere a cetăţeniei române
4.3.4. Dovada cetăţeniei române
4.3.5. Cetăţenia de onoare
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
5.1. Introducere ...................................................................................................................................40

5.3.1. Noţiunea de drepturi şi libertăţi fundamentale
5.3.2. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
5.3.3. Clasificarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
5.3.4. Drepturile şi libertăţile fundamentale
5.3.5. Restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
5.3.6. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
AVOCATUL POPRULUI
6.1. Introducere .....................................................................................................................................50

6.3.1. Rolul şi atribuţiile Avocatului Poporului
6.3.2. Procedura de soluţionare a petiţiilor
6.3.3. Dreptul Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituţională
6.3.4. Răspundere, imunităţi incompatibilităţi
SISTEMUL ELECTORAL
7.1. Introducere ....................................................................................................................................56

7.3.1. Drepturile electorale
7.3.2. Dreptul de vot
7.3.3. Tipuri de sisteme electorale
4
EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN
8.1. Introducere ....................................................................................................................................61

8.3.1. Dezvoltarea constituţională în perioada 1866-1989
8.3.2. Constituţia României din 1991
8.3.3. Revizuirea Constituţiei României din 1991
CARACTERELE STATULUI ROMÂN
9.1. Introducere ......................................................................................................................................70

9.3.1. Stat naţional, suveran şi independent
9.3.2. Stat unitar şi indivizibil
9.3.3. Stat de drept, democratic şi social
9.3.4. Stat pluralist
RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERN ŞI DREPTUL INTERNAŢIONAL
10.1. Introducere ...................................................................................................................................75

10.3.1. Ordinea juridică internă şi ordinea juridică internaţională
10.3.2. Teoria dualistă şi teoria monistă
10.3.3. Interdependenţa dintre ordinea juridică internă şi ordinea juridică internaţională
10.3.4. Tratatele ratificate de Parlamentul României
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
11.1. Introducere ...................................................................................................................................80

11.3.1. Structura şi rolul Parlamentului
11.3.2. Alegerea Camerelor Parlamentului
11.3.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului României
11.3.4. Mandatul parlamentar şi statutul deputaţilor şi senatorilor
11.3.5. Funcţiile Parlamentului
11.3.6. Actele Parlamentului
5
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
12.1. Introducere ................................................................................................................................91

12.3.1. Alegerea şi rolul Preşedintelui României
12.3.2. Durata mandatului, incompatibilităţi, imunităţi
12.3.3. Atribuţii, răspundere politică şi penală
12.3.4. Actele Preşedintelui României
GUVERNUL ROMÂNIEI
13.1. Introducere .................................................................................................................................96

13.3.1. Rolul şi componenţa Guvernului
13.3.3. Actele şi răspunderea Guvernului
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
14.1. Introducere ...............................................................................................................................101

14.3.1. Instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii
14.3.2. Incompatibilităţi
14.3.3. Principiile de înfăptuire a justiţiei
CURTE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI
15.1. Introducere ................................................................................................................................106

15.3.1. Locul şi rolul Curţii Constituţionale
15.3.2. Structura şi statutul judecătorilor Curţii Constituţionale
15.3.3. Atribuţiile Curţii Constituţionale şi procedura jurisdicţională
15.3.4. Actele Curţii Constituţionale
6
PARTIDELE POLITICE
16.1. Introducere .................................................................................................................................112

16.3.1. Organizarea şi funcţionare partidelor politice
16.3.2. Sisteme de partide politice şi rolul partidelor politice
16.3.3. Asocierea partidelor politice. Forme de asociere
Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare

Bibliografie
7
INTRODUCERE
Disciplina Drept constituţional şi instituţii politice este o disciplină obligatorie în programele

facultăţilor de drept şi administraţie, datorită locului important pe care dreptul constituţional îl ocupă
în cadrul sistemului de drept al unui stat. Obiectul principal al acestei discipline îl reprezintă constituţia,
temei fundamental care stă la baza organizării unei societăţi.
Dreptul constituţional prezintă o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea fiecărei ţări deoarece
fundamentează organizarea politică, raporturile dintre puterile statului, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, propunându-şi să asigure respectarea ordinii de drept, făurirea unui climat
de încredere bazat pe norme juridice, propice întregii dezvoltări economice şi sociale1.
Dreptul constituţional cuprinde o serie de principii, noţiuni şi concepte cu privire la stat, la modul
de organizare a puterilor statului, la raporturile dintre aceste puteri, la organizarea şi funcţionarea
autorităţilor publice, la statutul cetăţenilor, precum şi la drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor.
Prin conţinutul său, Manualul se adresează învăţământului universitar, forma învăţământ cu
frecvenţă redusă, cu specializările „Drept” şi „Administraţie publică”, personalului din administraţia
publică şi specialiştilor din domeniu, precum şi tuturor celor interesaţi să cunoască nu numai
Constituţia statului nostru, dar şi principiile care stau la baza organizării acestuia şi raporturile dintre
autorităţile statale.
Obiectivele cursului
Cursul universitar (prelegerea), considerat în mod tradiţional forma de bază a activităţii didactice
universitare, constă în activitatea de prezentare a materiei, de expunere a noţiunilor de bază – în acest
caz particular, ale dreptului constituţional.
Seminarul, anexă a prelegerii universitare, este o activitate didactică dinamică, axată pe o
colaborare activă şi fructuoasă între profesor şi student, şi are ca scopuri, între altele, dezvoltarea
spiritului de muncă în echipă, îmbunătăţirea comunicării între studenţi şi între aceştia şi profesor,
dezvoltarea sentimentului de responsabilitate personal, dezvoltarea capacităţii de expunere liberă,
familiarizarea cu polemica juridică, şi nu în ultmul rând, dezvoltarea capacităţii de interacţiune socială.
În timp ce funcţia principală a prelegerii este prezentarea unui mănunchi de informaţii, seminarul
universitar are caracter formativ, scopurile sale fiind de adâncire a cunoaşterii, aplicare practică a
cunoştinţelor teoretice, dezvoltarea capacităţii de utilizare a informaţiilor în mod creator, în situaţii
noi. Seminarul asigură astfel înţelegerea liniei generale date de prelegere, prin folosirea concretă a
noţiunilor prezentate.
Obiectivele principale sunt conştietizarea de către destinatari a importanţei cunoaşterii şi însuşirii
normelor constituţionale, înţelegerea raporturilor dintre cele trei puteri ale statului – legislativă,
executivă şi judecătorească – şi a rolului statului în viaţa tuturor cetăţenilor săi.
Competenţe conferite
După parcurgerea prezentului curs, studentul va fi în măsură să conştientizeze care este scopul
dreptului constituţional şi va dobândi, prin urmare, următoarele competenţe:
→ explicarea conceptelor de drept constituţional şi instituţii politice,

→ definirea noţiunilor specifice dreptului constituţional,
→ înţelegerea distincţiei dintre anumite instituţii ale acestei materii,
→ interpretarea unor teorii,
1
C. Călinoiu, V. Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi completată, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2005, p.23.
8
→ cunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririle fundamentale, precum şi mecanismele de
garantare a acestor drepturi şi libertăţi,
→ formarea capacităţii de a purta discuţii coerente şi consistente în jurul unui subiect prestabilit,
→ realizarea unor asocieri argumentative între subiectele zilei şi cele dezbătute în activitatile
anterioare, între tematica de curs si cea dezbatută la seminar,
→ dezvoltarea unui spirit critic, ca problematizare a dezbaterilor în contradictoriu,
→ susţinerea şi mobi lizarea capacităţilor constructive şi creative ale studenţilor,
→ deprinderea metodologiei de întocmire a unei lucrări ştiintifice, a unui referat,
→ familiarizarea cu prezentarea referatului în fa ţa unui public avizat,
→ dezvoltarea capacităţii de a lucra în echipă.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, iar pentru studiul
aprofondat al acestei discipline aceştia au la dispoziţie monografiile apărute la Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011 şi 2012. De asemenea, pentru aplicaţiile practice recomandăm, Drept
constituţional, aplicaţii practice şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, lucrări ale aceloraşi autori,
publicate la Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010 şi 2011.
În timpul convocărilor, la prezentarea temelor cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale,
metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea
practică a noţiunilor predate.
În acelaşi scop, organizăm participări la şedinţele de judecată ale instanţelor judecătoreşti, vizite
la Curtea Constituţională, Parlamentul României sau penitenciare.
Structura cursului
Cursul este compus din 16 unităţi de învăţare:

Consideraţii generale privind dreptul constituţional şi instituţii
politice (4 ore)
Unitatea de învăţare 2 Teoria constituţiei (6 ore)
Unitatea de învăţare 3 Teoria statului (4 ore)
Unitatea de învăţare 4 Cetăţenia română (4 ore)
Unitatea de învăţare 5 Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale (6 ore)
Unitatea de învăţare 6 Avocatul Poporului (2 ore)
Unitatea de învăţare 7 Sistemul electoral (2 ore)
Unitatea de învăţare 8 Evoluţia constituţională a statului român (4 ore)
Unitatea de învăţare 9 Caracterele statului român (2 ore)
Unitatea de învăţare 10 Raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional (2 ore)
Unitatea de învăţare 11 Parlamentul României (8 ore)
Unitatea de învăţare 12 Preşedintele României (2 ore)
Unitatea de învăţare 13 Guvernul României (2 ore)
Unitatea de învăţare 14 Autoritatea judecătorească (2 ore)
Unitatea de învăţare 15 Curtea Constituţională (4 ore)
Unitatea de învăţare 16 Partidele politice (2 ore)
La finalul fiecărei unităţi de învăţare este prezentat un test de evaluare/autoevaluare pentru

unitatea de învăţare respectivă.
Soluţionarea acestui tip de test reprezintă o excelentă modalitate de auto – evaluare. Momentul
verificării răspunsurilor va da studentului ocazia să identifice nu numai lacunele în învăţarea materiei,
ci şi confuziile făcute între noţiuni asemănătoare, sau reţinerea greşită a unor detalii privind condiţii de
tehncitate a noţiunilor noi ce au avut ca efect alegerea unor variante greşite de răspuns.
9
De asemenea, o altă metodă de aprofundare a cunoştinţelor, a cărei eficienţă a fost dovedită şi
confirmată în practica pedagogică este redactarea de referate pe teme anterior stabilite şi comunicate
studenţilor la începerea fiecărui semestru universitar.
Este de precizat că în principiu, alegerea temei referatului comportă şi opţiunea voluntară a
studentului. Ca tematică, un curs este format dintr-un număr mai mare sau mai mic de subiecte, fiind
recomandat ca aceste subiecte să fie vizualizate de subiecţi şi urmărite de aceştia în momentul în care
trebuie să aleagă unul sau mai multe dintre subiectele propuse. O astfel de alegere voluntară şi
raţională sau afectivă este premisa unei atitudini pozitive, de interes a studentului vis a vis de tema
preluată, ce se va reflecta pozitiv şi asupra muncii de concepere şi redactare a referatului.
La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare şi a manualului este indicată o bibliografie, obligatorie
pentru examenul universitar, respectiv facultativă pentru cei care doresc să aprofundeze această
ramură de drept şi pentru redactarea referatelor.
Totodată recomandăm tuturor studenţilor să aibă Constituţia României din 1991, aşa cum a fost
modificată şi completată în anul 2003 şi să urmărească, la indicaţia noastră, toate modificările şi
completările apărute la legislaţia în vigoare din acest domeniu, prin sursele de informare ale
Universităţii – programul de legislaţie Legalis, prin surse proprii acolo unde este posibil şi pe site-urile
autorităţilor care fac obiectul de studiu al cursului nostru.
Teme de control (TC)
Temele de control au menirea să evalueze studentul pe parcursul fiecărui semestru universitar, să-
l îndrume şi să-i corecteze greşelile, obligându-l, în acelaşi timp, să parcurgă materia predată.
Ca efect imediat, prestanţa studenţilor la examenele de semestru şi de an va fi supusă unei
evaluări stricte şi de multe ori severe. La rândul său, procesul de evaluare şi notare constituie cauză
pentru un alt efect pe termen lung – conştientizarea studenţilor cu privire la propria capacitate de
asimilare şi reproducere intelectuală, conturarea primelor reguli ale procesului de auto – evaluare.
Erorile, greşelile, constituie o sursă fundamentală de auto - educare, constituie pârghii solide de
îmbunătăţire a propriilor performanţe intelectuale.
Procesul de auto – critică constituie numai un pas în plus spre conştientizarea metodei de
învăţare. Activitatea de memorare, de învăţare, se transformă într-una activă, conştientă, în momentul
în care studentul este capabil să îşi analizeze constant maniera în care deprinde noile cunoştinţe, îşi
stabileşte scopuri precise şi îşi monitorizează progresele realizate.
În principal, temele de control vor avea următoarele subiecte:
1. Supremaţia constituţiei.
2. Protecţia juridică a drepturilor omului.
3. Raporturile dintre Preşedintele României şi cele trei puteri ale statului.
4. Controlul de constituţionalitate în România.
5. Participarea poporului la exercitarea puterii.
Bibliografie obligatorie:
1. Dragne Luminiţa, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ISBN 978-973-127-719-6, 208 pagini, 2011.
2. Dragne Luminiţa, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ediţia a II-a revăzută şi
3. Dragne Luminiţa, Matei Dorel George, Drept constituţional şi instituţii politice I, Sinteze-
Jursprudenţa Curţii Constituţionale-Aplicaţii practice, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, ISBN
978-973-129-735-4, 274 pagini, 2010.
4. Dragne Luminiţa, Matei Dorel George, Drept constituţional şi instituţii politice II, Sinteze-
978-973-129-736-1, 240 pagini, 2011.
10
Metoda de evaluare:
La sfârşitul fiecărui semestru universitar, studentul va susţine câte un examen scris sub formă de
2-3 subiecte de sinteză şi întrebări tip grilă.
La stabilirea notei finale se va avea în vedere, ţinându-se seama şi de participarea la activităţile
tutoriale, în procente: 80% de răspunsurile la examenul scris (subiectele de sinteză şi teste grile), 10%
de conţinutul referatului prezentat de student, 5% de temele de control, 5% de testele pe parcursul
semestrului.
Sperăm că această succintă expunere a importanţei prelegerilor şi seminariilor universitare, a

metodelor de învăţare, de testare şi aprofundare a cunoştinţelor teoretice va fi utilă studenţilor ce vor
parcurge acest manual.
11
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL CONSTITUŢIONAL
ŞI INSTITUŢII POLITICE
Cuprins:
1.1. Introducere
1.3.1. Introducere în sistemul de drept
1.1. Introducere
Sistemul dreptului cuprinde totalitatea normelor juridice dintr-un

stat, grupate în instituţii de drept şi ramuri de drept. În acelaşi timp,
sistemul dreptului este împărţit, în raport de tipul relaţiilor pe care
normele juridice le reglementează, în drept public şi drept privat. Dreptul
constituţional este o ramură a dreptului public, cea mai importantă din
acest sistem, întrucât obiectul principal al său este constituţia, legea
fundamentală a unui stat.
Obiectivele unităţii de învăţare:
▪ cunoaşterea şi înţelegerea noţiunilor de drept, sistem de drept,

normă juridică, ramură şi instituţie de drept;
▪ înţelegerea distincţiei dintre dreptul public şi dreptul privat;
▪ explicarea conceptului de drept constituţional şi locul pe care îl
ocupă aceasta în sistemului dreptului;
▪ cunoaşterea şi înţelegerea subiectelor raporturilor de drept
constituţional;
▪ cunoaşterea şi înţelegerea izvoarelor formale ale drept
constituţional;
▪ explicarea conceptului de instituţie politică.
Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor putea să definească conceptul de drept, sistem de

drept, normă juridică, ramură şi instituţie de drept;
- studenţii vor cunoaşte formarea şi evoluţia dreptului;
- studenţii vor cunoaşte şi analiza evoluţia dreptului constituţional;
- studenţii vor putea să definească şi să identifice subiectele dreptului
12
constituţional;
- studenţii vor cunoaşte şi identifica în practică izvoarelor formale ale
drept constituţional;
- studenţii vor putea să definească termenul de instituţie politică;
- studenţii vor cunoaşte şi identifica în practică instituţiile politice.
Timpul alocat unităţii de învăţare: 4 ore
1.3.1. Introducerea în sistemul dreptului
Formarea dreptului, ca sistem de reguli care exprimă voinţa de stat şi

a căror respectare este asigurată de puterea statului, a constituit un proces
îndelungat, complex şi diferit de la un stat la altul.
Sistemul dreptului cuprinde totalitatea normelor juridice dintr-un stat,
în cadrul căruia, în raport de anumite criterii, acestea sunt grupate în
instituţii de drept şi ramuri de drept.
Sistemul dreptului se divide în drept public şi drept privat.

Dreptul public este format din acele norme juridice care au ca obiect
reglementarea relaţiilor sociale privind organizarea puterilor statului,
raporturile dintre guvernanţi şi dintre aceştia şi guvernaţi, celelalte relaţii
sociale care se referă la apărarea socială, la muncă, precum şi la relaţiile
financiare ori bancare.
Dreptul privat cuprinde acele norme juridice care reglementează
relaţiile sociale patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale, la care
participă persoane fizice sau persoane juridice, private.
Dreptul public este format din drept constituţional, drept
administrativ, drept penal, drept financiar, drept internaţional ş.a.m.d. iar
dreptul privat din drept civil, dreptul familiei, drept comercial ş.a.m.d.
Conceptul de drept constituţional ca disciplină a apărut la sfârşitul

secolului al XVIII-lea, odată cu apariţia primelor constituţii scrise în
Europa.
În ţara noastră, studiul dreptului constituţional s-a făcut începând cu a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, primul curs publicat în acest sens în
anul 1864 fiind cel al profesorului A. Codrescu intitulat „drept consti-
tuţional”.
După 1989, în programele de studiu ale facultăţilor de drept din ţara
noastră, disciplina a fost denumită „drept constituţional şi instituţii
politice”.
13
Dreptul constituţional este o ramură a dreptului public format din

ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale
fundamentale privind organizarea statală, organizarea puterilor în stat şi
raporturile dintre acestea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor de stat,
statutul cetăţenilor, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, precum şi garantarea
acestora.
Raporturile de drept constituţional sunt acele relaţii sociale care se
formează în procesul exercitării puterii politice şi în exercitarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Subiecte ale raporturilor juridice sunt numai oamenii, fie individuali,
fie grupaţi în organizaţii.
Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional:
a. Poporul - este subiect de drept constituţional deoarece acesta este
deţinătorul puterii politice.
b. Statul;
c. Organele statului (autorităţile publice);
d. Partidele politice, alianţe politice, alte organizaţii
e. Cetăţenii
f. Cetăţenii străini şi apatrizii
Izvoarele formale ale dreptului constituţional sunt acele izvoare de
drept care conţin norme juridice de drept constituţional.
Cele mai importante izvoare de drept constituţional sunt:
a. Constituţia
b. Legile constituţionale
c. Legea
d. Regulamentele Parlamentului
e. Ordonanţele Guvernului
f. Tratatul internaţional
g. Deciziile Curţii Constituţionale
Instituţia politică este un organism anume înfiinţat sau învestit să

exercite puterea politică. Trăsăturile caracteristice ale instituţiei politice o
fac să se deosebească de celelalte instituţii.
Instituţiile politice sunt prevăzute în Constituţie, iar organizarea şi
funcţionarea acestora, precum şi atribuţiile lor, sunt reglementate prin
Constituţie şi legi organice.
1.3.6.
Sinteza unităţii de învăţare 1
Sistemul dreptului cuprinde totalitatea normelor juridice dintr-un stat şi în cadrul acestuia, în
raport de anumite criterii, acestea sunt grupate în ramuri de drept, iar în cadrul fiecărei ramuri de drept,
14
normele juridice sunt grupate în instituţii de drept. Sistemul dreptului se divide în drept public – se
referă la interesul general, public - şi drept privat – se referă la interesul unui persoane, distincţie care
îşi are originea în dreptul roman.
Dreptul constituţional, ramură a dreptului public, ocupă un loc important în cadrul sistemului de
drept al unui stat deoarece obiectul principal al acestei discipline îl reprezintă constituţia, temei
fundamental care stă la baza organizării unei societăţi.
Spre deosebire de celelalte ramuri de drept, în dreptul constituţional, unul dintre subiectele
raporturilor de drept constituţional este întotdeauna statul. Identificarea normelor de drept constituţional
se face după: autoritatea emitentă şi conţinutul actului normativ şi, prin urmare, izvoarele formale ale
dreptului constituţional sunt acele izvoare de drept care conţin norme juridice de drept constituţional.
Instituţiile politice sunt acele instituţii care privesc puterea politică, adică acele organisme anume
înfiinţate sau investite să exercite puterea politică. Ele cuprind totalitatea organelor împuternicite să
exercite puterea politică, precum şi normele care reglementează această activitate. Exemple de instituţii
politice sunt: instituţia preşedintelui României, Parlamentul, primul-ministru etc.
Concepte şi termeni de reţinut
 Sistem de drept, ramură şi instituţie de drept

 Drept constituţional
 Raporturi de drept constiuţional
 Subiecte de drept constituţional
 Instituţie politică
Întrebări de control şi teme de dezbatere
♦ Cum s-a format dreptul ?

♦ Dreptul public şi dreptul privat. Analiză comparativă;
♦ De ce dreptul constituţional ocupă cel mai important loc în sistemul dreptului ?
♦ Care sunt cazurile în care cetăţenii şi apatrizii devin subiecte ale raporturilor de drept
constituţional ?
♦ Puteţi preciza situaţiile în care deciziile Curţii Constituţionale sunt izvoare de drept
constituţional ?
♦ Prezentaţi instituţiile politice prevăzute în Constituţia România;
15
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Sistemul dreptului cuprinde:
a. un complex de reguli de conduită;

b. totalitatea normelor juridice dintr-un stat;
c. ansamblul dispoziţiilor generale referitoare la conduita oamenilor;
d. totalitatea actelor normative în vigoare;
2. Înţelegem prin norma juridică:
a. o regulă care s-a format în timp;

b. o regulă importantă pentru oamenii care trăiesc într-o anumită colectivitate;
c. o regulă de conduită generală şi impersonală, stabilită/recunoscută de stat;
d. niciuna din varientele de mai sus;
3. Dreptul public se deosebeşte de dreptul privat prin:
a. modul de reglementare al relaţiilor sociale privind organizarea puterilor statului;

b. raportul de subordonare care există între dreptul public şi dreptul privat;
c. calitatea persoanelor în cauză, interesul şi forma raporturilor juridice;
d. niciuna din varientele de mai sus;
4. Conceptul de drept constituţional a apărut:
a. odată cu proclamarea independenţei coloniilor engleze din America de Nord;

b. odată cu apariţia constituţiilor scrise în Europa;
c. odată cu reglementarea şi aplicarea separaţiei celor trei puteri ale statului;
d. odată cu consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
5. În raporturile de drept constituţional:
a. unul dintre subiecte este în mod obligatoriu deţinătorul puterii de stat;

b. unul dintre subiecte poate fi statul;
c. unul dintre subiecte poate fi un organ reprezentativ al statului;
d. niciunul dintre subiectele de mai sus;
6. Hotărârile de Guvern sunt izvoare de drept constituţional în măsura în care reglementează:
a. procedura alegerilor parlamentare;

b. desfăşurarea referendumului;
c. modul de dobândire şi pierdere a cetăţeniei române;
d. niciuna din variantele de mai sus;
7. Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional:
16
a. cetăţenii români angajaţi ai instituţiei Parlamentului în raporturile cu angajatorul referitor la
sporurile salariale;
b. Liga Română pentru Apărarea Drepturilor Omului în raporturile cu Regia Autonomă a
Protocolului de stat într-un litigiu privind neplata chiriei pentru sediu;
c. statul român în raportul juridic privind cetăţenia;
8. Instituţiile politice sunt acele instituţii care privesc:
a. organizarea şi funcţionarea organelor de stat;

b. puterea politică;
c. raporturile de drept constituţional;
9. Sunt instituţii politice:
a. Avocatul Poporului;
b. Parlamentul;
c. Preşedintele României;
d. niciuna din variantele de mai sus.
10. Tratatul internaţional este izvor al dreptului constituţional român:
a. indiferent dacă acesta cuprinde sau nu reglementări specifice dreptului constituţional, cu

condiţia de a fi fost în prealabil ratificat de Parlamentul României;
b. dacă se refera la libera circulaţie a mărfurilor şi conţine prevederi contrare Constituţiei
României, dar este mai favorabil pentru comercianţii români;
c. tratatul internaţional nu este el insuşi izvor de drept constituţional ci legea de ratificare;
978-973-129-735-4, 274 pagini, 2010.
17
TEORIA CONSTITUŢIEI
Cuprins:
2.1. Introducere
2.1. Introducere
Apariţia Constituţiei a necesitat un proces îndelungat de timp.

