Sunteți pe pagina 1din 114

Lector dr. Alexandru-Sorin CIOBANU

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Drept

-

CIOBANU Universitatea din Bucureşti Facultatea de Drept - Drept administrativ Sinteze pentru anul II I.D. -
CIOBANU Universitatea din Bucureşti Facultatea de Drept - Drept administrativ Sinteze pentru anul II I.D. -

Drept administrativ

CIOBANU Universitatea din Bucureşti Facultatea de Drept - Drept administrativ Sinteze pentru anul II I.D. -

Sinteze pentru anul II I.D. -

CIOBANU Universitatea din Bucureşti Facultatea de Drept - Drept administrativ Sinteze pentru anul II I.D. -

- 2014 -

CIOBANU Universitatea din Bucureşti Facultatea de Drept - Drept administrativ Sinteze pentru anul II I.D. -

TEMATICĂ

CAPITOLUL 1 FORME DE ACTIVITATE SPECIFICE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

CAPITOLUL 2 PRECIZĂRI INTRODUCTIVE PRIVIND ACTUL ADMINISTRATIV

2 PRECIZĂRI INTRODUCTIVE PRIVIND ACTUL ADMINISTRATIV CAPITOLUL 3 ACTUL ADMINISTRATIV: VALIDITATE. CONDIŢII

CAPITOLUL 3 ACTUL ADMINISTRATIV: VALIDITATE. CONDIŢII PROCEDURALE. EFECTE JURIDICE.

VALIDITATE. CONDIŢII PROCEDURALE. EFECTE JURIDICE. CAPITOLUL 4 SUSPENDAREA ŞI ÎNCETAREA EFECTELOR ACTULUI

CAPITOLUL 4 SUSPENDAREA ŞI ÎNCETAREA EFECTELOR ACTULUI ADMINISTRATIV

CAPITOLUL 5 DOMENIUL PUBLIC: NOŢIUNE ŞI TRĂSĂTURI

CAPITOLUL 5 DOMENIUL PUBLIC: NOŢIUNE ŞI TRĂSĂTURI CAPITOLUL 6 REGIMUL JURIDIC AL DOMENIULUI PUBLIC.
CAPITOLUL 5 DOMENIUL PUBLIC: NOŢIUNE ŞI TRĂSĂTURI CAPITOLUL 6 REGIMUL JURIDIC AL DOMENIULUI PUBLIC.

CAPITOLUL 6 REGIMUL JURIDIC AL DOMENIULUI PUBLIC. MODALITĂŢI DE UTILIZARE A BUNURILOR PROPRIETATE PUBLICĂ

MODALITĂŢI DE UTILIZARE A BUNURILOR PROPRIETATE PUBLICĂ CAPITOLUL 7 CONTRACTUL DE CONCESIUNE. SERVICIUL PUBLIC

CAPITOLUL 7 CONTRACTUL DE CONCESIUNE. SERVICIUL PUBLIC

CAPITOLUL 7 CONTRACTUL DE CONCESIUNE. SERVICIUL PUBLIC CAPITOLUL 8 RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV:

CAPITOLUL 8 RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV: PRECIZĂRI GENERALE. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV - DISCIPLINARĂ CAPITOLUL 9 RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV – CONTRAVENŢIONALĂ

9 RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV – CONTRAVENŢIONALĂ CAPITOLUL 10 RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV - PATRIMONIALĂ

CAPITOLUL 10 RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV- PATRIMONIALĂ

CAPITOLUL 10 RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV - PATRIMONIALĂ CAPITOLUL 11 CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV: TRĂSĂTURI.

CAPITOLUL 11 CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV:

TRĂSĂTURI. CONDIŢIILE ACŢIUNII DIRECTE. FINELE DE NEPRIMIRE

CONDIŢIILE ACŢIUNII DIRECTE. FINELE DE NEPRIMIRE CAPITOLUL 12 ASPECTE PROCEDURALE ÎN MATERIA CONTENCIOSULUI

CAPITOLUL 12 ASPECTE PROCEDURALE ÎN MATERIA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV SOLUŢIILE INSTANŢEI ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR

Precizări importante:

Acest material reprezintă o prezentare în rezumat a principalelor aspecte specifice disciplinei „Drept administrativ II”.

În vederea susţinerii examenului final, informaţiile de faţă urmează a fi

examenului final , informaţiile de faţă urmează a fi completate prin studierea legislaţiei şi a surselor
examenului final , informaţiile de faţă urmează a fi completate prin studierea legislaţiei şi a surselor
examenului final , informaţiile de faţă urmează a fi completate prin studierea legislaţiei şi a surselor
examenului final , informaţiile de faţă urmează a fi completate prin studierea legislaţiei şi a surselor
examenului final , informaţiile de faţă urmează a fi completate prin studierea legislaţiei şi a surselor
examenului final , informaţiile de faţă urmează a fi completate prin studierea legislaţiei şi a surselor
examenului final , informaţiile de faţă urmează a fi completate prin studierea legislaţiei şi a surselor

completate prin studierea legislaţiei şi a surselor bibliografice indicate în fişa disciplinei (publicată pe site-ul Facultăţii de Drept), inclusiv:

- Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Ediţia a VIII-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2014;

- Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Volumul 2, Ediţia 2, C.H. Beck, Bucureşti, 2009;

- Antonie Iorgovan, Liliana Vişan, Alexandru-Sorin Ciobanu, Diana Iuliana Pasăre, Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004) cu modificările şi completările la zi. Comentariu şi jurisprudenţă, Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

- Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ. Selecţie de avize, decizii şi hotărâri relevante ale Curţii Constituţionale, Ediţia a II-a revăzută şi completată, Universul Juridic, Bucureşti, 2014;

- Alexandru-Sorin Ciobanu, Inalienabilitatea şi imprescriptibilitatea domeniului public în dreptul român şi în dreptul francez, Universul Juridic, Bucureşti,

2012;

în dreptul francez, Universul Juridic, Bucureşti, 2012; - Alexandru-Sorin Ciobanu, Aspecte specifice privind

- Alexandru-Sorin Ciobanu, Aspecte specifice privind regimul domeniului public în România şi în Franţa, Universul Juridic, Bucureşti, 2012;

- Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, volumul 2, Ediţia 4, All Beck,

2005.

drept administrativ, volumul 2, Ediţia 4, All Beck, 2005. În egală măsură, prezenţa studenţilor la tutorialele

În egală măsură, prezenţa studenţilor la tutorialele organizate de facultate este esenţială, întrucât cu acest prilej vor fi prezentate clarificări, elemente de noutate, soluţii jurisprudenţiale etc. Ca atare, pentru ca activitatea tutorială să fie cât mai eficientă, studenţii trebuie să studieze până la prima întâlnire programată cel puţin primele 4 capitole din prezentul document, pentru a exista premisele unui dialog.

întâlnire programată cel puţin primele 4 capitole din prezentul document, pentru a exista premisele unui dialog.
4

CAPITOLUL 1

FORMELE DE ACTIVITATE SPECIFICE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Dublul rol al Executivului – guvernarea şi realizarea administraţiei publice.

2. Clasificarea formelor de activitate ale administraţiei publice.

3. Actele juridice.

4. Operaţiunile administrative şi faptele materiale.

5. Contractul administrativ.

şi faptele materiale. 5. Contractul administrativ. 1. Rolul Executivului – guvernarea şi realizarea
şi faptele materiale. 5. Contractul administrativ. 1. Rolul Executivului – guvernarea şi realizarea

1. Rolul Executivului – guvernarea şi realizarea administraţiei publice.

Noţiunea de „guvernare” evocă activitatea cu caracter politic exercitată, ca regulă, de organele de la vârful Executivului, în special Guvernul României (nu trebuie uitat faptul că acesta are şi dreptul de înainta Parlamentului proiecte de legi, dincolo de faptul că are posibilitatea de a adopta ordonanţe). De altfel, „naşterea” validă a echipei guvernamentale este condiţionată, după cum se ştie, de întocmirea unui document cu largi valenţe politice – „programul de guvernare” – supus votului Parlamentului cu ocazia acordării votului de încredere. Actele cu caracter exclusiv politic ce rezultă din activitatea de „guvernare” pot fi caracterizate ca declaraţii de voinţă prin care se afirmă anumite principii directoare sau se precizează atitudinea pe care autorităţile emitente o adoptă în conducerea statului” (Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, volumul II, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 9). Guvernarea se referă la deciziile esenţiale care angajează viitorul naţiunii (de exemplu implicarea în negocieri internaţionale, în vederea aderării statului la diverse organizaţii, exprimarea unei opţiuni în favoarea unei anumite politici economice, sociale etc.), pe când administraţia publică se ocupă de probleme cotidiene (prestarea de servicii publice, menţinerea ordinii publice, administrarea patrimoniului statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, efectuarea de operaţiuni direct productive etc). Este de subliniat faptul că graniţa dintre cele două mari dimensiuni ale activităţii din cadrul executivului este greu de fixat, din cauza imposibilităţii separării totale a laturii tehnice, administrative, de latura politică. Baza constituţională a dublului rol pe care îl are executivul este reprezentată de art. 102 alin.1 din Constituţia României, revizuită, conform căruia “Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.” Programul de guvernare reprezintă principalul act cu caracter politic ce „călăuzeşte” activitatea Executivului, având valoarea unui veritabil „program oficial de guvernare a naţiunii”, din momentul în care este validat de Parlament, prin acordarea votului de încredere. De asemenea, Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor prevede în art. 1 că “ (1) Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. (2) Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale. (3) Guvernul se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament.” Aceeaşi dublă dimensiune a activităţii, politică şi administrativă, o întâlnim şi în cazul celuilalt şef al Executivului român – Preşedintele României, care apare în mai multe ipostaze reglementate de art. 80 din Constituţie: reprezentant al statului român, garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii

Constituţie: reprezentant al statului român, garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii 5
Constituţie: reprezentant al statului român, garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii 5
Constituţie: reprezentant al statului român, garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii 5
Constituţie: reprezentant al statului român, garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii 5
Constituţie: reprezentant al statului român, garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii 5
Constituţie: reprezentant al statului român, garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii 5
Constituţie: reprezentant al statului român, garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii 5

teritoriale a ţării, mediator între puterile statului, precum şi între stat şi societate, în scopul de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Astfel, reamintim faptul că Preşedintele României emite atât acte care ţin de „administraţia publică” (de exemplu decretele prin care numeşte diverse persoane în funcţii publice), cât şi acte cu caracter eminamente politic (este cazul mesajelor adresate Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii, în baza art. 88 din Constituţie).

2.

a.

b.

Clasificarea formelor de activitate a administraţiei publice.

formelor de activitate a administraţiei publice. Clasificări propuse în perioada interbelică: Paul

Clasificări propuse în perioada interbelică:

Paul Negulescu - acte juridice (de autoritate sau de gestiune) şi acte materiale.

juridice (de autoritate sau de gestiune) şi acte materiale. Clasificări propuse în perioada postbelică: Romulus

Clasificări propuse în perioada postbelică:

Romulus Ionescu: actul administrativ, actul juridic unilateral ce nu realizează puterea de stat, actul

juridic unilateral ce nu realizează puterea de stat, actul juridic contractual, operaţiunea administrativă,

juridic contractual, operaţiunea administrativă, operaţiunea de tehnică administrativă, operaţiunea direct

productivă;

Ilie Iovănaş: forme producătoare de efecte juridice proprii (actele de drept administrativ, actele civile

ale organelor administraţiei de stat, faptele juridice materiale) şi forme care nu produc efecte juridice proprii (operaţiunile tehnico-materiale, actele exclusiv politice);

tehnico -materiale, actele exclusiv politice);  c.  Tudor Drăganu : acte juridice şi fapte

c.

Tudor Drăganu: acte juridice şi fapte materiale juridice.

Clasificări propuse în perioada contemporană:

Antonie Iorgovan: acte care se realizează în regim de putere publică (actele unilaterale de drept

în regim de putere publică (actele unilaterale de drept administrativ, contractele administrative – ambele

administrativ, contractele administrative – ambele formând categoria actului administrativ, în sens larg), acte

care se realizează, în principal, într-un regim de drept civil (actele unilaterale ce nu realizează puterea publică, contractele de drept civil);

Verginia Vedinaş: acte (acte specifice administraţiei, respectiv acte prin care administraţia se

comportă ca orice subiect de drept), fapte materiale şi operaţiuni administrative.

de drept), fapte materiale şi operaţiuni administrative. Actele j uridice ale administraţi ei publice. Atât pentru

Actele juridice ale administraţiei publice.

Actele j uridice ale administraţi ei publice. Atât pentru actele juridice cât şi pentru

Atât pentru actele juridice cât şi pentru faptele/operaţiunile administraţiei publice sunt propuse în doctrină o serie de alte clasificări, în funcţie de criterii cum ar fi: regimul juridic în care se realizează, consecinţele sub aspectul efectelor juridice, scopul, modul de exprimare a voinţei emitentului etc.

3.

Administraţia publică, ca ansamblu de activităţi, se poate realiza nu doar prin emiterea de acte juridice, ci şi prin efectuarea unor operaţiuni diverse, de natură intelectuală sau materială, care au ca scop final satisfacerea interesului public ( D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 3 şi urm.). Sigur că, din punct de vedere al impactului şi efectelor produse, actele juridice sunt mult mai importante decât toate celelalte forme de activitate, ele fiind apte să dea naştere, să modifice sau să stingă drepturi şi obligaţii, în cadrul raporturilor de drept administrativ. Actele juridice erau privite în doctrina interbelică (C.Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Ediţiunea a doua, Editura Universală Alcalay Co., Bucureşti, 1936, p. 15) drept „acele manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a produce efecte juridice, ce puteau consta în crearea, modificarea sau suprimarea de reguli sau situaţiuni juridice sau de drepturi subiective, precum şi în atribuirea în favoarea unor indivizi determinaţi a unor anumite situaţiuni juridice generale sau legale”.

şi în atribuirea în favoarea unor indivizi determinaţi a unor anumite situaţiuni juridice generale sau legale

Principala categorie de acte juridice cu care operează administraţia sunt actele administrative stricto- sensu, ca acte de autoritate născute prin voinţa unilaterală a emitentului. Actele juridice ale administraţiei au fost clasificate în:

Acte de drept administrativ (cele realizate de organele administraţiei în baza atribuţiilor de autoritate

cu care sunt învestite) şi acte de drept civil (realizate de aceleaşi organe în calitate de persoane juridice) – Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1959, p. 37;

Acte administrative, acte juridice unilaterale ce nu realizează puterea de stat (de exemplu: sesizări,

oferte de contractare) şi acte contractuale - Romulus Ionescu, Drept administrativ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 209;

Acte administrative cu caracter unilateral, contractele administrative supuse unui regim de putere

contractele administrative supuse unui regim de putere  publică şi contractele civile supuse dreptului comun
contractele administrative supuse unui regim de putere  publică şi contractele civile supuse dreptului comun

publică şi contractele civile supuse dreptului comun – (Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 293-294).

Una dintre cele mai importante clasificări este cea propusă de profesorul Antonie Iorgovan (Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 10 şi urm.):

4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 10 şi urm.) : a. După criteriul modului de

a. După criteriul modului de manifestare a voinţei emitentului.

acte juridice unilaterale: actul administrativ (de drept administrativ) şi actul juridic ce nu realizează

(de drept administrativ) şi actul juridic ce nu realizează puterea publică;  acte juridice bilaterale sau

puterea publică;

acte juridice bilaterale sau multilaterale (actele contractuale ale administraţiei publice): contractele de

contractuale ale administraţiei publice): contractele de drept privat, contractele administrative. b. După regimul
contractuale ale administraţiei publice): contractele de drept privat, contractele administrative. b. După regimul

drept privat, contractele administrative.

b. După regimul juridic aplicabil.

acte ce se realizează, în principal, sub un regim de drept public: actele unilaterale administrative

(actele administrative stricto sensu), contractele administrative;

acte ce se realizează, în principal, sub un regim de drept civil: actele unilaterale ce nu realizează

puterea publică, contractele de drept privat, încheiate de organele administrative ca persoane juridice de drept privat.

administrative ca persoane juridice de drept privat. 4. Operaţiunile administrative şi faptele materiale.

