Teoria Generala A Dreptului

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”
BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT CLUJ NAPOCA
Conf.univ.dr. CORINA BUZDUGAN
2014
CUPRINS
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 1
Noţiunea dreptului
1.1. Introducere ................................................................................................................
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .......................................................
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare ..................................................................................
1.3.1. Noţiune.
1.3.2. Dreptul caAccepţiunile termenului „Drept” ................................................
ştiinţă ........................................ ................................................
1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice ........................................................................
1.4. Îndrumător pentru autoverificare ....................................................... ........................
Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice
2.1. Introducere ................................................................................................................

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .......................................................
2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă ......................................
2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice ...
2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului ............................
2.4. Îndrumător pentru autoverificare ...............................................................................
Enciclopedia şi filosofia dreptului
3.1. Introducere ................................................................................................................

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ......................................................
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................. ................
3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului ...........................................................
3.3.2. Permanenţele juridice ..............................................................................
3.3.3. nsemnătatea enciclopediei juridice .......................................................
3.4. Îndrumător pentru autoverificare .............................................................................
Dreptul în sistemul normelor soc iale
4.1. Introducere ................................................................................................................

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ...................................................................................
4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele sociale .........................
4.3.2. Clasificarea normelor sociale .....................................................................
4.3.3. Corelaţia
4.4. ndrumător normelor juridice
pentru autoverificare cu alte categorii de norme sociale....................
.................................................... ........................
Evoluţia istorică a sistemului de drept
2
5.1. Introducere ..............................................................................................................
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .....................................................
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................
5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept ..............................................
5.3.2. Ramurile de drept ...................................................................................
5.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................ ............
Dreptul intern şi dreptul internaţional
6.1. Introducereşi..............................................................................................................
6.2. Obiectivele competenţele unităţii de învăţare .....................................................
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................
6.3.1. Dreptul internaţional public .............................. .....................................
6.3.2. Dreptul internaţional privat ....................................................................
6.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................
Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale
7.1. Introducere ................................................................................................................

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................
7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu norme le morale .......................................
7.3.2. Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice ...............................
7.3.3. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice ........................................
7.3.4. Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice ..............................
7.3.5. Corelaţia normelor juridice cu normele organizaţiilor neguvernamentale sau
nestatale ...............................................................................................................
Legătura dintre drept şi stat
8.1. Introducere ..............................................................................................................

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare......................................................
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................ ....................................................
8.3.1. Noţiuni generale despre stat ...................................................................
8.3.2. Forma de stat .........................................................................................
8.3.3. Legătura dintre drept şi stat ....................................................................
Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale

9.1. Introducere ..............................................................................................................
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare......................................................
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................
3
9.3.1.Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură ......................
9.3.2. Primele forme embrionare ale statului şi dreptului .................................
9.3.3. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic ...................
9.3.4. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice ............................
9.3.5. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice .............................
9.3.6. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism ......................................
9.4. Îndrumător pentru autoverificare ...........................................................................
Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ
10.1. Introducereşi............................................................................................................
10.2. Obiectivele competenţele unităţii de învăţare....................................................
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................
10.3.1 Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat .....................
10.3.2. Formele de guvernământ în Anglia, Franţa, SUA ................................
10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat
..........................................................................................................................................
10.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................
Constantele statului
11.1. Introducere ............................................................................................................

11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................
11.3.1. Constantele statului în sens istorico-geografic .....................................
11.3.2. Constantele statului în sens politico-juridic ..........................................
11.4. ndrumător pentru autoverificare ........................................................................
Constantele dreptului
12.1. Introducere ............................................................................................................

12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................
12.3.1. Permanenţele juridice ..........................................................................
12.3.2. „Dat”-ul în drept..................................................................................
Izvoarele dreptului
13.1. Introducere ............................................................................................................

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare....................................................
13.3.2. Cutuma ca izvor de drept ....................................................................
4
13.3.3. Jurisprudenta ca izvor de drept ...........................................................
13.3.4. Legea ca izvor de drept .......................................................................
13.3.5. Doctrina ca izvor de drept ...................................................................
13.4. ndrumător pentru autoverificare ........................................................................
Reglementarea juridică a relaţiilor economice
14.1. Introducere ............................................................................................................

14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.....................................................
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................. .................................
14 .3.1. Proprietatea,
14.3.2. circulaţia bănească
Contractele ............... şi emisiunea monetară .......................
.............................................................................
14.3.3. Răspunderea juridică .............................................................................
14.3.4. Dreptul economic ..................................................................................
5
INTRODUCERE
Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile
ştiinţei juridice. Asemenea categorii sunt: normă juridică, izvor de drept, sistem de drept, instituţia
juridică, raport juridic, răspundere juridică ş.a. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea,
mai mult sau mai puţin aprofundată, a celorlalte discipline juridice, istorico juridice sau de ramură.
Teoria dreptului nu trebuieînţeleasă ca o simplă trecere în revistă, a normelor şi instituţiilor
juridice, ci ca. o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. Această explorare are, desigur, şi ea o
tentă filosofică. Tocmai prin această notă filosofică, prin felul în care o concepem, ea se deosebeşte de
“Teoria pură a dreptului'', formulată de Hans Kelsen. Aşa cum subliniază Jean Dabin, dacă Kelsen a avut
meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept, el a avut scăderea de a nu reţine, pentru ştiinţa
juridică, decât elementul formal, normativ, abandonând altor discipline extra sau meta juridice
preocuparea pentru conţinutul normelor. O teorie generală a dreptului, văzută sub unghi filosofic, trebuie
să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului, întrucât
conţinutul şi forma se influenţează reciproc.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind
statul şi dreptul, pornind de la bazele conceptuale cu care operează această teorie generală a
dreptului. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de caracteristicile teoriei generale
a dreptului în cadrul ştiinţelor juridice de ansamblu. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor
putea însuşi conceptele fundamentale despre stat şi despre drept.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe generale și

specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor spec ifice
disciplinei)
 în
identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni
cadrul disciplinelor juridice;
 utilizarea corectă a termenilor de specialitatedin domeniul juridic;
 definirea / nominalizarea de conceptece apar în doctrină şi jurisprudenţă;
 capacitatea de adaptare limbajul şi metodologia ştiinţelor juridice.
 2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, concepte,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii juridice din dreptul
public şi privat;
 realizarea de conexiuni întreidei. concepte, teorii;
 argumentarea unor enunţuri din ramurile ştiinţei dreptului;
 capactitatea de analiză şi sinteză indiscursul juridic.
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare);
 relaţionări între elementele ce caracterizează teoria generala a dreptului;
 capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobânditeîn cadrul cursului;
 abilităţi de cercetare, creativitateîn domeneniul TGD;
 capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derulaactivităţi de cercetare;
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea
6
unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului
potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea
inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu
responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională);
 reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la
întrebările disciplinei;
 implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplinaTGD;
 acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc.
conform legislaţiei în vigoare;
 capacitatea de a avea un comportament eticîn societate;
 capacitatea de a aprecia diversitatea tematică;

abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii,
necesare întregirii cunoştinţelor teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în
prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative
de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Noţiunea dreptului. Consideraţii introductive cu privire la
drept – conotații conceptuale (2 ore)
Unitatea de învăţare 2. Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice (2 ore)
Unitatea de învăţare 3. Enciclopedia şi filosofia dreptului (2 ore)
4.
Unitatea de învăţare 5. Dreptul înistorică
Evoluţia sistemul normelor de
a sistemului sociale
drept (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Dreptul intern şi dreptul internaţional (2 ore)
Unitatea de învăţare 7. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale (2
ore)
Unitatea de învăţare 8. Legătura dintre drept şi stat (2 ore)
Unitatea de învăţare 9. Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale (2
ore)
Unitatea de învăţare 10. Principiul
separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de
guvernământ (2 ore)
Unitatea de învăţare 11. Constantele statului (2 ore)
Unitatea de învăţare 12. Constantele dreptului (2 ore)
Unitatea de învăţare 13. Izvoarele dreptului (2 ore)
Unitatea de învăţare 14. Reglementarea juridică a relaţiilor economice (2 ore)
Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor
avea următoarele subiecte:
1. Principiile şi funcţiile dreptului (2 ore)
2. Constantele statului şi ale dreptului (2 ore)
7
Bibliografie obligatorie:
1. Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a dreptului, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 2008;
2. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti,
1999;
3. Elena-Mihaela Fodor, Norma juridică – parte componentă a normelor sociale, Editura
4. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998;
5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994;
Colecţia revistei „Fiat Justitia”

Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile și subiecte în extenso, ţinându -
se cont de rezultatul la temele de control ale studentului.
Noţiunea dreptului
Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept”
1.3.2. Dreptul ca ştiinţă
1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
1.1. Introducere
Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în

societate, face obiectul ştiinţei dreptului. Privită în contextul general al
activităţii umane, ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Ea face abstracţie
de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor
de adevăr şi fals.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii deînvăţare
8
Obiectivele unităţii de învăţare:
1. Iniţierea studenţilor în studierea vastei ştiinţe a dreptului;
2. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru
fundamentale pe care le presupune ştiinţa dreptului:
concepte, categorii, principii, noţiuni.
Competenţele unităţii de învăţare:

Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a
noţiunilor specifice disciplinei)
- definirea şi înţelegerea noţiunilor, categoriilor şi principiilor
fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul
disciplinelor juridice
Utilizarea corectă a termenilor de specialitate
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare, Consideraţii introductive cu

pri vir e la drept – conotații conceptuale timpul alocat este de 2 ore.
1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept”
Termenul “drept” poate fi înţeles în două sensuri, care acoperă

două realităţi distincte. În limbajul filosofic care s -a conturat
treptat, pornind de la ideile lui Ari stotel şi Platon sau Thoma
d'Aquino, dreptul este conceput în sensul de justeţe, echitate. În
acest sens, prin drept înţelegem îndatorirea de a da sau a recunoaşte
fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine. Sensul acesta este
prezentat şi în operele jurisconsulţilor romani, în lucră-rile lor de
bază dintre care amintim: “Instituţiile'', “Digestele”, “Questiones”,
“Response”, “Definiţiile''.
Cât priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să
facem o distincţie şi să deosebim dreptul obiectiv de dreptul
subiectiv.
Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită
impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale, în
anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului.
Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor participanţi la un
9
raport juridic concret, respectiv ceea ce pot să pretindă ei de la
ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic.
În situaţiile de mai sus, cuvintele “obiectiv” şi “subiectiv” nu
sunt utilizate în sens filosofic, după care obiectiv este ceea ce există
independent de voinţa noastră, iar subiectiv este ceea ce depinde de
voinţă. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă
faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic
concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.
În limba engleză există doi termeni diferiţi pentru a desemna
cele două sensuri ale termenului “drept”. Astfel sunt: LAW pentru
dreptul obiectiv şi RIGHT pentru dreptul subiectiv.
Sensul cel mai răspândit al termenului “drept'' este cel de drept
obiectiv. Din această cauză, ori de câte ori se foloseşte expresia
“drept” fără un alt atribut se înţelege dreptul în sensul lui obiectiv.
Dreptul obiectiv, privit ca un ansamblu de reguli de conduită,
este menit să reglementeze viaţa oamenilor grupaţi în societate. Şi
dreptul obiectiv, la rândul lui, poate fi privit sub un dublu aspect: ca
un ansamblu de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică
judiciară), care reprezintă aspectul static al dreptului şi care
presupune cercetarea, descrierea, sistematizarea formelor sub care
se prezintă regulile de drept – pe de o parte, iar, pe de altă parte,
formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile
(organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme şi
care reprezintă aspectul dinamic al dreptului.
Există unii autori care înţeleg prin “drept” nu numai o totalitate
de norme, ci şi o totalitate de concepte care permit transpunerea în
drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. Ei arată: “În acelaşi
timp cu substanţa (şi pentru a-i da satisfacţie) dreptul ar apărea
deci, prin intermediul tehnicii, nu numai ca un ansamblu de norme,
ci şi ca uno au
conceptele ansamblu
(sau prindeprocedeele
concepte. potrivit
Prin semnificaţia pe care
cărora se ajunge la
organizarea lor în sistem), dreptul, privit nu în scopurile care îl
comandă, ci în mijloacele prin care se exprimă s -ar înfăţişa, cu alte
cuvinte, într-un fel specific ca o construcţie logică''.
În sfârşit, mai amintim că pentru a denumi totalitatea normelor
de drept care sunt în vigoare la un moment dat şi care se aplică
într-o anumită ţară se utilizează expresia de “drept pozitiv”.
Distincţia dintre sensul filosofic al termenului “drept'' şi
sensurile juridice ale lui constă în faptul că, pe câtă vreme sensul
filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce este just sau injust în
sfera afectivă a indivizilor, sensurile juridice nu cer din partea
subiecţilor cărora li se adresează decât supunerea la perceptele lor
(a normelor) fără a pretinde o adeziune internă, de conştiinţă.
Sensurile juridice ale termenului “drept” lasă individului o liberta -
te de critică a dreptului în vigoare şi de eventuale propuneri pentru
schimbarea normelor existente sau modificarea lor.
1.3.2. Dreptul ca ştiinţă
Dreptul, conceput ca tot alitate a normelor juridice impuse în

societate, face obiectul ştiinţei dreptului.
10
Privită în contextul general al activităţii umane, ştiinţa reflectă
existenţa oamenilor. Ea face abstracţie de orice apreciere umană
subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.
Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi
gândire, format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii
sociale. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii
(astronomia, izica,
f chimia, biologia etc.), ştiinţe particulare ale omului
şi ale societăţii (antropologia, etnografia, psihologia, sociologia,
politologia, ştiinţa dreptului, istoria ş.a.), ştiinţe generale (logica,
matematica, cibernetica etc.), ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice,
medicale, educaţionale, organizatorice etc.).
Graniţeleintegrării
necesitatea dintre ştiinţe nu suntcercetării
rezultatelor fixe. Adâncirea
au dus laspecializării şi
apariţia unor
ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia, astrofizi ca, biofizica).
Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. Unele dintre
acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect
comun (ştiinţa dreptului civil, a dreptului penal, administrativ ş. a.).
Altele se referă la organizareadiferitelor organe de stat (dreptul
constituţional, dreptul administrativ). În normele de drept îşi găsesc
expresie şi elemente aleactivităţii statale:elaborarea dreptului, aplicarea
normelor de drept, interpretarea lor, aplicarea constrângerii. Aceste
activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt
denumite, de regulă, cu un termen mai general, acela de “juridic”. Astfel
se spune despre un raport social, reglementat de norme de drept, că este
“raport juridic''. Despre un act, care produce consecinţe pe planul
dreptului, că este “un act juridic'', sau despre acele evenimente şi acţiuni
care, potrivit normelor de drept, dau naştere, modifică sau sting un
raport juridic că sunt “fapte juridice''. Din această cauză şi diferitele
subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”.
Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca, ştiinţe de graniţă.
Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai
sus, unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor
particulare ale omului şi societăţii, cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii,
unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe
administrativ-organizatorice. De asemenea, unele dintre ştiinţele
auxiliare, după cum se va vedea, au caracterul unor ştiinţe de contact sau
de graniţă. Deexemplu: medicina legală, statistica judiciară etc.
Specificul ştiinţelor juridice, în comparaţie cu alte ştiinţe despre om
şi societate, constă în faptul că ele studiazăt aspectele
atâ legate de drept
şi de cele trei puteri ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească,
cât şi normele dedrept cuprinse în actele normative în vigoare.
Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor,
fie în evoluţialor istorică concretă, fie pe anumite părţi care grupează
normele, instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături
specifice. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care
studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului, filosofia
dreptului,
obiect sociologia
îl formează juridică.);
studiul b) ştiinţele
dreptului juridice
în evoluţia istorice,
sa istorică, al căror
concretă; c)
ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor
de drept, grupate pe baza obiectului lor comun.
În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi
11
ştiinţele auxiliare ale dreptului.
1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice
O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura eîn car

reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, pe
de o parte, cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare
ţară.
Această ştiinţă despre drept, în ansamblul ei, -a sdezvoltat sub
diferite denumiri, acoperindrealităţi care uneori difereau unele dealtele,
fie şi numai prin anumite nuanţe dar nu prin trăsături fundamentale.
Aceşti termeni au fost, în special, patru: enciclopedia juridică, teoria
generală a dreptului, filosofia dreptului şi introducere în studiu l
dreptului. În ţara noastră, în primele decenii ale secolului nostru,
problemele generale despre drept au fost studiate sub denumirea de
enciclopedia dreptului.
Termenul enciclopedie este de srcine elenă şi însemnează
“învăţământul în cerc'', având deciînţelesul unei ştiinţe care arată
obiectul de studiu, sfera de probleme, prin care se delimitează de alte
ştiinţe.
Enciclopedia dreptului a mai fost denumită şi “enciclopedia
formală”, subliniindu-se că se extrage din toate elementele dreptului
ceea ce este esenţial, ceea ce constituie articulaţia însăşi a gândirii
juridice şi făcând conştient procesul logic al ei definind astfel ce este
dreptul.
În sensul arătat mai sus, enciclopedia formală nu avea ca obiect
prezentarea cunoştinţelor parţiale ale diferitelor ramuri ale dreptului, ea
reţinând ceea ce este esenţial în ele şi arătând în final ce este dreptul. În
felul acesta rezultă şi subdiviziunea dreptului precum şi legătura dintre
drept şi celelalte
Această ştiinţe. ştiinţifică-as studiat şi sub denumirea de:
disciplină
introducere în drept (în Germania: “Einführung in die
Rechtwissenschaft”, înFranţa “Introduction au Droit”).
În ultimii ani se vorbeşte mai frecvent de teoria generală a dreptului
şi de filosofia dreptului. Termenul de filosofia dreptul ui este utilizat
mai mult de autorii germani, în timp ce expresia “teoria generală” este
folosită mai ales în Franţa, Belgia, Anglia şi Statele Unite ale Americii.
Trebuie precizat însă că între termenul de “teorie generală” şi cel de
“filosofia dreptului'' nu este numai o diferenţă de denumire. Există între
ei şi o oarecare deosebire în ce priveşte materia la care se referă.
Încercarea de a pătrunde în esenţa dreptului este în primul rând un
demers filosofic întrucât “a filosofa'' înseamnă încercarea de a
pătrunde în realitate. Cu toate acestea, nu se poate spune că filosofia
dreptului ar fi acea ramură a filosofiei care se ocupă cu dreptul,
întrucât în acest caz numărul ramurilor filosofiei ar trebui să fie egal cu
cel al obiectelor care se pretează la o reflecţie filosofică, adică practic
nelimitate.
Dacă acercetăm
filosofie tratatele
dreptului, referitoare
se poate la drept
observa că în ele în
se general
găseşte şi
maicele de
multă
filosofie decât drept. Dacă despărţim dreptul de aparatul său tehnic,
sub pretextul de a-i dezvălui mai bine esenţa, dreptul rămâne un
concept pur filosofic bazat pe termeni mai largi cum sunt:
12
intersubiectivitatea, existenţa, viaţa în comun, teme elaborate ele însele
în dependenţă de o filosofie şi mai generală.
În aceste condiţii putem fi destul de sceptici cu privire la ajutorul pe
care îl poate da studentului în drept sau juristului format, filosoful care
probabil nu a deschis în viata lui un cod, o culegere de practică
judiciară sau o carte de literatură juridică. Dacă sistemele filosofice ale
lui Kant, Hegel, Marx, Sartre şi a multor altora, mai vechi sau mai
moderni, i-au putut influenţa pe jurişti, trebuie să admitem că dreptul
reprezintă, în raport cu premizele sale filosofice, un element nou de
suprastructură care arepropria sa filosofie particulară, distinctă formal
de filosofia socială şi politică şi de filosofia generală.
de Toată gândirea
o parte, sistematică
prin referiri asupra teoriei
la filosofie, iar, pedreptului se realizează,
de altă parte, pe
la teoriile
politice. Uneori punctul de plecare poate fi filosofia şi ideologia
politică; acestea nu joacă decât un rol secundar, ca în cazul teoriei
metafizicienilor germani clasici sau a neokantienilor. “Anumiţi filosofi
ai dreptului au fost înainte de toate filosofi şi nu au fost jurişti decât
pentru a-şi perfecţiona sistemul lor filosofic. Alţi autori au fost înainte
de toate politicieni şi nu au fost jurişti decât pentru că au simţit nevoia
să exprime gândirea lor politică într -o formă juridică. Un al treilea
grup a fost condus recent de ideea de a considera scopul ultim al
dreptului prin prisma unui studiu profesional şi al politicii judiciare”.
Până în secolul XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a
gânditori ai dreptului
filosofiei, a religiei, a eticii sau a politicii. Marii
au fost înainte de toate filosofi, oameni ai bisericii sau politicieni.
Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la
jurişti este de dată relativ recentă. Această tranziţie a urmat unei
perioade de transformări importante în cercetare, tehnică juridică, şi în
învăţământul juridic universitar. Noua eră a filosofiei dreptului îşi are
izvorul principal
activităţii în confruntarea
sale juridice, cu problemelejuristului profesionist,
justiţiei socia
le. în cursul
Pentru considerentele arătate mai sus ne alăturăm şi noi acelor
autori care, în încercarea lor de a da o explicaţie dreptului în ansamblul
său, folosesc termenul de “teorie generală a dreptului”.
Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă
,a
normelor şi instituţiilor juridice, ci ca o explorare în profunzime a
conceptului de “drept''. Această explorare are, desigur, şi ea o tentă
filosofică. Tocmai prin această notă filosofică, prin felul în care o
concepem, ea se deosebeşte de“Teoria pură a dreptului'', formulată de
Hans Kelsen. Aşa cum subliniază Jean Dabin, dacă Kelsen a avut
meritul de a dezvălui specificitatea regu
lei de drept, el aavut scăderea de
a nu reţine, pentru ştiinţa juridică, decât elementul formal, normativ,
abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru
conţinutul normelor. O teorie generală a dreptului, văzută sub unghi
filosofic, trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal
sau normativ ci şi de conţinut al dreptului, întrucât conţinutul şi forma se
influenţează reciproc.
Teoriapentru
valabile generală a dreptului
ramurile formulează
ştiinţei juridice. cele mai generale
Asemenea categorii
categorii sunt:
normă juridică, izvor de drept, sistem de drept, instituţia juridică,
raport juridic, răspundere juridică ş.a. Fără cunoaşterea acestora nu
este posibilă cercetarea, mai mult sau mai puţin aprofundată, a
13
celorlalte discipline juridice, istorico juridice sau de ramură.
Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul înevoluţia lui
istorică, concretă, în mod cronologic. Din punct de vedere istoric,
dreptul poate fi studiat fie în general, fie pe anumite ramuri sau instituţii.
În ipoteza, în care dreptul este cercetat în dezvoltarea lui istorică
generală, incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă în
organizarea lor juridică şi statală vorbim deistoria generală a dreptului.
Există o disciplină, ştiinţifică, cu caracter istoric, care studiază
dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări, purtând, în mod firesc,
denumirea, ţării respective; istoria dreptului românesc, istoria dreptului
bulgar, istoria dreptului italian etc.
Studierea diferitelor concepţii care au existat -adelungul istoriei cu
privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria
doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice
.
Ştiinţele juridice de ramură . Normele de drept reglementează
diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice. Aceste forme
specifice, determinate de particularităţile relaţiilor social
e pe care le
reglementează, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în
mai multe ramuri, pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de
ramură.
Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al
unei discipline juridice apa rte, astfel încât fiecăreia dintre ele îi
corespunde o ramură a ştiinţei juridice.
În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar
fi, în general, următoarele: dreptul constituţional, dreptul administrativ,
dreptul financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul
penal, dreptul agrar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil
ş.a. Un loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul
internaţional privat.
Ceea ce dă
recunoscută în odoctrina
fizionomie proprie
juridică, sunt,unei
în ramuri
general:deo drept, făcând
-o cu o
legislaţie
problematică unitară, de cele mai multe ori sistematizată sub formă de
cod, lucrări ştiinţifice de profil care-i să
teoretizeze obiectul reglementării
şi o disciplină didactică, inclusă în planul de învăţământ al facultăţilor de
drept.
Între aceste trei aspecte: ramură de drept, ramură a ştiinţei dreptului
şi disciplină didactică, există o strânsă legătură, dar nu corespondenţă
perfectă. Ramura de drept cuprinde un grup de norme juridice care au
acelaşi obiect de reglementare, deosebite de alte grupuri de norme, dar
cu un anumit grad de relativitate. Lucrările ştiinţifice, monografiile,
tratatele, manualele, studiile de legătură şi despre normele de drept ce
formează o anume ramură, constituie ramura ştiinţei respective, pe
plan mondial sau într-o anumită ţară. Astfel întâlnim dreptul
constituţional, ca ramură universală (existentă în toate ţările) format
din totalitatea constituţiilor şi dispoziţiilor constituţionale,u sa
dreptul
constituţional naţional al fiecărei ţări, format din constituţia ţării
respective şi a dispoziţiilor normative din domeniul dreptului
constituţional din ţara respectivă. În acelaşi timp întâlnim ştiinţa
dreptului civil sau penal, pe plan mondial formată din totalitatea
studiilor, monografiilor, articolelor ştiinţifice, tratatelor, în materie
civilă sau penală, sau ştiinţa dreptului penal sau civil etc.
14
Desigur ramurile ştiinţei dreptului sunt mai multe decât ramurile
dreptului. Nu fiecărei ramuri a ştiinţei dreptului îi corespunde o ramură
a dreptului material. De exemplu: Teoria generală a dreptuluistudiază
dreptul în ansamblul său, iar nu pe ramuri. Există apoi, după cum -a s
văzut – disciplinele juridice cu caracter istoric.
Ramurile dreptului şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi deci
observate pe două niveluri: pe plan mondial şi pe plan naţional.
În cele mai multe cazuri, ramurile naţionale de drept şi ramura
ştiinţei dreptului dintr -o anumită ţară au un corespondent în
învăţământul juridic un iversitar sub forma unor discipline didactice.
Acestea din urmă nu coincid perfect, ca sferă, ca problematică, cu
ramura
civil respectivă
român, sau cu aştiinţa
ca ramură ramurii
dreptului esterespective.
o ramurăAşa de pildă
unitară, dreptul
formată
n di
totalitatea normelor de drept civil în vigoare. La fel, ca ramură a ştiinţei
dreptului ea este o ramură unitară. . Ca disciplină didactică însă, dreptul
civil nu coincide cu ramura dreptului civil, nici cu ştiinţa dreptului civil.
Dreptul civil se predă,în învăţământul juridic universitar, în cadrul mai
multor discipline didactice. Eleste divizat pe probleme: teoria generală a
obligaţiilor, persoanele fiziceşi juridice, contractele pseciale, succesiuni
ş.a. Dreptul penal se predă şi el în cadrul a două discipline de studiu:
drept penal general şi drept penal special. Există însă şi discipline
didactice al căror obiect de studiu nu este divizat. De exemplu: dreptul
financiar, dreptul familiei, dreptul procesual civil, dreptul procesual
penal ş.a.
Întotdeauna ramura ştiinţei dreptului este mai largă, ca sferă, decât
disciplina didactică. Aceasta din urmă cuprinde numai anumite
probleme din cadrul ştiinţei respective. În acelaşi timp, cursurile,
manualele, tratatele universitare fac parte din ramura ştiinţe i
respective, ele fiind şi lucrări ştiinţifice nu numai didactice. În general
tratatele, cursurile, manualele universitare au jucat şi joacă un mare rol
în dezvoltarea ştiinţei dreptului. O disciplină didactică constituie o
sinteză care cuprinde atât o parte a dreptului pozitiv, deci a unei ramuri
de drept, cele mai importante reglementări cu caracter normativ, cât şi
o parte a ştiinţei din ramura respectivă, problemele teoretice de bază
din cadrul unei ramuri a ştiinţei dreptului.
Ştiinţele juridice auxili are. Dezvoltarea tot mai impetuoasă a
ştiinţelor a făcut să crească numărul ştiinţelor speciale de care se
serveşte practica judiciară şi ştiinţa juridică. Unele din acestea au o
importanţă atât de mare încât viaţa juridică, nu se poate lipsi de aportul
lor, ele aducând o contribuţie valoroasă la rezolvarea unor cazuri.
Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de unele
organe jurisdicţionale. Asemenea ştiinţe juridice auxiliare sunt:
medicina legală, criminalistica, psihologia judiciară, contabilitatea,
statistica judiciară.
Ştiinţele juridice se dezvoltă în strânsă legătură cu practica
judiciară şi cu celelalte ştiinţe, ele contribuind la o generalizare a
practicii
dezvol judiciare.
tarea În acelaşi
practicilor timp pornesc
juridice, şi ştiinţeledejuridice contribuie
la practică, la la
ajung
generalizări teoretice, pentru ca apoi, cu ajutorul lor, să contribuie la
perfecţionarea practicii judiciare. Prin practică înţelegem aici
activitatea organelor de stat competente atât în cadrulprocesului de
15
elaborare a dreptului cât şi a aplicării lui.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1
Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă, de fapt, a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul?

Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere, aceasta
datorită complexităţii, importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale, a conduitei şi
intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. Indiferent de varietatea
răspunsurilor posibile la această întrebare, cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi
inevitabile, şi anume: explicarea etimologiei şi srcinii, ale sensurilor şi accepţiunilor termenului
„drept”) în limbajul juridic şi, respectiv, explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”, a
definiţiei dreptului.
Concepte şi termeni de reţinut
 Definiţia dreptului,
 drept obiectiv,
 drept subiectiv,
 drept pozitiv,
 drept material,

drept procedural.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. În ce rezidă specificul ştiinţelor juridice?

2. Etimologia şi sensurile noţiunii de drept
3. Dreptul în cadrul ştiinţelor sociale
4. Ce este dreptul obiectiv?
5. Ce este dreptul subiectiv?
16
Teste de evaluare/autoevaluare
1. În cadrul sistemului ştiinţelor juridice se pot distinge trei categorii de ştiinţe:

a) teoretice, istorice şi de ramură;
b) teoretice, practiceşi complementare;
c) istorice, etice şi speciale;
d) principale, accesorii şi ajutătoare.
2. Care sunt factorii de configurare a dreptului:

a) norma juridicã, instituţia de drept, ramura dreptului, sistemul dreptului;
b) teritoriul, populaţia, puterea publică;
c) cadrul natural, cadrul economic, social şi politic naţional şi internaţional,
factorul uman.
3. Prima încercare de grupare a dreptului a f ost realizată de:

a) Justinian;
b) Mircea Djuvara;
c) Ulpian.
17
Bibliografie obligatorie
1999;
10.
11. Mircea revisteiTeoria
ColecţiaDjuvara, generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994;
„Fiat Justitia”
Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice
2.1. Introducere
2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă
2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice
2.3.3. Metodologia studierii problemelor sta tului şi dreptului
2.1. Introducere
Procesul cunoaşterii nu poate fi cercetat în afara semnelor ca

instrumente ale cunoaşterii. Cunoaşterea umană se bazează pe
concepte şi propoziţii. Expresia lingvistică ce desemnează un concept
este termenul. Sistemul semnelor lingvistice constituie forma obişnuită
prin care rezultatele procesului cunoaşterii dobândite de către o
generaţie se transmit generaţiilor ce urmează.

1. Iniţierea studenţilor în studierea cunoaşterii juridice;
18
fundamentale pe care le presupune: concepte, categorii,
principii, noţiuni despre limbajul juridic.

- definirea şi înţelegerea noţiunilor, categoriilor şi principiilor
fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni î n cadrul
disciplinelor juridice
Pentru unitatea de învățare Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele

juri dice timpul alocat este de 2 ore.
2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă

Rolul conceptului este acela de a capta şi fixa un anumit conţinut
informaţional ce poate fi, apoi, reprodus în mod identic de către agenţii
cunoscători. Conceptul surprinde ceea ce esteomun, c permanent,
statornic în lucruri. Conceptele utilizate în ştiinţă sunt produse istorice,
ele reprezintă forme în continuă devenire ce se îmbogăţesc de la o etapă
la alta a dezvoltării sociale.
Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă. Cunoaşterea
ostensivă reprezintă actul însuşirii de către agent a înţelesului unui
nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite,
într-un context praxiologic determinat. Cu ajutorul cunoaşterii
ostensive se dobândesc informaţii primordiale asupra diului
me
înconjurător şi se formează vocabularul de bază. Cunoaşterea
ostensivă presupune prezenţa obiectului cunoaşterii în faţa agentului
cunoscător.
Spre deosebire de cunoaşterea ostensivă care este o cunoaştere
directă, cunoaşterea discursivăeste o cunoaştere mediată, ea poate
avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii. Ea are loc numai prin
intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători.
În domeniul ştiinţelor juridice este folosită cunoaşterea discursivă.
Prin intermediul acestui fel de cunoaştere, agentul cunoscător, folosind
19
semnele lingvistice, poate reactiva oricare dintre experienţele sale
anterioare, dar, mai ales, el poate lua cunoştinţă de experienţa celorlalţi
agenţi, contemporani sau înaintaşi, prin intermediul rostirii şi scrierii.
Cunoştinţele despre stat şi drept au fost transmise-adelungul istoriei.
Trebuie relevat, de asemenea, faptul că, folosind semnele
lingvistice, analiza şi investigaţia umană în domeniul ştiinţelor juridice
– ca în oricare alt domeniu al ştiinţei depăşesc
– sferaevenimentelor
petrecute în prezent sau în trecut şi se extind asupra unor evenimente
ce vor apare în viitor.
2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în

domeniul ştiinţelor juridice
Dintre operaţiile logico
-semantice şi sintactice, ce intervin în procesul
cunoaşterii, în domeniul ştiinţelor juridice se întâlnesc: denumirea,
descripţia, definiţia. diviziunea, clasificarea, abstractizarea şi
determinarea, generalizarea şi particularizarea.
Denumirea constă în asocierea unui semn tip care în domeni ul
ştiinţelor juridice nu se face la un obiect fizic, ci la un conţinut
informaţional determinat. De exemplu, denumirea de stat a fost
introdusă pentru a desemna o organizaţie politică cu anumite trăsături
distinctive. Denumirea reprezintă, într-un fel, o convenţie intervenită
între agenţii cunoscători pentru a face disponibilă transmiterea de
cunoştinţe.
Descripţia, spre deosebire de denumire, reprezintă un mijloc de
cercetare a informaţiei, este un mijloc de analiză a structurii obiectului sau
a intensiunii conceptului asociat acestuia. Descripţia, din punct de vedere
informaţional, este mai valoroasă întrucât ea nu numai că indică
evenimentul sau conceptul, ci îl şi caracterizează printr-un număr de
însuşiri. Deconceptului,
exprimarea exemplu, pentru cunoaşterea
ci este necesară statuluiînsuşirilor
descrierea nu este lui,
suficientă
modul
în care s-au conturat de-a lungulistoriei.
Definiţia lexicală este operaţia prin care se stabileşte o identitate de
designat între un nume comun şi o descripţie nominală generală. De
exemplu, definind dreptul ca o totalitate de norme instituite sau
sancţionate de stat, noi stabilim o identitate de designat între numele
comun “drept'' şi descripţia generală definită: “totalitatea normelor de
conduită instituite sau sancţionate de stat”.
Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ale cărei elemente
constitutive sunt: obiectul diviziunii, criteriul diviziunii ce constă
dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvârşeşte
diviziunea şi rezultatul diviziunii, constând din două clase
complementare. De exemplu, în domeniul dreptului bunurile se divid
în: bunuri mobile şi bunuri imobile.
Clasificareaeste operaţia logico
-semantică prin care se analizează
extensiunea unui concept. Spre deosebire de diviziune, în cazul căreia
asistăm la o scindare în două subclase, clasificarea nu limitează numărul
subclaselor.dispoziţiei
caracterul De pildă,lor,normele de drept,
se clasifică dacă onerative,
în: norme luăm dreptpermisive,
criteriu
prohibitive, de recomandare şi supletive.
Abstractizarea şi determinarea sunt operaţii logico
-semantice ce se
efectuează asupra intensiunii conceptelor care duc, de regulă, la
20
schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. Pe măsura
abstractizării unui concept se înlătură unele dintre notele sale şi astfel
devine posibilă extensiunea conceptului şi generalizarea, care este o
consecinţă a abstractizării. De exemplu, în ştiinţele juridice sunt
considerate ca izvoare de drept: legea, decretele, Hotărârile Guvernului,
ordinele şi instrucţiunile miniştrilor etc., care au fost înglobate în
conceptul abstract de “acte normative''. Un alt exemplu: în jurul anilor
1950 a apărut, ca ramură a dreptului şi ca ramură a ştiinţelor juridice de
ramură, dreptul cooperatist agricol. Cu timpul, cercetările juridice cu
privire la sistemul cooperatist din ţara noastră au fost aprofundate şi s-a
constatat că există unele trăsături valabile pentru toate ramurile cooperaţiei,
respectiv cooperaţia agricolă, meşteşugărească şi de consum, şi-aastfel s
încetăţenit conceptul “drept cooperatist”, -care a ridicat
s la un grad mai înalt
de abstractizare, renunţându -se la nota distinctivă:
“agricol”.
Generalizarea şi particularizarea . Pe măsura abstractizării unui
concept, a înlăturării treptate a unora dintre notele sale, sporeşte
posibilitatea lărgirii extensiunii conceptului. Generalizarea este, deci, o
consecinţă a abstractizării. Dimpotrivă, particularizarea înseamnă
adăugarea de noi note, unui concept, determinarea sa, care este însoţită
de restrângerea extensiunii conceptului. De pildă, pentru determinarea
încălcării normelor de drept se foloseşte conceptul abstract de “faptă
ilicită”. Pornind de la analiza tuturor faptelor ce reprezintă încălcări ale
dreptului s-a reţinut numai nota lor comună, făcând abstracţie de
particularităţile fiecărui fel de încălcare în parte (gradul de pericol social,
valorile prejudiciate, calităţile autorului faptei etc.) şi-a sajuns, pe
această cale, la o lărgire a extensiunii conceptului, respectiv la o
generalizare. Dimpotrivă, dacă conceptul
la de “faptă ilicită” adăugăm
anumite note distinctive şi spunem, de exemplu, “fapta ilicită care
prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală”, prin aceasta ne
referimextensiunea
astfel numai la o varietate a faptelor
conceptului şi neilicite
găsim(infracţiunea), restrângem
deci în prezenţa unei
particularizări.
2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi

dreptului
Teoria generală a dreptului, fiind cea mai generală dintre ramurile

ştiinţei juridice, are şi un rol metodologic. Teoria generală a dreptului,
prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline
juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul
acestor discipline. În etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice,
asistăm la două tendinţe: pe de o parte, o tendinţă de diversificare, de
particularizare, iar pe de altă parte, un proces de integrare ce se
desfăşoară mai ales pe plan metodologic şi care constă în egalizarea
nivelului dezvoltării, a exactităţii metodelor folosite în ştiinţele
juridice. “Integrarea pe plan metodologic prezintă nu numai avantajul
unei integrări complete, ci şi al uneia rapide, deoarece latura
metodologică. care include căile, modurile şi mijloacele de descoperire
a adevărului despre obiectul cercetat, modul de orientare şi organizare
a investigaţiei, reprezintă latura cea mai dinamică a ştiinţelor''.
Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice
21
posibilităţi integrative. În acelaşi timp, prin aceasta creşte capacitatea
de sinteză a teoriei statului şi dreptului în raport cu alte discipline
juridice.
În ultimii ani au fost scoase în evidenţă cu pregnanţă problemele
metodologice, necesitatea reexaminării modalităţilor tradiţionale de
cercetare în domeniul statului şi dreptului, cât şi necesitatea integrării
ştiinţelor juridice în ansamblul ştiinţelor sociale.
Problemele metodologiei în domeniul ştiinţelor juridice au constituit o
preocupare permanentă pentru cercetătorii domeniului dreptului. Astfel,
autorul polonez Karziemierz Opalek referindu- se la obiectul şi metoda
teoriei generale a dreptului sublinia că fenomenul denumit “drept”, are
mai multe după
înseamnă, aspecte: normativ,
părerea lui, căsociologic
aspectele şi psihologic.
amintite Aceasta
ar trebui însă nu
să constitui
e
obiectul unor ştiinţe juridice distincte: semiotica şi logica juridică sau
psihologia şi sociologia juridică, fiecare cu problematica, metoda şi scopul
lor. Dimpotrivă, aspectele amintite trebuie să îmbogăţească problematica
şi metodologia teoriei dreptu lui.
Anita M. Naschitz, mergând pe linia adâncirii specializării, susţinea
necesitatea cuprinderii în obiectul filosofiei dreptului a unor domenii
distincte de cercetare, a unor aspecte mai filosofice şi de largă sinteză,
printre care şi metodologia juridică.
Încercând o diferenţiere a teoriei dreptului de filosofia dreptului,
unii autori au susţinut că filosofia dreptului, ca ştiinţă despre ştiinţele
juridice, are o funcţie metodologică juridică cât şi o funcţie de
cunoaştere şi de aplicare a datelor cunoaşterii în domeniul dreptului.
În legătură cu necesitatea constituirii filosofiei dreptului ca ramură
de sine stătătoare a ştiinţelor juridice-assusţinut că obiectul acesteia ar
trebui să fie gnoseologia realităţii juridice. Printre problemele
metodologice pot fi amintite: perfecţionarea cercetării sociologice
concrete, în special în domeniul eficienţei sociale a actelor normative
şi al activităţii organelor statului: necesitatea unei mai bune cunoaşteri
a laturilor cantitative ale acţiunii dreptului asupra relaţiilor sociale, a
folosirii metodelor matematice şi demografice; necesitatea
perfecţionării metodelor de culegere şi prelucrare a informaţiei în
cercetarea problemelor prevenirii infracţionalităţii şi combaterii ei.
Teoria generală a dreptului, cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor
juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de
cercetare “luate în sensul deprocedee, mijloace, tehnici folosite
pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi
conceput studiul sau ce rcetarea oricărui fenomen”. Aceste metode
concrete sunt următoarele:
A. Metoda istorică. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui
istorică, studiind în acelaşi timp şi modul în care -aus format o serie de
categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt: tipul de
drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului ş.a.
B. Metoda logicăse găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică.
Unitatea dintre
constituie aceste aspecte
u de
un principi logice
bază al şi celeşi istorice
filosofiei ale fenomenului
metodologiei care este
valabil şi pentru ştiinţe juridice. Metoda logică poate fi definită ca o
“totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice
specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi
22
dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne, -un într
cuvânt, a logicii obiective a dezvoltării sociale”.
Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este
deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii
de stat,
constituirea sistemului de organe ale statului, corelaţia dintre ele sunt
orientate în conformitate cu un model relaţional, iar activitatea de
elaborare a dreptului, cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un
cată unei sfere largi de probleme juridice
caracter logic. Logica este apli
cum sunt: definiţii legale, metodele de formare şi clasificare a
conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea
concursului sau conflictelor de norme, regulile raţionamentului juridic,
interpretarea normelor
Folosirea juridice
logicii în ş.a. juridică nu trebuie să ducă la
cercetarea
neglijarea conţinutului normelor juridice, a fundamentului lor normal
sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii
sociale şi a practicii judiciare.
C. Metoda experimentală. Dreptul acţionând asupra relaţiilor
sociale, modelându-le, tinde mereu la perfecţionarea acestora.
Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o
permanentă adaptare şi perfecţionare. În acest sens trebuie subliniate
încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee
care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte, printre care şi experimentul.
Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă,
considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. -aS constatat
însă că experimentul, fiind o observaţie provocată, oferă posibilitatea
repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat, cât şi
desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependenţelor în
care el evoluează în mod firesc. Experimentul ar fi “acea metodă de
cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să
se manifeste acolo şi unde vrea el, în condiţiile pe care i le impune, cu
scopul precis al descrierii şi sesizării
esenţelor şi legilor lui”.
Experimentul poate fi făcut în laborator sau”pe teren”. În domeniul
ştiinţelor juridice se utilizează atât experimentul de laborator (în
special în domeniul criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi
experimentarea pe tere n (mai ales în domeniul reglementării juridice).
Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă
reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin
norme juridice a relaţiilor sociale.
D. Metode cantitative . Introducerea metodelor cantitative în
ştiinţele sociale urmăreşte, ca şi în cazul metodei experimentale,
obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se
adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a
căror exactitate este incontestabilă.
“Cuvintele limbajului matematic sunt, faţă de cele ale limbii uzuale,
ceea ce este o cheie de siguranţă faţă de una obişnuită. Există destulă
indeterminare într-un cuvânt obişnuit, pentru ca doi interlocutori să aibă
impresia că
matematic se săînţeleg
avea scape defără a gândi
această exact acelaşi lucru; limbajul
ambiguitate”.
Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice
întâmpină unele greutăţi obiective, având anumite limite. Astfel, în
activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate
23
de reglementarea juridică, poziţia individului faţă de prevederile
normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. Pe de altă
parte, trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte
complexe. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr
-o
reprezentare cantitativă, prin cifre şi simboluri matematice. Cu toate
acestea, metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor
juridice. Normele de drept conţin în ele o măsură, o proporţie, o
dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce
se găsesc în cadrul relaţiilor sociale supuse reglementării. Dreptul
apare, deci, ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le
supune unui proces de formalizare.
Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o
traducere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj
cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj
juridic.
Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă
măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon,
cât mai apropiate de intensitatea măsurată.
O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii
judiciare. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea
cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale
relaţiilor sociale, semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor
măsuri juridice ce se impun. Uneori, organele de urmărire penală
folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional, putând
astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea
descoperirii specificului lor calitativ. De asemenea, metodele statisticii
aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului
criminalităţii.
Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea
posibilităţilor
stat. Cunoscând de activităţile
optimizare aindividuale,
deciziilor organelor administraţiei
durata medie de lor,
a realizării
pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor
administrative. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele
informaţiilor şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură
organizatorică dată (de exemplu: un minister, o prefectură, o primărie)
şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă
numele de organigramă. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire
la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care
se pretează cel mai bine la diverse sarcini.
E. Metode prospective . Introducerea metodelor prospective în
domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului
funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei
explicative. Capacitatea de a desco peri legităţile dezvoltării
fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei
fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un aparat
metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee şi tehnici.
Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării unor noi
acte normative, cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele
de aplicare care vor urmări realizarea lor.
24
Metodele utilizate în studiu dreptului