Prima constituţie a apărut în Anglia prin adoptarea în anul 1215 a Magnei
Charta Libertatum dar procesul ei de formare a continuat şi după apariţia
constituţiei scrise, care a fost Constituţia Statelor Unite ale Americii
adoptată la Philadelphia în anul 1787. În Europa, prima constituţie scrisă
este cea a Franţei, adoptată în anul 1791, iar ulterior, alte state şi-au adoptat
constituţii scrise.
În ţara noastră, Alexandru Ioan Cuza, a promulgat în 1864, Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, cunoscut şi sub denumirea de
Statutul lui Cuza, şi Legea electorală, care împreună au format prima
Constituţie a României.
▪ înţelegerea noţiunii de constituţie;

▪ prezentarea constituţiei cutumiare şi constituţiei scrise şi
identificarea elementelor caracteristice;
▪ stabilirea principalelor avantaje şi dezavantaje ale fiecarei
categorii de constituţii;
▪ înţelegerea modului de adoptare, modificare şi abrogare a unei
constituţii;
▪ prezentarea fundamentelor supremaţiei constituţiei;
▪ înţelegerea importanţei supremaţiei constituţiei în sistemul de
drept al unui stat;
▪ înţelegerea noţiunii de control al constituţionalităţii legilor;
▪ prezentarea şi înţelegerea formelor de control al constituţionalităţii
legilor;
18
– Studenţii vor cunoaşte cum a apărut constituţia;
– Studenţii vor înţelege conceptul de lege fundamentală;
– Studenţii vor analiza avantajele şi dezavantajele constiutiei
cutumiare şi constituţiei scrise;
– Studenţii vor identifica constituţiile având drept criteriu modul lor
de adoptare;
– Studenţii vor înţelege cum este adoptată o constituţie, cum se
modifică şi se abrogă aceasta;
– Studenţii vor cunoaşte şi vor înţelege supremaţia constiutiei;
– Studenţii vor înţelege noţiunea de control al constituţionalităţii
legilor şi vor fi capabili să identifice formele acestui control.
Cuvântul constituţie provine de la cuvântul latinesc constitutio care

înseamnă „starea unui lucru”, „aşezare cu temei”.
Constituţia poate definită din mai multe perspective, dar ceea ce s-a
impus în multitudinea de definiţii date legi fundamentale a fost „ideea unui
principiu suprem care determină ordinea statală în întregul său şi esenţa
comunităţii constituite prin această ordine”2.
Potrivit unei opinie, pe care o împărtăşim şi noi, se arată:
„constituţia este legea fundamentală a unui stat, constituită din norme
juridice, învestite cu forţă juridică supremă, şi care reglementează acele
relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului3 şi adăugăm,
raporturile dintre autorităţile publice şi cetăţeni, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, precum şi modalităţile de garantare a acestora.
Constituţiile se împart în două categorii:
► constituţii cutumiare - sunt formate din obiceiuri juridice, practici
nescrise care reglementează modul de organizare şi funcţionare a organis-
melor de guvernare şi raporturile între ele. Constituţii cutumiare se
întâlnesc în Anglia, Canada, Australia, Israel şi Noua Zeelandă. De
asemenea, se numără şi Arabia Saudită, Libia şi Omanul care invocă ca
lege supremă Coranul4. Trebuie să precizăm că pe lângă cutume
constituţionale există şi legi constituţionale care se aplică concomitent.
2
H. Kelsen, La garantie juridictionelle de la Constitution (la justice constitutionelle) in Revue de droit public et
de la science politique en France et à l’étranger, Paris, 1928, p.204.
3
I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p.50.
4
C. Leclercq, Droit constitutionnel et institutions politiques, Litec, 1990, p.91.
19
► constituţii scrise.
Constituţia scrisă este un „document scris, oficial, sistematic,
solemn, relativ, rigid, clar şi precis”5 adoptat potrivit unei proceduri
speciale.
În doctrina constituţională, constituţiile scrise au fost clasificate în:
♦ Constituţia acordată sau carta concedată;
♦ Statutul sau constituţia plebiscitară;
♦ Pactul sau constituţia pact;
♦ Constituţia convenţie;
♦ Constituţia parlamentară;
♦ Constituţia referendară.
O constituţie este adoptată, de regulă, în cazul în care se creează un

stat nou sau în cazul schimbării regimului politic al unui stat, fapt ce
impune o nouă reglementare a relaţiilor sociale care privesc exercitarea
puterii politice.
Organismul competent să adopte o constituţie este adunarea
constituantă, adunare investită cu putere constituantă, adică cu puterea de a
adopta legea fundamentală. Puterea constituantă prezintă două forme:
originară (care adoptă o nouă constituţie) şi derivată (care modifică
constituţia existentă).
Modificarea dispoziţiilor constituţionale intervine atunci când în
viaţa unui stat au loc schimbări importante economice, sociale, politice etc.
şi este necesar ca aceste dispoziţii să fie adaptate la noile realităţi.
Referitor la abrogarea unei constituţii, aceasta poate avea loc în
cazul adoptării unei noi constituţii şi semnifică încetarea definitivă a
efectelor tuturor dispoziţiilor unei constituţii.
Constituţia reprezintă legea fundamentală a statului care cuprinde

reguli şi principii generale după care se organizează statul şi sunt
organizate şi funcţionează autorităţile statale, sunt stabilite drepturile şi
libertăţile fundamentale, precum şi garanţiile acestora.
Constituţia se află în vârful piramidei actelor juridice, generând o
importantă consecinţă, aceea că toate actele normative trebuie să fie
elaborate cu respectarea normelor constituţionale, trebuie să fie conforme
cu acestea.
În vederea asigurării supremaţiei Constituţiei a fost creat controlul
constituţionalităţii legilor, control care la noi în ţară intră în competenţa
exclusivă a Curţii Constituţionale a României. Acesta constituie cea mai
importantă garanţie juridică a supremaţiei Constituţiei.
Prin noţiunea de control al constituţionalităţii legilor se înţelege

ansamblul metodelor prin care se realizează verificarea conformităţii
legilor cu dispoziţiile constituţionale.
5
I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice – Tratat – vol.I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.268.
20
Organul competent de a constata neconformitatea unei legi sau a
unor dispoziţii dintr-o lege cu Constituţia diferă de la un sistem
constituţional la altul, modul de reglementare a relaţiilor fundamentale şi
tradiţia constituţională determinând fiecare stat să-şi stabilească
organismul care să realizeze justiţia constituţională.
În practica constituţională, s-au impus două forme de control al
constituţionalităţii legilor: controlul printr-un organ jurisdicţional, cunoscut
sub denumirea de sistem sau model american şi controlul printr-un organ
unic special şi specializat denumit şi sistem sau model european.
În România, legiuitorul constituant a optat pentru modelul european
de control al constituţionalităţii legilor, încredinţând acest control unui
organ special şi specializat, denumit Curtea Constituţională. Acestă
instituţie a fost creată prin Constituţia României din 1991 şi potrivit
textului constituţional - art.142 alin.1 – este garantul supremaţiei
Constituţiei.
Constituţia este legea fundamentală a unui stat, iar apariţia acesteia a necesitat un proces
îndelungat. Noţiunea de constituţie îşi are originea în doctrinele contractului social, constituţia fiind o
formă de pact social. Clasa burgheză în lupta dusă împotriva absolutismului monarhic, a desemnat prin
Constituţie acele legi care reglementau organizarea statului, asigurau şi garantau acesteia exercitarea
drepturilor şi libertăţilor şi limitau puterea monarhului.
Prin urmare, constituţia a apărut din necesitatea consacrării unor reguli şi principii fundamentale,
esenţiale pentru societate, pentru oameni, protejate şi garantate de norme juridice cu forţă supremă,
adoptate printr-o procedură specială.
Apariţia constituţiei a determinat şi apariţia statului de drept, obligând în acelaşi timp şi pe
guvernanţi să se supună normelor fundamentale, norme superioare oricărei legi din stat.
Statul de drept presupune domnia legii. Deasupra legii se află Constituţia, legea fundamentală a
statului, a cărei supramaţie trebuie să fie asigurată printr-un mecanism special, în caz contrar ea
rămânând la valoarea unei simple legi.
În acest scop a fost creat un mecanism eficace concretizat într-o instituţie juridică denumită
controlului constituţionalităţii legilor şi care cuprinde totalitatea procedurilor prin care se asigură
supremaţia Constituţiei.
Controlul constituţionalităţii legilor, indiferent de tipul acestuia, reprezintă un instrument
important în garantarea supremaţiei Constituţiei. Totodată, extinderea controlului de constituţionalitate a
legilor în majoritatea statelor lumii este o dovadă a eficienţei acestuia în ordinea constituţională a unui
stat.
 noţiunea de constituţie;
 constituţie cutumiară;
 constituţie scrisă;
 adoptarea , modificarea şi abrogarea constituţiei;
21
 supremaţia constituţiei;
 controlul constituţionalităţii legilor;
 sistemul sau modelul american de control;
 sistemul sau modelul european de control;
 garantarea supremaţiei constituţiei.
♦ Primele documente cu valoare constituţională;

♦ Importanţa Declaraţiei de independenţă a statelor nord-americane din 4 iulie 1776;
♦ Principii consacrate de Declaraţia franceză a drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 27
august 1789;
♦ Comparaţie între constituţia cutumiară şi constituţia scrisă;
♦ Modificarea şi abrogarea constituţiei. Cazuri, situaţii care au determinat modificarea/abrogarea
constituţiilor existente;
♦ Importanţa supremaţiei Constituţiei;
♦ Principiile fundamentale de organizare şi funcţionare ale statului, fundamente ale supremaţiei
Constituţiei;
♦ Modelul american şi modelul european de control al constituţionalităţii legilor. Caracteristici,
deosebiri.
♦ Formele de control al constituţionalităţii legilor în raport de organele care îl exercită. Avantaje şi
dezavantaje.
1. Este funcţie a constituţiei:
a. de reglementare a raporturilor patrimoniale între persoane fizice;

b. de stabilire a limitelor teritoriului;
c. de stabilire a competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti;
22
2. Este o caracteristică a constituţiei cutumiare:
a. claritatea;
b. necesitatea unei proceduri formale de modificare;
c. existenţa unui uzaj constitutional cu lipsa convingerii ca această practică este obligatorie din
punct de vedere juridic (comprom juris );
3. Constituţia cutumiară se aseamănă cu constituţia scrisă prin faptul că:
a. conţine dispoziţii cu compromis obligatoriu pentru autorităţile administrative;

b. emana de la autoritatea judiciară competentă;
c. intră în vigoare doar după ratificarea prin referendum;
4. Este o caracteristică a constituţiei scrise:
a. forţa compromis superioară constituţiei cutumiare;

b. stabileşte cu exactitate cadrul de organizare a puterilor;
c. conţine norme cu forţă compromis inferioară legilor organice;
niciuna din variantele de mai sus;
5. Este o formă a constituţiei acordate:
a. statutul;
b. constituţia concedată;
c. constituţia plebiscitară;
6. Constitutia României din 1991 este:
a. constituţie parlamentară;
b. constituţie referendară;
c. constituţie plebiscitară;
7. Din punctul de vedere al procedurii de revizuire, Constituţiile se împart în:
a. constituţii scrise şi cutumiare;

b. constituţii permanente şi temporare;
c. constituţii rigide şi flexibile;
d. nici una din variantele de mai sus;
8. Este necesară adoptarea unei Constituţii în următoarele ipoteze:
a. crearea unui stat nou;

b. modificarea unor cutume constituţionale fundamentale;
c. schimbarea regimului politic;
23
9. Schimbarea regimului politic al unui stat poate avea drept consecinţă:
a. abrogarea Constituţiei anterioare printr-un referendum;

b. revizuirea Constituţiei anterioare;
c. adoptarea unei noi Constituţii şi abrogării celei anterioare;
10. Adunarea Constituantă este investită cu:
a. putere constituantă originară;

b. putere constituantă derivată;
c. putere constuantă originară sau derivată, după caz;
11. Abrogarea unei Constituţii poate avea loc:
a. prin adoptarea unei legi de abrogare de către Adunarea Constituantă;

b. prin adoptarea unei noi Constituţii;
c. prin aderarea statului la o asociaţie statală federală;
12. Supremaţia Constituţiei:
a. are ca fundament totalitatea factorilor economici, sociali, politici şi juridici aflaţi într-o strânsă
intercaţiune;
b. este o noţiune politico – juridică;
c. se fundamentează atât pe forma cât şi conţinutul său;
13. Controlul Constituţionalităţii legilor poate fi exercitat de:

a. un organ jurisdicţional;
b. un organ politic-jurisdicţional;
c. un organ legislativ;
14. Controlul de constituţionalitate exercitat de un organ jurisdicţional se caracterizează prin

aceea că:
a. este specific sistemului european;

b. este specific sistemului american;
c. este exercitat de instanţele judecătoreşti;
15. În România din punctul de vedere al controlului constituţionalităţii legilor a fost adoptat:
a. sistemul american, întrucât Curtea Constituţională are caracter de organ jurisdicţional;

b. sistemul european, întrucât Curtea Constituţională este un organ unic autonom;
c. un sistem mixt creat prin combinarea celor două modele;
24
978-973-129-735-4, 274 pagini, 2010.
25
TEORIA STATULUI
Cuprins:
3.1. Introducere
3.1. Introducere
Statul apare ca o instituţie politică care îşi exercită întreaga sa

autoritate asupra unui teritoriu delimitat şi asupra unei populaţii stabilită pe
acesta.
Pe plan juridic, statul apare ca o persoană juridică, adică este titular
de drepturi şi obligaţii.
Elementele constitutive ale statului, considerate astfel datorită
importanţei lor şi fără de care statul nu ar putea să existe, sunt: populaţia,
teritoriul şi puterea politică sau suveranitatea.
Forma de stat este studiată, de regulă, sub trei aspecte structura de
stat, forma de guvernământ şi regimul politic.
▪ înţelegerea conceptului de stat;

▪ studierea şi aprofundarea elementelor constitutive ale statului;
▪ analiza statelor în raport de structura lor;
▪ înţelegerea conceptului de formă de guvernământ;
▪ analiza statelor în raport de forma de guvernământ;
▪ cunoaşterea tipurilor de regimuri politice şi aprofundarea
trăsăturilor specifice acestora;
▪ înţelegerea modului de organizare şi colaborare a puterilor statului
şi a principiului separaţiei puterilor în stat.
– studenţii vor înţelege conceptul de stat

– studenţii vor putea să descrie elementele constitutive ale statului
– studenţii vor înţelege structura de stat şi vor cunoaşte statul unitar
şi statul compus
26
– studenţii vor putea să descrie caracteristicile statului unitar şi
statului compus
– studenţii vor înţelege forma de guvernământ şi regimul politic
– studenţii vor cunoaşte şi vor înţelege principiul separaţiei puterilor
în stat
Termenul de stat provine din cuvântul latin status care înseamnă

starea, situaţia unui lucru, aşezare cu temei.
Statul apare ca o instituţie politică care îşi exercită întreaga sa
autoritate asupra unui teritoriu delimitat şi asupra unei populaţii stabilită pe
acesta.
Pe plan juridic, statul apare ca o persoană juridică, adică este titular
de drepturi şi obligaţii.
În ţara noastră, potrivit art. 223 Cod civil6, în raporturile civile în
care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi
obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul
în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.
Prin urmare, statul este o persoană juridică de drept public, calitate
care îl însoţeşte pe toată durata existenţei sale.
Elementele constitutive ale statului sunt: populaţia, teritoriul şi

puterea politică sau suveranitatea.
Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor care locuiesc pe teritoriul
statului roman şi este compusă din două categorii de locuitori:
a) locuitori care au cetăţenie română;
b) locuitori care nu sunt cetăţeni ai statului român. Din această
categorie fac parte cetăţenii străini şi apatrizii.
Cetăţenii sunt acele persoane fizice care prezintă o legătură juridică
cu statul prin ceea ce se numeşte cetăţenie.
Cetăţeanul străin este persoana care se găseşte pe teritoriul unui stat şi
nu are cetăţenia acestuia, dar are cetăţenia altui stat.
Apatridul este persoana care locuieşte pe teritoriului statului şi nu are
6
Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil (01 octombrie 2011), concepţia potrivit căreia statul este o
persoană juridică era consacrată prin Decretul nr.31/1954 privitor la persoane fizice şi persoane juridice care în
art. 25 stabilea că „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca
subiect de drepturi si obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în
care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.
27
cetăţenia nici unui stat.
Crearea Uniunii Europene a determinat apariţia cetăţeniei europene,
un concept nou introdus prin Tratatul de la Maastricht.
Statele pot fi împărţite în state naţionale şi state multinaţionale.
Teritoriul statului reprezintă spaţiul geografic format din sol, subsol,
ape (lacuri, râuri, canale etc.), coloana aeriană de deasupra solului şi apei
teritoriale, marea teritorială, delimitat de frontiere şi asupra căruia statutul
îşi exercită întreaga autoritate.
În alin.2 al art.2 din O.U.G. nr.105/2001 privind frontiera de stat a
României, se arată că frontiera de stat se stabileşte prin lege, în
conformitate cu prevederile tratatelor internaţionale, convenţiilor sau
înţelegerilor încheiate între statul român cu statele vecine.
Teritoriul prezintă două caractere juridice: indivizibilitatea şi
inalienabilitatea.
Uneori, teritoriul statului este organizat în mai multe unităţi din
punct de vedere administrativ pentru o mai bună organizare politică şi
administrativă.
Ultimului element constitutiv al statului este puterea politică. În
literatura de specialitate se folosesc şi denumirile de putere de stat sau
autoritate publică ori suveranitate.
O putere politică este suverană atunci când nu este supusă nici unei
alte puteri, nici pe plan intern şi nici pe plan internaţional. Asupra
teritoriului şi populaţiei sale statul exercită o putere exclusivă şi nici unei
alte puteri nu îi este permis să se amestece în treburile sale interne.
Forma de stat este studiată sub trei aspecte structura de stat, forma
de guvernământ şi regimul politic.
Structura de stat. Statele se clasifică în raport de structura lor în
state unitare şi state compuse.
Statul unitar este compus dintr-o singură formaţiune statală. Exemple
de state unitare sunt: România, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Norvegia etc.
Statul compus este format din două sau mai multe formaţiuni statale
situate pe acelaşi teritoriu, reunite într-un stat suprapus lor şi se împart în:
◊ uniuni de state, care se clasifică la rândul lor în: uniuni personale
(Olanda şi Luxemburg în perioada 1815-1890 sau cea dintre Danemarca şi
Islanda în perioada 1918 – 1944) şi uniuni reale (Austria şi Ungaria de la
1867 până la 1918, Suedia şi Norvegia de la 1815 până la 1905 etc.).
◊ confederaţii de state. Cea mai impresionantă confederaţie cunoscută
în istorie a fost Confederaţiunea germană organizată în anul 1815 de
Congresul de la Viena. Alte exemple: în S.U.A. (1776 – 1787), în Elveţia
(1815 – 1848) etc.
◊ federaţii. Exemple de state federale sunt: Statele Unite ale Americii,
Elveţia, Germania etc.
Forma de guvernământ indică modul în care se exercită puterea
suverană, competenţa organelor supreme ale puterii şi ne arată cine
îndeplineşte funcţia de şef al statului.
Din punct de vedere al formei de guvernământ statele se clasifică în
monarhii şi republici.
Monarhia este forma de guvernământ în care funcţia supremă în stat
este deţinută de un monarh. Monarhul este întâlnit sub diferite denumiri:
rege, împărat, principe, sultan, ţar etc. şi nu poate fi schimbat, tronul
28
transmiţându-se pe cale ereditară.
Monarhiile, la rândul lor, se impart în: monarhie absolută, monarhia
limitată şi monarhia parlamentară dualistă.
Republica este forma de guvernământ în care şeful de stat este ales
pentru un timp limitat. De regulă, mandatul şefului de stat este de 4 ani
(Statele Unite ale Americii), 5 ani (Germania, Polonia, România, Ungaria),
6 ani (Austria, Rusia) sau 7 ani (Italia).
Republicile se împart în: republică parlamentară, republică
prezidenţială şi republică semiprezidenţială.
Prin regim politic al unui stat înţelegem metodele şi principiile de
înfăptuire a puterii politice.
Regimurile politice se clasifică în:
• regim politic parlamentar.
Regimul politic parlamentar este regimul care are ca temei
colaborarea celor trei puteri ale statului.
• regim politic prezidenţial.
Regimul politic prezidenţial este regimul care are la bază o separare
strictă a puterilor statului.
• regim politic semiprezidenţial.
Regimul politic semiprezidenţial este un regim rezultat din
combinaţia caracteristicilor a cel puţin două regimuri, cel parlamentar şi
cel prezidenţial, motiv pentru care mai este numit în literatura de
specialitate şi regim mixt.
Statul îndeplineşte trei funcţii: funcţia legislativă, adică de adoptare

a legilor; funcţia executivă care priveşte punerea în executare a legilor şi
funcţia judecătorească care priveşte soluţionarea litigilor.
Separaţia puterilor statului reprezintă repartizarea celor trei funcţii
ale statului unor organe distincte şi independente unul faţă de altul.
Originea acestui principiu se găseşte în Anglia şi Franţa.
Constituţiile care au prevăzut principiul separaţiei puterilor în stat au
avut în vedere nu numai să stabilească modalităţi de natură a menţine
echilibrul între cele trei puteri ale statului dar şi măsuri prin care să înlăture
tendinţa uneia dintre acestea să încalce atribuţiile alteia.
În accepţiunea actuală, noţiunea de stat a apărut din momentul în care teritoriul nu a mai fost
proprietatea monarhului, ci a devenit, la început proprietatea coroanei şi ulterior, a statului.
Statul apare ca o instituţie politică care îşi exercită întreaga sa autoritate asupra unui teritoriu
delimitat şi asupra unei populaţii stabilită pe acesta.
Pe plan juridic, statul apare ca o persoană juridică, adică este titular de drepturi şi obligaţii.
Elementele constitutive ale statului sunt: populaţia, teritoriul şi puterea politică sau suveranitatea.
29
Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor care locuiesc pe teritoriul unui stat.
Teritoriul de stat7 constituie una din premisele materiale, naturale ale existenţei statului şi spre
deosebire de organizaţia gentilică, bazată pe legăturile de sânge ale membrilor săi, statul se
caracterizează prin legături teritoriale, apărute ca urmare a aşezării statornice a oamenilor într-o
anumită regiune geografică.
Asupra teritoriului şi populaţiei sale statul exercită o putere exclusivă şi nici unei alte puteri nu
îi este permis să se amestece în treburile sale interne.
Prin forma de stat se înţelege organizarea puterii de stat pe un anumit teritoriu. Aceasta este
studiată din perspectiva structurii de stat (stat unitar şi stat compus), formei de guvernământ (monarhie
sau republică) şi regimului politic (parlamentar, prezidenţial sau semiprezidenţial).
Ideea separaţiei puterilor statului a avut o mare răspândire, începând cu ultimele decenii ale
secolului al XVIII-lea, aceasta fiind consacrată ca principiu în majoritatea constituţiilor lumii.
Constituţiile care au prevăzut principiul separaţiei puterilor în stat au avut în vedere nu numai să
stabilească modalităţi de natură a menţine echilibrul între cele trei puteri ale statului dar şi măsuri prin
care să înlăture tendinţa uneia dintre acestea să încalce atribuţiile alteia.
 stat;
 element constitutiv al statului;
 forma de stat;
 structură de stat;
 forma de guvernământ;
 regim politic;
 principiul separaţiei puterilor în stat.
♦ Noţiunea de stat. Personalitatea juridică a statului;