4. Operaţiunile administrative şi faptele materiale.

Aceste forme de activitate prezintă unele trăsături comune:

Nu concretizează o manifestare de voinţă exprimată în scopul producerii unor efecte juridice, ci sunt

forme concrete, materiale, prin care se acţionează asupra realităţii existente;

Chiar dacă unele produc anumite consecinţe juridice (de regulă, permit continuarea unei proceduri),



acestea operează în baza legii, nu sunt generate în mod direct şi intenţionat prin respectiva operaţiune;

Scopul realizării acestora poate consta în mijlocirea emiterii/adoptării de acte administrative (de

exemplu - avizul), sau în executarea legii la modul concret (de exemplu - activităţi concrete de prestare a unor servicii publice).

activităţi concrete de prestare a unor servicii publice). Există mai multe clasificări , axate pe criterii

Există mai multe clasificări, axate pe criterii diferite:

a. În funcţie de regimul juridic aplicabil: operaţiuni de putere (operaţiunile tehnico-administrative şi

cele prin care se realizează servicii publice), operaţiuni care nu se realizează într-un regim de putere

(operaţiunile productive);

b. În funcţie de consecinţe: fapte/operaţiuni producătoare de efecte juridice, fapte/operaţiuni care produc

efecte de altă natură, care pot avea şi conotaţii juridice;

c. În funcţie de scopul lor: fapte/operaţiuni prin care se realizează în mod direct misiunile administraţiei

publice (cele de prestare a serviciilor publice, cele legate de emiterea/punerea în executare a unor acte administrative); fapte/operaţiuni prin care se mijloceşte realizarea obiectivelor administraţiei publice (aşa- numitele operaţiuni de birou sau de administraţie internă – operaţiunile tehnico-administrative şi acte cu caracter politic); fapte materiale de producţie (Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Ediţia a VIII-a revăzută şi actualizată, Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 92).

Ca pondere, operaţiunile şi faptele materiale ale administraţiei publice se regăsesc în proporţie mai mare decât actele juridice ale acesteia şi sunt realizate, în principal, de organele de la „baza” sistemului administraţiei publice, care au sarcini accentuate în ceea ce priveşte executarea la modul concret a legii şi prestarea de servicii publice. În Proiectul Codului de procedură administrativă sunt analizate într-un titlu distinct - Titlul V - Operaţiunile administrative şi tehnico-materiale”. Conform acestor reglementări (art.136), „operaţiunile administrative sunt, de regulă, măsuri de pregătire, elaborare, aducere la cunoştinţă, punere în executare şi control a actelor administrative, precum şi acţiuni realizate în afara acestora.”

precum şi acţiu ni realizate în afara acestora .” 5. Contractul administrativ. Contractul administrativ face
precum şi acţiu ni realizate în afara acestora .” 5. Contractul administrativ. Contractul administrativ face
precum şi acţiu ni realizate în afara acestora .” 5. Contractul administrativ. Contractul administrativ face
precum şi acţiu ni realizate în afara acestora .” 5. Contractul administrativ. Contractul administrativ face
precum şi acţiu ni realizate în afara acestora .” 5. Contractul administrativ. Contractul administrativ face

5. Contractul administrativ.

în afara acestora .” 5. Contractul administrativ. Contractul administrativ face parte din categoria actelor

Contractul administrativ face parte din categoria actelor juridice contractuale ale administraţiei publice, fiind încheiat în principal sub un regim de putere publică, de drept administrativ şi, în subsidiar (în completare), sub regimul dreptului privat. Contractele administrative sunt tratate în mod distinct în dreptul public francez ca fiind contractele încheiate de administraţie pentru a asigura funcţionarea unui serviciu public şi care sunt supuse, din punct de vedere al regulilor particulare, altor reguli decât cele care guvernează raporturile dintre particulari. În legislaţia română actuală, noţiunea de „contract administrativ” a fost recent introdusă prin noua Lege a contenciosului administrativ nr. 554/2004, care în art. 2 lit. c) teza finală precizează că „sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice”. Este de observat faptul că lista contractelor administrative enunţată în norma anterioară nu este una exhaustivă şi nici nu ar fi fost indicat acest lucru, în condiţiile în care dezvoltarea continuă şi evoluţia actelor de natură contractuală încheiate între autorităţile publice şi persoanele de drept privat (aşa-numitele contracte de parteneriat public-privat) reprezintă o realitate de necontestat. În dezvoltarea acestei idei, legea prevede în acelaşi art.2 lit.c) că „prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ.” De altfel, diferitele specii de contracte administrative sunt reglementate actualmente în acte normative speciale, spre exemplu: O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii; O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică etc. Pentru comparaţie, amintim faptul că în dreptul francez sunt considerate „contracte administrative”:

achiziţiile publice, contractele de delegare a gestiunii serviciilor publice, contractele care permit ocuparea domeniului public, contractele de recrutare a agenţilor (funcţionarilor) publici (Laurent Richer, Droit des contrats administratifs, 4 e édition, LGDJ, Paris, 2004).

(funcţionarilor) publici (Laurent Richer, Droit des contrats administratifs, 4 e édition, LGDJ, Paris, 2004). 8
(funcţionarilor) publici (Laurent Richer, Droit des contrats administratifs, 4 e édition, LGDJ, Paris, 2004). 8
(funcţionarilor) publici (Laurent Richer, Droit des contrats administratifs, 4 e édition, LGDJ, Paris, 2004). 8
(funcţionarilor) publici (Laurent Richer, Droit des contrats administratifs, 4 e édition, LGDJ, Paris, 2004). 8
9

CAPITOLUL 2

PRECIZĂRI INTRODUCTIVE PRIVIND ACTUL ADMINISTRATIV

1. Noţiune şi trăsături.

2. Clasificare.

1. Noţiune şi trăsături.

1.1. Noţiune:

2. Clasificare. 1. Noţiune şi trăsături. 1.1. Noţiune: Actul administrativ reprezintă cea mai importantă dintre
2. Clasificare. 1. Noţiune şi trăsături. 1.1. Noţiune: Actul administrativ reprezintă cea mai importantă dintre

Actul administrativ reprezintă cea mai importantă dintre formele prin care administraţia publică îşi realizează sarcinile. Terminologia utilizată în doctrină nu este uniformă, fiind folosite noţiunile de „act administrativ”, „act de drept administrativ”, „act de autoritate”, „act administrativ de autoritate”, toate pentru a desemna aceeaşi categorie de acte juridice ale administraţiei publice. Legislaţia în vigoare, pornind de la dispoziţiile constituţionale (art. 52, art. 126), foloseşte noţiunea de „act administrativ”, fapt care recomandă utilizarea generală a acestei sintagme, pentru a asigura o exprimare juridică corectă şi univocă.

2.2. Definiţii formulate:

corectă şi univocă. 2.2. Definiţii formula te : a) Definiţii formulate în doctrină: - „ act
corectă şi univocă. 2.2. Definiţii formula te : a) Definiţii formulate în doctrină: - „ act
corectă şi univocă. 2.2. Definiţii formula te : a) Definiţii formulate în doctrină: - „ act

a) Definiţii formulate în doctrină:

- act făcut de un funcţionar, din ramul administrativ, relativ la o materie administrativă, care intră în

atribuţiunile acelui funcţionar” (Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ. vol. I - Principii generale, Bucureşti, 1925, p. 344);

vol. I - Principii generale, Bu cureşti, 1925, p. 344); - „ formă juridică principală a

-

formă juridică principală a activităţii organelor administraţiei publice, care constă într-o manifestare

unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice, sub controlul principal de legalitate al instanţelor judecătoreşt.” (Antonie Iorgovan, op.cit.,

2005, p. 25);

-

forma juridică principală de activitate a administraţiei publice, care constă într-o manifestare de

voinţă expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică precum şi controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti, care emană de la autorităţi administrative sau de la persoane private autorizate de

administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin care se nasc, modifică sau sting

acestea, prin care se nasc, modifică sau sting drepturi şi obligaţii corelative” (Verginia Vedinaş, op.cit., 2014, p.94);

b)
b)

Definiţii formulate în acte normative:

- actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării

ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice ” (art. 2 litera c din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare); „Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde

solicitantului în termenul legal.” (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004). - actul juridic emis/adoptat de o persoană administrativă în mod unilateral, în regim de putere publică, prin care se organizează sau se aplică în concret legea” (art. 13 din Proiectul Codului de procedură administrativă al României).

2.3. Trăsăturile actului administrativ:

( a se vedea A.Iorgovan, op.cit., 2005, p. 29 şi urm.)

a. Formă juridică principală de activitate a administraţiei publice.

principală de activitate a administraţiei publice.  Actul administrativ reprezintă forma principală de
principală de activitate a administraţiei publice.  Actul administrativ reprezintă forma principală de

Actul administrativ reprezintă forma principală de activitate a administraţiei publice din punct de

vedere calitativ, adică al importanţei efectelor pe care le produce pentru cei ”administraţi”;

Din punct de vedere cantitativ, predominante sunt faptele materiale şi diversele operaţiuni

administrative ale structurilor administrative;

administrative ale structurilor administrative;   Ponderea actelor juridice, în special a actelor

Ponderea actelor juridice, în special a actelor administrative, este mai mare în activitatea organelor de

administrative, este mai mare în activitatea organelor de la vârful ierarhiei administraţiei publice, în cazul

la vârful ierarhiei administraţiei publice, în cazul celor de la „baza” administraţiei publice predominând faptele materiale şi operaţiunile administrative;

Ponderea actelor administrative este mai mare în activitatea organelor care realizează o competenţă de

domeniu, decât în cazul celor care realizează o activitate de ramură.

b. Manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică.

unilaterală şi supusă unui regim de putere publică. b.1. Manifestare de voinţă expresă:  Actul

b.1. Manifestare de voinţă expresă:

putere publică. b.1. Manifestare de voinţă expresă:  Actul administrativ reprezintă exteriorizarea voinţei

Actul administrativ reprezintă exteriorizarea voinţei interne a unui organ al administraţiei publice de a

produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau stinge drepturi şi obligaţii corelative, în regim de putere publică;

Manifestarea de voinţă a organului administrativ trebuie să fie expresă, univocă şi neîndoielnică;

trebuie să fie expresă, univocă şi neîndoielnică;  Manifestarea de voinţă nu poate fi exprimată

Manifestarea de voinţă nu poate fi exprimată jocandi causa;

Refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri privitoare la un drept subiectiv, respectiv

nesoluţionarea cererii în termenul legal (tardivitate sau „tăcere” totală ) de către autorităţile publice reprezintă acte administrative implicite, asimilate.

b.2. Manifestare de voinţă unilaterală:

asimilate. b.2. Manifestare de voinţă unilaterală: Se raportează la faptul că emiterea actului administrativ

Se raportează la faptul că emiterea actului administrativ reprezintă concretizarea unei singure voinţe juridice, cea a emitentului, nefiind cerut „consimţământul” persoanelor vizate de acesta.

cerut „consimţământul” persoanelor vizate de acesta. Probleme speciale analizate în doctrină:  Emiterea

Probleme speciale analizate în doctrină:

Emiterea actului cu participarea mai multor persoane fizice:

o

Majoritatea actelor administrative sunt emise de organe colegiale (în componenţa cărora intră mai

multe persoane; de exemplu: Guvernul, consiliile locale sau judeţene etc);

o

Deciziile/hotărârile organului colegial se iau prin votul persoanelor care compun organul colegial;

o

Acordul de voinţă al membrilor organului colegial reprezintă doar modalitatea procedurală de

exprimare a voinţei juridice a respectivului organ, fără să modifice caracterul unilateral al acestei voinţe;

o Caracterul unilateral al actului nu decurge din numărul de persoane care participă la adoptare, întrucât

acestea acţionează în vederea realizării competenţei organului administrativ, privit ac subiect de drept distinct.

Emiterea actului cu participarea mai multor autorităţi publice, respectiv a unui organ

administrativ şi a unui organism nestatal:

o Se menţine caracterul unilateral atunci când „acordul de voinţă” reprezintă tot o modalitate

procedurală de degajare a unei voinţe unice, în vederea naşterii actului administrativ;

o De multe ori, „acordul” unei alte structuri statale reprezintă o „aprobare prealabilă” în vederea emiterii

actului administrativ, sau un „aviz conform”.

emiterii actului administrativ, sau un „aviz conform”.  o Emiterea actului la cererea prealabilă: Dacă cererea

o

Emiterea actului la cererea prealabilă:

Dacă cererea prealabilă este formulată de emitent către superiorul său ierarhic, avem de-a face cu o

către superiorul său ierarhic, avem de -a face cu o simplă „autorizare”; o o Dacă cererea

simplă „autorizare”;

o

o

Dacă cererea prealabilă este formulată de beneficiarul actului administrativ, aceasta reprezintă o

de beneficiarul actului administrativ, aceasta reprezintă o condiţie procedurală necesară pentru emiterea actului, nu

condiţie procedurală necesară pentru emiterea actului, nu o manifestare de voinţă juridică care se alipeşte celei a emitentului;

Renunţarea beneficiarului la exerciţiul dreptului sau chiar la dreptul subiectiv conferit de actul

administrativ nu are ca efect încetarea producerii de efecte juridice de către actul în cauză;

o

Revocarea (retractarea) actului administrativ operează prin manifestarea de voinţă a organului emitent

operează prin manifestarea de voinţă a organului emitent (sau, după caz, a superiorului său ierarhic) şi

(sau, după caz, a superiorului său ierarhic) şi nu este condiţionată de manifestarea de voinţă, în acest sens, a beneficiarului.

b.3. Actul administrativ este supus exclusiv unui regim de putere publică:

Această trăsătură deosebeşte actul administrativ de alte categorii de acte juridice ale administraţiei

de alte categorii de acte juridice ale administraţiei publice (contracte de drept privat, contracte

publice (contracte de drept privat, contracte administrative, acte unilaterale de drept privat);

administrative, acte unilaterale de drept privat);  Actele administrative concretizează voinţa organelor

Actele administrative concretizează voinţa organelor administrative ca subiecte în raporturile juridice

de drept public, ceea ce presupune exerciţiul autorităţii publice;

Actele administrative mai sunt denumite şi „acte de autoritate” („acte de putere publică”) şi sunt

obligatorii pentru toţi destinatarii săi şi chiar pentru organul ierarhic superior (desigur, până la momentul în care actul este modificat, revocat, anulat etc, conform legii);

actul este modificat, revocat, anulat etc, conform legii);  Regimul de putere publică justifică obligativitatea

Regimul de putere publică justifică obligativitatea actelor administrative şi executarea lor din oficiu

(ex officio), în sensul că nu mai este nevoie de o învestire suplimentară cu formulă executorie.

c. Exercitarea de către instanţa de judecată (ca regulă, instanţa de contencios administrativ) a unui control de legalitate.



Cadrul constituţional îl reprezintă:

- art. 52 – („Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”):

„(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. (2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.…” - art.126 alin.6 („Instanţele judecătoreşti”) :

Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.”

vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale .” 12

Cadrul legal de bază îl reprezintă Legea organică nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

cu modificările şi completările ulterioare, unde sunt detaliate condiţiile şi limitele exercitării dreptului

fundamental prevăzut de art.52 din Constituţie, inclusiv aspectele de natură procedurală.

Nu toate actele administrative pot fi cenzurate, sub aspectul legalităţii, de către instanţe. Conform art. 126 alin. 6 din Constituţie, „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar”. De asemenea, Legea contenciosului administrativ enumeră în art. 5 „actele nesupuse controlului şi limitele controlului” (la care vom face referire în partea dedicată contenciosului administrativ), conturând sfera a ceea ce doctrina numeşte „fine de neprimire de rang legal” (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2011, M.Of. nr. 316 din 09.05.2011), criticabilă pentru o eventuală „adăugare” nepermisă la Constituţie.

o eventuală „adăugare” nepermisă la Constituţie. Legislaţia în vigoare reglementează pentru anumite
o eventuală „adăugare” nepermisă la Constituţie. Legislaţia în vigoare reglementează pentru anumite
o eventuală „adăugare” nepermisă la Constituţie. Legislaţia în vigoare reglementează pentru anumite

Legislaţia în vigoare reglementează pentru anumite categorii de acte administrative o procedură specială de atacare în instanţă, derogatorie, cel puţin parţial, de la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. De exemplu: O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor stabileşte, în primă instanţă, competenţa instanţei de drept comun (judecătoria) pentru soluţionarea plângerilor împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare contravenţionale; Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede o procedură specială de contestare a actelor administrativ-jurisdicţionale emise de comisiile judeţene de fond funciar, respectiv de anulare a titlurilor de proprietate, competenţa de judecată aparţinând tot instanţei de drept comun.

de judecată aparţinând tot instanţei de drept comun. d. Emitentul poate fi o autoritate publică sau

d. Emitentul poate fi o autoritate publică sau o persoană de drept privat autorizată de puterea publică să presteze anumite servicii publice, în regim de putere publică.

anumite servicii publice, în regim de putere publică.  Dispoziţiile art. 52 din Constituţie se referă
anumite servicii publice, în regim de putere publică.  Dispoziţiile art. 52 din Constituţie se referă

Dispoziţiile art. 52 din Constituţie se referă la actele administrative emise de „autorităţi publice”, nu

doar la cele emise de „autorităţi/organe administrative”;

Connform art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, sunt asimilare

„autorităţilor publice” şi persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;

presteze un serviciu public, în regim de putere publică ;  Actele administrative pot proveni şi

Actele administrative pot proveni şi de la autorităţi din afara sferei Executivului (de exemplu:

Parlament, instanţele de judecată, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Consiliul Legislativ etc.), fiind vorba despre acte emise în realizarea unei activităţi administrative specifice, de natură internă, ca mijloc de

realizare a competenţei acestor autorităţi;

Inclusiv doctrina şi jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ admit faptul că pot fi emise

de contencios administrativ admit faptul că pot fi emise acte de autoritate şi de unele entităţi

acte de autoritate şi de unele entităţi cu caracter privat şi cu activitate „non-profit” (denumite, ca regulă, în perioada interbelică „stabilimente de utilitate publică”) care satisfac un interes public (de exemplu:

universităţile private, sau formele de organizare a ”corpurilor profesionale” de genul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România etc.). Calificarea acestor persoane juridice de drept privat ca fiind de interes public, prin raportare la activitatea desfăşurată, se face numai de către autorităţile statale, fie direct prin lege, fie, după caz, prin acte administrative (hotărâri ale Guvernului, conform O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii), în funcţie de iniţiativa (a statului sau a particularilor) care a stat la baza înfiinţării lor.

a particularilor) care a stat la baza înfiinţării lor. e. Actul administrativ p roduce efecte juridice,

e. Actul administrativ produce efecte juridice, în sensul că dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii, specifice raporturilor de drept administrativ.