Metode generale: - metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui
concept, se creează posibilitatea extensiunii acelui concept; generalizarea este rezultatul

abstractizării)
- metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării
pe baza legilor raţionamentului corect)
- metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice)
- metoda comparaţiei (sau a comparatismului; procesul de cunoaştele se bazează pe studiul
comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente)
- metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării
sociologice)
- metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi
şi întreg, a interacţiunii dintre elementele sistemului etc.)
- metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din
perspectivă tendenţială).
Metode concrete: - metode de analiză cantitative (calcul matematic, statistică, evidenţa contabilă,
prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc.)
- metode experimentale, de laborator.
 Cunoaştere ostensivă,
 Cunoaştere discursivă,
 Metoda logică, metoda istorică,
 Metoda experimentală.
6. Care sunt princepalele operaţii logico-lingvistice utilizate în investigarea fenomenului

juridic?
7. Ce desemnează abstractizarea?
8. Caracteristicile metodei prospective
9. Metodele cantitative
25
4. Cunoaşterea în ştiinţele juridice este de tipul:

a) cunoaştere ostensivă;
b) cunoaştere directă;
c) cunoaştere afectivă;
d) cunoaştere discursivă.
5. Abstractizarea este :
a) o comparaţie;
b) un silogism ipotetic;
c) o operaţie logică.
6. Metoda istorică are în vedere:

a) limbajul juridic;
b) realizarea dreptului;
c) fenomenul juridic în evoluţia sa istorică.
26
1. Jean Dabin, Théorie générale du droit, Paris, 1969.
2. Mircea Djuvara,Teoria generală a dreptului , vol. I, Bucureşti, 1930.
3. Vladimir Hanga,Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 1978.
4. Radomir Lukic,Théorie de l'état et du droit, Ed. Dalloz, Paris. 1974.
5. Traian Ionaşcu, Eugen Barasch,Despre relativa independenţă a unor aspecte în drept.
Problema constantelor dreptului, în “Studii şi cercetări juridice”, nr. 2/ 1964.
6. W. Friedmann,Théorie générale du droit, Paris, 1965.
7. Popescu Sofia, Iliescu Dragoş,Probleme actuale ale metodologiei juridice, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti. 1979.
8. Dragoş Iliescu,Aplicarea metodelor cantitative în drept – premiză a optimizării cunoaşterii
fenomenului juridic, în “Studii şi cercetări juridice”, nr.2/1975.
9. Momcilo Luburici,Teoria generală a dreptului , Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2005.
10. Nicolae Popa,Teoria generală a dreptului , Ed. Actami, Bucureşti, 1998.
11. Giorgio del Vecchio,Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova.
12. Ion Craiovan,Metodologie Juridică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005.
13. Mihai Bădescu,Teoria generală a dreptului , Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004.
14. Mazilu Dumitru,Teoria generală adreptului, Editura All-Beck Bucureşti, 1999.
15. Jean Louis Bergel,Théorie générale du droit
, Editura Dalloz, Paris 2004.
Enciclopedia şi filosofia dreptului
3.1. Introducere
3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului
3.3.2. Permanenţele juridice
3.3.3. Însemnătatea enciclopediei juridice
27
3.1. Introducere
Studiul dreptului ca disciplină de ansamblu şi ca ştiinţă de

sinteză a cunoscut în timp diverse denumiri ca enciclopedia juridică
sau enciclopedia dreptului, teoria generală a dreptului, introducere
în drept, drept general sau elemente de drept, sub care s -a
configurat treptat disciplina numită astăzi Teoria generală a
dreptului.dinPrima
datează 1275 încercare
şi aparţinede lui
analiză enciclopedică
Wiliam a dreptului
Duvantis, care publica
lucrarea Speculum Juris dar corpusul teoretic numit Enciclopedie
juridică apare mult mai târziu, în secolul al XVII-lea.
În România, enciclopedia dreptului a fost studiată de la
începutul secolului XX de către mai mulţi teoreticieni, doctrinari şi
jurişti precum: Constantin C. Dissescu, George Plastara, Al.
Vallimărescu, Mircea Djuvara, Eugeniu Sperantia şi alţii.
Preecuparea pentru acest domeniu al ştiinţei juridice au avut-o alţi
cercetători ai fenomenului juridic, precum Andrei Rădulescu
(“Tratat de istoria dreptului român”), S. Longinescu, G. Mironescu
şi alţii.
Mircea Djuvara, eminent jurist român cu recunoaştere
europeană în anii ’30 ai secolului XX, specialist cu o solidă
formaţie filozofică neo-kantiană, admitea că enciclopedia studiază
permanenţele juridice, adică ceea ce este constant în orice relaţie
juridică, obiectivând specificul disciplinei prin “articulaţiunea
însăşi a gândirii juridice, căutând să determine în felul acesta ce
este esenţial dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi
manifestaţiunile lui, ea distinge astfel drumul de celelalte discipl
ine
ştiinţifice”. După părerea sa, “ enciclopedia juridică este înainte de
toate un studiu preliminar, de orientare, înfăţişând o sinteză cât
mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a
dreptului” şi se ocupă cu studiul elementelor constante care apar în
orice relaţie juridică (idea de obligaţie, de subiect de drept, de
sancţiune juridică).
Mai târziu şi-au adus importante contribuţii la dezvoltarea
Teoriei generale a dreptului autori precum: Ioan Ceterchi, Nicolae
Popa, Gheorghe Boboş, Sofia Popescu, Ioan Craiovean, Dan
Ciobanu şi alţii.
Cuvântul enciclopedie are o srcine elenă. El are înţelesul unei
cunoaşteri în cerc, a unei ştiinţe care arată tot ce se cuprinde într -o
sferă largă de abordare a problemelor comprehensive din ştiinţă.
O enciclopedie ştiinţifică poate fi de două feluri, materială sau
formală. Cea materială expune totalitatea cunoştinţelor pe care le
reprezintă o materie de
formulat proiectul studiu.Marea
pentru Încă din secolul e,al XVIII
Enciclopedi lea s-se
strângându -a
rezumativ toate cunoştinţele omeneşti. Astăzi există enciclopedii
sub forma de dicţionare voluminoase, care cuprind toate
cunoştinţele dintr-o anumită ramură, de exemplu din ramura
28
juridică.
În 1275, Wilhem Durantis publica lucrarea Speculum Iuris,
considerată ca prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului.
Enciclopedia juridică apare în secolul al XVII -lea, însă preocupări
despre definirea dreptului şi a relaţiei dintre drept -stat societate au
existat încă din Antichitate. Aceste preocupări fac obiectul istoriei
gândirii juridice, în general, a filosofiei juridice.
TGD îşi propune să înlocuiască disciplina Filosofia dreptului
sau dreptul natural care orientaseră gândirea juridică de până atunci
pe o cale pur speculativă. În Ţara Românească, în 1816 Ion Voda
Caragea numeşte ca profesor de drept pe Logofătul Nestor.
Denumireaprof.
cursurile de Enciclopedie a dreptului
Eugeniu Sperantia, apare în C.
M. Djuvara, secolul XX, în
Dissescu, Al.
Vallimărescu.
La Iaşi, primul curs a fost intitulat Introducere în studiul
dreptului şi ţinut de prof. Traian Ionaşcu în anii 1920-1930. Acesta
considera cursul său ca o enciclopedie complementară şi arăta că
"ceea ce nu învăţăm la alte spercialităţi învăţăm la acest curs,
umplem lacunele altor cursuri şi completăm insuficienţa lor."

3. Iniţierea studenţilor în studierea enciclopediei juridice;
4. Aprofundarea
fundamentale peunor noţiuni
care le şi instrumente
presupune: de lucru
conceptul permanenţe
juridice

noţiunilor specifice enciclopediei juridice )i
- definirea şi înţelegerea noţiunilor de filosofia dreptului şi
perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice
estePentru unitatea de învățare

de 2 ore. Enciclopedia şi filosofia dreptului
29
3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului
Filosofia dreptului are o veche şi bogată istorie. Sub

aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice, începuturile teoretizării
dreptului s-au realizat încă din antichitate în cadrul filosofiei.
Astfel, în accepţiunea filosofică termenul „ drept” a fost
utilizat încă de Platon, Aristotel şi alţi filosofi antici pentru a
exprima ideea de echitate, dreptate în înţeles preponderent
etic. În antichitatea romană şi în epoca medievală
problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte
componentă a unei tematici mai generale. Abia în secolul al
XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o
ramură relativ distinctă a acesteia – filosofia dreptului –
având ca obiect şi scop studiul filosofic al dreptului.
Termenul „filosofia dreptului” apare la început în ştiinţa
juridică. Astfel, încă cunoscutul jurist german Gustav Hugo (1764-
1844), precursorul Şcolii istorice a dreptului1, s-a folosit de acest
termen pentru o descriere mai succintă a filosofiei dreptului pozitiv,
pe care el tindea să o elaboreze ca „parte filosofică a învăţăturii
despre drept”.
G.W.F. Hegel în „Principiile filosofiei dreptului”(1812) de „drept”
conceptualizează filosofia dreptului plecând de l a decelarea
semnificaţiilor noţiunii de drept. Hegel distinge astfel câteva
semnificaţii privind: 1) dreptul ca idee (ideea de drept); 2) dreptul
ca treaptă şi formă a libertăţii (drept natural); 3) dreptul ca lege
(drept pozitiv).
Determinarea caracterului disciplinar al filosofiei dreptului în
calitate de ştiinţă juridică sau filosofică, cu ascendente în
concepţiile lui Hugo şi Hegel, a căpătat o dezvoltare ulterioară în
cercetările filosofico-juridice din secolele XIX şi XX.
Filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală, spre
deosebire de ştiinţele juridice speciale care studiază dreptul în
natura şi caracterele lui particulare.
În faimoasa sa lucrare „Lecţii de filosofie juridică”, juristul
italian Giorgio del Vecchio evidenţia trei aspecte fundamentale ale
obiectului de studiu al filosofiei dreptului, şi anume:
1. Definirea dreptului din punct de vederelogic în universalitatea
sa, oferindistorice
concrete răspunssau
la întrebarea ce care
regionale în este sdreptul
-a maidincolo de formele
manifestat. Este o
abordare metateoretică, dincolo de cea realizată de ştiinţele juridice
speciale.
30
2. Abordarea fenomenologică şi istorică a dreptului ce vizează
srcinea, geneza şi evoluţia sa în ansamblu, a normelor şi valorilor
juridice în dependenţă de contextele social -culturale. Este o
abordare metaistorică pentru că se referă la ce uneşte, ce este
comun, în spaţiul dreptului, in momentele istorice diferite.
3. Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică, adică din
punct de vedere al idealului de dreptate şi al reglementării
raporturilor individuale. Stiinţele juridice speciale, prin natura lor,
se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este), ce
ţine strict de el, fără a -i pune în discuţie temeiurile. Es te sarcina
filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea
ce ar trebui
astfel să fiede
un ideal ” îndrept
drept.unei
în opoziţie „ ceea cedate.
realităţicu juridice este”, Filosofia
opunând
dreptului nu se mărgineşte să expună ceea ce constată, cum
procedează ştiinţele dreptului, pe baza jurisprudenţei, ci prin opera
de sinteză pe care o face, ea joacă un rol extrem de important în
formularea idealului de justiţie în conformitate cu principiile
superioare care trebuie să domine orice organism social.
Încă din momentul dobândirii autonomiei sale, filosofia
dreptului deseori a fost confundată, la început cu teoria
dreptului natural,iar ceva mai târziu cu Teoria generală a
dreptului.
Confuzia dintre filosofia dreptului şi Teoria dreptului natural a
fost eliminată mai întâi de Şcoala istorică a dreptului şi apoi de
Şcoala pozitivistă a dreptului care a redus ştiinţa dreptului la o
ştiinţă pozitivă preocupată numai de cercetarea faptelor juridice.
În ceea ce priveşte raportul dintre filosofia dreptului şi Teoria
generală a dreptului au fost stabilite unele delimitări dintre aceste
discipline,
1. În cadrulşi anume:
Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din
perspectivă preponderent filosofică în timp ce în Teoria generală a
dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent
juridică.
2. Există diferenţieri izvorâte gradul de generalizare şi de
abstractizare a obiectului de studiu al celor două discipline: din
perspectiva filosofică reflectarea, abstractizarea şi generalizarea se
realizează la nivelul maxim al acestora formându -se principiile şi
conceptele de maximă generalitate, cu valoare de universalitate;
din perspectiva Teoriei generale a dreptului, reflectarea,
abstractizarea şi generalizarea se înscrie în sfera de existenţă a
domeniului juridic, iar noţiunile sau categoriile au o valoare
cognitivă mai scăzută, adică la nivelul acestei existenţe determinate
a dreptului.
3. O altă distincţie poate fi observată şi desprinsă din natura şi
distincţia concluziilor pe care le oferă cele două discipline. Astfel,
filosofia dreptului oferă în mod direct, nemijlocit concluzii,
concepte, definiţii pentru a fi utilizate în jurisprudenţă, acestea
având pentru drept o valoare preponderent metodologică; Teoria
generală a dreptului îşi oferă concluziile în mod nemijlocit
dreptului, ele având nu atât valoare euristică (metodologică), cât
31
mai ales cognitivă asupra fenomenului juridic, oferind dreptului
aparatul noţional de bază.
Aşadar, între Filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului
există atât elemente de identitate, cât şi de diferenţiere, ceea ce face
ca între ele să existe incontestabile legături şi interferenţe ce nu
trebuie nici neglijate, dar nici extrapolate.
Acelaşi lucru poate fi menţionat şi despre corelaţia dintre
Filosofia dreptului şi alte discipline socio-umane ca Etica,
Sociologia juridica, Psihologia juridica etc.
Dreptul, împreună cu alte tipuri de norme sociale (etice, morale,
religioase etc.) reprezintă modalitati, forme şi mijloace cu ajutorul
cărora dintre
sociale are locoameni.
reglementarea comportamentului şi a relaţiilor
3.3.2.Permanenţele juridice
Mircea Djuvara defineşte dreptul, privit ca element unitar

şi de ansamblu fixând obiectul enciclopediei juridice. Astfel
obiectul enciclopediei juridice este de a expune şi a studia
permanenţele juridice. Acest termen a fost întrebuinţat întâi de un
cunoscut jurisconsult belgian, Edmond Picard, profesor la
Universitatea din Bruxelles.
Noţiunea de drept are patru sensuri fundamentale:
1.în sens filosofic, dreptul reprezintă ideea de just, corect,
echitabil
2. dreptul ca ansamblu de norme de conduită care guvernează,
într-o societate organizată, raporturile sociale şi a căror respectare
este asigurată, dacă este necesar, de constrângerea publică – drept
obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului
3. dreptul ca ştiinţa care are ca obiect ansamblul de norme
juridice – ştiinţa dreptului
4. dreptul în accepţiunea de prerogativă, facultate, putere a
individului de a avea o anume conduită şi de a pretinde celorlalţi o
anume conduită, conform cu normele sociale şi putând apela la
nevoie, la forţa de coerciţie etatica – drept subiectiv.
Dreptul, considera Djuvara este o ştiinţă socială;
dispoziţiile juridice stabilind într-un mod exact realitatea socială
căreia i se aplică. De aici rezultă că nu poate exista o legislaţie care
să fie în mod necesar comună tuturor societăţilor. Însă există în
relaţia juridică ceva, care subzistă în mod necesar oriunde. Astfel
elementele care caracterizează relaţia juridică alcătuiesc ceea ce
numim permanenţele juridice.
Un element formal al relaţiei juridice de ex “ideea de
obligaţie” se găseşte pretutindeni unde avem o relaţie juridică . Dar
aceasta presupune şi prezenţa subiectelor de drept. Mai trebuie să
existe şi un obiect al relaţiei juridice pentru că dacă ea nu se aplică
la nimic, ea
obligaţii nuimplică
are nicişiuntendinţele
sens. Întrucât
idealesespre
recunoaşte existenţa
sancţiuni juridice.unei
Aceste elemente nu pot lipsi din nici o relaţie juridică,
determinând în mod constant realitatea juridică în esenţa ei.
Enciclopedia juridică are ca obiect tocmai analiza acestor
32
permanenţe care au fost numite de Edmond Picard “constantele
dreptului”.
Permanenţele juridice au un caracter numai formal şi de
aceea putem spune că enciclopedia, aşa cum o studiem, este
enciclopedie formală.
Prin elementele sale formale şi permanente, fenomenul
dreptului se distinge de celelalte fenomene.
Unii autori numesc şi faptele care le studiază dreptul -
fenomene. Aceste fenomene au ceva caracteristic întocmai cum
este fenomenul chimic fizic biologic etc, trebuind să se descopere
aşadar, care este elementar acesta caracteristic. El poate fi găsit în
permanenţele
Acestajuridice.
este obiectul specific enciclopediei juridice; astfel
enciclopedia juridică nu se confundă cu celelalte materii pe care le
studiază dreptul.
3.3.3. Însemnătatea enciclopediei juridice
Enciclopedia dreptuluisusţine M. Djuvara ne face să

înţelegem că exista o asemenea realitate juridică distinctă de
celelalte realităţi. Dacă această realitate nu ar exista, atunci ceea ce
numim noi dreptate, justiţie, este un simplu cuvânt fără înţeles şi
deci fără niciun substract ştiinţific.
Pentru idea de dreptate oamenii se sacrifică; pentru interesele
nejustificate nu..
Această idee de dreptate, este adânc ancorată în sufletele
noastre încât noi îi subordonăm totul; Este ideea care stă ca un
fundament şi ca un ideal la baza oricărei activităţi omeneşti.
Dacă dreptul nu ar avea ceva specific, dacă nu ar exista un obiect
distinct alAstfel
justiţiei. enciclopediei juridice,
este foarte nu ar
important caputea să existe
oameni această
de ştiinţă, idee a
îndeosebi
la universitate, să caute să vadă în ce constă ea, care sunt
elementele sale componente şi anume de ce în felul acesta,
fenomenul juridic se distinge de celelalte fenomene.

Ştiinţa de sinteză pe care o studiem sub denumirea de Introducere în studiul d reptului a

cunoscut, în timp, şi alte titulaturi: se foloseşte şi astăzi denumirea de Teoria generală a dreptului;
în trecut, se vorbea despre enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului, introducere în drept,
drept general sau elemente de drept.
Caracteristicile şi necesitatea disciplinei
33
M. Djuvara scria: "Enciclopedia juridică este, înainte de toate, un studiu preliminar, de
orientare, înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a
dreptului". Fiind un studiu de ansamblu, are ca obiect să determine ce este dreptul.
Teoria generală a dreptului are un caracter fundamental şi interdisciplinar.
Scopul studierii Teoriei generale a dreptului constă în următoarele:
 Explicarea părţilor constitutive ale dreptului, a întregului sau, reducerea complexităţii
fenomenului juridic prin intermediul unei abordări globalizante, sintetice;
 Ameliorarea metodologiei, tehnicii şi practicii dreptului, a tehnicii legislative, a
noţiunilor şi construcţiilor juridice elaborate şi utilizate de dogmatica juridică.
Teoria generală a dreptului nu se constituie într -o ştiinţă completă a dreptului, ci doar în una
de sinteză. Ea formulează şi defineşte concepte fundamentale ce constituie puncte de plecare
pentru investigaţiile
Obiectul Teorieiştiinţelor
generalejuridice de ramură
a dreptului sau istorice.
constă în explicarea noţiunilor elementare şi a
principiilor comune diferitelor ramuri de drept.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă relativă, ca orice ştiinţă juridică. În epoca informaticii
este mai bine pentru un jurist sa aibă "un cap bine făcut" decât "un cap plin", deoarele memoria
umană este înlocuită de calculator şi nu înseamnă nimic fără o concepţie generală despre drept,
fără un raţionament şi o metodă adecvată lor. Teoria generală a dreptului este tocmai acea
construcţie intelectuală, metodică şi organizată care are la bază observarea şi explicarea
diverselor sisteme juridice şi are scopul de a defini marile coordonate ale construirii şi aplicării
dreptului, raţiunea de a fi a dreptului, izvoarele şi principiile sale generale, norma juridică şi
instituţiile juridice.
În condiţiile tendinţei actuale de înmulţire accelerată a actelor normative, a devenit imposibilă
cunoaşterea exhaustivă a legislaţiei de către jurişti. Teoria generală a dreptului oferă princiipiile
care îi permit apoi juristului să -şi însuşească noile reglementări, pe măsură ce acestea intervin. De
asemenea, ea permite juristului să rezolve de manieră corectă contradicţiile ce pot aparea între
normele vechi şi cele noi, între cele generale şi cele speciale etc, precum şi să umple, pe calea
interpretării, lacunele legislative.
Raporturile disciplinei cu Filosofia dreptului

Se pune întrebarea, există o singură ştiinţă sau cele două sunt distincte, deşi conexe?
Răspunsurile diferă. Majoritatea autorilor pledează pentru păstrarea distincţiei dintre cele două,
deşi cu toţii sunt de acord că între ele există numeroare puncte de legătură.
M. Djuvara consideră că formarea şi progresul ştiinţelor juridice nu sunt posibile decât prin
mijlocirea unei filosofii a dreptului, pe care, de altfel, orice jurist o are şi o practică, fie că ştie, fie
că nu-şi dă seama de ea.
E. Sperantia aprecia că principala sarcină a filosofiei juridice este de a stabili fundamentul
finalităţii şi al justificării morale a principiilor unei bune legislaţii. Acelaşi autor consideră că
Enciclopediei juridice i se pot rezerva problemele care introduc în filosofia juridică: definiţia
dreptului, clasificarea şi sensurile dreptului, srcinea şi evoluţia istorică a dreptului, principiile
ideologice care justifică autoritatea sau obligativitatea interioară a dreptului, istoria doctrinelor
generale şi filosofice în drept.
 Enciclopedie juridică;


Permanenţe juridice;
Filosofia dreptului
34
10. Care sunt caracteristicile enciclopediei juridice?
11. Ce desemnează permanenţele juridice?
12. Obiectul filosofiei dreptului
7. Enciclopedia juridică este:

a) ramură a ştiinţei dreptului;
b) studiul vieţii sociale;
c) cunoaştere în cerc.
8. Enciclopedia juridică a fost definită de teoreticieni ca:

a) Christian Tomasius;
b) Miguel de Unamuno;
c) Mircea Djuvara.
9. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului aparţine lui:

a) Justinian;
b) Hegel;
c) Duvantis.
35
1999;
17. Colecţia revistei „Fiat Justitia”
Dreptul în sistemul normelor sociale
4.1. Introducere
4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele sociale
4.3.2. Clasificarea normelor sociale
4.3.3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale
4.1. Introducere
Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi

norme care impun anumite comportamente, în forme şi modalităţi
36
diferite. Astfel, relaţiile sociale sunt extreme de complexe, iar în
acest context de structuri, figura centrală este omul, care îşi
ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau
de perspectivă, ceea ce conferă dinamica vieţii sociale.
Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi
comportamentul indivizilor, să le impună o variantă de conduită, pe
care să o respecte. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca
cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva, să nu facă
ceva, sau să se abţină de la a face ceva.

1. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului normativ social;
2. Aprofundarea unor noţiuni şi instr umente de lucru
fundamentale pe care le presupune clasificarea normelor
sociale

noţiunilor specifice sistemului normativ social )
- definirea şi înţelegerea noţiunilor sistemului normativ social şi
percepereacorectă
Utilizarea unor conexiuni în cadrul
a termenilor tipurilor de norme sociale
de specialitate
Timpul alocat unităţii de învățare
Pentru unitatea de învățare Dreptul în sistemul normelor sociale:

este de 2 ore.
4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele
37
sociale
Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli

şi norme care impun anumite comportamente, în forme şi
modalităţi diferite. Astfel, relaţiile sociale sunt extreme de
complexe, iar în acest context de structuri, figura centrală este
omul, care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale
imediate sau de perspectivă, ceea ce conferă dinamica vieţii social e.
Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul
indivizilor, să le impună o variantă de conduită, pe care să o
respecte. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei
cărorasau
ceva, li sesăadresează normele
se abţină de juridice
la a face ceva.să facă ceva, să nu facă
Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să
se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate,
pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv.
Normele sociale sunt necesare deoarece nici o societate nu se poate
lipsi de ele, fiind de ne închipuit o societate fără norme de
comportare.
Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii, creşte şi se
diversifică sistemul normelor sociale, rolul acestora şi mai ales a
celor juridice creşte deosebit de mult în societatea contemporană.
Acţiunea umană impune normarea, reglarea prin norme a conduitei,
reglare ce asigură eficienţa acţiunii.
Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al
convieţuirii: în familie, la şcoală, la serviciu, pe stradă, etc.
Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul
“norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea.
Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui
minim de reguli de conduită, putând afirma că societatea şi norma
au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială.
Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a:
A) ţine sub control operativitatea indivizilor;
B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane;
C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale;
D) facilitează continuitatea vieţii sociale.
Din punct de vedere sociologic, norma socială, este o
regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe
persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social
acceptabilă.
Normele sociale sunt foarte variate. Cu toate acestea se pot
desprinde anumite trăsături comune:
A) În primul rând, normele sociale se adresează unor agenţi
potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii, altele care sunt
permise, iar altele interzise. Ele fixează, în cadrul acestor acţiuni, o
serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor.
B) Normele sociale
comportamentelor urmăresc încurajarea
în concordanţă acţiunilorşişipr evenirea
cu ţelurile generale
acţiunilor deviante. De aceea, normele sunt prevăzute cu anumite
stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau
cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă.
38
C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie
reciproc consistente, adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să
execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o
acţiune irealizabilă.
D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică, morală,
politică, juridică etc. reflectă condiţiile social-economice ale epocii,
raporturile dintre clasele şi grupurile sociale.
Ele nu sunt date odată pentru totdeauna, ci evoluează în funcţie de
natura orânduirii sociale.
Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt
cuprinse norme morale, norme tehnice, norme politice, norme
sportive, norme juridice, norme religioase, etc.

4.3.2. Clasificarea normelor sociale
În teoria dreptului au fost făcute de -a lungul timpului mai

multe clasificării a normelor sociale, pornind de la criterii diferite,
cum ar fii obiectul, sfera de cuprindere, sancţiunea, autorul, etc. Au
fost distinse astfel:
- după domeniul de activitate: norme profesionale, tehnice
economice, politice, ştiinţifice;
-
după gradul de generalitate: norme generale, particulare
(specifice unui grup mai restrâns de relaţii sociale);
- după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie
făcut) şi proscriptive (care stipulează ce este interzis de făcut);
-
după modul de manifestare: explicite şi implicite (sau
tacite), intime sau colective, spontane sau organizate.
În literatura juridică iugoslavă a fost făcută o altă clasificare a
normelor de către R.Lukic, care ar cuprinde următoarele categorii:
- potrivit sferei de cuprindere: norme cu caracter general
universal (norme care ar aveaîn vedere întreaga comunitate
socială: norme general umane, normele dreptului internaţional) şi
norme particulare (cu sferă mai strânsă de aplicabilitate, cum ar fii
cele dintr-o societate cu caracter economic, politic, etc.);
- după modul de apariţie: norme cu apariţie neorganizată,
spontană (obiceiuri, norme morale) şi norme elaborate în mod
organizat de către un organism social (norme juridice, norme ale
unor organizaţii sociale etc.);
- după sancţiunea pe care o incumbă: norme care permit
coerciţiuni fizice şi norme cu sancţiuni de altă natură (nulitate,
oprobiu public).
O altă clasificare a normelor sociale o datorăm francezului
Jean Dabin care face distincţie între: reguli morale, reguli de
convieţuire socială, reguli deontologice şi reguli tehnice propriu
zise.
Multitudinea acestor norme sociale nu presupune existenţa
anarhică a acestora. Din potrivă, există o strânsa legătura între
diferitele categorii de normelor sociale.
Fără a intra în detaliu şi având în vedere importantă şi
ponderea lor în reglementarea conduitelor umane vom analiza doar
39
corelaţia normelor juridice cu normele morale, obişnuieşti, tehnice,
de convieţuire socială, deontologice şi cu normele organizaţiilor ne
statale.

D) facilită continuitatea vieţii sociale.
Din punct de vedere sociologic, norma socială, este o regulă de comportament împărtăşită de
două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă.
Normele sociale sunt foarte variate. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături
comune.
A) În primul rând, normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite
acţiuni obligatorii, altele care sunt permise, iar altele interzise. Ele fixează, în c adrul acestor
acţiuni, o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor.
B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu
ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. De aceea, norm ele sunt
prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu
sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă.
C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente, adică nu i
se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să
execute o acţiune irealizabilă.
D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică, morală, politică, juridică etc. reflectă
condiţiile social-economice ale epocii, raporturile dintre clasele şi grupurile sociale.
Ele nu sunt date odată pentru totdeauna, ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale.
Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale, norme tehnice,
norme politice, norme sportive, norme juridice, norme religioase, etc.
 norma socială
 norma morală
 ordine socială
40
13. Ce cuprinde sistemul normelor sociale?
14. Ce se înţelege prin ordine socială?
15. Cum se clasifică normele sociale?
A)
10. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a:
a) ţine sub control operativitatea indivizilor;
b) influenţa sistemul electoral;
c) priva de drepturi şi libertăţi cetăţenii.
11. Fac parte din sistemul normelor sociale:

a) conduitele antisociale;
b) decretele-legi;
c) normele morale.
12. Normaa)socială este:care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în

o regulă
anumite condiţii determinate;
b) nu este o regula valabila tuturor memdrilorsocietăţii;
c) o modalitate de lucru in echipă.
41
1999;
Evoluţia istorică a sistemului de drept
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept
5.3.2. Ramurile de drept
5.1. Introducere
a format în mod istoric, având o anumită
Sistemul de drept s-
structură în cadrul fiecărui tip istoric de stat, structură determinată de
42
forma de proprietate dominantă într -o societate. Trebuie să
menţionăm, în acelaşi timp, că asupra formării sistemului de drept
dintr-o anumită ţară influenţează şi tradiţiile legislative şi nivelul
tehnicii legislative din ţara respectivă.
După cum se ştie, ştiinţa dreptului roman a fost cea care a elaborat o
serie de concepte de bază ale dreptului, dintre care unele s
-au transmis
până în zilele noastre. O mare importanţă au avut -o operele
jurisconsulţilor Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a.
Prima încercare de grupare a dreptului aparţine tocmai
jurisconsulţilor amintiţi. Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus
o diviziune a dreptului în jus publicum şi jus privatum. În domeniul lui
jus publicum
generale a inclus acele norme
Jus privatum
ale statului. a fostde dreptlacare
divizat, priveau
rândul lui, în interesele
dreptul
civil, dreptul ginţilor şi dreptul pretorian. Această diviziune însă nu a
avut la bază un criteriu unitar. Primele două subdiviziuni (dreptul civil şi
dreptul ginţilor) porneau de la subiecţii cărora li se aplicau normele
juridice respective (dreptul civil era cel care se aplica cetăţenilor romani,
iar dreptul ginţilor se aplica străinilor), iar cea de -a treia subdiviziune,
dreptul pretorian -avea la bază organul emitent- pretorul. Într-o
definiţie datorată, probabil, compilatorilor lui Justinian, se vorbeşte
despre un “drept natural”jus ( naturale) - care în concepţia autorilo r ar fi
fost un drept comun tuturor vieţuitoarelor, sădit de natură în conştiinţa
oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare.
O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care
distinge dreptul de excepţie (jus singulare) şi dreptul comun (jus
comune).
În sfârşit, mai amintim o distincţie făcută de juriştii romani,
distincţie ce se referă la izvoarele dreptului, în:
drept scris şi drept
nescris.
Observăm că toate aceste grupări nu au avut la bază un criteriu
ă parte, nu au folosit drept criteriu al grupării lor
unitar, iar, pe de alt
natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele norme. Nici
codificarea făcută de Justinian nu poate fi socotită o grupare
sistematică pe probleme sau instituţii juridice.
Feudalismul a du s la o fărâmiţare excesivă teritorial -economică şi
juridică. Cutumele locale erau principalul izvor al dreptului în perioada
de început a feudalismului. Începând cu secolele -XIV, XII apar
premisele lichidării fărâmiţării feudale. Se dezvoltă oraşele şi raporturile
marfă-bani. Începe să apară proprietatea burgheză. Noul tip de
proprietate şi noile raporturi de proprietate în devenire necesitau
reglementări juridice corespunzătoare. Ele au fost găsite în dreptul
roman, care reglementase foarte minuţios proprietatea privată. Dreptul
roman este în asemenea măsură expresia juridică clasică a raporturilor
de viaţă, a ciocnirilor din sânul unei societăţi în care domneşte
proprietatea particulară pură încât nici una din legislaţiile următoare n-a
reuşit să mai aducăîmbunătăţiri simţitoare în acest domeniu.
În secolul al XIV-lea, codificarea lui Justinian a continuat să
rămână baza teoriei şi, în mare măsură, a practicii dreptului.
Receptarea legislaţiei lui Justinian -as realizat treptat pe cale
cutumiară. Ea a avut loc în Germania, în Ţările de Jos şi, în proporţii
mai reduse, în Italia, Franţa şi Anglia.
43
O mare importanţă în procesul de receptare au avut -o studiile de
drept roman, glosele, care cu timpul au devenit ultimul cuvânt al
ştiinţei. Şcolile juridice şi Universităţile au avut şi ele un rol important
în receptarea şi în studiul dreptului roman.
În orânduirea feudală, cercetările ştiinţifice legate de studiul dreptului
au dus la conturarea unei ştiinţe a dreptului care a tins să se
autonomizeze tot mai mul t de filozofie şi religie, o ştiinţă a dreptului în
ansamblul lui, fără să se contureze încă anumite ramuri ale ei. Lucrările
lui Montesquieu, Hugo Grotius, Spinoza, John Locke, Jean Jacques
Rousseau ş.a. sunt o mărturie în acestsens.
Dreptul roman a rămas vreme îndelungată principalul izvor de
drept închiar
aplicat multe ţări.la De
până exemplu,
punerea în Olanda
în funcţiune a sau încivil
Codului Germania el-a s
germandin
1900. “Chiar şi codurile burgheze din secolul trecut sau dintr -o epocă
mai apropiată poartă amprenta formală a dreptului roman, atât în
structura instituţiilor, cât şi în prezentarea lor”.
Dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale în orânduirea burgheză a
făcut necesară elaborarea unei legislaţii corespunzătoare intereselor
burgheziei. A început o sistematizare a legislaţiei sub forma unor coduri
pe materii. O importanţă deosebită în reglementarea relaţiilor economice
ale ţărilor burgheze din Europa Apuseană a avut Codul civil francezdin
1804. El a influenţat puternic şi legislaţia din ţara noastră. Au apărut o
serie de alte coduri: penal, comercial, industrial, în ţări ca: Franţa, Italia,
Germania ş.a. Apariţia codurilor a fost cauza care a dus la împărţirea
dreptului în ramuri, în sensul în care lecunoaştem astăzi.
Apariţia codurilor pe materii a impulsionat şi cercetarea ştiinţifică
după cum aceasta, la rândul ei, a influenţat apoi mai buna grupare a
legislaţiei pe materii.
În universităţi, predarea dreptului tinde şi ea la specializare, dreptul
nemaifiind
anumite predat
disciplin în ansamblul
e didactice. lui, cisepe
Laînceput materii. două
conturează Se profilează
mariramuri:şi
civil şi penal.
Ştiinţa juridică burgheză nu a renunţat la tradiţionala grupare din
dreptul roman, în drept public şi privat. Cu timpul, dreptul public, în
orânduirea burgheză, a început să se divizeze şi el în drept constituţional,
administrativ, financiar, penal şi altele, iar cel privat în drept civil,
comercial agrar ş.a. Începe să ia amploare cercetarea ştiinţifică, ce se
dezvoltă, şi ea, în general în jurul şi pe profilul codurilor, cât şi al
disciplinelor didactice predate în facultăţile de drept: drept
constituţional, drept administrativ, civil şialtele.
Se poate constata că dezvoltarea dreptului a îmbinat strâns
disciplinele didactice universitare cu dreptul expus în diverse coduri şi
cu comentarea în lucrări ştiinţifice a diferitelor aspecte juridice. Astfel,
începe să se contureze treptat noţiunea de ramură a dreptului şi, strâns
legată de aceasta, cea de ramură a ştiinţei dreptului, precum şi cea de
disciplină juridică în sens didactic.
În ştiinţa dreptului, însă, nu-au
s purtat prea multe discuţii pe tema
sistemului de drept conceput ca o totalitate de ramuri. Nu s-a pus cu
acuitate problema delimitării unor ramuri de drept de altele sau a
găsirii criteriilor care să stea la baza unei asemenea grupări.
-a Svorbit
doar despre tradiţionala grupare în drept public şi drept privat.
44
Cercetătorii din domeniul dreptului-au
s mulţumit doar să scrie lucrări
aprofundând una sau alta dintre problemele juridice, rezolvând în felul
acesta diferite aspecte teoretice sau practice ale dreptului, fără să
insiste prea mult asupra faptului că prin lucrările lor au contribuit la
conturarea sau la îmbogăţirea obiectului de studiu al uneia sau alteia
dintre ramurile ştiinţei dreptului. Cel mult profesorii universitari, în
cursurile lor, abordau problema obiectului de studiu a disciplinei lor,
urmărind să o circumscrie faţă de alte discipline didactice.

3. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului dreptului;
fundamentale pe care le presupune sistemul dreptului

- definirea şi înţelegerea institutiei juridice si a ramurii de drept
Pentru unitatea de învățar Evoluţia istorică a sistemului de

drepttimpul alocat este de 2 ore.
5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept
Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor,

fiind
dreptullegate
să fieîntre eleşi de
pătruns grupate într-un
o unitate
sistem. Cauzele care fac ca
în ansamblul normelor sale şi ca
între acestea să existe o concordanţă internă sunt determinate de
structura economică şi socială a societăţii respective, ce condiţionează
45
principiile de drept.
În cadrul acestei unităţi a dreptului, normele juridice se
repartizează, după diferite criterii, în grupe distincte, cunoscute sub
denumirea deinstituţii juridiceşi ramuri de drept.
Nici o normă juridică nu-şi poate găsi o aplicabilitate practică dacă
este privită în mod izolat, ruptă de ansamblul celorlalte norme.
Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme complet
separate. Toate normele juridice apar ca o unitate, iar principiile pe care
fiecare din ele lereflectă sunt în concordanţă şi, totodată, sunt
subordonate principiilor generale care caracterizează tipul de drept
respectiv.
Peunbaza
dintr- statcelor arătateunmai
formează sus, în
sistem amcare
putea
se spune că atât
reflectă normele juridice
un dintre
itatea
ele, cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice. Această
structură internă a dreptului în literatura juridică este denumită sistem al
dreptului.Sistemul de drepteste deci unitatea dreptului şi diviziunea lui
în anumite părţiinterdependente - ramuri de drept şi instituţii juridice.
Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă deosebită,
întrucât el ajută celor care lucrează în cadrul aparatului de stat să se
orienteze în mod just în procesul de elaborare a normelor juridice, să
descopere şi să completeze anumite lacune, să elimine normele
perimate şi să asigure armonia şi concordanţa principială dintre
normele dreptului în vigoare.
Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie, în acelaşi timp, la o
justă aplicare a dreptului, atrăgând atenţia asupra a ceea ce este esenţial
în diferite prevederi ale normelor juridice, oferind o privire de
ansamblu asupra legăturilor dintre diferite norme şi instituţii juridice.
Sistemul dreptului are importanţă mare şi pentru scopuri didactice şi
ştiinţifice, privind buna organizare a predării dreptului în învăţământul
juridic universitar, cât şi a muncii de cercetare ştiinţifică.
Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistematizarea
legislaţiei sau cu sistematizarea actelor normative. El apare odată cu
tipul de drept respectiv, legătura internă, concordanţa normelor juridice
şi diviziunea lor în ramuri şi instituţii fiind determinată în ultimă
instanţă de relaţiile din societatea respectivă. Acest lucru este
independent de faptul că normele juridice sunt sistematizate sau se
găsesc dispersate în diferite izvoare, independent de gradul de
dezvoltare al codificării şi de sistematizare a legislaţiei.
5.3.2. Ramurile dreptului
Problema cea mai dificilă din punct de vedere teoret ic este cea a
găsirii unor criterii care să stea la baza grupării normelor şi instituţiilor
în anumite ramuri de drept. De ce anumitor norme de drept le spunem
că sunt norme de drept penal, altora de drept civil, de drept
administrativ sau constituţionaltc.?
e
Criteriul
anumite de în
ramuri bază caresistemului
cadrul serveşte- aşa
la gruparea
cum este normelor de îndrept
el conceput modîn
convenţional acum - este socotit, după cum -sa văzut, a fi obiectul
reglementării juridice, înţelegând prin acesta un grup de relaţii sociale
“distincte” sau cu particularităţi proprii. Astfel, se spune că relaţiile
46
patrimoniale şi cele nepatrimoniale, strâns legate de acestea, constituie
obiectul de reglementare a dreptului civil, relaţiile dintre organele
administrative de stat, precum şi cele dintre acestea şi alte organizaţii,
sau cetăţeni, constituie obiectul de reglementare a dreptului
administrativ ş.a.
juridice este un criteriu obiectiv - şi unii autori îl prezintă ca atare
-
în realitate el este un criteriu subiectiv şi destul de labil. De pildă, se
ştie că relaţiile patrimoniale- care se pretinde că ar forma obiectul de
reglementare al dreptului civil, există nu numai între cetăţeni,
organizaţii economice şi cetăţeni sau organizaţii între ele, ci şi între
organele administraţiei de stat. În acest fel se pune problema care
anume de
sferei relaţii patrimoniale
reglementare trebuie săcivil
a dreptului fie considerate ca aparţinând
şi care aparţin dreptului
administrativ, recurgându -se pentru aceasta la criterii complementare
(metoda de reglementare, calitatea subiecţilor ş.a.)
Dar obiectul reglementării juridice- criteriu de bază al grupării
normelor de drept în ramuri- nu este elucidat nici din alt punct de
vedere. Atunci când se vorbeşte de un anumit grup de relaţii sociale,
“distincte”, care prin reglementarea de către normele juridice devin
relaţii de drept, se presupune că există o altă specificitate decât cea
juridică, ce dă o notă specifică grupului de relaţii sociale respective.
Adică, există mai întâi un grup de relaţii sociale determinat prin
anumite particularităţi, de pildă, relaţiile dintre sexe, relaţii de muncă,
relaţii între stat şi cetăţeni ş.a., care reclamă, din anumite considerente,
şi în anumite împrejurări, şi o reglementare juridică. Şi totuşi, lucrurile
nu stau întotdeauna aşa. Ceea ce noi socotim “relaţii sociale distincte”,
acest “distincte” se pare că nu întotdeauna este anterior reglementării
juridice. Uneori tocmai dreptul este cel care imprimă relaţiilor
respective nota distinctivă care le deosebeşte de alt grup de relaţii
sociale. Câteva exemple în acest sens considerăm că vor fi
edificatoare.
Relaţile de familie sunt cele mai vechi relaţii sociale, cu un specific
distinct, relaţii dintre sexe, relaţii dintre părinţi şi copii. Cu tetoa
acestea, deşi dreptul există de câteva milenii (numai de la formarea
dreptului roman s-au scurs aproape două milenii), abia mai recent ele
au primit o reglementare distinctă din punct de vedere juridic, prin
apariţia unor coduri. Evident, norme juridicecare să se refere la
familie au existat din cele mai vechi timpuri. Ele sunt prezente încă în
Codul lui Hammurabi, în Codul legilor lui Manuetc. Cu toate acestea,
ca. ramură de drept ea este cea mai tânără. Specificul relaţiilor de
familie nu a fost cons iderat de către jurişti ca fiind atât de important
încât să-1 considere o ramură de drept distinctă, decât foarte târziu.
În cazul altor ramuri de drept, rezultă cu claritate că nu poate fi vorba
de anumite relaţii sociale preexistente, care ulterior aurimit p o
reglementare juridică, ci relaţiile care formează obiectul ramurii
respective au apărut concomitent (de la începutul lor) ca relaţii sociale şi
juridice,
unor în acelaşi
norme timp,care
juridice iar altele
le-au au luat naştere
consacrat. ca rezultat
Este al apariţiei
cazul ramurii dreptului
constituţional şi al dreptului administrativ. Aici mai întâi au apărut
diferite constituţii şi acte normative şi apoi au apărut relaţiile de drept
constituţional şi administrativ sau celmult au apărut concomitent.
47
Făcând o apreciere asupra modului în care -aus conturat ceea ce noi
numim “ramuri de drept”, se poate observa că ele au apărut mai întâi în
orânduirea burgheză, ca rezultat al unui proces de sistema -tizare a
dreptului, ca rezultat al apariţiei unor coduri. Pe baza lor au apărut apoi
ramurile ştiinţei dreptului, precum şi disciplinele didactice care au
început să fie predate în învăţământul juridic universitar. Bineînţeles,
aceasta nu înseamnă că sistematizarea este acelaşi lucru cu sistemul
dreptului. Sistematizarea este numai un proces care a facilitat apariţia
sistemului, aşa cum îl concepem noi astăzi.
Printr-un proces de abstractizare s-a ajuns la elaborarea unor
concepte care exprimă sintetic legătura dintre ramura de drept, ramura
ştiinţei sau
civil”, dreptului şi disciplina
“drept penal”, didactică.
sau “drept Astfel, când
constituţional”, fără spunem “drept
să mai facem
alte precizări, ne gândim, mai întâi, la ramura de drept respectivă,
concepută ca o totalitate de norme penale, civile etc., la ramura ştiinţei
dreptului, cât şi la disciplinele didactice respective, aceste trei aspecte
formând un tot unitar.
Dacă în feudalism, dreptul era studiat în ansamblul lui, tinzându
-se
la o fundamentare a ştiinţei dreptului pe – baza normelor dreptului
pozitiv – deosebită de religie, filozofie, morală, în orânduirea burgheză
asistăm 1a o specializare în interiorul dreptului şi a ştiinţei dreptului în
sensul apariţiei unor ramuri de drept, ramuri ale ştiinţei dreptului şi
discipline didactice. La rândul lor, ramurile ştiinţei dreptului şi
disciplinele juridice didactice au influenţat şi ele legislaţia. Gruparea
normelor de drept în anumite ramuri se face cu un anumit grad de
relativitate. Cu titlu exemplificativ enumerăm câteva dintre ramurile
dreptului românesc.
a) Dreptul constituţionalformat din totalitatea normelor juridice
care reglementează raporturi sociale ce iau naştere în procesul
exercitării
se referă laputerii de stat. socială
orânduirea În general,
şi denormele dreptuluidrepturile
stat,cetăţenie, constituţional
şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, categoriile de organe ale
statului.
b) Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care
reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei de stat,
activitate îndeplinită ed organele administrative.
c) Dreptul financiarcuprinde acele norme juridice care se referă la
formarea, repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului.
Normele dreptului financiar reglementează următoarele probleme mai
importante: bugetulde stat, finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor
economice, asigurările sociale de stat, creditul.
d) Dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice
care reglementează raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi
funcţionarilor, precum şi alte raporturi sociale derivate din raporturile
sociale de muncă. Ele se referă la încheierea şi desfacerea contractului
de muncă, disciplina muncii, timpul de lucru şi timpul de odihnă,
asigurările sociale, protecţia muncii şi tehnica securităţii. ş.a
e) Dreptul funciar cuprinde normele juridice ce reglementează
relaţiile sociale născute în legătură cu atribuirea terenurilor în
administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea măsurilor pentru folosirea
efectivă, raţională şi completă a terenurilor, cu organizarea şi evidenţa
funciară.
48
f) Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează
raporturile patrimoniale ce se nasc între organizaţiile economice, între
organizaţiile economice, pe de o parte, şi persoanele fizice, pe de altă
parte, precum şi cele care iau naştere între persoanele fizice. Dreptul
civil cuprinde şi normele care se referă la relaţii personale
nepatrimoniale, dar care sunt legate de cele patrimoniale. Normele
juridice ale dreptului civil reglementează relaţii privitoare la:
proprietate, contracte, succesiuni etc.
g) Dreptul procesual civileste format din acele norme juridice
care reglementează ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor
civile, precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze.
Normele de drept procesual reglementează raporturile care apar între
organele de înfăptuire a justiţiei (judecătorii, tribunale) şi cetăţeni,
precum şi între cetăţeni ca părţi în proces - reclamant, pârât.
h) Dreptul familiei.Din ramura dreptului familiei fac parte acele
norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între
membrii familiei, precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane.
Normele dreptului familiei se referă la: încheierea şi desfacerea
căsătoriei, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi, relaţiile dintre
părinţi şi copii, relaţiile născute din adopţie etc.
i) Dreptul penalcuprinde normele juridice prin care se stabilesc
acele fapte care sunt considerate infracţiuni, pedepsele şi condiţiile în
care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc
infracţiuni.
j) Dreptul procesual penal este alcătuit din normele juridice care
reglementează activitatea organelor de urmărire, a procuraturii şi a
justiţiei în judecarea cauzelor penale, pentru descoperirea
infracţiunilor.
k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) reglementează faptele
de comerţ.
Sistemul dreptului, privit ca ansamblu al normelor juridice, este un sistem organizabil din
afara sa, prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâietate de
autoritatea legiuitoare.
Componentele structurale ale dreptului ca sistem:
1. norma juridică
2. instituţia juridică
3. ramura de drept
Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional, drept civil, drept penal,
drept financiar, drept administrativ, drept procesual civil, drept procesual penal, dreptul mediului,
dreptul familiei, dreptul muncii, drept comercial etc.
49
 Sistemul dreptului
 Instituţia juridică
 Ramura de drept
1. În ce rezidă unitatea şi diversitatea normelor juridice?

2. Sistemul dreptului.
3. Criterii de grupare a normelor juridice în ramuri deept.
dr
4. Ce este instituţiajuridică?
13. Structura juridică internă a dreptului este numită:

a) sistematizare legislativă;
b) sistematizarea actelor normative;
c) sistem al dreptului.
14. Sunta)instituţii juridice:

regimul politic;
b) principiile deontologice;
c) arestul la domiciliu.
50
15. Structura sistemului de drept este determinată de:
a) reglementarea diferitelor categorii derelaţii sociale;
b) eliminarea lacunelorşi a normelor perimate;
c) de forma de proprietate dominantă într-o societate
1. Djuvara, Mircea,Teoria generală a dreptului , vol. I., Bucureşti, Socec, 1930.

2. Contribuţii la definirea dreptului economic,
Dalloz, 1967.
3. Jaquemin, Alexis; Schrans, Guy, Le droit économique, Paris, Presses Universitaires de France,
1970, de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări.
4. Ryn, J. van,Principes de droit commercial, vol. I., Bruxelles, 1954.
5. Droit commercial ou droit économique, în “La revue nouvelle”, octobre, 1954.
6. Contribution é l’etudede la notion de droit économique , în “Il diritto dell Economia”, nr. 6,
1966.
7. Jaquemin, A., Pour une nouvelle approche du droit économique, în “Revue du Marché
commun”, 1967.
8. Grosso,Diritto romano e diritto dell economia, 1958.
9. Kaysen, C.; Turner, D.,Antitrust policy. An economic and legal analysis.
10. Luburici Momcilo,Teoria generală a dreptului,Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005.
11. Craiovan Ion,Teoria generală a dreptului,Editura Sibila, Craiova, 1999.
Dreptul intern şi dreptul internaţional
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
6.3.1. Dreptul internaţional public
6.3.2. Dreptul internaţional privat
51
6.1. Introducere
În procesul colaborării şi al luptei dintre statele comunităţii

internaţionale s-a creat dreptul internaţional, cu cele două ramuri ale
sale: dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.

5. Iniţierea studenţilor în studierea dreptului intern si
internaţional public si privat;
fundamentale pe care le presupune dreptul intern si dreptul
international: concepte, categorii, principii, noţiuni.

- definirea şi înţelegerea noţiunilor, privind dreptul intern si dreptul
international
Utilizarea corectă a termenilor
Pentru unitatea de învățare, Dreptul intern şi dreptul

internaţional timpul alocat este de 2 ore.

6.3.1. Dreptul internaţional public.Poziţia specifică a dreptului
internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de
voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi, în relaţiile lor reciproce,
pe când dreptul intern este creat - după cum am văzut - în mod
52
unilateral de către un singur stat, care edictează norme juridice
obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv.
Datorită acestei particularităţi, uneori se susţine că dreptul internaţional
ar fi un drept “coordonator”, în timp ce dreptul intern este un drept
“subordonator”.
Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele
fizice şi juridice din interiorul unei ţări, subiectele dreptului internaţional
sunt în principal statele. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale
din cadrul unui singur stat. Dreptul internaţionalreglementează relaţiile
dintre mai multe state, respectiv relaţiile din cadrul comunităţii
internaţionale.
O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că
normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme, respectiv statele.
În dreptul intern, organul creator de norme este distinct de destinatarii
normelor. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ
internaţional care să fie situat deasupra statelor.
În legătură cu particularităţile dreptului internaţional maiiniemsubl
faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin
constrângere respectarea dreptului, să rezolve în mod obligatoriu litigiile
născute din încălcarea normelor juridice, aşa cum sunt în dreptul intern
organele judecătoreşti, administr ative etc.
Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la
concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr -o
constrângere organizată. Constrângerea în domeniul dreptului
internaţional se aplică de către state în mo d individual sau colectiv,
atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate.
6.3.2. Dreptul internaţional privat.Este constituit din totalitatea
normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi
generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe
elemente de extraneitate. Ele se ocupă, de asemenea, cu problemele
situaţiei juridice sau condiţiei străinilor, cu monopolul de stat al
comerţului exterior, precum şi cu problemele procedurii civile, legate e d
apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional.
Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite statedat a
naştere şi relaţiilor, mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie,
cum sunt: culturale, tehnico-ştiinţifice, turistice ş.a. Înacest fel au apărut
condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor
state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite.
Astfel, pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional.
Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale
statelor, dar, aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de
un circuit internaţional, şi normele juridice care reglementează aceste
relaţii au un efect spaţial adecvat, respectiv ele ies din sfera dreptului
intern.
Dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor sunt două
sisteme de norme şi două tipuri de drept distincte, cu obiect de
reglementare, izvoare şi metode diferite. Deşi diferite, cele două
sisteme se întrepătrund, însă, prin intermediul statelor, care sunt
creatoare atât ale normelor de drept internaţional, cât şi ale
normelor de drept intern, şi care veghează la aplicarea lor, atât în
ordinea internaţională, cât şi în ordinea internă a statelor. Prin
53
acceptarea de către stat, pe baza liberului acord de voinţă, a
normelor de drept internaţional, acestea devin obligatorii şi
urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată
populaţia sa. Normele dreptului internaţional dobândesc astfel
valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al
statelor.
Dreptul internaţional constituie într-o importantă măsură
proiecţia în planul relaţiilor internaţionale a normelor de drept din
legislaţia internă a statelor, în special a celor mai elaborate şi mai
avansate dintr-un domeniu sau altul, care îi împrumută sub aspect
conceptual şi tehnic juridic normele şi principiile sale, constituind
astfel unul
acestuia. titluizvoarele
Cu din principale
de exemplu, ale formării
unele noţiuni şi material
de drept dezvoltării
şi
procedural din dreptul intern, cum ar fi infracţiunea, tentativa,
recidiva, participaţiunea, cauzele care înlătură caracterul penal al
faptelor, vinovăţia, răspunderea, acţiunea penală, garanţi ile
procesuale, competenţa materială, teritorială şi după calitatea
persoanei a instanţelor de judecată, mijloacele de probă, asistenţa
judiciară, judecata şi căile de atac, executarea hotărârilor,
extrădarea etc. care constituie concepteale dreptului inte rn sunt
preluate şi operează şi în convenţiile referitoare la colaborarea în
incriminarea şi sancţionarea crimelor internaţionale, precum şi în
statutele tribunalelor internaţionale penale. În dreptul intern al
statelor există, de asemenea, şi o serie dereglementări specifice
privind relaţiile statelor respective cu alte state sau cu organizaţii
internaţionale care produc efecte în ordinea internaţională.
Asemenea reglementări, adesea cu caracter constituţional, se referă
la stabilirea competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul
politicii externe, probleme privind cetăţenia, statutul juridic al
străinilor, procedurile de încheiere şi ratificare sau aderare la tratate
etc. Problema raporturilor dintre dreptul internaţional public şi
dreptul intern se pune, însă, şi în sens invers, dreptul internaţional
exercitând o influenţă substanţială în sensul unificării unor
concepte şi reglementări de drept intern. Pornindu -se de la ideea că
dreptul internaţional exprimă interesele superioare comune ale
societăţii internaţionale, statelor le revine obligaţia de a -şi adapta
propria legislaţie la exigenţele şi la regulile de drept internaţional,
existând astfel elementeale unui proces de internaţionalizare a
dreptului intern. Unele tratate internaţionale cuprind prevederi
exprese în temeiul cărora statele părţi sunt obligate să ia anumite
măsuri în planul legislaţiei lor interne pentru aducerea la îndeplinire
a obligaţiilor asumate prin aceste tratate. Asemenea domenii sunt
foarte variate: drepturile omului, transporturile internaţionale pe
uscat, pe mare şi fluviale, traficul aerian, combaterea poluării,
terorismul şi alte infracţiuni internaţionale, dreptul internaţional
umanitar aplicabil în perioada de conflict armat etc. Câteva
-exemple în acest
admiterea sens sunt edif
în organizaţiile deicatoare:
colaborare pe plan european a unor
noi state este însoţită de asumarea de către acestea a obligaţiilor de
a-şi pune de acord legislaţia internă cu reglementările comunitare
din domeniul drepturilor omului şi din alte domenii; - convenţiile
54
referitoare la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate
cuprind obligaţia statelor semnatare de a-şi încorpora în dreptul
intern reglementări şi sancţiuni, inclusiv penale, pentru încălcările
prevederilor acestora; - prin convenţiile de reprimare a unor
infracţiuni internaţionale, statele îşi asumă obligaţia de a pune de
acord legislaţia lor internă cu reglementările internaţionale
respective (vezi convenţiile internaţionale referitoare la piraterie, la
genocid, la traficul de stupefiante etc.).
Problema prevalenţei
Întrepătrunderile dintre cele două sisteme de drept –
internaţional şi intern – au ridicat în doctrina dreptului internaţional
sisteme are,aporturilor
problemar dintre ele, asupra
eventual, prevalenţă inclusivceluilalt.
dacă şi care din aceste
Problema are şi
incidenţe practice, cel puţin sub două aspecte: - modalităţile
concrete în care se aplică normele de drept internaţional în ordinea
juridică internă; - soluţia ce se va da în cazul unui e ventual conflict
între normele juridice interne şi cele internaţionale. Asupra acestor
teorii s-au conturat două poziţii: dualismul şi monismul.
Doctrina dualistă, care îl are ca fondator pe Heinrich Triepel,
afirmă că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme
distincte, rupte între ele, cu o existenţă paralelă, cu domenii diferite
de aplicare, având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi, care nu
se influenţea zăreciproc. Potrivit acestei doctrine, normele de drept
internaţional nu au valoare pentru dreptul intern, după cum normele
de drept intern nu au valoare pentru dreptul internaţional, ele
aplicându-se indiferent dacă sunt sau nu în concordanţă unele cu
altele. Între cele două ordini juridice separate nu pot exista decât
trimiteri, urmare cărora prin încorporare şi transformare norma îşi
schimbă valoarea, întrucât aparţine unei noi ordini juridice,
destinatarii tarii, căci se adresează altor categorii de subiecte de
drept, şi, mai mult sau mai puţin, conţinutul, datorită necesităţii de
adaptare la cealaltă ordine juridică. b) Doctrina monistă susţine
existenţa unei singure ordini juridice, formată din dreptul intern şi
dreptul internaţional, dreptul având astfel o structură unitară,
compusă din norme obligatorii, aflate într-o strictă ierarhie,
indiferent dacă acestea se adresează indivizilor, statelor sau altor
entităţi asimilate acestora. Adepţii acestei doctrine au opinii
diferite, însă, atunci când se pune problema care dintre cele două
sisteme trebuie să prevaleze: cel intern sau cel internaţional, unii
susţinând primatul absolut al dreptului internaţional iar alţii
primatul dreptului intern, mergând până la negarea dreptului
internaţional. Primatul dreptului internaţional este susţinut
îndeosebi de şcoala normativistă a lui Kelsen. Pornind de la
concepţiile dreptului natural, adepţii acestei şcoli juridice susţin
existenţa unei ordini universale, superioară ordinilor juridice
interne, acestea din urmă bazându-se doar pe o competenţă atribuită
statelorîntr
astfel în -cadrul ordiniistrictă,
o ierarhie universale. Normele
dreptul de dreptaflându
internaţional se ordonează
-se în
vârful piramidei. Primatul dreptului intern este susţinut în general
de şcoala funcţionalismului juridic, inspirată din concepţiile
filozofice ale lui Hegel. Adepţii acestei şcoli consideră dreptul
55
internaţional ca o derivaţie a dreptului intern, susţinând că normele
dreptului internaţional practic nu există, ele fiind doar o proiectare
în planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care
trebuie să asigure interesul naţional, raporturile dintre state fiind
esenţialmente raporturi bazate pe forţă şi nu pe norme de drept.
Nici unul din aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele
raporturi dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, exagerând
sau absolutizând unul din cele două sisteme. În realitate, raportul
dintre dreptul intern şi cel internaţional este un raport complex, de
intercondiţionare dialectică, cu unele prevalenţe în anumite domenii
sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt.
Dreptul contemporan
internaţional evidenţiază,
ca o expresie însă, creşterea
a multiplicării relaţiilor rolului dreptului
internaţionale şi
a apariţiei în prim planul preocupărilor umanităţii a unor probleme
globale la a căror soluţionare se impune un efort tot mai concertat
al tuturor statelor şi popoarelor.
Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern
Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri
substanţiale. Dreptul internaţional, deşi strâns legat de dreptul
intern al statelor, prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi
importante. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul
intern al statelor se manifestă îndeosebi cu privire la: obiectul de
reglementare, modul de elaborare a normelor, subiectele de drept şi
sistemul de aplicareşi sancţionare a normelor juridice.
a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect
de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul
coexistenţei, al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea
realizării unor scopuri comune. Dreptul intern reglementează
relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între
persoanele fizice, cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state şi
persoanele juridice înregistrate în statul respectiv, vizând asigurarea
ordinii constituţionale, funcţionarea organismelor şi instituţiilor
statului respectiv, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
b)Modul de elaborare a normelor juridice
În dreptul intern edictarea normelor juridice, a legilor şi a altor acte
normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat
şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. În orice sistem
constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de
către parlament. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot
teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în
ordinea juridică, internă, a acelui stat. Normele de drept intern apar
astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic
superioare destinatarilor lor. Spre deosebire de dreptul intern,
pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există
organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de
legiferare. Normele de drept internaţional sunt create de către state,
de regulă ca alurmare
multilateral a unui proces
unor conferinţe de negocierece
internaţionale se duce în
sau încadru cadrul
bilateral,
şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. Dreptul internaţional
apare, de aceea, ca având un caracter de coordonare între state
suverane, iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare,
56
în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie
o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.
c)Subiectele de drept
În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele
suverane şi egale, dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările
internaţionale.
Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern
Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri
substanţiale. Dreptul internaţional, deşi strâns legat de dreptul
intern al statelor, prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi
importante. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul
intern al statelor
reglementare, se manifestă
modul în deosebi
de elaborare cu privire
a normelor, la: obiectul
subiectele de
de dreptşi
sistemul de aplicareşi sancţionare a normelor juridice.
a) Obiectul de reglementare
Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile
internaţionale care apar în procesul coexistenţei, al conlucrării şi
cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune.
Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în
interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice, cetăţeni ai
statului respectiv sau ai altor state, şi persoanele juridice
înregistrate în statul respectiv, vizând asigurarea ordinii
constituţionale, funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului
respectiv, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
b)Modul de elaborare a normelor juridice
În dreptul intern edictarea normelor juridice, a legilor şi a altor acte
normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat
şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. În orice sistem
constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de
către parlament. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot
teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în
ordinea juridică, internă, a acelui stat. Normele de drept intern apar
astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic
superioare destinatarilor lor. Spre deosebire de dreptul intern,
pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există
organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de
legiferare. Normele de drept internaţional sunt create de către state,
de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul
multilateral al unor conferinţe internaţionale sau în cadru bilateral,
şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. Dreptul internaţional
apare, de aceea, ca având un caracter de coordonare între state
suverane, iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare,
în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie
o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.
c) Subiectele de drept
În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele
suverane şi egale, dar
eliberare naţională şi organizaţiile
recunoscute internaţionale
de state. Acestea suntşientităţile
mişcărilecare
de
îşi asumă drepturi şi obligaţii în plan internaţional şi care trebuie
să-şi regleze întreaga conduită în raport cu normele edictate sau
acceptatede ele însele. În dreptul intern subiectele raportului juridic,
57
deci entităţile cărora le sunt adresate normele juridice, sunt
persoanele fizice şi persoanele juridice.
d) Sistemul de aplicare şi de sancţionare a normelor juridice
În ordinea juridică internaţională nu există, în general, autorităţiale
administraţiei publice (guvern, ministere, poliţie, armată etc.) care
să aplice normele de dreptşi să urmărească executarea lor, aşa cum
există în cadrul statelor. De regulă, aplicarea normelor de drept
internaţional se face de către organele specializate ale statelor,
statele fiind obligate de dreptul internaţional, cu caracter de
principiu, să respecte tratatele internaţionale şi celelalte norme ale
relaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). În anumite domenii,
însă, prin unelesau
internaţionale tratate pot fistructuri
altor atribuite special
organelorconstituite
unor organizaţii
unele
competenţe de urmărire a aplicării respectivelor tratate, dar oricare
dintre aceste organe sau structuri, prin funcţiunile şi modul lor de
alcătuire, nu pot fi asimilate organelor interne ale statelor, ele
nedispunând de autoritatea administrativă a acestora. În dreptul
internaţional nu există, de asemenea, un sistem structurat de
instanţe judecătoreşti (autoritatea sau puterea judecătorească) cu
competenţă generală şi obligatorie care să aplice sancţiuni atunci
când normele juridice sunt încălcate. În general, organismele
jurisdicţionale internaţionale au o competenţă redusă la anumite
categorii de procese sau de încălcări ale dreptului internaţional, iar
competenţa acestora este de regulă facultativă, procedura în faţa lor
derulându-se numai cu acordul expres al fiecăruia din statele
implicate. Deşi sistemele de asigurare a aplicării dreptului
internaţional nu sunt tot atât de bine structurate şi ierarhizate ca în
dreptul intern, nu se poate afirma că normele dreptului internaţional
nu se aplică sau că nu au şi un caracter sancţionator. Realizarea în
planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a celorlalte
norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură în primul rând
prin garanţia statelor înseşi care le-au edictat sau care le-au acceptat
şi care s-au angajat să le respecte şi să le pună în aplicare. Cât
priveşte faptul că o mare parte a normelor de drept internaţional nu
prevăd şi sancţiuni, aceasta nu este specific numai normelor
dreptului internaţional, ci şi unor ramuri de drept intern, cum ar fi
dreptul constituţional, sancţiunea nefiind un element esenţial pentru
existenţa şi aplicarea dreptului. De altfel, după cum se va vedea,
dreptul internaţional nu este lipsit nici de sancţiuni, a căror paletă
este destul de diversificată, de natură politică, juridică civilă sau
penalăă ori de natură morală, implicând, în caz extrem, şi folosirea
forţei armate împotriva statelor care lezează în mod grav principiile
şi normele de drept internaţional a căror aplicare este esenţială
pentru existenţa însăşi a statelor, pentru suveranitatea şi
independenţa lor ori pentru pacea şi securitatea internaţională.
58

Dreptul intern si dreptul internaţional public si privat
A. Dreptul internaţional public.Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul

că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi, în relaţiile lor
reciproce,
stat, pe când dreptul
care edictează intern este
norme juridice creat
- dupăpentru
obligatorii cum am văzut
toate - în modde
persoanele unilateral de cătrerespectiv.
pe teritoriul
statului un singur
Datorită acestei particularităţi, uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”,
în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”.
Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei
ţări, subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. Dreptul intern reglementează relaţiile
sociale din cadrul unui singur stat. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state,
respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale.
O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au
creat aceste norme, respectiv statele. În dreptul intern, organul creator de norme este distinct de
destinatarii normelor. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie
situat deasupra statelor.
În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat
re să asigure prin constrângere respectarea dreptului, să rezolve în mod
centralizat ca obligatoriulitigiile
născute din încălcarea normelor juridice, aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti,
administrative etc.
Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului
internaţional nu pot fi apărate printr
-o constrângere organizată. Constrângerea în domeniul dreptului
internaţional
se se aplicăîncălcate.
restabili drepturile de către state în mod individual sau colectiv, atunci când este necesartrupen
a
B. Dreptul internaţional privat.Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează
rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe
elemente de extraneitate. Ele se ocupă, de asemenea, cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei
străinilor, cu monopolul de stat al comerţului exterior, precum şi cu problemele procedurii civile, legate
de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile
cu caracter internaţional.
Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor, mai mult
sau mai puţin îndepărtate de economie, cum sunt: culturale, tehnico -ştiinţifice, turistice ş.a. În acest fel au
apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între
persoanele juridice aparţinând unor state diferite. Astfel, pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit
civil internaţional.
Aceste relaţii continuă să fiereglementate de legislaţiile interne ale statelor, dar, aşa cum obiectul
reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional, şi normele juridice care reglementează
aceste relaţii au un efect spaţial adecvat, respectiv ele ies din sfera tului
drep intern.
 Definiţia dreptului internaţional public,

 Definiţia dreptului internaţional privat,
59
5. Dreptul intern - caracteristici

ţional public?
6. Ce este dreptul interna
ţional privat?
7. Ce este dreptul interna
.
16. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică

:
a) de către state în mod individual sau colectiv
;
b) de către marile puteri ale lumii;
c) nu există constrângere în dreptul internaţional
.
17. Rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai
se realizează în materia:
multe elemente de extraneitate
a) Dreptului constituţional;
b) Dreptului administrativ;
c) Dreptului international privat.
60
25. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, E ditura ALL, Bucureşti,
1999;
7.1. Introducere
7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale
7.3.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului)
7.3.3. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice
7.3.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială
7.3.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice
7.1. Introducere
Acţiunea umană impune normarea, reglarea prin norme a
61
conduitei, reglare ceasigură eficienţa acţiunii.
Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al
convieţuirii: în familie, la şcoală, la serviciu, pe stradă, etc.
Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul
“norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea.
Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui
minim de reguli de conduită, putând afirma că societatea şi norma
au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială.
C) asigură
D) coordonarea întregii
facilită continuitatea activităţi sociale;
vieţii sociale.
Din punct de vedere sociologic, norma socială, este o regulă de
comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu
privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă.
Normele sociale sunt foarte variate. Cu toate acestea se pot
desprinde anumite trăsături comune.
A) În primul rând, normele sociale se adresează unor agenţi
potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii, altele care sunt
permise, iar altele interzise. Ele fixează, în cadrul acestor acţiuni, o
serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor.
B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi
comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea
acţiunilor deviante. De aceea, normele sunt prevăzute cu anumite
stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau
cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă.
C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie
reciproc consistente, adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să
execute irealizabilă.
acţiune şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o
D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică, morală,
politică, juridică etc. Reflectă condiţiile social‑ economice ale
epocii, raporturile dintre clasele şi grupurile sociale.
Ele nu sunt date odată pentru totdeauna, ci evoluează în funcţie de
natura orânduirii sociale.
Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse
norme morale, norme tehnice, norme politice, norme sportive,
norme juridice, norme religioase, etc.

7. Iniţierea studenţilor în studierea corelatiei normelor juridice
cu alte norme sociale;
fundamentale pe care le presupune sistemul normelor
sociale: concepte, categorii, principii, noţiuni.
62
- definirea şi înţelegerea sistemului normativ social
Pentru unitatea de învățare, Corelaţia normelor juridice cu alte

categorii de norme socialetimpul alocat este de 2 ore.
7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale
Morala reprezintă un ansamblu de idei precepte, reguli

privitoare la bine şi la rău, la corect incorect, just injust.
Preceptele morale au călăuzit întotdeauna conduita
oamenilor
de bine au care îşi raportează
rău, din astfel
care decurge comportarea
şi definirea la valorile
acestui morale
comportament
ca moral sau imoral. Astfel evoluţia dreptului a fost influenţată
dealungul timpului, în mare măsură, de morală.De altfel, în
literatura de specialitate se apreciază că “morală a servit
întotdeauna că o protolegislatie socială”.
Moralitatea poate fii considerată ca o însumare de virtuţi
sociale: justiţie, altruism, milă, iubire, calitate generozitate,
sinceritate, devotament, respectul faţă de ceilalţi.
Opusul moralităţii este imoralitatea privită ca sumă a
viciilor sociale: ura, egoism, minciuna, orgoliu, dispreţ, răutate,
perfidie, ipocrizie etc. Amoralitatea este o stare neutral şi
intermediară, care există, la graniţe dintre moralitate şi imoralitate.
Ea reprezintă treapta de jos a moralităţii şic ea de sus a realităţii,
însemnând individualism, indiferenţă, izolare socială.
Normele morale sunt propoziţii sau enunţuri prescriptive,
prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă, respectiv cum
trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile,
pentru că manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune
şi nu ca rele.
Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice
personale „normele morale, se impun conştiinţei ca absolut valabile
63
şi implică excluderea oricărei contraziceri”. Morala se bazează pe
convingerea intimă şi conştiinţa personală a necesităţii respectării
preceptelor ei, mobilul normei morale fiind în primul rând datoria
faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membri ai colectivităţii umane.
Curentul utilitarist consideră că binele sporeşte fericirea şi
micşorează suferinţa.
Bentham spune – “utilitatea este un termen abstract, el exprimă
proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a
ne procura un bine; binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere...
Durerea şi plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare, ţăranul
ca şi prinţul, ignorantul ca şi filosoful”. Bentham nu ignoră ceea ce
istoria eticii umane:
comunităţii a consacrat ca colectiv.
binele ferment alElînsăşi
are însupravieţuirii
vedere un acord între
interesele individului şi cele ale societăţii, postulând „bunăvoinţa”
ca „mobil capabil să conducă în modul cel mai sigur” la realizarea
acestui acord.
Kant critică acest punct de vedere, în „Critica raţiunii
practice”, el combate, înainte de toate, sistemele de morală bazate
pe utilitate. El neagă că norma supremă de conduită este tendinţa de
fericire, acesta fiindun element variabil. Morala se distinge, în
schimb, în mod radical de util şi de plăcut. Dacă se lucrează pentru
util, acţiunea pierde caracterul său moral. Morala este
independentă, este superioară utilităţii. Ea porunceşte în mod
absolut; ea este ca o voce sublimă care impune respect, care ne
dojeneşte în mod inexorabil, chiar dacă voim a o face să tacă şi
încercăm să nu o ascultăm. Ea vrea ca acţiunile noastre să aibă un
caracter universal. Kant, priveşte norma morală că un „imperativ
categoric” şi anume: „Lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale să
poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”. Acelaşi
filosof consideră că „legea morală nu poate influenţa activitatea
noastră decât cu ajutorul virtuţii”, care în opinia sa este puterea de a
rezista la orice tentaţii care ne-ar împiedica să respectăm această
lege. Cel care duce lupta împotriva a tot ce -i poate abate voinţa de
la legea morală, e un om virtuos. G.G. Antonescu spune că această
noţiune, pe care şi-o formează Kant despre virtute, îl duce la un
purism moral excesiv. Aceeaşi concepţie despre morală o întâlnim
şi la John Rawls: „a fi moral e analog cu a -ţi lua un angajament
ferm dinainte, deoarece principiile moralităţii trebuie recunoscute
chiar atunci când sunt în dezavantajul tău”.
Literatura filosofică contemporană este preocupată de
aşezarea normelor morale pe un fundament explicativ, din care să
rezulte nevoia de afirmare a personalităţii autentice a indivizilor.
Astăzi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale
care să anuleze libertatea de manifestare a omului. Punând în
centrul preocupărilor fiinţa umană, noile cercetări etice caută să
stabilească cu cât mai mare acurateţe ştiinţifică graniţele dintre
necesitatea
viziune cristalizată
asupra omului. în
Înnorme
planul şicercetării
libertateasociale
reclamată de oviziune
această nouă a
fost deschisă de J.J. Rousseau şi Montesquieu. Ea reface echilibrul
dintre momentele descriptiv, explicativ şi normativ ale eticii,
producând şi necesară răsturnare: norme derivate din realitatea
64
morală şi nu o realitate morală impusă prin norme.
O problemă la care mulţi filosofi au încercat să dea un
răspuns este în ce măsură se poate vorbi despre o ştiinţă a normelor
în legătură cu morala.
În fiecare sistem moral, unei noi ordini juridice îi
corespunde o anumită ordine morală, între ele existând o coerenţă
necesară. Se poate susţine că un act social este obligatoriu numai
dacă este conform dreptului.
Determinarea legalului nu coincide însă totdeauna cu
determinarea caracterului de datorie: “ceea ce e drept nu este
întotdeauna sigur drept sau datorie”. Dreptul delimitează o sferă în
interiorul căreia
precizează vă fi cuprinsă
care dintre acţiunilenecesitatea etică,
juridice sunt darnecesare.
moral el nu
Datoria în sensul juridic arată doar limita posibilităţilor fiecăruia,
care dacă este trecută atrage împotrivirea legitimă a altora.
Relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse şi
necesare, încât ambele au esenţial acelaşi grad de adevăr şi aceeaşi
valoare.
În mod logic, atât moralei, cât şi dreptului, trebuie să li se
atribuie acelaşi caracter de naturalitate şi relaţii vitale.
Dacă morala este relativă, variabilă şi condiţionată istoric,
deopotrivă cu dreptul, nu putem să nu admitem că atât ea cât şi
dreptul au o coeziune inseparabilă, reprezentând două valori
paralele ale aceleaşi acţiuni.
Sistemele arhaice de drept ne arată că noţiunea de dreptate
a fost prezentă în conştiinţa oamenilor încă în urmă cu 5.000 de ani
şi ea a marcat procesul de trecere de la arhaism la cultură. Toate
comunităţile vechi au fost dominate de dorinţa de ordine şi
securitate construite în baza dreptăţii. Se poate trage concluzia că a
existat un proces în care tendinţele de grup şi individuale au permis
trecerea conştiinţei la forme din ce în ce mai evoluate, până la
conştiinţa de obligaţie, vinovăţie şi răspundere, care sunt esenţiale
judecăţii juridice.
Atât normele juridice cât cele morale au în vedere relaţiile
dintre individ şi ceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de
norme se deosebesc de legile naturii, prin ceea că pot fii inculcate.
Legătura dreptului cu morala, apare, mai pregnant, prin
prisma legăturii dintre conştiinţa juridică şi conştiinţa morală.
După cum se ştie, conştiinţa socială, în general, are o
structură tripartită formată din elemente de natură raţională,
afectivă şi volitivă. În raport de această structură au fost formulate
şi funcţiile conştiinţei sociale: o funcţie de cunoaştere, în cadrul
căreia elementul raţional are rolul preponderent, o funcţie de
apreciere, de valorizare a unor fapte umane, în cadrul căreia
predominant este elementul afectiv, şi o funcţie normativă în cadrul
căreia elementul volitiv are rolul cel mai important. Aceste trei
elementeconştiinţa
sociale: se regăsesc şi în formele
morală, particulare
conştiinţa ale conştiinţei
juridică, conştiinţa politică,
conştiinţa religioasă.
Legătura cea mai strânsă dintre drept şi morală apare în
sfera elementului afectiv, în cadrul funcţiei de apreciere, de
65
valorizare a comportamentului uman. Comună dreptului şi moralei,
în activitatea practică, latura axiologică a moralei, o precede, totuşi,
pe cea a dreptului. Oamenii, în societate, se conduc în activitatea
lor, în marea majoritate a cazurilor, după regulile moralei
încetăţenite, prin aplicarea lor practică timp de secole sau de
milenii. Ei simt, sau apreciază justeţea sau injusteţea unor fapte, în
comportamentul lor zilnic, cu ajutorul simţului moral comun, chiar
dacă faptele respective sunt prevăzute şi sancţionate şi de către
normele juridice. Furtul, tâlhăria, violul, înşelăciunea, vătămarea
integrităţii corporale, omorul, ş.a. ne apar ca fapte reprobabile şi
simţim injusteţea lor mai întâi în sfera moralei, potrivit regulilor
morale şi numai
pedepsite apoi ne
de normele de întrebăm
drept. cum anume sunt ele prevăzute şi
Între normele morale şi juridice, pe lângă asemănările
arătate, pot fii sesizate şi unele deosebiri.
Astfel ele se deosebesc prin aceea că, în timp ce morală
provine din comandamente religioase sau impuse de comunitate
(autoimpuse), dreptul îşi are srcinea în prescripţiile dictate de
autorităţile publice cu atribuţii legislative. Aceste norme se mai
deosebesc şi prin sancţiunile pe care le prevadă (sancţiuni situate la
nivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin
sancţiuni garantate etatic, în celălalt caz).
În timp ce normele de drept pot fii asigurate prin forţa
coercitivă a statului, normele morale au o sancţiune specifică.
Sancţiunile morale pot fii interioare sau exterioare celui care a
încălcat o regulă morală. Sancţiunile morale interioare (din sfera
conştiinţei subiectului) sunt cele mai puternice şi eficiente. Ele pot
îmbrăca forma regretelor, părerilor de rău, a mustrărilor de cuget
ori a scrupulelor de conştiinţă. Sancţiunile morale exterioare sunt
manifestări, reacţii ale mediului social faţă de fapta imorală a
individului. Ele pot lua formaoprobiului sau blamului public, a
marginalizării, a desconsiderării, mergând până la excluderea din
colectivitate.
În orice formă, eficienţa sancţiunilor morale depinde de
profilul moral al persoanei respective care resimte mai profund sau
mai puţin profund aceste sancţiuni. Legătura strânsa între cele două
fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase
norme cu un conţinut identic au atât o natură morală câţi şi juridică.
Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa raţionala şi logică
cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală.
Dealtfel o unealtă moralitate în societate contribuie la o
ordine de drept sănătoasa, la statornicia legalităţii în societate.
Orice injustiţie este implicit imorală într-un stat de drept.
7.3.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice

(ale obiceiului)
Obiceiurile (moravuri, datorii) reprezintă o categorie

importantă de norme sociale care au apărut încă din formele
primare de organizare socială. Astfel putem defini obiceiul ca o
regulă de conduită statornicită printr-un uz îndelungat. El apare în
66
mod spontan ca urmare a repetării unei conduite care la un moment
dat devine obligatorie, oamenii respectând obiceiul ca pe o
deprindere din obişnuinţă. Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei
repetabilităţi şi stabilităţi sociale, a unor situaţii de durată, care i -au
conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create. Legătura dintre
drept şi obiceiul ne juridic provine din faptul că membrii
colectivităţilor s-au obişnuit să se supună aceleiaşi reguli, ori de
câte ori, se aflau într-o situaţie dată. Astfel sursa obiceiurilor pare
să fie imitaţia, instrumentul cristalizării lor - memoria comunitară,
fundamental autorităţii lor - tradiţia care a ales şi a impus
respectarea precedentului bun şi util.
Normele
de a acţiona obisnuielnice
în situaţii cotidienereprezintă
conform cuunsistemul
ansambludede moduri
valori
împărtăşit de grupul social (familii, regimuri antice, asociaţii
profesionale etc.). Astfel obiceiul furnizează un ghid pentru
orientarea comportamentelor fiecărui membru respectat de acesta în
vitutea faptului că a înţeles valorile.
Regula obisnuielnica se învaţă şi individual ascultă de ea
sub presiunea comunităţii. Făcând parte din regulile sociale,
obiceiurile sunt standarde de tehnică şi modalităţi de acţiune şi
comportament social, sedimentate prin experienţa de viaţa
comunitară şi utilă armoniei comunităţii.
Obiceiul devine norma juridică sau cutuma în momentul în
care a fost recunoscut de stat, de puterea publică. Profesorul
E.Sperantia spunea– în acel moment el devine alături de celelalte
norme juridice obligatoriu, iar încălcarea să vă atrage după sine
aplicarea de sancţiuni organizate de stat. Obiceiul recun oscut ca
normă juridical devine izvor de drept.
Prima apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obisnuielnic
sau cutumiar, însă nu orice obicei a devenit normă de drept
cutumiar, decât dacă era practicat regulat constant ca şi o
obişnuinţă şi dacă era considerată obligatorie.
În analiza pe care o facem trebuie să facem o distincţie între obicei,
obişnuinţă şi uz.
Spre deosebire de obiceiuri “obişnuinţele” apar ca
deprinderi individuale (obişnuinţa de a face sport, de a merge la
spectacole) sau de “uzuri “care au caracter convenţional, de datini
ori de” mode”.
Din punct de vedere juridic, uzurile trebuie dovedite în faţa
instanţelor de judecată pentru că au un caracter convenţional, pe
când obiceiurile pot fi invocate direct în instantă, ca un drept
pozitiv.
Aceste idei au fost foarte bine formulate de profesorul
Dimitrie Gusti:” în mod general trei subiecte sunt producătoare de
legislaţii: individual, statul şi societatea. Individul îşi creează o
legislaţie a lui proprie, de conducere prin aşa-zisa obişnuinţă; statul
prin sistemul
legislaţia cunoscut,
proprie pe careiarsocietatea
societatea
şi -prin
o dăobiceiuri. Obiceiul
ei însăşi pentru ca esă
trăiască şiş a se dezvolte... Obişnuinţa este întotdeauna repetarea
unei voinţe individuale; metodă este o repetare a unei voinţe sociale
însă de srcine individuală; datina e repetarea regulate a unei voinţe
67
sociale particulare; obiceiul e repetarea unei voinţe sociale
generale”.
7.3.3Corelatia normelor juridice cu normele tehnice
Normele tehnice, în sensul lor larg, au fost sistematic

incluse printre normele sociale. S-a arătat că normele sociale pot fi
luate ca o subcategorie a normelor de convieţuire socială, elementar
distinctiv fiind specificul raporturilor sociale pe care le
reglementează.
Normele tehnice reglementează relaţiile sociale cu privire
la creaţia
norme bunurilor
tehnice cu destinaţie
se înţelege legăturautilitară
omuluisau
cu estetică. Astfel prinde
natura, exprimată
legile naturale. Normele tehnice pot deveni norme juridice atunci
când nevoile sociale impun acest lucru.
Ele pot dobândi şi caracter juridic prin implementarea lor
în acte normative, a căror respectare va fii asigurată prin forţa
coercitivă a statului. Astfel de norme sunt cele privind circulaţia pe
drumurile publice, normele deprotecţia muncii etc.
Normele de folosire a unei maşini sau a unui utilaj trebuie să fie
cunoscute sau aplicate corect, o societate modernă fiind de
neconceput în absenţa normelor tehnice.
În ceea ce priveşte obiectul specific de reglementare al
normelor tehnice în raport cu alte norme sociale, cei mai mulţi
autori subliniază că ele se caracterizează prin faptul că stabilesc
atitudinea oamenilor privind folosirea obiectelor de muncă pentru a
obţine, cu minimum de efort, maximum de randament. Pentru ca o
asemenea stabilire, expresie a unor legi obiective, să devină o
normă tehnică, este necesar ca ea să fie tradusă în viaţă prin voinţa
oamenilor, iar, în activitatea lor practică să se formeze convingerea
unui colectiv care participă la producţie, că această regulă este
conformă cerinţelor tehnicii înaintate. Un procedeu tehnic devine
normă tehnică abia din clipa în care colectivul din una sau mai
multe unităţi economice s-a convins că el corespunde necesităţilor
concrete şi îi generalizează aplicarea în activitatea productivă.
Normele tehnice se înmulţesc şi se diversifică ca urmare a
dezvoltării cunoştinţelor tehnice şi a dezvoltării ştiinţelor.
Validitatea lor este dată de modul în care omul reuşeşte să
surprindă legităţile obiective, să le cunoască şi să le valorifice,
exprimându-le în reguli diriguitoare pentru propria sa activitate.
În ceea ce priveşte caracteristicile normelor tehnice, într-o
prezentare sistematică, se poate aprecia că:
A. Normele tehnice determină conduita oamenilor atât în ce
priveşte utilizarea uneltelor de producţie cât şi a obiectului muncii.
Normele de utilizare ale unei maşini (instrucţiuni de lucru, setul de
instrucţiuni pentru întreţinerea ei, protecţia muncii etc.) sunt norme
care
acestetrebuiesc cunoscute
norme tehnice, nicişitehnologic
aplicate. Înnuipoteza că obţine
se poate nu se respectă
rezultatul
dorit. Reguli de acelaşi gen se aplică şi pentru utilizarea obiectului
muncii, acesta fiind un element în procesul de obţinere al
produsului muncii.
68
B. Formarea normelor tehnice presupune intervenţia unui act
de voinţă a unui colectiv de oameni.În general, o metodologie de
lucru devine normă tehnică prin însuşirea lui de către un colectiv de
muncă pe baza standardului profesional. Convingerea colectivului
de lucrători că o anumită regulă îi apropie de scopul dorit, o
transformă pe aceasta în normă tehnică numai după ce îi
generalizează aplicaţia în activitatea productivă. Tocmai acest mod
de apariţie a normei tehnice o plasează în rândul normelor sociale.
C. Normele tehnice au un caracter obiectiv. Fiind orientate
înspre optimizarea activităţii creatoare a omului, aceste norme sunt
întemeiate pe legile naturii şi nu depind de voinţa omului.
D. Norma tehnică nu este independentă de morală.
manifestă acţiunea asupra transformării unui procedeu deMorala îşi
producţie
într-o normă tehnică. Ea poate permite sau opri această
transformare. În optimizarea unui proces de producţie uneori sunt
necesare operaţiuni cu o conotaţie morală. Astfel, în procesul de
concepţie ori perfecţionarea unor medicamente ori produse
cosmetice ar fi necesar să se efectueze teste pe animale ori indivizi
umani. Multe companii nu recurg la efectuarea acestor teste în
procesul de cercetare, preferând cheltuieli mai mari cu aplicarea
altor metode de testare, datorită faptului că ele sunt considerate
imorale de un mare număr de consumatori. Unele metode de
pescuit conduc, pe lângă capturarea speciilor destinate valorificării
industriale, la omorârea unor specii care nu au această destinaţie.
Deşi aceste tehnici sunt mai productive, unii nu le aplică datorită
considerentelor morale. Chiar şi modalitatea de sacrificare a
animalelor pe cale industrială a fost influenţată şi de considerente
de ordin moral.
E. Normele tehnice încetează a-şi produce efectele odată cu
îmbunătăţirea lor, în timp ce, în mod obişnuit, normele juridice pot
fi pur şi simplu abrogate, fără să fie înlocuite cu altele. În mod
excepţional, în cazul în care activitatea productivă la care ele se
referă încetează din motive obiective, normele tehnice îşi pierd
aplicabilitatea.
În general, normele tehnice conduc procesul productiv,
nerespectarea lor determinând în multe cazuri şi consecinţe
juridice.În societatea modernă, industrializată, tehnologizată şi
computerizată, folosirea şi respectarea acestor norme este foar te
importantă pentru ca activitatea să se poată desfăşura normal.De
aceea, multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare
juridică (cele din domeniul ecologic, al circulaţiei, al
telecomunicaţiilor, al transportului, etc.).
Având în vedere că normele tehnice devin rapid şi norme
juridice, aproape că ele nu mai pot fi uneori despărţite; astfel de
exemple pot fi normele de tehnică contabilă, juridical, normele de
protecţie a băncilor, normele de protecţie a mediului.
Însăşi dreptul
tehnică juridică: normeoperează cu tehnolog
de procedură
ii proprii, cu norme de
civilă sau penală,
contencioasă, norme de tehnica elaborării sau de tehnica
interpretării dreptului, etc. Normele tehnice sunt cuprinse şi în
69
reglementările internaţionale, fiind inserate în tratate sau convenţii
internaţionale astfel ca ele devin obligatorii pt părţile semnatare.
7.3.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire

socială
În sens larg, noţiunea de norme de convieţuire socială este

sinonimă cu cea de norme sociale. În sens restrâns, regulile de
convieţuire socială sunt reguli sociale elementare care
reglementează comportamentul oamenilor în societate. Intră în
această categorie: normele de bună -cuviinţă, de politeţe, de
cortazie,Profesorul
norme protocolare,
E.Sperantiaetc.
arată că distincţia acestor norme
este dată de o anumită apreciere sau preţuire reciprocă a
persoanelor, exprimată prin “stimă”, “consideraţie” sau “respect”
între oameni. Normele de convieţuire socială pot conduce la un
“minim de convergenţă armonică” necesară vieţii sociale, însă dacă
nu sunt dublate de puternice motivaţii morale, aportul lor este redus
la normalizarea relaţiilor sociale. Simplă politeţe nu apară şi nu
asigură convieţuirea, pecand convieţuirea odată asigurată, se poate
cizela şi adânci prin politeţe.
O parte importantă a normelor de convieţuire socială este
acela a normelor deontologice sau de deontologie profesională.
Aceste norme se formează treptat, spontan şi ele depind mai mult
de uzaje decât de morală sau de drept, putând fii la un moment dat
însuşite de o manieră activă printr -o instrucţiune anume înscrise
într-un statut.
7.3.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice

Mai mulţi autori definesc deontologia ca „parte a eticii”.
În sens restrâns, deontologia este privită ca un ansamblu de
norme (reguli, obligaţii) morale ale unei profesiuni. Conceptul a
avut ecou în medii intelectuale diverse, inclusiv în ţara noastră,
unde este deja utilizat, adesea cu spirit de moralitate justiţiară.
În ceea ce priveşte elementele esenţiale ale deontologie,
putem face următoarea sistematizare:
A. Este neîndoios că suntem în prezenţa unor situaţii de tip
normativ. Acest lucru reiese din faptul că se face apel la
deontologie din nevoia de a norma, a prescrie un comportament
dezirabil în cadrul unei profesii, de a sancţiona comportamentele
indezirabile şi de a preveni asemenea comportamente.
B. Ideea de moralitate are o prezenţă dominatoare. În toate
situaţiile se face apel la instanţa morală, fie direct, fie ca substitut
pentru instanţe administrative sau juridice, fie împreună cu ele, fără
a exista însă o delimitare precisă.
C. Apelul la deontologie este prezent îndeosebi în mediile
profesionale de o anumită înălţime intelectuală.
D. Deontologia este chemată să răspundă la nevoi legate
nemijlocit de relaţiile interumane, omul fiind în acelaşi timp obiect
70
şi agent al acţiunii umane.
E. Nerespectarea normelor prescrise poate produce un rău de
natură fizică, psihică, morală, socială, materială etc. Unor persoane
sau grupuri de persoane fără ca acestea să se poată opune sau să
poată face apel la instanţe de protecţie, fie din neştiinţă, fie din
ignoranţă fie din faptul că ajung în incapacitate de a se proteja..
Există unele încercări reuşite de codificare care conţin şi
norme specifice unor profesiuni, careau o vechime impresionantă:
„Perceptele lui Confucius”, adevărat mentor de şcoală
deontologică, „Codul lui Hammurapi”, „Învăţăturile lui Solomon”.
„Jurământul lui Hypocrat”, bază ideologică a deontologiei medicale
moderne
fiul sau, în ţara noastră, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către
său, Teodosie”.
În perioada actuală, deontologia medicală este cea mai
consolidată deontologie explicită, prezenţa ei în amfiteatrele
universităţilor medicale, dar mai ales pe masa de lucru a fiecărui
cadru medical, fiindo constantă cu tradiţie. Alături de aceasta, s-au
formulat coduri deontologice în domeniul juridic, militar, al
educaţiei, al informaţiei publice etc.
Astfel de coduri au fost elaborate şi în sfera cercetării
ştiinţifice al cărei obiect are impact explicit sau implicit asupra
vieţii, psihicului său personalităţii omului. Remarcabilă în acest
sens este lucrarea lui Robert Page în care problema manipulării
subiecţilor, precum şi a strategiilor de către cercetători imuni la
aspectele deontologice, este abordată sub aspecte variate, de la
invocaţii asupra moralităţii individuale, la cele asupra finalităţii
civice a proiectelor, rezultatelor şi propunerilor de schimbare.
Unele societăţi de psihologie au elaborat coduri
deontologice mai mult sau mai puţin riguro ase, pentru diferite
ipostaze ale profesiei de psiholog (din învăţământ, din cercetare,
din asistenţa psihologică etc.)
Astfel, în anul 1961 Societatea franceză de psihologie a
elaborat un Cod deontologic şi Principii generale de deontologie.
Asociaţia americană de psihologie a elaborat, în 1953, Standardele
etice ale psihologului. Asociaţia poloneză de psihologie a elaborat
în anul 1971 un Cod de etică a psihologului iar în ţara noastră, în
1975, Asociaţia psihologilor a publicat în Revistă de psihologie un
proiect pentru Codul deontologic al psihologului practician. Tot în
România, la a treia Conferinţă Naţională a Sociologilor din
România (21-22 mai 1993) a fost adoptat Codul deontologic al
sociologilor, cu scopul declarat de a asigura „probitate profesională
şi morală în relaţiile cu persoane, grupuri, organizaţii, comunităţi,
în activitatea de cercetare, învăţământ sau aplicare a cunoştinţelor
sociologice”.
În domeniul juridic, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat la 17
decembrie 1979 „Codul de conduită pentru responsabilii cu
aplicarea legilor”,
datoria stabilită decare
lege,prevede
servindcă aceste persoane
comunitatea îşi vortoate
şi apărând îndeplini
persoanele împotriva actelor ilegale, în îndeplinirea datoriei lor, cei
care răspund de aplicarea legii trebuind să respecte şi să protejeze
demnitatea umană, să apere şi să protejeze drepturile fundamentale
71
ale oricărei persoane.
În acest moment, din păcate, deontologia este un concept
folosit fără un suport foarte bine conturat. Întâlnim adesea
exprimări orale sau scrise, etichete puse unor ziarişti, politicieni,
medici, profesori etc. de tipul: „a încălcat codul deontologic al
profesiei sale”. Asemenea etichete apar, de regulă, atunci când
atitudinea, fapta, hotărârea, comportamentul celor etichetaţi a
deranjat pe autorul etichetei, dar acesta nu are argumente pentru a
cere satisfacţie pe cale administrativă sau juridică, sau, pur şi
simplu este conştient că invocarea deontologiei este mai puternică
în ochii opiniei publice. Pe de altă parte, unele „coduri
deontologice”
delimitare elaborate
a câmpului deînacţiune
formă ascrisă suferă printr
deontologiei, o lipsă de
sau-identificarea
falsă a acestui câmp, pornind de la o interpretare a obiectului
deontologiei dincolo de cadrul său firesc, ceea ce le dă o natură
eclectică. Acest eclectism este explicabil prin aceea că grupurile
profesionale preocupate de asemenea coduri trăiesc necesitatea
moralităţii actelor lor de pe o platformă morală mai degrabă intuită
decât cercetată şi explicitată cu mijloacele eticii. Fără un instrument
teoretic autentic, preocupările se centrează în primul rând pe
corectitudinea actelor profesionale privită prin prisma drepturilor
general-umane ale persoanei, aşa cum aceste drepturi s -au impus
public, exigenţele strict de domeniul moralităţii fiind mai mult
presupuse, decât explicit formulate. Uneori se au în vedere drepturi
consacrate juridic, fără a se ţine cont că morală nu se identifică cu
dreptul, chiar dacă, unele valori morale capătă şi o consacrare
juridică.
În literatura filosofică românească se remarcă preocuparea
lui Vasile Popescu de sintetizare a unor idei despre deontologie. El
defineşte deontologia „ca un sistem al moralei profesionale, cod
moral specific unui anumit scop profesional”, considerând că
deontologia are realitate numai în concretitudinea sa, organizată în
structuri normative distincte „ce reglementează comportamentul
moral individual şi colectiv în zone ocupaţionale particulare”.
Se consideră că normele deontologice se impun în societate
datorită existenţei unor relaţii de autoritate. Literatura sociologică
defineşte autoritatea ca o „relaţie prin care o persoană sau grup
acceptă ca legitim faptul că deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate
de o instanţă superioară (persoană, grup, organism)”.
Autoritatea este legată de ideea de ierarhie socială, fără a se
identifica cu puterea. Orice autoritate legitimă se bazează pe o
investiţie de încredere făcute în contul persoanei, grupului său
instituţiei purtătoare a autorităţii, bazată pe ideea că acestea ştiu,
pot şi doresc binele în legătură cu o anumită profesie.
Importanţă unor astfel de norme pot face că în anumite
condiţii şi pentru respectarea lor, să fie incluse în acte normative şi
atunci dobândesc forţa
codul deontologic juridică devenind
al poliţiştilor, norme
procurorilor, juridice.
statutul Amintim
juridic al
cadrelor didactice, militare, etc.
72
Acţiunea umană impune normarea, reglarea prin norme a conduitei, reglare ce asigură
eficienţa acţiunii.
Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie, la şcoală,
la serviciu,
Trebuie pe stradă,căetc.
precizat din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul
“nomos” care semnifică ordinea. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea
unui minim de reguli de conduită, putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună
bazată pe nevoia de ordine socială.
D) facilită continuitatea vieţii soci ale.
Din punct de vedere sociologic, norma socială, este o regulă de comportament împărtăşită de
două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă.
Normele sociale sunt foarte variate. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături
comune.
A) În primul rând, normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite
acţiuni obligatorii, altele care sunt permise, iar altele interzise. Ele fixează, în cadrul acestor
acţiuni, o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor.
B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu
ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. De aceea, normele sunt prevăzute cu anumite
stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru
comportamentul deviant de la regula prescrisă.
C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente, adică nu i
se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să
execute o acţiune irealizabilă.
D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică, morală, politică, juridică etc. Reflectă
condiţiile social‑ economice ale epocii, raporturile dintre clasele şi grupuri le sociale.
Ele nu sunt date odată pentru totdeauna, ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale.
Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale, norme tehnice,
norme politice, norme sportive, norme juridice, norme religioase, etc.
 Norma morală,
 Norma obişnuielnică,
 Norma tehnică,
 Norma religioasă.
73
8. Ce corelaţie există între normele juridice şi normele morale?
9. Normele obişnuielnice
10. Normele organizaţiilor nestatale
18. Morala reprezintă:

a) Idei, precepte despre bine-rău;
b) Un sitem de dogme religioase;
c) Este filosofia dreptului.
19. În fiecare sistem moral, unei noi ordini juridice îi corespunde:

a) Legea constituţională;
b) o anumită ordine morală,;
c) o contradicţie dintre morală şi drept.
74
1999;
Unitatea
Legătura de învăţare
dintre drept şi 8stat
8.1. Introducere
8.3.1. Noţiuni generale despre stat
8.3.2. Forma de stat
8.3.3. Legătura dintre drept şi stat
8.1. Introducere
Dreptul este strâns legat de stat. Aceste două mari fenomene

politice se împletesc atât de strâns încât nu pot fi separate unul de
celălalt.
În ce priveşte etimologia, cuvântul “stat” provine din limba latină,
de la “status”. Luat în sine, el nu prea are sens precis, ci exprimă o
anumită poziţie, faptul de a fi început ceva sau exprimă ideea de
stabilitate a unei situaţii. El a dobândit, cu timpul, o semnificaţie
politică datorită faptului că i s-au adăugat o serie de atribute. Astfel, în
societatea antică romană -sau adăugat atributele de “Rei romanae'' sau
“Rei publicae'', devenind astfel “Status Rei romanae” sau “Status Rei
publicae” (Statul lucrurilor romane sau Statul lucrurilor publice).
75
1. Iniţierea studenţilor în studierea statului şi dreptului;
fundamentale pe care le presupune statul şi dreptul
- definirea şi înţelegerea noţiunilor de stat şi de drept
Pentru unitatea de învățare, Legătura dintre drept şi stat timpul

alocat este de 2 ore.

8.3.1. Noţiuni generale despre stat
Cu timpul, cuvântul Status, fără alte adăugiri şi scris cu majuscule, a
dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare. Acest lucru -a s
petrecut, în special, în Italia secolului al XVI -lea, o dată cu apariţia
lucrării luiMachiavelli,Il principe (Principele) în care se spune: “Toate
dominaţiile care au fost autorităţi asupra oamenilor sunt state şi sunt
Republici sau Principate” (“...tutti sonoatiste sono o Republiche o
Principati”). În acest fel termenul a intrat în limbaj, începând să însemne
de acum înainte o instituţie politică în sine, deosebită oarecum de
regimurile particulare.
Din limba italiană, termenul a fost transpus curând în germană
“Staat”, în engleză “state”. În limba engleză îl întâlnim la Shakespeare
care în “Hamlet” spune: “e cevaputred în statul Danemarca''.
În limba franceză abia în secolul al XVIII -lea devine frecvent
cuvântul “L'État”. Până în această perioadă a fost utiliz at, mai ales,
termenul de “Republică”. (De exemplu, Jean Bodin-aşiintitulat una din
lucrările sale: “Les six livres de la République”, apărută în 1576). A mai
circulat, de asemenea, termenul de“signeurerie”.
În perioada actuală, în limbajul cotidian, cuvântul “stat” circulă, mai
ales, cu două sensuri. Într-un prim sens, pe care l-am putea denumi
sensul istorico-geografic, prin “stat” înţelegem populaţia organizată pe
un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere recunoscute pe plan
internaţional, relaţiile economice, politice, culturale ş.a. În acest sens
noţiunea de “stat” este sinonimă cu cea de “ţară”. De pildă, când
76
spunem: “România este un stat unitar, democratic, locuit în majoritate
de români, cu un relief variat, aşezat în -sud estul Europei”, în această
frază termenul de “stat” este utilizat în sensul de “ţară”.
În cadrul acestui sens trebuie să distingem două laturi ale lui:
a) Organizaţia politică de pe un anumit teritoriu, desemnată, mai
ales, prin cele două atribute adăugate termenului “stat”, din fraza de
mai sus, respectiv “democratic” şi “unitar”. Aceste atribute se referă la
faptul că organizarea politică din ţara noastră, formată din diverse
organe, în care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei:
deputaţii, senatorii, funcţionarii publici, organe cum sunt: Parlamentul,
Guvernul, ministerele, este construită pe principii democratice şi că
România nu este un stat federativ sau o confederaţie de state, ci este un
stat cu un singur sistem de organe care acţionează pe întreg terito riul
ţării
b) O a doua latură a acestui prim sens ar fi teritoriul, cu relieful lui,
locuit în majoritate de populaţie românească, ce -aşi construit un
sistem de relaţii economice, politice, culturale, delimitat prin frontiere
ce-l plasează în sud-estul Europei. Evident că aceste două laturi ale
noţiunii de “stat”, în sensul ei istorico -geografic, se împletesc foarte
strâns. Organizaţia politică a ţării îşi exercită guvernarea asupra
populaţiei de pe teritoriul respectiv.
Un al doilea sens al termenului “stat” ar fi cel “politico -juridic”.
Acest sens este mai restrâns ca sferă, dar mai profund, mai esenţial ca
şi conţinut. În acest sens, prin “stat” înţelegem numai prima latură din
sensul istorico-geografic, respectiv numai organi- zaţia politică de pe
un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor de stat, sau, cu
alte cuvinte, ceea ce în ştiinţa dreptului se numeşte “puterea publică”.
De exemplu, când spunem: “Statul român a încheiat o serie de tratate'',
în aceste expresii este vorba de organizaţia politică, denumită “stat”,
decitermenului.
al de organeleÎndeştiinţa
stat, de “putereasepublică”,
dreptului întâlnescdefrecvent
sensul politico
-juridiccum
expresii
sunt: stat, putere de stat, aparat de stat. De aceea este cazul să stabilim
sensul acestor termeni.
Între noţiunea de “stat”, “putere de stat'', “aparat de stat”
(mecanism sau sistem de organe al statului) nu există o deosebire de
sferă, în sensul că noţiunea de stat ar fi o sferă mai largă care să le
cuprindă pe celelalte două. Deosebirea dintre aceşti trei termeni constă
numai în gradul lor de abstractizare şi în faptul că se utilizează în
împrejurări diferite. Ar fi vorba, deci, numai de o deosebire de nuanţă,
de accentul care se pune, în procesul de abstractizare, pe unul sau altul
din aspectele acestui fenomen social complex.
Noţiunea de “stat” este cea mai abstractă şi se poate utiliza în toate
împrejurările, atât când este vorba de puterea publică, privită ca o
categorie specială de oameni învestiţi cu atribuţii de putere, cât unci
şi at
când este vorba de structura, demodul de organizare al puterii publice.
Termenul de “aparat de stat” (sau “mecanism de stat”) este un
termen care acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sensul lui
politico-juridic,sale,
al organizării dar privit
avândnumai
un în mod st
aspect ructural,
mai din În
concret. punct de sens
acest vedere
unii
autori afirmă că statul se înfăţişează ca o diversitate extremă de organe,
o diversitate extremă de forme organizatorice.
În sfârşit, expresia “putere de stat'' se utilizează în dinamismul ei, în
77
împrejurări revoluţionare când nu se poate preciza încă, cu claritate,
structura, toate formele organizatorice pe care forţele revoluţionare
victorioase în revoluţie le vor folosi în interesul lor.
Faptul că, între aceste trei noţiuni nu există deosebiri de conţinut
(de sferă) rezultă şi din aceea că ele pot fi utilizate una în locul
celeilalte fără ca sensul unei propoziţiuni sau fraze să se schimbe. Aşa,
de exemplu, dacă spunem: “statul elaborează norme de drept”,
termenul “statul” putem să -l înlocuim cu “aparatul de stat” sau
“puterea de stat” fără ca înţelesul propoziţiei să se schimbe.
Este adevărat că atunci când abordăm problema statului trebuie să
avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii amintite mai sus: s
ensul
geografic
istorico-
impus mai şi sensul
ales sensul politico
-juridic.
juridic
politico- În mod
al noţiunii, deştiinţific
aceea o însă s-a
posibilă
definiţie a statului în acest sens ar fi: “o organizaţie politică formată
din reprezentanţi ai populaţie i de pe un anume teritoriu, care sunt
investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua
decizii obligatorii, în numele întregii populaţii, decizii concretizate în
norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului, care, dacă nu sunt
respectate de bună voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de
constrângere.”
Din această definiţie rezultă legătura strânsă dintre stat şi drept, căci
majoritatea “deciziilor obligatorii'' sunt de fapt consemnate în normele
de drept, cuprinse şi ele în diverse acte normative, sau în acte de
aplicare pe care le elaborează organele de stat competente. Pentru
motivele arătate mai sus, dreptul, la rândul lui, ar putea fi definit ca:
“un ansamblu de norme de conduită, instituite sau sancţionate de stat, a
căror respectare este obligatorie, încălcarea lor atrăgând după sine
aplicarea forţei de constrângere a statului”.
Ce trebuie să înţelegem prin afirmaţia că normele juridice “sunt
instituite sau sancţionate de stat”? În marea lor majoritate, în statele
contemporane, normele de drept sunt instituite de stat, adică sunt o
creaţie a statului. Dar există şi norme care nu sunt opera unor organe
de stat, ci au apărut pe altă cale (cazul cel mai tipic este al obiceiului
juridic), dar cărora statul le recunoaşte o valoare juridică, respectiv ele
sunt “sancţionate'' de stat.
8.3.2. Formă de stat
Noţiunea de formă a statului este privită, în literatura de specialitate

ca fiind formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de
guvernământ, structura de stat şi regimul politic. De aceea, la început,
se impune clarificarea acestor elemente componente.
Prin formă de guvernământ se înţelege organizarea puterii supreme
de stat, modul de formare şi competenţa organelor supreme ale
statului.
Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este:
republică şi monarhie. Republica este acea formă de guvernământ în
care puterea supremă o deţine un organ colegial ales pe timp limitat.
Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă o deţine o
singură persoană ce ocupă tronul, uneori prin succesiune, alteori fiind
aleasă pe viaţă. Uneori, forma de guvernământ figurează în denumirea
78
oficială a ţărilor, în cadrul relaţiilor internaţionale. De ex.: Republica
Columbia, Regatul Danemarcei etc.
Structura de stat es referă la organizarea puterii de stat, în funcţie de
împărţireaadministrativ-teritorială. Din punct de vedere al structurii de
stat întâlnimstate unitareşi state compuse. Statele unitaresunt cele
care au un singur organ suprem al puterii de stat şin usingur guvern.
De exemplu: România, Franţa, Polonia etc. Statele compusesunt cele
care au luat naştere ca rezultat al unirii în comun a mai multor state
unitare. În trecut au existat, ca state compuse: uniunile reale, uniunile
personale, confederaţiile de state şi federaţiile. În prezent, cele mai
multe dintre statele compuse sunt federaţiile. Uneori şi structura de stat
este oglindită în denumirea oficială a ţărilor. De ex.: Statele Unite ale
Americii, Federaţia Rusă ş.a.
În cazul federaţiei se susţine că aceasta ar fi formată din mai multe
state membre. Statul format din unirea a mai multe state membre se
numeşte stat federal, însă expresia “stat'' se foloseşte mai mult în mod
tradiţional, întrucât ele nu sunt state în adevăratul sens al cuvântului.
Prin intrarea lor în federaţie ele au devenit, mai curând, un fel de
unităţi administrativ-teritoriale, decât state propriu
-zise. Astfel, statele
federale nu au armată proprie, nu apar ca subiecte în relaţiile
internaţionale, nu au monedă proprie, etc.
Aristotel, studiind multitudinea formelor de stat existente în
antichitate, a căutat să găsească factorii determinanţi ai apariţiei,
menţinerii şi dispariţiei formelor de stat. După părerea lui, apariţia
uneia sau alteia dintre formele de stat se datorează predominării uneia
sau alteia dintre clasele sociale şi ele ar putea fi reduse la două forme
fundamentale, care reflectă relaţiile dintre bogaţi şi săraci. Acestea ar
fi: democraţia şi oligarhia, subliniind că ceea ce deosebeşte democraţia
de oligarhie este bogăţia şi sărăcia. În democraţie poporul este suveran,
iar în oligarhie,
avuţi. El considerădimpotrivă, suveranul
că existenţa averii este minoritatea
excesive formată din cei
este incompatibilă cu
democraţia şi că ea generează oligarhia sau tirania. Aristo tel considera
că, acolo unde există un mare număr de păstori şi agricultori, forma
cea mai potrivită este democraţia.
Factorii care determină transformarea formelor de stat, respec -tiv
înlocuirea unora cu altele, ar fi revoluţiile, generate şi ele de
inegalitatea unora şi bogăţia fără măsură a altora.
Montesquieu, referindu- se la formele de stat, vorbeşte, de fapt,
despre regimul politic din diverse ţări susţinând că ele ar fi dependente
de anumite condiţii naturale cum ar fi: natura, solul, clima ş.a. El arată
că fertilitatea solului duce, în mod necesar, la instituirea unui regim
autoritar. În ţările care au un sol nefertil, în special în cele din regiunile
muntoase, se instituie, mai ales, guvernământul aristocratic, care în
concepţia lui apare totuşi ca un guvernământ în care populaţia se
bucură de libertate.
Georges Burdeau defineşte forma de guvernământ ca, “mod de
desemnare a agenţilor care exercită puterea ei, în acelaşi timp, ca
însuşi modulo de
Făcând exercitare
deosebire a acestei
întreanalizaputeri''.
formelor de stat din punct de
vedere politic şi analiza lor din punct de vedere juridic, el grupează
formele de stat după criteriul juridic care constă fie în existenţa unui
titular unic al puterii de stat, fie a unor centre de putere multiple.
79
Pornind de la criteriul deţinerii puterii de către o singură persoană sau
de către totalitatea cetăţenilor, Marcel Prelot grupează statele în
monocraţii şi democraţii. Pe primele le subdivide în monarhii şi tiranii,
iar pe cele din urmă în antice şi moderne.
Gruparea tradiţională a formelor de guvernământ, însă, mai ales în
secolul nostru, este cea în: monarhii şi republici. Există şi autori din
acest secol care preconizează o altă împărţire a statelor din punct de
vedere al formei lor de guvernământ, decât cea tradiţională. Astfel,
Hans Kelsen consideră că raportul în care se află supuşii faţă de
crearea ordinii, măsura în care ei iau parte la elaborarea ordinii
juridice, prin norme de drept, trebuie să fie criteriul decisiv în
detaşarea formelor
democrate de guvernământ,
sau autocrate. În viziunea care, dupădemocraţia
lui, însă, părerea lui,
şi pot să fie
autocraţia
sunt două tipuri ideale, dar diametral opuse. Statele existente în
comunitatea internaţională nu pot fi încadrate, cu precizie, spune el, în
una sau alta din aceste tipuri. Proporţia în care ele conţin elemente din
unul sau altul dintre tipuri nu face posibilă împărţirea lor în republici
sau monarhii.
Referindu-se la regimul politic, G. Burdeau arată că
“ceea ce importă, în
orice caz, în clasificar
ea regimurilor politice, este, pe de o parte,
stratificarea socială care reclamă diferenţa între clase şi, în consecinţă,
rivalităţile lor, pe de altă parte, situa
ţia, locul pe care regimul îl acordă
claselor fie favorizându -le , fie defavorizându -le”.
M. Duverger, abordând problema regimului politic împarte
dictaturile după rolul pe care îl au în conflictul dintre două sisteme
(unul vechi şi altul nou) în două categorii: dictaturi revoluţionare, care
accelerează instaurarea noilor structuri, şi reacţionare, destinate să
frâneze evoluţia lor, să le menţină pe cele vechi. Ele au în comun
numai extinderea sau restrângerea libertăţii publice. În categoria
regimurilor autoritare el include statele autoritare comuniste şi cele
fasciste, ele având ca elemente comune: tendinţa spre monopolism,
existenţa unui partid unic, suprimarea sau reducerea opoziţiei. În
acelaşi sens, referitor la existenţa unui partid unic, se pronunţă şi A.
Haoriou.
Caracterul democratic al unui regim politic rezultă şi din existenţa
o anumită ţară. G. Burdeau, de pildă,
mai multor partide politice dintr-
arată că multitudinea partidelor este cea care garantează constituirea
guvernelor conform voinţei generale a majorităţii guvernanţilor şi face
deosebirea dintre “statul partide -lor'' şi “statul partizan”. El arată că
există două forme de democra -ţie: democraţia pluralistă şi monocraţia
populară.
Evident că nu numărul mai mare sau mai mic de partide politice
existente într-o ţară fac ca regimul politic să fie mai democratic sau mai
puţin democratic, ci însuşi pluripartidismul, natura partidelor de
guvernământ, metodele generale deguvernare.
8.3.3. Legătura dintre drept şi stat

Atunci când abordăm problema fenomenului desemnat prin
noţiunea “stat” trebuie să avem în vedere cele două sensurile a
noţiunii: sensul istorico
-geografic şi sensul politico
-juridic În legătură
80
cu orice noţiune ştiinţifică, trebuie ţinut seama de faptul că nu există o
terminologie ferm stabilită şi că fapte sau aspecte identice pot fi definite
cu termeni diferiţi şi, dimpotrivă, termeni asemănători se pot referi la
fenomene distincte. Acest lucrua s-întâmplat şi cu noţiunea dreptului şi
a statului. Au existat discuţii terminologice, în cadrul cărora cei care au
participat la ele nu şi-au dat seama, întotdeauna, că estevorba de o
discuţie terminologică, crezând că se află în prezenţa unor probleme de
fond. Termenilor “drept” şi “stat”, diferiţi autori le dau sensuri diferite şi
nu ţin seama de faptul că, atunci când discută, ei substituie discuţiilor de
fond discuţiile terminologice. De pildă, unii autori nu pot concepe statul
decât în forma sacontemporană, de tip european, apărut, aproximativ, la
începutul sec. XVI, în timp ce alţii extind acest concept şi asupra unor
state mai vechi. Atunci când primii spun că statul se naşte în sec. XVI,
iar secunzii contestă se pare că între ei există un dezacord. În realitate
însă îi separă numai o diferenţă de terminologie, pentru că, dacă din
punct de vedere al limbajului lor aceste două concepţii sunt
contradictorii, în realitate ele nu sunt. Unii autori denumesc “drept”
normele sancţionate de stat, în timp ce alţii înţeleg şi normele
sancţionate de o organizaţie socială oarecare şi nu numai de către stat.
Dacă primii spun că dreptul este inseparabil de stat, secunzii contestă,
spunând că dreptul este inseparabil de organizaţiile sociale. Astfel, cele
două concepţii nu se opun decât pe plan terminologic, întrucât uzează de
termeni care nu se opun, ci sunt diferiţi, în realitate, însă, nu este vorba
de un dezacord.
Fixarea cu claritate a terminologiei cu care operăm este de mare
însemnătate în domeniul ştiinţelor juridice. Noi am precizat
semnificaţia pe care înţelegem să o dăm termenului “drept” şi “stat”.
Datorită faptului că prin drept desemnăm numai normele instituite sau
sancţionate de stat sperăm să evităm criticile că legăm prea strâns
dreptul de stat şidecă“drept”
Termenilor pot exista
şi şi normele
“stat'' le de
-am drept sensurile
atribuit fără sancţiuni
celestatale.
mai
specifice şi mai răspândite. De aceea am subliniat că prin “stat” trebuie
să înţelegem o organizaţie bazată pe constrângere, iar prin “drept”
numai sistemul de norme cărora statul le asigură forţa sa coercitivă. În
acest fel organizaţia care dispune de monopolul forţei de constrângere
se deosebeşte, prin aceasta, de toate celelalteorganizaţii, după cum
sistemul de norme pe care îl sancţionează, se disting prin acest fapt de
toate celelalte norme.