♦ Identificaţi elementele constitutive ale statului.
♦ Uniunea de state şi confederaţia de state. Asemănări şi deosebiri;
♦ Trăsăturile specifice ale unor state federale: Statele Unite ale Americii, Elveţia, Germania etc.
♦ Tipuri de regimuri politice. Trăsături;
♦ Consacrarea principiului separaţiei puterilor în constituţii.
7
G. Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, 281-282.
30
1. Populaţia României este formată din:
a. cetăţenii români, străinii şi apatrizii ce locuiesc pe teritoriul României;

b. cetăţenii români indiferent dacă locuiesc pe teritoriul României sau în afară, apatrizii şi străinii
care locuiesc pe teritoriul României;
c. cetăţenii români şi persoanele fără cetăţenie care trăiesc pe teritoriul României;
2. Inalienabilitatea teritoriului semnifică:
a. teritoriul nu poate fi împărţit în regiuni autonome;

b. teritoriul nu poate fi împărţit în mai multe unităţi admninistrativ teritoriale;
c. teritoriul nu poate fi dezmembrat pentru a fi înstrăinat altui stat;
3. Suveranitatea de stat semnifică:
a. dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili şi controla politica statului;
b. dreptul naţiunii de a decide asupra sorţii sale prin reprezentanţi aleşi conform unei proceduri
stabilite de comun acord;
c. dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe;
4. Forma de stat este:
a. organizarea puterii de stat în raport de forma de guvernământ;

b. organizarea puterii de stat în raport de un anumit teritoriu;
c. organizarea puterii de stat în unităţi administrativ – teritoriale;
5. Confederaţia de state se aseamănă cu federaţia prin aceea că:
31
a. dă naştere unui nou subiect de drept internaţional;
b. au un parlament bicameral comun;
c. statele componente beneficiază de autonomie legislativă, executivă şi judecătorească;
6. Din punctul de vedere al formei de guvernământ, statele se clasifică în:
a. state democratice şi state totalitare;

b. state unitare şi compuse;
c. state – republică şi state – monarhii;
7. Preşedintele este ales prin vot universal în:
a. republica parlamentară;
b. republica prezidenţială;
c. republica semiprezidenţială;
8. Principiul separaţiei puterilor în stat presupune:
a. o colaborare reciprocă între cele trei puteri;

b. datorită funcţiei sale de organ legislativ, parlamentul are o poziţie superioară celorlalte două;
c. datorită atribuţiilor sale jurisdicţionale, autoritatea judecatorească poate controla executivul
având astfel o poziţie superioară acestuia;
9. Şeful statului poate fi şi şeful Guvernului în cazul:
a. regimului politic parlamentar;

b. regimului politic prezidenţial;
c. regimului politic semiprezidenţial;
10. Separaţia puterilor în stat:
a. presupune egalitatea şi independenţa celor trei puteri, legislativă, judecătorească şi executivă;

b. este un principiu constituţional şi specific formei de guvernământ a republicii;
c. a fost enunţat pentru prima dată de Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu;
32
978-973-129-735-4, 274 pagini, 2010.
33
CETĂŢENIA ROMÂNĂ
Cuprins:
4.1. Introducere
4.3.3. Modurile de dobîndire şi modurile de pierdere a cetăţeniei române
4.1. Introducere
Există mai multe opinii cu privire la conceptul de cetăţenie, astfel,

unii autori consideră că cetăţenia este o legătură permanentă între individ şi
stat, iar alţii că este o calitate a persoanei ori o legătură politică şi juridică
dintre stat şi cetăţean.
Considerăm că putem defini cetăţenia ca fiind legătura permanentă
dintre o persoană fizică şi stat, exprimată prin exercitarea tuturor
drepturilor şi asumarea obligaţiilor stabilite prin Constituţie şi celelalte legi
ale statului.
Instituţia cetăţeniei este guvernată de anumite principii care izvorăsc
în principal din Constituţie, iar condiţiile de dobândire şi de pierdere a
cetăţeniei, precum şi procedura, sunt prevazute, de regulă, în legi speciale.
▪ înţelegerea conceptului de cetăţenie;

▪ analiza principiilor generale ale cetăţeniei;
▪ cunoaşterea şi înţelegerea modurilor de dobândire a cetăţeniei
române;
▪ explicarea şi înţelegerea procedurii de acordare a cetăţeniei
române;
▪ cunoaşterea şi înţelegerea modurilor de pierdere a cetăţeniei
române;
▪ explicarea şi înţelegerea procedurii retragerii cetăţeniei române şi
aprobării renunţării la cetăţenia română;
▪ prezentarea cetăţeniei de onoare.
– Studenţii vor înţelege conceptul de cetăţenie

34
– Studenţii vor cunoaşte modurile de dobândire şi de pierdere a
cetăţeniei române
– Studenţii vor cunoaşte şi vor înţelege procedura dobândirii şi cea
retragerii cetăţeniei române
– Studenţii vor cunoaşte condiţiile de acordare a cetăţeniei de onoare
Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două

accepţiuni: a) este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o
grupare de norme juridice cu un obiect comun de reglementare; b) este
folosită pentru a caracteriza condiţia (starea) juridică ce se creează acelor
persoane care au calitatea de cetăţean. În această a doua accepţiune,
cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept şi numai aici se
vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei8.
Cetăţenia română poate fi definită ca fiind legătura permanentă dintre
o persoană fizică şi statul român, exprimată prin exercitarea tuturor
drepturilor şi asumarea obligaţiilor stabilite prin Constituţie şi celelalte legi
ale României.
Instituţia cetăţeniei române este guvernată de anumite principii care

izvorăsc în principal din Constituţie şi din Legea nr.21/1991 a cetăţeniei
române, republicată.
Principiile generale a cetăţeniei române sunt următoarele:
a) egalitatea dintre cetăţenii români, fără nici o deosebire de naţio-
nalitate, rasă, origine etnică, sex, religie, limbă, apartenenţă politică,
opinie, avere ori origine socială;
b) persoanele care aparţin statului român au o singură cetăţenie –
cetăţenia română, consecinţă a caracterului unitar al statului;
c) numai cetăţenii români exercită toate drepturile prevăzute de
Constituţie şi de legi;
d) numai cetăţenii români sunt ţinuţi să-şi îndeplinească toate
îndatoririle stabilite prin Constituţie şi legi;
e) stabilirea modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române
constituie o prerogativă exclusivă a statului român;
f) dobândirea cetăţeniei române potrivit principiului ius sanguinis,
adică ca efect al legăturii de sânge;
8
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice Volumul I/Ediţia XIII, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p.115.
35
g) căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţului care
este cetăţean român;
h) dobândirea sau pierderea cetăţeniei române de către unul dintre
soţi nu produce efecte asupra cetăţeniei celuilalt soţ sau asupra cetăţeniei
copiilor;
i) cetăţenia română nu poată fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin
naştere;
j) persoanele care au dobândit cetăţenia română potrivit legislaţiei
anterioare, sunt şi rămân cetăţeni români.
4.3.3. Modurile de dobîndire şi modurile de pierdere a cetăţeniei

române
Potrivit dispoziţiilor constituţionale cetăţenia română se dobândeşte,

se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică.
Modurile de dobândire a cetăţeniei române, potrivit art. 4 din Legea
nr.21/1991 a cetăţeniei române, republicată, sunt: prin naştere, prin adopţie
şi prin acordare la cerere.
Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetăţeniei
române se face prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie, care apreciază în acest sens, asupra propunerilor Comisiei
pentru cetăţenie.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru
acordarea sau redobândirea cetăţeniei române, precum şi în cazul nepro-
movării interviului ori neprezentarea, în mod nejustificat, la susţinerea
acestuia, Comisia, printr-un raport motivat, propune preşedintelui
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respingerea cererii. O nouă cerere
de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române poate fi depusă după 6
luni de la respingerea cererii anterioare (art.16 din lege).
Cetăţenia română se acordă sau se redobândeşte la data depunerii
jurământului de credinţă faţă de România.
Nedepunerea jurământului de credinţă faţă de România în termenul
prevăzut de lege, din motive imputabile persoanei care a obţinut cetăţenia
română, atrage încetarea efectelor ordinului de acordare sau de redobândire
a cetăţeniei române faţă de persoana în cauză.
Modurile de pierdere a cetăţeniei române, potrivit art. 23 din Legea
nr. 21/1991 a cetăţeniei române, republicată, sunt: prin retragerea
cetăţeniei române, prin aprobarea renunţării la cetăţenia română şi în alte
cazuri prevăzute de lege.
Cetăţenia română se poate retrage numai în anumite condiţii
prevăzute expres de lege, iar potrivit Constituţiei cetăţenia română nu
poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.
Pentru motive temeinice se poate aproba renunţarea la cetăţenia
română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani, şi care nu se află în una
din situaţiile prevăzute de art. 26 din lege.
De asemenea, cetăţenia română mai poate fi pierdută şi în alte cazuri
prevăzute de lege, cum ar fi de exemplu stabilirea filiaţiei copilului găsit pe
teritoriul statului român faţă de ambii părinţi, cetăţeni străini sau numai
faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.
În ceea ce priveşte procedura, în cazul retragerii cetăţeniei române,
Comisia pentru cetăţenie poate fi sesizată, în scris, de orice autoritate sau
persoană care are cunoştinţa de existenţa unui motiv pentru retragerea
cetăţeniei române cu obligaţia să prezinte dovezile de care dispune.
36
Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, constatând
îndeplinite condiţiile prevazute de lege, emite ordinul de retragere a
cetăţeniei romane, respectiv de respingere a sesizarii de retragere a
cetăţeniei, în cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor prevazute de
lege.
Pentru renunţarea la cetăţenia română, cererea se depune la
secretariatul tehnic al Comisiei sau la misiunile diplomatice ori oficiile
consulare ale României din ţara în care solicitantul îşi are domiciliul .
Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie dispune prin
ordin, după parcurgerea aceleiaşi proceduri pentru retragere, aprobarea
sau, după caz, respingerea cererii de renunţare la cetăţenia română,
apreciind asupra raportului Comisiei pentru cetăţenie.
Ordinul poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la
secţia de contencios administrativ a curţii de apel de la domiciliul sau, dupa
caz, reşedinţa solicitantului. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa în
România, ordinul poate fi atacat, în acelaşi termen, la secţia de contencios
administrativ a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea curţii de apel este
definitivă şi irevocabilă.
Data pierderii cetăţeniei române prin retragere este data emiterii
ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare
a retragerii cetăţeniei române.
Pierderea cetăţeniei române prin renunţare are loc la data eliberării
adeverinţei de renunţare la cetăţenia română.
Dovada cetăţeniei române se face, potrivit art. 22 din lege, cu

cartea/buletinul de identitate, paşaportul sau cu certificatul de cetăţenie.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu
certificatul său de naştere, însoţit de cartea/buletinul de identitate sau
paşaportul oricăruia dintre părinţi.
În cazul în care copilul este înscris în paşaportul unuia dintre părinţi
sau, după caz, în buletinul de identitate, dovada cetăţeniei se face cu
oricare dintre aceste acte.
Potrivit art. 36 din lege, cetăţenia română cu titlu de «cetăţenie de

onoare» se poate acorda unor străini pentru servicii deosebite aduse ţării şi
naţiunii române, la propunerea Guvernului, fără nici o altă formalitate, de
către Parlamentul României.
Persoanele care au dobândit cetăţenia de onoare se bucură de toate
drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia
dreptului de a alege şi a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică.
37
Prin cetăţenia română se înţelege legătura permanentă dintre o persoană fizică şi statul român,
exprimată prin exercitarea tuturor drepturilor şi asumarea obligaţiilor stabilite prin Constituţie şi celelalte
legi ale României.
Modurile de dobândire a cetăţeniei române, potrivit art. 4 din Legea nr.21/1991 a cetăţeniei române,
republicată, sunt: prin naştere, prin adopţie şi prin acordare la cerere.
Modurile de pierdere a cetăţeniei române, potrivit art. 23 din Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române,
republicată, sunt: prin retragerea cetăţeniei române, prin aprobarea renunţării la cetăţenia română şi în
alte cazuri prevăzute de lege.
Cetăţenia română se acordă sau se redobândeşte la data depunerii jurământului de credinţă faţă de
România.
Data pierderii cetăţeniei române prin retragere este data emiterii ordinului preşedintelui Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii cetăţeniei române.
Pierderea cetăţeniei române prin renunţare are loc la data eliberării adeverinţei de renunţare la
cetăţenia română.
 Cetăţenie;
 Principiile cetăţeniei;
 Moduri de dobândire a cetăţeniei române;
 Moduri de pierdere a cetăţeniei române;
 Cetăţenie de onoare.
♦ Principiile generale care guvernează instituţia cetăţeniei române;

♦ Cetăţenia europeană;
♦ Cetăţenia română în lumina concepţiei privind cetăţenia europeană;
♦ Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti/Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie de
acordare/redobândire a cetăţeniei române.
♦ Procedura retragerii aprobării şi renunţării la cetăţeniei române. Practică judiciară.
38
1. Constituie o excepţie de la principiul egalităţii între cetăţenii români:
a. existenţa unei a doua cetăţenii ca impediment la ocuparea de funcţii implicând exerciţiul

autorităţii de stat;
b. condamnările penale definitive ce privesc decăderi din drepturi;
c. punerea sub interdicţie în ceea ce priveşte capacitatea de a încheia acte de dispoziţie;
2. Dobândirea cetăţeniei române se face potrivit principiului:
a. jus sanguinis;
b. jus soli;
c. jus loci;
3. Persoanele care au dobândit cetăţenia română potrivit legislaţiei anterioare:
a. rămân cetăţeni români indiferent de prevederile legii noi;

b. rămân cetăţeni români dacă îndeplinesc şi condiţiile legii noi;
c. pierd ceăţtenia româna dacă nu îndeplinesc condiţiile impuse de legea noua în termen de 6
luni de la publicarea acesteia;
4. Poate dobândi cetăţenia română persoana care domiciliază în străinatate dacă:
a. a avut anterior cetăţenia română;

b. face dovada că prezenţa sa în străinătate serveşte intereselor statului român;
c. s-a remarcat prin fapte ce au adus prestigiu statului român;
5. Până în momentul depunerii jurământului, persoana căreia i s-a aprobat cererea de acordare
a cetăţeniei:
a. este cetăţean român;

b. nu este cetăţean român;
c. se consideră a fi dobândit un exerciţiu restrâns al drepturilor sale în calitate de cetăţean;
6. Renunţarea la cetăţenia română se deosebeşte de retragerea cetăţeniei române prin faptul că:
a. este un mod prin care o persoană nu mai beneficiază de cetăţenia română;

b. este un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei;
c. produce efecte asupra cetăţeniei copilului;
d. nicio varianta de mai sus;
39
7. Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care:
a. a dobândit o altă cetăţenie

b. a solicitat o altă cetăţenie
c.cetăţeanul străin căsătorit cu un cetăţean român de o perioadă de minim 5 ani;
d. niciuna dintre variantele de mai sus;
8. Obţinerea cetăţeniei române prin mijloace frauduloase atrage ca sancţiune:
a. anularea cetăţeniei române;

b. retragerea cetăţeniei române;
c. aplicarea unei pedepse privative de libertate;
9. Sancţiunea retragerii cetăţeniei române:
a. se aplică de instanţa judecătorească competentă;

b. este dispusă de autoritatea competentă;
c. operează de drept, fără intervenţia vreunei autorităţi;
10. Pierderea cetăţeniei române prin retragere are loc la data:
a. emiterii ordinului ministrului justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti de aprobare a retragerii

cetăţeniei române;
b. la care hotărârea Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a aprobat retragerea cetăţeniei române a
rămas definitivă şi irevocabilă;
c. emiterii ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii
cetăţeniei române;
d. eliberării adeverinţei de aprobare a retragerii cetăţeniei române.
978-973-129-735-4, 274 pagini, 2010.
3. Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, republicată.
40
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
Cuprins:
5.1. Introducere
5.3.2. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
5.1. Introducere
Expresia drepturile omului exprimă drepturile fiinţei umane,

drepturi inalienabile şi imprescriptibile.
Consacrarea juridică a drepturilor omului s-a realizat, mai întâi, pe
plan internaţional, documentele adoptate de către state conţinând o mare
varietate de drepturi, drepturi care datorită importanţei lor pentru cetăţean
şi stat au fost consacrate pe plan naţional, în acte cu valoare
constituţională, realizându-se astfel garantarea şi protecţia lor.
▪ înţelegerea noţiunii de drepturi şi libertăţi fundamentale;

▪ explicarea principiilor constituţionale aplicabile drept urilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale;
▪ prezentarea clasificării drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
▪ cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului drepturilor şi libertăţilor
fundamentale;
▪ situaţiile în care exercitarea unor drepturi sau al unor libertăţi
poate fi restrânsă;
▪ înţelegerea noţiunii de îndatorire fundamentală a cetăţeanului;
▪ cunoaşterea şi înţelegerea îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor;
– Studenţii vor înţelege noţiunea de drepturi şi libertăţi

fundamentale
– Studenţii vor cunoaşte principiile constituţionale aplicabile
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
41
– Studenţii vor înţelege importanţa drepturilor şi libertăţilor
fundamentale
– Studenţii vor cunoaşte şi vor identifica drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti
– Studenţii vor cunoaşte situaţiile în care exercitarea unor
drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrânsă
– Studenţii vor înţelege ce înseamnă îndatorirea fundamentală a
cetăţeanului
– Studenţii vor cunoaşte care sunt îndatoririle cetăţenilor
consacrate prin constituţie
Definirea drepturilor şi libertăţilor omului a preocupat întotdeauna

literatura juridică.
Într-o opinie, pe care o împărtăşim, drepturile omului sunt drepturi
subiective, ele fiind, în general, definite ca prerogative ale unei persoane în
virtutea cărora aceasta poate să se comporte într-un anumit fel, sau să
pretindă altuia un anume comportament, putând apela la ajutorul organelor
etatice competente, în situaţia în care este împiedicată să adopte
comportamentul licit dorit sau în situaţia în care, pretinzând alteia,
conform legii, un anume comportament, aceasta nu-l adoptă. În situaţia în
care propriul stat nu asigură această prerogativă sau o încalcă, titularul ei
se poate adresa unei forme organizaţionale supraetatice, internaţionale
pentru apărarea dreptului său9.
5.3.2. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale
Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale sunt:
a. Universalitatea (art.15 alin.1 din Constituţia României);
b. Neretroactivitatea legilor (art.15 alin.2 din Constituţia României);
c. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor (art.16 din Constituţia
României);
d. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor (art. 17
din Constituţie);
e. Protecţia cetăţenilor străini şi apatrizilor în România (art. 18 din
Constituţie);
f. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România
9
G. Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Iaşi, 1995, p.418.
42
(art.19 din Constituţie);
g. Prioritatea reglementărilor internaţionale (art. 20 din Constituţie);
h. Accesul liber la justiţie (art. 21 din Constituţie).
Apreciem că cea mai potrivită clasificare a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale este cea care, pornind de la conţinutul celor două Pacte,
împarte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului în următoarele
categorii:
- drepturi civile, adică acele drepturi şi libertăţi care se referă la
persoana fizică, cum sunt dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică,
libertatea individuală, dreptul la apărare, secretul corespondenţei ş.a.;
- drepturi politice sunt acele drepturi şi libertăţi care vizează
participarea individului la viaţa politică, de exemplu, dreptul de vot,
dreptul de a fi ales sau dreptul de a fi ales în Parlamentul European;
- drepturi economice şi sociale, adică acele drepturi şi libertăţi care
se referă la asigurarea condiţiilor de viaţă, sociale şi materiale, cum sunt
dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a
muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate privată, protecţia copiilor
şi a tinerilor, protecţia persoanelor cu handicap, ş.a.;
- drepturi culturale sunt acele drepturi care vizează asigurarea
condiţiilor pentru educaţie, cum sunt dreptul la învăţătură, accesul la
cultură.
În Constituţia României sunt consacrate următoarele drepturi şi