Din moment ce actul administrativ reprezintă o specie a actului juridic, rezultă că acesta este

emis/adoptat în scopul producerii de efecte juridice: naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii specifice raporturilor de drept administrativ;

Actul administrativ are menirea de a reglementa raporturi de drept administrativ (de putere publică);

Administraţia publică se angrenează şi în raporturi de drept privat, atunci când este vorba despre

gestionarea „domeniului privat”, dar în această ipoteză nu apelează la acte administrative, ci la acte de drept privat.

2. Clasificarea actelor administrative.

de drept privat. 2. Clasificarea actelor administrative. 2.1. În funcţie de organul emitent:  Acte care

2.1. În funcţie de organul emitent:

Acte care emană de la autorităţi administrative;

Acte care emană de la alte autorităţi publice;

Acte care emană de la persoane private autorizate să presteze activităţi de interes public.

autorizate să presteze activităţi de interes public. 2.2. În funcţie de întinderea efectelor juridice: 
autorizate să presteze activităţi de interes public. 2.2. În funcţie de întinderea efectelor juridice: 

2.2. În funcţie de întinderea efectelor juridice:

Acte administrative normative (cu caracter normativ) - cuprind reglementări generale şi impersonale,

aplicabile unui număr nedeterminat de persoane (opozabile erga omnes);

multe subiecte de drept determinate;

Acte administrative individuale (cu caracter individual) produc efecte juridice faţă de unul sau mai

– produ c efecte juridice faţă de unul sau mai Acte administrative cu caracter intern ale

Acte administrative cu caracter intern ale unei autorităţi/instituţii publice (care, la rândul lor pot fi

normative sau individuale).

2.3. Actele administrative individuale sunt împărţite în:

Actele administrative individuale sunt împărţite în:  Acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii

Acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii unui subiect de drept determinat;

Acte de atribuire a unui statut personal;

Acte de aplicare a constrângerii administrative;

Acte cu caracter jurisdicţional.

administrative;  Acte cu caracter jurisdicţional. 2.4. Problema actelor administrative „de autoritate”

2.4. Problema actelor administrative „de autoritate” şi a actelor administrative „de gestiune”:

O delimitare importantă, reţinută în doctrina de drept administrativ interbelică şi preluată inclusiv de unii autori contemporani, sau chiar în practica instanţelor de contencios administrativ, a fost cea dintre actele administrative de autoritate şi actele administrative de gestiune. În această terminologie, termenul „administrativ” evocă nu regimul juridic aplicabil – cel de drept public, de drept administrativ, ci subiectul de drept de la care provine actul în cauză - organele administraţiei publice. Actele de gestiune, într-o viziune clasică, reprezintă „toate acele acte juridice cu caracter contractual sau făcute pentru valorificarea unor drepturi contractuale, săvârşite de Stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său” (C.G. Rarincescu, op.cit., 1937, p. 147), respectiv „actele prin care se conservă, se măreşte sau se micşorează activul patrimoniului Statului sau subdiviziunilor sale, care nu implică cu nimic ideea de suveranitate, cum ar fi arendarea unei moşii a Statului, închirierea unui imobil de către primar” (P. Negulescu, op.cit., 1925, p. 346). Actul de autoritate (actul administrativ tipic, conform terminologiei actuale), denumit şi „actul administrativ de putere publică”, ar reprezenta „acea declaraţie de voinţă cu caracter unilateral şi executoriu, emanând de la autorităţile administrative ale Statului şi săvârşite în vederea funcţionării serviciilor publice(C.G. Rarincescu, op. cit., 1936, p. 146-147), respectiv „acel act prin care se ordonă sau se interzice ceva administraţilor, emis de autorităţile administrative în calitate de deţinătoare ale suveranităţii naţionale, cum ar fi regulamentele, ordonanţele, decretele de numiri sau destituiri de funcţionari, deciziunile” (P. Negulescu,

ar fi regulamentele, ordonanţele, decretele de numiri sau destituiri de funcţionari, deciziunile ” (P. Negulescu, 14
ar fi regulamentele, ordonanţele, decretele de numiri sau destituiri de funcţionari, deciziunile ” (P. Negulescu, 14

op. cit., 1925, p. 346). În prezent, conceptul „actului de gestiune”, în abordarea sa interbelică, nu are un fundament juridic, întrucât legislaţia nu mai face nicio diferenţiere între actele unilaterale ale administraţiei publice prin care se iau decizii cu privire la patrimoniul public şi celelalte acte unilaterale prin care se impune sau se interzice o anumită conduită, se conferă/modifică/retrage un statul personal, se aplică o sancţiune etc. Desigur, în mod „metaforic” şi pentru a păstra terminologia tradiţională, pot fi denumite „acte de gestiune” contractele de drept privat încheiate de autorităţile publice, nu şi actele administrative care le-au precedat (spre exemplu nu poate fi „act de gestiune”, adică act de drept privat, o hotărâre de consiliu prin care s-a aprobat procedura de închiriere a unor bunuri din patrimoniul localităţii).

de închiriere a unor bunuri din patrimoniul localităţii). 2.5. Actul administrativ- jurisdicţional : Această specie
de închiriere a unor bunuri din patrimoniul localităţii). 2.5. Actul administrativ- jurisdicţional : Această specie

2.5. Actul administrativ-jurisdicţional:

localităţii). 2.5. Actul administrativ- jurisdicţional : Această specie de acte administrative individuale este
localităţii). 2.5. Actul administrativ- jurisdicţional : Această specie de acte administrative individuale este

Această specie de acte administrative individuale este reglementată inclusiv în Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care în art. 2 alin. 1 lit. d) defineşte actul administrativ-jurisdicţional ca fiind „actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială”. În lege este definită şi noţiunea de „jurisdicţie administrativă specială”, ca „activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale” ( lit.e ). Amintim faptul că, potrivit art. 21 alin. 4 din Constituţie, „jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”, dispoziţie care este dezvoltată, sub aspect procedural, în art. 6 din Legea contenciosului administrativ. Actele administrativ jurisdicţionale pot fi contestate mai departe la instanţa de contencios administarativ (calea de atac este, de regulă, cea a recursului, etapa de jurisdicţie administrativă fiind considerată echivalentul „primei instanţe”). În doctrina recentă, actele administrativ-jurisdicţionale sunt prezentate ca acte administrative tipice, întotdeauna motivate, care, în cazuri riguros determinate de lege, soluţionează cu forţă de adevăr legal şi după o procedură bazată pe principiile independenţei şi contradictorialităţii, litigii apărute la nivelul administraţiei active (D. A. Tofan, op.cit., 2009, p. 21).

administraţiei active (D. A. Tofan, op.cit., 2009, p. 21). Trăsăturile actului administrativ jurisdicţional ( A.
administraţiei active (D. A. Tofan, op.cit., 2009, p. 21). Trăsăturile actului administrativ jurisdicţional ( A.
administraţiei active (D. A. Tofan, op.cit., 2009, p. 21). Trăsăturile actului administrativ jurisdicţional ( A.
administraţiei active (D. A. Tofan, op.cit., 2009, p. 21). Trăsăturile actului administrativ jurisdicţional ( A.
administraţiei active (D. A. Tofan, op.cit., 2009, p. 21). Trăsăturile actului administrativ jurisdicţional ( A.

Trăsăturile actului administrativ jurisdicţional ( A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 504-505):

este un act administrativ tipic, adică este emis numai de către organele administraţiei de stat;

are un caracter de excepţie, în sensul că intervine numai în situaţii riguros precizate de normele

 

juridice;

este emis în soluţionarea unor litigii ce se ivesc într-un domeniu sau altul de activitate din administraţia

de stat ( administraţia active);

este emis după o procedură specială, administrativ-jurisdicţională, care cuprinde şi principiul

independenţei organului care emite actul faţă de părţile în litigiu, respectiv, principiul contradictorialităţii;

în litigiu, respectiv, principiul contradictorialităţii;  este exceptat de la principiul revocabilităţii

este exceptat de la principiul revocabilităţii actelor administrative (mai exact al retractării), fără a se

înţelege că are autoritatea lucrului judecat, ci doar o stabilitate mai mare decât actele administrative obişnuite;

este susceptibil de a fi atacat în contenciosul administrativ general, potrivit dispoziţiilor legale ( a se vedea

art.6 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare).

După revizuirea Constituţiei României (a se vedea modificarea de substanţă a art. 21, referitoare la caracterul facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor administrative speciale), urmată de adoptarea noii Legi a contenciosului administrativ nr. 554/2004, s-a precizat în doctrină (A. Iorgovan, Noua lege a contenciosului

administrativ – Geneză şi explicaţii, Editura Kullusys, ediţia a II-a, Bucureşti, 2006, p. 139) că pentru a ne afla în prezenţa unui act administrativ jurisdicţional se impune ca:

actul să fie emis de către o autoritate administrativă, adică de un organ al administraţiei de stat sau al

administraţiei locale (deci nu de orice autoritate publică, inclusiv din sfera „puterii judecătoreşti” şi nu de autorităţi ale structurilor nestatale – organizaţii profesionale, fundaţii etc.);

autoritatea administrativă emitentă să aibă atribuţii de a soluţiona un conflict, deci să fie un organ

administrativ jurisdicţional;

conflictul să se soluţioneze cu citarea părţilor şi în baza principiului contradictorialităţii;

părţilor să le fie recunoscute dreptul de a fi reprezentate sau asistate de un avocat.

dreptul de a fi reprezentate sau asistate de un avocat. Ca exemple de autorităţi publice cu
dreptul de a fi reprezentate sau asistate de un avocat. Ca exemple de autorităţi publice cu

Ca exemple de autorităţi publice cu atribuţii de jurisdicţie administrativă în prezent, se indică de către unii autori (Corneliu Liviu Popescu, Jurisdicţiile administrative potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Revista Dreptul nr. 5/2004, pag. 77-98) o serie de organe ce activează în diverse domenii de activitate, cum ar fi: comisiile de soluţionare a întâmpinărilor prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, comisiile mixte şi Comisia Centrală de Rechiziţii prevăzute în Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, comisiile de disci plină din cadrul autorităţilor publice, instituite de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, Comisia de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci etc. Cu privire la organele administrative enumerate mai-sus, avem rezerve faţă de includerea unora dintre ele în sfera autorităţilor care deţin atribuţii jurisdicţionale, întrucât un criteriu esenţial pentru a ne afla în faţa unei asemenea autorităţi este competenţa sa de a pronunţa efectiv o decizie, un act administrativ-jurisdicţional, pentru soluţionarea conflictului dedus „judecăţii” administrative; această cerinţă nu se regăseşte, de exemplu, în cazul comisiilor de disciplină instituite de Legea nr.188/1999, care au doar competenţa de a „investiga” săvârşirea de abateri disciplinare de către funcţionarii publice şi de a formula propuneri de aplicare a unei sancţiuni, nu de a aplica sancţiunea efectivă. O activitate jurisdicţională de necontestat este cea înfăptuită de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, acesta având competenţa materială de a se pronunţa asupra contestaţiilor formulate cu privire la modul de atribuire a contractelor de achiziţii publice, respectiv de concesiune de lucrări/servicii publice, în baza O.U.G. nr.34/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

de concesiune de lucrări/servicii publice, în baza O.U.G. nr.34/2006, cu modificările şi completările ulterioare. 16
de concesiune de lucrări/servicii publice, în baza O.U.G. nr.34/2006, cu modificările şi completările ulterioare. 16
de concesiune de lucrări/servicii publice, în baza O.U.G. nr.34/2006, cu modificările şi completările ulterioare. 16
de concesiune de lucrări/servicii publice, în baza O.U.G. nr.34/2006, cu modificările şi completările ulterioare. 16
de concesiune de lucrări/servicii publice, în baza O.U.G. nr.34/2006, cu modificările şi completările ulterioare. 16
de concesiune de lucrări/servicii publice, în baza O.U.G. nr.34/2006, cu modificările şi completările ulterioare. 16

CAPITOLUL 3

ACTUL ADMINISTRATIV: VALIDITATE. CONDIŢII PROCEDURALE. EFECTE JURIDICE.

1. Condiţiile de valabilitate ale actelor administrative.

2. Procedura emiterii/adoptării actelor administrative.

3. Efectele actelor administrative.

1. Condiţiile de valabilitate a actelor administrative.

A. Legalitatea şi oportunitatea actului administrativ.

A. Legalitatea şi opor tunitatea actului administrativ. Legalitatea reprezintă elementul central al regimului
A. Legalitatea şi opor tunitatea actului administrativ. Legalitatea reprezintă elementul central al regimului

Legalitatea reprezintă elementul central al regimului juridic specific actelor administrative. Principiul general al legalităţii presupune:

supremaţia legii, în sensul că toate subiectele de drept trebuie să se supună dispoziţiilor legale,

de drept trebuie să se supună dispoziţiilor legale, pornind de la Constituţie şi continuând ce celelalte

pornind de la Constituţie şi continuând ce celelalte acte normative, în funcţie de ierarhia acestora;

baza legală a activităţii tuturor subiectelor de drept. ( V. Vedinaş, op.cit., 2014, p. 100).

de drep t. ( V. Vedinaş, op.cit., 2014, p. 100 ). Prin legalitatea actelor administrative ,

Prin legalitatea actelor administrative, într-un sens strict, se înţelege obligativitatea conformării acestora cu dispoziţiile constituţionale, legile adoptate de Parlament şi celelalte acte normative cu o forţă juridică superioară actului adoptat, cumulată cu obligativitatea respectării competenţei organului emitent şi a condiţiilor de formă şi de procedură prescrise de lege (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 51; V. Vedinaş, op.cit., 2014, p. 101; D.A.Tofan, op. cit., 2009, p. 26 şi urm).

2014, p. 101; D.A.Tofan, op. cit., 2009, p. 26 şi urm ). În esenţă , condiţiile
2014, p. 101; D.A.Tofan, op. cit., 2009, p. 26 şi urm ). În esenţă , condiţiile

În esenţă, condiţiile generale de legalitate constau în:

Emiterea actului în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, cu legile adoptate de Parlament şi

cu toate actele normative de forţă juridică superioară;

Actul să fie emis de autoritatea competentă şi în limitele competenţei sale;

Actul să fie emis în forma şi prin procedura prevăzută de lege.

fie emis în forma şi prin procedura prevăzută de lege . Oportunitatea actului administrativ (şi a

Oportunitatea actului administrativ (şi a activităţii administrative, în general) se fundamentează pe puterea discreţionară de care dispune administraţia, în baza căreia aceasta are posibilitatea, conform unei marje de apreciere ce îi este lăsată la dispoziţie de către legiuitor, de a alege dintre mai multe căi posibil de urmat pe cea care poate duce, în condiţii optime, la atingerea scopului fixat de lege. (D.A. Tofan, op. cit., 2009, p. 26-27); ea derivă din capacitatea pe care o are organul emitent de a alege, dintre mai multe soluţii posibile şi legale, în aceeaşi măsură, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie ocrotit (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 101). Prin oportunitate, doctrina înţelege realizarea sarcinilor şi atribuţiilor legale în termen optim, cu cheltuieli minime de resurse materiale şi spirituale, dar cu eficienţă cât mai mare, precum şi alegerea celor mai potrivite mijloace pentru realizarea scopului legii, în funcţie de anumite criterii de referinţă cum ar fi: specificitatea condiţiilor de muncă dintr-o anumită zonă, valorile cutumiare existente, nevoile reale ale unei anumite unităţi

condiţiilor de muncă dintr - o anumită zonă, valorile cutumiare existente, nevoile reale ale unei anumite

administrativ-teritoriale, mijloacele pe care le implică aplicarea unui act administrativ (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 100 şi urm.; Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, p. 49). În esenţă, oportunitatea se raportează la: momentul adoptării actului administrativ, locul şi condiţiile concrete în care urmează să se aplice, conformitatea cu scopul legii, mijloacele, durata, calitatea vieţii şi interesul public (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 50-51; D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 28).