Etimologia şi sensurile termenului “stat”. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit
(Niccolo Machiavelli).
Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico -juridic contemporan:
81
1. accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt:
teritoriul, populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii
2. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor,
mecanismelor sau instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea, adică guvernarea
societăţii.
Statul ca “putere de stat” . Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”. Trăsăturile
definitorii ale noţiunii de “putere”. Concepţii şi teorii despre “putere”. “Puterea politică”. Puterea de
stat. Caracteristici. Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. Forma de stat.
Legătura dintre stat şi drept. Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept.
Argumente de ordin logic privind legătura stat-drept.
 Interdependenţa stat-drept,
 Statul în relaţie cu dreptul,
 Forma de stat.
11. În ce rezidă legătura stat-drept?

12. Etimologia şi sensurile noţiunii de stat
13. Concepţii despre legătura dintre drept şi stat
82
20. Forma de stat exprimă:

a) modul de organizare alconţinutului puterii de stat;
b) modul de exercitare al puterii de stat;
c) modul de constituire al puterii de stat;
d) modul de formare a forţei publice.
21. Care
a) sunt funcţiile
funcţia statului: funcţia normativă, funcţia preventivă, funcţia de
de conducere,
guvernare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii;
b) funcţia de reglementare socială, funcţia de tratare a conflictelor declarate,
funcţia de legitimare a puterii;
c) funcţia legislativă, funcţia executivă şi administrativă, funcţia jurisdicţională,
funcţia externă.
1. Aristotel,Politica, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924.

2. Ch. Montesquieu,Despre spiritul legilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
3. H. Kelsen,Teoria generală a statului , Bucureşti, Tiparul Oltenia, 1928.
4. Leon Duguit,Traité de droit constitutionnel , Paris, 1921.
5. Barthélémy,Traité dedroit administratif , Paris, 1926.
6. Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1962.
7. Institutions politiques et droit constitutionnel, Presse Universitaire de France, Paris, 1965.
8. Droit constitutionnel et institutions politiques, Ed. Montchrestien, 1967.
9. E. D. Tarangul,Teoria lui Duguit asupra raporturilor dintre drept şi, Conferinţă,
stat Cernăuţi,
1928.
10. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului , Ed. Universităţii “Dimitrie
Cantemir”, Bucureşti, 1991.
, Ed. Actami, Bucureşti, 1998.
11. Nicolae Popa,Teoria generală a dreptului
12. Mircea Zărie,Structura de stat
, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
83
13. Luburici Momcilo, , Editura Oscar Print, Bucureşti 2005.
Teoria generală a dreptului
14. Craiovan, Ion,Teoria generală a dreptului
, Editura Sibilo, Craiova 1999.
15. Mazilu, Dumitru, , Editura All Beck, Bucureşti 1999.
Teoria generală a dreptului
16. I. Dogaru, D. C.Dănişor, Gh.Dănişor,
Teoria generală a dreptului , Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1999.
Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale
9.1. Introducere
9.2. Conţinutul
9.3. Obiectiveleunităţii
şi competenţele
de învăţareunităţii de învăţare
9.3.1. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură
9.3.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului
9.3.3. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic
9.3.4. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice
9.3.5. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice
9.3.6. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism
9.1. Introducere
Termenii de civilizaţie şi cultură sunt utilizaţi uneori -un
într context
în care se completează reciproc,alteori sunt folosiţi singular, fiecare în
parte, pentru a desemna o anumită realitate. Curios, însă, că unul din
aceşti termeni –civilizaţia –este definit prin celălalt termen –cultura.
Astfel, în “Dicţionarul enciclopedic român” se arată: “civilizaţi e =
nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii.
Noţiunea de civilizaţie are în vedere întrepătrunderea culturii materiale
şi a celei spirituale, precum şi progresul lor continuu determinat de
legătura lor comună cu baza economică societăţii
a şi de succesiunea
logică a modurilor de producţie”.
Acest lucru nu trebuie să surprindă dacă ne gândim că definiţiile date
conceptelor de civilizaţie şi cultură (după unii autori, peste 180 la
număr) au intervertit cei doi termeni. De pildă, ntru pe faptele de
civilizaţie germanii întrebuinţează termenul “kultur”, pe când francezii
indică cultura prin termenul de “civilisation”.
84

3. Iniţierea studenţilor în studierea statului si dreptului in
civilizaţia şi cultura universală;
fundamentale pe care le presupune cultura şi civilizaţia
- definirea şi înţelegerea noţiunilor cultura şi civilizaţie
Pentru unitatea de învățare, Dreptul şi statul în contextul

civilizaţiei şi culturii universale, timpul alocat este de 2 ore.
9.3.1. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi

cultură
În limbajul cotidian, termenul de civilizaţie se utilizează, mais,ale

pentru a desemna totalitatea valorilor materiale, pe o anumită treaptă a
dezvoltării lor, relaţiile dintre oameni cu privire la bunurile materiale şi
în special utilizarea lor, cât şi normele de comportament în relaţiile
interumane. Termenul – cultură – se utilizează pentru a desemna
anumite valori spirituale, concretizate în opere literare, muzică, arte
plastice, filosofie ş.a. cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori.
După
cărora Ovidiu Drimba,
omul supune civilizaţia
mediul ar cuprinde
înconjurător în scopul mijloacele cu ajutorul
satisfacerii nevoilor sale
materiale. În sfera civilizaţiei ar intra: alimentaţia, locuinţa,
îmbrăcămintea, construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie,
85
tehnologia, activităţile economice şi administrative, organizarea socială,
politică, militară şi juridică, educaţia şi învăţământul, în măsura în care
răspund unor exigenţe ale vieţii practice. Acelaşi autor consideră că
cultura include atitudinile, actele şi operele din domeniul spiritului şi al
intelectului cumsunt: datinile, obiceiurile, credinţele şi practicile
religioase, ornamentele şi divertismentele, operele de ştiinţă, filosofie,
literatura, muzica, arhitectura, pictura, sculptura, artele decorative sau
aplicate. Fiind un rezultat al experienţei umane civilizaţia şi cultura
sunt la fel de diverse ca experienţa însăşi. Cu toate acestea, oricare ar fi
întinderea diversităţii lor, toate produsele experienţei păstrează ceva
comun: ele nu îşi dobândesc sensul decât în măsura în care corespund
la ceea cedeomul
conceptul cautăde
valoare, săsemnificaţie
realizeze, intenţiilor
sau scop, şi
niciplanurilor
o creaţie lui.
umanăFără
nu
poate fi înţeleasă.
Civilizaţia este caracterizată prin anumite forme ale raporturilor
dintre oameni şi natură şi ale raporturilorsociale, ale oamenilor între ei
în muncă, producţie, mediul înconjurător. Aceste raporturi marchează
structurile sociale, instituţiile, formele de putere, organele de stat,
dreptul. Civilizaţia poate fi observată -într
o societate ori în mai multe
societăţi care au aceleaşi trăsături comune. De aceea, în anumite
împrejurări, se vorbeşte de civilizaţie industrială, proprie epocii pe care o
străbatem.
Cultura corespunde unui mod de a trăi, de a gândi sau de a acţiona,
într-o anume societate, într-un grup ori la un individ, precum şi unei
mişcări de la transformările materiale suportate de schimbările ce se
petrec. În felul acesta, individul sau grupul iau parte la transformările
ce se produc în societate.
Civilizaţia poate fi studiată în cadre bine definitendipunct de
vedere socio-geografic. Aici însă trebuie să distingem societatea
organizată, instituţionalizată, caracterizată prin formele de civilizaţie şi
de dezvoltare a forţelor de producţie şi pe de altă parte societatea trăită
în care cultura se manifestă, în practică raporturile sociale, cele mai
multe dintre ele reglementate de drept şi devenite astfel raporturi
juridice. Pentru a studia societăţile civilizaţiei industrialearată –
Chombart– se pot distinge, în mod arbitrar, cinci domenii ale societăţ ii
instituţionalizate1. Primul domeniu se referă la mediul înconjurător,
populaţie, economie. Raporturile: oameni – natură – societate sunt
marcate de concurenţă, de lupta pentru viaţă şi spaţiu, care duce la
destrămarea ecosistemelor de care civilizaţia industrială este ameninţată
să nu mai scape. În organizarea economică căutarea eficacităţii,
cucerirea pieţelor, dobândirea profitului, acumularea capitalului,
exprimă o dorinţă de putere.
2. Domeniul structurilor şi raporturilor sociale (clase sociale,
stratificări şi ramuri profesionale, grupuri etnice, categorii de sexe şi
vârste, grupuri de rudenie) face să apară sub toate formele sale
procesul de dominanţă.
3. Domeniul
cunoştinţe, cunoaşterii
limbaj, sisteme, (patrimoniu,
semne) cultură,
este cel în care acumularea
puterea este căutată,de
în special, sub formaprestigiului.
4. În domeniul transmiterii sociale (sisteme sociale, familie,
mijloace de comunicare în masă) dominaţia grupurilor aflate la
86
conducere este menţinută prin conservare şi reproducţie de la o
generaţie la alta. 5. În sfârşit, domeniul organizării politice şi juridice
este cel în care decizia, în loc să fie luată ca să exprime voinţa
diferitelor grupuri, dă naştere unor manipulări care permit o mai uşoară
acceptare a măsurilor luate înaptf de grupurile sociale la putere opere,
ca obiecte de civilizaţie, şi printr
-un ansamblu de procese psiho-sociale
proprii subiecţilor, care, create în cadrul transformărilor tehnice şi
economice, constituie treptat un element motor srcinal propriu unei
societăţi. Dacă civilizaţia industrială este marcată de tehnici, de moduri
de producţie, de forme de muncă, de acumularea unei cunoaşteri
ştiinţifice, fiecare popor se exprimă într o mişcare
-un fel creator printr-
la care participă fiecare individ şi fiecare grup, într
-un mod particular.
Dacă elaborarea culturală se efectuează în cadrul transformărilor
materiale ea nu poate fi redusă la simplul joc al mijloacelor de
producţie. În ce măsură oamenii sunt supuşi unor presiuni ale forţelor
materiale, influenţaţi în trebuinţele şi dorinţele lor de grupurile
dominante ale unei societăţi? În ce măsură conştientizarea propriilor
aspiraţii le permite să se elibereze de aceste presiuni? Elaborarea
culturală este termenul care reprezintă un răspuns la aceste întrebări.
Cultura-creaţie, cultura-acţiune nu sunt localizate într -un domeniu
special al vieţii sociale. Prin ele subiectul poate deveni un actor, adică
poate domina constrângerile şi condiţionările şi poate utiliza la
maximum mijloacele ce- i stau la dispoziţie în mediul său înconjurător.
Printre aceste mijloace dreptul şi statul ocupă un loc de frunte.
Reglementarea raţională a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale
cetăţeneşti, a raporturilor de muncă, de familie, a celor economice şi
financiare, sancţionarea infracţiunilor, găsirea formelor celor mai
potrivite de reprezentare a populaţiei în cadrul unor organe de stat
democratice, funcţion area acestora pe bazaşi cu respectarea normelor de
drept sunt şinumai
civilizaţie câteva
cultură dintre
al unei problemele
societăţi, juridicetreaptă
pe o anumită care atestă gradul de
a dezvoltării
sale.
Problema care se pune este de a şti dacă se poate vorbi de o
evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi culturii, care să răspundă ideii
de progres al societăţii umane şi să facă posibilă o tipizare a lor, în
mod linear pornind de la inferior spre superior?
De la început trebuie să observăm că problema nu se poate pune în
ansamblu. Există elemente ale civilizaţiei şi culturii care se integrează în
ideea de progres social,epcând altele sunt indiferente acestui proces.
S-ar putea spune, poate, că ideea de progres este proprie, mai mult, unor
valori ce aparţin civilizaţiei decât culturii; civilizaţia evoluează mai
rapid, cultura este mai conservatoare, are o tendinţă mai mare de
stabilitate.Dacă ne referim la civilizaţie, la valorile materiale create de
ea, observăm că, în acest domeniu, valorile noi se creează pentru a
înlocui pe cele vechi, primele reprezentând un progres faţă de
secundele. Pe măsură ce se creează bunuri materiale noi, se renunţă la
cele vechi. Tractorul a înlocuit căruţa cu cai, blocurile moderne au
înlocuit
zboară înbordeiele, locul poştalionului a fost luat de avion şi tren, se
spaţiul cosmic.
Dar în domeniul culturii? Aici crearea unor valori noi nue duc la
renunţarea la cele vechi. Cultura reprezintă un tezaur ce se îmbogăţeşte
87
mereu, aici nu se poate surprinde (sau se surprinde mai greu şi în
anumite elemente) ideea de progres. Nu se poate spune că creaţiile noi
sunt mai valoroase decât cele vechi şi că odată create valorile noi se
renunţă la cele vechi. Valorile mai vechi, în domeniul culturii, nu se
perimează. Dimpotrivă, unele dintre ele, o dată cu trecerea timpului
dobândesc o valoare mai mare.
9.3.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului

Primele comunităţi umane au fost organizate sub forma unor ginţi,
fratrii, triburi, pe baza legăturilor de rudenie, de sânge. Caracteristic
acestor forme de organizare era faptul că problemele colectivităţii erau
rezolvate în comun de către toţi membr ii ei. Problemele privitoare la
procurarea hranei, la luptele ce se purtau între diversele colectivităţi, la
sancţionarea celor care se abăteau de la perceptele impuse de către
colectivitate erau hotărâte cu asentimentul tuturor membrilor acestor
colectivităţi. Acest mod de organizare al societăţii era determinat şi de
stadiul de dezvoltare economică. Nu apăruseră încă agricultura şi
meşteşugurile. Principala îndeletnicire a membrilor unor astfel de
colectivităţi era vânătoarea. Cu timpul, datorită dezvoltării condiţiilor de
trai, în rândul colectivităţilor primitive apar diferenţieri. De unde, la
început singura detaşare admisă de colectivitate, din rândul celorlalţi
membri ei, era persoana cea mai în vârstă, aleasă drept conducător,
asistat mai apoi de un sfat al bătrânilor, o dată cu schimbarea condiţiilor
de viaţă, din rândul celorlalţi membri ai comunităţii se detaşează şi alte
persoane, în special pe baza a două criterii: pe criteriul militar-politic şi
pe criteriul economic.
În legătură cu primul criteriu trebuie menţionat că din cauza deselor
războaie ce se purtau, acestea erau considerate oarecum o stare
normală a vieţii, iar momentele de linişte, de pace constituiau o
excepţie.
În aceste condiţii, la conducerea unor colectivităţi: ginţi, triburi, ul şef
acestora a fost înlocuit cu un conducător ale cărui calităţi hotărâtoare
erau cele militare. În jurul acestui conducător militar se formează, cu
timpul, o suită de dregători militari. Acest sistem este cunoscut în istorie
sub numele de“democraţie militară”.
Cât priveşte cel de al doilea criteriu, criteriul economic, dezvoltarea
condiţiilor de viaţă, printre care trebuie să subliniem domesticirea
animalelor, apariţia agriculturii, a meşteşugurilor, a făcut ca să se
diferenţieze unii din membrii comunităţii care nu au mai fost de acord să
lucreze în comun şi-au s separat de ceilalţi. În felul acesta se pierd tot mai
mult legăturile bazate pe rudenia de sânge. Schimbările în viaţa
economică au determinat şi schimbări în viaţa de familie. Dacă la
început femeia a avut rolul predominant în familie, descendenţa
socotindu-se pe linie maternă, o întreagă epocă istorică fiind
caracterizată prin rolul determinant al femeii, epocă ce a purtat numele
de “matriarhat”, cu timpul ea este împinsă de către bărbat, printura na
preocupărilor sale, pe planul al doilea.
Un moment important în dezvoltarea vieţii economice, a civilizaţiei
şi culturii -la reprezentat apariţia banilor şi a negustorilor. Apariţia
banilor şi o dată cu ei reglementarea juridică a emisiunii şi circulaţiei lor
a însoţit civilizaţia de la apariţia ei până în zilele noastre. De la vite,
88
metale sub formă de lingouri şi până la banii de cont sau banii
electronici, drumul parcurs de societate a fost martorul căutării
a circulaţiei monetare, de
diferitelor forme de exprimare a valorii,
utilizare a banilor pentru progresul omenirii. Este adevărat că odată cu
aceasta au fost găsite şi cele mai rafinate metode de sustragere sau
falsificare a lor.
O dată cu banii a apărut o marfă a mărfurilor, care conţine întrîns
a,
într-o formă ascunsă, toate celelalte mărfuri, un obiect magic care
poate îndeplini orice dorinţă.
Banii au favorizat apariţia negustorilor care au făcut din ei un
adevărat cult. Negustorii au dovedit în ce măsură toate mărfurile şi
toate celelalte
întruchipare e de ca
form
a bogăţiei bogăţie
atare.devin numai o ficţiune faţă de această
Toate aceste schimbări, care -aus petrecut în societate şi multe
altele, au dus la înlăturarea vechilor forme de organizare: ginţile,
fratriile, triburile. Două momente sunt mai importante atunci când
vorbim de aceste transformări. Un prim moment îl constituie
înlocuirea vechilor legături de rudenie, de sânge care stăteau la baza
vechilor forme de organizare, cu legături teritoriale, pe baza locului de
domiciliu al populaţiei. În al doilea rând este vorba de apariţia forţei
publice sau a puterii publice, care se desprinde din rândul celorlalţi
membrii ai societăţii, formată dintr -o categorie de oameni care se
ocupă cu guvernarea, cu conducerea societăţii, erijându -se în rolul de
reprezentanţi ai societăţii. Societatea se scindează deci în guvernanţi şi
guvernaţi. Aceste două trăsături ale societăţii, ajunsă la un anume grad
de dezvoltare, atestă apariţia unui nou sistem de organizare socială
care este statul. Cele două trăsă turi pot fi considerate deci ca fiind
proprii organizării statale a societăţii.
ORGANIZAREA POPULAŢIEI PE BAZA CRITERIULUI
TERITORIAL. Pentru a ilustra cum a apărut, în mod istoric,
organizarea populaţiei pe baza criteriului teritorial să recurgem la două
exemple: Grecia şi Roma, în antichitate. În Grecia Antică, în perioada
dezvoltării societăţii sclavagiste, se întâlnesc diferite clase şi grupuri
sociale de oameni liberi şi semiliberi.
Aceştia erau agricultori, meseriaşi, negustori, oameni eliberaţi din
sclavie sau coloni (în perioada de sfârşit a Imperiului Roman),
precursorii iobagilor de mai târziu.
În procesul de dezvoltare a statului sclavagist grec au avut o mare
importanţă o serie de reforme în Atena. Iniţiatorii acestora au fost mai
întâi Solon, iar apoi Clistene.Reforma lui Solon a avut loc în condiţiile
în care dezvoltarea meseriilor şi a comerţului a dat o lovitură
zdrobitoare orânduirii primitive. La început fiecare trib şi fiecare gintă
trăia pe un anumit teritoriu. Cu timpul, pe acest teritoriu au apărut şi
persoane străine de gintă care au dobândit importante bogăţii. Ele însă
erau cu totul lipsite de drepturi, întrucât stăteau în afara ginţii
respective, nu erau membrii ai ginţii. Numărul sclavilor creşte, în mod
simţitor. Orânduirea primitivă nu cunoaşte mijloacele necesare pentru
a ţine în frâu marea masă a populaţiei nelibere. În societate se produc
diferenţieri între avuţi şi neavuţi, îmbogăţirea unora şi sărăcirea altora.
Datoriile ţăranilor cu pământ puţin a devenit un fenomen general. Un
mare număr de ţărani a căzut într -un fel de dependenţă faţă de marii
89
proprietari de la care arendau pământ şi pentru care trebuiau să
plătească proprietarului 5/6 din recoltă. Nefiind în stare să-şi plătească
datoriile, cei mai săraci dintre ţărani, deseori erau nevoiţi-şisăvândă
copiii în robie sau deveneau ei înşişi sclavi. Această stare grea a
ţărănimii şi a altor săraci a dus la puternice nemulţumiri îndreptate
împotriva aristocraţiei gentilice, mai ales în sec. VII î.e.n În oraşe -aus
întărit cercurile de meşteşugari şi comercianţi ale claselor stăpânilor de
sclavi, proprietarii de ateliere, corăbii şi cămătarii. Ei se străduiau să
împingă pe al doilea plan vechea nobilime gentilică, încercând să ia
puterea în mâna lor. Folosind pentru aceasta nemulţumirile maselor
ţărăneşti şi ale păturilor orăseneşti, ei stăteau în fruntea mişcării
îndreptate împotriva dominaţiei aristocraţiei. Această mişcare a dus la
victoria cercurilor orăşeneşti, aclasei stăpânilorde sclavi. În aceste
împrejurări a apărut pe arena politică Solon, ales arhonte în anul 594
î.e.n., învestit cu puteri excepţionale, care a înfăptuit o serie de
reforme, care au reprezentat, de fapt, un compromis În primul rând el a
făcut o reformă fiscală care a anulat datoriile ţărănimii, iar trupenviitor
au fost interzise instituirea unor obligaţii care ar fi afectat persoana
datornicului. Toate persoanele care se găseau în robie la creditori
pentru neplata datoriilor au fost eliberate, iar cei care fuseseră vânduţi
ca sclavi peste hotare au fos t răscumpăraţi din robie şi -sau întors în
ţară.
Solon a împărţit întreaga populaţie în patru categorii sociale, în
funcţie de avere. În prima categorie intrau cetăţenii care aveau un venit
de cel puţin 500 de medimne de cereale pe an (pentacosiomedimni), în
a doua categorie cei care aveau un venit de până la 300 de medimne
(călăreţi), iar în a treia cei care aveau un venit de peste 200 medimne
(zeughiţi). Toţi ceilalţi intrau în categoria a patra şi se numeau teţi.
Numai cetăţenii care făceau parte din primele trei categorii sociale
puteau ocupa funcţii

Areopagului) puteauîn stat,
ocupaiar funcţii
numai superioare
cetăţenii (arhonţii,
din prima membri ai
categorie
Reforma lui Solon a însemnat o lovitură dată orânduirii primitive, dar el
a păstrat totuşi împărţirea societăţii ateniene în patru triburi numite file şi
în felul acesta nua înlăturat complet rămăşiţele orânduirii primitive.
Cel care a înlăturat definitiv rămăşiţele orânduirii primitive
existente în Atena a fost Clistene, în anul 509 î.e.n. Elintrodus a
împărţirea populaţiei pe baza criteriului teritorial, nimicind importanţa
politică a celor patru triburi existente anterior Întreg teritoriul Atenei a
fost împărţit în zece file teritoriale. Apartenenţa la vechile organizaţii
gentilice a pierdutorice importanţă. Factorul hotărâtor în ce priveşte
împărţirea populaţiei a devenit domiciliul permanent. Fiecare filă, la
rândul ei, a fost împărţită în trei tritii. Competenţa teritorială a filelor a
fost stabilită în aşa fel încât fiecare filă nu reprezenta o masă teritorială
compactă, ci era o unitate a trei diviziuni teritoriale.-oÎntr filă intra o
tritie din teritoriul oraşului Atena, o a doua din împrejurimile oraşului,
iar a treia o forma o tritie de pelitoralul mării.
În Roma antică este semnificativă reforma lui Servius Tullius
(sec.VI î.e.n.),
componenţa care aroman
poporului avut (populus
drept scop introducerea
romanus) alături deplebei în
patricieni
şi clienţi.
Factorul principal care a contribuit la înfăptuirea acestei reforme a
fost creşterea numărului plebeilor ca rezultat al dezvoltării vieţii
90
economice. În felul acesta ei au putut-şisăprocure armele necesare
pentru a putea participa la apărarea Romei alături de patricieni. Aceasta
a fost cauza principală pentru care Servius Tullius a iniţiat reforma lui,
urmărind să acorde drepturi politice tuturor locuitorilor Romei, în
funcţie de sarcinile lor militare şi financiare. El a împărţit pe toţi
cetăţenii romani în cinci clase sociale, în funcţie de avere. Mărimea
averii după care se făcea repartizarea cetăţenilor în cele cinci clase era
stabilită de la 11000 aşi până la 100000 aşi. Cei care posedau averi mai
mari de 100000 de aşi formauo clasă aparte, cea acavalerilor. La rândul
lor, fiecare clasă era grupată pe centurii. Centuriile erau atât unităţi
politice cât şi militare. Dar faptul care interesează cel mai mult, din
punct de vedere
administrativ-politicăala teritoriului
apariţiei statului Roman,
Romei. El a întreaga
a împărţit fost împărţirea
zonă în
4 triburi urbane şi 17 triburiustice.
r
Reforma lui Servius Tullius a dus la destrămarea vechii organizări
primitive, ştergând legăturile de srcine ale poporului, dar accentuând
diferenţa de avere, grăbind, în felul acesta, procesul de formare a
statului sclavagist roman.
b) APARIŢIA PUTERII PUBLICE. Se cunosc următoarele moduri
de apariţie a puterii publice:
1. Prima cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este
caracteristică acelor societăţi în care condiţiile naturale nu au favorizat
crearea unor gospodării agricole care săe sbazeze pefolosirea irigaţiilor
fluviale şi nici dezvoltarea producţiei de mărfuri. În aceste societăţi
acumularea reprezenta un proces neînsemnat şi ea se făcea pe calea
războaielor.
În aceste condiţii, sfatul bătrânilor, organizat potrivit condiţiilor
războaielor neîntrerupte, nu mai era suficient pentru înfăptuirea
constrângerii de către cei avuţi. Din acestă cauză creşte mai mult rolul
regelui – comandant de oşti –precum şi a cetei sale şi a aparatului de
funcţionari regali. Rolul acestei categoriipeciale
s de oameni, care se
desprinde din rândul societăţii şi al căror rol era acela de a se ocupa cu
guvernarea, cu exercitarea constrângerii, a fost deosebit de însemnat,
mai ales în economie. Produsele meşteşugarilor producători de
mărfuri, extracţia deminereuri, comerţul exterior, erau monopol al
regelui pe care acesta îl exercita fiind ajutat de oamenii săi. Vârfurile
oamenilor regelui se contopesc cu vârfurile aristocraţiei gentilice.
Oamenii regelui erau întreţinuţi din fondurile funciare, obţinute sub
forma unui impozit specific, din fondurile de pământ ale obştii. Regele
îşi crea o mare gospodărie funciară de sine stătătoare.
Acest mod de apariţie a puterii publice se poate observa la hitiţi şi
în Asiria. Reprezentanţii puterii publice, oamenii elui,reg se puteau
distinge de ceilalţi membrii ai obştii, şi datorită faptului că primii
figurau în anumite acte numai cu numele şi profesiunea, iar ceilalţi
sunt numiţi fii ai unei anumite obşti, sau figurează cu numele lor şi
numele tatălui, sau cu numele lor şi numele obştii din care făceau
parte.
2. O altă cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este cea
specifică mai ales ţărilor cu irigaţie fluvială: Egiptul, Babilonul şi mai
ales Sumeria.
Pentru această parte a Orientului Antic au fost necesar
e vaste
91
lucrări de irigaţie pe care comunităţile gentilice izolate, chiar şi obştile
vicinale nu le puteau face. În vederea efectuării acestor lucrări a fost
necesară aplicarea constrângerii. Regele numea un conducător, de
obicei marele preot, care trebuia să asigure bunăstarea obştii.
În jurul templelor se creează gospodării mari, care la început sunt
lucrate de către membrii obştei. Cu timpul aceştia sunt înlocuiţi treptat
cu persoane care se rup de obşte şi a căror situaţie devine până la urmă
cea de sclaviDatorită, în bună măsură, lucrărilor de irigaţie pe malurile
unor râuri (Nilul, Tigrul, Eufratul) apar uniuni statale create prin forţa
militară, a cetelor conduse de regele preot care, în acest fel, se ridică
deasupra membrilor obştii personificând irea un lor. Organele
autoadministraţiei obşteşti sunt reduse tot mai mult la rolul unei
autoadministraţii locale, căreia i se opune puterea centrală Apariţia
puterii publice, însă, nu a înlăturat obştile ca formă de organizare a
oamenilor liberi, ele s-au me nţinut, cu unele modificări, până la
sfârşitul perioadei sclavagiste. Aceste modificări în structura obştilor
au îmbrăcat, în special, două aspecte: unele obşti se transformă în obşti
rurale, care devin apoi uniuni fiscale ale populaţiei stabilite pe
pământul regelui (cazul monarhiilor persane, asiriene sau seleucide),
iar altele se transformă în oraşe sclavagiste comerciale şi
meşteşugăreşti privilegiate, care se autoadministrează, sau în uniuni ale
templelor de tipul polisurilor elenistice.
Şi în cazul acestei forme de apariţie a puterii publice se pot deosebi
oamenii regelui de restul membrilor obştei. În Codul Legilor lui
Hamurabi primii sunt numiţi “awilum”, iar cei din urmă “muskenum”.
Marii demnitari, care făceau parte din obşti, nu prestau ei înşişi
munci,
în favoarea altora. Această limitare între cele două categorii de
persoane (“awilum” şi “muskenum”) nu mai este însă atât de precisă
ca şi în cazul primei forme de apariţie a puterii publice. Principalii
funcţionari
clasei ai aparatului
stăpânilor administrativ
de sclavi, deţineau şi (“awilum”), păturafel,
pământ, în acest principală
ei făceaua
parte din mai multe obşti, erau deci şi “muskenum”. În felul acesta a
apărut diviziunea societăţii în persoane care plătesc impozite şi
îndeplinesc prestaţii (membrii ai obştii), şi persoane care nu plăteau
impozite şi nu îndeplineau prestaţii Aceste două căi de apariţie a
puterii publice, după cum s-a putut vedea, sunt specifice unor popoare
din Orientul Antic şi au dat naştere statului aparţinător acestui t
ip de
civilizaţie şi cultură.
3. În Atena, statul, apariţia puterii publice -as născut din
contradicţiile care au apărut în sânul societăţii, urmate de anumite
reforme la care ne-am referit mai sus.
4. O altă cale de apariţie a puterii publice este cea recapoate fi
observată la Roma. Aici, victoria populaţiei venetice fără drepturi –
plebea – care nu era încadrată în organizarea ginţilor romane şi care
-a s
ridicat împotriva aristocraţiei primitive romane a fost cea care a
accelerat apariţia puterii publice şi formarea statului.
5. O ultimă cale de apariţie a puterii publice este cea care se
dezvoltă
orânduireacagentilică
rezultat se
imediat al cuceririi
dovedeşte unor teritoriisă străine,
a fi neputincioasă pe care
le stăpânească.
Aici cucerirea duce la formarea unui stat al cuceritorilor, iar organele
orânduirii lor gentilice trebuie să se transforme cât mai curând în
organe de stat. Aşa a apărut puterea publică, statul, la popoarele
92
germanice după cucerirea Romei. Statul popoarelor germanice apare
tot ca un rezultat al dezvoltării unor contradicţii din interior. Cuceririle
teritoriilor romane de către popoarele germanice nu au făcut decât să
accelereze acest proces şi au servit ca un impuls pentru desfăşurarea
forţelor care acţionau în interiorul societăţii
9.3.3. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip

oriental antic
În acest context vom lua ca exemple: Egiptul, Babilonul, India şi

China.
În Egiptul antic, primul legiuitor a fost Menes. El a publicat o lege
care interzicea luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat
printr-o mumie, iar aceasta nu putea fi îngropată până la restituirea
împrumutului. O activitate legislativă intensă a avut loc în timpul lui
Ramses al II-lea (sec. XIII î.e.n.). Ea a urmărit întărirea armatei,
întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea aparatului de stat. În sec.
VIII î.e.n., apare un mare cod de legi elaborat de Bochoris, care era
format din 8 cărţi.
În Babilon întâlnim fragmente ale unor coduri de legi Sumeriene
în care se vorbeşte despre înfiere , furtul de femei, repararea
prejudiciului cauzat etc. Cel mai important monument legislativ al
Babilonului, însă, îl constituie “Codul legilor lui Hammurabi”, care
numără în total 282 articole. În textul găsit la Suza, în anul 1902, o
parte din articole erau şterse. Această lipsă, însă, a fost completată
parţial cu o serie de descoperiri care s-au făcut ulterior.
Codul legilor lui Hammurabia urmărit să uşureze situaţia
ţăranilor liberi, să oprească procesul de pauperizare al ţăranilor şi
meşteşugarilor, să tempereze lăcomia cămătarilor şi prin toate aceste
măsuri să întărească orânduirea socială în Babilon.
În Codul lui Hammurabise prevăd măsuri severe pentru apărarea
proprietăţii asupra sclavilor. El se referă la diferite probleme juridice
însă este departe de a fi un cod complet şi sistematic. Problemele
juridice, în cadrul codului, sunt expuse fără suficiente generalizări.
Unii istorici sunt de părere că legile lui Hammurabi reprezintă mai
mult o înregistrare şi expunere a unor hotărâri judecătoreşti.
Primele articole, care constituie partea introductivă a codului, se
referă la procedura de judecată. Ele indică pedeapsa aspră care se
aplica în cazul mituirii judecătorilor. Un loc important, în cadrul
codului, îl ocupă reglementarea proprietăţii. Un capit ol special se
ocupă cu reglementarea căsătoriei, familiei şi succesi -unii. În legile lui
Hammurabi erau reglementate, de asemenea, infracţiunile îndreptate
împotriva persoanei. Ultima parte a codu -lui este consacrată
raporturilor de muncă. Aici se cuprind dispozi-ţii privind remunerarea
medicilor, precum şi răspunderea lor în caz de accidente produse din
vina lor, dispoziţii privitoare la construcţii, la reglementarea muncii
lucrătorilor agricoli, transpor
-tul maritim, munca sclavilor ş.a.
În India anticăse întâlnesc o serie de culegeri de legi cum au fost:
Codul legilor lui Manu, Gautama, Apastamba, Narada. Aceste culegeri
au reprezentat creaţia diferitelor şcoli brahmane.
Cel mai important dintre acestea este
Codul legilor lui Manucare
reprezintă o bogată culegere de norme religioase, etice şi juridice.
93
Dispoziţiile cuprinse înCodul legilor lui Manuse pot grupa în trei
categorii:
a) norme care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia
ei cu cetăţenii,
b) norme ce se referă la unele fapte civile şi penale,
c) diferite dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor. Întreaga
colecţie de legi se împarte în 12 capitole.
Legile lui Manu, fiind întocmite în perioada luptei dintre brahmani
şi budişti, reflectă această luptă. Budismul, născut în sec.VI-V î.e.n.,
devine apoi, în timpul regelui Aşoca, religie de stat. Brahmanismul a
cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o dârză
încercare de împotrivire. EditareaCodului de legi al lui Manu ,
“strămoşul oamenilor”, a reprezen -tat tocmai una dintre formele de
împotrivire ale brahmanilor.
O altă culegere de legi indiene este “Narada” întocmită mult mai
târziu decâtLegile lui Manu. Această culegere aduce mai mult cu un
tratat de drept decât cu un cod.Narada conţine în mod amănunţit
mecansimul judecăţii şi descrierea procedurii judiciare. Alături de
această descriere întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care
cuprind norme ale viitoarei societăţi feudale.
În afara colecţiilor de legi, un important izvor pentru studiul
vechiului drept indian îl constituie o serie de tratate politice,
economice şi juridice. Unul dintre aceste tratate este Arthaşastra
(ştiinţa despre politică ). El cuprinde probleme privitoare la structura
de stat, la procesul de judecată, precum şi la dreptul penal şi civil.
În China, din antichitate, cel mai vechi cod de legi este atribuit
împăratului legendar Mu, acesta fiind, în special, un cod penal,
cuprinzând 3000 de articole.
O intensă activitate legislativă întâlnim în China, în sec.
-IV Vî.e.n.
când ia naştere
“şcoală o şcoală
a legiştilor”. filozofico
-juridică
Reprezentanţii de unşcoli
acestei fel deosebit, aşa-numita
se caracterizau printr
-o
credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat, dispoziţii pe care -au s
străduit să le extindă la toate cazurile vieţii. Ei erau pentru existenţa unei
proprietăţi de stat nelimitate, susţineau necesitatea codificării legilor şi
ideea unui stat centralizat. Şcoala legiştilor a favorizat dezvoltarea şi
perfecţionarea dreptului chinez şi în acest sens a jucat un rol progresist.
Edictarea, la nesfârşit, a unui noian de legi, în China antică a dus, în
mod firesc, la o serie de contradicţii în drept, îngreunând în mod serios
aplicarea lui. Din această cauză -as simţit nevoia sistematizării
dreptului care s-a făcut, în special, prin codificare. Cel mai important
proces de codificare a avut loc în sec. V-IV î.e.n., codificarea făcută de
Li-Kui, unul dintre reprezentanţii şcolii legiştilor. El a adunat şi a pus
în ordine legile tuturor dinastiilor până la el şi a scris: “Cartea legilor”.
În ce priveşteputerea publică, statul, la popoarele din Orientul
Antic trebuie subliniat faptul că ea a apărut, după cum -a văzut,
s din
nevoia de a cultiva pământul, la început în cadrul obştilor săteşti. Acest
lucru face ca popoarele din Orientul Antic să fie încadrate în cadrul unui
tip aceste
în aparte ţări
de civilizaţie
au existatşisclavi,
culturădar
decât
ei sclavajul tipic.numeroşi,
nu erau prea Este adevăratnu eică şi
constituiau baza forţei de muncă şi deci nu sclavajul fosta cel care şi-a
imprimat amprenta asupra civilizaţiei şi culturii din Orientul Antic şi nici
asupra dreptului şi statului. În Orientul Antic este vorba mai mult de un
94
sclavaj domestic.
9.3.4. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei

antice
În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei

Antice, două polisuri (state -cetate) prezintă o relevanţă deosebită.
Acestea sunt Sparta şi Atena.
În Sparta, la început a predominat dreptul nescris –obiceiul.
Legislaţia scrisă multă vreme nu a primit o dezvoltare însemnată. În
sec. IV î.e.n. este semnalată apariţia unei legi în materie de proprietate,
care admitea
lăsarea donaţia aşicaselor
prin testament testamentul. Legea de
şi a parcelelor permitea
pământ.donarea sau
Au început
să apară apoi norme juridice cu caracter penal, care au prevăzut
sancţiunile ce urmau a fi aplicate pentru săvârşirea unor infracţiuni.
Pedepsele erau diferite: amenzi băneşti, alungarea din localitate,
lipsirea de drepturi (atimia), aruncarea în prăpastieusasugrumarea.
Atimia era o pedeapsă foarte gravă, întrucât cel căruia i se aplica
pierdea dreptul de a se adresa instanţelor de judecată şi în acest fel nu
putea cere apărarea drepturilor sale de către organele de stat.
Organele de stat, mai importante, înSparta, erau: Regalitatea,
formată întotdeauna din doi regi, Sfatul bătrânilor (Gherusia),
Adunarea Poporului (Apella), Eforii, armata.
Adunarea Poporului se convoca foarte rar şi nu juca un rol
hotărâtor în viaţa politică a ţării. Puterea aparţinea,ealitate,
în r celor doi
regi care ocupau tronul prin moştenire, unui cerc restrâns de familii
înstărite din care se recrutau membrii pe viaţă
ai Gherusieişi celorcinci
Efori aleşi de Adunarea Poporului. Alegerea lor se făcea pe baza unui
vot inegal şi ei conduceau fără săexiste un control asupra activităţii lor.
În Atena
scrise , Dracon
în anul a fostAceste
621 î.e.n. cel care
legia elaborat, pentru
se pare că prima
au fost dată,
mai legio
mult
culegere de obiceiuri care au luat o formă scrisă. Din păcate nu s-au
păstrat până în zilele noastre toate legile lui Dracon. S-au descoperit, în
special, o serie de legi cu caracter penal referitoare la omor. Legile lui
Dracon făceau dinstincţia între omorul intenţionat şi omorul fără voie.
În cazul unui omor neintenţionat cel vinovat putea scăpa de pedeapsa
cu moartea care îl aştepta dacă-ar
s fi exilat din localitatea respectivă
sau ar fi plătit o anumită sumă de bani, drept răscumpărare, rudelor
celui ucis.
Legile lui Dracon erau deosebit de severe. Pentru marea majoritate a
infracţiunilor –uneori neînsemnate din punct de vedere al pericolului lor
social – se aplica pedeapsa cu moartea. Cu toate acestea, în legile lui
Dracon se întâlnesc şi alte feluri de pedepse: amenzi, pedepse infamante
ş.a.
La începutul sec. VI î.e.n. o largă activitate legislativă a fost
desfăşurată de Solon. Legile elaborate de el, însă, nu au ajuns până la
noi. Tot ceea ce se cunoaşte în legătură cu aceste legi (mai importante
cercetat anterior) au
daureferit la reformele
să se înfăptuite de el, că
pe
au fost cele care s- care le-am
posibilitatea tragă concluzia Solon a luat
în considerare interesele proprietarilor particulari şi a favorizat, prin
intermediul legislaţiei elaborate de el, dezvoltarea comerţului şi a
95
meseriilor în Atena.
Dintre dispoziţiile de drept civil, care sunt atribuite lui Solon, sunt
câteva care se referă la succesiune şi la obligaţiile dintre părinţi şi copii.
Astfel, Solon a admis întocmirea testamentului pentru persoanele care
nu aveau copii de sex bărbătesc.-aSstabilit că fiul nu era obligat -să şi
întreţină tatăl, la bătrâneţe, dacă acesta nu
-a lînvăţat o meserie sau nu-ai
creat un alt mijloc de existenţă. În timpul lui Solon, Areopagul a primit
sarcina de a se interesa de mijloacele de existenţă pe care le aveau
diferite familii şi să pedepsească pe cei care nu aveau nici un fel de
ocupaţie.
În sec. V-IV î.e.n., legea a început să devină principalul izvor de
drept în Atena.
poporului Legilecaracter
care aveau erau considerate
general, se acele hotărâri
refereau la o ale Adunării
categorie
nedeterminată de persoane, spre deosebire de “psefisme” care erau
hotărâri ce se refereau lacazuri sau persoane concrete.
9.3.5. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei

antice
A. DREPTUL ROMAN
a) Prima lege scrisă al romani a fostLegea celor XII table, apărută
în anul 450 î.e.n. Apariţia ei a fost determinată de lupta dintre
patricieni şi plebei. Până la această dată legile erau cunoscute numai de
către patricieni. Plebeii au cerut senatului să edicteze legi scrise ca să
poată fi cunoscute de către toţi romanii. Sub presiunea plebeilor
senatul a numit, pe rând, două comisii formate din câte 10 membrii
(decemviri), care să se inspire din legile greceşti şi să redacteze un cod
pentru Roma. Decemvirii au alcătuit un cod cunoscut sub numele de
“Legea celor XII table”. Codul proclama egalitatea civilă a
patricienilor cu plebeii, obligativitatea părţilor de a se prezenta în faţa
instanţelor judecătoreşti, dreptul de proprietate ş.a.
b) Un izvor specific al dreptului roman au fost edictele
magistraţilor. Acestea erau anunţuri publice prin care consulii,
pretorii şi alţi magistraţi făceau cunoscute regulile după care ei
înţelegeau să se conducă în soluţionarea unor litigii. Cele mai
frecvente edicte erau cele ale pretorilor. eDregulă, ele erau valabile
timp de un an, termen pe care era ales pretorul respectiv. De obicei,
pretorii nou aleşi luau în considerare edictele înainta-şilor lor la care
mai adăugau, eventual, ceva. În felul acesta edictele magistraţilor au
ajuns să cuprindă un embrion de regle
-mentări juridice constante. În
activitatea lor de aplicare a dreptului, pretorii aduceau anumite
modificări legii. În acest fel a luat naştere “dreptul pretorian”, care a
coexistat cu celelalte norme juridice cunoscute sub denumirea de
“dreptul civil”.
c) Începând din sec. I şi până în sec. III hotărârile senatului au

devenit“senatus-consulte
numit izvoare de drept”. cu
Eleaceeaşi
purtau,forţă juridică
de obicei, ca şi iniţiatorului
numele legea -au
şi s
lor, al obiectului la care se refereau sau al persoanei care l-a ocazionat.
Pe măsura întăririi autorităţii imperiale senatus
-consultele devin o
formă indirectă a hotărârilor împăratului. Împăratul ţinea o cuvântare
96
în senat (oraţio) pe care senatul o adoptă prezen -tând-o ca pe o
hotărâre proprie. Mai târziu această hotărâre a devenit ea însăşi izvor
de drept întrucât, adesea, juriştii nu se mai refereau la senatus
-consult,
ci aminteau numai cuvântarea ţinută de împărat.
d) Un izvor important al dreptului roman au fostConstituţii
“ le
imperiale”. Ele reprezentau hotărâri ale împăratului şi începând din
sec. II capătă putere de lege.
În epoca monarhiei absolute au fost întocmite numeroase colecţii,
care cuprindeau constituţiile imperiale, în ordine cronolo
-gică. Aceste
colecţii au luat numele de coduri. Cele mai cunoscute sunt: Codul
Gregorian, Codul Hermogenian şi Codul Teodosian, denumite astfel
dupăe) numele
Un loccelor care în
aparte le
-aucadrul
întocmit.
izvoarelor dreptului roman îl ocupă
“Jurisprudenţia” (“ştiinţa dreptului”). În perioada imperiului, în timpul
împăratului Augustus, o serie dintre cei mai renumiţi jurisconsulţi au
primit dreptul de a da avize obligatorii pentru alţi jurişti în rezolvarea
anumitor speţe concrete. Acestea-aus numitjus respondendi. Cu timpul
aceste avize au început să fie luate în considerare şi pentru alte cazuri,
decât cele pentru care fuseseră cerute iniţial. Dintre cei mai de seamă
jurisconsulţi romani din secolul al II-lea amintim pe: Sextus Pomponius,
care a scris şi o istorie a dreptului roman, Sextus Cecilius Africanus şi pe
Gaius. Acesta din urmă a întocmit o serie de valoroase lucrări juridice
cum au fost: “Instituţiunile” (un manual de drept), “Comentariu asupra
legii celor XII table”, “Comentariu asupra edictului provincial” ş.a. La
sfârşitul secolului al -IIlea şi începutul celui de al -lea, III cel mai
important jurisconsult roman a fost Papinian. Operele lui cele mai
însemnate sunt: “Questiones” şi “Responsa”. Dintre jurisconsulţii
acestei perioade mai amintim pe: Paul, Ulpian şi Modestinus. În anul
426 a fost elaborată “legea citaţiunilor”, care a stabilit că scrierile
jurisconsulţilor clasici: Papinian, Paul, Modestinus şi Gaius, precum şi a
autorilor citaţi de aceştia au putere de lege. Posibilitatea invocării acestor
din urmă autori, însă, era condiţionată de prezentarea operei lor în
srcinal.
În anul 530 împăratul Justinian a început să adune operele
jurisconsulţilor romani. Cele mai importante lucrări bazate pe operele
jurisconsulţilor romani, întocmite din ordinul lui Justinian, sunt
cunoscute sub numele de “Corpus Juris Civilis”.
În secolul V, popoare migratoare de neam germanic -au saşezat pe
teritoriul fostului imperiu roman de apus. Dreptul acestor popoare, în
procesul elaborării lui, s-a împletit cu dreptul roman. Astfel, multă
vreme, persoanelor care făceauparte din rândul popoarelor migratoare li
se aplica legea regatului lor, iar vechilor locuitori ai statului roman
(băştinaşii) li se aplicau legile romane. În perioada migraţiunii
popoarelor deci, se aplica aşa numitul principiu al personalităţii legilor.
În vederea unei mai bune aplicări a legii, în perioada migra -ţiunii
popoarelor, a avut loc un proces de codificare a legilor romane şi a
celor barbare.
Euric”, În această
din anul 475, şi, ordine de idei, ola codificare
de asemenea, vizigoţi întâlnim “Legea
a legilor lui
romane
intitulată: “Lex romane vizigotorum”. Ea a apărut în anul 506, în
timpul lui Alaric al II-lea, din care cauză -sa numit şi Breviarum
Alarici”.
97
În statul burgunzilor se întâlnesc, de asemenea, două codificări. O
codificare a dreptului burgund “Lex burgundiorum”, din anul 516, şi o
codificare a dreptului roman “Lex romana burgundiorum”. La ostrogoţi
întâlnim un edict care cuprindea dispoziţii de drept roman intitulat
“Edictum Teodirici”.
Principiul pe rsonalităţii legilor îl întâlnim mai ales la franci. Cu
timpul, pe măsura dezvoltării feudalismului, el a fost înlocuit cu
principiul teritorialităţii legii prin care se înţelege faptul că tuturor
persoanelor aflate pe acelaşi teritoriu li se aplica aceeaşi lege, dacă
făceau parte dinaceeaşi categorie socială.
B. STATUL ROMAN
În ce priveşte statul roman, dezvoltarea lui poate fi împărţită în trei

perioade:
a) perioada regalităţii, care începe odată cu întemeierea Romei,
anul 753 î.e.n. şi ţine până la înlăturarea regilor, anul 509 î.e.n.;
b) perioada republicană de la 509 î.e.n.;
c) perioada imperiului din anul 27 î.e.n. până în 476 era noastră.
Statul roman s- a format din comunităţi orăşeneşti, asemă -nătoare,
din punct de vedere al organizării lor, cu polisurile greceşti. Roma a fost
una dintre cele mai importante comunităţi orăşeneşti din Peninsula
Italică.
9.3.6. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism
Cel mai important izvor al dreptului, în Evul Mediu,-a l

constituit cutuma. În unele ţări au fost codificate o serie de
cutume, pentru a da acestora un caracter mai unitar. Astfel, în
Franţa, întâlnim următoarele încercări de codificare:
- “Marele cutumiar al Franţei”;
- “Practica Forensis ”.
DREPTUL SCRIS ÎN EVUL MEDIU

a) Legi cu valoare constituţională:
1)“Magna Carta Libertatum”
2) Bula de aur maghiară.
3) Bula de aur germană.
b) Legi cu valoare de coduri:
1) Ruskaia Pravda
2) Aşezămintele lui Iaroslav
3) Aşezămintele lui Vladimir Monomahul
4) Zaconicul lui Ştefan Duşan
5) “Statutele lui Kazimir cel Mare”.
6) “Legiuirile Bizantine”.
98

APARIŢIA DREPTULUI.
Regulile de conduită specifice orânduirii primitive au fost o expresie a întregii comunităţi.
Respectarea unor asemenea norme pentru membrii comunităţilor primitive nu era un proces impus din
afară, ci constituia
colectivitate. Odată ocunecesitate organică
schimbările ce asigura
intervenite disciplinasocială,
în organizarea şi deplina realizareproduse
delimitările a individului
pe bazaprin
criteriului de avere, normele de conduită socială încep să îmbrace un alt caracter. În locul vechilor
obiceiuri, puterea publică, guvernanţii, edictează norme care exprimă interesele lor stabilind eo de seri
drepturi şi îndatoriri pentru populaţia pe care o guvernează. Aplicarea unor asemenea norme nu mai
putea fi asigurată cu consimţământul tuturor. Se impune folosirea forţei de constrângere împotriva celor
care nu se supun normelor instituite de putereapublică.
În procesul formării primelor norme de drept se pot distinge mai multe situaţii. La început, unele
norme de conduită din comunitateaDreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în
societate, face obiectul ştiinţei dreptului.
Privită în contextul general al activităţii umane, ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Ea face
abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.
Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, format în mod istoric şi
care se dezvoltă pe baza practicii sociale. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii
(astronomia, fizica, chimia, biologia etc.), ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antrop
ologia,
etnografia, psihologia, sociologia, politologia, ştiinţa dreptului, istoria ş.a.), ştiinţe generale (logica,
matematica, cibernetica etc.), ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice, medicale, educaţionale, organizatorice
etc.).
Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor
cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia, astrofizica, biofizica).
Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de
norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil, a dreptului penal, administrativ ş. a.).
Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional, dreptul administrativ). În
normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului, aplicarea
normelor de drept, interpretarea lor, aplicarea constrângerii. Aceste activităţi legate de elaborarea şi
acţiunea normelor juridice sunt denumite, de regulă, cu un termen maigeneral, acela de “juridic”. Astfel
se spune despre un raport social, reglementat de norme de drept, că este “raport juridic''. Despre un act,
care produce consecinţe pe planul dreptului, că este “un act juridic'', sau despre acele evenimente şi
acţiuni care, potrivit normelor de drept, dau naştere, modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte
juridice''. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe
juridice”. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca, ştiinţe de graniţă. Dacă pornim de la
clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus, unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în
categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii, cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii, unele ramuri
ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ
-organizatorice. De asemenea, unele dintre
ştiinţele auxiliare, după cum se va vedea, au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. De
exemplu: medicina legală, statistica judiciară etc.
Specificul ştiinţelor juridice, în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate, constă în faptul că
ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă, executivă şi
judecătorească, cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare.
99
Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor, fie în evoluţia lor istorică
concretă, fie pe anumite părţi care grupează normele, instituţiile şimurile
ra de drept care au anumite
trăsături specifice. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în
ansamblul lui (teoria generală a dreptului, filosofia dreptului, sociologia juridică.); b) ştiinţele juridice
istorice, al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică, concretă; c) ştiinţele
juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept, grupate pe baza obiectului lor
comun.
În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi ştiinţele auxiliare ale dreptului.
primitivă continuă să fie păstrate şi după apariţia puterii publice, dar cu un conţinut nou, impus de către
guvernanţi... Uneori autoritatea publică intervenea direct, edictând sub formă de normele legi pe care
dorea să le elaboreze.
început
La începuturile
să consfinţească
ei, legeanumai
se reducea
reguli lanoiînregistrarea
pe care dezvoltarea
scrisă a cutumelor.
socială şiCuinteresele
timpul, dreptul
guvernanţilor
scris a le
impuneau În perioada democraţiei militare nu se poate vorbi încă de apariţia unor norme de drept.
Poemele homerice, de pildă, nuutilizează cuvântul “lege” (nomos), ci noţiunea de “dreptate” (dike), care
desemnează obiceiurile tribale pe cale de transformare încutume favorabile aristocraţiei.
Răzbunarea sângelui se menţine o lungă perioadă de timp, dar treptat apare posibilitatea
răscumpărării prin plecare în exil sau prin plata unei despăgubiri în bani, lucru care reliefează decăderea
obiceiurilor gentilice.
Pe teritoriul patriei noastre, dreptul a apărut odată cu apariţia puterii publice. Alături de normele de
drept nou apărute multă vreme au persistat elementele gentilice, primitive. De exemplu, violenţa a
constituit, uneori, singurul mijloc de apărare a intereselor private. Asemenea reminiscenţe persistă la
geto-daci în domeniul familiei şi al proprietăţii, dar alături de acestea se impun şi noile norme de
drept.
Primele legi scrise, pe teritoriul de astăzi al ţării noastre, au fost date de preoţii daci care participau
la conducerea vieţii politice şi religioase a ţării. După cucerirea Daciei de către romani, procesul de
formare a dreptului va cunoaşte această influenţă
 Cultură şi civilizaţie,
 Statul şi dreptulîn Orientul Antic,
 Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice ,
 Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice ,
 Dreptul şi statul în evul mediu şi în capitalism.
14. În ce rezidă primele forme embrionare ale statului?

15. Dreptul roman
16. Legea celor XII table
100
22. Prima încercare de grupare a dreptului a f ost realizată de:

a) Justinian;
b) Mircea Djuvara;
c) Ulpian.
23. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi precum:

a) codul de legi elaborat de Bochoris;
b) codul Hermogenian;
c) codul legilor lui Manu
1. Drimba, Ovidiu,Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, II, III, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică.
2. Chombart de Lauve, Paul Henry, Cultura şi puterea , Bucureşti, Ed. Politică, 1982.
3. Codul lui Hammurapi , Trad. de T. Negoiţă, Bucureşti, 1935.
4. Legea
5. lui V.I.,
Avdiev, Manu . Traducere
Istoria devostoka
drevnevo Ioan Mihăilescu, Bucureşti,Antic)
(Istoria Orientului 1920.
, Ogiz, 1948.
6. Banu, I.,Filosofia Orientului Antic, vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1948.
7. Gaudemet, Jean,Institutions de l’antiquité, Paris, 1967.
8. Hanga, Vladimir,Istoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
101
9. Boboş, Gheorghe,Istoria generală a statului şi dreptului, Cluj, 1971.
10. Documente celebre ale istoriei. Magna Carta Libertatum, în “Magazin Istoric”, nr. 9, 1970.
11. David, René,Les grands systčmes de droit contemporains, Paris, 1966.
12. Glasson, E.Histoire du droit et des institutions de la France, Paris, 1891.
13. Schwartz, Bernard,The American Heritage History of the Law in America .
14. Luburici, Momcilo, Ceterchi, Ioan, Teoria generală a dreptului , Ed. Universităţii “Dimit
rie
Cantemir”, Bucureşti , 1991.
, Ed. Actami, Bucureşti, 1998.
15. Popa, Nicolae,Teoria generală a dreptului
16.Bădescu Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2004.
Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ
10.1. Introducere
10.3.1. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat
10.3.2. Formele de guvernământ în Anglia, Franţa, SUA
10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat
10.1. Introducere
Problema puterii publice al-preocupat încă pe Aristotel, care în
lucrarea sa “Politica” sublinia existenţa în cadrul statului, în sensul
istorico-geografic (ţară), a unor organe cu diverse atribuţii, printre care
aminteşte: Adunarea Generală, Corpul magistraţilor (funcţionarilor) şi
Corpul judecătoresc.
Adunarea General ă se ocupa cu problemele războiului şi păcii, cu
încheierea şi denunţarea tratatelor, adoptarea legilor, pronunţarea
pedepsei cu moartea ş.a.
În legătură cu împărţirea atribuţiilor între diferite organe, Aristotel
scria: “Aici trebuie să se apuce, în mod necesar, una din căile
următoare: ori a lăsa toate deciziunile în seama corpului politic întreg
sau a le încredinţa pe toate unei minorităţi, ori a le împărţi şi a le
încredinţa pe unele, tuturor cetăţenilor, iar pe altele numai unora dintre
ei”.
Observaţiile lui Aristotel referitoare la funcţionarea statului
constată o anumită realitate în ce priveşte organele de stat, dar nu se
referă, de fapt, la problema separaţiei puterilor în stat.
102
Obiectiveleunităţii de învăţare:
5. Iniţierea studenţilor în studierea principiului separaţiei
puterilor;
fundamentale pe care le presupune puterea de stat

- definirea şi înţelegerea principiului separatiei puterilor in stat
Pentru unitatea de învățare, Principiul separaţiei puterilor în stat în

cadrul unor forme de guvernământ timpul alocat este de 2 ore.
10.3.1. Evoluţia istorică a principiului separaţiei

puterilor în stat
Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat

a fost John Locke, prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin
guvern. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în
lucrarea “Essay on civil gouvernament”, în care el se referă la trei
puteri: legislativă, executivă şi federativă. Puterea legislativă urma să
aparţină parlamentului, întrucât el era cel care elabora normele de
drept. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la
rezolvarea unor
exercitată de situaţii
rege carefederativă
puterea nu erau prevăzute
constadeînlege. Ea urma
dreptul de a sădeclara
fie
război, de a face pace şi a încheia tratate. Ea aparţinea tot regelui.
Motivaţia pentru care puterea legislativă şi executivă nu trebuiau să
103
fie concentrate în mâna unei singure persoane, în concepţia lui Locke,
consta în faptul că puterea legislativă este cea care are dreptul de a
determina cum trebuie să fie întrebuinţată puterea statului pentru a
proteja comunitatea şi pe membrii săi. În acest sens, el scria: “tentaţia de
a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au
puterea de a face legile, ar avea în mâini şi puterea să le execute, căci ar
putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac” Într-un
stat bine organizat, drep tul de a face legile trebuie încredinţat unor
adunări constituite anume în vederea acestui scop. După adoptarea lor,
adunările trebuie să se separe din nou şi să respecte şi ele legile pe care
le-au adoptat. Afirmând că adoptarea legilor trebuie supravegheată,
Locke arăta:
vegheze “este de trebuinţă
la executarea legilor ca
ce să existe
sunt o putere Astfel,
în vigoare. care vecinic să
puterea
legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate”.
După părerea lui Locke, puterea executivă şi puterea federativă pot
fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane monarhul
– – pentru că,
spune el, “... este aproape imposibil de a încredinţa forţa statului la mai
multe persoane distincte, care nu au între ele nici o subordonare”.
După cum se poate observa, din concepţia lui Locke lipseşte
puterea judecătorească, aşa cum vom vedea că se va contura ea în teoria
clasică a separaţiei puterilor în stat. În concepţia lui Locke, “puterea
judiciară se înfăţişează, mai degrabă, ca un accesoriu al puterii
legislative”. Înacest sens, el precizează: “cine areputerea legislativă sau
puterea supremă într-o republică este ţinut să guverneze prin legi fixe şi
stabile, promulgate şi cunoscute de popor, prin judecători imparţiali şi
cultivaţi, care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după aceste legi, iar nu
prin decrete de circumstanţă” Reflecţiile lui Locke cu privire la raportul
dintre diferitele organe ale statului (denumite de el “puteri”), nu
reprezintă, de fapt, o teorie abstractă, ci o constatare a modului de
organizare a statului englez din vremea sa, al cărui cetăţean era. Părerile
lui se referă, după cum -sa văzut, în special la separaţia dintre puterea
legislativă şi puterea executivă.Cel care a elaborat construcţia teoretică,
rămasă clasică, a separaţiei puterilorîn stat, a fost Montesquieu, în
lucrarea sa “De l’esprit des lois.
Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat
După părerea lui Montesquieu, puterea executivă trebuie să revină
monarhului, susţinând că ea poate fi exercitată mai bine de o singură
persoană decât de un organ colegial. Dacă puterea executivă ar fi
încredinţată unui organ colegial din sânul corpului legislativ, “atunci nu
ar mai exista libertatea pentru că celedouă puteri ar fi contopite, aceleaşi
persoane participând uneori şi putând să participe mereu şi la una şi la
cealaltă”.
Între cele trei puteri arată
– Montesquieu –există o colaborare, dar,
totuşi, el înclină spre o preponderenţă a puterii executive, fapt care
rezultă din atribuţiile puterii executive: de a deschide parlamentul,
precum şi dreptul de veto asupra puterii legislative, pe care el îl
motivează astfel: “Dacă puterea executivă nu ar avea dreptul de a se
împotrivi iniţiativelor corpului legislativ, acesta ar fi despotic, deoarece,
atribuindu-şi toată putereape care o poate dori, va anihila toate celelalte
puteri”. Un reprezentant de seamă al teoriei separaţiei puterilor în stat a
fost Jean Jacques Rousseau. El abordează această problemă
104
considerând-o un instrument posibil în limitarea absolutismului
monarhic. În concepţia lui, puterile sunt aceleaşi pe care-aleenumerat
şi Montesquieu: legislativă, executivă şi judecătorească. Explicaţia pe
care o dă, însă, acestui fenomen, este alta. El consideră că puterea
legislativă se confundă cu conceptul de suveranitat e. Ea nu poate fi
exercitată prin votul întregii naţiuni şi constă numai în acte de aplicare
a dreptului. Ea trebuie să fie subordonată puterii legislative, ale cărei
ordine să le execute şi sub supravegherea căreia trebuie să se găsească.
În acest sens, el scria: “Dar politicienii noştri neputând să împartă
suveranitatea în principiul său, o împart în obiectul său. Ei o împart în
forţă şi voinţă, în puterea legislativă şi puterea executivă, în drept de
impozit, de justiţie şi de război, în administraţie interioară şi în puterea
de a trata cu străinătatea, când confundă toate aceste părţi, când le
separă. Ei fac din suveran o fiinţă fantastică şi formată dinbucăţi
asemănătoare. Este ca şi cum ei ar compune omul din mai multe
corpuri, în care unul ar avea ochii, altul braţele, altul picioarele şi
nimic mai mult”.
Principiul separaţiei puterilor în stat a avut o mare însemnătate
teoretică şi practică. Din punct de vedere teoretic, el a fost considerat
ca o sursă a libertăţii politice, printr
-un echilibru şi o o
c laborare a celor
trei puteri separate, care aparţin, în mod necesar, unui stat
constituţional de drept, unde este asigurată demnitatea persoanei, în
care există domnia dreptului.
Prima aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a
fost realizată în secolul al XVIII -lea de statele americane, aflate în
această perioadă în plină organizare constituţională. Primele constituţii
ale statelor Massachusetts, Maryland, Virginia, New Hampshire, au
introdus în cuprinsul lor acest principiu. Mai târziu, el a fost înscris în
Constituţia statelor federale, sub forma lui tripartită: puterea
legislativă, executivă
din 1789 a introdus şi judecătorească
acest RevoluţiaDrepturilor
principiu în “Declaraţia burgheză Omului”.
franceză
În articolul 16 al acesteia se prevede: “Orice societate în care garanţia
drepturilor nu-i asigurată, nici separaţia puterilor determinată nu are
Constituţie” Trebuie precizat că separaţia puterilor în stat nu exclude o
colaborare între ele. Miniştrii pot să fie aleşi în parlament şi sunt
responsabili în faţa lui. Fiecare dintre puteri este însărcinată cu o
anume funcţie în principal, ea participă, în mod egal, la funcţia
exercitată de celelalte. Parlamentul şi guvernul exercită unul asupra
celuilalt o acţiune reciprocă. Ele colaborează strâns la bunul mers al
statului, dar în forme specifice. Colaborarea, mai ales între puterea
legislativă şi cea executivă, este explicată în doctrină şi prin
modalitatea formării lor: “parlamentul iese direct din alegeri,
executivul iese din aleger i, dar prin intermediul majorităţii
parlamentare. Astfel, lupta dintre guvern şi parlament este înlocuită
printr-o colaborare” Colaborarea între cele trei puteri îşi găseşte
expresia în participarea guvernului la activitatea legislativă sub forma
iniţiativei legislative, participarea la discutarea proiectelor de legi şi
votarea lor, la promulgarea legilor şi la edictarea unor regulamente. În
schimb, participarea parlamentului la activitatea executivă este mai
limitată. În spiritul colaborării dintre cele trei puteri ale statului (în
special dintre legislativă şi executivă), -a srecunoscut dreptul puterii
105
executive de a elabora şi ea acte normative, care să reglementeze
anumite domenii de activitate. Asemenea acte normative sunt: decrete,
regulamente, ordine,ordonanţe etc. Unii autori subliniază chiar
importanţa practică a unor asemenea acte emise de puterea executivă.
Astfel, Guetzevich arată: “un decret, un regulament, o ordonanţă
prezintă mai multe elemente de realizare a programului dintr-o lege,
decât o măsură legislativă”. Potrivit părerilor lui, puterea legislativă este
aptă să joace rolul de organ de decizie şi de acţiune: guvernul trebuie să
fie motorul statului; el trebuie să impulsioneze legislativul şi să asigure,
prin activitatea sa spontană şi permanentă, bunul mers al statului.
Trebuie ţinut seama de faptul că nevoile vieţii unui stat sunt prea
complexe şi variate
reglementate pe caleaşi legii
nu pot fi întotdeauna
elaborate de cătreprevizibile
parlament. pentru a fi
De aceea,
guvernul are rolul de a veghea cum, în ce măsură şi cu ce atenuare
legea urmează a fi aplicată. Uneori, cerinţele guvernării impun chiar
neaplicarea totală sau parţială a unei legiRaportul dintre puterea
legislativă şi puterea executivă trebuie privit şi prin prisma evoluţiei
statului şi a rolului lui în societatea contemporană. Dacă la începutul
secolului al XIX- lea statul se ocupa numai de menţinerea ordinei, de
administrarea justiţiei, de întreţinerea forţelor armate şi de conducerea
relaţiilor externe, cu timpul, statul a trebuit să se intereseze de toate
formele de activitate a cetăţenilor. În cursul secolului al -lea,XX a
crescut mult rolul statului în reglementarea unor relaţii economice.
“Aceasta implică o legislaţie considerabilă, continuă şi cu caracter
tehnic, în care vechile metode parlamentare au devenit incapabile.
Trebuie o rapiditate care nu poate fi obţinută decât printr
-o disciplină de
fier. Cu preţul acestei discipline, formulele parlamentare au putut să fie
menţinute, dar ele sunt în parte goale de substanţa lor, şi încă nu sunt
întotdeauna observate”. Pentru a ilustra strânsa legătură ce există între
organele
care vor de stat, aparatul
ilustra de stat
trei forme de şi forma
de stat, ne
guvernământ: vom refericea
monarhia, la trei
maiţăriveche
formă de guvernământ cunoscută în istorie, cazul Angliei; republica
prezidenţială, cazul S.U.A., şi republica parlamentară, cazul Franţei, şi le
vom prezenta prin prisma celor trei categorii de organe care rezultă din
principiul separaţiei puterilor în stat: organele legislative, organele
executive şiorganele judecătoreşti
10.3.2. Formele de guvernământ în Anglia, Franţa, SUA

Ca formă de guvernământ, Anglia este o monarhie constituţională.
Principalele categorii de organe care definesc forma de guvernământ a
Angliei sunt:
A) ORGANUL LEGISLATIV
Organul legislativ al Angliei este Parlamentul, care are o structură
bicamerală, formată din: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. a)
Camera lorzilor.Apare în viaţa politică a Angliei la sfârşitul secolului
ând un pronunţat caracter clerical şi nobiliar. Membrii ei
al XIII-lea, av
trebuiau
Monarhulsăhotăra
aibă cine
titlultrebuie
de lord.
să Numărul lorzilor,
fie lord, astfel însă, nulorzilor
că numărul era stabil.
oscila
de la o domnie la alta. Membri ai Camerei Lorzilo r (denumită şi
“Camera superioară”) deveneau numai acei lorzi care primeau din partea
regelui un ordin sris– “Writ” – în acest sens. În secolul al XVII-lea s-a
106
încetăţenit dreptul de moştenire al titlului de lord pentru primul fiu, care
va deveni şi membru al Camerei superioare, drept care se menţine şi se
respectă şi astăzi.
În ce priveşte atribuţiile Camerei Lorzilor, la început ea a exercitat
numai atribuţii legislative si judiciare. În materie de legiferare, Camera
Lorzilor era superioară Camerei Comunelor. În domeniul judiciar, ea
putea să se transforme, după împrejurări, din organ cu atribuţii
legislative în Curte Supremă de Apel sau în curte de primă instanţă. În
prima calitate, judeca pe lorzi sau pe înalţii funcţionari ai statului, puşi
sub acuzare de Camera Comunelor.
În 1832 a avut loc în Anglia o reformă electorală, care a dat
Camerei Lorzilor înfăţişarea pe care o are astăzi. Reforma a sporit
numărul membrilor în această cameră, majoritatea membrilor sunt laici
şi s -a întărit caracterul aproape exclusiv de cameră ereditară. Au fost
reduse atribuţiile legislative, iar din cele judiciare-a spăstrat numai
calitatea ei de organ suprem de apel. Atribuţiile legislative se exercitau
în coordonare cu Camera Comunelor.
În 1911 a fost, din nou, modificată competenţa Camerei Lorzilor,
prin Actul despre Parlament (Parliament Act). Înainte de adoptarea
acestui act, Camera Lorzilor dispunea de un drept de veto absolut, în
baza căruia putea respinge orice proiect de lege adoptat în Camera
Comunelor. Potrivit no ilor reglementări, dreptul de veto absolut a fost
înlocuit cu veto suspensiv. Camera Lorzilor putea să reţină proiectele de
legi adoptate de Camera Comunelor, pentru o perioadă foarte limitată
(de obicei două sesiuni parlamentare), înainte ca aceste proiecte să fie
înaintate regelui pentru a fi sancţionate. De menţionat că, în materie de
legi financiare (“Money Bill”), proiectele adoptate în Camera
Comunelor puteau fi trimise monarhului pentru a fi sancţionate, chiar şi
fără votul Camerei Lorzilor. Dreptu de veto suspensiv în materie de
legislaţie generală (“Public Bill”), în urma legii din 1911, a fost redus la
doi ani. Camera Lorzilor -şi a păstrat, însă, libertatea de iniţiativă
legislativă şi de discuţie asupra oricărei chestiuni care avea contingenţă
cu politica generală a ţării. În 1949 a mai apărut o lege care reducea
dreptul de veto suspensiv al Camerei Lorzilor la un an şi a diminuat şi
mai mult puterea legislativă a ei, fapt care a pus în discuţie însăşi
existenţa acestei camere. De altfel, cu privire la utilitatea existenţei
Camerei Lorzilor se mai aud ecourile acestor discuţii chiar şi în zilele
noastre.
. Camera Comunelor are o îndelungată
b) Camera Comunelor
evoluţie istorică. Apariţia ei este semnalată la începutul secolului al
XIII-lea. Organizar ea şi funcţionarea ei, aşa cum se prezintă astăzi,
este rodul unui şir de modificări legale, dintre care cele mai importante
au fost adoptate în secolul trecut. Astfel, în 1867, în urma unei reforme
electorale, a fost extins dreptul de vot pentru alegerile în Camera
Comunelor, iar drept rezultat al acestei reforme, numărul votanţilor a
crescut cu un milion, aproape toţi muncitori din oraşe. Organizarea
Camerei Comunelor are la bază tradiţii îndelungate. În prima sesiune a
noii legislaturi, Camera Comunelor îşi alege un preşedinte, care poartă
denumirea de “speaker”.
vedere al grupărilor El trebuie
politice. să fie independent
În momentul din punct
în care a fost numit de
în
această funcţie, el trebuie să se retragă din partidul din care a făcut
parte. El nu participă la votul Camerei ComunelorCamera Comunelor
107
îşi constituie trei tipuri de organisme de lucru: Comitetul întregii
Camere, Comitetele permanente şi celelalte comitete.
Comitetul întregii Camere se constituie din toţi membrii Camerei
Comunelor, cu ocazia dezbaterii unei probleme mai importante. De
această dată, comitetul nu mai este prezidat de speaker, ci de
preşedintele comitetului. Acest comitet are o competenţă exclusivă în
materie financiară, şi în special în probleme bugetare. Atunci când
examinează cererile de deschidere de credite, acest organism ia
denumirea de Comitet de Credite. Cele mai importante proiecte de legi
sunt trimise spre dezbatere Comitetului întregii Camere, de către
speaker-ul ei.
S.UA.
Principiul separaţiei puterilor în stat se manifestă într -o formă
srcinală în Statele Unite ale Americii. În Convenţia de la
Philadelphia, care punea bazele Constituţiei Americane, se spunea:
“Acumularea tuturor puterilor, legislativă, executivă şi judecătorească
în aceleaşi mâini, fie în mâna unui singur om, fie în mâinile câtorva
oameni, fie a mai multora, fie ereditară, prin cucerire sau prin alegere,
poate, în mod just, să fie considerată ca o veritabilă definiţie a tiraniei”.
Din această cauză, politicienii americani au susţinut că competenţele
între diferite categorii de organe ale statului trebuie să fie atât de bine
cumpănite încât nici una din ele să nu depăşească limitele stabilite de
Constituţie. Caracterizând modul de organizare al puterii de stat în
Statele Unite ale Americii, Hamilton scria: “În această guvernare
dumneavoastră găsiţi toate frânele pe care cei mai mari oameni politici
şi scriitori le-au putut concepe. Puterea legislativă este plasată în trei
ramuri distincte, bine echilibrate (cele două camere şi preşedintele) şi
puterea executivă este plasată în două ramuri (Preşedintele şi
Senatul)”.
FRANŢA
Sistemul organelor statului bazat pe principiul separaţiei puterilor
în stat în Franţa, -sa dezvoltat şi el în mod istoric. În prezentarea lui,
însă, o să ne oprim numai asupra organelor consacrate prin
Constituţia din 1958, denumită şi Constituţia celei de a V -a
Republici.)
A) ORGANELE LEGISLATIVE
1. Parlamentul. Este format din două camere: Adunarea Naţională
şi Senatul.
Principala atribuţie a Parlamentului oonstituie
c elaborarea legilor.
Există anumite domenii unde numai Parlamentul poate elabora acte
normative. Acestea sunt, în general, cele care ţin de statutul cetăţeanului:
drepturile politice, drepturile civile,garantarea libertăţilor fundamentale,
statutul persoanelor în dreptul privat, naţionalitatea, starea şi capacitatea
persoanelor, principiile dreptului penal, determinarea crimelor şi
delictelor, procedura penală, regimul impozitelor, al monedei şi o serie
de dispoziţii de drept administrativ. În alte domenii, legea elaborată de
Parlament vizează principiile generale, lăsând posibilitatea ca, în
anumite cazuri, reglementarea în amănunt să se facă de organele
executive. Acestea ar fi: organizarea apărării naţionale, problemele
învăţământului şi regimul proprietăţii, drepturile reale, obligaţiile civile
şi comerciale, dreptul la muncă şi legislaţia socială. Este interesant de
108
observat că domeniile în care Parlamentul poate elabora legi sunt
stabilite nu de el, ci de Consiliul Constituţional, care esteorgan
un de
natură jurisdicţională.
Limitarea domeniilor în care Parlamentul poate elabora legi face ca
majoritatea actelor normative, în viaţa de stat a Franţei, să fie nu legile,
ci decretele elaborate de guvern.
Iniţiativă legislativă au guvernul şi membr ii Parlamentului. De
regulă, proiectele de legi sunt depuse la Parlament de către primul
ministru, în numele guvernului.
La activitatea legislativă mai participă, în afară de Parlament, încă
două organe: Consiliul Constituţional şi Consiliul Economic şicial.
So
Consiliul Constituţional este format dintr -un număr de membri de
drept şi din 9 membrii numiţi pe o perioadă de 9 ani: trei de către
Preşedintele Republicii, trei de preşedintele Adunării Naţionale şi trei
de preşedintele senatului. Principala sarcină a Consiliului
Constituţional o constituie controlul constituţionalităţii legilor. O
dispoziţie declarată neconstituţională nu poate fi promulgată sau pusă
în aplicare. Hotărârile Consiliului Constituţional sunt definitive.
Împotriva lor nu există nici ocale de atac
B) ORGANELE EXECUTIVE
1. PreşedinteleRepublicii.Constituţia din 1958, înart. 5, precizează
că Preşedintele “este organul care veghează la respectarea Constituţiei.
El asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice
precum şi continuitatea statului. Preşedintele este garantul independenţei
naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor Comunităţii
şi al tratatelor”.
Preşedintele nu poate fi tras la răspundere de nici un organ. Alegerea
lui se face de către un corp electoral special format din membrii
parlamentului, membrii Consiliilor Generale şi ai Adunărilor Teritoriale
de dincolo de mări, primării şi reprezentanţi aleşi ai Consiliilor
comunale.
Preşedintele Republicii numeşte şi revocă pe primul ministru,
numeşte şi schimbă din funcţie, la propunerea primului ministru, pe
membrii guvernului. Preşedintele numeşte funcţionarii superiori civili
şi militari ai statului.2. Guvernul. Deşi guvernul, în activitatea sa
permanentă, este condus de prim ministru, totuşi, Preşedintele
Republicii este cel care prezidează şi guvernul. Funcţia de membru al
guvernului este incompatibilă cu cea de parlamentar.
În activitatea de stat a Franţei trebuie făcută o distincţie între
Consiliul de Miniştri, Consiliul de Cabinet şi Consiliile
interministeriale.
Consiliul de Miniştri este format din totalitatea membrilor
guvernului, sub preşedinţia şefului de stat. Primul ministru poate, în
mod excepţional, să suplinească pe Preşedintele Republicii, pe baza
unei delegaţii exprese şi pentru o ordine de zi determinată. În mod
treptat, consiliile de miniştri au luat caracterul reuniunilor de cabinet.
Cabinetul miniştrilor reuneşte guvernul în totalitatea sa, inclusiv
secretarii de stat, care înainte nu aveau acces.
C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI
În Franţa, există mai multe feluri de organe judecătoreşti: Înalta
Curte de Justiţie, competentă să judece pe Preşedintele Republicii şi pe
membrii guvernului, Consiliul Constituţional, care judecă
109
constituţionalitatea legilor, Curtea de Conturi, care judecă regularitatea
conturilor publicate, tribunalele administrative. În fruntea tribunalelor
administrative se găseşte Consiliul de Stat, organ numit de
Preşedintele Republicii şi prezidat de ministrul justiţiei.
Instanţele de judecată, în sensul strict, sunt cele care se găsesc sub
controlul Curţii de Casaţie. Unele dintre acestea sunt specializate pe
anumite probleme. Astfel, întâlnim: Juriul, în materie criminală,
Consiliile de conciliere a conflictelor de muncă,Tribunalele de comerţ.
Ca organ jurisdicţional special, funcţionează Înalta Curte de
Justiţie. Ea este alcătuită dintr
-un număr egal de membri aleşi de către
fiecare din cele două camere ale parlamentului, câte 12 membrii
titulari şi câte 6 supleanţi pe durata unei legislaturi. Aceştia îşi aleg un
preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Înalta Curte de Justiţie judecă pe
Preşedintele Republicii, pe membrii guvernului pentru crime comise în
exerciţiul funcţiunilor lor, sau pe simplii cetăţeni pentru crime contra
securităţii statului, atunci cân
d ei sunt complici cu membrii guvernului.
Preşedintele poate fi trimis în faţa Înaltei Curţi de Justiţie numai
pentru infracţiunea de înaltă trădare. Pornirea procesului, în asemenea
caz, se face la sesizarea Adunării Naţionale şi a Senatului.
10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului

separaţiei puterilor în stat
În Constituţia ţării noastre din 1866 se prevedea că singura sursă
a puterii sociale este suveranitatea naţiunii şi că puterea, la rândul ei, se
împarte între puterile publice: executivă, legislativă şi judecătorească
A) ORGANELE LEGISLATIVE
În aceeaşi Constituţie din 1866, funcţia de organ legislativ o
îndeplineau: regele şi Reprezentanţa Naţională (de fapt Parlamentul).
La rândul ei, Reprezentanţa Naţională era formată din două camere:
Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Regele, Senatul şi Adunarea
Deputaţilor erau numite “cele trei ramuri ale puterii legiuitoare”.
B) ORGANELE EXECUTIVE
Tot pe baza Constituţiei din 1866, în fruntea puterii executive se
situa regele. Puterea lui ra
e inviolabilă. Miniştrii erau răspunzători
pentru actele şi faptele lor. Nici un act al regelui, care se referea la
probleme administrative, nu era valabil dacă nu era contrasemnat de
un ministru. În art. 93 al Constituţiei din 1866 se enumerau
prerogativele regelui care erau: numea şi revoca pe miniştri, sancţiona
şi promulga legile sau putea refuza sancţionarea lor, dreptul de
amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în
materie criminală, numea sau confirma în toate funcţiil e, elabora
regulamentele necesare pentru executarea legilor, era şeful armatei,
conferea grade militare, dreptul de a bate monedă, încheia convenţii cu
statele străine, convenţii care, însă, trebuiau supuse Parlamentului şi
aprobate de către acesta. Consiliul de Miniştri, deşi exista, practic
regele conducea întreaga activitate executivă.
C)
DinORGANELE JUDECĂTOREŞTI
modul cum erau reglementate organele judecătoreşti, înaintea
Constituţiei din 1866, rezultă că ele nu au avut o suficientă autonomie
faţă de puterea executivă, în asemenea măsură încât să se poată
considera ca o putere judecătorească distinctă. Astfel, la început, înainte
110
de adoptarea Constituţiei din 1866, exista un organ denumit Consiliul de
Stat, care era atât un organ de jurisdicţie administrativă, cât şi de
jurisdicţie propriu-zisă. După apariţia Constituţiei, acest organ a fost
desfiinţat.
O lege din 1866 a dat în competenţa instanţelor judecătoreşti
afacerile de contencios administrativ. Dar instanţele judecătoreşti nu
puteau anula actele administrative de autoritate. În 1905 a apărut
Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie. Au fost apoi create
judecătorii de plasă, de plaiuri şi tribunale de apel. Constituţia
României din 1923 a păstrat, în linii generale, organele de stat
prevăzute în Constituţia din 1866, precum şi raportul dintre ele. În art.
92 al Constituţiei
executivă în numeledinregelui.
1923 Else era
preciza că din
format Guvernul exercităfuncţia
toţi miniştrii, puterea
de
prim ministru fiind deţinută de ministrul care a fost însărcinat de rege
cu formarea guvernului.Referitor la puterea judecătorească dispoziţiile
Constituţiei din 1923 erau destul de sumare. Se prevedea doar că ea se
exercită de organele judecătoreşti, că hotărârile se pronunţă şiexecută
se
în numele regelui. În art. 101 se preciza că nu se pot crea nici un fel de
instanţe extraordinare, iar art. l02 prevedea existenţa Curţii de Casaţie şi
Justiţie. În 1925 a fost creat Consiliul Legislativ ca organ consultativ,
menit să ajutela elaborarea şicoordonarea legislaţiei
Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke, prin prisma
reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt
expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”, în care el se referă la trei puteri: legislativă,
executivă şi federativă. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului, întrucât elcel eracare
elabora normele de drept. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea
unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta
în dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ea aparţinea tot regelui.
 Separaţia puterilor in stat

,
 Organe legislative,
 Organe executive,
 Organe judecatoreşti.
17. În ce rezidă principiul s eparaţiei puterilor în stat?
111
18. Evoluţia istorică a princpiului separaţiei
24. Organul legislativ al Anglieieste

a) Parlamentul
b) Guvernul
c) Organele administrative;
25. Principalele puteri în stat sunt:

26. a. Consiliile judeţene;
27. b. Prefecturile;
28. c. Puterile: executivă, legislativă, judecatorească.
112
1. John Locke,Essai sur le pouvoir civil, Paris, 1952.
2. Montesquieu,De l'esprit des lois, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964
.
3. Gheorghe Gheorghe.Separaţia puterilor în stat , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1976.
4. Pierre Lalumičre et André Demichel, Les régimes parlamentaires européens, Paris, 1966.
5. Leon Duguit,Traité de droit constitutionnel , Paris, 1921.
6. Jean Louis Bergel, Théorie générale du droit, Editura Dalloz, Paris, 2004.
Constantele statului
11.1. Introducere
11.3.1. Constantele statului în sens istorico -geografic
11.3.2. Constantele statului în sens politico-juridic
11.1. Introducere
CONSTANTELE STATULUI
Pot fi urmărite pe două planuri: constantele statului în sensu

l lui
istorico-geografic, şi în sensul politico
-juridic.

7. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului;
8. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de luc ru
fundamentale pe care le presupune problema constantelor
statului si dreptului

noţiunilor specifice
- definirea şi disciplinei
înţelegerea )
noţiunilor, de constante ale statului
113
Pentru unitatea de învățareConstantele statului,

timpul alocat
este de 2 ore.
11.3.1. Constantele statului în sens istorico-geografic
a) Constantele statului în sensul istorico

-geografic
Statul, în sensul lui istorico
-geografic (în sens de ţară) este de
neconceput fără existenţa unui teritoriu asupra căruia îşi exercită
suveranitatea La rândul lui,şi teritoriul îşi spune cuvântul asupra
organizării statale, într
-o anumită măsură.
În domeniul ştiinţelor sociale, noţiunii de teritoriu -a
i satribuit,
uneori, şi un înţeles etnic, socio -economic, politic şi spiritual.
Considerăm că este nepotrivită includerea în cadrul noţiunii de
economice, politice şi spirituale.
teritoriu a unor aspecte etnice, socio-
El nu esteşidecât
conservă un cadru
dezvoltă fizic,trăsături
anumite pe razadecăruia
ordinunsocio
anumit grup politic
-economic, social îşi
şi spiritual Este adevărat că pe un anumit teritoriu se găsesc şi elemente
etnice materiale, vestigii ale trecutului, monumente istorice, clădiri care
atestă un stil arhitectonic propriu, obiecte de artă, unelte de muncă,
costume ale unei comunităţi umane ş.a. Pe teritoriul respectiv există, de
asemenea, o serie de bunuri materiale: păduri, ape, zăcăminte minerale,
culturi agricole, construcţii industriale. Teritoriul cuprinde, deci, şi
anumite elemente etnice şi economice. Alte elemente însă, cum ar fi:
specificul socio-economic, politic şi spiritual, aparţin populaţiei de pe un
anumit teritoriu, iar nu teritoriului însuşi. Teritoriul este doar cadrul în
care apar şi se desfăşoară specificul socio -economic, politic şi spiritual.
Încercarea de a lărgi noţiunea deteritoriu, atribuindu- i şi elementele
enunţate mai sus poate avea cel mult un sens figurativ. Altfel ar însemna
să identificăm unul din elementele statului - teritoriul -cu statul în
ansamblul lui. Afirmaţia potrivit căreia: “teritoriul naţional înţeles a c
spaţiu de relaţii sociale şi interumane este un dat viu, care suscită reacţii
şi acţiuni,” poate avea valoarea unei expresii figurative, stilistice, dar nu
ştiinţifice.
statului, atâtTeritoriul
în sensulreprezintă
lui politicocadrul natural,
juridic, spaţiul
cât şi istorico geografic
-geografic. propriu
Totuşi,
prezenţa teritoriului se face mai simţită în cel din urmă caz.
În domeniul ştiinţelor juridice, prin teritoriu se înţelege spaţiul
terestru, întinderile de apă, inclusiv apele teritoriale, subsolul şi spaţiul
114
aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea
Teritoriul constituie
o condiţie naturală a existenţei populaţiei. Din punct de vedere
economic, el furnizează oamenilor cele necesare traiului. Dacă la
începutul societăţii umane omul-asmulţumit cu fructe, plante, rădăcini,
pe care le găsea în natură, cu timpul, mai ales după descoperirea
metalelor, a început să cultive solul şi-şisăconfecţioneze unelte de
muncă tot mai perfecţionate, cu care să acţioneze asupra naturii. În
acelaşi timp, munca depusă de om-a1 stimulat în procesul de continuă
perfecţionare a uneltelor de muncă. Necesitatea dobândirii metalelor
pentru confecţionarea uneltelor de muncă a stimulat spiritul inventiv al
omului, făcându-l să investigheze tot mai mult subsolul bogat în
zăcăminte de minerale. În felul acesta, diverse populaţii, care nu erau
legate încă de un anumit teritoriu, au început să caute asemenea terenuri
care să fie favorabile dezvoltării agriculturii, dar care să fie bogate şi în
zăcăminte minerale. Mediul geografic, calitatea solului şi a subsolului,
au jucat, fără îndoială, un rol important în legarea populaţiei de un
anumit teritoriu şi în renunţarea la migrarea permanentă, la situaţia de
nomad.
au dezvoltat în limitele nui
Grupele stabile de oameni s- u cadru
natural, ocupând un loc precis pe glob şi având nevoie, pentru a exista,
a se hrăni şi a creşte de un anumit spaţiu.
Constantele statului în sens politico -juridic
Dat fiind faptul că statul, în sensul politico
-juridic, se înfăţişează ca
o totalitate de organe, se impune definirea noţiunii de organ de stat.
Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie anume de
persoane, investite cu atribuţii pe care nu le au ceilalţi cetăţeni, atribuţii
care le conferă posibilitate de a lua hotărâ ri generale obligatorii pentru
cei cărora li se adresează, hotărâri care, dacă nu sunt respectate de
bună, voie, pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere
Atribuţi
stat facile
caceace
lestesunt conferite
persoane săacelor persoane
aibă un statut care compun
juridic aparte,un
organ de şi
exprimat
prin denumirea pe care persoanele respective o poartă: Preşedintele
Republicii, deputaţi, senatori, funcţionari, judecători, procurori, ofiţeri
etc.
Unii dintre deputaţi, mai ales cei care lucrează în anumite instituţii
sau întreprinderi de stat, îşi păstrează calitatea de angajaţi ai acestor
unităţi pe perioada cât îşi exercită mandatul de deputat. Mai există,
apoi, politicienii de profesie, care sunt subvenţionaţi de partidele ai
căror membrii sunt.
Trebuie menţionat faptul că, pentru perioada în care îşi desfăşoară
activitatea, deputaţii şi senatorii sunt remuneraţi de către organele în
cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea.
Acest aspect poate da naştere la o întrebare: prin ce se deosebesc
deputaţii şi senatorii de funcţionarii de stat, sau cu un alt termen, de
funcţionarii publici?
Deputaţii aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret îşi
desfăşoară activitatea nu ca pe o funcţie profesională, de bază,
specializată, pentru care se cer anumite cunoştinţe profesionale
deosebite. Activitatea lor, în cadrul organelor în care aufost aleşi, are un
caracter politic şi uncaracter reprezentativ.
Atribuţiile cu care au fost investiţi deputaţii sunt o consecinţă a
115
calităţii lor de reprezentanţi ai poporului, ai faptului că ei au fost investiţi
de popor să le exercite, iar nu o consecinţă a faptului că fac parte dintr
-
un organ de stat. Ei primesc această calitate nu din partea organelor în
care au fost aleşi (parlament, prefectură, primărie), ci din partea
poporului, prin intermediul alegătorilor. Organele reprezentative sunt
rezultatul constituirii deputaţilor -într
o formă de lucru, într-o formă
organizatorică, cu o structură proprie.
Reprezentarea populaţiei de pe un anumit teritoriu în cadru l
statului, în sensul politico -juridic, îmbracă două aspecte: aspectul
central şi cel local. Populaţia, în acest caz, trebuie privită nu ca o
simplă sumă aritmetică a cetăţenilor, ci ca o entitate de cetăţeni
organizaţi,
Nivelul care îşi aleg
central organele care
de organizare săreprezinte.
-i
a statului în sens politico-juridic,
presupune mai multe momente:
a) Primul moment îl constituie organizarea alegerilor pe baza
sistemului electoral, în cadrul cărora partidele politice din statele cu
sisteme în care există mai multe partide cu diverse orientări, îşi propun
candidaţii ce urmează să fie aleşi.
b) Alegerea preşedintelui: în unele ţări, direct de către alegători, în
altele de către parlament. Aceasta are loc în ţările cu formă de
guvernământ republicană .
c) Un al treilea moment îl constituie organizarea celor aleşi, a
deputaţilor, sau a deputaţilor şi senatorilor, în sistemele bicamerale, în
organe reprezentative, pe baza principiului separaţiei puterilor în stat.
Deputaţii şi senatorii se constituie organul
în legislativ, parlamentul,
format, în ţara noastră, din două camere: Adunarea Deputaţilor şi
Senatul.
d) Numirea guvernului, ca organ suprem executiv, de către
parlament, la propunerea primului ministru.
e) Numirea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalţi
judecători ai Curţii Supreme de Justiţie, ca organ judecătoresc suprem.
O asemenea structură a puterii centrale, de regulă, în statele
contemporane, se alege o dată la 4 sau 5 ani.
Pe plan local, în funcţie de împărţirea administrativ -teritorială a
fiecărei ţări în judeţe, regiuni, arondismente, landuri, oraşe, comune etc.,
populaţia din aceste unităţi îşi alege organele de conducere: prefecturi,
primării etc. Candidaturile pentru funcţiile din aceste organe sunt
propuse, de asemenea, de către partidele politice.

În literatura juridică, noţiunea de funcţionar este utilizată în două sensuri: unul din ele este formulat
de Codul Penal, care în art. 147 arată: Prin funcţionari se înţelege orice salariat care exercită,
116
permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost învestit, o însărcinare în serviciul
unui organ sau instituţii de stat, ori al unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. Sunt
asimilate cu funcţionarii, persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele
prevăzute în art. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie”. După cum se poate observa, aceasta
este o definiţie foarte generală, cu o sferă foarte largă. Ea se explică prin aceea că legiuitorul a înţeles
să acorde protecţie juridică unei sfere cât mai largi de bunuri şi valori, extinzând, în felul acesta, şi
sfera de persoane care le mânuiesc Dar nu acesta este sensul care trebuie avut în vedere atunci când
este vorba de funcţionari ca şi componenţi ai organelor de stat. Sensul noţiunii de funcţionar public, cu
care trebuie să operăm în acest caz, este cel pe care îl formulează dreptul administrativ. În legătură cu
acest sens, însă, au existat unele discuţii. În anii socialismului, unii autori, în formularea noţiunii de
“funcţionar de stat”- expresie utilizată pe atunci –au plecat de la noţiunea de “funcţie de stat”
subliniind că în cadrul organelor de stat luc rau pe atunci trei categorii de oameni ai muncii: muncitori,
tehnicieni şi funcţionari, denumiţi toţi cu termenul generic de lucrători în cadrul aparatului de stat”.
Aceşti autori considerau că funcţia este o atribuţie încredinţată de un organ al statului unor persoane
fizice, considerând că întâi ar exista organele de stat şi apoi funcţia. În această opinie se susţinea că:
“dacă aceşti oameni ai muncii constituie o categorie specială, aceea a funcţionarilor de stat, este
tocmai pentru că îndeplinesc în cadrul unui organ al statului o funcţie de stat ce implică folosirea
puterii de stat. Astfel legătura dintre aceste două noţiuni este tocmai inversă, noţiunea de funcţionar de
stat se poate preciza numai cu ajutorul noţiunii de organ de stat, iar nu viceversa”. Opinia exprimată
mai sus este criticabilă. Evoluţia istorică a puterii de stat demonstrează că nu se poate separa noţiunea
de funcţie de cea de funcţionar, ele au apărut concomitent. În mod istoric, din rândul membrilor
societăţii s-a desprins treptat ocategorie de oameni care se ocupau numai cu guvernarea. La început
acestea au fost persoane fizice: împărat, rege, dregători etc. Pe măsură ce sarcinile care stăteau în faţa
puterii de stat s-au complicat tot mai mult, s-au conturat organele de stat colective, specializate în
diverse probleme ale conducerii de stat.
În ţara noastră, poporul alege pe reprezentanţii săi, iar aceştia constituie, apoi, organele puterii - de stat
parlamentul. La rândul lui, parlamentul alege funcţionarii de stat superiori care, apoi, mergând de sus in jos,
aleg sau numesc pe ceilalţi funcţionari ce formează celelalte organe ale statului. Parlamentul, în prima sa
şedinţă a fiecărei legislaturi, desemnează pe primul ministru, la propunerea Preşedintelui României, iar apoi
acesta, Pentru a caracteriza un organ de
la rândul
stat este necesarsău,
săpropune spre aprobare
observămcum lista şi
ia naştere cu din
membrii
parteaguvernului
cui primeşte atribuţiile -i formează
ce
competenţa. În felul acesta se poate observa că funcţionarii de stat din cadrul guvernului - de exemplu
- (miniştri şi ceilalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat) investiţi cu această
calitate de popor, prin intermediul parlamentului, deţin calitatea de funcţionar public nu pentru că
lucrează în cadrul guvernului (ar însemna ca în acest caz ei înşişi-şisăatribuie această calitate), ci
pentru că au primit, din partea parlamentului, ca reprezentant al voinţei poporului, un volum de sarcini
pe care să le îndeplinească şi în vederea realizării acestui scop li s-a fixat un anumit statut, anumite
drepturi şi obligaţii, ce le conferă calitatea de funcţionar de stat. Miniştrii şi ceilalţi funcţionari ai
organelor centrale ale administraţiei de stat, investiţi cu această calitate de către parlament, formează
împreună o structură organizatorică unitară - Guvernul – organul central al administraţiei de stat. La
fel se întâmplă cu celelalte organe centrale ale statului: Procurorul General, Preşedintele Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie. La rândul lor, Procurorul General sau miniştrii numesc pe ceilalţi funcţionari din
subordinea lorNu se poate contesta faptul că funcţionarul public, deputatul sau senatorul, îşi desfăşoară
activitatea în cadrul unor organe de stat, a unor colective organizate. Dar lucrează
ei în cadrulorganelor
respective pentru că au fost aleşi sau numiţi, şi această alegere sau numire este cea care le conferă
calitatea de reprezentanţi ai puterii publice. Organele de stat sunt colective de lucru în care se constituie
deputaţii, senatorii, funcţionarii publici, după ce au primit această calitate din partea alegătorilor.
Constantele
a) Un primstatului în sensul
element politico
de constanţă -juridic potsocotit
trebuie fi urmărite pe maiprincipiului
adoptarea multe planuri.separaţiei puterilor în stat. De
la apariţia lui, acest principiu a stat la bazaorganizării de stat a ţărilor moderne şi contemporane. Practica
demonstrează că în majoritatea acestor ţări există un organ reprezentativ care elaborează legile, există o
reţea de organe administrative, în fruntea cărora se găseşte un guvern format din miniştri, conducători ai
117
unor ministere şi din înalţi funcţionari administrativi. Există apoi organe administrative locale, de genul
prefecturilor, primăriilor, cu o serie de servicii subordonate: administraţii financiare, secţii sanitare, de
învăţământ etc.
În sfârşit, există o reţea de organe judecătoreşti care au ca scop soluţionarea litigiilor civile sau a
cauzelor penale, pentru a se putea păstra ordinea juridică în stat.
b) constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie.
c) constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului:
legislative, executive şi judecătoreşti.
Astfel, dacă ne referim la organele legislative, observăm că pe plan mondial acestea sunt formate
din deputaţi, aleşi pe baza sistemului electoral în vigoare în fiecare ţară, având o structură unicamerală
sau bicamerală. Acolo unde structura organului legislativ este bicamerală, de obicei, una din camere
este Senatul, iar cealaltă, o Adunare a Deputaţilor, care poartă diverse denumiri. Atribuţia cea mai
importantă a organului legislativ, denumit de regulă Parlament, este aceea de a elabora legile. Perioada
pentru care sunt alese organele legislative (de obicei 4-5 ani) se numeşte legislatură, iar activitatea
curentă a organelorlegislative se desfăşoară în sesiuni.
În cadrul organelor administrative (executive), putem sesiza, de asemenea, o serie de elemente
de constanţă. Acestea ar fi: prezenţa în fruntea organelor executive a guvernului, existenţa unor
organe centrale de ramură, denumite ministere. Cele mai cunoscute ministere, care există în toate
ţările contemporane, cu titlu exemplificativ ar fi: ministerul finanţelor, ministerul comerţului,
ministerul justiţiei, ministerul de externe, ministerul de inteme, ministerul învăţământului,
ministerul sănătăţii, ministerul apărării naţionale etcUn loc aparte în cadrul organelor executive îl
ocupă armata, poliţia, jandarmeria, serviciile de informaţii.
În ce priveşte organele judecătoreşti, ca elemente de constanţă, sesizăm că acestea sunt formate, de
regulă, din judecătorii, tribunale, curţi. Unele din ele judecă numai în complete formate din judecători
de profesie, altele sunt formate din judecători profesionişti şi cetăţeni în calitate de asesori, juraţi etc.,
aleşi din rândul cetăţenilor de diverse profesii, pentru o perioadă limitată.
De regulă, organele judecătoreşti sunt organizate la nivelul a cel puţin două grade de jurisdicţie:
judecata de fond - la noi în ţară judecătoriile, şi calea de atac: recursul în faţa tribunalelor. Trebuie
precizat, însă, că tribunalele judecă şi anumite cauze în fond, nu numai în recurs. Activitatea organelor
judecătoreşti, în toate ţările, se bazează pe respectarea anumitor principii care, şi ele, trebuie considerate
elemente de constanţă, rămase în mod tradiţional din cele mai vechi timpuri. Acestea ar fi: publicitatea
dezbaterilor, solemnitatea, oralitatea, contradictorialitat
ea, asigurarea dreptului la apărareş.a.
Referindu-ne la onstantele
c statului în sensul politico
-juridic, trebuie să mai adăugăm, la cele de mai
sus, şi existenţa unui aparat logic conceptual, a unei terminologii ce se foloseşte în activitatea de stat, care
cuprinde o serie de termeni, expresii, cum sunt: sistem electoral, executiv, legislativ, parlamentar,
constituţional, deputat, senator, minister,guvern, interpelare, legiferare, acreditare, impozite,
taxe, buget
etc
 Constantele statului,
 Teritoriu,
 Populaţia,
 constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie
,
 constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale
statului: legislative, executive şi judecătoreşti.

19. Ce reprezintă constantele statului?
20. Constantele în sens istorico-geografic
118
21. Constantele statului în sens politco -juridic
29. Ce fel de subiect de drept este Statul:

a) subiect individual;
b) subiect colectiv;
c) nu poate fi subiect de drept.
30. Care suntr constantele statului :

c) legile obiective.
, vol. I, Bucureşti, 1930.
1. Mircea Djuvara,Teoria generală a dreptului
119
2. Edmond Picard, Le droit pur, les permanences juridiques, les constantes juridiques,
Flammarion, Paris.
l, Bucureşti, Ed.
3. Victor July 1, Duculescu,Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţiona
Academiei, 1982.
4. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi,Teoria generală a dreptului , Ed. Universităţii “Dimitrie
5. Nicolae Popa,Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998.
6.Alexandru Fărcaş, dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor
naţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005.
7. Veronica Rebreanu, Constantele statului
, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004.
Constantele dreptului
12.1. Introducere
12.3.2. „Dat”-ul în drept
12.1. Introducere
Faptul că există mai multe tipuri de civilizaţie şi cultură nu
înseamnă că dreptul şi statul aparţinătoare unui anumit tip sunt
cantonate, cu exclusivitate, numai în cadrul lui. Aşa cum
civiliza-ţia şi cultura, cu toată specificitatea ei, legată de o anume
epocă istorică, presupun şi o anume continuitate, tot aşa şi
dreptul şi statul cunosc această continuitate de-a lungul istoriei,
de la apariţia lor şi până în zilele noastre.

9. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului;
Aprofundarea peunor
10. fundamentale noţiuni
care le şi instrumente
presupune de lucru
constantele dreptului

120
- definirea şi înţelegerea noţiunilor de permanente juridice si dat in
drept
Pentru unitatea de învățare, Constantele dreptului timpul alocat

este de 2 ore.
În încercarea sa de a defini obiectul de studiuTeoriei

al Generale a
Dreptului, Mircea Djuvara preciza că acesta-ar1 constitui “Dreptul în
ce are el esenţial ca element unitar şi de ansamblu''. În continuare se
sublinia: “Obiectul Enciclopediei Juridice (a Teoriei Generale a
Dreptului), în sensul acesta, este de a expune şi studia “permanenţele
juridice”. După
întâi, de un cum precizează
cunoscut Djuvara,
jurist belgian, cuvântul
Edmond a fost
Picard, care-afolosit, mai
lemai numit
şi “constantele dreptului” Termenul de “permanenţe juridice” sau
“constante ale dreptu -lui” – arată Djuvara – exprimă ceea ce este
persistent în orice relaţie juridică. Dreptul este o ştiinţă socială;
dispoziţiile juridice investesc, într
-un mod exact, realitatea socială căreia
i se aplică. Dar aşa cum nu pot exista două societăţi identice, nu poate
exista o normă juridică la fel în toate societăţile şi nici o legislaţie
comună tuturor societăţilor. “Dar există în relaţiunea juridică ceva ce
subzistă, în mod necesar, oriunde, şi ne face să o recunoaştem ca atare.
Iar elementele care în felul acesta caracterizează relaţiunea juridică
constituie ceea ce numim permanenţele juridice”. Pentru a-şi ilustra
afirmaţiile, Djuvara recurge la un exemplu“Nu ucide pe aproapele tău”
este o regulă care poate fi o normă de drept universală şi absolută, care
se aplică în orice împrejurare, în orice societate şi în orice timp şi,
totuşi, nu este aşa. Întimpul războiului soldaţii au obligaţia de a ucide.
În concepţia noastră, uciderea părintelui este crima cea mai josnică.
Dar în societăţile primitive paricidul este reglementat ca o obligaţie. La o
anumită vârstă a părintelui, copilul este obligat a
-1 ucide. Ce are comun
legislaţia noastră cu ceaprimitivă?- se întreabă autorul citat. Este faptul
că ne găsim în prezenţa unui raport juridic, deşi rezultatele sunt diferite.
Constantele dreptului, în concepţia lui Djuvara, ar fi, în principal,
121
raportul juridic cu elementele sale componente, subiec- ţii raportului
juridic, drepturile şi obligaţiile lor, obiectul raportu-lui juridic la care el
adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”, deşi - spune el
“sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică, nu
însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”.
O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a-oadus
Anita Naschitz. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul, urmărind ca
normele juridice să aibă o eficienţă socială reală, nu creează dreptul în
mod arbitrar, ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi
spirituale, care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al
dreptului”.
12.3.2. „Dat”-ul în drept
Factorii care alcătuiesc ceea ce numim “dat”

-ul în drept sunt, în
special, trei.
a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între
oameni într-o epocă determinată. Acestea sunt relaţii economice,
culturale, familiale, fiecare apărând, la rândul lor, sub diferite înfăţişăr
i.
Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului, întrucât ele oferă
legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin
reglementările sale. Relaţiile sociale orientează, în acelaşi timp, soluţiile
cuprinse în aceste reglementări. Această orientare este posibilă prin
influenţa pe care o exercită asupra gândirii, sentimentelor, voinţei
oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. b) În al doilea rând,
întrucât relaţiile sociale, care oferă obiect reglementării juridice, sunt
relaţii între oameni, consecinţa este că omul, ca subiect al relaţiilor
sociale lui
natura supuse reglementării
specifică biologică juridice,
şi socială,omul privit
produs în mod complex
al relaţiilor cu
sociale, ale
epocii în care trăieşte, este, de asemenea, un “dat” fundamental al
reglementării juridice
Dezvoltarea dreptului este determinată de interesele omului, de
anumite finalităţi şi adoptarea unor soluţii corespunzătoare anumitor
interese umane, susceptibile de a dobândi înţelegerea şi, în acelaşi
timp, acordulcelor chemaţi să le traducă în viaţă. Nici un legiuitor nu
poate face abstracţie, în opera de reglementare juridică, de natura
complexă a omuluic) În al treilea rând, un “dat” fundamental al
dreptului îl constituie legile obiective. Ele guvernează nu numai
dezvoltarea naturii, ci şi a societăţii şi gândirii. După cum se ştie,
asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori, dar cu toate acestea,
printr-o mulţime de întâmplări, legile obiective îşi creează drum şi în
cele din urmă se impun cu necesitate. Această concepţie cu privire la
caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea
rolului factorului subiectiv. Ceea ce este specific legilor obiective în
viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan
(aşa cum se întâmplă
conştienteÎn în natură),
cadrul unei asemenea ci prin intermediul
concepţii acţiunilor
generale, locul şiumane
rolul
social al dreptului apare bine determinat. Dreptul constituie unul dintre
cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează
asupra orientării vieţii sociale într
-o anumită direcţie. Dreptul îşi poate
122
realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective În
măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru
fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi
societăţii, reglementările juridice joacă un rol social pozitiv,
influenţând şi, uneori, accelerând evoluţia societăţii în direcţia
tendinţelor sale obiective de dezvoltare. Natura specifică a relaţiilor
sociale din cadrul fiecărui tip de civilizaţie şi cultură, a legilor care
guvernează dezvoltarea acestorrelaţii, a ideilor şi instituţiilor în care ele
îşi găsesc reflectarea, influenţează şi dreptul civilizaţiilor respective, în
aşa fel încât, cu toate deosebirile ce se întâlnesc în diferite sisteme de
drept din diferite perioade istorice, anumite trăsături esenţiale comune
tuturor acestor sisteme permite încadrarea lor în tipuri de drept
determinate.
Existenţa unui dat al dreptului nu duce, neapărat, laoncluzia c
admiterii unor criterii neschimbătoare, valabile pentru toate locurile şi
în toate timpurile. “Dat” -ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru
explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de
civilizaţie şi cultură care -au s perindat de-a lungul istoriei Cu toate
deosebirile esenţiale, care din punct de vedere al conţinutului despart
diferite tipuri de drept, există şi o serie de elemente de continuitate pe
care le întâlnim în reglementările juridice aparţinândferitelor
di tipuri
de civilizaţie şi cultură.
Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului, explicaţia
elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. Care
sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului?
a) Cercetând “dat”-ul în drept, observăm că, elementele de
continuitate pot fi întâlnite, în primul rând, în domeniul relaţiilor sociale.
Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale, duce la anumite transformări,
care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care
atestă trecerea
trăsăturile careladespart
o nouă relaţiile
formă desociale
civilizaţie şi cultură. Dar,
ale diferitelor epocialături de
istorice,
întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate.
Elementele de legătură le întâlnim, mai ales, pe planul structurii acestor
relaţii. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem
observa anumite trăsături comune, anumite tipare, care indică structura
diferitelor categorii de relaţii sociale. Pe linia aceasta putem desluşi, în
toate epocile istorice, relaţii între vânzători şi cumpărători, relaţii între
soţi, relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. Aceste structuri stabile
influenţează şi reglementarea juridică, mai ales în două direcţii: în
direcţiadeterminării obiectului reglementării juridice (reglementarea
anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile
istorice), cât şi în direcţia unei continuităţiaparatul
în logic- conceptual pe
care-l folosesc diferite sisteme de drept. În acest sens, întâlnim anumite
concepte cum sunt: raport juridic, proprietate, contract. Deşi în conţinut
acestea sunt diferite, în ce priveşte expresia lor logică -conceptuală o
întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel, sau aproape la fel, în
diversetipuri de civilizaţie şi cultură.
b) În domeniul legilor sociale observăm că, dacă fiecare epocă
istorică, fiecare tip de civilizaţie şi cultură, are anumite trăsături proprii
de dezvoltare, există anumite trăsături de mai lungă durată, ce se
întâlnesc în mai multe epoci istorice. De exemplu: legea valorii, a cărei
123
acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. Din această cauză o
întâlnim - cu trăsături şi efecte diferite- în toate epocile istorice în care
există producţie de mărfuriExistenţa legităţilor obiective, de lungă
durată, este şi ea unul dintre factorii care explică existenţa elementelor
de continuitate în drept. În acest domeniu, spre deosebire de relaţiile
sociale, asistăm la o continuitate nu numai pe planul obiectului sau a
unor aspecte de formă (aparatul logic -conceptual) ci, uneori, chiar în
ce priveşte anumite probleme de fond.
c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul, cu natura sa
complexă, produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. Modul
lui de gândire, idealurile sale, sunt determinate de împrejurările în care
trăieşte. nu
istorică, Omul
faceeste unsăprodus
decât al epocii
dea expresie sale. Dreptul,
fizionomiei în fiecare
spirituale epocă
a acestui om
concret. Cu toate acestea, întâlnim anumite însuşi ri fizice, biologice,
fiziologice, comune tuturor oamenilor. În acelaşi timp, întâlnim şi
anumite concepţii, idealuri comune. Ambele aspecte explică existenţa
unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. Nici un sistem de
drept nu poate face abstracţie de faptul că
dobândirea discernămân tului –
de pildă- este legată de un anumit grad de dezvoltare fizică şi spirituală
De aici, în mod necesar obligaţia de a ţine seama, pe planul
reglementării juridice, de acest aspect. De asemenea, împărţirea
oamenilorpe sexe, cu toate consecinţele ce decurg de aici, trebuie să-şi
găsească, şi îşi găseşte reflectarea în toate sistemele de drept. În ce
privesc concepţiile, sentimentele, convingerile, idealurile, în acest
domeniu întâlnim un grad mai mare de mobilitate şi relativitate. Şi în
acest domeniu, însă, putem distinge anumite elemente cu caracter de
constanţă, ce exprimă anumite interese sociale comune ale oamenilor.
De exemplu, interesul de a asigura condiţii normale desfăşurării
raporturilor sociale. Tot pe acest plan, putem distinge anumite idealuri,
cumforţele
de au fost: lupta înaintate
sociale pentru idealurile de dreptate socială
şi de personalităţile şi libertate
progresiste dusă
din diferite
epoci istorice. Pe planul dreptului acesteaau s- reflectat în ocrotirea
unor valori general- umane, cum sunt ocrotirea vieţii, a sănătăţii
persoanei, a libertăţii, obligaţia de a respecta sarcinile asumate etc
Constantele dreptului, în concepţia lui Djuvara, ar fi, în principal, raportul juridic cu elementele
sale componente, subiecţii raportului juridic, drepturile şi obligaţiile lor, obiectul raportului juridic la
care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”, deşi - spune el “sancţiunea juridică
organizată şi aplicată de autoritatea publică, nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”.
O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a-oadus Anita Naschitz. Ea porneşte de la
faptul că legiuitorul, urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală, nu creează dreptul în
124
mod arbitrar, ci trebuie să ţinăseama de anumite realităţi materiale şi spirituale, carefilozofia
în dreptului
au luat denumirea de “dat aldreptului”.
a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni -o epocă
într determinată.
Acestea sunt relaţii economice, culturale, familiale, fiecare apărând, la rândul lor, sub diferite înfăţişări.
Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului, întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el
trebuie să acţioneze prin reglementările sale. Relaţiile sociale orientează, în acelaşi timp, soluţiile
cuprinse în aceste reglementări. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra
gândirii, sentimentelor, voinţei oamenilor chemaţisă elaborezeaceste soluţii.
b) În al doilea rând, întrucât relaţiile sociale, care oferă obiect reglementării juridice, sunt relaţii între
oameni, consecinţa este că omul, ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, omul
privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială, produs al relaţiilor sociale, ale epocii
în care trăieşte, este, de asemenea, un “dat” fundamental al reglementării juridi ce
c) În al treilea rând, un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. Ele

guvernează nu numai dezvoltarea naturii, ci şi a societăţii şi gândirii. După cum se ştie, asupra vieţii
sociale acţionează o serie de factori, dar cu toate estea,
ac printr-o mulţime de întâmplări, legile
obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. Această concepţie cu privire la
caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. Ceea
ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod
spontan (aşa cum se întâmplă în natură), ci prin intermediul acţiunilor umane conştiente. În cadrul
unei asemenea concepţii generale, locul şi rolul socia l al dreptului apare bine determinat. Dreptul
constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra
orientării vieţii sociale într
-o anumită direcţie
Dreptul îşi poate realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective. În măsura în
care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile
dezvoltării naturii şi societăţii, reglementările juridice joacă un rol social pozitiv, influenţând şi,
uneori, accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare.
Existenţa unui dat al dreptului nu duce, neapărat, la concluzia admiterii unor criterii
neschimbătoare, valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. “Dat” -ul în drept este el însuşi
variabil
şi culturăşicare
acest-sau
lucru explică
perindat diferenţele
de-a esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie
lungul istoriei.
Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale, duce la anumite transformăr i, care la anumite intervale de
timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. Dar,
alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice, întâlnim şi anumite
elemente care stabilesc o legătură de continuitate. Elementele de legătură le întâlnim, mai ales, pe planul
structurii acestor relaţii.Dacă urmărim relaţiile sociale dindiferite epoci istorice putem observa anumite
trăsături comune, anumite tipare, care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. Pe linia
aceasta putem desluşi, în toate epocile istorice, relaţii între vânzători şi cumpărători, relaţii între soţi,
relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. Aceste structuri stabile influenţează şi entarea juridică, mai
reglem
ales în două direcţii: îndirecţia
Cu toate deosebirile esenţiale, care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de
drept, există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice
aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură.
Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului, explicaţia elementelor de continuitate trebuie
căutată în sfera acestui “dat”. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului?
a) Cercetând “dat”-ul în drept, observăm că, elementele de continuitate pot fi întâlnite, în primul rând,
în domeniul relaţiilor sociale. determinării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii
sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice), cât şi în direcţia unei continuităţi în
l folosesc diferite sisteme de drept. În acest sens, întâlnim anumite
aparatul logic-conceptual pe care-
concepte cum sunt: raport juridic, proprietate, contract. Deşi în conţinut acestea sunt diferite, în ce
125
priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel, sau aproape
la fel, în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură.
b) În domeniul legilor sociale observăm că, dacă fiecare epocă istorică, fiecare tip de civilizaţie şi
cultură, are anumite trăsături proprii de dezvoltare, există anumite trăsături de mai lungă durată, ce se
întâlnesc în mai multe epoci istorice. De exemplu: legea valorii, a cărei acţiune este strâns legată de
producţia de mărfuri. Din această cauză o întâlnim- cu trăsături şi efecte diferite- în toate epocile
istorice în care există producţie de mărfuri.
c) Un al treilea “dat”al dreptului îl constituie omul, cu natura sa complexă, produs al relaţiilor sociale
în mijlocul cărora trăieşte. Modul lui degândire, idealurile sale, sunt determinate de împrejurările în care
trăieşte. Omul este un produs al epocii sale. Dreptul, în fiecare epocă istorică, nu face decât să dea
expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. Cu toate acestea, întâlnim anumite însuşiri fizice,
biologice,Ambele
comune. fiziologice, comune
aspecte tuturor
explică oamenilor.
existenţa unorÎnfactori
acelaşidetimp, întâlnim
permanenţă şi anumitedreptului.
în domeniul concepţii, idealuri
 Constantele dreptului,
 Dat-ul în drept,
 Permanenţe juridice.
.
22. În ce rezidă Dat-ul în drept?

23. Constantele dreptuluiîn concepţia lui Mircea Djuvara
126
31. Sunt constante ale dreptului:

c) relatiile sociale.omul,legile obiective.
32. De problema constantelor dreptului s-a ocupat:

a) Justinian;
b) Mircea Djuvara;
c) Ulpian.
” . Mircea Djuvara,Teoria generală a dreptului
, vol. I, Bucureşti, 1930.
2. Edmond Picard, Le droit pur, les permanences juridiques, les constantes juridiques,
Flammarion, Paris.
l, Bucureşti, Ed.
3. Victor July 1, Duculescu,Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţiona
Academiei, 1982.
4. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi,Teoria generală a dreptului , Ed. Universităţii “Dimitrie
5. Nicolae Popa,Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998.
6.Alexandru Fărcaş, dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor
naţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005.
7. Veronica Rebreanu, Constantele statului
, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004.
Izvoarele dreptului
13.1. Introducere
13.3.1. Cutuma ca izvor de drept
13.3.2. Jurisprudenţa ca izvor de drept
13.3.3. Legea ca izvor de drept
13.3.4. Doctrina ca izvor de drept
127
13.1. Introducere
Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale

care generează norma juridică, indiferent de natura ei (de drept public
sau privat etc.).
Doctrina, abordând acest subiect, menţionează totdeauna că
izvoarele dreptului pozitiv sunt de două feluri: materiale şi formale.
În orice caz, modul de apariţie a ideii de dreptate şi, în final, a
dreptului, este strâns legat de acele realităţi sociale care produc situaţia
juridică, adică forma de drept. În acest sens, conştiinţa individuală şi
conştiinţa socială sunt, în ultimă instanţă, responsa
-bile pentru apariţia
un proces complex în care motivaţiile, decurgând din
dreptului, printr-
interesele individului, din interesele diverselor grupuri sociale şi, în final,
din interesele obiective generale ale societăţii, se intercondiţionează
reciproc, construind în dialectica evoluţiei lor o unitate extrem de
complexă pe care odenumim, generic, izvor al dreptului.
Noţiunea de izvor al dreptului identifică tocmai aceste surse
complexe de natură obiectivă şi subiectivă, individuală şi socială care,
la
un moment dat, într -o anumită conjunctură istorică, duc la apariţia
dreptului.

11. Iniţierea studenţilor în studierea iyvoarelor dreptului;
fundamentale pe care le presupune ştiinţa iyvoarelor
dreptului
- definirea şi înţelegerea izvoarelor dreptului
128
Pentru unitatea de învățare, I zvoarele dreptului timpul alocat

este de 2 ore.
13.3.1. Cutuma ca izvor de drept
Cutuma (tradiţia sau obiceiul)reprezintă unul dintre izvoarele

formale cele mai importante ale dreptului. Este foarte greu să se
decanteze de către istoric nu numai caracterul real, veridic al obiceiului
invocat ca izvor de drept, dar şi să se fixeze caracteristicile lui şi, mai
ales, condiţiile care, însoţindu
-l, l-au ajutat să devină un astfel de izvor.
“Tradiţia care ne-a parvenit, cu multitudinea ei de denumiri încâlcite
ale popoarelor şi de legende obscure, se aseamănă cu frunzele uscate,
greu de conceput că au fost cândva verzi”, afirmă inspirat Theodor
Mommsen. Este deosebit de expresivă această afirmaţie, ea
evidenţiind problemele, unele aproape insurmontabile, cu care se
confruntă istoricul atunci când încearcă
obiceiuri care, cu timpul, s-au transform
să identifice
at în norme adevăratele
de drept. Astfel,
marele istoric mai înainte citat spune, pe bună dreptate, că în locul
parcurgerii acestui labirint şi încercării de clarificare a unor frânturi ale
umanităţii, ar fi mai potrivită cercetarea vieţii reale a poporului şi a
modului în care ea s-a exprimat în legislaţie şi în cultură, în general. În
acest sens pot fi justificate instituţii de drept care, apărute la începutul
dreptului roman, sunt şi astăzi valabile Contractul referitor la
împrumutul de consumaţie (mutuum) de astăzi, îşi are srcinea juridică
în contractul cu aceeaşi denumire din dreptul roman, iar în dreptul
roman izvorul material al acestui contract îl constituie o practică ce
constă în transferul unei sume de bani sau al anumitor bunuri mobile
de la o persoană la o altă persoană. Subiecţii acestei relaţii sociale –
devenită ulterior raport juridic –vor fi denumiţi, în drept, creditor şi
debitor. Această practică, spune Mommsen, avea iniţial drept obiect
numai banii şi exista în relaţiile romanilor cu străinii.
O a pariţie în drept, relativ asemănătoare o are şi nexum-ul, care a
devenit un contract din cumulul obiceiurilor referitoare la înstrăinarea
(vânzarea-cumpărarea) de bunuri. El definea şi alte realităţi juridice
(apărute tot din obiceiuri) cum sunt cele refer itoare la proprietatea
temporară. Pe teritoriul ţării noastre cutumele geto -dace au constituit
un izvor deosebit de bogat pentru dreptul pozitiv, atât în dreptul intern
129
cât şi în relaţiile juridice externe. Reglementarea unor astfel de relaţii,
apărută în perioada democraţiei militare sub forma unor obiceiuri
nejuridice şi, deci, nesancţionate, a căpătat, probabil, o sancţiune
juridică în perioada de formare a statului geto-dac.
Începând cu secolul al VI -lea î.e.n., procesul transformării
obiceiurilorîn norme juridice, sancţionate ca atare, a fost favorizat, şi
poate chiar accelerat, de faptul că triburile geto-dacice se uneau înuniuni
tribale, care aveau unpronunţat caracter politico -juridic. În acest sens ne
vin informaţii de la istoricul Trogus Pompeius, care afirmă că regele scit
Ateos are confruntări militare în anul 339 î.e.n. cu un rege-dac geto
conducător al unei uniuni de triburi, iar Diodor din Sicilia aminteşte că
în
subjurul anului lui
comanda 300Dromichete,
î.e.n. exista rege
o uniune puternică
legendar dac.deConsiderăm
geto- triburi-dacice
getocă
formarea uniunilor tribale a condus la o decantare a obiceiurilor, care au
beneficiat de un cadru propice pentru a deveni, mai repede şi într-un
mod mai sigur, norme de drept. Existenţa formaţiunilor statale pe
teritoriul ţării noastre mai înainte de influenţele greceşti în Dobrogea şi
dacic format, în
anterior cuceririlor romane, a consolidat un drept geto-
cea mai mare parte a lui, prin ridicarea obiceiurilor la nivelul unor norme
juridice. Istoricii români arată că aplicarea dreptului roman în Dacia
avea în vedere dreptul roman clasic, ce se aplica cetăţenilor romani
rezidenţi aici şi peregrinilor (locuitori liberi ai unei provincii romane
care nu deţineau cetăţenie romană –civitas romana– şi nici statutul de
latini). Relaţiile dintre cetăţenii romani şi peregrini erau
reglementate de
ius gentium care, în esenţă, era tot drept roman. Deci, pe teritoriul ţării
noastre sistemele juridice aveau un dublu izvor de drept: a) cutuma
pentru normele juridice ale statului geto-dac şi b) dreptul roman pentru
provinciile romane. Dar, dreptul autohton, format pe baza cutumei, a
existat în provinciile romane, în paralel cu dreptul roman, timp
îndelungat. În acest sens, în doctrina de specialitate se remarcă faptul că
după cucerirea Daciei, dreptul autohton geto -dac rămâne în vigoare
pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să
fie guvernate de dreptul local. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile
sau cutumele (consuetudo, mos maiorum) geto-dace tolerate de noii
stăpânitori şi, în continuare, cu privire la măsura în care dreptul roman
îngăduie aplicarea dreptului localîn– speţă cel geto-dac – o constituţie
din Codul lui Justinian, al cărui text datează din anul 224, vorbeşte de
necesitatea de a se respecta în aşezările urbane provinciale obiceiurile
locale, probabil cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine
publică romane. Această situaţie juridică se conciliază (şi se
coroborează) cu un alt text, din Ulpiansecolul
– – care
al III-lea e.n.
există în Digeste, şi careprevede respectarea în orice loca constutuţiilor
imperiale.
13.3.2. Jurisprudenţa ca izvor de drept
Noţiuneadedeaplicare
activitatea jurisprudenţă are două sensuri:
înfăptuită
a dreptului de unul configurează
organele judiciare,
indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într
-o ierarhie legală în
conformitate cu competenţele lor. Sunt, în acest sens, creatoare de
jurisprudenţă instanţele judecătoreşti, organele de procuratură (prin
130
soluţiile rămase definitive), hotărârile organelor jurisdicţionale.
Într-un al doilea sens, prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa
dreptului. Este, fără îndoială, un sens foarte larg care pătruns
– în
lexicul nostru din limba veche– nu mai este de mult uzitat, ca atare,
nici în doctrină şi nici în practica judiciară.
Ne vom referi, fireşte, la primul sens, care include şi sensul mai
specializat de totalitate a hotărârilor pronunţate de un anume organ
care aplică legea.
Jurisprudenţa este, incontestabil, un izvor de drept – un izvor de
drept formal, desigur– pentru că ea include experienţa practică a
organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi, prin aceasta, îi
probează şiÎnîi legitimează
complex. valabilitatea. Dar,
el voinţa legiuitorului care acest proces norma
a redactat este extrem de este
juridică
interpretată de jurist –indiferent de organul judiciar din care face parte.
În acest proces deinterpretare, însoţit de modalităţile legale de aplicare a
normei respective, are loc contactul unei concepţii – a legiuitorului–
care, prin generalizarea unor cazuri obiective a creat norma de drept, cu
cazuri concrete apreciate, de această dată, de o persoană fizică învestită
cu atribuţii specifice într
-un organ judiciar. Nu numai că realitatea
obiectivă oferă situaţii infinit de particulare, de diverse şi de complexe
(prin raporturile cauzale sociale care apar cu acest prilej), dar mai
intervine şi intelectul persoanei fizice care îşi exercită competenţele în
funcţie de pregătirea sa de specialitate, de voinţa de a aplica -unîntr
anume mod norma juridică, de capacitatea intelectuală de interpretare a
realităţii, de cultura sa de specialitate şi de cea generală, de posibilităţile
psihice de a percepe interdisciplinaritatea necesară soluţionării cazului
ş.a.m.d. Toate aceste veritabile criterii de aplicare în viaţă a unor
prescripţii teoretice, nasc un număr extrem de mare de probleme cărora,
de multe ori practicienii le dau soluţii diferite. Or, în procesul de
armonizare a normei juridice şi a voinţei celui careemis-o,
a pe de o
parte, şi transpunerea acestei norme în practică, pe de altă parte,
intervine, ca o condiţie sine qua non, tocmai activitatea practicianului.
Această situaţie se complică (în sensul bun al cuvântului), datorită
faptului că membrii unor organe care aplică legea sunt independenţi în
ceea ce priveşte interpretarea subiectivă şi obiectivă a acesteia
(judecătorii sunt în această situaţie). De aici vine şi natura de izvor
material de drept al jurisprudenţei cumulate, soluţiile date de diverse
organe care aplică legea pot merge până acolo încât nu numai să
producă modificări esenţiale în legislaţie, dar pot schimba însăşi
concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie
socială într-un raport juridic. Aşadar, constituie un f important
oarte
raport subsidiar (formal) al dreptului, practica organelor judiciare care
prin competenţa lor materială se detaşează dintre celelalte instituţii ale
suprastructurii, având o importanţă capitală în procesul rezolvă -rii
economice şi politice cu ajutorul dreptului.
multiplelor probleme social-
Importanţa sistemului judiciar este deosebită -un întrstat de drept. În
acest sens, dăm
Constituţionale care,ca înexemplu
sistemul activitatea de judecată
statului nostru ca a–şi Curţii
de drept în
sistemul juridic al altor state democratice – poate impune chiar
legiuitorului respectarea Constituţiei, prin declararea ca neconstitu -
ţională a oricărui act normativ emis de acesta. În acest sens, ţinem să
131
subliniem o mutaţie cu totul deosebită, care a apărut, după Revoluţie, în
teoria dreptului nostru. Se ştie că modalităţile de interpretare a normei
juridice (gramaticală, sistematică, istorică, logică) tind să lămurească
voinţa legiuitorului, voinţă pe care organul de aplicare a legii o
raportează la un cazconcret. De aceea, până la apariţia Constituţiei din
1991, nu se putea vorbi de un izvor de drept care prin practica sa să
desfiinţeze, legal, o normă juridică. Legea ca – să ne referim la actul
normativ cu cea mai mare putere de reglementare a raporturilor sociale –
nu putea fi infirmată, în mod nemijlocit, direct de practică, ci numai
configurată sau, în cel mai bun caz, perfecţionată cu ajutorul practicii;
această perfecţio-nare fiind făcută, desigur, în final, tot de legiuitor. Iată
însă că, prin
jurisprudenţă competenţa
cu totul deosebită sa,
de ceaCurtea
de pânăConstituţională instituie o
acum, o jurisprudenţă
care poate nesocoti voinţa legiuitorului şi de care nu se poate trece decât
cu riscul înfruntării bazelor legale şi morale ale statului deept. dr
Judecătorii Curţii Constituţionale sunt şi ei independenţi în exercitarea
mandatului lor (v. art. 143 din Constituţie) şi, ca atare, judecă în
conformitate nu numai cu dispoziţiile Constituţiei, dar şi cu propria
capacitate profesională, morală şi culturală deinterpretare a dispoziţiilor
acesteia. Rezultă, din această practică, decizii deosebit de importante,
care pot, prin ele însele, nemijlocit deci, să confirme sau să infirme
norme juridice adoptate de forul legislativ, care este Parlamentul.
Sistemul argumentativ pe baza căruia se creează jurisprudenţa este, prin
el însuşi, extrem de valoros în configurarea acestui izvor material de
drept care este jurisprudenţa. Vom exemplifica acest lucru, folosind mai
ales practica instanţelor judecătoreşti şi începând chiar cu Curtea
Constituţională, în sensul la care-am ne referit mai sus.
În art. 144 alin. 1 lit. c din Constituţie, se prevede, printre alte
atribuţii ale Curţii Constituţionale, că aceasta hotărăşte asupra excepţiilor
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconsti -tuţionalitatea
legilor şi a ordonanţelor. O asemenea dispoziţie constituţională lărgeşte
foarte mult câmpul de incidenţă al jurispru -denţei ca izvor material de
drept. Aceasta deoarece, conform textului constituţional menţi onat,
părţile în procesul judiciar sunt îndrituite ca să participe direct la
formarea jurisprudenţei, prin aceea că ele iniţiază procesul şi ele propun
excepţia de neconsti -tuţionalitate, argumentând-o în mod corespunzător.
Pe baza acestei iniţiative, instanţa judecătorească, formându -şi propria
opinie, poate trimite cauza la Curtea Constituţională. Sigur că cererea
exprimată de părţi în faţa instanţei nu constituie jurisprudenţă în sensul
adecvat al termenului dar, ceea ce dorim să subliniem este faptul că
această cerere dă posibilitatea formării opiniei judecătoreşti, care poate
trimite dosarul la Curtea Constituţională. Opinia părţilor devine, astfel,
causa initialis pentru formarea jurisprudenţei. În acest sens, Constituţia
română de la 1991 a deschis o cale, specifică statului de drept, dar
extrem de eficientă în planul înfăptuirii justiţiei şi care este în acelaşi
timp un izvor material de drept, fiind cale
o de formare ajurisprudenţei.
13.3.3. Legea ca izvor de drept
Analizând problematica legii ca izvor de drept, trebuie să definim

această noţiune. Există un sens larg şi unul restrâns al conceptului de
132
lege, după cum avem în vedere numai actul pe care îl adoptă, pe baza
unei proceduri specifice, parlamentul (sensul restrâns), sau este vorba de
orice act cu putere obligatorie, de orice act normativ (sensul larg al
noţiunii). Există, desigur, şi un sens lexical şi nu juridic al termenului de
“lege”, în care ar intra orice act care, investit cu o anume autoritate,
pretinde a i se respecta dispoziţia. În acest sens, şi obiceiul este lege. Dar
nu la acest sens ne vom referi, desigur, în continuare. “Totalitatea actelor
normative alcătuiesc dreptul scrisjus( scriptum) şi, în acest sens, vor
intra în această noţiune toate actele ce cuprind norme general obl
igatorii
şi sunt emise de organe ale autorităţii publice care au în competenţa lor
emiterea unor asemenea acte. Autorii consideră ca izvor normal al
dreptului
legea orice act
ca atare, deşi,normativ care estese general
fără excepţie, rezervă obligatoriu,
legii locul şicentral
nu numai
în
contextul actelor normative, fiind considerată cea mai importantă dintre
acestea.
Constituţia,
Dintre legi, ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge
ca fiind cea mai importantă lege în stat, denumită, în consecinţă, şi
Legea fundamentală. Importanţa deosebită a Constituţiei în raport cu
toate celelalte legi, rezidă în faptul că ea fixează cadrul general al
ordinii de drept, ea concretizează, în cel mai înalt grad, ideea de justiţie
şi de dreptate în societatea umană organizată statal. Toate celelalte legi
(denumite şi ordinare), sunt elaborate pe baza şi în aplicarea
Constituţiei, conformându -se întocmai spiritului şi literei acesteia. Una
dintre caracteristicile legii ca izvor de drept îl constituie raţionalitatea
acesteia. În doctrină -sa stabilit faptul că izvoarele (deci şi legea) “sunt,
prin natura lor, afirmaţii raţionale. Pentru a se argumenta această
natură (filosofică, în ultimă instanţă), se menţionează, cu predilecţie,
faptul că procesul formării unei normeuridice j (ridicarea de la
particular la general sau universal şi aplicabilitatea ei prin revenirea la
concret) este, în realitate, o operaţiune logică. Or, o operaţiune logică
va consta, în prim rând, din afirmaţii raţionale. Pe bună dreptate -a s
arătat în doctrină, în legătură cu procesul de construire a unei norme
juridice, că “orice operaţiune de acest fel porneşte de la date care
trebuie să fie, prin definiţiune raţionale şi nu poate ajunge decât la date
de aceeaşi natură. De aici se ajunge la relevarea uneia dintre calităţile
de bază ale unei norme juridice, şi anume coerenţa ei. Lipsa de
contradicţie în enunţul care alcătuieşte o normă juridică împietează, de
fapt, interpretarea corectă a acesteia, făcând imposibilă aplicarea ei. De
altfel, contradicţiaexistentă între termenii oricărei noţiuni (deci şi a unei
norme juridice) este o cerinţă esenţială a valabilităţii acesteia. Mai mult
decât atât, necontradictorialitatea în conţinutul normei juridice se
coroborează cu raţionalitatea acesteia, fiind imposibilă atât formarea
textului de lege, cât şi interpretarea lui în limitele raţionalităţii dacă apar
contradicţii în structura lui În doctrină -a sargumentat necesitatea lipsei
de contradicţii, coroborată cu raţionalitatea acesteia, prin necesitatea
elaborării “aceleiaşi soluţii de drept în împrejurări de fapt identice”,
aceasta fiind
unificare o tendinţă
continuă imanentă
a tuturor a oricărei
cunoştinţelor, fără gândiri
excepţie juridice de
şi în drept
(s.n.). Privim cu rezervă acest punct de vedere care e,estcredem,
discutabil. În drept, încercării de modificare a soluţiilor i se opune,
parţial, desigur, tocmai raţionalitatea legii. Aceasta deoarece, în
133
procesul juridic, unificarea soluţiilor s-a dovedit a fi un proces extrem
de dificil, datorită interferenţelor particulare şi nerepetabile ale datelor
specifice obiective şi, mai ales, subiective, care alcătuiesc “complexul
cauzei judiciare”. Aceste date, cu totul particulare, privesc, desigur, nu
numai aspectul “in rem” al cauzei, ci, aşa după cum am văzut, şi
aspectul “in personae”. Procesul judiciar implică latura subiectivă, care
trebuie să se ia în considerare nu numai în cauzele penale, ci în toate
cauzele, indiferent de natura lor juridică
13.3.4. Doctrina ca izvor de drept

În ştiinţa dreptului, problema doctrinei ca izvor de drept a găsit prea
puţină de
izvor înţelegere. Răspunsul
drept este dat de lapeîntrebarea
poziţiile dacă
unoreste sau nu
criterii doctrina
foarte diferite.
Doctrina însăşi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de drept,ii,alţ
cei mai multi îi neagă caracterul de izvor de drept şi foarte puţini îi
recunosc această funcţionalitate.
Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei
obiect este studiul dreptului pozitiv. Oamenii de ştiinţă din domeniul
dreptului deţin ponderea esenţială în doctrină, deşi nu sunt singurii
creatori de doctrină. Alături de ei există opiniile exprimate în diferite
moduri (note sau studii publicate, conferinţe etc.), de către practicieni.
Doctrinei i se recunoaşte, însă, indubitabil, faptul că este o autoritate
care are o misiune foarte importantă. Deşi se recunoaşte că doctrina nu
poate lua cunoştinţă – pentru a o studia– de întreaga jurisprudenţă,
dintr-un an calendaristic, spre exemplu, totuşi, ea poate aborda
principiile care domină sistemul juridic şi poate oferi chiar soluţii pentru
dificultăţile prin care trece practica judecătorească.
Alături de rolul de informare, doctrina are şi menirea de a reflecta
asupra dreptului pozitiv, în general, şi, mai mult decât atât, de anepu
în lumină imperfecţiunile şi contradicţiile sistemului juridic.
Unul dintre autorii de teorie a dreptului remarca dificultatea în care
este pusă doctrina, datorită, pe de o parte, inflaţiei legislative, iar pe de
altă parte, datorită numărului mare de hotărâri judecăto -reşti (în Franţa
apar, în medie, 1300 de decrete pe an şi cca. 25.000 de hotărâri
judecătoreşti). Astfel, se pare că menirea doctrinei de a oferi soluţii
diverselor probleme practice şi de sistem juridic este mult îngreunată.
Totuşi, în realitate lucrurile nu stau chiar aşa.
Problema nu se poate pune în sensul existenţei sau inexistenţei forţei
obligatorii a doctrinei pentru legiuitor. Este limpede că o astfel de forţă
nici nu trebuie să aibă doctrină. Nu ar mai fi ceea ce este şi, în i-ar plus,
scădea forţa ştiinţifică, în locul căreia -ar ssimţi, în acest caz –mai
pregnant argumentele politice. Ştiinţa dreptului nu este un instrument orb
“în mâna” politicianului, deoarece o politică, în orice domeniu şi mai
–
ales în societăţile moderne în care vorbim de statul de drept şi nu de
atitudini arbitrare, străine oricărui spirit ştiinţific
îl influenţează,
– la rândul
ei, pe acesta din urmă.
Practica
sistem asiduă
juridic şi chiar
în criză. competentă
Desigur, a dreptului
o criză socială care seaduce, uneori,
reflectă întregul
şi asupra
sistemului juridic va aduce, odată cu întreaga societate, şi sistemul de
drept în criză, şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de important, prin
aceea că edifică argumentat noul sistem de drept, folosindeaga într
134
experienţă juridică a timpului. Şi în acest caz putem refuza, oare, doctrinei,
rolul de izvor de drept? În prima ipoteză, cu care am început, de altfel, nu
este vorba de o criză socială (a întregii societăţi), ci de o criză numai a
sistemului juridic,în limitele temporale ale aceleiaşisocietăţi. Se poate
ajunge la aşa ceva? Desigur că da, atunci când legiuitorul nu urmăreşte
suficient devoluţiunea relaţiei sociale, pentru a ţine dreptul la curent cu
aceasta. Lăsat nemodificat un timp oarecare, sistemul juridic “pierde
teren”, rămâne în urmă şi atunci se pune problema existenţei acelor
mecanisme sociale care ajută sistemul juridic să devină oportun. Un
asemenea mecanism social este doctrina juridică. Inevitabil, ea
înmagazinează sistematic, şi nu numai la nivel principial, argumentat
logic, raţional şi istoric, “cheile necesare perfecţionării dreptului, deoarece
bune sunt nu legile care dăinuie (zadarnică încercare de opunere faţă de
timp), ci legile care sunt perfecţionate la momentul oportun, în cu acord
realitatea.
De aceea, cel mai important lucru care defineşte doctrina (esenţa ei), îl
reprezintă reflecţia, meditaţia asupra problemelor de drept ale timpului,
activitate care îl reprezintă atât pe legislator, cât şi pe practician. Aportul
doctrinei la apariţia dreptului este o chestiune de documentare şi
cunoaştere a relaţiei juridice, pe baza unui efort propriu, pe care trebuie
să-l depună, în egalămăsură, atât legisla
-torul, cât şi practicianul.
Răspunsul la problematica juridica nu stă întotdeauna în cercetarea
aspectelor de drept ale acesteia. Chiar elementele din care se compune
problema respectivă se află difuzate în aspecte de naturi diferite. Dar
“ordinea juridică”, în acest caz, cea mai eficientă, o instituie tot omul de
ştiinţă, creatorul doctrinei sau practicianul, dar după-acedocumentat
s
(adică a învăţat) doctrina şi a meditat suficient asupra acestei
problematici.
În general, pregătirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea
unor probleme de drept, se face pe baza a două metode: metoda
empirică şi metoda dogmatică (în sensul de metodă documentată
teoretic). Or, rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda dogmatică,
singura eficientă, deoarece ea nu se bazează numai pe experienţă, ci şi
pe vastitatea de informaţii şi legături interdisciplinare pe care le aduce
doctrina.
Cercetând sursele dreptului, doctrina devine, prin aceasta, ea însăşi o
sursă de drept, deoarece izvoarele depistate se vor confunda definitiv cu
cercetarea însăşi, de la care a împrumutat deja elemente specifice ,
ţinând, în principal, de capacitatea cercetătorului de a interpreta
fenomenul studiat, de experienţa sa juridică şi socială, în general, de
capacitatea sa de sinteză, de pregătirea profesională ş.a.m.d. În acest
sens, M. Djuvara spunea: “Numai prin lumina dată de el (de
jurisconsult, adică de cercetător, n.n.) se poate face o interpretare
perfectă a izvoarelor formale”.
M. Djuvara nu a ezitat să afirme, categoric, caracterul de izvor
formal al doctrinei. Creatorii doctrinei – ai ştiinţei dreptului –sunt
jurisconsulţi, spune autorul: “Jurisconsultul, constatând realităţile
juridice, le generalizează şi sistematizează, creând principiile”.
135
Noţiunea
Clasificarea de izvor de
izvoarelor
de drept.
drept.
Izvoarele dreptului românesc:
Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege
Acte normative subordonate legii
Alte izvoare ale dreptului.
 Definiţia izvorului dreptu

lui,
 Jurisprudenţa,
 Doctrina,
 Legea,
 Contractul normativ,
24. Enumeraţi izvoarele dreptului

25. Ce se înţelege prin jurisprudenţă?
26. Doctrina ca izvor de drept
136
33. Căror categorii de izvoare de drept aparţine jurisprudenţa:

a) izvoare scrise, oficiale;
b) izvoare directe;
c) izvoare nescrise.
34. Jurisprudenţa desemnează:
a) totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare date de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) totalitatea părerilor, opiniilor exprimate de oamenii de ştiinţă ai domeniului;
c) totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de
judecată, indiferent de gradul acestora, componente ale sistemului de
organizare judecătorească dintr-un stat.
35. Căror categorii de izvoare de drept aparţine doctrina?

a) izvoare nescrise;
b) izvoare oficiale;
c) izvoare neoficiale
1. Hegel, G.W.F.,Principiile filosofiei dreptului, Bucureşti, Ed. Academie i, 1969.

2. Djuvara, Mircea,Teoria generală a dreptului , Bucureşti, Ed. Librăria Socec, 1930.
3. Vecchio, Giorgio del, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova.
4. Naschitz, A.M.,Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului , Bucureşti, 1969.
5. Mommsen, Th.,Istoria romană, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I, 1987.
6. Istoria dreptului românesc , vol. I. Bucureşti, 1980.
7. Vulcănescu, R.,Etnologie juridică, Bucureşti, Ed. Academiei, 1970.
8. Popa, Nicolae,Teoria generală a reptului
d , Bucureşti, Ed. Actami, 1998.
9. Djuvara, Mircea,Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, Ed. Librăria Socec.
10. Petit, B.,Introduction générale au droit, Grenoble, 1994.
11. Bergel, J.J.,Théorie générale du droit , Paris, Delhoz, 1989.
137
12. Popescu, T.R.; Anca, P.,Teoria generală a obligaţiilor , Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968.
13. Stătescu, C.; Bârsan, C.Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Ed. All, 1994.
14. Ghimpu, S., Ţiclea, Alex.,Dreptul muncii, Bucureşti, Casa deEditură şi Presă “Şansa”, 1994.
Dreptul muncii, vol. I, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
15. Ghimpu, S. s.a.,
16. Bolintineanu, Alex., Năstase, A., Drept internaţional contemporan, Bucureşti, Institutul Român
de Studii Internaţi
onale, 1995.
17. Radu, Corina,Izvoarele dreptului. Teză de doctorat
Conducător ştiinţific prof. Gheorghe Boboş, Cluj

-Napoca, 1998. (Folosită la redactarea capitolului de
faţă.)
18. Dumitru, Corina Adriana, Introducere în teoria izvoarelor dreptului, Bucureşti, Editura Paideea,
1999.
19. Niciu I.Marţian,Drept internaţional public, Editura Servosat Arad, 1999.
20. Lidia Barac,Elemente de teoria dreptului, Editura All Beck,Bucureşti, 2001.
21. Craiovan Ion,Teoria generală a dreptului
, Editura Sibila, Craiova 1999.
Théorie générale du droit
22. Jean Louis Bergel, , Editura Dalloz, Paris, 2004.
Reglementarea juridică a relaţiilor economice
14.1. Introducere
14.3.1. Proprietatea, circulaţia bănească şi emisiunea monetară
14.3.2. Contractele
14.3.3. Răspunderea juridică
14.3.4. Dreptul economic
14.1. Introducere
Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. Ea revine

din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din
diverse unghiuri de vedere. Problema reprezintă un mare grad de
complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl
au cele
două noţiuni: dreptul şi economia.
Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că
relaţiile economice au apărut anterior dreptului.
138

13. Iniţierea studenţilor în aspectelor economice reglementate
de drept;
fundamentale despre relaţia drept-economie.

- Definirea şi înţelegerea dreptului economic
Timpul alocat unităţii de învățare:Reglementarea

juridică a relaţiilor economice
Pentru unitatea deînvățare, timpul alocat este de 2 ore.
14.3.1. Proprietatea, circulaţia bănească şi emisiunea

monetară
Un bun dobândeşte o utilitate economică datorită drepturilor ce se
stabilesc între diferite persoane fizice sauanumite colectivităţi de
persoane. Aici trebuie să distingem dreptul obiectiv şi dreptul
subiectiv. Dreptul obiectiv în materie de proprietate este format din
ansamblul normelor
general (norme juridice
de drept care reclamă
ţional,
constitu- existenţa
de drept proprietăţiideîn
administrativ,
drept civil etc). Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul concret al
proprietarului în cadrul unui raport juridic de proprietate. Acest drept a
139
fost conceput ca un drept absolut în sensul că în cadrul unui rapor
t
juridic de proprietate este individualizat numai titularul de drepturi -
proprietarul - în timp ce titularul obligaţiei, subiectul pasiv, cel ţinut să
respecte dreptul subiectiv, sunt toate celelalte persoane care trebuie să
se abţină să conturbe pe proprietar în stăpânirea deplină a lucrului său.
Dreptul de proprietate nu a fost acelaşi în toate epocile istorice. În
sclavagism sclavii nu puteau fi titulari ai dreptului de proprietate. În
Evul Mediu iobagii au avut o proprietate restrânsă îngrădită de
normele dreptului feudal. Abia revoluţiile burgheze desfăşurate sub
lozinca: “libertate, egalitate, fraternitate” au descătuşat pe individ de
îngrădirile existente anterior şi au dat posibilitatea tuturor cetăţenilor să
devină proprietari
schimbului. fără nicistatului
Ea conferă un fel derestricţii. Proprietatea
posibilitatea stă la asupra
unei evidenţe baza
proprietăţii şi a unui control asupra bunurilor şi serviciilor. În felul
acesta se stabileşte un raport între faptul dobândirii şi cel al dispoziţiei.
Aceasta asigură posibilitatea excluderii, până la un anumit grad, a
utilizării bunului unui proprietar de către alte persoane.
Dreptul de proprietate conferă proprietarului posibilitatea de a
transfera sau schimba bunurile sale. Cu cât caracterul exclusiv şi
posibilitatea transferabilităţii proprietăţii asupra unui bun vor fi mai strict
reglementate cu atât mai mult va creşte valoarea de marfă a acestui.bun
Emisiunea monetară şi circulaţia bănească. Apariţia banilor a
făcut posibilă estimarea în bani a uno r bunuri materiale sau servicii. A
fost găsită o marfă a mărfurilor care ascundea în sine toate celelalte
mărfuri, o baghetă magică ce se putea transforma în orice lucru
ademenitor sau dorit. Cel care avea bani stăpânea lumea producţiei.
Banii s-au concentrat în primul rând în mâinile negustorilor.
Negustorii au avut grijă ca lumea să-şi dea seama în ce măsură toate
celelalte mărfuri şi toţi producătorii de mărfuri trebuie să îngenuncheze
cu smerenie în faţa banului. Ei au dovedit în practică în ce măsură
toate celelalte forme de bogăţie sunt o simplă ficţiune faţă de această
întrupare a bogăţiei ca atare De la apariţia primelor monede metalice şi
până astăzi, statul a reglementat, prin norme juridice, forma de
emisiune a banilor: însemnele puterii de statare c trebuiau imprimate
pe diferite monede, felul metalului din care erau confecţionate
monedele, greutatea în metal a fiecărei monede. Cu timpul -a strecut la
înlocuirea monedelor metalice cu bacnotele de hârtie, iar apoi la
simpla consemnare în conturi a unor sume băneşti. O anumită perioadă
de timp emisiunea monetară pentru a fi valabilă pe plan internaţional
(mai ales la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX) trebuia să aibă o
acoperire în aur.
În prezent -sa renunţat la această acoperire. Operaţiunile băneşti s-au
modernizat reducându-se astăzi la simple calcule efectuate de maşini
electronice de unde şi expresia de bani electronici. Evaluarea în bani a
mărfurilor a dobândit, în ultimul timp, din ce în ce mai mult un caracter
internaţional, monedele naţionale ale unei ţări fiind comparate cu
monedele altor ţări şi stabilindu-se, în felul acesta, un cursvalutar. Acest
lucru nu a putut să nu aibă consecinţe şi asupra reglementării juridice a
emisiunii şi circulaţiei monetare din ţările suverane ale comunităţii
internaţional
140
14.3.2. Contractele
Contractele au fost instituite în domeniile dreptului în special pentru

a facilita circulaţia bunurilor, schimbarea proprietarului lor sau a
posesorului lor sau prestarea unor servicii. Ele presupun o
descentralizare a deciziei economice şi exprimarea unei voinţe libere. În
acest fel s-a încetăţenit principiul din domeniul dreptului civil, potrivit
căruia convenţiile legal formulate ţin locul de lege pentru cei care
-aule
formulat. Astfel au apărut, în condiţiile producţiei de mărfuri, contractul
de vânzare, contractul de muncă, contractul de credit, contractul de
locaţiune, contractul de prestări de servicii. După modul în care sunt
utilizate aceste contracte, ele pot juca un rol de accelerator sau de frână
în cadrul economiei de piaţă. După cum tehnicile juridice vor facilita sau
nu, de exemplu, o vânzare pe credit, o închiriere de lucruri sau o
închiriere de lucrări în remiterea unor mărfuri de către fabricant
întreprinderilor utilizatoare, fluxul economic va fi frânat sau accelerat.
Un rol deosebit în cadrul economiei de piaţă îl au contractele moderne
de comerţ internaţional, cum sunt: contractul internaţional de export
complex, contractul internaţional de coope -rare în producţie, contractul
internaţional de antrepriză cu referire specială la montaj, contractul
internaţional de service şi întreţinere, contractul internaţional de
know-how,contractul internaţional de leasing, contractul internaţional de
factoring ş.a. În felul acesta o condiţie necesară a funcţionării pieţei
rezidă în dreptul obligaţiilor creanţelor.
Contractul este o instituţie care prin specificul reglementării sale
aparţine dreptului civil fiind de domeniul dreptului privat (intern sau
internaţional privat). Cu toate acestea există şi contractedespre care
până în prezent se vorbeşte mai puţin în literatura noastră juridică, şi
care ar putea fi considerate ca fiind “contracte de drept public” sau
“contract
unor ţări înnormativ”.
condiţiile Ele au un de
economiei mare rol în dezvoltarea economică a
piaţă.
14.3.3. Răspunderea juridică

În domeniul relaţiilor economice se pune în special problema
răspunderii patrimoniale. Ea este ilustrată de o regulă fundamentală
din dreptul obligaţiilor şi din dreptul comercial potrivit căreia oricine
se obligă personaleste ţinut să-şi îndeplinească angajamentele cu toate
bunurile sale mobile sau imobile prezente sau viitoare potrivit
principiului: “bunurile debitorului formează gajul comun al creditorilor
săi”.
Reglementarea diferitelor aspecte ale vieţii economice onstituit
ac o
preocupare pentru legiuitor începând cu cele mai vechi timpuri. Încă la
popoarele din Orientul Antic în principalele lor monumente legislative
întâlnim reglementări cu caracter economic referitoare la proprietate,
schimb, circulaţia mărfurilor,contracte, succesiuni, impozite, taxe pe
circulaţia bănească, credit ş.a. Principalele aspecte ale relaţiilor din
cadrul
normeloracestor domenii
juridice. auconstata
Se poate fost reglementate
că în centrulderelaţiilor
stat cueconomice
ajutorul
a stat întotdeauna instituţia proprietăţii, în jurul ei gravitând celelalte
aspecte ale relaţiilor economice enumerate, cu titlu exemplificativ, mai
sus Dreptul roman însă a fost cel care a reglementat cu atâta măiestrie,
141
precizie tehnică, acurateţe ştiinţifică, instituţia proprietăţii şi celelalte
probleme economice care decurg din ea, încât toate sistemele juridice de
mai târziu au adus puţine modificări sau completări acestor
reglementări. Ele au rămas până în zilele noastre jaloane importante
după care s-a dezvoltat viaţa economică în condiţiile producţiei de
mărfuri şi a economiei depiaţă.
Distincţia în drept public şi drept privat se păstrează şi în perioada
Evului Mediu şi apoi în perioada capitalistă. Dezvoltarea capitalismului
a produs schimbări importante şiîn domeniul dreptului, al reglementării
juridice a unor relaţii sociale. Reglemen-tând în special aspectele legate
de proprietate dreptul a început să se diversifice în funcţie de obiectul
proprietăţii.
cel Deşi păstrată
privat, fiecare în liniisubdiviziuni
din aceste mari distincţia dintre dreptul
a cunoscut public şi Un
noi ramificaţii.
pas important în divizarea dreptului public a fost marcat de apariţia
diferitelor constituţii. Mai întâi în Statele Unite ale Americii iar apoi
într-o serie de ţări europene: Franţa, Italia, Germania ş.a. Apariţia
acestor constituţii a dat naştere dreptului constituţional ca o ramură
distinctă de drept. Teoretizarea normelor de drept, a diferitelor
reglementări cuprinse în constituţii, comentarea lor, comparareareîntele
sau cu alte norme aparţinătoare altor ramuri de drept a dus la apariţia
ştiinţei dreptului constituţional - concretizată în diferite monografii,
studii, articole, comunicări ştiinţifice, cursuri universi -tare. În sfârşit,
predarea unor cunoştinţe din ramura dreptului constituţional şi a ştiinţei
dreptului constituţional în instituţiile de învăţământ superior a dus la
apariţia disciplinei didacticedrept constituţional.
Normele dreptului constituţional sunt considerate a fi de drept public.
Tot din domeniul dreptului public se mai consideră că fac parte şi alte
norme juridice, din alte ramuri de drept apărute ca rezultat al
diversificării reglementării juridice a unor relaţii sociale şi economice
din perioada dezvoltării capitalismului: dreptul adminis trativ, dreptul
financiar ş.a.
La rândul lui s-a diversificat şidreptul privat.În general, doctrina
juridică consideră că din domeniul dreptului privat fac parte: dreptul
civil, dreptul comercial, dreptul agrar şi industrial privat, procedura
civilă, dreptul internaţional privat
14.3.4. Dreptul economic

În ultimele trei decenii se observă, la unii autori, o tendinţă de a
cuprinde într-o noţiune unitară reglementările juridice ale relaţiilor
economice, sub denumirea de drept economic. Cei mai mulţi dintre
autori îl plasează în ramura mare a dreptului public.
Nu rezultă însă, cu claritate, din părerile unora dintre ei, când este
vorba de un drept economic ca ramură distinctă a sistemului de drept şi
când este conceput ca ramură a ştiinţei sau ca o disciplină didactică.
De asemenea, nu rezultă întotdeauna din părerile unor autori care -aus
ocupat cu această problemă dacă este vorba de o nouă ramură de drept,
concepută ca şi cele tradiţionale: drept civil, drept administrativ, drept
financiar etc. sau dacă este vorba de un mod de abordare economic a
unor reglementări din ramurile de drept tradiţionale.
Încă din sec. al XVIII
-lea, francezul Nicolas Baudeau (1730-1792) a
utilizat noţiunea de “legislaţie economică” în lucrarea sa intitulată
142
“Primă introducere în filozofia economică” sau “Analiza statelor- polis
uri”. Pentru acest autor, legislaţia economică “unică, eternă, invariabilă,
divină şi esenţială” este relevată de dreptul natural şi guvernează
“societatea economică”. La rândul ei, aceasta corespunde celor rei tarte:
arta socială, artaproductivă şi arta sterilă corespunzătoare celor trei clase
sesizate de F. Quesnay: clasa proprietarilor, clasa productivă a
agricultorilor şi clasa sterilă a industriaşilor şi comercianţilor.
Dacă această concepţie nu este utilizabilă astăzi, Baudeau a sesizat,
printre primii, acest adevăr că orice activitate economică este
reglementată de o “constituţie economică”.
Un secol mai târziu, P. J. Proudhon (1809 -1865), publică o lucrare
intitulată
că Capacitatea
el a fost primul, înpolitică
Franţa, acare
claselor mun
citoare
a elaborat (1865). noţiunea
şi a utilizat Se pare de
“drept economic”. Proudhon susţinea că dreptul trebuie să rezolve
contradicţiile vieţii sociale pe calea unei “concilieri universale”.
Aceasta însă nu poate fi realizată făra reorganizarea societăţii iar
dreptul economic ar urma să constituie fundamentul noii organizări
sociale. După părerea lui dreptul public şi dreptul privat nu pot servi la
realizarea acestui obiectiv: unul prezintă pericolul unei prea mari
limitări a libertăţii economice prin putere, celălalt nu este în măsură să
penetreze structurile globale ale activităţii economice. Organizarea
socială - deci - s-ar baza pe “un drept economic, complementar şi
corolar al dreptului politic şial dreptului civil”.
Acest drept ar fi urmat să se constituie pornind de la acordul dintre
diverse grupe care participă la activitatea economică. El ar avea ca
obiectiv menţinerea justiţiei sociale. Deşi Proudhon a fost un utopist, nu
trebuie negat aportul lui la doctr ina dreptului economic, aşa cum se
prezintă ea astăzi. Trebuie apreciată în special ideea lui prin care susţine
dreptul economic, ca o categorie distinctă faţă de dreptul public sau
dreptul privat. De asemenea, trebuie apreciată natura “federativă” a
acordurilor şi statutelor între grupurile participante la activitatea
economică, anunţând, de pe atunci, “economia concertantă” care
caracterizează dreptul econo -mic actual.

Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. Ea revine din timp în timp în literatura
juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. Problema reprezintă un mare grad
de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi
economia.
Privite
anteriordin punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut
dreptului.
143
 Proprietatea,
 Emisiunea monetară,
 Circulaţia bănească,
 Contractele,
 Răspunderea juridică,
27. În ce rezidă reglementarea juridică a relaţiilor economice?

28. Doctrina dreptului economic
29. Concepţii despre dreptul economic
36. Principalele aspecte ale relaţiilor economice REGLEMENTATE DE DREPT

SUNT
a) Familia,
b) Fidejusiunea,
c) Proprietatea,
d) Emisiunea monetară,
e) Contractele,
f) Raspunderea juridică.
144
Bibliografie
1. Djuvara, obligatorie
Mircea, Teoria generală a dreptului, vol. I., Bucureşti, Socec, 1930.
2. Contribuţii la definirea dreptului economic,
Dalloz, 1967.
3. Jaquemin, Alexis; Schrans, Guy, Le droit économique, Paris, Presses Universitaires de France,
1970, de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări.
4. Ryn, J. van,Principes de droit commercial, vol. I., Bruxelles, 1954.
5. Droit commercial ou droit économique, în “La revue nouvelle”, octobre, 1954.
6. Contribution é l’etudede la notion de droit économique , în “Il diritto dell Economia”, nr. 6,
1966.
7. Jaquemin, A., Pour une nouvelle approche du droit économique, în “Revue du Marché
commun”, 1967.
8. Grosso,Diritto romano e diritto dell economia, 1958.
9. Kaysen, C.; Turner, D.,Antitrust policy. An economic and legal analysis.
10. Luburici Momcilo,Teoria generală a dreptului,Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005.
11. Craiovan Ion,Teoria generală a dreptului,Editura Sibila, Craiova, 1999.
145

Teoria Generala A Dreptului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Generala A Dreptului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

Conf.univ.dr. CORINA BUZDUGAN

2.1. Introducere ................................................................................................................

3.1. Introducere ................................................................................................................

4.1. Introducere ................................................................................................................

7.1. Introducere ................................................................................................................

8.1. Introducere ..............................................................................................................

Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale

11.1. Introducere ............................................................................................................

12.1. Introducere ............................................................................................................

13.1. Introducere ............................................................................................................

14.1. Introducere ............................................................................................................

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe generale și

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Teme de control (TC)

Colecţia revistei „Fiat Justitia”

Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii deînvăţare

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare, Consideraţii introductive cu

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept”

Termenul “drept” poate fi înţeles în două sensuri, care acoperă

1.3.2. Dreptul ca ştiinţă

Dreptul, conceput ca tot alitate a normelor juridice impuse în

1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice

O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura eîn car

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă, de fapt, a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul?

Concepte şi termeni de reţinut

1. În ce rezidă specificul ştiinţelor juridice?

1. În cadrul sistemului ştiinţelor juridice se pot distinge trei categorii de ştiinţe:

2. Care sunt factorii de configurare a dreptului:

3. Prima încercare de grupare a dreptului a f ost realizată de:

Procesul cunoaşterii nu poate fi cercetat în afara semnelor ca

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă

2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în

2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi

Teoria generală a dreptului, fiind cea mai generală dintre ramurile

Sinteza unităţii de învăţare 2

Metodele utilizate în studiu dreptului

concept, se creează posibilitatea extensiunii acelui concept; generalizarea este rezultatul

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

6. Care sunt princepalele operaţii logico-lingvistice utilizate în investigarea fenomenului

4. Cunoaşterea în ştiinţele juridice este de tipul:

6. Metoda istorică are în vedere:

Studiul dreptului ca disciplină de ansamblu şi ca ştiinţă de

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învățare:

estePentru unitatea de învățare

3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului

Filosofia dreptului are o veche şi bogată istorie. Sub