libertăţi fundamentale:
♦ dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, este un drept
natural al omului, consacrat şi în art. 22 alin.1 din Constituţia României;
♦ libertatea individuală, se referă la libertatea fizică a persoanei, la
dreptul acesteia de a se mişca liber. În art. 23 alin. 1 din Constituţie se arată
că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
♦ dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, semnifică
posibilitatea recunoscută unei persoane de a se apăra împotriva acuzaţiilor
ce i se aduc, de contesta aceste acuzaţii şi de a dovedi netemeinicia lor, de
a prezenta adevărul.
♦ libera circulaţie , este un drept care asigură libertatea de mişcare a
persoanei. Potrivit art. 25 din Constituţie, dreptul la libera circulaţie, în ţară
şi în străinătate este garantat. Fiecare cetăţean are dreptul de a-şi stabili
domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi
de a reveni în ţară.
♦ dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private este un
drept consacrat prin art. 26 din Constituţie, care impune autorităţilor
publice să respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială şi privată a
persoanei.
♦ inviolabilitatea domiciliului. Potrivit art. 27 din Constituţie,
domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Acest drept semnifică faptul că
nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul unei ori reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia.
♦ secretul corespondenţei, este un drept prevăzut de Constituţie în
art. 28, prin care se stabileşte că secretul scrisorilor, al telegramelor, al
43
altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace
legale de comunicare este inviolabil.
♦ libertatea conştiinţei reprezintă, potrivit art. 29 din Constituţie,
posibilitatea persoanei fizice de a gândi şi de a-şi exprima liber opiniile,
precum şi credinţele religioase.
♦ libertatea de exprimare semnifică, potrivit art. 30 din
Constituţie, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a
credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public.
Acestea sunt inviolabile şi cenzura de orice fel este interzisă.
♦ dreptul la informaţie este prevăzut de art. 31 din Constituţie şi
reprezintă dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes
public.
♦ dreptul la învăţătură, potrivit art. 32 din Constituţie, este
asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi
prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme
de instrucţie şi de perfecţionare. Învăţământul de toate gradele se
desfăşoară în limba română şi, în condiţiile legii, se poate desfăşura şi într-
o limbă de circulaţie internaţională.
♦ accesul la cultură potrivit art. 33 din Constituţie semnifică
libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile
culturii naţionale şi universale.
♦ dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept garantat de
Constituţie prin art. 34, în virtutea căruia statul este obligat să ia măsuri
pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice şi să organizeze asistenţa
medicală, sistemul de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate
şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor
paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi
mentale a persoanei.
♦ dreptul la un mediu sănătos este un drept recunoscut de către
stat oricărei persoane potrivit art. 35 din Constituţie şi impune, pe de o
parte, statului obligaţia de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea
acestui drept şi pe de altă parte, persoanelor fizice şi juridice îndatorirea de
a proteja şi ameliora mediul înconjurător.
♦ dreptul de vot potrivit art. 36 din Constituţie este recunoscut
celor care au împlinit vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor
inclusiv. Nu au drept de vot, debilii sau alienaţii mintal, puşi sub
interdicţie, şi nici persoanele condamnate la pierderea drepturilor
electorale, prin hotărâre judecătorească definitivă.
♦ dreptul de a fi ales este un drept recunoscut, conform art. 37 din
Constituţie, tuturor cetăţenilor cu drept de vot care au cetăţenia română şi
domiciliul în ţară, cu condiţia să nu le fie interzisă asocierea în partide
politice.
♦ dreptul de a fi ales în Parlamentul European este un drept nou,
prevăzut de art. 38 din Constituţie, introdus prin legea de revizuire a
Constituţiei din 2003, şi semnifică dreptul cetăţenilor români de a alege şi
a fi aleşi în Parlamentul European.
♦ libertatea întrunirilor este o libertate prevăzută de art. 39 din
Constituţie în virtutea căreia se recunoaşte posibilitatea oamenilor de a se
întruni la mitinguri, demonstraţii, procesiuni sau orice alte întruniri cu
condiţia ca acestea să fie organizate şi să se desfăşoare în mod paşnic, fără
nici un fel de arme.
♦ dreptul de asociere este un drept recunoscut de Constituţie şi
44
potrivit art. 40 cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate,
în patronate şi în alte forme de asociere.
♦ dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii este un drept
consacrat de art. 41 din Constituţie, care stabileşte că dreptul la muncă nu
poate fi îngrădit, orice persoană fiind liberă să-şi aleagă profesia, meseria
sau ocupaţia, precum şi locul de muncă.
♦ interzicerea muncii forţate (art. 42) reprezintă una dintre
garanţiile dreptului la muncă. Art. 42 din Constituţie arată că muncă forţată
este interzisă.
♦ dreptul la grevă este un drept prevăzut de art. 43 din Constituţie,
recunoscut salariaţilor. Potrivit alin.1, salariaţii au dreptul la grevă pentru
apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale.
♦ dreptul de proprietate privată este consacrat de art. 44 din
Constituţie, care prevede că dreptul de proprietate şi creanţele asupra
statului sunt garantate, fiind stabilit prin lege conţinutul şi limitele acestor
drepturi.
♦ libertatea economică, potrivit art. 45 din Constituţie, semnifică
accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora în condiţiile legii.
♦ dreptul la moştenire, potrivit art. 46 din Constituţie, este
garantat.
♦ dreptul la un nivel de trai decent este consacrat de art. 47 din
Constituţie, care prevede că statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare
economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel
de trai decent.
♦ familia potrivit art. 48 din Constituţie, se întemeiază pe căsătoria
liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea
părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Condiţiile
de încheiere, de desfacere şi de nulitate se stabilesc prin lege.
Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.
♦ protecţia copiilor şi a tinerilor este un drept consacrat în art. 49
din Constituţie, conform căruia copii şi tinerii se bucură de un regim
special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor.
♦ protecţia persoanelor cu handicap este un drept recunoscut
acestei categorii de persoane şi este consacrat de art. 50 din Constituţie.
♦ dreptul de petiţionare, potrivit art. 51 din Constituţie, constă în
posibilitatea cetăţenilor de a se adresa autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor. Acelaşi drept este conferit prin
Constituţie şi organizaţiilor legal constituite care pot adresa petiţii numai în
numele colectivelor pe care le reprezintă.
♦ dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este
prevăzut de art. 52 din Constituţie şi constă în posibilitatea oricărei
persoane care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, de a fi îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi
repararea pagubei pricinuite.
Potrivit art.53 alin.1 din Constituţia României, exercitarea unor

drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrânsă numai prin lege şi numai în
45
situaţii determinate. Restrângerea, se arată în continuare, poate fi dispusă
numai dacă este necesară într-o societate democratică şi trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii.
Îndatoririle fundamentale sunt consacrate de Constituţia României

în Capitolul III al Titlul II, şi reprezintă acele obligaţii ale cetăţenilor
considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale
ale societăţii, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin
convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Constituţia României prevede următoarele îndatoriri fundamentale:
- fidelitatea faţă de ţară - art. 54 din Constituţie;
- apărarea ţării - art. 55 din Constituţie;
- contribuţii financiare - art. 56 din Constituţie;
- exercitarea drepturilor şi a libertăţilor - art. 57 din Constituţie.
Definirea drepturilor şi libertăţilor omului a preocupat întotdeauna literatura juridică. Expresia

drepturile omului exprimă drepturile fiinţei umane, drepturi inalienabile şi imprescriptibile.
Drepturile fundamentale ale omului sunt acele drepturi subiective aparţinând oricărei persoane,
în virtutea cărora aceasta poate avea o anumită conduită şi să pretindă o anumită conduită, iar atunci
când i se aduce o atingere dreptul său să apeleze la autorităţile statale.
Sunt drepturi fundamentale întrucât fiind esenţiale pentru om ele au fost consacrate în
documente internaţionale şi în constituţiile statelor.
Constituţia consacră o serie de principii care se aplică în egală măsură tuturor drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, cum ar fi principiul universalităţii, principiul neretroactivităţii legilor, principiul
egalităţii în drepturi a cetăţenilor, accesul liber la justiţie etc.
Constituţia României consacră în Capitolul II al Titlului II, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti (art.
22 – art. 52) şi în Capitolul III al aceluiaşi titlu, îndatoririle fundamentale, adică acele obligaţii ale
cetăţenilor considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale ale societăţii.
 Drept fundamental;
 Libertate fundamentală;
 Îndatorire fundamentală;
 Principii aplicabile drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
 Restrângerea exerciţiului unor drepturi.
♦ Evoluţia problematicii drepturilor omului. Documente internaţionale privind drepturile omului;

46
♦ Evoluţia drepturilor omului în România;
♦ Libertatea individuală şi dreptul la apărare.
♦ Consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale î n noile condiţii create în România după
decembrie 1989;
♦ Drepturile şi libertăţile care privesc libertatea persoanei;
♦ Mecanismele de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
♦ Libertatea cuvântului şi delictele de presă.
♦ Dreptul de proprietate şi situaţiile în care pot fi aduse limitări ale acestuia;
♦ Buna-credinţă în exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale.
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale semnifică:
a. toţi membrii poporului român se bucură de drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie;

b. cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de drepturile şi libertăţile fundamentale;
c. toate persoanele aflate pe teritoriul statului român au drepturile şi libertăţile prevăzute de
Constituţie;
47
2. În cazul unui conflict între reglementările interne şi interaţionale în materia drepturilor
omului:
a. se vor aplica întotdeauna reglementările internaţionale;

b. se vor aplica reglementările interne dacă acestea sunt mai favorabile;
c. se vor aplica reglementările internaţionale întrucât oricum acestea sunt mai largi decât cele
interne;
3. Articolul 22 din Constituţie (dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică) interzice:
a. torturarea unei persoane de către altcineva;

b. torturarea unei persoane de către o autoritate statală;
c. torturarea unei persoane de către o autoritate sau de o persoană care cel puţin pretinde că
reprezintă o astfel de autoritate sau acţionează în numele ei;
4. Cazurile în care apărarea juridică este obligatorie:
a. sunt prevăzute de Constitutie şi alte legi;

b. sunt prevăzute de legile penale şi, prin excepţie, şi din alte materii;
c. sunt prevăzute numai de legea penală;
5. Apatrizii se bucură în România de:
a. drepturi politice;
b. protecţie consulară;
c. protecţie generală a averilor;
6. Sunt excepţii de la inviolabilitatea domiciliului:
a. executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti, apărarea securităţii
naţionale sau a ordinii publice, imobilizarea infractorului surprins în flagrant delict;
b. prevenirea răspândirii unei epidemii, înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică
sau bunurile unei persoane;
c. toate situaţiile de mai sus;
7. Relaţia între stat şi cultele religioase se caracterizează prin aceea că:
a. statul stabileşte cultele ce pot exista alături de cel oficial, ortodox;

b. cultele pot exista doar dacă sunt organizate conform prevederilor legale stabilite de stat;
c. între stat şi culte nu există nici un fel de legătură;
8. Învăţământul se poate desfăşura:
a. în unităţi de stat şi particulare;

b. în unităţi de stat, particulare şi confesionale;
c. în unităţi de stat, particulare şi ale minorităţilor naţionale;
48
9. Potrivit reglementărilor constituţionale nu au drept de vot:
a. minorii, persoanele puse sub interdicţie şi persoanele condamnate penal;

b. minorii ce împlinesc 18 ani în ziua alegerilor, persoanele lipsite de discernământ şi persoanele
condamnate penal;
c. minorii, puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate definitiv;
10. Exercitarea dreptului la grevă are ca efect imediat:
a. suspendarea contractului de muncă;

b. încetarea sub condiţie a contractului de muncă;
c. modificarea contractului de muncă prin voinţa unilaterală a salariaţilor;
11. Este o garanţie a dreptului de proprietate:
a. interzicerea confiscării averii dobândite licit;

b. confiscarea prin hotărâre judecătorească a bunurilor dobândite illicit;
c. prezumarea caracterului licit al dobândirii averii;
12. Dreptul la petiţionare presupune:
a. posibilitatea de a adresa petiţii autorităţilor publice;

b. obligaţia ca orice petiţie să fie semnată;
c. protejarea oricărui tip de petiţie;
13. Potrivit reglementărilor constituţionale sunt interzise:
a. exproprierea, naţionalizarea imobilelor şi folosirea subsolului acestora fără o justă despăgubire;

b. exproprierea fără o cauză de utilitate publică şi o dreaptă şi prealabilă despăgubire;
c. naţionalizarea unor bunuri mobile fără o despăgubire justă acordată în condiţiile legii;
14. Persoana vătămată de o autoritate publică are drepturile, prevăzute constituţional:
a. de a obţine recunoaşterea dreptului pretins, tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate

şi repararea pagubei;
b. anularea actului şi repararea pagubei;
c. anularea actului, recunoaşterea dreptului şi obţinerea unei juste remedieri a pagubei sale;
15. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice revine:
a. numai cetăţenilor români aflaţi în ţară;

b. numai cetăţenilor ce prestează activităţi lucrative;
c. tuturor cetăţenilor români;
d. nici una din variantele de mai sus.
49
978-973-129-735-4, 274 pagini, 2010.
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
4. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.
5. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale la această convenţie.
6. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
50
AVOCATUL POPORULUI
Cuprins:
6.1. Introducere
6.3.3. Dreptul Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituţională
6.1. Introducere
Instituţia „Ombudsman” -ului a apărut în Suedia acum mai bine de

180 de ani, ca instrument complementar pentru controlul Executivului de
către Parlament.
Această instituţie a fost consacrată în România, pentru prima dată, în
Constituţia României din 1991, sub denumirea de Avocatul Poporului.
Rolul fundamental al Avocatului Poporului constă în aceea de a
apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în raport cu autorităţile publice.
▪ prezentarea unui scurt istoric al instituţiei Ombudsman-ului şi

consacrarea instituţiei Avocatul Poporului în constituţia noastră;
▪ înţelegerea rolului şi atribuţiilor Avocatului Poporului, numirea şi
durata mandatului;
▪ explicarea atribuţiilor Avocatului Poporului şi cunoaşterea
răspunderii, imunităţilor şi incompatibilităţilor în timpul exercitării
funcţiei;
▪ înţelegerea importanţei instituţiei Avocatulu i Poporului.
– studenţii vor cunoaşte istoricul al instituţiei Ombudsman-ului

– studenţii vor înţelege importanţa instituţiei şi de ce a fost
necesar consacrarea acesteia în constituţii
– studenţii vor cunoaşte rolului şi atribuţiilor Avocatului
Poporului, numirea şi durata mandatului

51
Rolul fundamental al Avocatului Poporului constă în aceea de a

apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în raport cu autorităţile publice.
Avocatul Poporului este numit de Camera Deputaţilor şi de Senat,
în şedinţă comună. Poate fi numit Avocat al Poporului orice cetăţean
român care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
Avocatul Poporului este numit pentru o durată de 5 ani, mandatul
său putând fi reînnoit o singură dată. Atribuţiile acestuia sunt expres
prevăzute de legea de organizare şi funcţionare a instituţiei.
Conform art.13 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi
funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, Avocatul Poporului are
următoarele atribuţii:
a) coordonează activitatea instituţiei Avocatul Poporului;
b) primeşte şi repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin
încălcarea drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile
publice şi decide asupra cererilor;
c) urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor
sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului
şi repararea pagubelor;
d) formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
e) poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţiona-
litatea legilor, înainte de promulgare;
f) poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor;
g) reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei
Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte autorităţi publice, precum şi în
relaţiile cu persoanele fizice sau juridice;
h) angajează salariaţii instituţiei Avocatul Poporului şi exercită
dreptul de autoritate disciplinară asupra acestora;
i) exercită funcţia de ordonator principal de credite;
j) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de
organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului.
Instituţia Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la

cererea persoanelor fizice, a societăţilor comerciale, a asociaţiilor sau a
altor persoane juridice, lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor
cetăţeneşti ale acestora de către autorităţile administraţiei publice. Petiţiile
pot fi adresate de persoanele arătate, fără deosebire de cetăţenie, vârstă,
sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase.
Nu sunt luate în considerare plângerile anonime sau cele mai vechi
de un an de la data la care aceste încălcări s-au produs ori de la data la care
52
persoana în cauză a luat cunoştinţă despre ele.
Dacă constată că petiţiile sunt vădit nefondate, Avocatul Poporului
le poate respinge motivat sau poate cere date suplimentare pentru analiza
şi soluţionarea petiţiilor.
Instituţia Avocatul Poporului va aduce la cunoştinţa persoanei care
i-a adresat petiţia modul de soluţionare. Acesta poate fi făcut public de
către Avocatul Poporului prin mijloace de informare în masă, cu
consimţământul persoanei sau al persoanelor interesate şi cu respectarea
prevederilor legii privind informaţiile şi documentele secrete.
6.3.3. Dreptul Avocatului Poporului de a sesiza Curtea

Constituţională
Prin legea de revizuire a Constituţiei României s-a stabilit dreptul

Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituţională să se pronunţe
asupra constituţionalităţii unor legi înainte de promulgarea acestora.
În vederea exercitării dreptului prevăzut de art. 146 alin. 1 lit. a din
Constituţie, legea aşa cum a fost adoptată de Parlament se comunică şi
Avocatului Poporului, cu cel puţin 5 zile înainte de a fi trimisă spre
promulgare Preşedintelui României. Dacă legea a fost adoptată în
procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile.
În cazul în care Avocatul Poporului sesizează Curtea Constituţională
cu privire la neconstituţionalitatea legii, sesizarea se comunică şi
Preşedintelui României pentru ca acesta să nu promulge legea,
preşedinţilor celor două camere legislative şi Guvernului.
Prin aceeaşi revizuire a dispoziţiilor constituţionale s-a stabilit şi
dreptul Avocatului Poporului de a ridica direct în faţa Curţii
Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele Guvernului (art. 146 alin. 1 lit. d din Constituţie).
Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru

opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea
legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.
Pe durata exercitării mandatului, atât Avocatul Poporului cât şi
adjuncţii săi, pot fi urmăriţi penal şi trimişi în judecată pentru fapte, altele
decât cele de mai sus, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi sau arestaţi fără
încuviinţarea preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului, în cazul
Avocatului Poporului, respectiv fără încuviinţarea prealabilă a sa, în cazul
adjuncţilor.
De asemenea, legea instituie două incompatibilităţi, pentru Avocatul
Poporului şi adjuncţii săi, în timpul exercitării funcţiei. Acestea sunt:
a) nu pot fi membri ai unui partid politic;
b) nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia activităţilor şi funcţiilor didactice din învăţământul superior.
53
Instituţia Avocatul Poporului a fost consacrată în România, pentru prima dată, în Constituţia
României din 1991.
Lipsa de tradiţie în sistemul nostru juridic şi neîncrederea în noua instituţie au determinat, în
opinia noastră, adoptarea mult mai târziu a unei legi care să reglementeze pe larg modul de organizare
şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului. Astfel, abia la 20 martie 1997 a fost adoptată Legea
nr.35 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului.
Instituţia Avocatul Poporului este o autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă
autoritate publică şi are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile
acestora cu autorităţile publice.
Instituţia Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor fizice, a
societăţilor comerciale, a asociaţiilor sau a altor persoane juridice, lezate prin încălcarea drepturilor sau
libertăţilor cetăţeneşti ale acestora de către autorităţile administraţiei publice.
Prin legea de revizuire a Constituţiei României s-a stabilit dreptul Avocatului Poporului de a
sesiza Curtea Constituţională să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor legi înainte de promulgarea
acestora.
Prin aceeaşi revizuire a dispoziţiilor constituţionale s-a stabilit şi dreptul Avocatului Poporului de
a ridica direct în faţa Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele
Guvernului.
 ombudsman;
 avocatul poporului;
 excepţie de neconstituţionalitate;
 sesizare instanţa contencioasă;
 petiţie.
♦ Scurt istoric şi evoluţia instituţiei Ombudsman-ului;

♦ Atribuţiile Avocatului Poporului;
♦ Modalităţi de implicare a Avocatului Poporului în controlul de constituţionalitate al legilor şi
ordonanţelor;
♦ Demersuri întreprinse de instituţia Avocatul Poporului în vedere soluţionării cererilor persoanelor
ale căror drepturi au fost încălcate de autorităţile administraţiei publice;
♦ Importanţa instituţiei Avocatul Poporului.
54
1. Avocatul Poporului:
a. poate sesiza Curtea Constituţională;

b. poate promova recurs în faţa instanţelor judecătoreşti în cauzele privind minorii;
c. exercită activităţi de arbitraj în caz de conflict între puterile statului;
2. Avocatul Poporului poate face:
a. recomandări privind legislaţia;

b. recomandări privind luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăţiilor publice;
c. activitate de judecată;
3. Avocatul Poporului este numit:
a. prin şedinţa comună a celor doua camere ale parlamentului pentru un mandat de 4 ani;
b. prin şedinţele separate ale camerelor Parlamentului pentru un mandat de 5 ani;
c. prin decret al Preşedintelui României pentru un mandat de 4 ani;
55
4. Avocatul Poporului:
a. poate sesiza Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului prealabil al legilor, dupa
promulgarea lor de către Preşedintele României;
b. poate sesiza Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului prealabil al legilor,
înainte de promulgarea lor de catre Preşedintele României;
c. poate sesiza Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului posterior al legilor,
înainte de promulgarea lor de catre Preşedintele României;
5. Este incompatibilă cu funcţia de Avocat al Poporului:
a. îndeplinirea unei funcţii didactice în învăţământul universitar sau postuniversitar;

b. îndeplinirea unei funcţii didactice în învăţământul liceal, universitar sau postuniversitar;
c. exercitarea unei funcţii administrative în învăţământul universitar;
978-973-129-735-4, 274 pagini, 2010.
3. Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului,
republicată.
▪ site: www.avp.ro
56
SISTEMUL ELECTORAL
Cuprins
7.1. Introducere
7.1. Introducere
Alegerea autorităţilor publice reprezintă o condiţie esenţială a

democraţiei. Prin alegeri cetăţenii participă la guvernare şi prin votul lor
pot influenţa viaţa politică. Totodată, alegerile libere conferă legitimitate
organelor statului care exercită puterea politică.
Participarea la guvernare este un drept fundamental al omului,
consacrat prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului10 şi alte
documente internaţionale, precum şi în constituţiile moderne.
▪ înţelegerea modului în care poporului participă la actul de

guvernare;
▪ explicarea conceptelor de drepturi electorale, corp electoral şi
sistem electoral;
▪ înţelegerea noţiunii de drept de vot şi însuşirea condiţiilor de
exercitare a acestuia;
▪ cunoaşterea şi înţelegerea sistemelor de vot şi a atributelor votului;
▪ studierea şi înţelegerea tipurilor de sisteme electorale;
- studenţii vor cunoaşte şi vor înţelege modul în care cetăţenii

participă la guvernare
- studenţii vor cunoaşte şi vor înţelege conceptele de drepturi
electorale, corp electoral şi sistem electoral
- studenţii vor analiza sistemele de vot şi atributele votului
- studenţii vor identifica tipurile de sisteme electorale
10
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite la data de 10 decembrie 1948.
57
Una din modalităţile prin care poporul participă la actul de

guvernare este alegerea organelor statului, care se concretizează prin
dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, numite în literatura de specialitate
şi drepturi electorale.
Totalitatea persoanelor fizice care se bucură de drepturile electorale
poartă denumirea de electorat sau corp electoral, iar ansamblul normelor
juridice care reglementează regimul alegerilor, dreptul de a alege şi dreptul
de a fi ales în organele statului formează sistemul electoral.
Dreptul de vot este acel drept recunoscut unei persoane de a-şi

exprima poziţia cu privire la un candidat care participă la alegeri. Pentru
exercitarea dreptului de vot alegătorul trebuie să îndeplinească anumite
condiţii cu privire la vârstă, cetăţenie ţi capacitate de exerciţiu a drepturilor
civile şi politice.
De-a lungul timpului, în practica electorală a statelor au existat mai
multe sisteme de vot, în raport de avere – votul cenzitar, de pregătire
profesională sau intelectuală – votul intelectual, de apartenenţă la o
anumită clasă socială sau formaţiune politică – votul politizat.
În prezent votul universal este consacrat de toate constituţiile
moderne, fiind totodată egal, direct sau indirect, secret şi liber exprimat.
În practica constituţională a statelor democratice se întâlnesc două

tipuri de sisteme electorale: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării
proporţionale. De-a lungul timpului, în unele democraţii, a fost consacrat
un al treilea sistem electoral şi anume cel mixt, care combină cele două
sisteme electorale, majoritar cu cel al reprezentării proporţionale.
Sistemul electoral majoritar este acel sistem în care sunt declaraţi
învingători candidaţii care au obţinut cel mai mare număr de voturi.
Sistemul reprezentării proporţionale este sistemul în care pot fi
exprimate atât opţiunile politice cât şi alte opţiuni cum sunt cele culturale,
de exemplu, opţiunile religioase sau etnice. Este un sistem folosit numai
pentru alegerea organelor colegiale, la nivel naţional şi la nivel local şi
exprimă opţiunile întregului electorat.
Acest sistem este cel mai mult utilizat, fiind considerat un sistem
58
electoral principal.
Sistemul electoral mixt rezultă din combinarea celor două sisteme
studiate, respectiv majoritar cu cel al reprezentării proporţionale.
Majoritatea constituţiilor lumii consacră principiul potrivit căruia puterea politică aparţine
poporului care o exercită fie prin alegeri libere, fie prin referendum. Prin alegeri cetăţenii participă la
guvernare, iar acest drept a fost consacrat şi de numeroase documente internaţionale, cum ar fi Convenţia
internaţională cu privire la drepturile civile şi politice11, care în art. 25 statuează că orice cetăţean are
dreptul şi posibilitatea, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică
sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare,
şi fără restricţii nerezonabile:
a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi
liber aleşi;
b) de a alege şi a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu
scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor;
c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.
Statul trebuie să garanteze cetăţenilor săi dreptul de a participa la viaţa publică şi în acest sens să
asigure cadrul legal pentru desfăşurarea alegerilor şi a permite fiecărui cetăţean, în condiţiile legii, să-şi
exprime prin vot opţiunea electorală sau să participe la referendum.
 drepturi electorale;
 corp electoral;
 sistem electoral;
 drept de vot;
 sisteme electorale.
♦ Modalităţile de participare a cetăţenilor la guvernare;