Există două mari modalităţi de abordare a relaţiei legalitate-oportunitate în literatura de specialitate:

Teza „Şcolii de drept public de la Bucureşti”: Oportunitatea reprezintă ea însăşi un element al legalităţii, neputând fi analizată distinct de aceasta.

Teza „Şcolii de drept public de la Cluj”: Legalitatea şi oportunitatea reprezintă condiţii distincte de

validitate a unui act administrativ. (Titulatura celor două „Şcoli” aparţine, la origini, profesorului Antonie Iorgovan. Desigur, în prezent trebuie reţinut şi faptul că reprezentanţii celor două centre universitare îmbrăţişează, de multe ori, aceeaşi concepţie, inclusiv în materia actului administrativ, „conflictul” ideologic la care ne referim fiind mult atenuat).

a.

b.

ideologic la care ne referim fiind mult atenuat). a. b. Importanţa practică a acestor teze :
ideologic la care ne referim fiind mult atenuat). a. b. Importanţa practică a acestor teze :
ideologic la care ne referim fiind mult atenuat). a. b. Importanţa practică a acestor teze :

Importanţa practică a acestor teze: posibilitatea anulării de către instanţa de contencios administrativ a unui act pentru considerente de oportunitate, nu pentru încălcarea expresă a unui text legal (de exemplu, dacă mijloacele şi resursele necesare pentru implementarea unui act administrativ depăşesc posibilităţile reale existente) este recunoscută de „Şcoala de la Bucureşti”, nu şi de „Şcoala de la Cluj”.

B. Condiţiile de formă.

şi de „Şcoala de la Cluj”. B. Condiţiile de formă . Regula – actele administrative se
şi de „Şcoala de la Cluj”. B. Condiţiile de formă . Regula – actele administrative se
şi de „Şcoala de la Cluj”. B. Condiţiile de formă . Regula – actele administrative se

Regula – actele administrative se emit/adoptă în formă scrisă (cerinţă ad validitatem); Ca excepţie, anumite acte administrative individuale pot îmbrăca şi forma orală – de exemplu:

avertismentul, ca sancţiune contravenţională; actele normative îmbracă întotdeauna forma scrisă, pentru a putea fi aduse la cunoştinţă publică.

scrisă, pentru a putea fi aduse la cunoştinţă publică. Limba în care se redactează toate actele

Limba în care se redactează toate actele administrative, ca acte de autoritate, este limba oficială a statului român - limba română; totodată, potrivit art. 50 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, republicată, „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere, şi în limba maternă.Întotdeauna, însă, va avea valoare oficială numai actul redactat în limba română.

valoare oficială numai actul redactat în limba română . Motivarea actelor administrative reprezintă o cerinţă

Motivarea actelor administrative reprezintă o cerinţă care trebuie respectată de emitent în funcţie de tipul actului administrativ individual sau normativ. Proiectele de acte administrative normative – trebuie motivate prin „note de fundamentare” (pentru hotărârile şi ordonanţele Guvernului) sau prin „referate de aprobare” (pentru celelalte acte normative) – a se vedea dispoziţiile art. 30-32 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, H.G. nr.1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului, H.G. nr. 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, republicată (a se vedea art. 30), instrumentul de prezentare şi motivare al actului normativ include conţinutul evaluării impactului acestuia, cuprinzând următoarele secţiuni:

motivare al actului normativ include conţinutul evaluării impactului acestuia, cuprinzând următoarele secţiuni: 18

a) motivul emiterii actului normativ-cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la insuficienţele şi neconcordanţele reglementărilor în vigoare; principiile de bază şi finalitatea reglementărilor propuse, cu evidenţierea elementelor noi; concluziile studiilor, lucrărilor de cercetare, evaluărilor statistice; referirile la documente de politici publice sau la actul normativ pentru a căror implementare este elaborat respectivul proiect. Pentru ordonanţele de urgenta vor fi prezentate distinct elementele obiective ale situaţiei extraordinare care impune reglementarea imediată, nefiind suficientă utilizarea procedurii parlamentare de urgenţă, precum şi eventualele consecinţe care s-ar produce în lipsa luării măsurilor legislative propuse; b) impactul socioeconomic-efectele asupra mediului macroeconomic, de afaceri, social şi asupra mediului înconjurător, inclusiv evaluarea costurilor şi beneficiilor; c) impactul financiar asupra bugetului general consolidat atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani), inclusiv informaţii cu privire la cheltuieli şi venituri; d) impactul asupra sistemului juridic-implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei în vigoare; compatibilitatea cu reglementările comunitare în materie, determinarea exactă a acestora şi, dacă este cazul, măsurile viitoare de armonizare care se impun; deciziile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi alte documente relevante pentru transpunerea sau implementarea prevederilor legale respective; implicaţiile asupra legislaţiei interne, în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori acorduri internaţionale, precum şi măsurile de adaptare necesare; preocupările în materie de armonizare legislativă;

preocupările în materie de armonizare legislativă; e) consultările derulate în vederea elaborării
preocupările în materie de armonizare legislativă; e) consultările derulate în vederea elaborării
preocupările în materie de armonizare legislativă; e) consultările derulate în vederea elaborării

e)

consultările derulate în vederea elaborării proiectului de act normativ, organizaţiile şi specialiştii

de act normativ, organizaţiile şi specialiştii consultaţi, esenţa recomandărilor primite; f)

consultaţi, esenţa recomandărilor primite;

f) activităţile de informare publică privind elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ;

g)

elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ; g) măsurile de implementare - modificările instituţionale
elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ; g) măsurile de implementare - modificările instituţionale
elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ; g) măsurile de implementare - modificările instituţionale

măsurile de implementare-modificările instituţionale şi funcţionale la nivelul administraţiei publice

centrale şi locale.” De asemenea, în situaţia în care reglementarea propusă se elaborează în executarea unui act normativ, motivarea trebuie să cuprindă referiri la actul pe baza şi în executarea căruia se emite. Forma finală a intrumentelor de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative trebuie sa cuprindă referiri la avizul Consiliului Legislativ şi, după caz, al Consiliului Suprem de Apărare a Tarii, Curţii de Conturi sau Consiliului Economic şi Social. Competenţa de a stabili strutura şi conţinutul detaliat al instrumentelor de prezentare şi motivare pentru actele normative iniţiate de Guvern aparţine chiar acestuia.

Pentru actele administrative cu caracter individual, obligativitatea motivării atât în fapt cât şi în drept este de necontestat în privinţa actelor administrativ-jurisdicţionale şi a celor sancţionatorii; pentru celelalte categorii de acte administrative individuale, doctrina şi, mai nou, chiar jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ( a se vedea, de exemplu, decizia nr.4316 din 30 noiembrie 2006, pronunţată de Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a Î.C.C.J. în dosarul nr. 21214/2/2005), se pronunţă în mod constant în sensul necesităţii motivării acestora atât „în drept” cât şi „în fapt”, indiferent dacă legea prevede sau nu expres această obligaţie, fiind dat ca argument, printre altele, şi existenţa dreptului la informaţie prevăzut de art. 31 din Constituţie (a se vedea A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 62-63). De lege lata, actele normative care consacră această obligaţie se referă la anumite tipuri de acte, nu la întreaga categorie (a se vedea O.G. nr. 27/2002, în care se prevede obligaţia de a se indica, în răspunsul remis petiţionarului, temeiul legal şi Legea nr. 544/2001, în care se prevede că refuzul de a pune la dispoziţia solicitantului informaţiile solicitate trebuie motivat). Actualmente, „motivarea” actelor administrative individuale se rezumă, de regulă, în practica administrativă, la indicarea textelor legale pe care se întemeiază, adică la motivarea „în drept”, cu precizarea eventualelor operaţiuni administrative care le-au fundamentat (avize, referate, acorduri, propuneri etc.).

precizarea eventualelor operaţiuni administrative care le -au fundamentat (avize, referate, acorduri, propuneri etc.). 19
precizarea eventualelor operaţiuni administrative care le -au fundamentat (avize, referate, acorduri, propuneri etc.). 19

2. Procedura emiterii/adoptării actelor administrative.

Adoptarea actelor administrative presupune, de cele mai multe ori, parcurgerea unei proceduri care cuprinde o serie de etape şi operaţiuni:

2.1. Forme procedurale anterioare emiterii actului;

2.2. Forme procedurale concomitente cu emiterea actului administrativ;

2.3. Forme procedurale ulterioare emiterii actului.

2.1. Formele procedurale anterioare emiterii actului.

2.1. Formele procedurale anterioare emiterii actului. Sunt cele mai întâlnite în activitatea administraţiei
2.1. Formele procedurale anterioare emiterii actului. Sunt cele mai întâlnite în activitatea administraţiei
2.1. Formele procedurale anterioare emiterii actului. Sunt cele mai întâlnite în activitatea administraţiei

Sunt cele mai întâlnite în activitatea administraţiei şi poartă diverse denumiri (studii, rapoarte, referate, proiecte, dezbateri publice, dări de seamă, anchete etc.). Cele mai întâlnite forme sunt reprezentate de avize şi acordul prealabil.

AVIZELE:

de avize şi acordul prealabil . AVIZELE:  Reprezintă „opiniile pe care o autoritate a

Reprezintă „opiniile pe care o autoritate a administraţiei publice le solicită unei alte autorităţi, într-o

publice le solicită unei alte autorităţi, într -o problemă sau mai multe, pentru a se informa

problemă sau mai multe, pentru a se informa şi a decide în cunoştinţă de cauză.” (R.N. Petrescu, op. cit., 2004,

p. 300).

o

Reprezintă manifestări de voinţă cu caracter unilateral care nu produc efecte juridice prin ele însele.

Sunt de 3 categorii:

avizele facultative nu există obligaţia pentru emitentul actului administrativ nici de a le solicita, nici

de a le respecta, dacă le-a solicitat (de exemplu: avizul care poate fi solicitat Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, în baza art. 64 din O.U.G. nr. 54/2004 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică);

contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică); o avizele consultative – există obligaţia de a fi
contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică); o avizele consultative – există obligaţia de a fi

o

avizele consultative – există obligaţia de a fi solicitate, dar nu şi obligaţia de a fi respectate (de

exemplu: avizele emise de prefect, în condiţiile art.9 din Legea nr. 340/2004, republicată);

o

avizele conforme – există obligaţia pentru emitent de a le solicita şi de a se conforma lor (de exemplu:

avizele emise Inspectoratele Judeţene Şcolare, în baza Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 (art. 42, de exemplu), avizul emis de Ministerul Transporturilor în legătură cu statutul Casei Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, în baza art. 266 alin. 3 din Legea nr. 95/2006

Turismului, în baza art. 266 alin. 3 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii,

privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare).

Contribuie la întărirea caracterului legal al actului administrativ ce urmează a fi emis/adoptat.

Nu pot fi atacate în mod distinct pe calea acţiunii în contencios administrativ, ci doar odată cu actul administrativ, conform art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.

Poate fi, în schimb, cerută instanţei de contencios administrativ, obligarea autorităţii competente la emiterea avizului la care reclamantul ar fi îndreptăţit.



ACORDUL PREALABIL:



Reprezintă o specie a „acordului”, ca operaţiune administrativă ce reprezintă acceptul pe care îl dă un organ public altui organ public, în vederea emiterii de către ultimul a unui act administrativ.

Este o manifestare de voinţă cu caracter unilateral care face corp comun cu actul adoptat – denumit în

doctrină „act administrativ complex” (a se vedea A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 59-60; V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 109-110; D.A. Tofan, op. cit., 2009, p. 32-33).

Întăreşte legalitatea actului administrativ emis, dar nu acoperă viciile de legalitate ale acestuia.

Nu produce prin el însuşi efecte juridice.

Nu poate fi atacat în mod distinct pe calea acţiunii în contencios administrativ, ci doar odată cu actul

administrativ pe care îl fundamentează.

ALTE FORME PROCEDURALE mai sunt reglementate, de exemplu, în Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, conform art.6, autorităţile administraţiei publice au obligaţia să publice pe site-ul propriu un anunţ privind intenţia de a emite un act administrativ cu caracter normativ, pe care îl vor afişa şi la sediul propriu, într-un spaţiu accesibil publicului şi pe care îl vot transmite şi către mass-media. De asemenea, în art.8 alin.2 al O.G.nr. 75/2003 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de editare a monitoarelor oficiale ale unităţilor administrativ-teritoriale, cu modificările şi completările ulterioare, se consacră obligaţia organelor administraţiei publice locale de a publica proiectele de acte normative care cad sub incidenţa Legii nr. 52/2003 în aceste monitoare oficiale judeţene sau, după caz, orăşeneşti.

monitoare oficiale judeţene sau, după caz, orăşeneşti . 2.2. Forme procedurale realizate la momentul emiterii
monitoare oficiale judeţene sau, după caz, orăşeneşti . 2.2. Forme procedurale realizate la momentul emiterii

2.2. Forme procedurale realizate la momentul emiterii actului.

Forme procedurale realizate la momentul emiterii actului. Regula : se regăsesc, cu precădere, în cazul organelor

Regula: se regăsesc, cu precădere, în cazul organelor colegiale, şi vizează funcţionarea legală şi adoptarea de acte juridice de către acestea; Excepţii: pot fi regăsite şi la unele acte emise de organe unipersonale (exemplu: decretele Preşedintelui României).

unipersonale (exemplu: decretele Preşedintelui României). Sunt reprezentate de: - Cvorum = numărul de membri ai

Sunt reprezentate de:

-

Cvorum = numărul de membri ai organului colegial (Guvern, consiliu local, consiliu judeţean,

colegial (Guvern, consiliu local, consiliu judeţean, comisie de specialitate etc.)care trebuie să fie prezenţi,

comisie de specialitate etc.)care trebuie să fie prezenţi, conform legii, pentru funcţionarea (întrunirea) valabilă a respectivului organ;

Majoritatea cerută pentru adoptarea (votarea) unui anumit act, care poate fi: simplă (jumătate plus

unui anumit act, care poate fi: simplă (jumătate plus - unu din numărul celor prezenţi), absolută

-

unu din numărul celor prezenţi), absolută (jumătate plus unu din numărul total al membrilor organului colegial), calificată (un număr mai mare de votanţi decât cel care constituie majoritatea absolută – de regulă, este vorba de 2/3 sau 3/4 din numărul componenţilor organului colegial);

sau 3/4 din numărul componenţilor organului colegial); Semnarea şi (dacă este cazul) contrasemnarea actului (în

Semnarea şi (dacă este cazul) contrasemnarea actului (în cazul, de exemplu, al actelor Guvernului, decretelor prezidenţiale, hotărârilor consiliului judeţean/local).

-

O altă condiţie esenţială în această etapă procedurală este motivarea actului, aspect la care am făcut anterior referire. Potrivit Legii nr.52/2003 privind transparenţa decizională, cu ocazia desfăşurării şedinţelor autorităţilor administraţiei publice locale se va întocmi şi o minută, în care se vor consemna punctele de vedere exprimate, precum şi votul fiecărui membru (cu excepţia situaţiei în care votul este secret). (Verginia Vedinaş, op.cit., 2014, p.113.)

este secret). (Verginia Vedinaş, op.cit., 2014, p.113 .) 2.3. Forme procedurale ulterioare emiterii actului. Au

2.3. Forme procedurale ulterioare emiterii actului.

p.113 .) 2.3. Forme procedurale ulterioare emiterii actului. Au importanţă sub aspectul momentului de la care

Au importanţă sub aspectul momentului de la care actele administrative încep să producă efecte juridice. Categorii:

- Comunicarea actului = remiterea unui act administrativ individual către subiectul de drept vizat de

acesta;

- Publicarea actului = aducerea la cunoştinţă publică prin publicarea în Monitorul Oficial al Românei

(pentru actele administrative normative adoptate la nivel central şi, uneori, a unor acte administrative individuale, de exemplu: hotărârile Guvernului cu caracter individual, cu excepţia celor în materie militară,

deciziile primului-ministru, sau decretele prezidenţiale), în monitoarele oficiale judeţene, în alte publicaţii, după caz, sau prin afişarea la sediul emitentului (pentru actele adoptate la nivel local) a actelor administrative normative;

- Aprobarea = de regulă, manifestare de voinţă a unui organ superior emitentului, prin care se declară

de acord cu un act deja emis de un organ inferior, fără de care actul în cauză nu ar putea produce efecte juridice (D.A. Tofan, op. cit., 2009, p. 35; R.N. Petrescu, op. cit., 2009, p. 326 şi urm.); În doctrină (D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 35) mai sunt analizate şi aprobările substitutive (aprobarea de către un organ ierarhic superior a unui act prin care un organ inferior a acţionat în domenii ce ţineau de competenţa primului), respectiv aprobările improprii (aprobarea unor cereri/propuneri adresate de subiectele de drept interesate unor organe administrative, având ca efect emiterea/adoptarea unui act administrativ – este cazul diverselor autorizaţii, licenţe, permise etc.).

cazul diverselor autorizaţii, licenţe, permi se etc.). Procedura aprobării tacite (reglementată prin O.U.G. nr.
cazul diverselor autorizaţii, licenţe, permi se etc.). Procedura aprobării tacite (reglementată prin O.U.G. nr.

Procedura aprobării tacite (reglementată prin O.U.G. nr. 27/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 486/2003) reprezintă procedura prin care o autorizaţie este considerată acordată dacă autoritatea administraţiei publice nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege pentru emiterea respectivei autorizaţii ( D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 36). Domeniile în care operează această procedură sunt enunţate în art. 2 din O.U.G. nr. 27/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr.486/2003, conform căruia: „(1) Procedura aprobării tacite se aplică tuturor autorizaţiilor emise de autorităţile administraţiei publice, cu excepţia celor emise în domeniul activităţilor nucleare, a celor care privesc regimul armelor de foc, muniţiilor şi explozibililor, regimul drogurilor şi precursorilor, precum şi a autorizaţiilor din domeniul siguranţei naţionale. (2) Guvernul poate stabili, prin hotărâre, la propunerea motivată a fiecărei autorităţi a administraţiei publice interesate, şi alte excepţii de la aplicarea procedurii aprobării tacite.”

excepţii de la aplicarea procedurii aprobării tacite .” - Confirmarea = operaţiune care poate primi trei
excepţii de la aplicarea procedurii aprobării tacite .” - Confirmarea = operaţiune care poate primi trei
excepţii de la aplicarea procedurii aprobării tacite .” - Confirmarea = operaţiune care poate primi trei
excepţii de la aplicarea procedurii aprobării tacite .” - Confirmarea = operaţiune care poate primi trei

- Confirmarea = operaţiune care poate primi trei accepţiuni, analizate în doctrină:

actul prin care organul administrativ încunoştiinţează un subiect de drept interesat că înţelege să

menţină un act administrativ emis anterior;

act administrativ distinct prin care organul administrativ urmăreşte să acopere un viciu al unui act

propriu emis anterior, sau să acopere un viciu al unui act inferior ca forţă juridică;

un viciu al unui act inferior ca forţă juridică;  aprobare dată de organul administrativ superior,

aprobare dată de organul administrativ superior, fără de care nu se poate pune în aplicare un act

anterior al unui organ inferior. (D.A. Tofan, op.cit., 2009, p.36.)

O altă formalitate procedurală ulterioară o reprezintă şi publicarea minutei întocmite cu ocazia şedinţelor autorităţilor administraţiei locale pe site-ul propriu, precum şi afişarea acesteia la sediul autorităţii.

precum şi afişarea acesteia la sediul autorităţii. 3. Efectele actelor administrative. 3.1. Forţa juridică a

3. Efectele actelor administrative.

la sediul autorităţii. 3. Efectele actelor administrative. 3.1. Forţa juridică a actelor administrative. La baza

3.1. Forţa juridică a actelor administrative.

La baza efectelor juridice pe care le produc actele administrative stă prezumţia că acestea au fost emise cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de lege, prezumţie care îmbracă trei dimensiuni:

a. prezumţia de legalitate – în sensul că actul a fost emis în conformitate cu prevederile Constituţiei şi

ale celorlalte acte juridice cu forţă juridică superioară. La rândul ei, prezumţia de legalitate se fundamentează pe alte două prezumţii:

b. prezumţia de autenticitate – în sensul că actul a fost emis de organul arătat în cuprinsul acestuia prin

formele specifice – antet, ştampilă, semnături etc.;

c. prezumţia de veridicitate – în sensul că actul administrativ este presupus a corespunde, pe fond, adevărului.

Actul administrativ dă naştere obligaţiei de respectare – care vizează orice subiect de drept, respectiv obligaţiei de executare – care priveşte subiectele de drept ce au obligaţia punerii sale în executare.

Forţa juridică a actelor administrative se raportează la:

a.

b.

c.

locul organului emitent în structura administraţiei publice (plasarea organului în cadrul sistemului administrativ);

natura organului emitent, din punct de vedere al caracterului şi competenţei sale (poate fi un organ cu

competenţă generală sau de specialitate);

categoria actelor individuale sau normative (în funcţie de care rezultă şi sfera de întindere a efectelor).

de care rezultă şi sfera de întindere a efectelor). Actul administrativ constituie el însuşi titlu executoriu
de care rezultă şi sfera de întindere a efectelor). Actul administrativ constituie el însuşi titlu executoriu
de care rezultă şi sfera de întindere a efectelor). Actul administrativ constituie el însuşi titlu executoriu
de care rezultă şi sfera de întindere a efectelor). Actul administrativ constituie el însuşi titlu executoriu
de care rezultă şi sfera de întindere a efectelor). Actul administrativ constituie el însuşi titlu executoriu

Actul administrativ constituie el însuşi titlu executoriu, de unde derivă şi principiul executio ex officio care îl guvernează şi care semnifică că se poate trece la executarea sa fără a mai fi necesară o învestire suplimentară cu formulă executorie (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p.116).

formulă executorie (V. Vedinaş, op. cit., 20 14, p.116). 3.2. Momentul din care se produc efectele

3.2. Momentul din care se produc efectele juridice ale unui act administrativ.

a.

Pentru organul emitent, actul administrativ începe să producă efecte juridice din chiar momentul

emiterii/adoptării, în sensul că acesta are obligaţia de a-l aduce la cunoştinţă publică sau, după caz, de a-l comunica celor interesaţi, respectiv obligaţia de a nu îl modifica sau abroga decât prin parcurgerea procedurii prevăzute de lege (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p.117).

prevăzute de lege (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p.117 ). b. Pentru celelalte subiecte de drept:
prevăzute de lege (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p.117 ). b. Pentru celelalte subiecte de drept:

b. Pentru celelalte subiecte de drept:

actele cu caracter individual produc efecte juridice din momentul comunicării lor, cu excepţia

hotărârilor Guvernului şi a decretelor Preşedintelui României, care trebuie publicate în Monitorul Oficial al

României, care trebuie publicate în Monitorul Oficial al României, sub sancţiunea inexistenţei;  actele cu

României, sub sancţiunea inexistenţei;

actele cu caracter normativ produc efecte juridice din momentul aducerii lor la cunoştinţă publică

(prin publicare), în modalităţile prevăzute de lege.

În esenţă, ca REGULĂ actele administrative produc efecte juridice pentru viitor, din momentul în care au fost aduse la cunoştinţa destinatarului sau, după caz, a publicului, în formele prevăzute de lege.



EXCEPŢIILE de la regula sus-menţionată:

actele administrative care produc efecte retroactive: actele declarative sau recognitive (de exemplu:

certificate de stare civilă - naştere, de deces etc.), din categoria cărora se apreciază că fac parte şi actele de revocare (pentru motive de nelegalitate) a unor acte administrative, actele administrative interpretative, actele administrative jurisdicţionale (D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 48). După cum se observă, este vorba despre

acte individuale.

actele administrative care produc efecte de la o dată ulterioară aducerii lor la cunoştinţă, fie datorită

stabilirii în cuprinsul lor a unei date ulterioare exprese, fie prin chiar efectul legii – de exemplu, conform art. 4 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiior, actele normative în materie contravenţională intră în vigoare în termen de 30 de zile de la publicarea lor, iar în cazuri urgente, la minim 10 zile.

intră în vigoare în termen de 30 de zile de la publicarea lor, iar în cazuri

În privinţa actelor normative emise de autorităţile centrale, Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precizează la art. 11:

(1) Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare. (2) Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. (3) Actele normative prevăzute la art. 10 alin. (1), cu excepţia legilor şi a ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.”

în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.” Desigur, ne interesează, în principal, data intrării
în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.” Desigur, ne interesează, în principal, data intrării

Desigur, ne interesează, în principal, data intrării în vigoare a actelor administrative normative, legile sau ordonanţele neintrând în această categorie.

legile sau ordonanţele neintrând în această categorie. Pentru actele emise de autorităţile administraţiei

Pentru actele emise de autorităţile administraţiei autonome locale, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată, prevede în art. 49, aplicabil pentru hotărârile consiliilor locale, că „Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării” (regulă valabilă şi în ceea ce priveşte hotărârile consiliului judeţean). De asemenea, potrivit art. 68, „În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz”. Aşadar, în privinţa actelor administrative emise la nivel local se menţine regula intrării în vigoare de la data aducerii lor la cunoştinţă, raportată la clasica distincţie dintre actele normative şi cele individuale.

3.3.

dintre actele normative şi cele individuale. 3.3. Î ntinderea efectelor juridice produse de actele
dintre actele normative şi cele individuale. 3.3. Î ntinderea efectelor juridice produse de actele
dintre actele normative şi cele individuale. 3.3. Î ntinderea efectelor juridice produse de actele

Întinderea efectelor juridice produse de actele administrative.

efectelor juridice produse de actele administrative. Actele administrative normative sunt apte, în principiu,

Actele administrative normative sunt apte, în principiu, de a produce toate categoriile de efecte juridice, atât pentru dreptul administrativ, cât şi pentru celelalte ramuri de drept, fiind şi izvoare de drept (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 70); Actele administrative cu caracter individual dau naştere, de principiu, la raporturi de drept administrativ, dar şi la alte categorii de raporturi (de exemplu, de dreptul familiei, în cazul actelor de stare civilă); în cadrul acestora există deosebiri în funcţie de sfera mai restrânsă sau mai largă a subiectelor de drept implicate în raporturile juridice pe care le reglementează (D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 51). În orice caz, nu trebuie confundată natura juridică a unui astfel de act – aceea de act administrativ cu tipul de efecte juridice produse, motiv pentru care un act de stare civilă, sau titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, din punctul nostru de vedere, rămâne un act administrativ şi nu un act de drept civil, chiar dacă produce efecte de acest gen.

act de drept civil, chiar dacă produce efecte de acest gen. 3.4. Încetarea efectelor juridice produse
act de drept civil, chiar dacă produce efecte de acest gen. 3.4. Încetarea efectelor juridice produse

3.4. Încetarea efectelor juridice produse de actul administrativ.

Actul administrativ produce efecte juridice până la momentul ieşirii sale din vigoare, care se poate realiza prin:

Anulare de către instanţa de judecată (de contencios administrativ), ca regulă; uneori, legiuitorul permite şi superiorului ierarhic să anuleze acte ale organului inferior (de exemplu, Guvernul poate anula ordinele prefectului, potrivit art. 27 din Legea nr. 340/2004), ori chiar menţionează această posibilitate chiar

pentru autoritatea care a gestionează o anumită procedură (de exemplu, potrivit art. 86 alin. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, autoritatea contractantă poate anula procedura de licitaţie restrânsă, deci şi eventualele acte administrative emise anterior în cadrul acesteia, cu anumite condiţii).

Revocare propriu-zisă – de către organul ierarhic superior emitentului;

Retractare de organul emitent;

Abrogare dispusă de organul emitent, organul ierarhic superior sau Parlament. Menţionăm că, din

interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, republicată, rezultă că operaţiunea abrogării este incidentă pentru

actele administrative cu caracter normativ, nu pentru cele cu caracter individual (pentru care se foloseşte conceptul de „revocare”). Alte modalităţi de încetare a efectelor juridice: prin intervenţia unor fapte materiale (de exemplu, decesul unei persoane, executarea unei obligaţii materiale), prin prescripţia dreptului de executare, prin executarea actului administrativ. (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 119 -120; D. A. Tofan, op. cit., 2009, p.51-52)

executarea actului administrativ. (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 119 -120; D. A. Tofan, op. cit.,
executarea actului administrativ. (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 119 -120; D. A. Tofan, op. cit.,
executarea actului administrativ. (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 119 -120; D. A. Tofan, op. cit.,
executarea actului administrativ. (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 119 -120; D. A. Tofan, op. cit.,
executarea actului administrativ. (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 119 -120; D. A. Tofan, op. cit.,

CAPITOLUL 4

SUSPENDAREA ŞI ÎNCETAREA EFECTELOR ACTULUI ADMINISTRATIV

1. Suspendarea executării actelor administrative.

2. Revocarea şi retractarea actelor administrative.

3. Anularea actelor administrative.

4.

Inexistenţa actelor administrative.

administrative. 4. Inexistenţa actelor administrative. 1. 1.1. Suspendarea executării actelor administrativ e.

1.

1.1.

Suspendarea executării actelor administrative.

1. 1.1. Suspendarea executării actelor administrativ e. Noţiune : reprezintă întreruperea vremelnică a

Noţiune: reprezintă întreruperea vremelnică a producerii de efecte juridice de către un act administrativ

(A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 94; V. Vedinaş, op.cit., 2014, p.120; Dana Apostol Tofan, op.cit., 2009, p. 55).

1.2. Trăsături:

persoanelor;

op.cit., 2009, p. 55). 1.2. Trăsături: persoanelor;   are caracter de excepţie, se dispune numai
op.cit., 2009, p. 55). 1.2. Trăsături: persoanelor;   are caracter de excepţie, se dispune numai

are caracter de excepţie, se dispune numai în cazuri bine întemeiate;

reprezintă o situaţie temporară, vremelnică;

constituie o garanţie a legalităţii şi a respectării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale

are în vedere întreruperea temporară a producerii de efecte juridice sau amânarea temporară a

producerii efectelor juridice;

poate să intervină numai după intrarea în vigoare a actului;

poate fi dispusă de organul competent (instanţa de contencios administrativ sau chiar organul

(instanţa de contencios administrativ sau chiar organul administartiv) potrivit legii, sau intervine direct în

administartiv) potrivit legii, sau intervine direct în baza legii (de exemplu: potrivit art. 123 alin. 5 din Constituţie, depunerea de către prefect a unei acţiuni împotriva actelor emise de autorităţile autonome locale

împotriva actelor emise de autorităţile autonome locale duce, automat, la suspendarea acestora; potrivit art. 14

duce, automat, la suspendarea acestora; potrivit art. 14 alin. 5 din Legea contenciosului administrativ, „în ipoteza în care se emite un nou act administrativ cu acelaşi conţinut ca şi cel suspendat de către instanţă, acesta este suspendat de drept” etc.).

instanţă, acesta este suspendat de drept ” etc.). 1.3. Regimul general aplicabil: a. Subiectele de drept

1.3.

Regimul general aplicabil:

a. Subiectele de drept care pot dispune suspendarea:

organul emitent sau cel ierarhic superior;

instanţa de judecată;

legiuitorul.

b. 
b.

Tipuri de suspendare:

în baza legii – „de jure” - (a se vedea art. 123 alin. 5 din Constituţie, art. 3 din Legea nr. 554/2004,

referitoare la acţiunile introduse în baza atribuţiilor de „tutelă administrativă” de către prefect sau de Agenţia

Naţională a Funcţionarilor Publici);



dispusă de organul competent – instanţă de judecată (a se vedea art. 14, 15 din Legea contenciosului

administrativ) sau altă autoritate publică (inclusiv emitentul sau superiorul ierarhic).

c. Cauze de suspendare:

În Legea contenciosului administrativ regăsim două motive care pot justifica (dacă sunt întrunite cumulativ) admiterea de către instanţă a unei cereri de suspendare a executării actului administrativ:

existenţa unui „caz bine justificat” (adică „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt

de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”, potrivit art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea contenciosului administrativ);

necesitatea evitării producerii unei „pagube iminente(adică „prejudiciul material viitor şi previzibil

sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”, potrivit art. 2 alin. 1 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ).