♦ Dreptul de vot. Sisteme de vot şi atributele votului;
♦ Sistemul electoral majoritar. Avantaje şi dezavantaje;
♦ Sistemul reprezentării proporţionale. Avantaje şi dezavantaje;
♦ Sistemul electoral mixt. Avantaje şi dezavantaje;
♦ Consecinţele politice pe care sistemele electorale le au asupra partidelor politice;
♦ Sistemul electoral românesc şi efectele sale asupra vieţii politice din ţara noastră.
11
Convenţia internaţională cu privire la drepturile civile şi politice a fost adoptată de Adunarea Generală O.N.U.
la 16 decembrie 1966.
59
1. Votul cenzitar poate implica:
a. o condiţie de avere impusă pentru a avea drept de vot;

b. o condiţie legată de domicilierea o anumită perioadă în localitatea unde se desfăşoară votul;
c. înlaturarea femeilor de la vot;
2. Egalitatea votului exprimă:
a. principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor;

b. principiul supremaţiei constituţiei;
c. principiul libertăţii de asociere;
3. Prima electorala reprezintă:
a. beneficiu ilegal obţinut de persoane care exercită vot multiplu;

b. spor salarial acordat în perioada de campanie electorală pentru sensibilizarea electoratului;
c. un plus de mandate atribuit unui partid;
4. În Statele Unite ale Americii, Presedintele este ales prin:
a. vot direct;
60
b. vot indirect;
c. vot cenzitar;
5. Sistemul majoritar:
a. este sistemul în care sunt aleşi candidaţii ce au obţinut cel mai mare numar de voturi;
b. atribuie numărul de mandate proporţional cu voturile obţinute;
c. exprimă alianţa unor partide care se prezintă cu liste înrudite iar dacă aceste liste obţin
majoritatea absolută a voturilor ele câştigă toate locurile în parlament;
978-973-129-735-4, 274 pagini, 2010.
61
EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN
Cuprins
8.1. Introducere
8.1. Introducere
Apariţia primei Constituţii a României a fost precedată de

importante mişcări sociale şi reforme care au avut loc în cele două
principate române, Moldova şi Ţara Românească.
Ulterior, începând cu anul 1864, când a fost promulgat de către
Alexandru Ioan Cuza „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” -
cunoscut în istorie şi literatura de specialitate sub denumirea de „Statutul
lui Cuza, considerat de unii autori prima constituţie a ţării, au fost
adoptate şi alte constituţii. Evoluţia constituţională a statului român este
prezentată pe larg în curs.
După evenimentele din decembrie 1989, dat fiind apariţia unui nou
organism politic care a preluat întreaga putere politică, fiind dizolvate
toate structurile de putere ale vechiului regim comunist, s-a impus
adoptarea unei noi constituţii, întrucât dispoziţiile Constituţiei din 1965
nu mai puteau fi aplicate noilor realităţi politice, economice şi sociale.
Dispoziţiile Constituţiei României din 1991 au fost adaptate la condiţiile
de tranziţie prin care a trecut statul nostru.
▪ cunoaşterea evoluţiei constituţionale a statului român;

▪ înţelegerea şi explicarea premiselor care au stat la baza
elaborării primelor acte constituţionale;
▪ înţelegerea premiselor care au stat la baza elaborării unei noi
constituţii după revoluţia din decembrie 1989;
▪ înţelegerea modului de elaborare şi adoptare a Constituţiei
României din 1991 şi conţinutului normativ al acesteia;
▪ explicarea necesităţii reformei constituţionale concretizată, în
anul 2003, prin revizuirea Constituţiei României din 1991;
▪ înţelegerea procedurii de revizuire a constituţiei şi explicarea
prevederilor care nu pot fi supuse revizuirii.
62
- studenţii vor cunoaşte evoluţia constituţională a statului român

- studenţii vor înţelege modului de elaborare şi adoptare a
Constituţiei României din 1991 şi conţinutului normativ al
acesteia
- studenţii vor înţelege necesităţii reformei constituţionale
- studenţii vor cunoaşte şi vor înţelege procedura de revizuire a
constituţiei, precum şi prevederile care nu pot fi supuse
revizuirii
Mişcarea revoluţionară din Franţa a avut puternice ecouri şi în

ţările române, unele din ideile şi principiile revoluţiei franceze fiind
preluate şi în documentele revoluţiei de la 1848 din Transilvania,
Moldova şi Ţara Românească.
În anul 1864, Alexandru Ioan Cuza a promulgat „Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, cunoscut în istorie şi literatura de
specialitate sub denumirea de „Statutul lui Cuza”, şi legea electorală.
A.I. Cuza a fost obligat să abdice la data de 11 februarie 1866,
lăsând o ţară unită şi deschisă la progres. Pe tronul ţării a fost adus un
principe străin, aşa cum s-a dorit de adunările ad-hoc din 1857, în
persoana lui Carol Ludovic de Hohenzollern – Sigmarigen, proclamat de
corpurile legiuitoare (1 mai 1866) principe ereditar al României sub numele
de Carol I.
La data de 29 iunie 1866 este adoptată de către Adunarea
Constituantă o nouă constituţie, inspirată după Constituţia Belgiei 1931,
care a fost promulgată de domnul Carol I la 30 iunie 1866 şi a intrat în
vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial, respectiv la data de 1 iulie 1866.
Constituţia României din 1866 a fost considerată primul act
constituţional liberal şi, deşi a suferit mai multe modificări de-a lungul
timpului, a rămas în vigoare până în anul 1923.
După Marea Unire din 1918, dând expresia noilor realităţi, a fost
adoptată în ţara noastră Constituţia de la 29 martie 1923, care era o
constituţie rigidă deoarece pentru revizuirea ei, potrivit art.129 şi 130, se
prevedea o procedură greoaie, complexă.
Constituţia din 1938 este o constituţie elaborată din iniţiativa
regelui Carol al II lea, care la 10 februarie 1938 a instaurat dictatura
personală. Din punct de vedere juridic, dictatura a fost consacrată prin
noua constituţie adoptată în acelaşi an. Proiectul legii fundamentale a fost
supus plebiscitului la 24 februarie 1938, promulgată la 27 februarie şi
publicată în Monitorul Oficial la data de 28 februarie 1938, dată la care a
63
intrat în vigoare.
După 23 august 1944, Constituţia din 1923 a fost repusă în
vigoare, dar cu unele modificări, iar prin Legea nr.363/30.12.1947 pentru
constituirea Statului Român în Republica Populară Română, a fost
abolită monarhia şi proclamată Republica Populară Română.
Constituirea Partidului Muncitoresc Român şi instaurarea
regimului comunist au determinat schimbări radicale atât în plan politic
cât şi în plan social, economic şi cultural.
În perioada regimului comunist au fost adoptate trei constituţii:
Constituţia Republicii Populare Române din 1948, Constituţia Republicii
Populare Române din 1952 şi Constituţia Republicii Socialiste România din 1965.
Constituţia din 1948 proclamă că Republica Populară Română
este un stat popular, unitar, independent, suveran şi că întreaga putere
emană de la popor şi aparţine poporului. Aceasta a fost abrogată implicit
prin intrarea în vigoare a Constituţiei din 1952 la data de 27 septembrie
1952.
În Constituţia din 1952 se arată că Republica Populară Română
este un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, şi Marea Adunare
Naţională era unicul organ legiuitor al ţării.
Constituţia din 1965 a abrogat expres Constituţia din 1952.
După alegerea Marii Adunări Naţionale, aceasta a adoptat la 21
august 1965 o nouă constituţie.
Constituţia din 1965 proclamă că România este republică
socialistă şi că întreaga putere în Republica Socialistă România aparţine
poporului, liber şi stăpân pe soarta sa, iar forţa politică conducătoare a
întregii societăţi este Partidul Comunist Român.
Revoluţia din decembrie 1989 a determinat apariţia unui nou

organism politic, Frontul Salvării Naţionale, al cărui Consiliu a preluat
întreaga putere politică, fiind dizolvate toate structurile de putere ale
fostului regim comunist.
Au fost adoptate, pe lângă Decretul-lege nr. 2/1989 care a avut un
caracter provizoriu şi alte acte cu valoare constituţională cum sunt:
Decretul-lege nr.8/31.12.1989 privind înregistrarea şi funcţionarea
partidelor politice; Decretul-lege nr.81/09.02.1990 privind Consiliul
Provizoriu de Uniune Naţională, Decretul-lege nr.82/1990 privind
componenţa Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională şi a biroului
executiv al acestuia, precum şi comisiile de specialitate ale consiliului,
Decretul-lege nr.92/18.03.1990 pentru alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României.
Potrivit dispoziţiilor Decretului-lege nr.92/1990, Camera
Deputaţilor şi Senatul, reunite în şedinţă comună ca Adunare
Constituantă, desfăşurându-şi activitatea în baza propriului regulament, a
hotărât alegerea unei Comisii pentru redactarea proiectului Constituţiei
României. După elaborarea propriu-zisă a proiectului, acesta a fost supus
spre aprobare Adunării Constituante, iar după adoptare, Constituţia a fost
supusă aprobării poporului prin referendumul naţional organizat în data
de 8 decembrie 1991. Constituţia României, potrivit art. 149, a intrat în
vigoare la data aprobării ei prin referendum.
Constituţia României din 1991 era formată din 152 de articole
grupate în şapte titluri:
64
I. Principii generale.
II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, titlu care la
rândul său este structurat în patru capitole: Dispoziţii comune; Drepturile
şi libertăţile fundamentale; Îndatoririle fundamentale şi Avocatul
Poporului.
III. Autorităţile publice, titlu care cuprinde următoarele capitole:
Parlamentul; Preşedintele României; Guvernul; Raporturile
Parlamentului cu Guvernul; Administraţia publică; Autoritatea
judecătorească.
IV. Economia şi finanţele publice.
V. Curtea Constituţională.
VI. Revizuirea Constituţiei.
VII. Dispoziţii finale şi tranzitorii.
Dispoziţiile Constituţiei României din 1991 au fost adaptate la

condiţiile de tranziţie prin care a trecut statul nostru. Dar, cu trecerea
anilor, s-a constatat că este necesară modificarea prevederilor sale dat
fiind transformările prin care a trecut societatea. În anul 2002 reforma
constituţională susţinută de majoritatea partidelor politice, reprezentanţi
ai societăţii civile, precum şi de specialişti în domeniul dreptului
constituţional s-a concretizat prin adoptarea de către Parlamentul
României a Hotărârii nr. 23 din 25 iunie 2000 prin care s-a constituit
Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea
Constituţiei României din 1991.
Legea de revizuire a Constituţiei României din 1991 a fost publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.669/22.09.2003 şi aprobată
prin referendumul naţional organizat în perioada 18-19 octombrie 2003,
confirmat prin Hotărârea nr. 3/22.10.2003 a Curţii Constituţionale a
României.
Constituţia României este o constituţie rigidă deoarece pentru
revizuirea ei este necesară o procedură specială. În plus, legiuitorul
constituant, la adoptarea Constituţiei, a prevăzut şi anumite limite ale
revizuirii ei.
Potrivit art. 150 din Constituţia României, republicată, revizuirea
Constituţiei poate fi iniţiată de: Preşedintele României la propunerea
Guvernului; cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor; cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei.
Competenţa de a modifica Constituţia potrivit textului constituţional
revine celor două adunări legiuitoare, care deliberează separat şi hotărăsc
cu o majoritate calificată.
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum,,
organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a
propunerii de revizuire.
Curtea Constituţională, are ca atribuţie să vegheze la respectarea
procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
competenţa de a confirma rezultatele acestuia.
Pentru ca legea de revizuire să intre în vigoare, ea trebuie să fie
promulgată de Preşedintele României şi publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Limitele revizuirii Constituţiei:
65
- nu pot fi revizuite dispoziţiile privind caracterul naţional, independent,
unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba
oficială;
- nu poate fi făcută nici o revizuire dacă are ca rezultat suprimarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor
acestora;
- pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi în timp de război,
Constituţia nu poate fi revizuită;
- pe durata prelungirii mandatului celor două camere, până la întrunirea
legală a noului Parlament, Constituţia nu poate fi revizuită.
Apariţia primei Constituţii a României a fost precedată de importante mişcări sociale şi reforme
care au avut loc în cele două principate române, Moldova şi Ţara Românească. Evoluţia
constituţională a statului român este prezentată pe larg în curs.
Dispoziţiile Constituţiei României din 1991 au fost adaptate la condiţiile de tranziţie prin care a
trecut statul nostru.
Legiuitorul constituant, la vremea respectivă, a prevăzut şi posibilitatea revizuirii acesteia,
întrucât din practica constituţională s-a constatat că odată cu trecerea anilor este necesară modificarea
sau completarea prevederilor unei legi fundamentale având în vedere transformările prin care trece o
societate.
Competenţa de a modifica Constituţia potrivit textului constituţional revine celor două adunări
legiuitoare, care deliberează separat şi hotărăsc cu o majoritate calificată.
După adoptare, legea de revizuire se trimite spre publicare Monitorului Oficial al României.
Revizuirea este definitivă, după aprobarea ei prin referendum. Organizarea acestuia trebuie să se
facă în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Curtea
Constituţională, are şi competenţa de a confirma rezultatele acestuia. Hotărârea Curţii Constituţionale
se prezintă celor două camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună.
Pentru ca legea de revizuire să intre în vigoare, ea trebuie să fie publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Limitele revizuirii reprezintă interdicţii impuse de legiuitorul constituant la adoptarea unei noi
constituţii, în sensul că anumite texte din legea fundamentală nu pot fi modificate în cazul revizuirii
acesteia.
 constituţie;
 legiuitor constituant;
 revizuire;
 referendum;
 limite revizuire.
♦ Primele acte constituţionale şi importanţa lor;

66
♦ Reformele lui A.I. Cuza şi cum s-au reflectat în Statutul lui Cuza şi legea electorală din
1864;
♦ Constituţia României din 1923 şi Constituţia României din 1938. Comparaţie;
♦ Necesitatea elaborării şi adoptării unei noi constituţii după revoluţia din decembrie 1989.
♦ Importanţa actelor cu valoare constituţională care au fost adoptate după revoluţia din
decembrie 1989 şi până la adoptarea Constituţiei României din 1991;
♦ Reforma constituţională propusă în anul 2002;
♦ Modificările aduse Constituţiei României din 1991 prin legea de revizuire a acesteia din anul
2003;
♦ Procedura de revizuire a constituţiei şi dispoziţii constituţionale care nu pot fi revizuite.
1. Prin Regulamentele organice a fost consacrat pentru prima dată:
a. regimul semiprezidenţial;
b. separarea puterilor statului;
c. primele elemente ale unei viitoare monarhi constituţionale;
2. Statutul lui Cuza a introdus pentru prima dată:
a. sistemul unicameral;
b. sistemul bicameral;
c. organizarea adunării elective;
67
3. Constituţia României din 1866 a consacrat:
a. caracterul indivizibil şi unitar al statului roman;

b. caracterul democrat al Principatelor Unite Române;
c. caracterul independent al statului roman;
4. Prin Constituţia României din 1923 a fost înfiinţate:
a. Curtea de Casaţie;
b. Consiliul Legislativ;
c. Corpul Ponderator;
5. În cadrul Constituţiei din 1938 puterea executivă este încredinţată:
a. Regelui;
b. Parlamentului;
c. Guvernului;
6. Constituţia din 1948 a declarat că toate bunurile:
a. intră în proprietatea statului fără nici o despăgubire;

b. aparţin statului;
c. sunt naţionalizate fără excepţie;
7. Prin Constituţia României din 1952 puterea legislativă era încredinţată:
a. unui Parlament unicameral;

b. Marii Adunării Naţionale;
c. Prezidiului Marii Adunări Naţionale;
8. Revizuirea Constituţiei se referă:
a. un numar limitat de articole;

b. la întreaga constituţie, cu respectarea procedurii prevăzută în aceasta;
c. la întreaga constituţie mai puţin dispoziţiile tranzitorii;
9. Pentru adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire a Constituţiei României este

necesar:
a.dizolvarea corpurilor legiuitoare în funcţie;

b. convocarea unei adunări constituante;
c. constituirea unei comisii parlamentare;
10. Curtea Constituţională se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei:
a. la cererea Preşedintelui României;

b. la cererea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
68
c. din oficiu;
11. În cazul în care una din camere adoptă proiectul de revizuire într-o altă formă decât a fost
adoptat de către cealaltă cameră:
a. proiectul este considerat respins;

b. intervine procedura de mediere;
c. intervine procedura de divergenţă;
12. Referendumul are semnificaţia:
a. unei condiţii suspensive obligatorii în raport cu decizia camerelor;

b. unei conditii rezolutorii obligatorii în raport cu decizia camerelor;
c. unei forme ad probationem a deciziei camerelor;
13. Limitele revizuirii Constituţiei României sunt stabilite prin:
a. legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului;

b. legea fundamentală a statului român;
c. proiectul sau propunerea de revizuire a constituţiei;
14. Pe durata prelungirii mandatului celor două camere ale Parlamentului, Constituţia
României:
a. poate fi revizuită numai cu privire la dispoziţiile referitoare la parlament;

b. nu poate fi revizuită;
c. nu poate fi revizuită decât prin referedum;
15. În Constituţia României se prevede că:
a. constituţia nu poate fi revizuită înainte de un an de la ultima modificare;

b. regimul semiprezidenţial este intangibil;
c. dispoziţiile constituţiei sunt imprescriptibile şi inalienabile;
69
978-973-129-736-1, 240 pagini, 2011.
3. M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României – Explicaţii şi
comentarii, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2003.
4. M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia
României – Comentată şi adnotată, Regia Autonomă „Moniotorul Oficial”, Bucureşti, 1992.
5. Constituţia României, republicată.
70
CARACTERELE STATULUI ROMÂN
Cuprins
9.1. Introducere
3.1. Introducere
Caracterele unui stat sunt trăsături esenţiale care definesc statul în

raport de particularităţile sale, stabilite la un moment dat, istoric, şi care nu pot
fi modificate decât în situaţii excepţionale – evenimente deosebite care au loc
în viaţa unei naţiuni, pe parcursul existenţei statului. Ele conferă specificitate
statului şi sunt înscrise în legea fundamentală a acestuia.
▪ înţelegerea noţiunii de caracter al statului;

▪ prezentarea şi explicarea fiecărui caracter al statului.
– studenţii vor înţelege noţiunea de caracter al statului

– studenţii vor cunoaşte caracterele statului şi le vor putea explica
Caracterul naţional al statului român face referire la populaţia ţării,
71
aceasta reprezentând unul din elementele constitutive ale statului.
Suveranitatea şi independenţa statului exprimă supremaţia puterii
politice a acestuia pe plan intern şi faptul că nu depinde de nici o altă
putere pe plan extern.
Supremaţia este caracteristica care se referă la latura internă a
puterii de stat, ea exprimă faptul că puterea de stat este superioară
oricărei alte puteri în interiorul statului că ea nu se subordonează nici
unei alte puteri, ci ei trebuie să i se subordoneze celelalte.
Independenţa sau suveranitatea externă, cum mai este numită, se
manifestă în relaţiile statului cu alte state şi exprimă neatârnarea sa faţă
de alte puteri, precum şi faptul că statul îşi stabileşte singur politica sa
internă şi externă.
România este un stat unitar în sensul că este formată dintr-o singură

entitate statală, există un singur şef de stat, o singură adunare legislativă
– Parlamentul, un singur Guvern şi prin urmare, un singur rând de organe
administrative, precum şi un singur rând de organe judecătoreşti, a căror
competenţă se extinde pe întreg teritoriul ţării.
În ceea ce priveşte caracterul indivizibil, aşa cum am arătat, sub
toate cele trei aspecte studiate, populaţie, teritoriu şi putere politică -
elemente constitutive ale oricărui stat - potrivit textului constituţional,
acestea nu pot fi împărţite. Prin urmare, o singură putere politică se
exercită asupra întregului teritoriu şi asupra întregii populaţii care trăieşte
pe acest teritoriu.
România este un stat de drept, trăsătură ce semnifică faptul că statul

este subordonat dreptului.
Statul de drept presupune existenţa separaţiei puterilor în stat,
principiu potrivit căruia cele trei puteri ale statului – legislativă,
executivă şi judecătorească – sunt încredinţate unor organe distincte şi
independente unul faţă de celălalt. Astfel, se realizează un echilibru între
puterile statului, o colaborare şi un control reciproc, împiedicând aceste
organe să abuzeze de puterile cu care au fost învestite.
Textul constituţional stabileşte că România este un stat democratic
ceea ce înseamnă că regimul politic instituit în România este un regim
democratic.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, România este un stat social
ceea ce semnifică faptul că statul român se implică în domeniul social şi
cel economic.
Art. 8 din Constituţia României consacră pluralismul şi partidele

politice. Existenţa pluralismului este condiţionată de existenţa democraţiei
şi a statului de drept, lipsa pluralismului înseamnă inexistenţa democraţiei.
De asemenea, un rol deosebit într-un regim democratic îl au partidele
politice
72
Caracterele statului român, consacrate prin textul constituţional, sunt: stat naţional; stat suveran şi
independent; stat unitar şi indivizibil; stat de drept, democratic şi social; stat pluralist.
Caracterul naţional al statului român este prevăzut de Constituţie în art.1.alin.1 şi exprimă
elemente de ordin istoric, etnic, legate de afirmarea naţiunii române şi de înfăptuirea unităţii sale
statale, fară a ignora însă rolul major al minorităţilor în realizarea statului naţional român modern.
România este stat suveran şi independent. Noţiunea de suveranitate include două aspecte: unul
intern denumit supremaţie şi unul extern denumit independenţă.
Acest caracter al statului român dă expresie principiului supremaţiei puterii de stat.
Conform art.1 alin.1 din Constituţie, România este un stat unitar şi indivizibil ceea ce semnifică
că este formată dintr-o singură entitate statală, existând câte un singur rând de organe legislative,
executive şi judecătoreşti, şi că teritoriul nu poate fi împarţit.
De asemenea, potrivit art.1 alin 3 din Constituţie, România este stat de drept, democratic şi
social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale
poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
Constituţia României consacră în art.8 pluralismul şi partidele politice, astfel în alin.1 se prevede
că pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale, iar
în alin.2 se precizează că partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii.
 caracter al statului;
 naţional;
 independent;
 suveran;
 domnia legii;
 democrat;
 social;
 pluralism.
♦ Statul român, stat naţional, suveran şi independent;

♦ Caracterul unitar şi indivizibil al statului român;
♦ România, stat de drept, democratic şi social;
♦ Pluralismul şi partidele politice, o condiţie şi o garanţie a democraţiei.
73
1. Caracterul naţional al statului român urmăreşte să sublinieze:
a. caracterul multietnic al populaţiei;

b. originile istorice ale statului;
c. respectul faţă de minorităţi;
2. Supremaţia înseamnă:
a. independenţa statului în relaţiile internaţionale;

b. nesubordonarea puterii de stat unei alte puteri interne sau externe;
c. superioritatea puterii de stat în interiorul statului;
3. Caracterul unitar al statului se referă la:
a. organizarea unitară a puterii de stat în raport de teritoriu;

b. existenţa unui singur rând de organe legislative, administrative şi judecătoreşti;
c. existenţa unei singure entităţi statale şi unui singur rând de organe legislative, executive şi
judecătoreşti;
4. Este expresie a caracterului social al statului român obligaţia acestuia de a lua măsuri pentru:
a. garantarea igienei publice;

b. protecţia persoanelor cu handicaap;
c. asigurarea sănătăţii publice;
74
5. Pluralismul în societatea românească este o garanţie:
a. a democraţiei constituţionale;
b. a proprietăţii private;
c. a desfăşurării activităţii partidelor politice în limitele legii;
978-973-129-736-1, 240 pagini, 2011.
75
RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERN ŞI DREPTUL INTERNAŢIONAL
Cuprins
10.1. Introducere
10.3.3. Interdependenţa dintre ordinea juridică internă şi ordinea juridică internaţională
10.1. Introducere
Dreptul internaţional şi dreptul intern apar ca două sisteme de

norme, ca două ordini de drept distincte, de sine stătătoare şi cu valoare
egală, diferite din punct de vedere al obiectului şi modului de adoptare şi
aplicare.
Caracterul de sine stătător al celor două ordini juridice rezultă
din natura deosebită a raporturilor reglementate de acestea, dar şi din
modul de creare şi aplicare al celor două sisteme.
Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern trebuie
privit avându-se în vedere interdependenţa care există între cele două
ordini juridice.
▪ înţelegerea conceptelor de ordine juridică internă şi ordine

juridică internaţională;
▪ explicarea noţiunilor d e drept intern şi de drept internţional,
precum şi înţelegerea raportului dintre acestea;
▪ cunoaşterea celor două concepte opuse, dualistă şi monistă,
conturate în doctrina constituţională în legătură cu raportul dintre dreptul
intern şi dreptul internaţional;
▪ importanţa tratatelor/acordurilor internaţionale şi procedura
aplicării acestora în dreptul intern.
– studenţii vor înţelege conceptele de ordine juridică internă şi

ordine juridică internaţională
– studenţii cunoaşte noţiunile de drept intern şi de drept
internţional, precum şi raportului dintre acestea
– studenţii vor înţelege teoriile dualistă şi monistă
76
– studenţii vor cunoaşte importanţa tratatelor/acordurilor
internaţionale
– studenţii vor înţelege procedura aplicării tratatelor/acordurilor
internaţionale în dreptul intern
Ansamblul normelor şi principiilor de drept care se aplică în

interiorul statului formează ordinea juridică a unui stat şi se află în
strânsă legătură cu ordinea juridică internaţională. Aceasta din urmă,
cuprinde ansamblul normelor şi principiilor care reglementează
raporturile dintre state, denumite relaţii internaţionale şi au la bază voinţa
statelor, purtătoare de suveranitate, care îşi asumă, în mod nemijlocit,
anumite drepturi şi obligaţii în relaţiile dintre ele.
Normele dreptului internaţional nu pot lua naştere prin
manifestări unilaterale de voinţă ale statelor ci numai printr-un acord al
acestora, ceea ce semnifică faptul că dreptul internaţional este un drept
de coordonare şi nu unul de subordonare.
În schimb, dreptul intern este creat în mod unilateral, de către
stat, care elaborează norme juridice obligatorii pentru populaţia aflată
sub jurisdicţia sa.
Dreptul internaţional şi dreptul intern apar ca două sisteme de
norme, ca două ordini de drept distincte, de sine stătătoare şi cu valoare
egală, diferite din punct de vedere al obiectului şi modului de adoptare şi
aplicare.
În doctrina dreptului internaţional, în legătură cu raportul dintre

dreptul internaţional şi dreptul intern, s-au conturat două concepţii opuse:
dualistă şi monistă.
Potrivit concepţiei dualiste, dreptul internaţional şi dreptul intern
sunt două sisteme juridice egale, independente, dar complet separate.
Astfel, normele dreptului internaţional nu au valoare obligatorie pentru
dreptul intern, acesta din urmă se aplică indiferent dacă este în acord sau
nu cu dreptul internaţional.
Teoria monistă susţine existenţa unei singure ordini juridice care
cuprinde atât dreptul internaţional cât şi dreptul intern.
10.3.3. Interdependenţa dintre ordinea juridică internă şi ordinea

juridică internaţională
Între dreptul intern şi dreptul internaţional există o serie de

77
legături, în ambele sensuri, chiar dacă cele două ordini juridice sunt
diferite.
În realitate, raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern
trebuie privit avându-se în vedere interdependenţa care există între cele
două ordini juridice. Ambele sunt rezultatul aceleiaşi voinţe, puterea de
stat, astfel că, normele dreptului intern nu pot contrazice normele şi
principiile dreptului internaţional, pe care statul în cauză, fiind parte la un
tratat internaţional, s-a angajat să le respecte şi, implicit rezultă şi
obligaţia acestuia ca legislaţia sa internă să nu contravină normelor
stabilite în tratat.
În ceea ce priveşte tratatele internaţionale, potrivit Constituţiei

României, republicată, acestea se supun spre ratificare Parlamentului.
Celelalte tratate sau acorduri internaţionale, se încheie, se aprobă
sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.
În condiţiile în care un tratat internaţional este aprobat de
Parlamentul României, dispoziţiile acestuia devin dispoziţii de drept
intern şi sunt obligatorii pentru toate subiectele de drept.
Normele juridice adoptate de state pe baza liberului consimţământ sunt exprimate în acorduri,
convenţii sau tratate internaţionale, denumite uneori, legea internaţională.
Dreptul intern este creat în mod unilateral, de către stat, care elaborează norme juridice
obligatorii pentru populaţia aflată sub jurisdicţia sa.
Dreptul internaţional şi dreptul intern apar ca două sisteme de norme, ca două ordini de drept
distincte, de sine stătătoare şi cu valoare egală, diferite din punct de vedere al obiectului şi modului de
adoptare şi aplicare.
Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern trebuie privit avându-se în vedere
interdependenţa care există între cele două ordini juridice.
Statele lumii, în relaţiile internaţionale, se angajează să aibă o anumită conduită, or, pe plan
intern, normele de drept, edictate tot de ele, nu pot fi contrare acestei conduite.
 ordine juridică;
 drept intern;
 drept internaţional;
 teoria monistă;
 teoria dualistă;
 raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern;
 tratat.
78
♦ Dreptul internaţional – un drept de coordonare;

♦ Teoria dualistă şi teoria monistă;
♦ Interdependenţa dintre ordinea juridică internă şi ordinea juridică internaţională;
♦ Efectele tratatelor internaţionale asupra dreptului intern.
1. Prin realizarea acordului de voinţă al statelor:
a. se creează o voinţă unică;

b. operează o contopire a voinţelor statelor;
c. se intercondiţioneză reciproc voinţele statelor;
2. Potrivit concepţiei dualiste referitoare la dreptul intern si internaţional:
a. normele dreptului internaţional nu sunt obligatorii pentru dreptul intern;

b. normele dreptului internaţional sunt obligatorii pentru dreptul intern ;
c. normele de drept internaţional şi intern se aplică succesiv;
3. Potrivit concepţiei moniste referitoare la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul

intern:
a. dreptul internaţional are prevalenţă asupra dreptului intern;

b. dreptul intern are prevalenţă asupra dreptului internaţional;
c. nu există nicio distincţie intre cele două ramuri de drept;
79
4. În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după:
a. revizuirea şi renegocierea tratatului în cauză;

b. adoptarea unei legi care să reglementeze zona conflictuală creată de dispoziţiile tratatului şi
cele ale Constituţiei;
c. revizuirea Constituţiei;
5. Exclusivitatea statului în materie de legiferare se referă la:
a. reglementarea juridică a relaţiilor sociale numai de către organele învestite cu prerogative

ale puterii de stat;
b. reglementarea juridică a relaţiilor sociale existentă într-un stat, de către un alt stat este
interzisă;
c. supremaţia normelor juridice interne în faţa celor internaţionale;
978-973-129-736-1, 240 pagini, 2011.
3. L. Dragne, Rolul Consiliului de Securitate în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2008;
4. D. Mazilu, Drept internaţional public, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
5. R. Miga – Beşteliu, Drept internaţional – Introducere în dreptul internaţional public, Ed.All,
Bucureşti, 1997;
6. G. Geamănu, Drept internaţional public, vol.I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;
7. N.Titulescu, Suveranitatea statelor. Organizarea păcii, în Documente diplomatice, Ed.
Politică, Bucureşti, 1967.
80
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
Cuprins
11.1. Introducere
11.1. Introducere
Parlamentul, ca organ legislativ, este format din membri aleşi de

popor, având caracter de reprezentanţă naţională, investit cu atribuţia de
a legifera şi de a controla executivul. Acesta poate fi compus dintr-o
singură cameră/adunare numit şi unicameral, din două camere/adunări,
numit şi bicameral sau din mai multe camere/adunări numit şi
multicameral.
Sistemul unicameral este caracteristic statelor unitare, iar cel
bicameral este, în general, caracteristic statelor federale.
Multicameralismul este foarte rar întâlnit în practica constituţională.
Constituţia României consacră sistemul bicameral şi în acest sens
art.61 alin.2 stabileşte că Parlamentul este format din Camera Deputaţilor
şi Senat, fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării.
▪ înţelegerea noţiunii de parlament şi structura acestuia;

▪ explicarea procedurii privind alegerea Camerei Deputaţilor şi
Senatului şi modul de validare a mandatelor parlamentare;
▪ prezentarea şi explicarea modului de organizare a
Parlamentului României, respectiv constituirea grupurilor parlamentare,
structurile de conducere şi organizatorice ale Parlamentului (comisiile
parlamentare);
▪ explicarea noţiunii de legislatură a Parlamentului şi prezentarea
sesiunile Camerei Deputaţilor şi Senatului;
▪ cunoaşterea cazurilor de convocare a Parlamentului de drept ;
▪ înţelegerea noţiunii de mandat parlamentar şi explicarea
statutului deputaţilor şi senatorilor;
81
▪ prezentarea funcţiilor Parlamentului;
▪ explicarea şi înţelegerea delegării legislative;
▪ prezentarea categoriilor de acte adoptate de Parlamentul
României, de camerele sale sau organismele lor interne.
– studenţii vor înţelege noţiunea de parlament, structura acestuia şi

procedura privind alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului,
precum şi modul de validare a mandatelor parlamentare
– studenţii vor cunoaşte modului de organizare a Parlamentului
României, respectiv constituirea grupurilor parlamentare,
structurile de conducere şi organizatorice ale Parlamentului
(comisiile parlamentare)
– studenţii vor înţelege conceptul de legislatură a Parlamentului şi
vor cunoaşte sesiunile Camerei Deputaţilor şi Senatului
– studenţii vor cunoaşte modul de desfăşurare a şedinţelor celor
două camere legislative
– studenţii vor înţelege ce înseamnă mandat parlamentar şi vor
cunoaşte statutul deputaţilor şi senatorilor
– studenţii vor înţelege funcţiile Parlamentului
– studenţii vor descrie etapele funcţiei legislative
– studenţii vor cunoaşte delegarea legislativă
– studenţii vor studia şi vor cunoaşte actele juridice şi actele
politice ale Parlamentului
Parlamentul României, potrivit art. 61 alin. 1 din Constituţie, este

organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării.
În prima teză a articolului menţionat se subliniază calitatea
Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român, adică
calitatea sa de organ ales de popor şi căruia acesta i-a încredinţat
exercitarea suveranităţii sale.
A doua teză a aceluiaşi articol arată că Parlamentul este unica
autoritate legiuitoare a ţării, ceea ce semnifică că activitatea legislativă
este dată în competenţa exclusivă a Parlamentului. Numai Parlamentul
este cel care poate adopta legi, acte normative care se bucură de
supremaţie faţă de celelalte acte normative existente în stat.
Constituţia României consacră sistemul bicameral şi în acest sens
art. 61 alin.2 stabileşte că Parlamentul este format din Camera
Deputaţilor şi Senat.
82
Prin consacrarea unei structuri bicamerale a Parlamentului s-a
revenit la tradiţiile constituţionale din ţara noastră.
Camera Deputaţilor şi Senatul, potrivit textului constituţioanal,

sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat12.
Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale constituite în
cadrul circumscripţiilor electorale, prin scrutin uninominal, potrivit
principiului reprezentării proporţionale.
Pentru organizarea procesului electoral funcţionează în mod
permanent Autoritatea Electorală Permanentă, care emite hotărâri, decizii
şi instrucţiuni.
Rezultatele alegerilor, după îndeplinirea formalităţilor prevăzute
de lege, sunt publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, în timp
util.
După finalizarea procesului electoral, Parlamentul nou ales se
întruneşte, potrivit art.63 alin.3 din Constituţie, în prima şedinţă, la
convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri
(art. 63 alin. 3 din Constituţie).
Pentru validarea mandatelor, Camera Deputaţilor şi Senatul aleg
în prima lor şedinţă câte o comisie compusă din 30 de deputaţi, respectiv
15 senatori.
Grupele de lucru şi biroul comisiilor sunt obligate în termen de 3
zile să prezinte în plenul comisiei din fiecare Cameră propunerile de
validare sau invalidare a mandatelor de deputat, respectiv de senator.
Fiecare mandat trebuie validat sau invalidat prin votul majorităţii
deputaţilor, respectiv a senatorilor prezenţi la şedinţă (majoritate simplă).
Cu aceeaşi majoritate se pronunţă şi asupra contestaţiilor primite.
Cele două Camere ale Parlamentului sunt legal constituite după
validarea a două treimi din mandatele de deputaţi, respectiv de senatori şi
după depunerea jurământului de către aceştia.
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere a Parlamentului sunt

stabilite prin regulamente proprii.
Potrivit art. 64 alin. 3 din Constituţia României, deputaţii şi
senatori se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului
fiecărei Camere.
Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei Deputaţilor,
respectiv ale Senatului. Parlamentarii nu sunt obligaţi să facă parte dintr-
un grup parlamentar.
Fiecare grup parlamentar îşi desemnează propria conducere,
formată dintr-un lider, unul sau doi vicelideri şi un secretar.
Grupurile parlamentare reflectă configuraţia politică a Camerei şi
îndeplinesc un rol important în activitatea fiecărei Camere atât cu privire
la constituirea organelor de lucru şi de conducere, cât şi cu privire la
12
Alegerea celor două camere ale Parlamentului este reglementată pe larg de Legea nr.35/2008 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr.215/2001 şi a Legii
nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.196/13.03.2008.
83
poziţia politică a deputaţilor, respectiv senatorilor faţă de proiectele de
lege sau propunerile legislative supuse dezbaterii Camerelor.
Structurile de conducere şi structurile organizatorice ale celor
două camere ale Parlamentului sunt: Preşedintele Camerei Deputaţilor şi
preşedintele Senatului, Biroul permanent al fiecărei Camere şi Comisiile
parlamentare ale fiecărei Camere.
Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se
aleg pe durata mandatului Camerelor.
Birourile permanente sunt organe interne de conducere ale celor
două Camere şi sunt formate dintr-un preşedinte, patru vicepreşedinţi,
patru secretari şi patru chestori pentru fiecare birou permanent.
Preşedintele Camerei este şi preşedintele Biroului permanent al
Camerei.
Comisiile parlamentare sunt structuri interne de lucru ale celor
două Camere legislative şi au ca scop pregătirea activităţii de legiferare,
a documentelor de lucru pentru lucrările în plen, precum şi realizarea
funcţiei de control parlamentar.
Comisiile parlamentare pot fi clasificate în raport de durata
funcţionării lor în comisii permanente şi comisii temporare.
Comisiile permanente sunt acele comisii înfiinţate şi care
funcţionează pe întreaga durată a mandatului Parlamentului, în timp ce
comisiile temporare sunt înfiinţate şi funcţionează pentru examinarea
anumitor probleme, cum sunt de exemplu: comisiile speciale, comisiile
de anchetă, precum şi comisiile de mediere.
Potrivit dispoziţiilor regulamentare la Senat comisiile
permanente sunt următoarele :
1. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;
2. Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de
capital;
3. Comisia economică, industrii şi servicii;
4. Comisia pentru agricultură, silvicultură şi dezvoltare rurală;
5. Comisia pentru politică externă;
6. Comisia pentru administraţie publică, organizarea teritoriului şi
protecţia mediului;
7. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
8. Comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială;
9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
10. Comisia pentru sănătate publică;
11. Comisia pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă;
12. Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi;
13. Comisia pentru egalitatea de şanse;
14. Comisia pentru privatizare şi administrarea activelor statului;
15. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii;
16. Comisia pentru regulament;
17. Comisia pentru afaceri europene.
Potrivit art. 59 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, denumirile şi
domeniile de activitate ale comisiilor permanente sunt următoarele:
1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;
2. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;
3. Comisia pentru industrii şi servicii;
4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi
servicii specifice;
5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele
84
minorităţilor naţionale;
6. Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi
echilibru ecologic;
7. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;
8. Comisia pentru sănătate şi familie;
9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
10. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă ;
11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;
12. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
13. Comisia pentru politică externă;
14. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii;
15. Comisia pentru regulament;
16. Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor;
17. Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi;
18. Comisia pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării.
Parlamentarii sunt obligaţi să participe la şedinţele comisiilor,
absenţa nejustificată de la lucrările acestora fiind sancţionată.
Comisiile speciale sunt constituite pentru elaborarea unor
propuneri legislative sau pentru avizarea unor acte complexe ori pentru
alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei.
Comisiile de anchetă sunt înfiinţate în vederea efectuării unor
anchete parlamentare.
După revizuirea Constituţiei, comisiile de mediere pot fi constituite
numai pentru adoptarea legilor constituţionale. În acest sens, dacă o Cameră
adoptă un proiect sau o propunere de revizuire a Constituţiei cu modificări
faţă de textul adoptat de cealaltă Cameră, se declanşează procedura medierii
(art.151 din Constituţie).
Funcţionarea Parlamentului. Conform art. 63 alin. 1 din
Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat
de 4 ani.
Principală formă de lucru a celor două Camere ale Parlamentului
este sesiunea parlamentară.
Sesiunile parlamentare sunt de două feluri: ordinare şi
extraordinare.
Convocarea Parlamentului de drept are loc în cazurile expres
prevăzute de Constituţie.
Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate.
Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările
Camerei Deputaţilor, respectiv Senatului.
Convocarea Camerelor în şedinţă comună se face de preşedinţii
acestora, de comun acord. Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să participe
la şedinţele comune ale celor două Camere.
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi pentru un mandat de 4 ani, care

poate fi prelungit prin lege organică, în caz de război, stare de
mobilizare, de asediu sau de urgenţă.
În literatura de specialitate sunt consecrate trei categorii de protecţii
ale mandatului deputaţilor şi senatorilor:
a) imunitatea parlamentară, care semnifică pe de o parte,
inviolabilitatea parlamentarilor şi pe de altă parte, iresponsabilitatea lor;
b) incompatibilitatea, are scopul de a proteja independenţa
deputatului sau senatorului;
85
c) indemnizaţia, este un drept al deputaţilor şi senatorilor şi constă
într-o sumă de bani pe care aceştia o primesc, lunar, pentru activitatea
desfăşurată.
Parlamentul României îndeplineşte o serie de funcţii specifice

înfăptuirii exerciţiului suveranităţii naţionale.
Funcţia legislativă. Potrivit art. 61 alin.1 din Constituţia României,
Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării şi în această calitate
poate adopta trei categorii de legi: legile constituţionale, legile organice
şi legile ordinare.
Delegarea legislativă. Constituţia României prevede o procedură
excepţională şi anume delegarea legislativă, care semnifică
împuternicirea dată, pentru o perioadă determinată, unei alte autorităţi
decât Parlamentul să exercite prerogative legislative.
Delegarea legislativă poate fi conferită prin lege specială sau direct prin
constituţie, fără a fi necesară o autorizare prealabilă din partea unei autorităţi
publice.
Funcţia de informare a Parlamentului constă în culegerea,
selectarea, prelucrarea de informaţii, date şi documente şi se realizează
prin diferite forme.
Funcţia de control asupra executivului. Controlul parlamentar este
un control specializat, care se referă la anumite autorităţi publice sau
organizaţii sociale şi se îndeplineşte în mai multe moduri.
Funcţia de desemnare prin investire, alegere sau numire a unor
autorităţi publice este realizată de cele două Camere reunite în şedinţă
comună. În cadrul acestei funcţii cea mai importantă activitate
desfăşurată de Parlament se referă la acordarea votului de investitură a
Guvernului.
Parlamentul adoptă două categorii de acte: juridice şi politice.