Prin analogie, astfel de cauze (motive) pot fi avute în vedere (alături de motive care ţin chiar de oportunitate) şi în cazul suspendării dispuse de către organele administrative, pentru propriile acte sau cele ale organelor inferioare ierarhic.

propriile acte sau cele ale organelor inferioare ierarhic. d. Efecte juridice:  suspendarea produce întreruperea
propriile acte sau cele ale organelor inferioare ierarhic. d. Efecte juridice:  suspendarea produce întreruperea
propriile acte sau cele ale organelor inferioare ierarhic. d. Efecte juridice:  suspendarea produce întreruperea
propriile acte sau cele ale organelor inferioare ierarhic. d. Efecte juridice:  suspendarea produce întreruperea

d. Efecte juridice:

suspendarea produce întreruperea temporară a producerii de efecte juridice de către actul suspendat,

inclusiv stoparea oricărei proceduri de executare silită a acestuia (a se vedea art. 14 alin. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare). De asemenea, cel puţin provizoriu, adică până la clarificarea irevocabilă a legalităţii sau nelegalităţii actului, se va reveni la situaţia anterioară emiterii acestuia.

se va reveni la situaţia anterioară emiterii acestuia . 1.4. Reglementarea suspendării judiciare, în baza Legii

1.4. Reglementarea suspendării judiciare, în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004:

în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004: a. Regimul suspendării în baza art. 14 din Legea

a. Regimul suspendării în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004:

Se dispune la cererea persoanei vătămate, după formularea plângerii administrative prealabile;

Trebuie probată existenţa unui caz bine justificat (adică „împrejurările legate de starea de fapt şi de

„împrejurările legate de starea de fapt şi de   drept, care sunt de natură să
„împrejurările legate de starea de fapt şi de   drept, care sunt de natură să

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;” – art.2

alin.1 lit.t) din lege);

Necesitatea prevenirii unei pagube iminente (definită în art. 2 alin. 1 lit. ş), ca „prejudiciul material

viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a

unui serviciu public”);

În cazul actelor administrative normative care vatămă un interes public major, de natură a perturba

grav funcţionarea unui serviciu public administrativ, cererea de suspendare a actului administrativ normativ

cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusă şi de Ministerul Public;  Judeca

poate fi introdusă şi de Ministerul Public;

Judecarea cererii se face de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor;

Efectele suspendării durează până la pronunţarea instanţei de fond asupra viitoarei acţiuni în anularea

actului administrativ, dar încetează de drept dacă această acţiune nu este introdusă în termen de 60 de zile de

la acordarea suspendării (este vorba despre soluţia dată de prima instanţă, nu de hotărârea din recurs);

În ipoteza în care se emite un nou act administrativ cu acelaşi conţinut ca şi cel suspendat de către

 

instanţă, acesta este suspendat de drept, fără a mai fi obligatorie înregistrarea unei alte plângeri prealabile;

Hotărârea de admitere a suspendării este executorie de drept şi poate fi atacată cu recurs în termen de

5 zile de la comunicare;

Recursul nu suspendă executarea primei sentinţe, în sensul că suspendarea executării actului

sentinţe, în sensul că suspendarea executării actulu i administrativ rămâne valabilă (în schimb, recursul

administrativ rămâne valabilă (în schimb, recursul declarat împotriva sentinţei prin care s-a anulat un act administrativ suspendă executarea hotărârii judecătoreşti, adică actul administrativ îşi menţine caracterul executoriu, dacă nu se acordă suspendarea executării sale).

b. Regimul suspendării în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004:

Se face prin cererea de anulare a actului administrativ, sau în mod distinct, după înregistrarea acesteia

pe rolul instanţei de contencios administrativ, dar până la pronunţarea instanţei de fond;

Trebuie îndeplinite aceleaşi condiţii: existenţa cazului bine justificat şi necesitatea prevenirii pagubii

iminente;

Procedura de judecată este similară cererii în baza art. 14;

Hotărârea de admitere a suspendării este executorie de drept, iar recursul declarat împotriva ei nu suspendă

executarea;

În ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se

prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a

solicitat expres suspendarea executării actului administrativ în temeiul art.15. (A. Iorgovan, Al.S. Ciobanu, L. Vişan, D.I. Pasăre, Legea contenciosului administrativ – cu modificările şi completările la zi. Comentariu şi jurisprudenţă, Universul Juridic, Bucureşti, 2008)

2. Revocarea şi retractarea actelor administrative.

2008 ) 2. Revocarea şi retractarea actelor administrative. 2.1. Noţiunea de „revocare” desemnează operaţiunea
2008 ) 2. Revocarea şi retractarea actelor administrative. 2.1. Noţiunea de „revocare” desemnează operaţiunea

2.1. Noţiunea de „revocare” desemnează operaţiunea juridică prin care organul emitent sau organul superior ierarhic desfiinţează (retrage) actul în cauză, din oficiu sau la cererea subiectelor de drept interesate (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 83; V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 122).

cit., 2005, p . 83; V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 122 ). 2.2. Categorii :

2.2. Categorii:

revocarea propriu-zisă - dispusă de organul superior ierarhic emitentului;

retractarea - dispusă chiar de organul emitent;

(a se vedea V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 122).

emitent; (a se vedea V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 122 ). 2.3. Trăsături: conform doctrinei,

2.3. Trăsături:

conform doctrinei, revocarea poate reprezenta un caz particular al nulităţii (dacă este dispusă pe

un caz particular al nulităţii (dacă este dispusă pe  motive de de nelegalitate , situaţie

motive de de nelegalitate, situaţie în care operează retroactiv, ca şi nulitatea);

în care operează retroactiv, ca şi nulitatea );  are valoarea unui principiu, în sensul că

are valoarea unui principiu, în sensul că regula o reprezintă revocabilitatea actelor administrative, doar

intervine atunci când există certitudinea unui viciu de legalitate care „loveşte” actul sau a unei

pe cale de excepţie unele dintre ele fiind irevocabile;

evidente lipse de oportunitate a acestuia;

produce efecte ex tunc, în ipoteza unor cauze de revocare anterioare sau concomitente emiterii actului

de revocare anterioare sau concomitente emiterii actului (cauze de ilegalitate), respectiv ex nunc , în ipoteza

(cauze de ilegalitate), respectiv ex nunc, în ipoteza unor cauze ulterioare emiterii actului (cauze de

oportunitate sau de eficienţă a actului administrativ). (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p.122-123).

2.4. EXCEPŢIILE de la principiul revocabilităţii actelor administrative:

actele administrative cu caracter jurisdicţional;

  

actele administrative emise ca urmare a existenţei unor contracte de drept privat (actele „instrument”

– necesare derulării contractelor în cauză);

actele administrative emise în vederea încheierii unor contracte de drept privat (actele administrative

„condiţie”, de autorizare);

actele administrative executate material;

actele administrative declarate irevocabile printr-o dispoziţie legală;



actele administrative care au dat naştere unor drepturi subiective garantate de lege sub aspectul

stabilităţii (certificate de naştere, diplome de absolvire, permise, cărţi de identitate etc.);

actele administrative sancţionatorii. (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 85-93 şi urm.; V. Vedinaş, op. cit.,

2014, p. 123-125; D.A. Tofan, op. cit., 2009, p. 61-65.)

După cum se observă, excepţiile de mai-sus vizează numai acte administrative individuale, nu şi acte

fi oricând retrase de administraţie sau anulate de către instanţa de

normative, pentru că ultimele pot

contencios administrativ. Actele individuale care nu pot fi revocate pot fi totuşi desfiinţate de către instanţa de judecată, prin anulare, ipoteză la care se referă şi art. 1 alin. 6 din Legea contenciosului administrativ: „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice”. În egală măsură, chiar dacă de lege lata nu există o astfel de dispoziţie, specialiştii consideră că exceptarea de la revocabilitate a unui act administrativ individual nu poate fi invocată dacă acesta a fost emis ca urmare a unor manevre frauduloase, dolosive, ale beneficiarilor acestui act sau dacă actul era inexistent, neavând nici un moment o aparenţă de legalitate (R. N. Petrescu, Drept administrativ, op.cit., 2009, p. 353; D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 64-65; T. Drăganu, Actele de drept administrativ, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1959, p. 244). De asemenea, nu trebuie confundat regimul juridic al revocării actului administrativ cu regimul juridic al revocării dintr-o funcţie/demnitate publică, chiar dacă şi ultima operaţiune presupune emiterea sau desfiinţarea unor acte administrative.

emiterea sau desfiinţarea unor acte administrative. 3. Anularea actelor administrative. 3.1. Noţiune –
emiterea sau desfiinţarea unor acte administrative. 3. Anularea actelor administrative. 3.1. Noţiune –
emiterea sau desfiinţarea unor acte administrative. 3. Anularea actelor administrative. 3.1. Noţiune –

3. Anularea actelor administrative.

3.1.

administrative. 3. Anularea actelor administrative. 3.1. Noţiune – opera ţiunea juridică prin care se dispune

Noţiune operaţiunea juridică prin care se dispune desfiinţarea unui act, încetarea definitivă a

producerii de efecte juridice de către acesta (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 72); sancţiunea juridică ce intervine în ipoteza în care actul administrativ prezintă vicii de legalitate (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 126).

de legal i tate (V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 126 ). Regimul nulităţii în materia

Regimul nulităţii în materia actelor administrative este unul destul de nuanţat, întrucât nu sunt aplicabile tale-quale regulile clasice ale nulităţii actelor civile. De asemenea, nu operează, ca regulă, nici distincţia făcută de Codul civil între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, pentru că, întotdeauna, un act administrativ presupune şi o dimensiune care ţine de interesul şi ordinea publică, neputându-se reţine că există acte administrative la emiterea/adoptarea cărora au fost incidente numai dispoziţii legale care protejează interese particulare (a se vedea art. 1247 şi 1248 din Codul civil). De asemenea, cu foarte puţine excepţii, regimul nulităţii unui act administrativ este identic indiferent de cauzele care atrag această sancţiune: procedura de contestare, inclusiv sub aspectul termenelor şi a instanţei competente este aceeaşi.Ca un caz special, putem aminti dispoziţiile art. 16-17 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, care conturează o delimitare între viciile esenţiale de legalitate care se pot întâlni la un proces-verbal contravenţional – şi care atrag „nulitatea”, care se poate invoca chiar din oficiu de către instanţă, respectiv viciile „mărunte” (anumite carenţe în completarea şi redactarea procesului- verbal) care nu afectează, în principiu, executarea actului şi nici nu prejudiciază contravenientul. De asemenea, vom remarca, ca regulă, că textele legale nu prevăd expres sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea cerinţelor de formă sau de fond la emiterea actelor administrative, dar acest lucru nu poate duce la concluzia că o astfel de sancţiune nu ar opera. Astfel, s-a susţinut în doctrină că „în dreptul privat nu există nulitate fără text, pe când în dreptul administrativ, în cele mai multe împrejurări, nulitatea există fără text” (J. Vermeulen, Evoluţia dreptului administrativ român, Institutul de Arte Grafice „Vremea”, Bucureşti, 1943, p. 107).

de Arte Grafice „Vremea”, Bucureşti, 1943, p. 107). 3.2. Calificarea „nulităţi lor ” în dreptul
de Arte Grafice „Vremea”, Bucureşti, 1943, p. 107). 3.2. Calificarea „nulităţi lor ” în dreptul
de Arte Grafice „Vremea”, Bucureşti, 1943, p. 107). 3.2. Calificarea „nulităţi lor ” în dreptul
de Arte Grafice „Vremea”, Bucureşti, 1943, p. 107). 3.2. Calificarea „nulităţi lor ” în dreptul

3.2. Calificarea „nulităţilor” în dreptul administrativ:

Teoria nulităţii actelor administrative, consacrată în perioada interbelică (Paul Negulescu, op.cit., 1925, p. 424- 466) recunoştea următoarele categorii de acte „viciate”, în funcţie de interesele generale, locale sau individuale ce trebuiau ocrotite:

acte inexistente – nu au nevoie de nici o constatare formală în acest sens;

acte nule de drept – au o aparenţă de legalitate, dar sunt lovite de un viciu esenţial, care nu poate fi

acoperit şi poate fi constatat oricând;

acte anulabile – actul prezintă unele vicii de formă, care pot fi invocate într-un interval de timp

determinat şi doar de acele subiecte de drept care au interes direct sau personal. (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 72-83; V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 127; D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 68-

69.).

După cum am precizat deja, această clasificare nu mai este, în totalitate, actuală, întrucât:

mai este, în totalitate, actuală, întrucât:    diferenţa dintre acte nule de drept şi
mai este, în totalitate, actuală, întrucât:    diferenţa dintre acte nule de drept şi

diferenţa dintre acte nule de drept şi acte anulabile nu prezintă, în principiu, interes din punct de vedere al regimului aplicabil (acesta fiind acelaşi, în condiţiile actualei regementări de contencios administrativ);

nu se poate considera că viciile de formă sunt, întotdeauna, mai puţin grave decât cele de fond;

problema „acoperirii” (remedierii) viciilor este cel puţin discutabilă şi, oricum, interpretabilă, întrucât nu există o reglementare expresă în acest sens, ci doar chestiunea principială că, până când este solicitată instanţa (sau o jurisdicţie specială administrativă) să se pronunţe asupra nulităţii, autoritatea administrativă poate să încerce îndreptarea carenţelor iniţiale şi intrarea în legalitate, dacă nu există o interdicţie legală în acest sens şi dacă nu vatămă, astfel, alte drepturi sau interese legitime (a se vedea şi Ilie Iovănaş, op.cit., 1977).

legitime (a se vedea şi Ilie Iovănaş, op.cit., 1977). Criterii propuse de clasificare a nulităţilor în
legitime (a se vedea şi Ilie Iovănaş, op.cit., 1977). Criterii propuse de clasificare a nulităţilor în

Criterii propuse de clasificare a nulităţilor în dreptul administrativ:

de clasificare a nulităţilor în dreptul administrativ: 3.3. a. Din punct de vedere al întinderii efectelor:
de clasificare a nulităţilor în dreptul administrativ: 3.3. a. Din punct de vedere al întinderii efectelor:

3.3.

a. Din punct de vedere al întinderii efectelor:

nulitate totală - vizează întregul act administrativ (este specifică actelor individuale);

nulitate parţială - vizează doar anumite dispoziţii ale actului(se regăseşte, de regulă, în cazul actelor

administrative normative).

b. După criteriul cauzelor care le generează:

nulitate absolută - intervine pentru încălcarea unor condiţii esenţiale de validitate a actului, de regulă

condiţii esenţiale de validitate a actului, de regulă condiţii de fond;  nulitate relativă - intervine

condiţii de fond;

nulitate relativă - intervine pentru încălcarea unor condiţii mai puţin importante, de regulă condiţii de

formă, procedurale. (a se vedea R. N. Petrescu, op. cit., 2009, p. 343)

În orice caz, reţinem că „orice teorie a nulităţii actelor administrative trebuie să pornească de la realitatea că viciile care afectează legalitatea acestora nu au toate valoare egală(A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 70), existând situaţii în care condiţiile de formă (stabilite de norme de drept administrativ procedural) sunt mai importante decât condiţiile de fond (stabilite de dreptul administrativ material) a se vedea dispoziţiile art. 16-17 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor, în care sunt enumerate cauzele de nulitate ale procesului-verbal contravenţional (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 75-77.)

contravenţional (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 75 -77.) 3.4. Organele care pot dispune anularea actului
contravenţional (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 75 -77.) 3.4. Organele care pot dispune anularea actului

3.4. Organele care pot dispune anularea actului administrativ:

organul ierarhic superior – în baza dreptului de control ierarhic;

instanţa de judecată – în baza dispoziţiilor legale privind contenciosul administrativ;

jurisdicţiile administrative speciale – în baza competenţei prevăzute expres prin legea de organizare;

3.5. Efectele juridice ale anulării actelor administrative:

În dreptul administrativ se admite, în principiu, posibilitatea confirmării ambelor categorii de nulităţi,

în lipsa unei interdicţii exprese a legii;

Ca regulă, nulitatea are efecte retroactive (ex tunc); pe cale de excepţie, se admite de o parte a

doctrinei că anularea pentru motive de oportunitate produce efecte pentru viitor – ex nunc (Romulus Ionescu, op. cit., 1970, p. 283);

De principiu, ca efect al aplicării regulii „restitutio in integrum” nu se pot înlătura „retroactiv” decât

efectele juridice, nu şi faptele materiale deja realizate (de exemplu, anularea unei autorizaţii de demolare a

unei construcţii nu poate duce la reconstrucţia acesteia, pentru că ar fi, oricum, un alt imobil, nu cel iniţial);

că ar fi, oricum, un alt imobil, nu cel iniţial) ;  Ca regulă, are ca
că ar fi, oricum, un alt imobil, nu cel iniţial) ;  Ca regulă, are ca

Ca regulă, are ca efect anularea tuturor actelor juridice ulterioare condiţionate, sub aspectul legalităţii,

de existenţa actului administrativ anulat (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 82).

4. Inexistenţa actelor administrative:

cit., 2005, p. 82). 4. Inexistenţa actelor administrative: 4.1. Noţiune – sancţiune specifică actului

4.1.