Actele juridice ale Parlamentului sunt: legile, regulamentele
Camerelor, hotărârile şi moţiunile.
Actele politice ale Parlamentului sunt: declaraţii, rezoluţii, apeluri
etc.
Camerele sau organismele lor interne – comisiile parlamentare,
birourile permanente - adoptă sau emit, după caz, în exercitarea
atribuţiilor lor, avize, rapoarte, decizii, adrese sau hotărâri.
Noţiunea de parlament provine din cuvântul francez parler care înseamnă a vorbi.
Parlamentul, ca organ legislativ, este format din membri aleşi de popor, având caracter de
86
reprezentanţă naţională, investit cu atribuţia de a legifera şi de a controla executivul.
Parlamentul reprezintă organul legislativ al unui stat şi poate fi format dintr-o singură
cameră/adunare numit şi unicameral, din două camere/adunări, numit şi bicameral sau din mai multe
camere/adunări numit şi multicameral.
Parlamentul României, potrivit art. 61 alin. 1 din Constituţie, este organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Acesta este bicameral şi prin consacrarea unei
asemenea structuri a Parlamentului s-a revenit la tradiţiile constituţionale din ţara noastră.
Camera Deputaţilor şi Senatul, potrivit dispoziţiilor constituţionale, sunt alese prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat. Cele două Camere ale Parlamentului sunt legal constituite după
validarea a două treimi din mandatele de deputaţi, respectiv de senatori şi după depunerea
jurământului de către aceştia.
Potrivit art. 64 alin. 3 din Constituţia României, deputaţii şi senatori se pot organiza în grupuri
parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere.
Structurile de conducere ale celor două camere ale Parlamentului sunt:
- Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului;
- Biroul permanent al fiecărei Camere;
- Comisiile parlamentare ale fiecărei Camere.
Principală formă de lucru a celor două Camere ale Parlamentului este sesiunea parlamentară.
Sesiunile parlamentare sunt de două feluri: ordinare şi extraordinare.
Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate, dar în anumite cazuri lucrează şi în
şedinţe comune.
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi pentru un mandat de 4 ani. Calitatea de deputat sau senator
încetează la data întrunirii legale a camerelor nou alese.
În literatura de specialitate sunt consecrate trei categorii de protecţii ale mandatului deputaţilor şi
senatorilor: imunitatea parlamentară, incompatibilitatea şi indemnizaţia.
Parlamentul României îndeplineşte următoarele funcţii: legislativă, de informare, de control
asupra executivului şi de desemnare prin investire, alegere sau numire a unor autorităţi publice.
Parlamentul adoptă două categorii de acte: juridice - legile, regulamentele Camerelor, hotărârile
şi moţiunile - şi politice - declaraţii, rezoluţii, apeluri etc.
 Parlament;
 Camera Deputaţilor;
 Senat;
 Grup parlamentar;
 Sesiune parlamentară;
 Comisie parlamentară;
 Legislatură;
 Mandat parlamentar;
 Delegare legislativă;
 Lege;
 Moţiune;
 Regulament parlamentar;
 Hotărâre;
 Acte politice.
♦ Apariţia instituţiei Parlamentului şi evoluţia acestuia;

♦ Structura Parlamentului şi considerentele care au determinat apariţia celor trei sisteme
organizatorice ale acestuia;
♦ Modul de desfăşurare a alegerilor parlamentare. Incidente.
87
♦ Procedura validării mandatelor parlamentare. Cauze de invalidare;
♦ Convocarea Parlamentului de drept în cazurile expres prevăzute de Constituţie. Precedente.
♦ Procedura privind exercitarea iniţiativei legislative;
♦ Etapele procedurii legislative parlamentare;
♦ Delegarea legislativă, procedură excepţională;
♦ Categorii de moţiuni.
1. Sistemele parlamentare bicamerale pot fi întâlnite în:
a. statele federale;
b. statul compus;
c. confederaţia de state;
2. Parlamentarii intră în exerciţiul mandatului:
a. la data anunţării rezultatelor finale ale alegerilor;

b. la data validării rezultatelor alegerilor;
c. la data întrunirii Camerei din care fac parte sub rezerva validării;
3. Preşedinţii Camerelor au ca atribuţii:
a. convocarea parlamentarilor în sesiuni ordinare şi extraordinare;

b. sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate privind regulamentele
Camerelor;
c. stabilirea datei începerii şi finalizării sesiunilor ordinare;
88
4. Comisiile parlamentare de anchetă:
a. sunt comisii temporare;

b. sunt înfiinţate ca urmare a sesizării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în vederea ridicării imunităţii parlamentare a unui deputat sau senator;
c. sunt constituite pentru strângere de date care vor fi înaintate organelor de urmărire penală ce
desfăşoară paralel ancheta;
5. Comisiile speciale sunt constituite pentru:
a. avizarea unor acte complexe;

b. elaborarea proiectului de modificare a legii fundamentale;
c. elaborarea unor propuneri legislative;
6. Legislatura Parlamentului semnifică:
a. perioada sesiunilor parlamentare;

b. durata mandatului Parlamentului;
c. activitatea de legiferare a Parlamentului;
7. Sesiunile parlamentare pot fi:
a. ordinare;
b. comune, pentru dezbaterea legilor de revizuire a Constituţiei;
c. extraordinare;
8. Mandatul deputaţilor şi senatorilor încetează:
a. prin demisie;
b. interzicerea dreptului de a alege prin hotărâre penală definitivă;
c. dobândirea calităţii de judecător;
9. Calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu:
a. calitatea de membru al Guvernului;

b. calitatea de funcţionar în Administraţia Prezidenţială;
c. calitatea de judecător al Curţii Constituţionale;
10. În cazul în care cele două Camere nu cad de acord cu privire la conţinutul unei legi:
a. este constituită o comisie de mediere comună;

b. decide definitiv a doua Cameră conform competenţei stabilite de art. 75 alin. 1 din
Constituţie;
c. decide devinitiv prima Cameră sesizată conform competenţei stabilite de art. 75 alin. 1 din
Constituţie;
89
11. Semnarea legii de către Preşedintele Camerei semnifică:
a. atestarea caracterului oficial al actului;

b. are o valoare simbolică marcând finalizarea procesului de elaborare a legii;
c. atestă respectarea procedurii de elaborare a legii;
12. Conform articolului 78 din Constituţie:
a. legile, ordonanţele de urgenţă şi hotărârile Guvernului intră în vigoare în 3 zile de la

publicarea lor în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în actul normativ;
b. legile intră în vigoare în 3 zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial sau la o dată
ulterioară prevăzută în actul normativ iar ordonanţele de urgenţă şi hotărârile Guvernului, de la data
publicării lor în Monitorul Oficial;
c. ordonanţele adoptate în baza unei legi de abilitare intră în vigoare în 3 zile de la publicarea
lor în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în actul normativ;
13. Funcţia de informare a Parlamentului se exercită prin:
a. întrebările şi interpelările adresate membrilor Guvernului;

b. cercetarea unor membrii ai Guvernului prin intermediul unei comisii de anchetă;
c. ascultarea mesajelor Preşdintelui României;
14. Funcţia legislativă a Parlamentului presupune:
a. posibilitatea Parlamentului de a adopta legi;

b. posibilitatea Parlamentului de a adopta legi, moţiuni şi hotărâri;
c. posibiliattea Parlamentului de a adopta hotărâri de Guvern;
15. Funcţia de desemnare prin numire a unor autorităţi publice, exercitată de Parlament,
presupune:
a. numirea directorului Serviciului Român de Informaţii;

b. desemnarea şi votarea a 9 judecători ai Curţii Constituţionale;
c. numirea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
16. Delegarea legislativă presupune:
a. împuternicirea pe timp limitat a unei alte autorităţi decât Parlamentul pentru a executa
prerogativele legislative;
b. posibilitatea Guvernului de a adopta hotărâri de Guvern;
c. posibilitatea Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă inclusiv în domeniul legii
organice;
17. Sunt legi organice:
a. legea de revizuire a Constituţiei;

b. legea contenciosului administrativ;
90
c. legea învăţământului;
18. Moţiunea de cenzură:
a. este o formă de control a Parlamentului asupra Guvernului;

b. semnifică dezacordul Parlamentului cu un priect de lege asupra căruia Guvernul şi-a asumat
răspunderea;
c. reprezintă poziţia Parlamentului faţă de Guvern şi retragerea încrederii acordate celui din
urmă;
19. Parlamentul poate abilita Guvernul printr-o lege specială să:
a. emită ordonanţe cu privire la domeniile de activitate reglementate de legile ordinare;

b. emită hotărâri cu privire la punerea în executare a legilor organice;
c. adopte ordonanţe de urgenţă care intră în vigoare după aprobarea lor de Parlament;
20. Adoptarea unei moţiuni de cenzură poate duce la demiterea:
a. ministrului împotriva căruia a fost îndreptată;

b. întregului Guvern;
c. Primului-ministru;
978-973-129-736-1, 240 pagini, 2011.
3. Constituţia României, republicată;
4. Regulamentul Camerei Deputaţilor republicat în Monitorul Oficial al României nr. 35 din 16
ianuarie 2006.
5. Regulamentul Senatului publicat în Monitorul Oficial al României nr. 948 din 25 octombrie
2005.
6. Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor si Senatului, publicat în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992, modificat şi completat prin Hotărârea
Parlamentului nr. 13/1995, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1, nr. 136 din 5 iulie 1995.
7. Legea nr.189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, republicată.
91
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
Cuprins
12.1. Introducere
12.1. Introducere
Forma de guvernământ a statului român, conform art. 1 alin. 2 din

Constituţia României, este republica, ceea ce ne arată că organul care
îndeplineşte funcţia de şef al statului este preşedintele.
Constituantul român a optat pentru o republică semiprezidenţială
având în vedere că preşedintele este ales prin vot universal direct, iar
Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului.
▪ înţelegerea rolului instituţiei Preşedintelui României şi a

funcţiilor preşedinţiale;
▪ explicarea modului privind alegerea Preşedintelui României,
durata mandatului şi incompatibilităţile funcţiei de Preşedinte al
României;
▪ înţelegerea atribuţiilor Preşedintelui României;
▪ cunoaşterea răspunderii politice şi penale a Preşedintelui
României;
▪ prezentarea actelor Preşedintelui României, explicarea
conţinutului şi scopul urmărit prin adoptarea lor;
– studenţii vor cunoaşte rolul Preşedintelui României

– studenţii vor înţelege procedura de alegere a Preşedintelui
– studenţii vor cunoaşte durata mandatului şi incompatibilităţile
acestei funcţii
– studenţii vor înşelege atribuţiile Preşedintelui României şi
răspunderea politică şi penală a acestuia
– studenţii vor cunoaşte şi identifica actele Preşedintelui
92
Potrivit art.81 din Constituţie, Preşedintele României este ales prin

vot universal, direct, secret şi liber exprimat.
Preşedintele Românie, potrivit art. 80 alin. 1 din Constituţie,
reprezintă statul român, ceea ce înseamnă că în relaţiile interne şi
internaţionale, preşedintele este împuternicit prin Constituţie să
reprezinte statul nostru.
În acelaşi aliniat se stabileşte că Preşedintele României este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
De asemenea, Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice şi în acest scop,
exercită funcţia de mediere între puterile statului şi între stat şi societate
(art. 80 alin. 2).
Durata mandatului este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii

jurământului şi încetează la data depunerii jurământului de către
Preşedintele nou ales.
Mandatul Preşedintelui se exercită de la data depunerii jurământului
şi încetează la data depunerii jurământului de către Preşedintele nou ales.
În ceea ce priveşte incompatibilităţile funcţiei de preşedintele al
României, acesta nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini
nici o altă funcţie publică sau privată.
Preşedintele României nu poate fi tras la răspundere juridică pentru
voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului
său.
În raport de conţinut, atribuţiile Preşedintelui României pot fi

grupate:
a) atribuţii privind legiferarea;
b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;
c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea
sau revocarea unor autorităţi publice;
d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice;
e) atribuţii în domeniul politicii externe;
f) alte atribuţii.
93
Răspunderea politică a Preşedintelui României este reglementată de
art. 95 din Constituţiei României care stabileşte că în cazul săvârşirii
unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, acesta poate fi
suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi Senat, reunite în şedinţă
comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea
Curţii Constituţionale.
Răspunderea penală a Preşedintelui României intervine atunci când
acesta săvârşeşte o faptă de înaltă trădare.
Actele pe care Preşedintele României le emite în exercitarea

atribuţiilor sale sunt decretele.
Decretele semnate de Preşedinte se publică în Monitorul Oficial al
României, iar nepublicarea acestora atrage inexistenţa lor.
Preşedintele României nu este şeful executivului, dar exercită o funcţie de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate.
Potrivit art.81 din Constituţie, Preşedintele României este ales prin vot universal, direct, secret şi
liber exprimat.
Durata mandatului este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului şi încetează la
data depunerii jurământului de către Preşedintele nou ales.
În ceea ce priveşte incompatibilităţile funcţiei de preşedintele al României, acesta nu poate fi
membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. De asemenea, nu
poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului său.
Răspunderea Preşedintelui României, conform Constituţiei României, poate fi de natură politică
şi de natură penală.
Actele pe care Preşedintele României le emite în exercitarea atribuţiilor sale sunt decretele.
 executiv;
 preşedintele statului;
 incompatibilitate;
 imunitate;
 răspundere politică;
 răspundere penală.
♦ Rolul Preşedintelui României şi importanţa instituţiei;

♦ Atribuţiile Preşedintelui României;
94
♦ Incompatibilităţile şi imunităţile funcţiei şi răspunderea politică şi penală a Preşedintelui
României;
♦ Actele Preşedintelui României şi efectele juridice ale acestora.
1. Este declarat ales candidatul la preşedinţia României care a întrunit, în primul tur de scrutin:
a. majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente;

b. cel mai mare număr de voturi valabil exprimate;
c. majoritatea absolută de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente;
2. Exercitarea mandatului Preşedintelui României începe de la:
a. validarea alegerilor prezidenţiale de către Biroul Electoral Central;

b. validarea alegerilor prezidenţiale de către Curtea Constituţională;
c. publicarea hotărârii de validare a alegerilor prezidenţiale în Monitorul Oficial;
3. Preşedintele României poate:
a. dizolva Parlamentul oricând;

b. participa la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme privind apărarea ţării;
c. numi trei judecatori la Curtea Constituţională;
4. Raspunderea politică a Preşedintelui României intervine:
95
a. în caz de savârşire a unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei;
b. în caz de înaltă trădare;
c. în caz de demitere;
5. De la data punerii sub acuzare pentru înaltă trădare şi până la data demiterii Preşedintele:
a. îşi exercită numai o parte din atribuţii;

b. este suspendat de drept din funcţie;
c. suspendarea se hotărăşte de Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună;
d. suspendarea se dispune prin hotărâre de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
978-973-129-736-1, 240 pagini, 2011.
4 Legea nr.370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României , modificată şi completată.
96
GUVERNUL ROMÂNIEI
Cuprins
13.1. Introducere
13.1. Introducere
Guvernul este unul din principalele organe ale puterii executive şi

asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice.
Acesta este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri
stabiliţi prin lege organică. În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul
cooperează cu organismele sociale interesate.
▪ înţelegerea rolului Guvernului şi funcţiilor acestuia;

▪ cunoaşterea componenţei, învestitura şi durata mandatului
Guvernului;
▪ explicarea incompatibilităţilor şi a răspunderii Guvernului;
▪ înţelegerea atribuţiilor Preşedintelui României;
▪ prezentarea actelor Guvernului, explicarea conţinutului şi
scopul urmărit prin adoptarea lor;
– studenţii vor înţelege rolul Guvernului

– studenţii vor cunoaşte componenţa şi procedura de numire a
membrilor acestuia
– studenţii vor cunoaşte funcţiile şi atribuţiile Guvernului
– studenţii vor identifica actele Guvernului
– studenţii vor înţelege răspunderea acestuia
97
Guvernul este unul din principalele organe ale puterii executive şi

potrivit art.102 alin.1 din Constituţia României asigură realizarea politicii
interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice. Acesta este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri
stabiliţi prin lege organică.
Guvernul îşi desfăşoară activitatea în baza Programului de
guvernare acceptat de Parlament.
Potrivit art.103 din Constituţia României, republicată, Preşedintele
României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în
urma consultării partidului care a obţinut o majoritate absolută în
Parlament. În cazul în care nu există o asemenea majoritate, se consultă
partidele reprezentate în Parlament.
După acordarea votului de încredere, primul-ministru, miniştrii şi

ceilalţi membri ai Guvernului depun, individual, jurământul în faţa
Preşedintelui României. Durata mandatului este de 4 ani şi încetează la
data validării alegerilor parlamentare generale.
Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau senator,
precum şi cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională
salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.
Actele Guvernului: hotărâri şi ordonanţe.

În situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată,
Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă, având obligaţia de a motiva
urgenţa în cuprinsul acestora.
Potrivit art.109 alin.1 din Constituţia României, Guvernul răspunde
politic pentru întreaga sa activitate, numai în faţa Parlamentului.
De asemenea, se prevede şi o răspundere penală (alin.2 al art.109),
numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României, având
dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Guvernul este unul din principalele organe ale puterii executive şi potrivit art.102 alin.1 din
98
Constituţia României asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice. Acesta este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri
stabiliţi prin lege organică.
Potrivit Constituţiei României, un rol special în cadrul Guvernului îi revine primului-ministru,
care conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia.
Guvernul, în exercitarea atribuţiilor sale, adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru
organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare sau în
cazuri excepţionale
Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe, precum şi proiecte de lege,
în virtutea dreptului de iniţiativă legislativă a Guvernului.
Guvernul, în întregul său, şi fiecare dintre membrii acestuia sunt obligaţi, potrivit art. 1 din Legea
nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, rerepublicată, să îşi îndeplinească mandatul cu
respectarea Constituţiei şi a legilor ţării, precum şi a programului de guvernare acceptat de Parlament.
 rolul Guvernului;
 durata mandatului;
 incompatibilităţi;
 rolul primului-ministru şi actele acestuia;
 raspundere.
♦ Rolul executivului în sistemul constituţional al unui stat;

♦ Procedura formării Guvernului României şi mandatul acestuia;
♦ Rolul primului-ministru în cadru Guvernului şi atribuţiile sale;
♦ Incompatibilităţile funcţiei de ministru şi răspunderea Guvernului;
♦ Actele emise de Guvern;
♦ Ordonanţa de urgenţă. Condiţii, efecte juridice, practica Curţii Constituţionale în materie.
99
1. Guvernul este alcătuit din:
a. primul-ministru;
b. secretari de stat;
c. miniştri-delegaţi;
2. Candidatul pentru funcţia de prim-ministru este desemnat de:
a. partidul care a obţinut majoritate în Parlament;

b. Preşedintele României;
c. Parlament după consultarea tuturor partidelor politice;
3. Votul de încredere al Parlamentului se acordă asupra:
a. primului-ministru;
b. întregii liste a Guvernului;
c. programului Guvernului;
4. Exercitarea mandatului Guvernului începe de la data:
a. depunerii jurământului primului-ministru în faţa Preşedintelui României;

b. acordării votului de încredere de către Parlament;
c. depunerii jurământului de către primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului;
5. Funcţia de membru al Guvernului, potrivit legii, este incompatibilă cu:
a. calitatea de comerciant persoană fizică ;

b. calitatea de membru al unui grup de interes economic ;
c. orice funcţie publică încredinţată de un stat străin ;
d. niciuna din variantele de mai sus ;
6. Competenţa de judecată pentru fapte penale săvârşite de membrii Guvernului revine :
a. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ;

b. Curţii de Apel Bucureşti ;
c. Instanţei competente din punct de vedere teritorial ;
d. niciuna din variantele de mai sus ;
7. Ordonanţa de urgenţă adoptată de Guvern intră în vigoare:
a. la data publicării ei în Monitorul Oficial, după ce a fost aprobată de Preşedintele României;

b. după depunerea sa spre aprobare la Parlament şi după publicarea ei în Monitorul Oficial;
100
c. la data publicării în Monitorul Oficial după ce a fost aprobată de Parlament;
8. Guvernul răspunde politic în faţa:
a. Preşedintelui României;
b. Parlamentului României;
c. Preşedintelui şi Parlamentului;
978-973-129-736-1, 240 pagini, 2011.
4. Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor,
republicată.
101
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
Cuprins
14.1. Introducere
14.3.1. Instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii
14.1. Introducere
Puterea judecătorească, cea de-a treia putere în stat, îşi găseşte

temeiul în principiul separaţiei puterilor în stat. Rolul său este de a
realiza un echilibru între puterea legislativă şi puterea executivă, iar prin
sistemul instanţelor judecătoreşti să asigure toate mijloacele necesare în
vederea garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi eliminarea
oricăror abuzuri din partea guvernanţilor.
▪ înţelegerea rolului puterii judecătoreşti;

▪ explicarea noţiunii de justiţie şi cunoaşterea instanţelor
judecătoreşti prin care se realizeză justiţia;
▪ prezentarea atribuţiilor Ministerului Public şi ale Consiliului
Superior al Magistraturii;
▪ explicarea şi înţelegerea principiilor de înfăptuire a justiţiei.
– studenţii vor rolul autorităţii judecătoreşti

– studenţii vor înţelege noţiune de justiţie şi vor cunoaşte instanţele
judecătoreşti prin care se realizeză justiţia
– studenţii vor înţelege atribuţiile Ministerului Public şi ale
Consiliului Superior al Magistraturii
– studenţii vor înţelege şi vor identifica principiilor de înfăptuire a
justiţiei
102
14.3.1. Instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul

Superior al Magistraturii
Puterea judecătorească, cea de-a treia putere în stat, se exercită

de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege.
Justiţia se realizează, conform legii de organizare judiciară, prin
următoarele instanţe judecătoreşti:
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) Curţi de apel;
c) Tribunale;
d) Tribunale specializate;
e) Instanţe militare;
f) Judecătorii.
Judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii. Tot de competenţa Consiliului sunt
şi propunerile privind promovarea, transferul sau sancţionarea
judecătorilor.
Ministerul Public, potrivit Constituţiei, îşi exercită atribuţiile
prin procurori constituiţi în parchete şi în activitatea sa judiciară, acesta
reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept şi
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Procurorii, potrivit legii de organizare judiciară, îşi desfăşoara
activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului
ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Ei îşi exercită funcţiile în
conformitate cu legea, respectă şi protejează demnitatea umană şi apără
drepturile persoanei.
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei
justiţiei şi potrivit legii de organizare, acesta este un organism
independent şi se supune numai legii. Este alcătuit din 19 membri şi
durata mandatului acestora este 6 ani.
Judecătorii, potrivit textului constituţional, sunt inamovibili.

Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie
publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior.
Magistraţii nu se subordonează scopurilor şi doctrinelor politice,
nu pot să facă parte din partide politice ori să desfăşoare activităţi cu
caracter politic şi au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină
de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.
Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie
superior.
103
Justiţia se înfăptuieşte cu respectarea următoarelor principii:

a) independenţa justiţiei;
b) principiul legalităţii;
c) egalitatea în faţa legii;
d) principiul publicităţii dezbaterilor;
e) folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie;
f) dreptul la apărare;
g) prezumţia de nevinovăţie.
Prin noţiunea de justiţie se înţelege, pe de o parte, totalitatea instanţelor judecătoreşti şi pe de altă

parte, activitatea jurisdicţională, adică acea activitate care priveşte judecarea conflictelor civile,
comerciale, penale etc. Justiţia înseamnă dreptate, echitate, deoarece justitia este chemată să apere şi
să înfăptuiască dreptatea.
Judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii. Tot de competenţa Consiliului sunt şi propunerile privind promovarea, transferul sau
sancţionarea judecătorilor.
Ministerul Public, potrivit Constituţiei, îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete
şi este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
organism cu personalitate juridică care coordonează activitatea parchetelor din subordine şi
îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege.
În activitatea sa judiciară, Ministerului Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără
ordinea de drept şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
În orice stat democratic, stat de drept, unde domnia legii trebuie să fie evidentă, justiţia se
înfăptuieşte cu respectarea principiilor următoare: independenţa justiţiei; principiul legalităţii;
egalitatea în faţa legii; principiul publicităţii dezbaterilor; folosirea limbii materne şi a interpretului în
justiţie; dreptul la apărare; prezumţia de nevinovăţie.
 Puterea judecătorească;
 Justiţie;
 Judecător;
 Ministerul Public;
 Procuror;
 Principiile justiţiei.
♦ Rolul puterii judecătoreşti în sistemul constituţional al unui stat;

♦ Noţiunea de justiţie şi categorii de instanţe judecătoreşti;
♦ Organizarea Ministerului Public şi atribuţiile pe care le exercită acesta prin procurori;
♦ Principiile de înfăptuire a justiţiei;
104
1. Este garant al independenţei justiţiei:
a. Ministrul Justitiei;
b. Presedintele Romaniei;
c. Consiliul Superior al Magistraturii;
2. Este o aplicaţie a garantării dreptului la apărare obligaţia ce incumbă statului de a desemna

în toate cazurile:
a. avocat din oficiu;

b. penale avocat din oficiu;
c. penale avocat din oficiu pentru inculpat;
3. Este o expresie a principiului prezumţiei de nevinovăţie:
a. faptul că o persoana învinuită nu trebuie să-şi dovedească nevinovăţia;

b. dreptul de a beneficia de translator pentru folosirea limbii materne;
c. dreptul de a cere administrarea de probe în apărare;
4. Consiliul Superior al Magistraturii:
a. îndeplineşte rolul de instanţă de judecată;
105
b. nu îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, ci doar vegheaza asupra conduitei judecatorilor
si procurorilor ;
c. îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a
judecătorilor şi a procurorilor ;
5. Prin noţiunea de justiţie se înţelege:
a. totalitatea instanţelor judecătoreşti;

b. activitatea jurisdicţională;
c. apărarea şi înfăptuirea dreptăţii;
d. niciuna dintre variantele de mai sus.
978-973-129-736-1, 240 pagini, 2011.
4. Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.827 din 13.09.2005 ;
5. Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.827 din 13.09.2005;
6. Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.827 din 13.09.2005.
106
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI
Cuprins
15.1. Introducere
15.1. Introducere
Crearea statului de drept, democratic şi social s-a concretizat prin

apariţia a numeroase instituţii menite să asigure democraţia
constituţională nou instalată. Una dintre principalele instituţii create după
Revoluţia română din decembrie 1989 este Curtea Constituţională,
singurul organ specializat cu atrbuţii privind verificarea conformităţii
legilor şi altor acte normative cu dispoziţiile Constituţiei.
Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a
tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor
Guvernului, constată neconstituţionalitatea prevederilor actelor arătate
atunci când acestea încalcă dispoziţiile sau principiile constituţionale şi,
totodată se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la
care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile
supuse controlului.
▪ înţelegerea locului şi rolului Curţii Constituţionale;