Noţiune sancţiune specifică actului administrativ, care intervine atunci când viciile de legalitate

care afectează actul sunt atât de grave încât conştientizarea lor este facilă pentru toate subiectele de drept (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 78-79; V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 129-130); orice subiect de drept, chiar şi unul cu inteligenţă medie, va realiza ilegalitatea flagrantă a actului, iar actul în cauză nu se poate bucura de prezumţia de legalitate, fiind lovit de vicii atât de vizibile încât nimeni nu le poate atribui valoarea de acte juridice (T. Drăganu, op. cit., 1959, p. 152).

de acte juridice (T. Drăga nu, op. cit., 1959, p. 152). Inexistenţa, ca sancţiune, cunoaşte o

Inexistenţa, ca sancţiune, cunoaşte o consacrare constituţională, cu aplicabilitate limitată:

consacrare constituţională, cu aplicabilitate limitată : art. 100 alin. 1 – „ În exercitarea atribuţiilor

art. 100 alin. 1 – „În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.”

-

-

art. 108 alin. 4 – „Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se

contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.” Evident, nepublicarea unui act administrativ nu poate fi considerată decât una dintre cauzele de inexistenţă, nu singura. Vicii flagrante, potrivit definiţiilor formulare la nivel doctrinar, pot consta şi în: emiterea actului cu depăşirea competenţei materiale sau teritoriale, lipsa contrasemnăturii (atunci când legea o cere), invocarea unui temei de drept inexistent, lipsa semnăturii primarului pe o dispoziţie, lipsa semnăturii primului-ministru pentru o hotărâre a Guvernului etc.

primului -ministru pentru o hotărâre a Guvernului etc. 4.2. Trăsături:   reprezintă o sancţiune
4.2. Trăsături:  
4.2. Trăsături:

reprezintă o sancţiune juridică consacrată şi constituţional, considerată mai gravă decât nulitatea;

actele administrative inexistente nu se bucură de prezumţia de legalitate;

inexistenţa poate fi constatată de orice subiect de drept interesat, fără a se urma o anumită procedură



„sacramentală”;

actul este lipsit de forţă executorie;

nu există obligaţia de respectare şi de executare a actului;

organele administrative au obligaţia de a se abţine de la punerea în executare a actului şi de a constata

inexistenţa acestuia, în caz contrar fiind posibile chiar sancţiuni de natură penală pentru funcţionarii vinovaţi;

subiectele destinatare ale actului au dreptul de a se apăra în faţa oricărei autorităţi publice, prin invocarea

inexistenţei;

actul inexistent poate fi retras formal oricând de către administraţie.

(V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 130.)

Distincţia majoră dintre inexistenţă şi nulitate constă în faptul că actul lovit de nulitate absolută continuă să producă efecte juridice, în baza prezumţiei de legalitate, până în momentul în care se constată, cu efect retroactiv, nulitatea actului de către organele competente, pe când în cazul inexistenţei, din start, actul nu beneficiază de această prezumţie şi nu poate fi pus în executare (D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 76; I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, p. 149).

76; I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Ed. Risoprint, Cluj -Napoca, 2003, p.
76; I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Ed. Risoprint, Cluj -Napoca, 2003, p.

CAPITOLUL 5

DOMENIUL PUBLIC: NOŢIUNE ŞI TRĂSĂTURI

Partea I

Sinteze teoretice

1. Apariţia şi evoluţia domeniului public.

2. Delimitarea domeniului public de domeniul privat.

3. Bazele constituţionale şi legale ale instituţiei domeniului public.

4. Raportul domeniu public-proprietate publică.

5. Definiţie şi trăsături.

6. Clasificarea domeniului public.

şi trăsături. 6. Clasificarea domeniului public. 1. Apariţia şi evoluţia domeniului public. După cum

1. Apariţia şi evoluţia domeniului public.

public. 1. Apariţia şi evoluţia domeniului public. După cum preciza un celebru specialist francez, Marcel

După cum preciza un celebru specialist francez, Marcel Waline, Teoria „domeniului public” are o obârşie pur doctrinară (V. Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative - Manual practic, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 447). Teoria domenialităţii publice cunoaşte mai multe perioade istorice (Al.S. Ciobanu, Inalienabilitatea şi

perioade istorice ( Al.S. Ciobanu, Inalienabilitatea şi imprescriptibilita tea domeniului public în dreptul român

imprescriptibilitatea domeniului public în dreptul român şi în dreptul francez, Universul Juridic, 2012, p. 13 şi urm.; A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 123 şi urm.; V. Vedinaş, op. cit., 2002, p. 448 şi urm.), care pot fi sintetizate după cum urmează:

448 şi urm.), care pot fi sintetizate după cum urmează:  perioada dreptului roman;  perioada
448 şi urm.), care pot fi sintetizate după cum urmează:  perioada dreptului roman;  perioada

perioada dreptului roman;

perioada medievală – vechiul drept francez;

perioada Revoluţiei franceze din 1789;

perioada Codului civil francez şi a Codurilor civile influenţate de acesta;

concepţia doctrinei de la sfârşitul secolului XIX;

 concepţia doctrinei de la sfârşitul secolului XIX;  perioada interbelică;  doctrina actuală. Ev

perioada interbelică;

doctrina actuală.

Evoluţia istorică a domeniului public:

În dreptul roman:

- -
-
-

se remarcă distincţia dintre res in patrimonio (bunuri aflate în patrimoniu) şi res extra patrimonium

(bunuri aflate în afara patrimoniului), în funcţie de posibilitatea ca aceste bunuri să se regăsească sau nu în patrimoniul unei persoane.

Res extra patrimonium:

sunt considerate ca fiind precursoarele domeniului public, ca ansamblu de bunuri nesusceptibile de proprietate privată;

res extra patrimonium erau de mai multe categorii: res communes (ţărmurile mării), res publicae

(porturi, fluvii etc), res universitatis (teatre, pieţe, parcuri etc.), res divini juris (bunurile „sacre” şi cele religioase: bunuri consacrate divinităţii, templele, mormintele etc.);

nu puteau fi înstrăinate şi nici nu opera prescripţia în privinţa lor, dar o parte puteau fi concesionate în schimbul unei taxe speciale - vectigalium publicum”.



(Al.S. Ciobanu, Inalienabilitatea

, op.cit., Universul Juridic, 2012, p. 14-18.)

În vechiul drept francez:

- domeniul public făcea parte din patrimoniul suveranului, nefiind delimitat de domeniul privat al

acestuia;

- regele putea dispune liber de aceste bunuri, fapt care a generat numeroase abuzuri din partea acestuia,

calificate în doctrina franceză drept adevărate „delapidări”;

- în contrapondere, a apărut ulterior principiul inalienabilităţii domeniului public – consacrat prin Ordonanţa (Edictul) de la Moulins din februarie 1566, emis de Carol al IX-lea;

tot din secolul al XVI-lea se enunţă şi regula imprescriptibilităţii (o primă referire apare în cadrul unui Edict Regal din 1539, dar consacrarea definitivă este realizată de-abia în 1667, în cadrul Regulamentului general al domeniului Coroanei semnat de regele Louis al XIV-lea);

-

domeniului Coroanei semnat de regele Louis al XIV-lea); - - regele devine „administratorul legal” al acestui
domeniului Coroanei semnat de regele Louis al XIV-lea); - - regele devine „administratorul legal” al acestui
domeniului Coroanei semnat de regele Louis al XIV-lea); - - regele devine „administratorul legal” al acestui
domeniului Coroanei semnat de regele Louis al XIV-lea); - - regele devine „administratorul legal” al acestui

- regele devine „administratorul legal” al acestui domeniu public.

(Al.S. Ciobanu, Inalienabilitatea

, op.cit. , 2012, p. 19-23.)

În urma Revoluţiei franceze din 1789:

- „naţiunea” devine proprietara fostului „domeniu public;

devine proprietara fostului „domeniu public ” ; s- a elaborat Legea din noiembrie 1790 („Codul

s-a elaborat Legea din noiembrie 1790 („Codul domenial”) care trece proprietatea domeniului public de la rege la naţiune, o dată cu toate proprietăţile producătoare de venituri;

-

dată cu toate proprietăţile producătoare de venituri; - op.cit., 2012, p. 23-24.) bunurile din acest domeniu

op.cit., 2012, p. 23-24.)

bunurile din acest domeniu devin alienabile, în baza unei simple autorizări prealabile dată de corpul legislativ;

-

- ia naştere „domeniul naţional”.

- (Al.S. Ciobanu, Inalienabilitatea

,

naţional”. - (Al.S. Ciobanu, Inalienabilitatea ,  Perioada Codului civil francez şi a codurilor

Perioada Codului civil francez şi a codurilor (inclusiv Codul civil român din 1864) adoptate sub

influenţa sa:

s-a evitat formularea unei definiţii sau a unei enumerări exhaustive a bunurilor componente ale

domeniului public;

Codul civil francez nu a stabilit cu precizie dacă bunurile domeniului public aparţin „naţiunii” sau „statului”, folosind ambele concepte;

sau „statului” , folosind ambele concepte; - - - , nu se făcea distincţia între domeniul

-

-

-

,
,

nu se făcea distincţia între domeniul public şi cel privat, prin sintagma de „domeniu public” fiind

desemnat de fapt „domeniul administrativ” (ansamblul bunurilor, indiferent de forma dreptului de proprietate şi de regimul juridic aplicabil, aparţinând puterii publice).

(Al.S. Ciobanu, Inalienabilitatea

op.cit., 2012, p. 24-25.)

Teoriile sfârşitului de secol XIX (profesorul Victor Proudhon) şi ale începutului secolului XX:

-
-

bunurile care aparţin „persoanelor administrative” sunt de două categorii: bunuri care constituie o

sursă de venituri (case, terenuri etc.), ce trebuie privite ca şi orice altă proprietate particulară, respectiv bunuri care servesc publicului în mod direct sau prin intermediul unui serviciu public organizat de puterea publică, care trebuie protejate;

noţiunea de „domeniu public” poate prezenta 3 semnificaţii: domeniul suveranităţii, domeniul public şi domeniul privat;

- relativitatea principiului inalienabilităţii, aplicabil cât timp bunurile în cauză servesc efectiv unui serviciu public;

- preocuparea doctrinei de a stabili cât mai precis criteriile de delimitare ale domeniului public şi a naturii juridice a dreptului care se exercită asupra acestuia.

-
-

Doctrina interbelică:

- se remarcă 4 teze importante, susţinute atât de autori francezi, cât şi de autori români:

o teoria folosinţei generale şi a inexistenţei unui drept de proprietate - din domeniul public fac parte bunurile afectate folosinţei tuturor, asupra cărora administraţia nu are un drept de proprietate;

o teoria dreptului de proprietate domeniul public este alcătuit din bunuri afectate uzului

tuturor, bunuri inalienabile şi imprescriptibile, aflate în proprietatea administraţiei, care se deosebeau

de bunurile din domeniul privat al administraţiei, neafectate uzului tuturor, alienabile şi prescriptibile;

o teoria serviciului public – aparţineau domeniului public toate bunurile mobile şi imobile afectate

unui serviciu public, care datorită acestei afectaţiuni speciale sunt inalienabile şi imprescriptibile;

o teoria interesului general domeniul public este format din bunuri afectate unui interes general,

public este format din bunuri afectate unui interes general, asupra cărora există un „drept de proprietate

asupra cărora există un „drept de proprietate administrativă”, fiind supuse unui regim juridic special, exorbitant, în raport cu bunurile ce compun domeniul privat.

în raport cu bunurile ce compun domeniul privat. (Al.S. Ciobanu, Inalienabilitatea , op.cit., 2012, p.
în raport cu bunurile ce compun domeniul privat. (Al.S. Ciobanu, Inalienabilitatea , op.cit., 2012, p.

(Al.S. Ciobanu, Inalienabilitatea

, op.cit., 2012, p. 26-36.)

În dreptul domenial francez contemporan:

- este acceptată teza existenţei dreptului de proprietate al administraţiei asupra domeniului public;

de proprietate al administraţiei asupra domeniului public; - atât domeniul public cât şi domeniul privat al

- atât domeniul public cât şi domeniul privat al persoanelor de drept public sunt reglementate atât

al persoanelor de drept public sunt reglementate atât printr-un „ Cod general privind proprietatea persoanelor

printr-un Cod general privind proprietatea persoanelor publice” – CGPPP (adoptat în 2006, printr-o ordonanţă, şi modificat ulterior), cât şi prin legi speciale dedicate diverselor dependinţe;

-

în domeniul public intră bunurile proprietate publică care sunt afectate uzului public sau unui serviciu

publică care sunt afectate uzului public sau unui serviciu public, pentru a doua variantă fiind necesară

public, pentru a doua variantă fiind necesară şi existenţa unei „amenajări indispensabile”, după cum impune art. L.2111-1 din Codul general privind proprietatea persoanelor publice;

- se admite existenţa domeniului public şi în patrimoniul stabilimentelor (instituţiilor) publice;

- este reliefată distincţia domeniu public – domeniu privat, dar şi caracterul relativ al acestei

distincţii, în condiţiile în care bunuri proprietate publică sunt folosite în scopuri patrimoniale, iar bunuri

publică sunt folosite în scopuri patrimoniale, iar bunuri din domeniul privat sunt exploatate, uneori, în interes

din domeniul privat sunt exploatate, uneori, în interes public sau, în orice caz, pentru a se obţine „bani publici”.

sau, în orice caz, pentru a se obţine „bani publici”. (Al.S. Ciobanu, Inalienabilitatea , op.cit., 2012,

(Al.S. Ciobanu, Inalienabilitatea

,

op.cit., 2012, p. 36-46.)

2. Delimitarea domeniului public de domeniul privat.

36-46.) 2. Delimitarea domeniului public de domeniul privat. Conform doctrinei actuale:  Domeniul public = ansamblul

Conform doctrinei actuale:

Domeniul public = ansamblul de bunuri supuse unui regim juridic administrativ, dominat de principiul inalienabilităţii, precum şi unui regim de protecţie penală specială, necunoscut domeniului privat, ce atrage competenţa instanţelor de contencios administrativ;

Domeniul privat = ansamblul bunurilor colectivităţii administrative, supuse regimului dreptului privat şi, în caz de litigii, competenţei instanţelor de drept comun (D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 101-

102).
102).

Noţiunea de „domeniu administrativ”, utilizată cu precădere în doctrina interbelică, evocă totalitatea bunurilor mobile sau imobile posedate de puterea publică (stat, unităţi administrativ-teritoriale, stabilimente publice), deci ansamblul bunurilor care compun domeniul public şi domeniul privat.(D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 101). Este important de reţinut că despre un „domeniu” se poate vorbi numai în contextul discuţiilor despre patrimoniul persoanelor de drept public, mai precis statul, judeţul, oraşul sau comuna. Celelalte subiecte de drept public (autorităţi publice, instituţii publice, regii autonome etc.) nu deţin un „domeniu”, dar au, bineînţeles, un patrimoniu propriu, în măsura în care sunt înfiinţate ca persoane juridice.

dar au, bineînţeles, un patrimoniu propriu, în măsura în care sunt înfiinţate ca persoane juridice. 35

Domeniul administrativ nu trebuie confundat cu aşa-numitul „domeniu civil”, constituit din totalitatea bunurilor aparţinând particularilor, aflate în comerţ (circuitul civil) şi care formează obiectul unei „proprietăţi civile” (Marin Văraru, Tratat de drept administrativ român, Editura Librăriei Socec&Co, Bucureşti, 1928, p. 444; D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 101.)

Într-o exprimare simplistă, bunurile statului sau unităţilor administrativ-teritoriale pot fi împărţite în două mari „compartimente”: domeniul public – cuprinzând bunurile proprietate publică, domeniul privat – cuprinzând bunurile proprietate privată. Actualmente, sfera domeniului public este creionată în principal de noul Cod civil, dar şi de mai vechea Lege organică nr. 213/1998, denumită iniţial „Lege privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia”, redenumită „Lege privind bunurile proprietate publică”. Conform art. 3 din Legea nr. 213/1998: „Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.” Două aspecte esenţiale rezultă de aici: titularii unui domeniu public sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale (vom regăsi, după cum detaliază şi Anexa Legii nr. 213/1998, un domeniu public al statului, un domeniu public al judeţelor, respectiv al oraşelor şi comunelor); criteriile de domenialitate publică sunt uzul direct al publicului sau destinaţia lor de interes public.

direct al publicului sau destinaţia lor de interes public . În ceea ce priveşte filosofia NCC
direct al publicului sau destinaţia lor de interes public . În ceea ce priveşte filosofia NCC
direct al publicului sau destinaţia lor de interes public . În ceea ce priveşte filosofia NCC
direct al publicului sau destinaţia lor de interes public . În ceea ce priveşte filosofia NCC

În ceea ce priveşte filosofia NCC (Noul Cod Civil) asupra sferei domeniului public, aceasta nu diferă faţă de cea anterioară; astfel, din coroborarea art. 858-860 rezultă că se menţine soluţia anterioară cu privire la delimitarea sferei domeniului public (ansamblul bunurilor proprietate publică), titularii săi (statul, respectiv unităţile administrativ-teritoriale) şi criteriile de domenialitate publică (uzul sau interesul public).

de domenialitate publică (uzul sau interesul public). Cu privire la domeniul privat, Legea nr. 213/1998 prevede
de domenialitate publică (uzul sau interesul public). Cu privire la domeniul privat, Legea nr. 213/1998 prevede

Cu privire la domeniul privat, Legea nr. 213/1998 prevede (art. 4): Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.” NCC precizează (art. 859) bunurile care nu fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice pot face parte fie din domeniul public, fie din domeniul privat, cu menţiunea necesară (art. 860) că bunurile proprietate publică fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau local. Rezultă, fără dubiu, că şi Codul civil atestă că domeniul privat este format numai din bunurile proprietate privată a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

a statului sau unităţilor administrativ -teritoriale. Domeniul privat este supus în mare parte, ca regim juridic,
a statului sau unităţilor administrativ -teritoriale. Domeniul privat este supus în mare parte, ca regim juridic,

Domeniul privat este supus în mare parte, ca regim juridic, dreptului privat şi contenciosului judiciar de drept privat, fiind format din totalitatea bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Asupra acestor bunuri, autoritatea publică exercită aceleaşi drepturi ca şi particularii, sub imperiul art. 44 alin. 2 din Constituţia României revizuită: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. ” 3. Bazele constituţionale şi legale ale

3. Bazele constituţionale şi legale ale instituţiei domeniului public în România.

Noţiunea de „domeniu public” reapare după 1989 în legi anterioare Constituţiei din 1991 Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale. Ea nu a fost consacrată expres în Constituţia din 1991, dar a fost dedusă implicit din opoziţia dintre regimul juridic consacrat proprietăţii private, în comparaţie cu cel al proprietăţii publice.

Prima lege organică generală în materia proprietăţii publice apare în 1998 – Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. De asemenea, există reglementări speciale în privinţa „dependinţelor” domeniului public (diferitele categorii de bunuri care intră în componenţa sa) – de exemplu Legea minelor nr. 85/2003, Legea gazelor nr. 351/2004 - precum şi în privinţa modalităţilor de apropriere şi de integrare în circuitul economic al acestora – de exemplu Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. Legea nr. 213/1998 a fost abrogată în mare parte prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Actualmente, cele mai importante dispoziţii privind regimul juridic al domeniului public sunt integrate în NCC, în Titlul VI – „Proprietatea publică” din Cartea a III-a – „Despre bunuri”.

În Constituţie regăsim două categorii de norme incidente în materia proprietăţii:

categorii de norme incidente în materia proprietăţii :  dispoziţi i care reglementează expres instituţia
categorii de norme incidente în materia proprietăţii :  dispoziţi i care reglementează expres instituţia

dispoziţii care reglementează expres instituţia proprietăţii (art. 44, 136), cu elementele ei fundamentale; dispoziţii care reglementează implicit instituţia proprietăţii (art. 135, art. 56 ş.a.). (V. Vedinaş, op.cit., 2014, p. 236-241 şi urm.)

). (V. Vedinaş, op.cit., 2014, p. 236 -241 şi urm.) Existenţa proprietăţii publice şi regimul juridic
). (V. Vedinaş, op.cit., 2014, p. 236 -241 şi urm.) Existenţa proprietăţii publice şi regimul juridic

Existenţa proprietăţii publice şi regimul juridic specific al acesteia sunt consacrate expres în art. 136 din Constituţie.

ASTFEL:

aceasta este garantată şi ocrotită de lege;

poate aparţine numai statului sau unităţilor administrativ-teritoriale (comună, oraş, judeţ);

administrativ - teritoriale (comună, oraş, judeţ);  se stabilesc categoriile de bunuri care intră
administrativ - teritoriale (comună, oraş, judeţ);  se stabilesc categoriile de bunuri care intră

se stabilesc categoriile de bunuri care intră EXCLUSIV în sfera proprietăţii publice, fără a se face o

enumerare exhaustivă: „Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic

valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.”

Bunurile proprietate publică sunt inalienabile;

.”  Bunur ile proprietate publică sunt inalienabile;  Pot fi date în administrare, concesionate, închiriate

Pot fi date în administrare, concesionate, închiriate sau date în folosinţă gratuită.

Regimul juridic al bunurilor proprietate publică, deci al domeniului public, este detaliat în cadrul art. 858- 875 din NCC, texte la care se adaugă dispoziţiile rămase în vigoare din Legea nr. 213/1998.

dispoziţiile rămase în vigoare din Legea nr. 213/1998. 4. Raportul domeniu public- proprietate publică. Conform

4. Raportul domeniu public-proprietate publică.

Conform „Şcolii de Drept Public de la Bucureşti”, noţiunea de domeniu public nu se limitează doar la bunurile proprietate publică. Astfel, domeniul public, într-un sens larg, ar cuprinde:

Astfel, domeniul public, într -un sens larg, ar cuprinde:  bunurile proprietate publică ;  o

bunurile proprietate publică;

o serie de bunuri proprietate privată, aparţinând particularilor, care prezintă o semnificaţie şi o

importanţă deosebită pentru colectivitate (de exemplu – bunuri din patrimoniul cultural naţional aflate în

colecţii particulare). Nu trebuie confundate aceste bunuri cu cele proprietate privată a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, care formează „domeniul privat”.

Această structură „hibridă” se bazează pe teoria „scării domenialităţii” (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p.

167; D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 128; V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 242), conform căreia:

în sintagma de „domenialitate” includem mai multe categorii („trepte”) de bunuri, publice şi private;

aceste bunuri sunt supuse regimului de putere publică, însă diferenţiat: bunurile publice sunt supuse

unui regim exclusiv de putere, pe când bunurile private sunt guvernate de un regim mixt, de drept public şi de drept privat;

bunurile componente fac obiectul, după caz, al dreptului de proprietate publică sau al dreptului de

proprietate privată (peste care se suprapune un „drept de protecţie şi pază” al puterii publice;

bunurile componente ale domeniului public sunt fie în proprietatea exclusivă a statului şi a unităţilor

administrativ-teritorale (bunurile publice), fie în proprietatea privată a particularilor.

publice), fie în proprietatea privată a particularilor. Această teză este combătută, în principal, de către
publice), fie în proprietatea privată a particularilor. Această teză este combătută, în principal, de către
publice), fie în proprietatea privată a particularilor. Această teză este combătută, în principal, de către

Această teză este combătută, în principal, de către autorii de drept civil, care nu admit apartenenţa la domeniul public a unor bunuri private, indiferent de importanţa socială a acestora. Conform reglementării actuale din NCC, domeniul public se identifică cu ansamblul bunurilor proprietate publică:

Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege” (art. 858), iar „Bunurile proprietate publică fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau, după caz, local.” (art. 860 alin.1). Rezultă, fără dubiu, că teza „civilistă” a unui domeniu public stricto-sensu este agreată şi de legiuitor.

5. Definiţia şi trăsăturile domeniului public.

5. Definiţia şi trăsăturile domeniului public. Întrucât legislaţia (atât Legea nr. 213/1998, cât şi
5. Definiţia şi trăsăturile domeniului public. Întrucât legislaţia (atât Legea nr. 213/1998, cât şi

Întrucât legislaţia (atât Legea nr. 213/1998, cât şi Noul Cod Civil) nu au furnizat definiţii „de fond” ale domeniului public, ci s-au mărginit să prezinte, destul de abstract, sfera acestuia, este utilă analiza opiniilor exprimate în literatura de specialitate.

analiza opiniilor exprimate în literatura de specialitate. Domeniul public „lato -s ensu” ( în viziunea p
analiza opiniilor exprimate în literatura de specialitate. Domeniul public „lato -s ensu” ( în viziunea p

Domeniul public „lato-sensu” (în viziunea propusă de o serie de autori de drept public, în special profesorul Antonie Iorgovan) = ansamblul bunurilor publice sau private care prin natura lor sau dispoziţia expresă a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, supuse unui regim administrativ, respectiv unui regim mixt, în care regimul de putere este dominant, aflate în proprietatea sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 173; V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 254-255; D. A. Tofan, op. cit., 2009, p.129).

2014, p. 254 -255; D. A. Tofan, op. cit., 2009, p.129). Domeniul public „stricto - sensu”

Domeniul public „stricto-sensu” = ansamblul bunurilor care formează obiectul dreptului de proprietate publică. (a se vedea Legea nr. 213/1998, art. 1-4; D. A. Tofan, op. cit., 2009, p. 127-128; Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 70).

sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 70). Este de reţinut că „ domeniul public” (ca,

Este de reţinut că „domeniul public” (ca, de altfel, şi domeniul privat) este perceput ca o universalitate de fapt, deci ca un ansamblu de bunuri privite în materialitatea lor, nu ca un ansamblu de drepturi. Astfel, spre exemplu, face parte din domeniul public chiar plaja Mării Negre, nu dreptul de proprietate publică deţinut de stat asupra acesteia. Aceasta este şi explicaţia pentru care Legea administraţiei publice locale (Legea nr. 215/2001) vine cu o prezentare nu tocmai tradiţională a noţiunii de „patrimoniu”, în care include nu doar drepturi şi obligaţii, ci şi „bunuri” în sensul substanţial: „Constituie patrimoniu al unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial” (art. 119).

şi obligaţ iile cu caracter patrimonial ” (art. 119). Trăsăturile domeniului public lato -sensu:  Cuprinde

Trăsăturile domeniului public lato-sensu:

Cuprinde acele bunuri mobile sau imobile, publice sau private, care prin natura lor sau destinaţia

expresă a legii intră în categoria bunurilor care trebuie protejate şi transmise generaţiilor viitoare;

Bunurile domeniului public au o utilitate publică, având rolul de a satisface interesul public, în mod

direct sau prin intermediul unui serviciu public;

Este guvernat de un regim de putere publică care poate fi:

regim exclusiv public, pentru bunurile proprietate publică;

regim de limitare a exercitării dreptului de proprietate privată, pentru bunurile proprietate privată incluse în domeniul public.

Bunurile componente se află în proprietatea publică sau, după caz, cel puţin în „paza” unei persoane

de drept public; (A.Iorgovan, op. cit., 2005, p. 176-178; V. Vedinaş, op. cit., 2014, p. 254-255; D.A. Tofan, op. cit., 2009, p. 129)

cit., 2014, p. 25 4-255; D.A. Tofan, op. cit., 2009, p. 129) 6. Clasificarea domeniului public.
cit., 2014, p. 25 4-255; D.A. Tofan, op. cit., 2009, p. 129) 6. Clasificarea domeniului public.
cit., 2014, p. 25 4-255; D.A. Tofan, op. cit., 2009, p. 129) 6. Clasificarea domeniului public.
cit., 2014, p. 25 4-255; D.A. Tofan, op. cit., 2009, p. 129) 6. Clasificarea domeniului public.

6. Clasificarea domeniului public.

Criterii:

În funcţie de titular:

domeniului public. Criterii:  În funcţie de titular: Potrivit art. 860 alin. 2 al NCC, „delimitarea

Potrivit art. 860 alin. 2 al NCC, „delimitarea dintre domeniul public naţionaş, judeţean şi local se face în condiţiile legii”. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 213/1998, „Domeniul public este alcătuit din bunurile

213/1998, „ Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie
213/1998, „ Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie

prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie (art. 136 alin. 3 din Constituţia revizuită şi republicată – subl. ns.), din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”. Conform aceluiaşi articol:

Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie (art. 136 alin. 3 din Constituţia revizuită şi republicată – subl. ns.), din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege. Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă şi din alte bunuri

prevăzute la pct. II din anexă şi din alte bunuri de declarate prin lege bunuri de
prevăzute la pct. II din anexă şi din alte bunuri de declarate prin lege bunuri de

de

declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional. Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.

III

din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului

uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt

local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.”



Anexa Legii nr. 213/1998 detaliază bunurile care intră în domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, fără a impune o enumerare limitativă.

În funcţie de modul de încorporare:

limitativă . În funcţie de modul de încorporare:  Domeniul public natural – cuprinde bunurile care

Domeniul public natural cuprinde bunurile care fac parte din domeniul public datorită naturii lor, fără

a avea nevoie, în mod imperativ, de amenajări speciale; Domeniul public artificial – cuprinde bunurile care presupun amenajări, intervenţii speciale realizate prin fapta omului, în vederea utilizării lor în interes public.

În funcţie de modul de utilizare:

Domeniul public utilizat în mod direct de public (căile de transport);

Domeniul public utilizat indirect de colectivitate, prin intermediul unui serviciu public (bunurile din

dotarea diverselor serviciilor publice, de care acestea se folosesc pentru a-şi desfăşura activitatea).

În funcţie de natura bunurilor componente:

Domeniul public terestru (bogăţiile de interes naţional ale subsolului, terenurile de interes public,

rezervaţiile şi monumentele naturii etc.);

etc.);

Domeniul public maritim (marea teritorială, apele maritime interioare, ţărmurile, faleza şi plaja mării

Domeniul public fluvial (apele de suprafaţă, apele subterane etc.);

Domeniul public aerian (spaţiul aerian);

etc.); Domeniul public aerian (spaţiul aerian);   Domeniu l public cultural (obiecte de artă, lucrări
etc.); Domeniul public aerian (spaţiul aerian);   Domeniu l public cultural (obiecte de artă, lucrări
etc.); Domeniul public aerian (spaţiul aerian);   Domeniu l public cultural (obiecte de artă, lucrări
etc.); Domeniul public aerian (spaţiul aerian);   Domeniu l public cultural (obiecte de artă, lucrări

Domeniul public cultural (obiecte de artă, lucrări arhitectonice, vestigii arheologice, alte bunuri din patrimoniul cultural naţional etc.);

Domeniul public militar (cazărmi, ziduri de apărare, armamentul şi muniţia, fortificaţiile de apărare

etc.). (A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 201-205)

de apărare, armamentul şi muniţia, fortificaţiile de apărare etc.). (A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 201-205) 40
de apărare, armamentul şi muniţia, fortificaţiile de apărare etc.). (A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 201-205) 40
de apărare, armamentul şi muniţia, fortificaţiile de apărare etc.). (A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 201-205) 40

CAPITOLUL 6

REGIMUL JURIDIC AL DOMENIULUI PUBLIC. MODALITĂŢI DE UTILIZARE A BUNURILOR PROPRIETATE PUBLICĂ

1. Regimul juridic aplicabil domeniului public principii de bază.

2. Modalităţile de punere în valoare a domeniului public. Baze constituţionale şi legale.

a domeniului public. Baze constituţionale şi legale. 1. Regimul juridic aplicabil domeniului public –

1. Regimul juridic aplicabil domeniului public principii de bază.

Conform teoriei domeniului public lato-sensu:

bază. Conform teoriei domeniului public lato-sensu :  bunurile proprietate publică sunt supuse în exclusivitate

bunurile proprietate publică sunt supuse în exclusivitate unui regim juridic de drept public (drept

în exclusivitate unui regim juridic de drept public (drept administrativ);  bunurile proprietate privată care fac

administrativ);

bunurile proprietate privată care fac parte din domeniul public sunt supuse unui regim juridic mixt

– de drept public şi de drept privat, primul fiind predominant.

În ceea ce priveşte soluţia de lege lata a domeniului public stricto-sensu (compus numai din bunuri proprietate publică), pot fi identificate în doctrină şi legislaţie patru mari principii (consacrate de Constituţie şi de NCC), aplicabile bunurilor proprietate publică şi, automat, domeniului public, cel puţin celui stricto- sensu:

inalienabilitatea;

cel puţin celui stricto - sensu :  inalienabilitatea;  imprescriptibilitatea;  insesizabilitatea; 
 imprescriptibilitatea;  insesizabilitatea;  imposibilitatea grevării cu sarcini sau servituţi. 1.1.
 imprescriptibilitatea;
 insesizabilitatea;
 imposibilitatea grevării cu sarcini sau servituţi.
1.1.
Inalienabilitatea:
Reprezintă un principiu de rang constituţional, consacrat de art. 136 alin. 4 – „Bunurile proprietate publică
sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor
publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de
utilitate publică.”
Înainte de intrarea în vigoare a NCC (01.10.2011), această regulă a fost enunţată şi de art. 11 din Legea nr.
213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic aplicabil acesteia, conform căruia „Bunurile din
domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate;
ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii”.
În prezent, art. 861 din NCC se referă la „Caracterele dreptului de proprietate publică”, precizând că
astfel de bunuri sunt inalienabile.
Inalienabilitatea bunurilor publice presupune imposibilitatea înstrăinării în orice formă (oneroasă sau
gratuită), însă nu exclude integrarea acestora în circuitul juridic, prin instrumentele prevăzute de Constituţie, NCC
şi de Legea organică nr. 213/1998: concesionarea, darea în administrare, închirierea, darea în folosinţă gratuită.
Principiul inalienabilităţii bunurilor publice este aplicabil numai cât timp acestea fac efectiv parte