▪ cunoaşterea structurii Curţii Constituţionale;
▪ explicarea statutului judecătorilor Curţii Constituţionale şi
înţelegerea răspunderii acestora;
▪ înţelegerea controlului realizat de Curtea Constituţională;
▪ explicarea atribuţiilor Curţii Constituţionale;
▪ cunoaşterea procedurii constituţionale;
▪ prezentarea actelor Curţii Constituţionale şi înţelegerea
efectelor deciziilor pronunţate de aceasta.
– studenţii vor cunoaşte rolul şi structura Curţii Constituţionale

– studenţii vor înţelege controlului realizat de Curtea
107
Constituţională
– studenţii vor cunoaşte controlul realizat de Curtea Constituţională
şi atribuţiile acesteia
– studenţii vor înţelege procedura în faţa Curţii şi vor cunoaşte
actele acesteia şi efectele deciziilor Curţii
Una dintre principalele instituţii create după Revoluţia română din

decembrie 1989 este Curtea Constituţională, singurul organ specializat cu
atrbuţii privind verificarea conformităţii legilor şi altor acte normative cu
dispoziţiile Constituţiei, iar reforma constituţională din anul 2003 a
întărit rolul acesteia.
Curtea Constituţională este:
- garantul supremaţiei Constituţiei;
- unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România;
- independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune
numai Constituţiei şi prezentei legi.
- un organ politico-jurisdicţional.
Curtea Constituţională este formată din 9 judecători, numiţi pentru

un mandat de 9 ani, fără posibilitatea de prelungire sau reînnoire a
mandatului. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de
Senat şi trei de Preşedintele României.
Candidaţii trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă
competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea
juridică sau în învăţământul juridic superior.
După numire, judecătorii Curţii Constituţionale, depun un jurământ
în faţa Preşedintelui României şi a preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului.
Preşedintele Curţii Constituţionale este ales, dintre judecătorii
Curţii, de către aceştia, prin vot secret pentru o durată de 3 ani.
Mandatul preşedintelui Curţii poate fi reînnoit, iar cel al
judecătorilor Curţii Constituţionale este de 9 ani şi nu poate fi prelungit
sau reînnoit.
Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea
atribuţiilor lor şi sunt inamovibili pe durata mandatului.
Funcţia de judecător este incompatibilă cu oricare altă funcţie
juridic superior.
108
Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere
juridică pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor.
Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt expres şi limitativ enumerate

în Constituţie. Astfel, potrivit art.146 alin.1, Curtea îndeplineşte
următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de
promulgarea acestora, la sesizarea:
- Preşedintelui României;
- unuia dintre preşedinţii celor două Camere;
- Guvernului;
- Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- Avocatului Poporului;
- unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori;
precum şi din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau a altor
acorduri internaţionale, la sesizarea:
senatori.
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea:
- unui grup parlamentar;
senatori.
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile
şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de
Avocatul Poporului.
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice, la cererea:
- Preşedintelui României;
- primului-ministru;
- preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi confirmă rezultatele sufragiului.
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele
constatate Parlamentului şi Guvernului.
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României.
i) Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele
acestuia.
j) verifică îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni.
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic.
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
109
Potrivit dispoziţiilor legale – art.11 din lege – în exercitarea

atribuţiilor sale, Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite
avize.
Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se pronunţă în numele
legii, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Curtea Constituţională a României este un organ politico-jurisdicţional. Caracterul politic al

acesteia rezultă din modul de desemnare a membrilor Curţii – trei judecători sunt numiţi de Camera
Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României - art. 142 alin. 3 din Constituţie, iar
caracterul jurisdicţional este conferit de atribuţiile pe care Curtea le are cu privire la controlul de
constituţionalitate a legilor, de procedura care trebuie urmată în faţa acesteia şi de natura soluţiilor
pronunţate – Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România - art.
1 alin. 2 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a
regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului, constată neconstituţionalitatea
prevederilor actelor arătate atunci când acestea încalcă dispoziţiile sau principiile constituţionale şi,
totodată se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a
putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
În exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize.
 Curtea Constituţională;
 Jurisdicţie constituţională;
 Control de constituţionalitate;
♦ Rolul Curţii Constituţionale într-un stat de drept;

♦ Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale;
♦ Necesitatea unui control al constituţionalităţii legilor;
♦ Justiţia constituţională europeană;
♦ Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora;
♦ Controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale;
♦ Soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele;
♦ Modul de soluţionare a conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice;
♦ Deciziile Curţii Constituţionale şi efectele juridice ale acestora.
110
1. Caracterul politic al controlului constituţionalităţii legilor constă în:
a. procedura de desemnare a candidaţilor la funcţia de judecător constituţional;

b. alegerea a şase candidaţi, dintre cei desemnaţi, de către cele doua Camere ale
Parlamentului;
c. numirea de către Preşedintele României a trei judecători;
2. Scopul Curţii Constituţionale este:
a. de a veghea la respectarea legii fundamentale;

b. de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale cu
care este sesizată;
c. garantarea supremaţiei Constituţiei;
3. Funcţia de judecător este incompatibilă cu:
a. funcţii didactice din învăţământul juridic superior;

b. oricare altă funcţie publică;
c. orice funcţie privată;
4. Jurisdicţia constituţională în România este realizată de:
a. Curtea Constituţională;
b. Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
c. Parlament şi Curtea Constituţională;
111
5. Cei 9 judecători ai Curţii Constituţionale sunt numiţi:
a. 3 de Preşedintele României, 3 de Consiliul Superior al Magistraturii şi 3 de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie;
b. 3 de Preşedintele României, 3 de Senat şi 3 de Camera Deputaţilor;
c. 3 de Senat, 3 de Camera Deputaţilor şi 3 de Consiliul Superior al Magistraturii;
6. Exercitarea funcţiei de judecător al Curţii Constituţionale începe de la data:
a. numirii de către Preşedintele României;

b. numirii de către cele două Camere ale Parlamentului;
c. depunerii jurământului;
7. Mandatul judecătorului Curţii Constituţionale este de:
a. 7 ani;
b. 9 ani;
c. 11 ani;
d. d. niciuna din variantele de mai sus;
8. De la data trimiterii în judecată penală judecătorul Curţii Constituţionale este:
a. exclus de drept din funcţie;

b. suspendat de drept din funcţie;
c. considerat incompatibil până la soluţionarea definitivă a cauzei;
9 În cazul în care o parte într-un proces ridică o excepţie de neconstituţionalitate a unei

dispoziţii legale nerelevante pentru judecarea cauzei, instanţa poate:
a. să sesizeze Curtea Constituţională;

b. să respingă excepţia ridicată de părţi, dar nu pentru motive de neconstituţionalitate ci pentru
nerelevanţa dispoziţiilor legale contestate în cauza în care se judecă;
c. să se pronunţe asupra neconstituţionalităţii excepţiei ridicate şi să nu sesizeze Curtea
Constituţională;
10. Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu asupra:
a. constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora;

b. iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
c. constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale;
11. Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe poate fi ridicată direct în faţa
Curţii Constituţionale de:
a. partea care se consideră vătămată într-un drept al său printr-un act normativ sau de anumite
dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă;
b. Avocatul Poporului;
112
c. una din Camerele legislative;
12. Decizia prin care se constată neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă este:
a. definitivă şi irevocabilă;
b. definitivă şi obligatorie;
c. definitivă, dar poate fi declarat recurs împotriva acesteia;
978-973-129-736-1, 240 pagini, 2011.
4. Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
5. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale aprobat prin Hotărârea
nr.2 din 28 ianuarie 2005 a Plenului Curţii Constituţionale şi publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.116/04 februarie 2005.
6. Legea nr.429/2003 de revizuire a Constituţiei României, care a fost aprobată prin
referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin hotărârea Curţii Constituţionale nr.3
din 22 octombrie 2003 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.669/22.09.2003.
113
PARTIDELE POLITICE
Cuprins
16.1. Introducere
16.1. Introducere
Partidele politice, prin activitatea lor, promovează valorile şi

interesele naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei
publice, participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi
publice şi stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii.
▪ înţelegerea rolului partidelor politice şi a valorilor promovate

de acestea prin activitatea lor;
▪ cunoaşterea modului de organizare şi funcţionare a partidelor
politice;
▪ explicarea sistemelor de partide politice şi a formelor de
asociere a acestora;
▪ înţelegerea rolului sindicatelor şi a grupurilor de presiune;
– studenţii vor înţelege importanţa şi rolul partidelor politice în

societate
– studenţii vor cunoaşte procedura de constituire şi modul de
organizare a partidelor politice
– studenţii vor cunoaşte sistemele de partide
– studenţii vor cunoaşte şi înţelege rolul sindicatelor şi grupurilor de
presiune
114
Cadrul legal privind organizarea şi funcţionarea partidele politice,

precum şi în care ele îşi desfăşoară activitatea, este stabilit de Constituţia
României şi de Legea partidelor politice nr.14/2003.
Membrii ai partidelor politice, conform dispoziţiilor legale, pot fi
cetăţeni care, potrivit Constituţiei, au drept de vot.
Persoanelor cărora le este interzis prin lege asocierea politică nu pot
face parte din partidele politice. Totodată, un cetăţean român nu poate
face parte în acelaşi timp din două sau mai multe partide politice.
Nici o persoană nu poate fi obligată să facă parte sau să nu facă
parte dintr-un partid politic.
Fiecare partid politic trebuie să aibă un statut propriu şi un program
politic propriu, iar numărul minim de membrii fondatori, potrivit legii,
trebuie să fie de 25.000. Soluţionarea cererilor de înregistrare a partidelor
politice este de competenţa Tribunalului Bucureşti.
Partidul politic dobândeşte personalitate juridică de la data când
hotărârea instanţei privind admiterea cererii de înregistrare a partidului a
rămas definitivă şi irevocabilă. La aceeaşi dată, partidul politic se înscrie în
Registrul partidelor politice.
Sistemele de partide politice au fost clasificate în literatura de

specialitate în: sistem monopartidist, sistemul bipartidist şi sistem
multipartidist.
Sistemul monopartidist sau sistemul partidului unic este caracterizat
prin existenţa unui partid politic unic, singurul care deţine puterea într-un
stat şi o exercită.
Sistemul bipartidist sau bipartidismul se caracterizează prin
existenţa a două partide politice predominante în viaţa politică.
Sistemul pluripartidist sau multipartidismul, este sistemul
caracterizat prin existenţa mai multor partide politice în viaţa politică a
statului.
Partidele politice sunt structuri care oferă strategii şi tactici de
guvernare prin platformele pe care le propun, contribuind, în acelaşi
timp, la formarea unor curente, opinii, de natură să influenţeze
electoratul.
În scopul promovării unor obiective comune, partidele politice pot

realiza şi alte forme de asociere cu formaţiuni nepolitice, legal
constituite.
Alte forme de asociere – sindicatele şi grupurile de presiune.
Sindicatele sunt organizaţii ale salariaţilor, fără caracter politic,
constituite în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislaţia naţională,
în pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este
115
parte, precum şi în contractele colective de muncă şi promovării
intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale
membrilor acestora.
Organizaţiile sindicale prin activităţile pe care le desfăşoară joacă
un rol important în viaţa socială şi economică a statului, influenţând
frecvent politicul.
Grupurile de presiune sunt asociaţii de persoane care prin
activităţile care le desfăşoară urmăresc să determine autorităţile publice
să adopte anumite măsuri în conformitate cu interesele lor.
Conform art. 1 din Legea partidelor politice nr. 14/200313, partidele politice sunt asociaţii cu
caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi
exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie, precizându-se
că partidele politice sunt persoane juridice de drept public.
Partidele politice, prin activitatea lor, promovează valorile şi interesele naţionale, pluralismul
politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor
autorităţi publice şi stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii.
Dispoziţiile legale – art. 28 din Legea nr. 14/2003 – permit partidelor politice să se asocieze,
formând alianţe politice pe baza unui protocol de asociere.
În scopul promovării unor obiective comune, partidele politice pot realiza şi alte forme de
asociere cu formaţiuni nepolitice, legal constituite.
Alte forme de asociere – sindicatele şi grupurile de presiune. Posibilitatea asocierii cetăţenilor în
sindicate este un principiu constituţional potrivit căruia cetăţenii se pot asocia liber în partide politice,
în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.
Grupurile de presiune sunt asociaţii de persoane care prin activităţile care le desfăşoară urmăresc
să determine autorităţile publice să adopte anumite măsuri în conformitate cu interesele lor.
 partid politic;
 monopartidism;
 bipartidism;
 multipartidism;
 sindicat;
 grupuri de presiune.
♦ Importanţa partidelor politice;

♦ Rolul partidelor politice într-o societate;
♦ Alianţele politice;
♦ Organizaţiile sindicale şi grupurile de presiune şi importanţa acestora;
13
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25/17.01.2003.
116
♦ Sisteme de partide politice din România;
1. Se înscrie în cadrul democraţiei pluraliste şi liberale:
a. monopartidismul;
b. bipartidismul;
c. multipartidismul;
2. Partidele politice nu pot organiza:
a. activităţi culturale;
b. activităţi militare;
c. activităţi paramilitare;
3. În sistemul bipartid:
a. alături de principalele două partide politice pot exista şi alte partide politice;
b. se presupune existenţa doar a două partide politice;
c. regimul este unul parlamentar;
117
4. Grupurile de presiune pot milita pentru:
a. adoptarea de către Parlament a unei declaraţii internaţionale;

b. ratificarea unui tratat;
c. schimbarea unui caracter al statului român;
5. Sindicatele se aseamănă cu partidele politice prin faptul că:
a. acţionează prin mijloace politice;

b. vizează accesul direct la exercitarea democratică a puterii politice;
c. au un statut înregistrat la judecătorie;
978-973-129-736-1, 240 pagini, 2011.
4. Legea partidelor politice nr.14/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.25/17.01.2003.
5. Legea sindicatelor nr.54/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
73/05.02.2003.
118
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învăţare 1: 1b; 2c; 3c; 4b; 5abc; 6d; 7c; 8b; 9bc; 10d.
Unitatea de învăţare 2:.1d; 2d; 3a; 4b; 5 a,c; 6b; 7c; 8a,c; 9b,c; 10a; 11b; 12a,b,c; 13a,b; 14b,c;
15b.
Unitatea de învăţare 3: 1a; 2c; 3c; 4b; 5c; 6c; 7b,c; 8a; 9b; 10d.
Unitatea de învăţare 4: 1d; 2a; 3a; 4a; 5b; 6b; 7a; 8b; 9b; 10c.
Unitatea de învăţare 5: 1b; 2b; 3a; 4a; 5c; 6b; 7b; 8b; 9c; 10a; 11a,c; 12a,b; 13b; 14c; 15c.
Unitatea de învăţare 6: 1a; 2a,b: 3d; 4b; 5b,c.
Unitatea de învăţare 7: 1a; 2a; 3c; 4b; 5a.
Unitatea de învăţare 8: 1b,c; 2b; 3a; 4b; 5a; 6b; 7b; 8a,b; 9d; 10c; 11b; 12a; 13b; 14b; 15d.
Unitatea de învăţare 9: 1b; 2c; 3c; 4a,b,c; 5a.
Unitatea de învăţare 10: 1c; 2a; 3a,b; 4c; 5a,b.
Unitatea de învăţare 11: 1a; 2d; 3a; 4a; 5a,c; 6b; 7a,c; 8a,b,c; 9b,c; 10b; 11c; 12b,c; 13a,b;
14a; 15a; 16a,c; 17 b,c; 18a,c; 19a; 20b.
Unitatea de învăţare 12: 1a; 2d; 3b,c; 4a; 5b.
Unitatea de învăţare 13: 1a,c; 2b; 3b,c; 4c; 5a,b; 6a; 7b; 8b.
Unitatea de învăţare 14: 1c; 2d; 3a; 4c; 5a,b,c.
Unitatea de învăţare 15: 1a,b,c; 2b,c; 3b,c; 4a; 5b; 6c; 7b; 8b; 9b; 10b; 11b; 12a,b.
Unitatea de învăţare 16: 1b,c; 2b,c; 3a; 4a,b; 5d.
119
BIBLIOGRAFIE
C. Călinoiu, V. Duculescu, Drept parlamentar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006.

C. Călinoiu, V. Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi completată, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
D. Ciobanu, V. Duculescu, Drept constituţional român, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1993.
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită –
comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României – Explicaţii şi
comentarii, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2003.
D.C. Dănişor, Constituţia României comentată, Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale - în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice – Tratat – vol.I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996.
I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice – Tratat – vol.II, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
1996.
I. Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995.
L. Dragne, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
L. Dragne, Rolul Consiliului de Securitate în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Ed. Pro
Universitaria, Bucureşti, 2008.
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – Tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – Tratat elementar, vol.II, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
V. Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008.
G. Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965.
A. Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, Ed. „Galeriile J.L. Calderon”,
Bucureşti, 1994.
H. Kelsen, La garantie juridictionelle de la Constitution (la justice constitutionelle) in Revue de droit
public et de la science politique en France et à l’étranger, Paris, 1928.
C. Leclerq, Droit constitutionnel et institutions politiques, Litec, 1990.
M. Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituţionalităţii legilor, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974.
A. Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Ed.
Polirom, Iaşi, 2000.
D. Mazilu, Drept internaţional public, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
D. Mazilu, Proclamaţia Revoluţiei Române, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional – Introducere în dreptul internaţional public, Ediţia a III a, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2003.
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Volumul I/Ediţia XIII, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008.
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Volumul II/Ediţia XIII, Ed. C.H.
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Volumul I/Ediţia a XI-a, Ed. All
I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Volumul II/Ediţia a XI-a, Ed. All
G. Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Ediţia a cincea a revăzută şi adăugită, Ed.
Cugetarea, Iaşi,1999.
G. Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II,
Ediţia a treia revăzută şi reîntregită, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999.
120
G. Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Iaşi, 1995.
G. Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Ed. Virginia, 1995.
*** Constituţia din 1991, publicată în Monitorul Oficial al României nr.233 din 21 noiembrie 1991,
aprobată prin referendum la data de 08/12/1991.
*** Convenţia Europeană a drepturilor omului şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie au
fost ratificate de România prin Legea nr.30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.135/31.05.1994, iar Protocolul nr.11 la Convenţie, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost
ratificată de România prin Legea nr.79/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.143/13.07.1995.
*** Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.196/13.03.2008.
*** Legea nr.33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.28/16.01.2007.
*** Legea nr.67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.333/15.05.2007.
*** Legea nr.370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României , publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.887/29.09.2004.
*** Legea nr.429/2003 de revizuire a Constituţiei României, care a fost aprobată prin referendumul
naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin hotărârea Curţii Constituţionale nr.3 din 22
octombrie 2003 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.669/22.09.2003.
*** Legea nr.243/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr.105/2001 privind frontiera de stat a României
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.302/08.05.2002.
*** Legea nr.189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, republicată în
Monitorul Oficial al României nr.516/2004.
*** Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844/15 septembrie 2004.
*** Legea nr.80/1997 pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare, încheiată la Paris la 13
decembrie 1957, şi a protocoalelor sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la
17 martie 1978, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 14 mai 1997,
modificată prin Legea nr.74/2005.
*** Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în
*** Legea nr.21/1991 a cetăţeniei române, rerepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.576/13.08.2010.
*** Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr.
212/31 octombrie 1974, publicat în „Buletinul Oficial al României“, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie
1974.
*** Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat de România
prin Decretul nr. 212/31 octombrie 1974, publicat în „Buletinul Oficial al României“, Partea I, nr. 146
din 20 noiembrie 1974.
*** Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului, republicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758/27 octombrie 2011.
*** O.G. nr.27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.84/01.02.2002, şi a fost aprobată prin Legea nr.233/2002, publicată în
*** O.U.G. nr.20/2008 privind unele masuri pentru organizarea şi desfaşurarea alegerilor pentru
autoritaţile administraţiei publice locale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.177/07.03.2008.
*** O.U.G. nr.105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.352/30.06.2001.
*** Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
121

Drept Constitutional Si Institutii Politice I Si II Dragne Matei PDF

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Constitutional Si Institutii Politice I Si II Dragne Matei PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf.univ.dr.

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII

- Manual de studiu individual -

- Manual de studiu individual -

1.1. Introducere ...................................................................................................................................12

2.1. Introducere ....................................................................................................................................18

3.1. Introducere ......................................................................................................................................26

4.1. Introducere ......................................................................................................................................33

5.1. Introducere ...................................................................................................................................40

6.1. Introducere .....................................................................................................................................50

7.1. Introducere ....................................................................................................................................56

8.1. Introducere ....................................................................................................................................61

9.1. Introducere ......................................................................................................................................70

10.1. Introducere ...................................................................................................................................75

11.1. Introducere ...................................................................................................................................80

12.1. Introducere ................................................................................................................................91

13.1. Introducere .................................................................................................................................96

14.1. Introducere ...............................................................................................................................101

15.1. Introducere ................................................................................................................................106

16.1. Introducere .................................................................................................................................112

Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare

Disciplina Drept constituţional şi instituţii politice este o disciplină obligatorie în programele

→ explicarea conceptelor de drept constituţional şi instituţii politice,

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul este compus din 16 unităţi de învăţare:

La finalul fiecărei unităţi de învăţare este prezentat un test de evaluare/autoevaluare pentru

Teme de control (TC)

Sperăm că această succintă expunere a importanţei prelegerilor şi seminariilor universitare, a

Sistemul dreptului cuprinde totalitatea normelor juridice dintr-un

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

▪ cunoaşterea şi înţelegerea noţiunilor de drept, sistem de drept,

Competenţele unităţii de învăţare:

- studenţii vor putea să definească conceptul de drept, sistem de

Timpul alocat unităţii de învăţare: 4 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Introducerea în sistemul dreptului

Formarea dreptului, ca sistem de reguli care exprimă voinţa de stat şi

1.3.2. Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat

Sistemul dreptului se divide în drept public şi drept privat.

1.3.3. Apariţia şi evoluţia disciplinei de drept constituţional

Conceptul de drept constituţional ca disciplină a apărut la sfârşitul

Dreptul constituţional este o ramură a dreptului public format din

1.3.5. Conceptul de instituţie politică

Instituţia politică este un organism anume înfiinţat sau învestit să

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Concepte şi termeni de reţinut

 Sistem de drept, ramură şi instituţie de drept

Întrebări de control şi teme de dezbatere

♦ Cum s-a format dreptul ?

1. Sistemul dreptului cuprinde:

a. un complex de reguli de conduită;

2. Înţelegem prin norma juridică:

a. o regulă care s-a format în timp;

3. Dreptul public se deosebeşte de dreptul privat prin:

a. modul de reglementare al relaţiilor sociale privind organizarea puterilor statului;

4. Conceptul de drept constituţional a apărut:

a. odată cu proclamarea independenţei coloniilor engleze din America de Nord;

5. În raporturile de drept constituţional:

a. unul dintre subiecte este în mod obligatoriu deţinătorul puterii de stat;

6. Hotărârile de Guvern sunt izvoare de drept constituţional în măsura în care reglementează:

a. procedura alegerilor parlamentare;

7. Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional: