Drept Comercial

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
CONF.UNIV.DR. LAVINIA ELENA STUPARU
DREPT COMERCIAL
Note de curs IFR
2022
1
I. Informaţii generale
Numele cursului: Drept comercial

Codul cursului: D16DRFRL549
An, semestru: An III, Sem. I
Tipul cursului: Obligatoriu
Coordonatorul de disciplină: Lavinia Elena Stuparu
Birou: Calea București nr.107 D, C 4.11, Craiova, Facultatea de Drept
E-mail: smale79@yahoo.fr
Consultaţii: Marți 18.00-20.00
Introducere
Cursul de „Drept comercial” se predă în semestrul I, anul III, la Specializarea Drept, și are ca
scop studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor specifice dreptului comercial.
Obiective
➢ dobândirea cunoștințelor teoretice fundamentale privind: conceptele de drept comercial;
izvoarele dreptului comercial; întreprinderea comercială; profesioniștii comercianți; fondul de
comerț; particularitățile formării și executării obligațiilor în activitatea comercială; contractele
comerciale speciale aferente exploatării întreprinderii comerciale;
➢ formarea capacităților intelectuale ale viitorilor juriști pentru a opera cu metode și tehnici
de muncă intelectuală în procesul de aplicare și interpretare a normelor juridice aplicabile
profesioniștilor.
Rezultate așteptate
➢ să înţeleagă conexiunea dintre activitatea economică și dreptul comercial
➢ să cunoască conceptele fundamentale ale dreptului comercial
➢ să cunoască, să interpreteze și să aplice normele juridice aplicabile profesioniștilor în
diferitele cazuri concrete din activitatea economică
➢ integrarea în sistem a cunoștințelor și noțiunilor de drept comercial în cadrul formării
intelectuale a viitorilor juriști, cu consecința facilitării integrării pe piața muncii juridice.
Structura cursului
Cursul este structurat pe 10 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor
specifice dreptului comercial.
Modulul Tema
1 Noțiuni introductive privind dreptul comercial
2 Întreprinderea
3 Profesionistul
4 Obligațiile profesionale ale profesioniștilor comercianți
5 Fondul de comerţ
6 Profesionistul comerciant persoană fizică
7 Profesionistul comerciant persoană juridică
2
8 Regimul juridic general al societăților comerciale
9 Reguli speciale privind executarea obligațiilor profesioniștilor comercianți
10 Contracte specifice aferente exploatării unei întreprinderi comerciale
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Desfășurarea activităților în vederea acoperirii temelor în cadrul modulelor va consta în
întâlniri față în față cu studenții.
Pentru eficiența dezbaterilor în cadrul înâlnirilor, studenții vor trebui ca în prealabil să
parcurgă prin studiu individual temele respective.
În cadrul întâlnirilor vor fi clarificate cu studenții problemele pe care aceștia le-au identificat
în cadrul studiului individual și vor fi făcute aplicații pentru aprofundarea și consolidarea
cunoștințelor dobândite.
Competențe obținute
➢ Cunoaşterea conţinutului instituţiilor dreptului comercial;
➢ Formarea capacității de interpretare și aplicare a normelor dreptului comercial;
➢ Înțelegerea conexiunii dintre dreptul comercial si alte ramuri de drept;
➢ Formarea capacității de a înţelegere și dobândirea unei gândiri logice în analiza
fenomenelor economico-juridice.
Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Evaluarea studenţilor se realizează în mod continuu pe întreg parcursul anului universitar, prin
intermediul următoarelor activităţi: participarea activă a studenţilor la seminar; verificarea
continuă a cunoştinţelor dobândite; rezultatul/rezultatele obţinute la testarea/ testările
semestriale; evaluarea finală. Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare
prevăzută în planul de învăţământ. Nota finală vafi calculată având în vedere cele două note şi
ponderarea (10% şi 90%) conform algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,1) + (notă evaluare
finală x0,9).
Informații evaluare
Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice
referitoare la Dreptul comercial. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul
regăsindu-se mai multe unităţi de învățare, în aşa fel
CAPITOLUL I încât să eşaloneze şi să faciliteze
parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL parcurgerea acesteiCOMERCIAL
resurse se recomandă
următoarea succesiune:
1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.
3
II. Suport curs
MODULUL I.
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL
Unităţi de învăţare:
1. Tranziția dreptului comercial în sistemul de drept român
2. Obiectul și definiția dreptului comercial
3. Izvoarele dreptului comercial
Timpul alocat: 1 oră
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul Juridic,
București, 2020 (https://www.ujmag.ro/drept/drept-comercial/drept-comercial-profesionistii-
comercianti-1)
2. Smarandache (Stuparu), L.E., The Transition of Commercial Law in the National
Legal System under the Influence of the Romanian Civil Code, în Revista de Ştiinţe Juridice
nr.1/2016, Editura Universul Juridic, Craiova, pp. 33-44;
3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 11-32;
4. Tuleașcă, L., Drept comercial. Comercianții, Ed. Universul Juridic, București, 2018,
pp. 25-44;
5. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și
insolvența, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 1-50;
6. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, pp. 1-30;
7. Angheni, S., Drept comercial. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 1-45.
Obiectivele modulului:
➢ Identificarea poziţiei dreptului comercial în sistemul de drept

➢ Determinarea dreptului comercial ca știință juridică și ca disciplină de învățământ
➢ Determinarea definiției dreptului comercial
➢ Cunoaşterea izvoarelor dreptului comercial
4
I. TRANZIȚIA DREPTULUI COMERCIAL ÎN SISTEMUL DE DREPT
NAȚIONAL
1. Considerații introductive
Intrarea în vigoare a actualului Cod civil român, adoptat prin Legea nr. 287/2009 și pus în
aplicare de Legea nr. 71/2011, iar ulterior a unui nou Cod de procedură civilă, a adus modificări
substanțiale dreptului privat ca diviziune a sistemului de drept român. Noul Cod civil este actul
normativ în care legiuitorul a urmărit să încorporeze totalitatea reglementărilor privitoare la
persoane, relațiile de familie, relațiile comerciale, precum și cele cu element de extraneitate.
Acesta este contextul normativ în care a fost repusă în discuţie poziţia dreptului comercial în
sistemul nostru de drept. Problematica ocazionată a fost aceea de a stabili dacă, începând cu 1
octombrie 2011, dreptul comercial a continuat să rămână o ramură autonomă a sistemului de
drept național sau a devenit o subramură a actualului drept civil.
2. Dreptul comercial ca ramură de drept privat

Până la data aplicării actualului Cod civil, sistemului românesc de drept îi era
caracteristic duaslismul dreptului privat, atât dreptul civil cât și dreptul comercial fiind ramuri de
drept autonome, fiecare dintre ele având un obiect propriu de reglementare.
În ramura dreptului commercial, obiectul de reglementare era format din relațiile sociale
cu conținut patrimonial sau personal nepatrimonial născute din fapte de comerț. Reglementarea
generală a faptelor de comerț era asiguată de prevederile Codului comercial român de la 1887
(art. 3, art.4, art. 56).
Faptele de comerț erau considerate acele operațiuni juridice de comerț, constând în acte
juridice și fapte juridice prin care se realiza schimbul și circulația bunurilor și valorilor, precum
și producerea de bunuri și prestarea de servicii, efectuate cu intenția de a obține profit și care
dobândeau caracter comercial datorită calificării dată de lege sau a calității de comerciant a
părților care participau la operațiunea juridică respectivă.
În baza reglementării asigurată faptelor de comerț de prevederile Codului comercial,
acestea erau grupate în trei categorii: fapte de comerț obiective; fapte de comerț subiective; fapte
de comerț unilaterale (mixte).
Legătura juridică dintre dreptul civil și dreptul comercial era consacrată de art. 1 din
Codul comercial, în sensul că dreptul comercial avea ca drept comun dreptul civil. Acesta din
urmă se aplica raporturilor juridice comerciale numai dacă în legislația comercială nu existau
dispoziții sau acestea erau insuficiente pentru a le reglementa.
Ca definiție, dreptul comercial era o ramură de drept privat formată din ansamblul de
norme juridice care reglementau relațiile sociale patrimoniale și personal nepatrimoniale născute
din fapte de comerț și cele la care participau comercianții.
În concluzie, în dreptul comercial faptele de comerț consacrate de Codul comercial erau
cele care generau raporturile juridice comerciale. Acestea din urmă erau reglementate, în
principal, de legislația comercială, iar în cazul în care generau litigii soluționarea lor era de
competența instanțelor și/sau a secțiilor comerciale. În dreptul civil raporturile civile aveau un
regim juridic diferit de raporturile comerciale, deopotrivă sub aspectul dreptului substanțial și al
dreptului procedural. Acestea erau guvernate de legislația civilă, iar litigiile civile erau
soluționate de secțile civile ale instanțelor de judecată.
3. Dreptul comercial ca subramură a dreptului privat

Prin intermediul Codului civil actual, legiuitorul național a urmărit să implementeze teza
unității dreptului privat, schimbând sistemul de reglementare a dreptului comercial. Modelul
urmat în procesul de codificare este cel al Codului civil Québec (1994).
S-a făcut trecerea de la sistemul autonomiei dreptului comercial (sistemul dualismului
dreptului privat) la sistemul unității dreptului privat (sistemul monist al dreptului privat).
S-a renunțat la diviziunea tradițională a dreptului privat în drept civil și drept comercial
5
și, pe cale de consecință, la delimitarea raporturilor juridice civile de raporturile juridice
comerciale.
În prezent, dreptul comercial este o subramură a dreptului privat. Dreptulul comercial a
încetat să fie o ramură a dreptului privat deoarece nu mai are un obiect propriu de reglementare.
3.1. Teoria monistă și critica acesteia

În sistemul de drept român transpunerea concepției moniste a generat critici în doctrină,
cauzate de redactarea deficitară a Codului civil. Conținutul acestuia nu relevă, așa cum
presupune în esența sa teoria monistă, existența unei veritabile reglementări unice (de integrare a
reglementărilor comerciale în dreptul civil) și unitare (de normare egalitară pentru toate
subiectele de drept privat) a tuturor raporturilor de drept privat.
Cea mai mare parte din legislația specifică comercială a supraviețuit aplicării actualului
Cod civil și a rămas exterioară acestuia. Abrogarea unor acte normative comerciale (de ex. prin
art. 230 lit. c), e), f), u), ww) din Legea nr. 71/2011], modificarea sumară a altora [de ex. prin art.
230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011] și preluarea de dispoziții din altele în cuprinsul noului Cod
civil nu sunt suficiente pentru a susține concepția declarat integratoare adoptată de legiuitor în
privința dreptului privat. Un număr considerabil de instituţii juridice din dreptul comercial (de
ex: anumite contracte specifice comercianților; statutul organic al comercinaților și obligațiile lor
profesionale; registrul comerțului; titlurile de credit; procedura insolvenței) continuă să fie
reglementate de preexistenta legislaţie comercială în materie, ele nefiind menţionate sau
dezvoltate de Codul civil şi pentru care este irelevantă abrogarea parțială a Codului comercial
[art. 270 lit. c) din Legea nr. 71/2011] şi a celor câtorva acte normative comerciale.
Mai mult, Codul civil reglementează diferențe de regim juridic pentru subiectele de drept
civil, în raport de criteriul subiectiv al deținerii calității de profesionist. Aplicarea de reguli
derogatorii profesioniștilor (comercianții fiind o categorie a acestora) este evidentă în
raporturilor juridice obligaționale reglementate de Codul civil.
3.2. Efectele implementării teoriei moniste

În ciuda oricăror critici, deși la nivel practic nu s-a realizat o fuziune autentică a dreptului
civil cu dreptul comercial, totuși, la nivel legislativ, Codul civil a condus la pierderea autonomiei
dreptului comercial. Principalul argument este dispariția obiectului de reglementare juridică
propriu, deținut anterior. Codul civil a reinterpretat fundamentele originale ale dreptului
comercial, care sunt actele de comerţ şi comerciantul, în prezent acestea fiind inseparabile de
instituțiile profesionistului şi întreprinderii.
Tratamentul juridic derogator de care un comerciant beneficiază în prezent este
determinat prioritar de calitatea sa de „profesionist” și, în secundar, de statutul său organic fixat
printr-o legislația exterioară și, de regulă, anterioară Codului civil.
Legătura dintre dreptul civil și dreptul comercial este una de tip ramură-subramură.
Schimbarea sistemului de reglementare juridică a dreptului comercial a antrenat, sub aspect
legislativ, calificarea civilă a raporturilor juridice de drept privat la care participă comercianții
(ca profesioniști care exploatează întreprinderi cu scop lucrativ). Litigiile pe care le generează
astfel de raporturi juridice sunt de competenţa instanţelor civile.
4. Dreptul comercial ca știință și ca disciplină de învățământ

Dreptul comercial există ca știință juridică având ca obiect de cercetare normele de drept
civil incidente statutului organic al comercianților și relațiilor sociale ocazionate de organizarea
și exercitarea activității lor economice cu scop lucrativ, ca profesioniști care exploatează
întreprinderi.
Dreptul comercial continuă să fie disciplină de învățământ distinctă în cadrul
programelor de învățământ juridic. Diversele terminologii care se regăsesc în literatura de
specialitate sunt criticabile, deoarece includ instituții pluridisciplinare sau, după caz, de
eliminarea nejustificată a unor instituții specifice materiei comerciale.
6
5. Definiţia dreptului comercial
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care reglementează
statutul organic al comercianților și raporturile juridice la care participă profesioniștii comercianți
în exploatarea întreprinderilor cu scop lucrativ.
II. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

1. Identificarea izvoarelor dreptului comercial
Noțiunea de izvor de drept are două accepțiuni: izvor de drept în sens formal și izvor de
drept în sens material
În materia comercială vom analiza izvorul de drept comercial în sens formal, adică forma de
exprimare a normelor juridice care reglementează statutul organic al comercianților și raporturile
juridice la care participă profesioniștii comercianți care exploatează întreprinderi cu scop lucrativ.
Izvoarele dreptului comercial pot fi clasificate după criteriul naturii lor în izvoare
normative şi izvoare interpretative.
Izvoarele normative ale dreptului comercial sunt: Constituția României Codul civil român
legislația specială, uzanţele, analogia legii, principiile generale ale dreptului, legislația Uniunii
Europene, tratatele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului la care România
este parte, iar izvoarele interpretative ale dreptului comercial sunt: doctrina juridică şi practica
judiciară comună.
2. Izvoarele normative ale dreptului comercial

2.1. Constituția României. Constituția României din 2003 este izvor de drept comercial
deoarece conține norme juridice incidente activității economice din România și consacră anumite
principii în materie, reluate în diverse forme de legislația specială comercială.
2.2. Codul civil român. Actualul Cod civil a fost aprobat prin Legea nr. 287/2009,
modificată și completată de legea sa de punere în aplicare (Legea nr. 71/2011). Dispozițiile
Codul civil (art.3-4) referitoare la obiectul, conținutul și sfera sa de aplicare explică statutul său
de izvor de drept comercial.
Dintre dispozițiile Codului civil au relevanță în materia comercială, în principal, cele
privind statutul juridic al persoanelor, obligațiile, prescripția, anumite contracte (de ex:
contractul de societate, contractul de agenție, contractele bancare).
2.3. Legislația specială. Legislația specială este formată din totalitatea actelor
normative civile, exterioare Codului civil și Legii sale de punere în aplicare, care reglementează
instituții tradiționale de drept comercial, raportate în prezent la profesioniștii comercianți. După
caz, formele de exprimare a acestor acte normative sunt cele de: legi; decrete-legi; ordonanțele şi
hotărâri de Guvern; norme, regulamente şi ordine adoptate de o diversitate de organe competente
în baza delegării funcției legislative în condițiile legii. O componentă aparte a legislației speciale
este reprezentată de actele normative abrogate de Legea nr. 71/2011.
La nivel general, actuala legislație specială este formată din actele normative care
reglementează instituții specifice dreptului comercial precum: a) comercianții (de ex: Legea
societăților nr. 31/1990); b) registrul comerțului (de ex: Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerțului); c) contractele specifice comercianților (de ex.: Legea nr. 51/1997 privind
operațiunile de leasing şi societățile de leasing;); d) titlurile comerciale de valoare (de ex.: Legea
asupra cecului nr. 59/1934); e) insolvența (de ex: Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenței și de insolvență); f) concurența și consumul (de ex: Legea concurenței nr.
21/1996; Codul consumului); g) piața de capital (de ex.: Legea nr. 297/2004 privind piața de
capital); h) activitatea bancară (de ex: Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar).
i) comerțul electronic (de ex: Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic); j) activitatea de
7
asigurare și reasigurare (de ex: Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea
activităţii de asigurare şi reasigurare
La nivel particular, sunt sau pot redeveni componente ale legislației speciale o serie de acte
normative comerciale abrogate de actualul cadru normativ civil (de ex. Codul comercial din
1887).
2.4. Uzanțele. Codul civil (art. 1) a impus ca noutate caracterul normativ al uzanțelor,
stabilindu-le regimul de aplicare și de probațiune. În accepțiunea Codului civil prin uzanţe se
înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale. Uzanța este o regulă de conduită dedusă din
practica socială fără intervenția legiuitorului, care este folosită şi respectată ca o normă juridică.
2.5. Analogia legii. Analogia legii a fost consacrată ca izvor de drept prin dispozițiile art. 1
alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în
absență dispozițiile legale privitoare la situațiile asemănătoare (...)”.
2.6. Principiile generale ale dreptului. Prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Codul civil au
recunoscut principiile generale ale dreptului ca izvor de drept. Aplicarea acestora se face în
absența oricărei alte surse de drept normativă, respectiv în cazurile neprevăzute de lege dacă nu
există uzanțe și nici dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare.
2.7. Dreptul Uniunii Europene. Legislația europeană este sursă de drept comercial român
doar atunci când este obligatorie și are incidență în domeniul comercial. În acest sens, au statut de
izvor al dreptului comercial român dreptul primar european și regulamentele Consiliului European,
iar în mod excepțional, directivele și deciziile europene
La nivel naţional, legătura ierarhică dintre legislaţia Uniunii Europene şi cea a României
este stabilită prin dispoziţiile Constituţiei României și Codului civil.
În materiile reglementate de Codul civil, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în
mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.
2.7. Tratatele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului la care
România este parte. Tratatele privind drepturile omului ratificate de România în condițiile legii
sunt izvor de drept comercial dacă vizează materia comercială.
Reglementarea modului în care acesta se aplică în ordinea juridică națională revine, la
nivel general, Constituţiei României, iar la nivel particular Codului civil.
În materiile reglementate de Codul civil dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile
persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi Codul civil au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului
în care codul conţine dispoziţii mai favorabile.
3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

3.1. Doctrina juridică. Doctrina juridică reprezintă totalitatea opiniilor exprimate de către
cei care predau, scriu sau transpun în practică dreptul. Aceste opinii se concretizează în diverse
forme de lucrări juridice de specialitate (de ex.: cursuri universitare, tratate, monografii, coduri
comentate, articole, comentarii de lege sau de jurisprudență, prelegeri etc.).
Doctrina nu este un izvor de drept normativ, adică nu este creatoare de norme de drept și
nu are forță juridică obligatorie.
Relevanța doctrinei constă în oferirea de idei, soluții, critici, interpretări care pot conduce
la perfecționarea dreptului comercial, după caz, prin intermediul legiuitorului sau al
judecătorului.
3.2. Practica judiciară comună. Practica judiciară desemnează totalitatea hotărârilor
judecătorești pronunțate de instanțele de toate gradele.
Ca regulă, soluțiile pronunțate de instanțele de judecată nu sunt izvoare creatoare de
drept. Chiar dacă hotărârile judecătorești nu sunt izvor de drept comercial, acestea e contribuie la
perfecționarea dreptului, putând să fie o sursă de inspirație pentru legiuitor și, în anumite cazuri,
chiar pentru judecători (de ex.: la soluționarea recursului în interesul legii sau în cazul dezlegării
unor chestiuni de drept).
8
Concluzii:
După intrarea în vigoare a Codului civil, obiectul dreptului comercial constă în normele
juridice civile incidente statutului organic al comercianților și relațiilor sociale ocazionate de
organizarea și exercitarea activității lor economice cu scop lucrativ, ca profesioniști care
exploatează întreprinderi.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care reglementează
statutul organic al comercianților și raporturile juridice la care participă profesioniștii
comercianți în exploatarea întreprinderilor cu scop lucrativ.
Izvoarele dreptului comercial pot fi clasificate după criteriul naturii lor în izvoare
normative (creative) şi izvoare interpretative.
9
MODULUL II.
ÎNTREPRINDEREA
1. Reglementarea, noţiunea, elementele constitutive şi categoriile de întreprinderi
2. Întreprinderea comercială formă specifică de întreprindere
3. Întreprinderea civilă formă specifică de întreprindere
Timp alocat: 1 oră
Bibliografie:
comercianti-1);
2. Smarandache (Stuparu), L.E., The enterprise in the Romanian Legal System - Past
and Present, în Revista de Științe Politice (Revue des Sciences Politiques) nr. 52/2016, Ed.
Universitaria, Craiova, pp.48-59;
3. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 41-57;
pp. 48-60;
6. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.31-
79.
Obiectivele modulului
➢ Cunoaşterea evoluţiei conceptului “întreprindere”

➢ Determinarea conceptului de întreprindere în condiţiile actualului cadru normativ
➢ Identificarea şi cunoaşterea particularităţilor întreprinderii comerciale şi ale
întreprinderii civile
I. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRII NOȚIUNII „ÎNTREPRINDERE” ÎN

SISTEMUL DE DREPT NAȚIONAL
1. Reglementarea „întreprinderii” sub imperiul Codului de comerț român
În perioada de aplicare a Codului de comerț (anii 1887-1948 și 1990-2011), noțiunea
„întreprindere” a fost tratată atât de Codul de comerț, dar și de alte acte normative, accepțiunile
date acesteia fiind uneori diferite.
Cadrul normativ invocat evidențiază două tendințe de înțelegere și definire a conceptului
de întreprindere, respectiv întreprinderea ca activitate economică (de ex. în cazul Codului de
10
comerț, O.U.G. nr. 44/2008 sau Legii nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv
şimandatului ad-hoc) și întreprinderea ca subiect de drept (de ex în cazul Legii nr. 346/2004
privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii sau Legii nr. 217/2005
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de întreprindere).
Întreprinderea reglementată de Codul de comerț a avut o pondere semnificativă în cadrul
faptelor de comerț, fiind pe cale de consecință una dintre sursele principale ale raporturilor
juridice comerciale. La rândul lor, întreprinderile reglementate de legislația specială menționată,
având sensul de activitate economică sau de subiect de drept, au constituit în majoritatea cazurilor
criteriu de comercialitate pentru raporturile juridice.
2. Reglementarea „întreprinderii” în perioada comunistă
În intervalul de timp corespunzător perioadei comuniste, Codul de comerț român a fost
căzut în desuetudine, aplicarea sa devenind imposibilă motivat de transformarea economiei
naționale într-o economie socialistă planificată centralizat.
În ce privește noțiunea de întreprindere, sensul acesteia era exclusiv de subiect de drept.
Întreprinderea era desemenată prin sintagma ”întreprindere socialistă” și indica subiectele de
drept specifice economiei socialiste, adică operatorii economici bazați pe proprietatea de stat.
3. Reglementarea „întreprinderii” sub imperiul Codului civil
Actualul cadrul legislativ în materia “întreprinderii” este complex și pune în evidență
deopotrivă elemente de noutate și de continuitate.
Ca elemente de noutate, actualul Cod civil asigură principala reglementare a noțiunii
generale „întreprindere”, conferindu-i totodată un sens mai extins. Întreprinderea este definită
mediat prin intermediul sintagmei “exploatarea unei întreprinderi”. Potrivit art. 3 alin. (3) C.civ.,
constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică de către una sau mai multe
persoane a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii indiferent dacă are sau nu scop lucrativ. În viziunea Codului
civil, „întreprinderii” desemnează o activitate economică sau o activitate profesională organizată
și desfășurată cu scop lucrativ sau nelucrativ.
Ca element de continuitate, Codul civil este dublat de legi speciale care mențin sensul de
activitate sau de subiect de drept. Impunerea unor sensuri distincte sau particularizante, raportat la
cel dedus din Codul civil, revine unor acte normative ce au supraviețuit abrogării Codului
comercial (de ex: O.U.G. nr. 44/2008, Legea nr. 346/2004 sau Legea nr. 217/2015), precum și
unor legi adoptate sau ajustate ulterior Codului civil (de ex: Legea concurenței nr. 21/1996, Legea
nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, Legea nr. 219/2015 privind economia
socială sau Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale). Acestea din urmă relevă preferința
pentru definirea întreprinderii ca o entitate pentru care contează mai puțin forma juridică, modul
de finanțare sau existența scopului lucrativ, ci natura activității desfășurată pe piață.
II. VIZIUNEA CODULUI CIVIL ASUPRA NOȚIUNII „ÎNTREPRINDERE

1. Noţiunea “întreprindere”
Textul Codului civil este sursă de controverse în materia întreprinderii.
Definiția asigurată întreprinderii de Codul civil [art. 3 alin. (3)] este una indirectă, dedusă
din sintagma „exploatarea unei întreprinderi”.
Carența legislativă privind sensul exact al noțiunii „întreprindere” este dublată de
utilizarea în cuprinsul Codului civil atât a unei terminologii oscilante (termenul „întreprindere” și
sintagma „exploatarea unei întreprinderi”), cât și de inconsecvența asupra sensului întreprinderii
(legiuitorul oscilând între accepțiunile de “activitate” și „subiect de drept”).
Întreprinderea este o activitate organizată al cărei exercițiu sistematic conferă statutul de
profesionist. Accepțiunea de subiect de drept pentru întreprindere este posibilă exclusiv în baza
legilor speciale care reglementează expres acest sens specific.
Exploatarea întreprinderii revine fie exclusiv titularului întreprinderii (cel care exercită
activitatea în nume propriu, pe riscul său), fie titularului, precum și oricărei persoane care
acționează în același scop cu acesta, în numele sau pe seama sa.
11
Statutul de profesionist este dobândit, ca regulă, de titularul întreprinderii, iar ca excepție,
și de persoanele care acționează în numele sau pe seama titularului.
2. Definiția întreprinderii
Întreprinderea este o activitate organizată, exercitată în mod sistematic de un profesionist,
care are ca obiect producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori prestarea de servicii și
un scop lucrativ sau nelucrativ.
3. Elementele constitutive ale noțiunii „întreprindere”

Dispozițiile Codului civil alocate “exploatării unei întreprinderii” și „profesionistului”,
precum și cele ale Legii nr. 71/2011 rezervate „profesionistului” constituie sursa pentru
identificarea elementelor constitutive ale conceptului „întreprindere”.
În primul rând, întreprinderea este în esență o activitate (economică sau profesională)
organizată în condițiile legii (Codul civil și, după caz, legislația specială) și desfășurată în mod
sistematic.
În al doilea rând, întreprinderea are ca titular o persoană fizică, o persoană juridică sau
entitate fără personalitate juridică. Titularul întreprinderii este cel care organizează o activitate
economică sau profesională pe care, de regulă, o exercită în mod sistematic, independent, în
nume și pe risc propriu. Acționând în această manieră, titularul dobândește întotdeauna calitatea
de profesionist (în sensul Codului civil). Dacă titularul încredințează integral exploatarea
întreprinderii unei alte persoane, aceasta din urmă dobândește calitatea de profesionist.
În al treilea rând, obiectul întreprinderii constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii.
În al patrulea rând, scopul întreprinderii poate fi de natură lucrativă sau nelucrativă.
III. CATEGORII DE ÎNTREPRINDERI

1. Criterii de clasificare
Codul civil român și legea sa de punere în aplicare nu prevăd o clasificare a
întreprinderilor. Aceste reglementări permit, cel mult, clasificări artificiale ale întreprinderi (ca
gen) în raport de elementele sale constitutive subînțelese din cadrul mnormativ actual.
Dacă privim toate elementele constitutive ale noțiunii „întreprindere” ca un criteriu unic
putem clasifica întreprinderile în: întreprinderi comerciale (economice) și întreprinderi civile.
Terminologia creată doctrinar nu le afectează natura juridică civilă și structura lor constitutivă
identică.
Elementele constitutive ale întreprinderii pot fi utilizate separat, ca și criterii distincte.
După tipul profesionistului, distingem între întreprinderi individuale și întreprinderi colective. În
funcţie de obiectul întreprinderii, acestea pot fi întreprinderi de producere de bunuri,
întreprinderi de administrare de bunuri, întreprinderi de înstrăinare de bunuri şi întreprinderi de
prestări de servicii. În raport de scopul întreprinderii, acestea pot fi întreprinderi cu scop lucrativ
şi întreprinderi fără scop lucrativ.
Clasificări ale întreprinderii sunt consacrate, în mod explicit sau implicit, și de legislația
specială care reglementează sensuri specifice al noțiunii „întreprindere” (de ex: Legea nr.
346/2004, O.U.G. nr. 44/2008, sau Legea nr. 217/2005). Pentru aceste cazuri, criterii de
clasificare a întreprinderilor sunt diferite de cele desprinse de legislația civilă ca izvor de drept
comun.
2. Întreprinderea comercială
2.1. Cadru legal
Întreprinderea comercială este o categorie specifică a întreprinderii consacrate de Codul
civil, sintagma fiind creația doctrinei.
12
Reglementarea întreprinderii comerciale are ca sursă primară Codul civil și Legea nr.
71/2011. Legile speciale care normează statutul organic și activitatea comercianților adaugă note
de specificitate.
2.2. Elementele constitutive
Categorie specifică a „întreprinderii” reglementate de Codul civil, întreprinderea
comercială întrunește toate elementele constitutive ale întreprinderii-gen, respectiv: activitate
organizată și exercitată sistematic, titular, obiect și scop. Fiecare element constitutiv relevă
particularități, permițând identificarea unei întreprinderi comerciale.
a. Activitatea organizată cu factori de producție specifici și exercitată în mod sistematic
este exclusiv o activitate economică.
b. Titularul este un comerciant. De regulă, titularul este cel care exercită activitatea
economică organizată în mod sistematic, independent, în nume și pe risc propriu, dobândind
statutul de profesionist. Ca excepție, dacă titularul încredințează exploatarea întreprinderii
exclusiv altei persoane, aceasta din urmă este cea care dobândește statutul de profesionist.
Profesionistul comerciant poate exploata întreprinderea comercială singur sau împreună
cu alte persoane, care acționează în numele sau pe seama sa, în condițiile legii. Calitatea de
comerciant poate fi deținută de persoane fizice, persoane juridice sau entități fără personalitate
juridică.
c. Obiectul constă în producția, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea
de servicii.
d. Scopul întreprinderii comerciale este întotdeauna lucrativ. Ca regulă, la întreprinderile
comerciale scopul lucrativ constă în obţinerea de profit. Ca excepție, anumite întreprinderi
comerciale pot avea ca finalitate obținerea unor avantaje sau beneficii, acest scop putând fi
dublat sau nu de scopul obținerii de profit.
2.3. Definiţia
Întreprinderea comercială este activitatea economică organizată cu resurse specifice,
exercitată în mod sistematic de un profesionist comerciant, care are ca obiect producția,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii și care urmărește un scop
lucrativ.
3. Întreprinderea civilă
3.1. Cadrul legal
Întreprinderea civilă este o categorie specifică a întreprinderii conscarate de Codul civil.
Sub aspect terminologic, sintagma „întreprindere civilă” este o creație a literaturii de specialitate.
Întreprinderea civilă este reglementată, în principal, de Codul civil și de Legea nr.
71/2011, iar în completare prin diversele acte normative care normează statutul organic și
activitatea profesioniștilor necomercianți.
3.2.Elementele constitutive
Categorie specifică a „întreprinderii” reglementate de Codul civil, întreprinderea civilă
conservă integral structura întreprinderii, respectiv activitate organizată, titular, obiect și scop.
Fiecare element constitutiv relevă particularități, perimițând identificarea unei întreprinderi civile
a. Activitatea organizată desemnează, ca regulă, o activitate profesională organizată cu
factori de producție specifici. Ca excepția, activitatea organizată poate consta și într-o activitate
economică organizată cu factori de producție specifici.
b. Titularul, adică cel care o organizează activitatea profesională sau, după caz,
activitatea economică, este un necomerciant. Dacă titularul exercită activitatea organizată în mod
sistematic, independent, în nume și pe risc propriu, dobândește statutul de profesionist.
c. Obiectul întreprinderii civile constă, ca regulă, în prestarea de servicii, iar ca excepție
în producția, administrarea sau înstrăinarea de bunuri.
d. Scopul întreprinderii civile este întotdeauna nelucrativ.
13
3.3. Definiţia întreprinderii civile
Întreprinderea civilă este activitatea profesională sau economică organizată cu resurse
specifice, exercitată sistematic de un profesionist necomerciant, care are ca obiect prestarea de
servicii ori producția, administrarea sau înstrăinarea de bunuri și care urmărește un scop
nelucrativ.
Concluzii:
Noțiunea de întreprindere a fost în mod constant în atenția legiuitorului național. Codul
comercial român, actualul Cod civil, dar și numeroase legi speciale cu o existență concomitentă
celor două coduri au alocat întreprinderii dispoziții imprecise sau contradictorii.
De-a lungul timpului întreprindera a fost reglementată ca o componentă a instituției
juridice a faptelor de comerț, ca subiect de drept, ca activitate economică sau ca element
indispensabil al calității de profesionist.
Principala clasificare a întreprinderilor, realizată de doctrină în considerarea actualului
cadru normativ, vizează întreprinderea comercială (economică) şi întreprinderea civilă.
Întreprinderea comercială este o activitatea economică organizată de un profesionist
comerciant care urmărește un scop lucrativ.
Întreprinderea civilă este activitatea profesională sau economică organizată de un
profesionist necomerciant ce urmărește un scop nelucrativ.
14
MODUDUL III.
PROFESIONISTUL
Unităţi de învățare
1. Reglementarea, definițiile, elementele determinante și categoriile de profesioniști
2. Comercianţii – categorie specifică de profesionişti;
3. Auxiliarii profesioniștilor comercianţi.
Bibliografie:
comercianti-1);
2. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. .H.Beck, Bucureşti, 2013, pp. 31-82.
3. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.80-
154.
pp. 60-64;
6. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 51-74;
Obiectivele temei:
1. Determinarea şi cunoaşterea conceptului de profesionist;
2. Identificarea categoriilor de profesionişti;
3. Cunoaşterea specificului profesionistului comerciant;
4. Identificarea categoriilor de profesioniști comercianţi;
5. Identificarea categoriilor de profesiniști necomercianți;
6. Identificarea şi cunoaşterea auxiliarilor comercianţilor.
I. NOȚIUNEA DE PROFESIONIST
1. Reglementarea profesionistului
În contexul legislativ generat de Codul civil, subiectele dreptului comercial sunt
inseparabile de statutul de profesionist, fiind o categorie a acestuia.
Primul palier normativ este format din Codul civil și legea sa de punere în aplicare,
acestea stabilind regimul juridic general al profesionistului, aplicabil inclusiv comercianților.
15
Al doilea palier normativ cuprinde actele normative care trasează regimul juridic specific
pentru fiecare categorie de profesioniști (de ex: Legea societăților nr. 31/1900, Legea nr. 51/1995
privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat).
Al treilea palier normativ include acte normative ce stabilesc reguli particulare pentru
profesioniștii aflați în diverse contexte (de ex: O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile
consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori).
2. Definițiile profesionistului
Potrivit art. 3 alin. (3) C.civ. „sunt profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”.
Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, noțiunea de profesionist include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de
lege, la data intrarii în vigoare a Codului civil.
Definiția vagă desprinsă din prevederile Codul civil a fost succedată de definiții neunitare
consacrate de legile speciale precum Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 34/2014 sau Legea nr.
72/2013.
3. Trăsăturile distinctive ale statutului de profesionist
Profesionistului îi sunt caracteristice, în principiu, următoarele trăsături: exploatarea unei
întreprinderi; înregistrarea în registre speciale de publicitate și/sau autorizarea; constituirea unui
patrimoniu profesional.
Elementul „exploatarea întreprinderii”, în accepțiunea consacrată de prevederile art. 3
alin. (3) din Codul civil, este condiția fundamentală, constitutivă și intrinsecă a statutului de
profesionist.
Respectarea de către profesioniști, ca regulă, a unor formalități precum înregistrarea într-un
registru special de publicitate și/sau autorizarea în condițiile legii nu echivalează, în principiu, și cu
recunoașterea acestor cerințe ca element constitutiv al statutului de profesionist.
Argumente în sensul existenței statutului de profesionist, autonom de îndeplinirea
formalităților de înregistrare într-un registru special de publicitate și/sau autorizare, sunt
următoarele situații posibile: 1) cazul profesionistului „clandestin”; 2) cazul profesionistului pentru
care termenul include, potrivit unor legi speciale, și persoanele care acționează în numele sau pe
seama titularului întreprinderii; 3) cazul profesionistului care exploatează o întreprindere fără să
aibă obligația legală de înregistrare într-un registru public și/sau de autorizare; 4) cazul
profesionistului de tipul societăților vizate de art. 1893 din Codul civil.
Dependența calității de profesionist de exploatarea întreprinderii, subînțelege și
subsumează recunoașterii acestui statut necesitatea unui patrimoniu profesional.
II. CATEGORIILE DE PROFESIONIŞTI

1. Identificarea categoriilor de profesioniști
Potrivit Legii nr. 71/2011, profesionistul include categoriile de comerciant, întreprinzător,
operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice
sau profesionale.
În funcție de statutul lor de persoană sau de entitate fără personalitate juridică,
profesioniștii pot fi clasificaţi în următoarele categorii: a) profesionişti persoane fizice; b)
profesionişti persoane juridice; c) profesioniști entităţi fără personalitate juridică.
2. Categoria comerciantului
2.1. Noţiunea “comerciant”
Trecerea dreptului privat român la sistemul monist a determinat în raporturilor juridice
civile ca relevant să fie însuși statutul de profesionist (antrenând un regim juridic diferit de cel al
neprofesioniștilor), calitatea de comerciant devenind insignifiantă.
16
Legiuitorul pare să fi urmărit inclusiv anihilarea termenului “comerciant”, cel puțin în
accepțiunea sa generală. Astfel, Legea nr. 71/2011 a stabilit în articolul 6 alin. (1) că referirile la
comercianți, din cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil,
se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse
înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerțului. În cazul legislației privind protecția drepturilor consumatorilor, soluția
legală statuată de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 71/20111 a fost înlocuirea termenului "comerciant"
cu cel de "profesionist".
Intenția de a înlătura termenul “comerciant” și înlocuirea sa cu sintagma “persoane fizice
sau persoane juridice supuse înregistrării în registrul comerțului” nu vizau însă accepțiunile
specifice atribuite acestuia de legislația specială. Acesta este sensul desprins din dispozițiile art.
6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 atât în forma sa inițială, cât și în urma modificărilor care i-au
fost aduse de Legea nr. 60/2012.
Deși supraviețuirea „comerciantului” în sistemul de drept național este confirmată de
prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, care îl nominalizează ca o categorie distinctă a
profesionistului, semnificația noțiunii „comerciant” a fost ajustată.
2.2. Definiția comerciantului
Comerciantul este persoana fizică, persoana juridică sau entitatea fără personalitate
juridică care organizează și exercită o activitate economică cu scop lucrativ, devenind
profesionist în condițiile legii, și care, de regulă, este supusă înregistrării în registrul comerțului.
2.3. Clasificarea comercianților
Sintetizând impactul actualului cadrul normativ în materia comerciantului, apreciem că
acesta permite clasificarea comercianților în două mari categorii:
a) comercianți care se înregistrează în registrul comerțului. Această categorie este
dedusă, în principal, din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 care au
echivalat „referirile la comercianți” din legislația anterioară Codului civil cu „persoanele fizice
sau, după caz, cu persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului”.
Conform actualului art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, înainte de începerea activității
economice, au obligația să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul
comerțului următoarele persoane fizice sau juridice: persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale, societățile comerciale, companiile naționale și societățile
naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile
cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și grupurile europene de
interes economic cu sediul principal în România, precum și alte persoane fizice și juridice
prevăzute de lege.
b) comercianți care nu se înregistrează în registrul comerțului. Această categorie este
dedusă din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.
Comercianții de acest tip sunt persoanele fizice, persoanele juridice sau entitățile fără
personalitate juridică înființate în alte forme legale decât cele pentru care Legea nr. 26/1990 sau
alte legi reglementează înregistrarea în registrul comerțului
3. Categoria întreprinzătorului
Profesionistul de tipul întreprinzătorului este orice persoană sau entitate fără personalitate
juridică care are titulatura și statutul de „întreprinzător”, în temeiul și în condițiile unui act
normativ special, și care exploatează o întreprindere în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil.
4. Categoria operatorului economic
Profesionistul de tipul operatorului economic vizează o diversitate de persoane și de
entități, așa cum reiese din înțelesul specific prevederilor cuprinse în numeroase acte normative,
în măsura în care terminologia „operator economic” este dublată și de exploatarea unei
întreprinderi în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil.
5. Categoria altor persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau
profesionale
17
Alături de comercianți, întreprinzători și operatori economici, sunt profesioniști orice alte
persoane care sunt autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale și care
exploatează o întreprindere în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil.
III. AUXILIARII PROFESIONIȘTILOR COMERCIANŢILOR

1. Noţiunea „auxiliarii profesioniștilor comercianți”
Terminologia clasică „auxiliarii comercianților”, anterioară instituției „profesionistului”,
trebuie racordată la cadrul normativ generat de Codul civil, sintagma menționată pretându-se, în
anumite contexte, la redenumirea „auxiliarii profesioniștilor comercianți”.
Auxiliarii profesioniștilor comercianți sunt persoanele care acționează în numele și/sau pe
seama profesioniștilor comercianți în derularea activității economice obiect al întreprinderii
comerciale. Aceste persoane încheie sau, după caz, intermediază încheierea de acte juridice
pentru profesioniștii comercianți ori îi ajută în exploatarea întreprinderii.
2. Identificarea categoriilor
În funcție de natura raporturilor juridice stabilite între profesioniștii comercianţi și
auxiliarii lor, doctrina a clasificat auxiliarii în: auxiliari dependenţi şi auxiliari independenţi.
3. Auxiliarii dependenţi
Auxiliarilor dependenţi sunt persoane care se află față de profesioniștii comercianți în
raporturi de subordonare, generate de un contract de muncă sau de un contract de mandat cu
reprezentare.
Regimul juridic al auxiliarilor dependenți este trasat, în principal, de prevederile Codului
muncii în materia contractului individual de muncă și ale Codului civil în materia contractului de
mandat și ale contractului de mandat cu reprezentare (art. 2009-2038).
4. Auxiliarii independenţi
Auxiliarii independenți sunt persoane autonome faţă de profesioniștii comercianţi și care
îi sprijină pe aceștia în realizarea obiectului întreprinderii comerciale.
Raporturile dintre profesioniștii comercianți și auxiliarii independenți au întotdeauna o
bază contractuală, regimul juridic al contractelor încheiate între aceste părți fiind guvernat de
prevederile Codului civil și/sau ale legislației speciale.
În principal, categoria auxiliarilor independenţi include: mandatarii fără drept de
reprezentare (de tipul comisionarului, consignatarului și expeditorului), agenții comerciali și
intermediarii ocazionali.
Concluzii:
Profesionistul este persoana fizică sau juridică ori entitatea colectivă fără
personalitate juridică care exploatează o întreprindere în condițiile art. 3 din Codului civil și a
legislației speciale.
Sfera profesioniştilor cuprinde comercianţii, întreprinzătorii, operatorii economici,
precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale aşa
cum acestea sunt prevăzute în lege la data intrării în vigoare a Codului civil.
Comercianţii sunt cea mai numeroasă categorie de profesioniști. Ponderea comercianţilor
în sfera profesioniştilor este determinată de ponderea activităţilor economice din economie.
Auxiliarii profesioniștilor comercianți sunt persoanele care acționează în numele și/sau
pe seama profesioniștilor comercianți în derularea activităților lor economice.
18
MODULUL IV.
OBLIGAȚIILE PROFESIONALE ALE PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI
1. Obligația de înregistrare și publicitate prin registrul comerțului
2. Obligaţia de organizare şi conducere a contabilităţii activității economice;
3. Obligaţia de exercitare a activității economice în limitele concurenţei loiale;
4. Obligaţia de exercitare a activității economice cu respectarea drepturilor şi
intereselor legitime ale consumatorilor.
Bibliografie:
comercianti-1);
2. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed a VI-a, actualizată, Ed.
pp. 100-164:
5. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. .H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 70-79.
Obiectivele temei:
1. Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de înregistrare și publicitate prin
registrul comerțului
2. Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de organizare şi conducere a
contabilităţii activității economice;
3. Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele
concurenţei loiale;
4. Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de exercitare a comerţului cu
respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor
19
I. OBLIGAŢIA DE ÎNREGISTRARE ȘI PUBLICITATE PRIN
REGISTRUL COMERŢULUI
1. Cadrul legal
Codul civil (art. 18) menționează, ca noutate, registrul comerțului în categoria
modalităților generale de publicitate. Legislația specială este cea care conturează însă regimul
juridic al registrului comerțului, respectiv Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului și alte
actele nomative (de ex: Ordinul M.J. nr. 2.594/C/2008, pentru aprobarea Normelor metodologice
privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a
informaţiilor).
2. Noțiunea și funcțiile registrului comerțului
Registrul comerţului este un sistem complex de evidenţă şi publicitate al majorității
profesioniștilor comercianţi, precum şi a unor acte, fapte sau drepturi ale acestora stabilite
normativ.
Evidența și publicitatea prin registrul comerțului se realizează în condițiile și conform
procedurii prevăzută de legislația specifică, având ca scop ocrotirea intereselor generale ale
societăţii, ale comercianţilor ori ale terţilor.
Pentru comercianții supuși înregistrării în registrul comerțului, înregistrările în registrul
comerțului constituie o obligație profesională. Potrivit Legii nr. 26/1990, înainte de începerea
activităţii economice, au obligaţia să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul
exercitării activităţii lor sau la încetarea acesteia, au obligaţia de a solicita înscrierea în acelaşi
registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
2. Structura organizatorică a registrului comerțului
Registrul comerțului este ținut de Oficiul Registrului Comerțului (ORC) după structura
consacrată la nivel normativ.
Oficiul Registrului Comerţului este organizat la nivel central prin Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului are în subordine, la nivel teritorial, în cadrul
fiecărui judeţ şi în Municipiul Bucureşti, oficii ale registrului comerţului.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului ține registrul central al comerțului, iar Oficiile
registrului comerţului teritoriale ţin registrele teritoriale ale comerţului.
Registrul central al comerţului şi registrele teritoriale ale comerţului sunt alcătuite din
următoarele registre: a) registrul pentru persoanele juridice societăţi reglementate de Legea nr.
31/1990, companii naționale și societăţi naţionale, regii autonome, grupuri de interes economic,
organizaţii cooperatiste, societăţi europene, grupuri europene de interes economic, alte persoane
juridice expres prevăzute de lege, cu sediul principal/sedii secundare în România; b) registrul
pentru înregistrarea persoanelor juridice societăţi cooperative şi societăţi cooperative europene
cu sediul principal/sedii secundare în România; c) registrul pentru înregistrarea persoanelor
fizice autorizate, întreprinderilor individuale şi întreprinderilor familiale, cu sediul profesional
sau sedii secundare în România.
20
3. Caracterul public al registrului comerțului
Legea nr. 26/1990 (art. 4) instituie caracterul public al registrului comerțului. Orice
persoană interesată poate avea acces la înregistrările operate în registrul comerțului, pe bază de
cerere sau prin corespondență, ORC fiind obligat să elibereze, pe cheltuiala solicitantului,
documentele solicitate.
4. Persoanele supuse înregistrării în registrul comerțului sau, după caz, exceptate
Titularii obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului sunt atât persoanele fizice și
persoanele juridice care se înființează în formele juridice nominalizate de Legea nr. 26/1990, cât
şi alte persoane fizice sau persoane juridice pentru care legi speciale instituie expres această
obligaţie.
Categoriile de persoane exceptate de Legea nr. 26/1990 de la obligaţia de înregistrare în
registrul comerţului sunt „meseriaşii şi ţăranii care desfac produsele din gospodăria proprie”.
Situația categoriilor de persoane care exercită diverse profesii liberale este nuanțată.
5. Operaţiunile supuse înregistrării în registrul comerţului
5.1. Identificarea categoriilor de operațiuni
Legislația specifică registrului comerțului nominalizează operaţiunile supuse înregistrării
și le detaliază regimul juridic.
Comercianții se adresează Oficiului registrului comerțului pentru operațiuni precum:
înregistrarea sau, după caz, înmatricularea și autorizarea funcționării; înscrierea de mențiuni sau
radieri; depunerea și/sau menționarea actelor în scopul asigurării opozabilităţii şi efectuării
formalităţilor de publicitate; refacerea dosarului/a înscrisurilor şi hotărârilor dispărute ori
distruse din dosarul personal; îndreptarea de erori materiale; eliberarea de acte și furnizarea de
informații..
5.2. Înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerțului și
autorizarea funcționării
Înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea
funcționării trebuie solicitate înainte de începerea activității economice.
Această operațiune implică completarea corespunzătoare a unei cereri de înregistrare,
însoțită de toate înscrisurile doveditoare impuse de lege. Solicitarea înmatriculării sau, după caz,
înregistrării în registrul comerțului poate fi făcută de comerciant direct, prin corespondenţă sau
prin mijloace electronice și trebuie adresată Oficiului registrului comerțului de pe lângă
tribunalul în a cărui rază teritorială îşi stabilește sediul social sau, după caz, sediul profesional.
Dacă legea nu prevede altfel, cererea trebuie formulată în termen de 15 zile de la data încheierii
actului constitutiv, respectiv de la data actului de înființare.
Înmatricularea sau, după caz, înregistrarea comercianţilor în registrul comerțului este
realizată în baza rezoluţiei directorului Oficiului registrului comerțului sau a persoanei ori
persoanelor desemnate de către directorul general al Oficiului Național al Registrului
Comerțului. Rezoluția pronunțată este executorie de drept. Un extras al rezoluției, cu conținutul
stabilit de lege, sau, după caz, rezoluția integrală, se comunică, din oficiu, spre publicare în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Odată efectuată înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerțului,
solicitantul primește certificatul de înregistrare, în termenul și cu conținutul prevăzut de lege.
Simultan cu formalitățile de înmatriculare sau, după caz, de înregistrare în registrul
comerțului este derulată și procedura pentru autorizarea funcționării prevăzută de Legea nr.
359/2004. În baza unei declarații-tip pe propria răspundere, depusă odată cu cererea de
înregistrare, solicitantul și asumă responsabilitatea privind legalitatea activității desfășurate.
Solicitantul va primi un certificat constatator privind înregistrarea declarației-tip în registrul
comerțului din care rezultă că acesta îndeplinește condițiile legale.
Obținerea certificatului de înregistrare și a certificatului constatator antrenează pentru
comercianții înmatriculați sau, după caz, înregistrați în registrul comerțului anumite efecte
juridice precum: luarea în evidența Oficiului registrului comerțului, opozabilitatea actelor
înregistrate față de terți, dreptul de a exercita activitatea economică și, după caz, dobândirea de
personalitate juridică.
21
Înființarea de sedii secundare trebuie înregistrată de comerciant conform legii.
5.2. Înscrierea de menţiuni în registrul comerțului
Pe parcursul exercitării activităţii lor economice, comercianții înregistrați în registrul
comerțului au obligaţia de a solicita înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi
faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Înscrierea de mențiuni se poate realiza la cererea comerciantului sau a persoanelor
interesate (însoțită de documentele specifice) ori din oficiu (pe baza unor hotărâri judecătorești
sau al altor documente stabilite de lege).
Spre exemplu, se înscriu în registrul comerțului mențiuni referitoare la: modificarea
datelor comercianților persoane fizice; modificarea datelor din actele constitutive și a activității
comercianților persoane juridice; procedura insolvenței; anumite hotărâri judecătoreşti (de ex.
cele privind punerea sub interdicţie/ridicarea interdicției comerciantului; divorţul comerciantului;
condamnarea comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite
activitatea etc); orice modificare privitoare la actele, fapte și mențiunile înregistrate.
Înscrierea de mențiuni în registrul comerțului se face, după caz, în baza rezoluției
motivate a directorului Oficiului registrului comerțului sau a persoanei competente desemnată
potrivit legii ori a unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanță.
Înscrierea de mențiuni are ca efect opozabilitatea față de terți a actelor înregistrate în
registrul comerțului, cu excepția cazurilor în care legea prevede condiția cumulativă a publicării
în condițiile legii.
Solicitantului i se va elibera un certificat de înscriere de mențiuni.
5.3. Radierea din registrul comerțului
În cursul exercitării activității economice și la încetarea acesteia, comercianții înregistrați
în registrul comerțului au obligaţia de a solicita înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor
privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Radierea poate consta în radierea înmatriculării sau, după caz, înregistrării comerciantului
sau în radierea unor menţiuni
Cererea de radiere a înmatriculărilor sau a mențiunilor va fi însoțită de acte care
motivează radierea.
Solicitarea de radiere poate aparține persoanelor interesate sau poate fi dispusă din
oficiu, în cazurile şi condiţiile impuse de lege.
Radierea este dispusă, după caz, prin rezoluția directorului ORC sau uneia dintre
persoanele desemnate potrivit legii ori prin hotărâre judecătorească.
6. Controlul legalității operațiunilor efectuate în registrul comerțului
Modalitățile în care se realizează controlul de legalitate sunt: a) controlul exercitat de
directorul Oficiul Registrului Comerțului sau a uneia dintre persoanele desemnate prin decizia
directorului general al Oficiului Național al Registrului Comerțului, conform competenţelor
proprii sau delegate; b) controlul exercitat de instanţele de judecată în condițiile legii
(judecătorie, tribunal sau, după caz, Curte de Apel).
7. Regimul sancționator
Legea nr. 26/1990 prevede aplicarea de sancțiuni, în cazurile și condițiile stabilite
normativ, precum: amenda judiciară; amenda contravenţională. Dacă faptele constituie
infracțiuni, se vor aplica sancțiunile prevăzute de legea penală
.
II. OBLIGAŢIA DE ORGANIZARE ŞI CONDUCERE A

CONTABILITĂŢII ACTIVITĂȚII ECONOMICE
1. Cadrul legal
Reglementarea obligației de organizare și conducere a contabilității activității economice
este asigurată de o diversitate de acte normative cu aplicabilitate generală sau, după caz, specială.
Legea contabilităţii nr. 82/1991, ca principala sursă normativă, este cea care instituie
această obligația profesională și stabilește coordonatele generale ale regimului său juridic.
22
2. Titularii obligației profesionale
Inventarierea categoriilor de persoane fizice, persoane juridice și entități fără
personalitate juridică nominalizate de legiuitor ca titulari ai acestei obligații relevă faptul că
profesioniștii comercianți au cea mai însemnată pondere.
3. Relevanța activității de contabilitate și principiile generale de organizare și
conducere a contabilității
În considerarea Legii nr. 82/1991, contabilitatea este o activitate specializată în
măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor
proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor care au obligația legală de
organizare și conducere a contabilității.
Principiile de organizare şi ţinere a contabilităţii sunt regulile pe baza cărora este
organizată şi ţinută contabilitatea. Aceste principii sunt: principiul ţinerii contabilităţii în limba
română şi în moneda naţională; principiul ţinerii contabilităţii fie în partidă dublă, fie în partidă
simplă; principiul înregistrării cronologice şi sistematice a datelor în contabilitate; principiul
înregistrării în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile la valoarea de achiziţie, de producţie
sau la preţul pieţei, iar a creanţelor şi datoriilor la valoarea nominală; principiul inventarierii
generale a patrimoniului.
4. Regimul registrelor de contabilitate
Comercianții persoane juridice sunt obligați să întocmească: Registrul-jurnal, Registrul-
inventar și Cartea mare.
Comercianților persoane fizice autorizați ca PFA, întreprinderi individuale și întreprinderi
familiale întocmesc Registrul-jurnal de încasări şi plăţi şi Registrul-inventar.
5. Situaţiile financiare anuale
Obligația de a întocmi situații financiare anuale, potrivit reglementărilor contabile
aplicabile, revine și profesioniștilor comercianți persoane juridice care își conduc contabilitatea
în partidă dublă.
Pentru această categorie, situațiile financiare anuale întocmite potrivit legii sunt
documentele oficiale de prezentare a activității economico-financiare, iar obiectivul lor este să
ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a altor informații, în
condițiile legii, referitoare la activitatea desfășurată.
Situațiile financiare trebuie întocmite anual, la finalul exercițiului financiar, precum și în
situaţia fuziunii, divizării sau lichidării activităţii comercianților persoane juridice.
Situaţiile financiare anuale se depun la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor
Publice și se supun ulterior formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.
Profesioniștii comercianți care nu execută în condițiile legii obligația de organizare și
conducere a contabilității activității economice pot fi sancționați contravențional sau penal.
III. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE ÎN

LIMITELE CONCURENŢEI LOIALE
1. Cadrul legal
Profesionistul comerciant se încadrează în accepțiunea de subiect de drept atribuită
„întreprinderii”, deopotrivă de legiuitorul național și european în domeniul concurenței.
Obligaţia de exercitare a activității economice în limitele concurenţei loiale nu este
rezervată exclusiv comercianților, aceștia fiind doar o specie a titularului de tipul
„întreprinderii”.
Regimul juridic al obligației de exercitare a activității economice în limitele concurenței
loiale este asigurat prin dispozițiile unor acte normative naționale și europene.
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale stabilește, în contextul
dispozițiilor alocate concurenței loiale și concurenței neloiale, obligațiile de comportament pe
piața ce incumbă întreprinderilor.
23
Legea concurenţei nr. 21/1996 are drept scop protecția, menținerea și stimularea
concurenței și a unui mediu concurențial normal, în vederea promovării intereselor
consumatorilor.
2. Limitele desfășurării activității economice impuse de Legea concurenței nr.
21/1996
Legea concurenței nr. 21/1996 interzice și sancționează actele și faptele care restrâng,
împiedică sau denaturează concurența, persoanele sau entitățile care le săvârșesc putând fi
subiecte de drept public sau de drept privat.
Legiuitorul a avut în vedere, în principal, întreprinderile sau asociațiile de întreprinderi -
persoane fizice sau juridice- de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină
În cazul întreprinderilor, interdicțiile instituite de Legea nr. 21/1997 îmbracă forma
practicilor anticoncurențiale și abuzului de poziție dominantă. La rândul lor, concentrările
economice sunt interzise atunci când devin obstacole semnificative ale concurenței efective.
Potrivit Legii concurenței nr. 21/1996 (art. 5) sunt practici anticoncurențiale și sunt
interzise orice înțelegeri între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici
concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea
concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.
În considerarea dispozițiilor art. 6 din Legea concurenței nr. 21/1996, profesioniștilor
comercianți le este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute pe piața
românească sau pe o parte substanțială a acesteia.
În derularea activității lor economice profesioniștii comercianți pot fi implicați în
concentrări economice. Regimul juridic al unor astfel de concentrări economice este statuat de
prevederile Legii nr. 21/996 (art. 9-13). Concentrarea economică este precedată și condiționată
de existența unui control, iar realizarea sa este posibilă numai în cazul în care intervine o
modificare de durată a respectivului control.
Nerespectarea de către profesioniștii comercianți a interdicțiilor și limitelor instituite de
Legea concurenței nr. 21/1996 antrenează în condițiile legii răspunderea lor civilă,
contravențională sau penală.
3. Limitele desfășurării activității economice impuse de Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale
În vederea asigurării concurenței loiale, legiuitorul a identificat, interzis și sancționat
următoarele practici anticoncurențiale:
a) denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin
comunicarea ori răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său de
informații care nu corespund realității despre activitatea unui concurent sau despre produsele
acestuia, de natură să îi lezeze interesele;
b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant
al său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care
respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora și a căror
dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;
c) orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al
bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață.
Nerespectarea interdicției privind practicile de concurență neloială impusă de Legea nr.
11/1991 antrenează în sarcina profesioniștilor comercianți o răspundere civilă, contravențională
sau penală, după caz.
4. Rolul Consiliului Concurenței

Consiliului Concurenței este autoritatea națională în domeniul concurenței, învestită în
acest scop în condițiile, modalitățile și limitele stabilite prin lege. Principala sa misiune este
remedierea disfuncționalităților din mediul concurențial și, implicit, protejarea consumatorilor.
Legea nr. 21/1996 este actul normativ care a stat la baza înființării Consiliului
Concurenței și care alocă numeroase dispoziții pentru conturarea regimului său juridic.
24
În aplicarea Legii nr. 11/1991, Consiliul Concurenței constată și, după caz, sancționează
practicile de concurență neloială, în limita competențelor normative și urmând procedura de
soluționare a sesizărilor stabilită prin regulamentul propriu.
În acțiunile în despăgubire guvernate de O.U.G. nr. 39/2017, Consiliul Concurenței poate
să acorde, la solicitarea instanței, asistență în vederea determinării cuantumului despăgubirilor.
IV. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A COMERŢULUI CU

RESPECTAREA DREPTURILOR ŞI INTERESELOR LEGITIME ALE
CONSUMATORILOR
1. Cadrul legal
Regimul juridic la acestei noi obligații profesionale a comercianților este conturat de
prevederi conținute în numeroase acte normative, dintre care exemplificăm: O.G. nr. 21/1992
privind protecția consumatorului, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, O.U.G. nr.
34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii, O.G.
nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță
privind serviciile financiare.
2. Titularii obligației profesionale
Titularii obligației de a desfășura activitățile cu respectarea drepturilor și intereselor
legitime ale consumatorilor pot fi stabiliți numai prin raportare la consumatori, ca beneficiari
finali ai acestei obligații instituită normativ.
Raportat la definițiile consacrate de legislația privind protecția consumatorilor,
„comerciantul” fie este nominalizat expres ca titular al obligației profesionale analizate și, după
caz, înlocuit cu termenul „profesionist” [conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 71/2011], fie este
subînțeles acestui statut, conturându-se ca o categorie a profesionistului prin încorporarea sa în
accepțiunile diverselor sintagme atribuite partenerului de raport juridic al consumatorului.
3. Drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor
Consumatorii, în calitatea de parte în raporturile juridice cu comercianţii, beneficiază de
drepturi precum: dreptul la protecţia vieţii sănătăţii sau securităţii la achiziţionarea unui produs
sau prestarea unui serviciu; dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor; dreptul de a avea acces la pieţe care le
asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate;dreptul de a fi despăgubiţi pentru
pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor; dreptul de a se
organiza în asociaţii ale consumatorilor, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor; dreptul
de a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive, etc..
4. Obligaţiile comercianţilor față de consumatori
Comercianţii au obligaţia ca în raporturile juridice cu consumatorii să respecte drepturile
şi interesele legitime ale acestora.
În raport de operațiunile ce fac obiectul activității lor economice, comercianții pot fi
producători, distribuitori și/sau prestatori de servicii (după caz, de natură financiară, intelectuală
sau materială).
Dintre obligaţiile pe care comercianţii le au în raporturile juridice cu consumatorii
exemplificăm: obligaţia de a nu stipula clauze abuzive în contractele cu consumatorii, obligaţia
de a nu folosi practici comerciale incorecte, obligaţiile specifice, în considerarea celor trei calităţi
(de producător, distribuitor, prestator de servicii) în care poate acţiona un comerciant în
raporturile juridice cu consumatorii.
5. Structuri instituţionale şi asociative în materia protecţiei consumatorului
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este structura instituţională
centrală de specialitate, cu personalitatea juridică, în subordinea Guvernului care coordonează şi
realizează politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor. Autoritatea are în
subordine comisariate regionale pentru protecţia consumatorilor.
La nivel central şi local se constituie câte un consiliu consultativ pentru protecţia
consumatorilor.
25
Asociaţiile de consumatori sunt persoane juridice constituite prin asociere de persoane
fizice consumatori care au ca scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor
sau ale consumatorilor, în general. În structura organizatorică a asociațiilor de consumatori pot fi
organizate la nivel de birouri centrele de consultanță și informare ale consumatorilor.
Pentru protejarea cetățenilor români, în calitate de consumatori europeni în domeniul
achizițiilor transfrontaliere (din statele membre ale U.E.) de produse și servicii, a fost înființat
Centrul European al Consumatorilor România - ECC România, alăturându-se rețelei existente
deja la nivelul U.E., denumită Reţeaua Centrelor Europene ale Consumatorilor (ECC-Net).
Pentru încălcarea obligației de a desfășura activitatea economică cu respectarea
drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor, comercianții sunt pasibili, în condițiile
legii, de antrenarea răspunderii civile, contravenționale sau penale.
Potrivit legislației consumeriste sancțiunile se aplică, de regulă, de către Autoritatea
Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC) sau de către unitățile din subordinea acesteia,
cu personalitate juridică, prin reprezentanții împuterniciți, ori de către instanțele de judecată
competente.
Profesioniștii comercianți au următoarele obligații profesionale: obligația de înregistrare

și publicitate prin registrul comerțului; obligația de organizare și conducere a contabilității
activității economice; obligația de exercitare a activității economice în limitele concurenței
loiale; obligația de exercitare a activității economice cu respectarea drepturilor și intereselor
legitime ale consumatorilor.
Obligațiile profesionale nu sunt rezervate exclusiv comercianților.
Fiecare obligație profesională beneficiază de un regim juridic specific.
26
MODULUL V
FONDUL DE COMERŢ
Unități de învăţare:
1. Noțiunea, trăsăturile şi natura juridică a fondului de comerț
2. Elementele fondului de comerț
3. Operațiuni juridice privind fondul de comerț
Timp alocat: 1 oră
Bibliografie:
București, 2020(https://www.ujmag.ro/drept/drept-comercial/drept-comercial-profesionistii-
comercianti-1);
2. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 75-79;
3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. a VI-a, actualizată, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 90-108;
4. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 96-101;
1. Schiau, I., Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 74-86;
➢ Identificarea şi cunoaşterea conceptului de fond de comerţ
➢ Stabilirea şi cunoaşterea elementelor structurale ale fondului de comerţ
➢ Identificarea şi cunoaşterea specificului operaţiunilor privind fondul de comerţ
I. NOȚIUNEA ȘI NATURA JURIDICĂ A FONDULUI DE COMERȚ

1. Reglementarea noțiunii „fond de comerţ”
Noțiunea fond de comerț a intrat în atenția legiuitorului național rar, exclusiv în contextul
reglementării altor instituții juridice. Diferite acte normative din varii materii juridice conțin o
definiție, precum și mențiuni privind operațiunile care pot avea ca obiect fondul de comerț sau
elementele din structura sa.
În sensul dispozițiilor art. 5 alin. (1) pct.73 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insovenței și de insolvență fondul de comerț reprezintă ansamblul bunurilor mobile și
imobile, corporale și necorporale - mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial -,
utilizate de un operator economic în vederea desfășurării activității sale.
Codul civil a devenit cadrul general de raportare și pentru instituția fondului de comerț,
conținutul său redând o serie de prevederi alocate explicit sau implicit acesteia (de ex:
uzufrructul fondului de comerț, universalitatea de fapt, ipoteca universalității de bunuri).
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului conține încă dispoziții referitoare la fondul
de comerț, fiind vizate, în principal, operațiunile care îl au ca obiect în integralitatea sa ori doar
componente ale sale. Potrivit art. 21 menţiunile referitoare la donaţia, vânzarea, locaţiunea sau
27
gajul fondului de comerţ, precum şi orice act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau
menţiunilor care fac să înceteze firma ori fondul de comerţ, trebuie înregistrate în registrul
comerțului. Conform art. 41, dobânditorul unui fond de comerţ poate să continue activitatea sub
firma anterioară în condiţiile legii.
2. Definiția și caracterele fondului de comerț
Fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale,
pe care un profesionist, de regulă, comerciant le reunește și le utilizează în desfășurarea
activității sale economice pentru a atrage și expoata clientelă.
Definiția fondul de comerț relevă următoarele caracteristici: a) este un ansamblu de
bunuri mobile și imobile, corporale și incorporale; b) aparține unui profesionist, de regulă, de
tipul comerciantului care îl utilizează în desfășurarea activității economice. c) finalitatea pentru
care este constituit vizează atragerea și menținerea sau dezvoltarea clientelei..
3. Natura juridică a fondului de comerţ
În privința naturii juridice a fondului de comerț, există mai multe teorii, precum: teoria
universalităţii de drept; teoria universalității de fapt; teoria personificării fondului de comerț;
teoria patrimoniului de afectațiune; teoria proprietății incorporale.
Valorizând dispozițiile art. 541 C.civ, apreciem că fondul de comerț este o universalitate
de fapt. Fondul de comerț conține doar o parte din bunurile titularului (mobile și imobile,
corporale și incorporale), respectiv pe cele afectate de acesta exercitării activității sale
economice, cu excluderea pasivului și a creanțelor.
3. Interferențele noțiunii „fond de comerț” cu alte noțiuni
Fondul de comerț generează un risc de confuzie, în principal, cu noțiunile „patrimoniu” și
„patrimoniu de afectațiune.
II. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ

1. Structura fondului de comerţ
Compoziţia fondului de comerţ cuprinde două categorii de elemente.
Aceste categorii de elemente sunt: elemente corporale și elemente necorporale.
2. Elementele corporale
2.1. Bunurile mobile corporale
În structura fondului de comerţ sunt cuprinse şi bunuri mobile corporale cum sunt:
materiile prime; materialele; produsele finite; mărfurile achiziţionate.
2.2. Bunurile imobile
Imobilele de care se foloseşte comerciantul în activitatea sa pot fi: imobilele prin natura
lor (clădiri, terenuri); imobilele prin destinaţie (instalaţii, maşini, utilaje).
Operaţiunile cu imobile aparţinând fondului de comerţ au regimul juridic prevăzut de
Codul civil în materie de imobile.
3. Elementele incorporale
3.1. Firma
Firma este, după caz, numele de stare civilă, respectiv denumirea sub care comerciantul
îşi desfăşoară activitatea şi sub care semnează, deosebindu-l de orice alt comerciant înregistrat în
registrul comerţului.
Firma este un element obligatoriu de identificare şi de individualizare pentru
profesioniștii comercianți înregistrați în registrul comerțului
Firma trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de fond: legalitatea, disponibilitatea,
și distinctivitatea.
Firma trebuie să fie scrisă în primul rând în limba română. Există posibilitatea ca aceasta
să fie scrisă şi într-o limba străină.
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în
registrul comerţului.
Înstrăinarea firmei poate fi făcută numai odată cu fondul de comerţ.
28
Pentru protejarea dreptului asupra firmei legea prevede mai multe modalităţi juridice,
precum: acțiunea în radiere a unei înregistrări păgubitoare; acţiunea în concurenţă neloială;
acţiunea în daune; acţiunea penală.
3.2. Emblema
Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant înregistrat în
registrul comerțului de un altul de același gen.
Emblema este un element facultativ al fondului de comerț.
Condiţiile de fond ale emblemei sunt: legalitatea, disponibilitatea șidistinctivitatea.
Condiţia de formă vizează exclusiv emblemele care conțin o denumire.
Dreptul de folosinţă asupra emblemei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în registrul
comerţului.
Transmiterea emblemei se poate face şi separat de fondul de comerţ.
Protecţia emblemei poate fi asigurată prin aceleaşi mijloace juridice ca şi pentru protecţia
firmei (acţiunea în radiere; acţiunea în concurenţă neloială, acţiunea în daune; acţiunea penală).
3.3. Clientela și vadul comercial
Pe parcursul derulării activității economice, clientela desemnează totalitatea persoanelor
care, din încredere, obișnuință, întâmplare sau obligație contractuală, se adresează unui fond de
comerț pentru a procura mărfuri sau a beneficia de servicii. Dacă intervine un transfer al
activității economice, la momentul transferului clientela va desemna valoarea financiară a
poziției de piață transferată.
Clientela este în stânsă legătură cu fondul de comerţ. Dreptul la clientelă, ca element al
fondului de comerţ, poate fi înstrăinat numai în cadrul fondului de comerţ.
Vadul comercial reprezintă aptitudinea fondului de comerţ de a atrage și menține
clientela.
Între vadul comercial şi clientelă există un raport unitar.
Vadul comercial și clientela pot fi transmise numai împreună cu fondul de comerţ.
Clientela și vadul comercial se protejează prin mijloace juridice precum: acţiunea în
concurenţă neloială; acţiunea în daune.
3.5. Drepturile de proprietate intelectuală (industrială și de autor)
Drepturile de proprietate industrială pot face parte din fondul de comerţ. Drepturile de
proprietate industrială pot avea ca obiect creaţii noi (invenții; desenele; modelele industriale;
know-how-ul) și semne noi (mărcile, enumirile geografice; indicaţiile de provenienţă).
4. Regimul creanţele şi datoriile
Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din conținutul fondului său de comerț.
III. OPERAŢIUNI JURIDICE PRIVIND FONDUL DE COMERŢ

1. Vânzarea fondului de comerţ
Vânzarea fondului de comerţ poate avea ca obiect întregul fond de comerţ sau numai
anumite elemente ale acestuia.
Firma, clientela şi vadul comercial pot face şi ele obiectul vânzării-cumpărării, dar numai
în cadrul fondului de comerţ.
Orice astfel de contract de vânzare este supus regulilor generale din Codul civil alocate
acestui tip de contract, precum și regulilor speciale instituite de Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerțului.
Vânzătorului îi revine obligația specială de a nu face concurență cumpărătorului prin
exercitarea unei activități economice de acelaşi fel în apropierea fondului dobândit de
cumpărător.
Vânzarea trebuie înscrisă în toate cazurile în registrul comerţului. Dacă operaţiunea are ca
obiect bunuri imobile, ca efect al vânzării fondului de comerţ în ansamblu sau separat a unor
imobile ale fondului, atunci aceasta supusă publicității prin intermediul cărţii funciare.
29
2. Locaţiunea fondului de comerţ.
Fondul de comerţ în totalitatea sa sau anumite elemente componente pot face obiectul
unui contract de locaţiune.
Orice astfel de contract de locațiune este supus regulilor generale din Codul civil alocate
acestui tip de contract, precum și regulilor speciale instituite de Legea nr. 26/1990.
Locaţiunea fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului.
3. Donaţia fondului de comerţ
Fondul de comerț, în integralitatea sa ori destructurat, poate face obiectul unui contract de
donație.
Firma, clientela şi vadul comercial pot fi transmise cu titlu gratuit numai odată cu fondul
de comerț.
Contractul de donație este supus regulilor generale din Codul civil alocate acestui tip de
contract, precum și regulilor speciale instituite de Legea nr. 26/1990
Donaţia fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului. Dacă operaţiunea de
donaţie cuprinde şi bunuri imobile, ca efect al donării fondului de comerţ în ansamblu sau
separat a unor imobile ale fondului, atunci aceasta supusă publicității prin intermediul cărţii
funciare.
4. Uzufructul fondului de comerț
Codul civil (art. 745) reglementează posibilitatea transmiterii fondului de comerț în regim
de uzufruct.
Operațiunea trebuie înregistrată în registrul comerțului.
5. Aportul fondului de comerţ în societățile reglementate de Legea nr. 31/1990
Fondul de comerț în ansamblul său, respectiv unul sau mai multe dintre elementele sale,
poate face obiectul unui aport într-o societate comercială.
Firma, clientela şi vadul comercial pot fi transmise numai odată cu fondul de comerț din
care fac parte.
Operațiunea de aport în societate, având un astfel de obiect, este supusă regulilor în
materie de aport din Legea societăților nr. 31/1990.
6. Garanţia reală asupra fondului de comerţ
Fondul de comerț în ansamblul său, precum și unul sau mai multe dintre elementele sale
pot face obiectul unui contract de garanție reală.
Codul civil reglementează urmăatoarele forme de garanție reală: ipoteca imobiliară,
ipoteca mobiliară şi gajul.
Operațiunea de garanție reală în materia fondului de comerț se înregistrează în registrul
comerțului și, după caz, în cartea funciară sau în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
7.Transmiterea pe cale succesorală a fondului de comerţ
Fondul de comerţ poate fi transmis de un profesionsit persoană fizică pe cale succesorală
legală sau testamentară.
Transmiterea pe cale succesorală este supusă regulilor generale din Codul civil în
materie, precum și regulilor speciale instituite de Legea nr. 26/1990.
Concluzii:
Fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale,
pe care un profesionist, de regulă, comerciant le reunește și le utilizează în desfășurarea
activității sale economice pentru a atrage și expoata clientelă.
Fondul de comerţ este o universalitate de fapt.
Compoziţia fondului de comerţ cuprinde două categorii de elemente: elemente corporale
(bunurile mobile și bunurile imobile); elemente necorporale (firma; emblema; clientele; vadul
comercial; drepturile de proprietate intelectuală).
Fondul de comerț poate face obiectul următoarelor categorii de operațiuni juridice:
vânzarea-cumpărarea; locațiunea; garanţia reală asupra fondului de comerţ; aportul fondului de
comerţ în societatea comercială; donația și transmiterea pe cale succesorală.
30
MODULUL VI
PROFESIONISTUL COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ
1. Noțiunea de profesionist comerciant persoană fizică
2. Regimul juridic conturat de O.U.G. nr. 44/2008
3. Restricții privind exercitarea activității economice
Bibliografie:
comercianti-1);
2. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 47-69.
Obiectivele temei:
1. Identificarea conceptului de profesionist comerciant persoană fizică
2. Determinarea și cunoaşterea regimului juridic trasat profesionistului comerciant persoană fizică de
O.U.G. nr. 44/2008;
3. Identificarea și analiza restricțiilor privind exercitarae activității economică
I. NOȚIUNEA DE PROFESIONIST COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ

1. Reglementarea noțiunii de comerciant persoană fizică
Până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, sursele normative care permiteau
identificarea categoriilor de comercianți persoane fizice erau, în principal, Codul de comerț (art.
7), Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului [art. 1 alin. (1)-(2)] și O.U.G. nr. 44/2008
privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familial, iar, în secundar, diverselor acte normative care
reglementau un sens specific al termenului „comerciant”.
Odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, doctrina și practica au tratat, ca regulă,
profesionistul comerciant persoană fizică prin raportare la cele trei forme legale instituite de O.U.G.
nr. 44/2008: persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și întreprinderea familială.
Forma actuală a O.U.G. nr. 44/2008 conduce spre următoarele concluzii: 1) persoanele fizice
înregistrate în registrul comerțului și autorizate să desfășoare activități economice ca PFA,
întreprindere individuală și întreprindere familială exploatează întreprinderi (deopotrivă în sensul
O.U.G. nr. 44/2008 și Codului civil) și sunt profesioniști în înțelesul art. 3 alin. (2) din Codul civil;
2) termenul “comerciant” este menținut explicit doar pentru întreprinzătorul persoană fizică titular de
întreprindere individuală (de la data înmatriculării în registrul comerțului), în timp ce pentru titularul
31
PFA și membrii întreprinderii familiale această terminologie a fost eliminată [art. 20 alin. (1), art. 23
și art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008]; 3) pentru titularii de PFA și membrii întreprinderii familiale
calificarea terminologică „comerciant” poate avea ca sursă normativă sensul specific recunoscut
acestui termen de alte legi speciale decât O.U.G. nr. 44/2008, ca rezultat al opțiunii persoanelor fizice
pentru cele două forme legale de desfășurare a activității lor economice cu scop lucrativ.
Și alte acte normative recunosc calitatea de comerciant persoană fizică anumitor persoane
fizice raportat la activitatea pe care acestea o desfășoară, fiind irelevantă forma lor juridică de
înființare și înregistrarea în registrul comerțului (de ex.: Legea nr. 321/2009 privind
comercializarea produselor alimentare).
2. Calitatea de comerciant persoană fizică potrivit O.UG nr. 44/2008
O.U.G. nr. 44/2008 permite identificarea comerciantului persoană fizică prin intermediul
formelor legale în care persoanele fizice pot desfășura activitatea economică, respectiv: persoană
fizică autorizată, întreprindere individuală și întreprindere familială.
Persoana fizică autorizată (PFA) este întreprinderea economică, fără personalitate
juridică, organizată de o persoană fizică ce foloseşte, în principal, forţa sa de muncă și
aptitudinile sale profesionale. Întreprinderea individuală și întreprinderea familială sunt
întreprinderi economice, fără personalitate juridică, organizate de un întreprinzător persoană
fizică, respectiv de membrii unei familii.
În forma actuală a O.U.G. nr. 44/2008 (art.23), calitatea de comerciant persoană fizică
este menținută explicit doar pentru întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii
individuale, de la data înmatriculării în registrul comerțului . Pentru titularii de PFA și membrii
întreprinderilor familiale calitatea de comerciant poate fi recunoscută prin raportare la sensul specific
atribuit termenului „comerciant” de alte legi speciale decât O.U.G. nr. 44/2008, atunci când astfel de
comercianți aleg aceste două forme legale pentru desfășurarea activității lor economice cu scop
lucrativ.
3. Calitatea de profesionist a comerciantului persoană fizică
Raportat la prevederile O.U.G. nr. 44/2008, persoana fizică autorizată (PFA),
întreprinderea individuală sau întreprinderea familială sunt întreprinderi economice organizate de
persoane fizice în condițiile acestui act normativ. Odată cu aplicarea Codului civil,
întreprinderile economice consacrate de O.U.G. nr. 44/2008 se încadrează în accepțiunea
“exploatarea întreprinderii” din art. 3 alin. (3) Cod civil.
În consecință, persoana fizică autorizată ca PFA, titularul întreprinderii individuale,
precum și membrii întreprinderii familiale dobândesc statutul de profesionist ca rezultat al
exploatării întreprinderii în sensul legii.
4. Dovada calității de profesionist
O.U.G. nr. 44/2008 reglementează dovada calității de profesionist numai pentru
persoanele fizice autorizate ca PFA. Pentru această categorie de persoane fizice, legiuitorul
stipulează că orice persoană interesată poate face dovada calităţii de profesionist în cadrul
procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în constatare, dacă justifică un interes legitim.
Unitatea de regim juridic în dobândirea calităţii de profesionist, pentru orice persoană
fizică care exploatează întreprinderi în oricare dintre cele trei forme legale (PFA, întreprindere
individuală, întreprindere familială), nu justifică absența unei astfel de unități și în materia
regimului probator al calității de profesionist, menținută de prevederile O.U.G. nr. 44/2008.
II. REGIMUL JURIDIC CONTURAT DE O.U.G. NR. 44/2008

1. Activitatea economică în viziunea O.U.G. nr. 44/2008
Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, “activitatea economică” desemnează activitatea cu scop
lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii.
În România, poate desfășura activități economice, în condițiile legii, orice persoană
fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului
Economic European, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al
dreptului de stabilire.
32
Ordonanța reglementează persoanelor fizice menționate accesul la activităţile economice
din economia naţională astfel cum acestea sunt prevăzute în Codul CAEN. Activitatea
economică poate să fie desfăşurată în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care
legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.
În accepțiunea O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderea economică este activitatea economică
desfășurată în mod organizat, permanet și sistematic, combinând resurse financiare, forță de
muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și
în condițiile prevăzute de lege.
2. Condițiile impuse de O.U.G. nr. 44/2008 pentru accesul la activitatea economică
O.U.G. nr. 44/2008 reglementează condițiile legale obligatorii pe care persoanele fizice
trebuie să le îndeplinească pentru a accede la activitatea economică în oricare dintre cele trei
forme legale(PFA, întreprindere individuală sau întreprindere familială).
Condiţiile comune, care trebuie respectate de orice persoană fizică, indiferent de forma
legală sub care urmărește să-şi desfăşoare activitatea economică şi indiferent de tipul acestei
activităţi, sunt următoarele:
a) capacitatea deplină de exerciţiu, cu excepția membrilor întreprinderilor familiale, care
nu au calitatea de reprezentant, pentru care este suficientă vârsta de 16 ani;
b) deţinerea un sediu profesional pe teritoriul României;
c) onorabilitatea (să nu fi săvârșit fapte sancționate de legile financiare, contabile, vamale
şi cele care privesc disciplina financiar-fiscală);
d) solicitarea înmatriculării în registrul comerțului, înregistrarea fiscală și autorizarea
funcționării în condițiile legii.
Condiţiile particulare se aplică doar persoanelor fizice constituite în anumite forme legale
şi/sau care doresc să desfăşoare anumite activităţi economice. Aceste condiţii, ce trebuie
îndeplinite cumulativ cu cele mai sus menționate, sunt următoarele:
a) să existe un acord de constituire încheiat de către membrii familiei, în formă scrisă, ca
o condiţie de validitate pentru constituirea oricărei întreprinderi familiale.
b) dovedirea îndeplinirii unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a
pregătirii sau experienţei profesionale considerate a fi necesare pentru desfăşurarea acelor
activităţi economice, potrivit unor legi speciale;
c) obţinerea de autorizaţii, avize, licenţe şi altele asemenea, prevăzute în legi speciale,
dacă este cazul, pentru derularea unor activităţi.
3. Procedura de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării
Dispoziţiile O.U.G. nr. 44/2008 (art. 10-14) reglementează procedura înregistrării în
registrul comerţului şi autorizării funcţionării pentru persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se depune
înainte de începerea activității economice la Oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul
din judeţul în care solicitantul îşi stabileşte sediul profesional, însoţită de documentele prevăzute
normativ, care atestă îndeplinirea condițiilor stabilite de legiuitor.
Analiza și soluționarea cererii este de competenţa directorului Oficiului registrului
comerţului sau a uneia dintre persoanele desemnate prin decizia directorului general al Oficiului
Național al Registrului Comerțului, care se pronunță prin rezoluție
Certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este documentul care
atestă înregistrarea în registrul comerţului, autorizarea funcţionării, precum şi luarea în evidenţă
de către autoritatea fiscală competentă.
O persoană fizică poate avea câte un singur certificat de înregistrare pentru statutul său
juridic. Certificatul de înregistrare le conferă acestora dreptul de a începe activităţile economice
pentru care au fost autorizaţi.
4. Calitatea de angajator şi/sau de angajat şi cumulul de statute juridice potrivit
O.U.G. nr. 44/2008
Referitor la calitatea de angajator, legea recunoaște această calitate pentru PFA și
întreprinderea individuală. PFA poate desfăşura activităţile pentru care este autorizată, singură
33
sau împreună cu cel mult 3 persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator, cu contract
individual de muncă, încheiat şi înregistrat în condiţiile legii. Întreprinderea individuală poate
angaja cel mult 8 salariaţi, terţe persoane, cu contract individual de muncă încheiat şi înregistrat
în condiţiile legii. În cazul întreprinderii familiale, activitatea economică pentru care a fost
autorizată va putea fi desfăşurată doar de membrii acesteia.
Indiferent de forma legală în care este constituită persoana fizică, aceasta poate cumula
respectiva calitate cu cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează în acelaşi domeniu
sau într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care este autorizat.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan titulari de PFA sau titulari de
întreprinderi individuale. Persoana fizică autorizată ca PFA nu poate cumula şi calitatea de titular
al unei întreprinderi individuale.
În scopul exe1rcitării activităţii pentru care au fost autorizate, PFA, întreprinderea
individuală şi întreprinderea familială pot stabili relații contractuale (chiar și exclusiv) atât între
ele, cât şi cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unor activităţi economice, fără ca
aceasta să le schimbe statutul juridic.
2. Patrimoniul de afectațiune și răspunderea pentru obligaţii
În sensul O.U.G. nr. 44/2008, patrimoniul de afectaţiune reprezintă masă patrimonială în
cadrul patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
afectate, prin declaraţie scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un un act
adiţional la acesta, exercitării unei activităţi economice.
Persoanele fizice autorizate să desfășoare activități economice în oricare dintre cele trei
forme legale au opțiunea de a constitui (la înființare sau ulterior) sau nu patrimoniul de
afectațiune.
Titularul PFA și titularul întreprinderii individuale răspund pentru obligaţiile asumate în
exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu
sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.
Membrii întreprinderii familiale răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate
de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune şi, în completare, cu
întreg patrimoniul acestora, corespunzător cotelor de participare prevăzute în acordul de
constituire.
3. Încetarea activității economice și efectele sale juridice
Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, cazurile de încetare a activităţii persoanei fizice, indiferent
de forma sa legală de constituire, sunt: 1) decesul titularului persoanei fizice autorizate ca PFA
sau a titularului întreprinderii individuale, respectiv a mai mult de jumătate dintre membrii
întreprinderii familiale; 2) voinţa titularului PFA sau a titularului întreprinderii individuale,
respectiv atunci când mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii familiale cer încetarea
acesteia sau se retrag din întreprindere; 3) aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990
care reglementează radierea înregistrărilor păgubitoare când există o hotărâre judecătorească.
4. Efectele încetării activității economice.
Încetarea activităţii economice în formele legale de PFA, întreprindere individuală sau
întreprindere familială, atât în situațiile enumerate restrictiv de O.U.G. nr. 44/2008, precum și în
orice altă situație în care nu mai există exercițiul sistematic al activității lor economice, are ca
principal efect încetarea calității de profesionist a întreprinzătorilor persoane fizice care au
organizat respectivele întreprinderi economice.
Încetarea activității este succedată de formalitatea radierii din registrul comerţului
competent. Radierea din registrul comerțul determină, în condițiile legi, scoaterea din evidențele
organelor fiscale a persoanei fizice al cărui statut legal a fost radiat.
În subsidiar, O.U.G. nr. 44/2004 relevă și alte posibile efecte antrenate în raport de forma
legală pentru care optase persoana fizică care încetează activitatea economică.
Dacă încetarea activității economice este determinată de restricţiile aplicate derulării
activităţii economice în condițiile legii sau de incidența procedurii simplificate a insolvenței,
pot interveni și alte efecte amprentate de specificul acestor situații.
34
III. RESTRICŢII PRIVIND EXERCITAREA ACTIVITĂŢII ECONOMICE
1. Incompatibilităţi
Incompatibilitățile sunt restricții prevăzute de legi speciale pentru anumite persoane
fizice de a exploata o întreprindere comercială, determinate de funcția, demnitatea, calitatea ori
profesia pe care o dețin sau o exercită.
Cu titlu exemplificativ, generează astfel de incompatibilități funcții, calități ori profesii,
precum cele de: magistrat; funcţionari publici; deputat şi senator; membru al Corpului diplomatic
şi consular.
Anumite profesii liberale sunt incompatibile cu profesia de comerciant, în condiţiile
stabilite de legislația specială (ex: avocat; notar; medic; etc).
Sancţiunile ce pot fi aplicate persoanelor fizice care, deşi sunt incompatibile, exercită
profesia de comerciant, sunt de natură disciplinară sau profesională.
2. Decăderile
Decăderile sunt restricții constând în interzicerea exercitării activității economice de
natura celei de care s-a folosit profesionistul comerciant persoană fizică pentru săvârșirea unei
infracțiuni și pentru care acesta este condamnat penal.
Sancţiunea decăderii se aplică şi se execută în condiţiile dispoziţiilor Codului penal
pentru pedepsele accesorii (art. 71 și art. 64) și pedepsele complementare constând în
interzicerea exercitării unor drepturi (art. 65-68), precum și pentru măsurile de siguranță
constând în interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii (art. 111).
3. Interdicţiile
Interdicţiile sunt măsuri prin care profesioniștii comercianți persoane fizice sunt privați
de folosinţa sau exerciţiul unor drepturi.
Interdicţiile pot avea ca sursă legea sau contractul.
Cu titlu exemplificativ, sancțiunea aplicată profesionistului poate consta în: închisoare,
amendă, repararea prejudiciului cauzat, confiscarea bunurilor etc.
4. Autorizaţiile
Autorizaţiile sunt documentele pe care autorităţile sau instituțiile legal abilitate le
eliberează comercianților persoane fizice în vederea exercitării activității economice.
Sub aspectul denumirii, titulatura acestora poate fi cea de autorizaţii, acorduri, aprobări,
avize, licenţe sau alte documente similare.
În raport de sursa normativă incidentă, autorizațiile pot condiționa, de la caz la caz,
calitatea de profesionist, calitatea de comerciant și/sau derularea activității economice ori a
anumitor tipuri de operaţiuni pe care aceasta le implică.
Exercitarea unei activităţi economice fără autorizațiile stabilite de lege este supusă
sancţiunilor civile, penale, contravenţionale sau administrative, după caz.
Comerciantul persoană fizică desemnează persoana fizică care exploatează o

întreprindere în sensul art. 3 alin. (3) din Codului civil, în formele și cu respectarea condițiilor
prevăzute de legislația specială.
Profesioniștii comercianți persoane fizice își pot desfășura activitatea economică în
formele juridice de PFA, întreprinderi individuale și întreprinderi familiale în condițiile O.U.G.
nr. 44/2008 și, după caz, ale altor reglementări speciale.
O.U.G. nr. 44/2008 reglementează noțiunea patrimoniului de afectațiune și stabilește
formele de răspundere față de terți pentru obligațiile asumate de persoanele fizice autorizate ca
PFA, întreprinderi individuale și întreprinderi familiale.
Pierderea calității de comerciant persoană fizică, prin radierea din registrul comerțului,
antrenează și pierderea calității de profesionist dacă persoana fizică încetează efectiv exploatarea
întreprinderii comerciale.
Restricţii privind exercitarea activităţii economice îmbracă forma interdicțiilor,
decăderilor, incompatibilităților și autorizațiilor.
35
MODULUL VII
PROFESIONISTUL COMERCIANT PERSOANĂ JURIDICĂ
1. Regimul juridic general al comercianților persoane juridice
2. Regimul juridic al categoriilor de profesioniști comercianți persoane juridice
Timp alocat: 1 oră
Bibliografie:
comercianti-1);
2. Gheorghe, C., Drept comercial român,. Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 566-630.
pp. 81-99;
➢ Determinarea noțiunii de comerciant persoană juridică
➢ Identificarea categoriilor de profesioniști comercianți persoane juridice supuși
înregistrării în registrul comerțului
➢ Identificarea conceptului de regie autonomă şi categoriilor acesteia, a modului de
constituire, precum și a organelor care îi asigură funcționarea
➢ Identificarea conceptului de companie/societate națională şi a formelor acesteia, a
modului de constituire, a organelor care îi asigură funcționarea și a cazurilor de încetare
➢ Identificarea noțiunilor de G.I.E.și de G.E.I.E., a formelor acestora, a modului de
constituire, a organelor care le asigură funcționarea și a cazurilor de încetare
➢ Cunoașterea conceptelor de societate cooperativă și societate cooperativă europeană,
precum şi identificarea formelor acestora, a modului de constituire, a organelor care le
asigură funcționarea și a cazurilor de încetare
➢ Identificarea noțiunii de organizație cooperatistă de credit și stabilirea formelor acesteia,
a modului de constituire, a organelor care îi asigură funcționarea și a cazurilor de încetare
➢ Identificarea noțiunii de societate europeană, a modului de constituire, a organelor care îi
asigură funcționarea și a cazurilor de încetare
➢
36
I. REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIȘTILOR
COMERCIANŢI PERSOANE JURIDICE
1. Reglementarea noţiunii comerciant persoană juridică
Pentru perioada de aplicare a Codului de comerț, acest act normativ (art.7) recunoștea
calitatea de comerciant persoană juridică exclusiv societăților comerciale. Legea nr. 26/1990 [art.
1 alin. (1)] recunoștea statutul de comerciant persoanelor juridice pe criteriul înregistrării în
registrul comerțului în formele juridice stabilite de legiuitor, extinzând în timp componența
categoriei comerciantului persoană juridică în raport de viziunea Codului de comerț. De
asemenea, au existat și acte normative speciale care reglementau un sens specific al termenului
„comerciant”, incident și persoanelor juridice
La nivel general, odată cu aplicarea actualului Cod civil referirile la comercianţi din
cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil se consideră a fi
făcute la persoanele fizice și la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului
potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.
La nivel particular, existe însă legi speciale în care termenul “comerciant”, inclusiv de
tipul persoană juridică, are un înțeles specific dispozițiilor din acele acte normative (de ex.:
Legea nr. 321/2009).
În raport de sursa normativă incidentă, comerciantul persoană juridică poate să fie sau să
nu fie supus obligației de înregistrare în registrul comerțului.
2. Comercianții persoane juridice supuși înmatriculării în registrul comerțului
Foma actuală a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 stabilește că persoane juridice supuse
înregistrării sau, după caz, înmatriculării în registrul comerțului sunt următoarele: a) societăţile
reglementate de Legea nr. 31/1990; b) regiile autonome; c) societăţile naţionale sau companiile
naţionale; d) grupurile de interes economic; e) societățile cooperative și organizațiile
cooperatiste; f) grupurile europene de interes economic, cu sediul principal în România; g)
societățile europene cu sediul principal în România; h) societățile cooperative europene cu sediul
în România; i) alte persoane juridice prevăzute de lege.
3. Efectele înmatriculării în registrul comerțului
Înregistrarea în registrul comerțului este o formalitate impusă normativ, înainte de
începerea activității economice, pentru persoanele juridice înființate în formele legale
nominalizate de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990.
În principal, înregistrarea în registrul comerțului generează în privința persoanelor
juridice efect constitutiv în forma legală vizată și, de regulă, atribuirea de personalitate juridică.
Înregistrarea în registrul comerțului nu este o condiție constitutivă pentru calitatea de
profesionist. Persoanele juridice înregistrate în registrul comerțului sunt profesioniști dacă
exploatează întreprinderi în sensul Codului civil [art. 3 alin. (3)].
II. CONSIDERAȚII PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL CATEGORIILOR DE

COMERCIANȚI PERSOANE JURIDICE ÎNMATRICULAȚI ÎN
REGISTRUL COMERȚULUI
1. Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990

1.1. Cadrul legal.
Legea societăților nr. 31/1990 este legea-cadru în materia societăților comerciale,
redenumite normativ societăți cu personalitate juridică.
1.2. Definiția
Societatea comercială este o persoană juridică rezultată din manifestarea de voinţă, de
regulă, a două sau mai multe persoane fizice şi/sau persoane juridice, materializată într-un act
constitutiv, în temeiul căruia acestea se obligă să coopereze și să efectueze aporturi pentru
derularea unei activități economice cu scop lucrativ în vederea realizării și împărțirii beneficiilor
rezultate.
37
1.3. Formele de organizare
Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 se pot înființa numai în una dintre
următoarele forme: 1) societate în nume colectiv ; 2) societate în comandită simplă; 3) societate
pe acţiuni; 4) societate în comandită pe acţiuni ; 5) societate cu răspundere limitată.
1.4. Actul constitutiv
Legea nr. 31/1990 (art. 5) reglementează ca acte constitutive : contractul de societate și
statutul, redactate separt sau împreună.
1.5. Organele care asigură funcționarea.
Forma juridică a societății comerciale imprimă particularități structurii sale
organizatorice.
O societate comercială are organe de deliberare și decizie; organe de administrare și
control; organe de control al gestiunii.
1.6. Încetarea existenței.
Procesul de încetare a existenţei societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 este
declanșat de cauze generale sau cauze speciale de dizolvare.
Dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a societăţii, ci o pregăteşte pentru faza
lichidării.
2. Regiile autonome
2.1. Cadrul legal
Legea cadru a regiilor autonome este Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Regimul juridic al regiilor autonome
este conturat și de alte acte normative.
2.2. Definiție
Regia autonomă este o persoană juridică înființată de stat sau de o unitate administrativ-
teritorială, care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale sau, după caz, în alte
ramuri şi domenii de interes naţional sau local, stabilite de Guvern, și care are ca obiect al
activității economice exploatarea unor bunuri şi servicii ale statului sau valorificarea unor
drepturi ale acestuia.
2.3. Categorii
Regiile autonome pot fi de interes naţional, care se organizează şi funcţionează în
ramurile strategice ale economiei naţionale şi în alte ramuri ale acesteia, și regiile autonome de
interes local, care se organizează și funcționează doar în anumite domenii de activitate.
Regiile de interes național se înființează prin hotărâre a Guvernului, iar regiile de interes
local prin hotărâre a autorităţilor administraţiei publice locale. În ambele cazuri, actul constitutiv
are ca anexă regulamentul de organizare şi funcţionare al regiei autonome aprobat de către
organul care a înfiinţat-o.
1.5. Organele care asigură funcționarea
Consiliul de administraţie, compus din 5-9 persoane, asigură conducerea regiei autonome
conform atribuțiilor stabilite de lege și actul constitutitv. Directorul/directorul general este numit
dintre membrii consiliului de adminstrație, fiind cel care asigură conducerea curentă în baza unui
contract de mandat.
1.6. Încetarea existenței
În conțiile legii, regiile autonome pot fi: reorganizate ca societăţi comerciale, dizolvate şi
lichidate prin vânzare de active sau supus eprocedurii insolvenței.
3. Companiile naţionale şi societăţile naţionale
3.1. Cadrul legal
Companiile naţionale şi societăţile naţionale sunt reglementate de O.U.G. nr. 30/1997
privind reoganizarea regiilor autonome. Legea-cadru este completată și de dispozițiile altor acte
normative, un rol important revenind Legii societăților nr. 31/1990.
3.2. Definiție
Companiile naționale și societățile naționale sunt persoane juridice având forma juridică
de societăți pe acțiuni, care desfășoară activități economice de interes public naţional şi la care
38
statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar unic, majoritar sau deține controlul.
3.3. Forma juridică
Companiile sau societățile naționale au rezultat din reorganizarea regiilor autonome, fiind
supuse procesului de privatizare conform legii.
Forma juridică a companiilor sau societăților naționale este cea a societății pe acțiuni.
Societățile sau companiile naționale se înființează, după caz, prin hotărârea sau
ordonanța Guvernului. Acest act administrativ aprobă și statutul acestora.
3.5. Organele care asigură funcţionarea
Funcţionarea societății naționale sau a companiei naționale este asigurată de aceleași
organe ca la societatea pe acțiuni (cu anumite particularități inerente), respectiv de: a) organul de
deliberare şi decizie (adunarea generală a acţionarilor); organul de administrare şi conducere
(conform sistemului unitar sau sistemului dualist de administrare); organul de control al
administrării şi gestiunii (după caz, cenzorii sau auditorii financiari și auditori interni).
3.6. Încetarea existenţei
Dizolvarea și lichidarea determină încetarea existenței societății/companiei naționale în
aceleași condiții ca societățile pe acțiuni și în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990.
4. Grupurile de interes economic (G.I.E.)
4.1. Cadrul legal
În principal, grupurile de interes economic sunt reglementate de Legea nr. 161/2003
(Titlul V, în art. 118 – art. 237).
4.2. Definiție
GIE sunt persoane juridice cu scop patrimonial, formate din minim 2 și maxim 20 de
persoane fizice sau persoane juridice, constituite pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii
sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective.
4.3. Forme
Grupul de interes economic poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant,
deosebirea dintre aceste categorii fiind dată de natura activităților desfășurate.
Înmatricularea grupului în registrul comerțului nu prezumă calitatea sa de comerciant
Constituirea GIE are la bază un act constitutiv încheiat în formă autentică, conform
dispozițiilor legale.
Categoriile de organe care asigură funcţionarea GIE sunt: organul de deliberare şi
decizie (adunarea generală a membrilor grupului); organul de administrare (administratorul
unic, consiliul administratorilor sau organe de conducere similare consiliilor administratorilor);
organele de control ale gestiunii (membrii grupului sau cenzorii). Regimul lor juridic evidențiază
elemente de similaritate cu societăţile de capitaluri și societăţile de persoane.
Grupul de interes economic își încetează existența prin parcurgerea etapelor de dizolvare
și lichidare, pentru cazurile de dizolvare nomilizate de Legea nr. 161/2003 (art. 184 - art. 285).
5. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.) cu sediul principal în România
5.1. Cadrul legal
Grupul european de interes economic cu sediul principal în România este guvernat de
Regulamentul nr. 2137/85/CEE privind instituirea grupului european de interes economic
(GEIE), completat cu dispoziții din Legea nr. 161/2003 (art. 232- art. 237).
5.2. Definiție
Grupul european de interes economic cu sediul principal în România este o persoană
juridică cu scop patrimonial, constituită din cel mult de 20 de membri, pe o perioadă determinată
sau nedeterminată, în scopul facilitării sau dezvoltării activității economice a membrilor săi și
îmbunătățirii ori sporirii rezultatelor acestei activități.
39
5.3. Modalități de constituire
Un GEIE trebuie să cuprindă cel puțin: 1) două societăți sau alte entități juridice, care au
administrația centrală în state membre diferite sau 2) două persoane fizice, care își desfășoară
activitățile principale în state membre diferite sau 3) o societate sau altă entitate juridică și o
persoană fizică, dintre care prima are administrația centrală într-un stat membru, iar cea de-a
doua își desfășoară activitatea principală în alt stat membru.
GEIE se constituie prin contract de asociere, denumit act constitutiv, încheiat în formă
autentică și care are conținutul minimal impus de lege.
GEIE trebuie să cuprindă cel puțin două organe: membrii care acționează în mod
colectiv și administratorul sau administratorii.
5.6. Încetarea exitenței
Grupul european de interes economic își încetează existența ca efect al dizolvării, urmată
de lichidare, în condițiile Regulamentului nr. 2137/1986
6. Societățile cooperative și organizaţiile cooperatiste
6.1. Categoria societăților cooperative
6.1.1. Cadrul legal
Societăţile cooperative sunt persoane juridice reglementate de Legea nr. 1/2005 privind
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.
6.1.2. Definiție
Societatea cooperativă este o persoană juridică înființată ca asociație autonomă pe baza
consimţământului liber exprimat de minim cinci persoane fizice şi/sau persoane juridice, după
caz, pentru a desfășura orice activități autorizate permise de lege în scopul promovării
intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, fiind deţinută în comun
şi controlată democratic de către membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste
6.1.3. Forme
Societatea cooperativă se constituie în următoarele forme: 1) societate cooperativă de
gradul unu (formată numai din persoane fizice); 2) societate cooperativă de gradul doi (formată
din societăți cooperative de gradul unu, în procent de cel puţin 67 %, și din alte persoane fizice
sau juridice, în scopul integrării pe orizontală sau pe verticală a activității economice desfășurată
de acestea) [art. 4, art. 6 lit. l) - m) din Legea nr. 1/2005].
La rândul său, societatea cooperativă de gradul unu, în raport de obiectul său de
activitate, se poate constitui în una din următoarele “forme“: 1) societate cooperativă
meșteșugărească; 2) societate cooperativă de consum; 3) societate cooperativă de valorificare; 4)
societate coperativă agricolă; 5) societate cooperativă de locuințe; 6) societate cooperativă
pescărească; 7) societate cooperativă de transporturi; 8) societate cooperativă forestieră; 9)
societate cooperativă de altă formă.
6.1.4. Actul constitutiv
Societatea cooperativă se constituie prin contract de societate și statut, încheiate ca
înscrisuri separate sau ca înscris unic denumit act constitutiv.
6.1.5. Organele care asigură funcționarea
În considerarea Legii nr. 1/2005, organele care asigură funcţionarea societății cooperative
sunt: a) organul de deliberare şi decizie (adunarea generală a membrilor ordinară şi
extraordinară); b) organe de administrare şi conducere (administratorul unic/consiliul de
administraţie, preşedintele, directorul executiv); c) organe de control (cenzorii sau auditorii
financiari).
6.1.6. Încetarea existenței
Încetarea existenţei societăţii cooperative se produce prin dizolvare şi lichidare, în
condițiile legii cadru.
6.2. Categoria organizațiilor cooperatiste
6.2.1. Reglementare
Legea nr. 26/1990, care consacră această sintagmă nu oferă detalii.
40
Terminologie este acoperitoare pentru organizaţiile cooperatiste de credit și pentru
organizațiile cooperatiste din domeniul agricol.
6.2.2. Categoria organizațiilor cooperatiste de credit
Reglementarea cadru pentru organizațiile cooperatiste de credit este O.U.G. nr. 99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
Organizaţiile cooperatiste de credit sunt asociaţii autonome, apolitice şi
neguvernamentale, care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit în scopul
întrajutorării membrilor acestora.
Organizaţiile cooperatiste de credit se pot constitui, organiza şi funcţiona doar sub forma
cooperativelor de credit şi a caselor centrale ale cooperativelor de credit la care acestea sunt
afiliate, afilierea la o casă centrală fiind obligatorie.
6.2.3. Categoria organizațiilor cooperatiste agricole
Regimul juridic al cooperativei agricole este reglementat de Legea cooperației agricole
nr. 566/2004.
Cooperativa agricolă este o persoană juridică de drept privat, înființată ca asociație
autonomă de minim 5 persoane fizice și/sau persoane juridice, după caz, pe baza
consimțământului liber exprimat, pentru a exercita o activitate economică, tehnică și socială în
scopul promovării intereselor private ale membrilor cooperatori, în conformitate cu principiile
cooperatiste și a implementării politicilor agricole de stimulare a asocierii producătorilor din
domeniu.
În considerarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 566/2004, cooperativele agricole pot fi
de următoarele grade: a) cooperative agricole de gradul 1; b) cooperative agricole de gradul 2; c)
cooperative agricole de gradul 3.
7. Societatea cooperativă europeană (SCE) cu sediul principal în România
7.1. Cadrul legal
Societatea cooperativă europeană este reglementată de Regulamentul Consiliului nr.
1435/2003 privind actul unei asocieri cooperatiste europene, putând fi înființată pe teritoriul U.E.
7.2. Definiție
Societatea cooperativă europeană cu sediul principal în România este o persoană juridică care
are ca obiect principal al activității sale satisfacerea nevoilor și/sau dezvoltarea activităților
economice și sociale ale membrilor săi, în special prin încheierea unor acorduri cu aceștia, în
vederea furnizării de bunuri sau de servicii sau a execuției de lucrări în cadrul activității
exercitate sau controlate de S.C.E.
O SCE poate fi înființată: de cel puțin cinci persoane fizice rezidente în cel puțin două
state membre; de cel puțin cinci persoane fizice şi juridice de drept public sau privat, rezidente
sau guvernate de legea națională a cel puțin două state membre; de societăți şi alte persoane de
drept public şi privat guvernate de legea a cel puțin două state membre; prin fuziune între
cooperative funcționând în Uniune dacă cel puțin două sunt guvernate de legi ale unor state
member diferite; prin conversia unei cooperative formată într-un stat membru dacă pentru cel
puțin doi ani a avut o sucursală (punct de lucru, stabiliment) sau filială guvernată de legea altui
stat membru (art. 2 din Regulamentul Consiliului nr. 1435/2003).
8. Societatea europeană (SE) cu sediul principal în România
8.1. Cadrul legal
Societatea europeană este reglementată de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001
privind statutul societății europene. Atunci când o societate europeană îşi stabileşte sediul social
în România, Regulamentul este completat de prevederile Titlului VII1 din Legea nr. 31/1990,
precum şi de cele privitoare la societățile pe acțiuni, în măsura compatibilității lor cu dispozițiile
regulamentului european.
8.2. Definiție
Societatea europeană este persoana juridică de tipul societății pe acțiuni, ce are ca
fondatori fie doar societăți comerciale, fie societăți comerciale și alte entități juridice, din
Uniunea Europeană, guvernate de legi naționale diferite.
41
Regulamentului nr. 2157/2001 instituie ca modalități de constituire ale unei societăți
europene: a) fuziunea pentru înființarea unei societăți europene; b) înființarea unui societăți
europene holding; c) înființarea unei filiale de tip societate europeană; d) transformarea unei
societăți pe acțiuni în societate europeană.
Actul constitutiv este reprezentat de contractul de societate și statut, redactate separat sau
sub forma unui înscris unic.
Potrivit art. 38 din Regulament, societatea europeană funcționează pe aceleasi principii
ca și societatea pe acțiuni.
În baza art. 63 din Regulament, dizolvarea, lichidarea sau insolvența sunt guvernate de
regulile în materie aplicabile societății pe acțiuni conform dreptului intern al statului membru
unde societatea europeană are sediul.
Concluzii:
De regulă, profesionistul comerciant persoană juridică continuă să fie tratat prin raportare
la categoriilor clasice de comercianți persoane juridice pentru care atribuirea calității de
comerciant depinde de forma juridică de înființare, iar înregistrarea în registrul comerțului este
obligatorie
Categoria comercianților persoane juridic supuse înmatriculării în registrul comerțului
include: a) societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990; b) regiile autonome; c) societăţile
naţionale sau companiile naţionale; d) grupurile de interes economic; e) societățile cooperative și
organizațiile cooperatiste; f) grupurile europene de interes economic, cu sediul principal în
România; g) societățile europene cu sediul principal în România; h) societățile cooperative
europene cu sediul în România.
Fiecare categorie de comercianți persoane juridice înmatriculați în registrul comerțului
beneficiază de reglementare proprie care le stabilește regimul juridic.
42
MODULUL VIII
REGIMUL JURIDIC GENERAL AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
1. Noţiunea, formele juridice şi constituirea societăţilor comerciale
2. Funcţionarea și modificarea societăților comerciale
3. Încetarea existenței societăților comerciale
Timp alocat: 4 ore
Bibliografie:
comercianti-1);
2. Gheorghe, C., Drept comercial român,. Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 566-630.
3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed a VI-a, actualizată, Ed.
pp. 81-99;
➢ Stabilirea şi diferenţierea tipurilor de societăţi comerciale
➢ Cunoaşterea etapelor constitutive ale unei societăţi comerciale
➢ Identificarea organelor care asigură funcţionarea societăţilor comerciale şi a
particularităţilor acestora
➢ Identificarea cazurilor de modificare a societăților comerciale
➢ Determinarea etapelor de încetare a existenţei societăţilor comerciale şi a cauzelor de
încetare
I. CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

2.3. Noțiuni introductive
1.1. Cadrul legal
Cadrul general de normare în materia societăților comerciale este conferit de Legea
societăților nr. 31/1990.
Anumite societăţi comerciale, înființate în varii domenii de activitate, intră sub incidența
unor legi speciale.
Codul civil reprezintă dreptul comun pentru societățile reglementate de Legea nr. 31/1990.
1.2. Definiția societăţii comerciale
43
rezultate.
1.3. Formele juridice
Societatea comercială se poate constitui în una dintre următoarele forme juridice:
societatea în nume colectiv (SNC); societatea în comandită simplă (SCS); societatea pe acţiuni
(SA); societatea în comandită pe acţiuni (SCA); societatea cu răspundere limitată (SRL).
2. Condițiile pentru constituirea societăţilor comerciale
Legea nr. 31/1990 (art. 5) reglementează următoarele categorii de acte constitutive: a)
contractul de societate, pentru societatea în nume colectiv sau societate în comandită simplă; b)
contractul de societate şi statutul, pentru societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni
sau societatea cu răspundere limitată; c) numai statutul, pentru societatea cu răspundere limitată
cu asociat unic. Acestea se pot încheia separat sau sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv unic.
Actul constitutiv al oricărei forme juridice de societate comercială trebuie să respecte
condiţiile de fond şi condiţiile de formă prevăzute de lege, pentru a fi considerat valabil încheiat,
să materializeze elementele specifice oricărui contract de societate și să cupridă clauzele minime
obligatorii impuse de Legea nr. 31/1990, în considerarea specificului fiecărei forme de societate.
2.2. Condițiile de validitate ale actului constitutiv
2.2.1. Condiţii de fond. Actul constitutiv trebuie să îndeplinească condițiile de fond
generale, necesare pentru valabilitatea oricărui contract, cu particularităţile impuse de specificul
de legislaţia care reglementează constituirea societăţilor comerciale. Raportat la textul art. 1179
din Codul civil, actul constitutiv al unei societăți comerciale trebuie să respecte următoarele
condiții de fond: capacitatea de a contracta; consimţământul părţilor; un obiect determinat și
licit; o cauză licită și morală.
2.2.2. Condiţii de formă. Actul constitutiv al unei societăţi comerciale trebuie
materializat într-un înscris. De regulă, forma înscrisului este sub semnătură privată, iar ca
excepţie înscrisul poate avea forma autentică. Forma autentică este obligatorie în cazurile impuse
de lege, şi anume: când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
când forma de constituire a societăţii este de societate în nume colectiv sau de societate în
comandită simplă; când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
2.2.3. Conţinutul actului constitutiv
Contractul de societate comercială trebuie să conţină clauzele obligatorii impuse de lege
(art. 7, art.8 din Legea nr. 31/1990). De regulă, actul constitutiv al unei societăţi comerciale
trebuie să conţină cel puţin următoarele categorii de clauze, respectiv cele care:a) identifică
fondatorii; b) identifică viitoarea societate; c) surprind caracteristicile societăţii (obiectul de
activitate, durata societăţii, capitalul social); d) fac precizări asupra organelor de administrare,
conducere şi gestiune a societăţii; e) identifică drepturile şi obligaţiile asociaţilor; f)
nominalizează sediile secundare, sucursalele, agenţiile, reprezentanţele sau alte asemenea unităţi
fără personalitate juridică, dacă acestea sunt înfiinţate la constituire, sau condiţiile pentru
înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare; g) stabilesc modalităţile de
dizolvare şi lichidare a societăţii.
În cazurile în care contractul de societate și statutul constituie acte distincte, acesta din
urma va cuprinde datele de identificare a asociaţilor și clauze reglementând organizarea,
funcționarea și desfășurarea activității societății.
2.2.4. Elementele specifice actului constitutiv
Elementele specifice pe care actul constitutiv al unei societăți comerciale trebuie să le
redea sunt următoarele:
a) aportul asociaţilor. Obiectul aportului poate fi în numerar, în natură sau în muncă
/servicii. Regimul juridic aferent aportului este stabilit pentru societățile comerciale de Legea nr.
31/1990 și de Codul civil (ca drept comun). Nedepunerea în termen a aportului social la care s-au
obligat asociatul va antrena răspunderea sa pentru daunele cauzate societății comerciale.
44
Expresia valorică a tuturor aporturilor, în numerar şi în natură, efectuate de asociaţii care
participă la constituirea unei societăţi comerciale formează capitalul social.
b) affectio societatis. Acest element psihologic exprimă intenția asociaților de a înființa o
societate comercială și de a coopera la desfășurarea activității sale
c) realizarea şi împărţirea profitului. La societățile comerciale, existenţa sau absenţa
profitului se stabileşte la încheierea exerciţiului financiar. Dacă există profit, acesta trebuie
repartizat pe destinaţii legale (de ex. pt reîntregirea capitalului social, formarea rezervei legale,
plata fondatorilor etc..) Privitor la eventualul profit rămas, organul de deliberare și decizie poate
decide în condițiile legii distribuirea sa pentru diverse destinații( reinvestirea, plata de dividende,
majorarea capitalului social, constituirea diverselor tipuri de fonduri etc). Dividendele sunt cote-
părţi din profit şi se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social
vărsat, opţional trimestrial pe baza situaţiilor financiare interimare şi anual, după regularizarea
efectuată prin situaţiile financiare anuale, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
3. Formalităţile de constituire a societăţii comerciale
Întocmirea actului constitutiv este succedată de formalități care vizează anumite
operațiuni. În considerarea cadrului legal incident, astfel de formalități se concretizează în: a)
înmatricularea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării societății; b) publicarea
constituirii societății în Monitorul Oficial; c) înregistrarea societății la organele fiscale. Prin
parcurgerea acestor secvenţe, societatea comercială (preconizată de actul său constitutiv) va
dobândi personalitate juridică, iar calitatea de persoană juridică este adusă la cunoştinţa terţilor şi
luată în evidenţa organelor fiscale.
4. Regimul neregularităţilor produse în procedura de constituire
În privinţa posibilelor neregularități produse în procedura de constituire a societății
comerciale, Legea nr. 31/1990 cuprinde dispoziții privind efectele încălcării cerințelor legale în
materie. În raport de momentul producerii sau constatării neregularităților privind constituirea
societății comerciale acestea pot fi: neregularități produse și constatate înainte de înmatricularea
societății comerciale; neregularități produse înainte de înmatriculare dar constatate după
înmatriculare; neregularități privind publicitatea constituirii societății comerciale.
5. Personalitatea juridică a societăţii comerciale
5.1. Dobândirea personalității juridice
Elementele care conferă personalitate juridică unei societăţi comerciale sunt cele
consacrate pentru orice persoană juridică prin dispoziţiile Codului civil (art. 187), respectiv: a) o
organizare de sine stătătoare; b) un patrimoniu propriu; c) un scop licit şi moral, în acord cu
interesul general.
De la data înmatriculării în registrul comerţului, societatea comercială dobândeşte
personalitate juridică.
5.1. Identificarea societății comerciale
Individualizarea societăţii este asigurată prin elemente obligatorii (denumirea, sediul,
naţionalitatea, codul unic de identificare fiscală, numărul de înregistrare în registrul comerţului,
identificatorul unic la nivel european) şi elemente facultative (emblema, contul bancar, numărul
de telefon, fax-ul, e-mail-ul, pagina web etc.).
5.2. Capacitatea juridică și voința socială
Prin voința legiuitorului, dobândirea calităţii de persoană juridică de către o societate
comercială este corelată și cu dobândirea de capacitate juridică.
Structura capacităţii juridice a societății este dată de două elemente: capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea juridică este etalată de societate față de terți prin intermediul voinței juridice
proprii. Exprimarea voinței sociale în raporturile cu terții revine organelor de reprezentare
desemnate la constituire și/sau ulterior, în condițiile legii și actului constitutiv.
5.3. Efecte juridice ale calității de persoană juridică a societății comerciale
Înființarea societății comerciale ca persoană juridică şi dobândirea de capacitate juridică
proprie antrenează ca principale efecte juridice: dreptul de a participa în nume propriu la
45
raporturi juridice; răspunderea pentru obligaţiile sociale; dreptul de a sta în instanţă în nume
propriu.
II. FUNCŢIONAREA ŞI MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR

COMERCIALE
1. Categorii de organe care asigură funcţionarea societăţii comerciale
Organele care asigură funcţionarea oricărei societăţi comerciale sunt de trei categorii:
organele de deliberare şi decizie; organele de administrare şi conducere; organele de control
asupra administrării şi gestionării. În funcţie de forma juridică de societate comercială, acestea
sunt conturate expres de lege sau sunt suplinite de asociaţi.
2. Organele de deliberare şi decizie
Organele de deliberare şi decizie sunt cele în cadrul cărora se deliberează şi se iau
hotărâri în problemele esenţiale ale societăţii sau în cele privind modificarea acesteia.
În raport de forma juridică a societăți comerciale aceste organe sunt concretizate într-o
formă instituţionalizată de tipul adunărilor generale sau în forma asociaţiilor împreună, care iau
deciziile în acest mod.
La societățile de persoane adoptarea hotărârilor aparţine asociaţilor. Ei deliberează si
decid potrivit regulii unanimităţii (revocarea administratorilor, modificarea actului constitutiv)
sau regulii majorităţii (limitarea puterilor administratorilor, aprobarea bilanţului contabil,
angajarea răspunderii administratorilor, rezolvarea divergenţelor dintre administratori).
Organele de deliberare și decizie ale societăților de capitaluri sunt concretizate în cele
trei categorii de adunări, adică adunarea generală ordinară, adunarea generală extraordinară și
adunările speciale Adunările generale sunt organele de deliberare şi decizie ale societăţii pe
acțiuni. Adunările generale sunt ordinare, extraordinare şi speciale. Deosebirea dintre adunările
generale ordinare şi extraordinare este făcută prin constituirea valabilă, competenţele şi modul de
luare a deciziilor.
La societatea cu răspundere limitată, hotărârile asociaților se iau în adunarea generală a
asociaților, care se întrunește cel puțin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar, la sediul
social al societății sau în alt loc fixat prin convocare.
3. Organelor de administrare şi conducere
Legea nr. 31/1990 precizează clar existenţa acestor organe pentru fiecare formă juridică
în parte. Modul de lucru, precum şi structura de organizare şi funcţionare sunt stabilite, în
condiţiile legii, prin actul constitutiv sau prin hotărârea organelor societare competente.
Societăţile de persoane şi societatea cu răspundere limitată pot fi gestionate de unul sau
mai mulţi administratori (persoane fizice şi/sau juridice), fiecare dintre aceştia având şi drept de
reprezentare, dacă nu există o stipulaţie contrară în actul constitutiv.
La societăţile de capitaluri, organul de administrare şi conducere poate fi un organ
individual sau un organ colectiv. Pluralitatea de administratori la această categorie de societăţi
este organizată în sisteme specifice, adică în sistem unitar sau în sistem dualist.
Societatea în comandită pe acţiuni este administrată exclusiv potrivit regulilor sistemului
unitar de administrare al societăţii pe acţiuni, care sunt completate cu unele dispoziţii specifice
acestei forme juridice de societate. Administraţia va putea fi încredinţată numai acţionarilor
comanditaţi.
4. Organele de control asupra administrării şi gestionării
Exercitarea controlului asupra administrării şi gestionării societăţii comerciale se face
diferit şi de către persoane diferite în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.
Pentru societăţile de persoane controlul se exercită de către asociaţii care nu sunt şi
administratori.
Pentru societăţile de capitaluri, controlul gestiunii este exercitat distinct în funcţie de
sistemul de administrare pentru care se optează. Societatea pe acţiuni cu sistem dualist de
administrare este supusă obligatoriu auditului financiar. Societăţile pe acţiuni cu sistem unitar de
46
administrare şi societăţile în comandită pe acţiuni,la care situaţiile financiare anuale nu sunt
supuse în mod obligatoriu auditului financiar, pot decide prin adunarea generală a acţionarilor
contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor. Dacă asemenea societăţi au situaţii
financiare anuale care sunt supuse auditului financiar, ele sunt obligate să organizeze auditul
intern.
La societatea cu răspundere limitată controlul gestiunii poate fi exercitat, după caz, de
către auditori financiari, cenzori sau asociaţii care nu sunt administratori. Situaţiile financiare
anuale sunt auditate de către auditori financiari atunci când auditul financiar este obligatoriu
potrivit legii. Dacă auditul financiar nu este impus de lege, atunci asociaţii pot numi unul sau mai
mulţi cenzori sau un auditor financiar, după caz, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării
generale a asociaţilor. Dacă numărul asociaţilor trece de 15, numirea cenzorilor devine
obligatorie. În lipsă de cenzori sau, după caz, de auditor financiar, fiecare dintre asociaţi, care nu
este administrator al societăţii, va exercita dreptul de control pe care asociaţii îl au în societăţile
în nume colectiv.
Pentru toate formele juridice de societate comercială este obligatorie auditarea financiară
dacă ele se încadrează în regulile stabilite prin OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea
reglementărilor contabile, conforme cu directivele europene.
5. Modificarea societăţii comerciale
În existența și funcționarea societății comerciale pot să apară împrejurări care să genereze
o modificare a elementelor societății față de structura sa inițială.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 cazurile de modificare a societăţii comerciale sunt:
schimbarea formei juridice a societăţii; mutarea sediului societăţii; schimbarea obiectului de
activitate; prelungirea duratei societăţii; majorarea capitalului social; reducerea capitalului social;
fuziunea societăților comerciale; divizarea; retragerea din societate; excluderea din societate.
III. ÎNCETAREA EXISTENŢEI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1. Fazele încetării existenţei societăţii comerciale
Operaţiunea juridică de încetare a existenţei societăţii comerciale se desfăşoară în două
faze distincte, respectiv: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
2. Dizolvarea
Dizolvarea societăţii comerciale este operaţiunea juridică de declanşare a procesului de
încetare a existenţei societăţii comerciale.
Dizolvarea poate să se producă datorită unor cauze generale de dizolvare valabile pentru
toate formele de societăţi comerciale sau pentru cauze specifice anumitor forme de societăţi.
Cauzele generale de dizolvare sunt următoarele: trecerea timpului stabilit pentru durata
societăţii; imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
declararea nulităţii societăţii; hotărârea adunării generale; hotărârea tribunalului, la cererea
oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care
împiedică funcţionarea societăţii; falimentul societăţii; alte cauze prevăzute de lege; alte cauze
prevăzute de actul constitutiv al societăţii.
Cauzele speciale de dizolvare, care pot declanşa procesul de încetare a existenţei
anumitor forme juridice de societate comercială sunt: reducerea capitalului social sub minimul
legal; diminuarea activului net al societăţii la mai puţin de jumătate (sau o diminuare mai puţin
semnificativă conform actului constitutiv) din valoarea capitalului social subscris, potrivit
pierderilor stabilite de situaţiile financiare anuale aprobate conform legii; reducerea numărului de
acţionari la mai puţin de 2; falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia
dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur;
deținerea calității de asociat unic de către o persoană fizică sau o persoană juridică la mai mult de
o societate cu răspundere limitată cu unic asociat, respectiv de către o altă societate cu
răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.
47
3. Lichidarea
Lichidarea reprezintă cea de-a doua fază a procesului de încetare a existenței juridice a
societății comerciale. Este realizată de către persoane anume desemnate denumite lichidatori.
Lichidarea este guvernată de anumite principii obligatorii. Aceste principii sunt:
principiul subzistenţei personalităţii juridice a societăţii comerciale; principiul obligativităţii
lichidării după dizolvare; principiul efectuării lichidării în interesul asociaţilor.
Lichidatorii sunt persoane care au competenţa de a îndeplini, în condiţiile legii, toate
operaţiunile necesare privind stabilirea activului şi pasivului societăţii, finalizarea operaţiunilor
în curs de derulare, repartiţia activului net între asociaţi, efectuarea formalităţilor de depunere a
registrelor şi de radiere a societăţii.
Efectele trecerii societăţi comercială la faza de lichidare sunt: modificarea obiectului, în
sensul că vor fi realizate doar activităţile care sunt în derulare la momentul dizolvării;
schimbarea administratorilor cu lichidatori; predarea gestiunii societăţii de către administratori
către lichidatori.
Secvenţele care domină lichidarea sunt: lichidarea activului şi pasivului societăţii;
acordarea drepturilor cuvenite asociaţilor din lichidare; finalizarea lichidării prin radierea
societăţii din registrul comerţului şi prin depunerea registrelor pentru păstrare.
Concluzii:
rezultate.
Societatea comercială se poate constitui în una dintre următoarele forme juridice:
societatea în nume colectiv (SNC); societatea în comandită simplă (SCS); societatea pe acţiuni
(SA); societatea în comandită pe acţiuni (SCA); societatea cu răspundere limitată (SRL).
La baza constituirii societăţii comerciale se află actul său constitutiv, încheiat cu
respecarea condițiilor de valididate și a elementelor sale specifice .
Organele care asigură funcţionarea oricărei societăţi comerciale sunt de trei categorii:
organele de deliberare şi decizie; organele de administrare şi conducere; organele de control
asupra administrării şi gestionării. În funcţie de forma juridică de societate comercială, acestea
sunt conturate expres de lege sau sunt suplinite de asociaţi.
Modificarea societății comercială este posibilă în cazurile și cu respectarea condițiilor
impuse de legiuitor.
Operaţiunea juridică de încetare a existenţei societăţii comerciale se desfăşoară în două
faze distincte, respectiv: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
48
MODULUL IX
REGULI SPECIALE PRIVIND EXECUTAREA
OBLIGAȚIILOR PROFESIONIȘTILOR COMERCIANȚI
1. Regimul juridic general aplicabil obligațiilor asumate în exploatarea întreprinderii
comerciale
2. Regimul juridic al dobânzii remneratorii și dobânzii penalizatoare aferente obligațiilor
bănești asumate de comercianți
3. Plata în contractele încheiate între profesioniştii comercianţi şi între aceştia şi autorităţile
contractante
Timp alocat: 1 oră
Bibliografie:
București, 2020;
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 388 -443;
3. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 160-
229;
4. Angheni, S., Drept comercial. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 383-
473;
5. Nicolae, M., Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale, Ed. Universul
Juridic, București, 2015, p. 544 și urm..
➢ Cunoaşterea regimului juridic aplicabil obligațiilor contractuale asumate în exploatarea
unei întreprinderi
➢ Identificarea și cunoașterea regulilor ce guvernează dobânda remuneratorie și dobânda
penalizatoare pentru obligațiile bănești asumate de profesioniști (inclusiv de tipul
comercianților)
➢ Identificarea și cunoașterea unor reguli specifice în materia obligaţiilor generate de
contractele dintre profesioniştii şi dintre aceştia şi autorităţile contractante
49
I. REGIMUL JURIDIC GENERAL APLICABIL OBLIGAȚIILOR
ASUMATE ÎN EXPLOATAREA UNEI ÎNTREPRINDERI
1. Aspecte privind unificarea regimului obligațiilor
Codul civil român (Cartea V) a asigurat raporturilor obligaționale o normare unitară ce a
condus la dispariția regimului juridic diferit al obligațiilor civile și obligațiilor comerciale.
Ca notă particulară, Codul civil a instituit reguli speciale incidente unor obligații și
contracte ocazionate de exploatarea întreprinderii. Aceste reguli particulare, antrenate de calitatea
de profesionist a titularului întreprinderii, sunt restrânse numeric și au rol secundar. Aplicabile
deopotrivă profesioniștilor comercianți și necomercianți, ele nu pot fi considerate un criteriu
suficient pentru a putea califica contractele și obligațiile comercianților ca având natură juridică
comercială .
Astfel de regulile derogatorii de la regimul juridic unitar al obligațiilor, aplicabile doar
raporturilor juridice generate de exploatarea unei întreprinderi, sunt consacrate și de unele legi
speciale.
Statutul de profesionist deținut de comercianți determină incidența acestor reguli specifice
inclusiv obligațiilor pe care aceștia și le asumă în desfășurarea activității lor profesionale, fiind
irelevant dacă partenerul comerciantului are sau nu calitatea de profesionist. De regulă, acest set de
reguli incidente obligațiilor asumate în exercițiul întreprinderii de către profesioniști (deopotrivă
comercianți și necomercianți) îmbracă forma unor agravante pentru ei și a unor favoruri pentru
partenerii lor contractuali sau chiar pentru terți. În esență, reprezintă o consecinţă a prezumției de
profesionalism desprinsă din caracterul profesional al activității derulate și din statutul de
specialiști în domeniul lor de acțiune. În cazul profesioniștilor comercianți intervine și imperativul
stabilității și securității necesar partenerilor de afaceri.
2. Principalele reguli speciale privind executarea obligațiilor profesioniștilor impuse
de Codul civil.
2.1. Domiciliul profesional
Potrivit art. 96 C.civ., profesionistul persoană fizică are domiciliul şi la locul întreprinderii
pe care o exploateză, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a
se executa în acel loc. Regula se aplică în mod corespunzător și persoanei juridice, care în funcție
de obiectul de activitate poate avea mai multe sedii cu caracter secundar, precum sucursalele,
reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru [art. 227 alin. (2) C.civ.]. Astfel, și
profesioniștii persoane juridice pot să-și aleagă un sediu diferit de sediul principal pentru
exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor generate de un act juridic . Raportat la
reglementarea locului plății (art. 1494 C.civ. ), regula analizată determină posibilitatea ca plata să
poată fi făcută și la domiciliul profesional, respectiv la un sediu secundar.
2.2. Prețul între profesioniști
Potrivit art. 1233C.civ., dacă un contract între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu
indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat
în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile
sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.
2.3. Reprezentantul care se pretinde titularul unei întreprinderi
Conform art. 1297 alin. (2) C.civ., dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terţul în
limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care
descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia din urmă
drepturile pe care le are împotriva reprezentantului.
2.4. Criteriile de apreciere a vinovăției
În materia răspunderii civile pentru fapta proprie, art. 1358 C.civ. stabilește că pentru
aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de
persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un
profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
50
2.5. Prezumția de solidaritate
2.5.1.Reglementare
Potrivit art. 1446 C.civ., solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel .
2.5.2. Efectele solidarităţii codebitorilor
Solidaritatea codebitorilor în obligaţiile contractate în exploatarea unei întreprinderi
comerciale produce anumite efecte în raporturile dintre creditor şi debitoriisolidari precum şi
efecte între debitori.
Creditorul poate urmări pe oricare dintre codebitori pentru întreaga obligaţie, putând în
acelaşi timp să-i urmărească şi pe ceilalţi codebitori.
Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produc efecte şi faţă
de ceilalţi codebitori.
Compensaţia între creditor şi un debitor solidar operează între aceştia în limita părţii din
datorie care-i revine acestuia din urmă iar ceilalţi codebitori sunt ţinuţi solidar decât pentru partea
rămasă după ce a operat compensaţia.
Confuziunea îi liberează pe codebitorii solidari pentru partea aceluia care reuneşte în
persoana sa calitatea de creditor şi debitor.
Insolvabilitatea unuia dintre codebitori se suportă de ceilalţi codebitori proporţional cu partea
din datorie care revine fiecăruia.
2.6. Diligența cerută în executarea obligațiilor
Potrivit art. 1480 alin. (2) C.civ., în cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale,
diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate. Practic, legiuitorul introduce un
standard obiectiv superior, atunci când apreciem diligența în executarea obligațiilor contractuale
dintr-o activitate profesională, care, în spiritul noului Cod civil, nu este inferior criteriului bunului
proprietar .
2.7. Întârzierea de drept în executarea obligației.
În baza art. 1523 alin.(2) lit.d) C.civ., debitorul este de drept în întârziere în cazurile anume
prevăzute de lege, precum şi atunci când: (..) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de
bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi.
2.8. Locațiunea spațiilor destinate exercitării activității unui profesionist.
Dispozițiile art. 1778 alin. (3) C.civ. stabilesc faptul că locaţiunea spaţiilor destinate exercitării
activităţii unui profesionist este supusă prevederilor generale aplicabile oricărei locațiuni de bunuri
(art. 1777-art. 1823 C.civ.), precum şi dispoziţiilor art. 1824 şi art. 1828- art. 1831 C.civ. Ultimele
prevederi sunt specifice contractului de închiriere a spațiilor cu destinație de locuință. Textul este o
dispoziție de favoare pentru chiriașii profesioniști, care beneficiază, ca și chiriașii din locuințele
închiriate, de un drept de preferință la închiriere și nu pot fi evacuați decât în baza unei hotărâri
judecătorești .
2.9. Prezumția caracterului oneros al mandatului
În baza art. 2010 alin. (1) C.civ., mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi
profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros .
Cum legiuitorul nu distinge între activitatea profesională civilă şi cea comercială, înseamnă
că mandatul dat de un comerciant pentru acte care ţin de comerţul său este un mandat cu titlu
oneros.
Mandatul pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se deosebeşte de mandatul
dintre simplii particulari prin obiect, scop şi calitatea părţilor.
2.10. Ipoteca asupra unei universalități de bunuri.
Art. 2368 C.civ. stabilește că ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri
mobile sau imobile, prezente ori viitoare, corporale sau incorporale nu poate fi consimţită decât cu
privire la bunurile afectate activităţii unei întreprinderi.
2.11. Înstrăinarea bunului ipotecat în cazul ipotecii mobile.
Potrivit art. 2393 alin. (1) C.civ., cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al
activităţii unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de
51
ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte
existenţa acesteia .
2.12. Termenul de prescripție de 1 an.
Dispozițiile art. 2520 C.civ. stabilesc prescriția în termen de un an a dreptului la acţiune în
cazul: 1) profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le
prestează; 2) profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua
sau cu luna; 3) medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau
medicamente; 4) vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor
livrate; 5) meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; 6) avocaţilor, împotriva clienţilor,
pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii
definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În cazul
afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate; 7)
notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate
pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit
exigibile. 8) inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata
sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.
II. REGIMUL JURIDIC AL DOBÂNZII REMNERATORII ȘI

DOBÂNZII PENALIZATOARE AFERENTE OBLIGAȚIILOR BĂNEȘTI ASUMATE ÎN
EXPLOATAREA UNEI ÎNTREPRINDERI CU SCOP LUCRATIV
1. Reglementare
O.U.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii
băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar a
stabilit un nou regim juridic al dobânzilor remuneratorii și penalizatoare pentru obligațiile
bănești contractuale și extracontractuale, cu accente de particularitate pentru obligațiile asumate
în exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.
Regulile ordonanței se completează cu cele din art. 1535 și art. 1538-art. 1543 C.civ.
2. Noțiunile de dobândă remuneratorie și dobândă penalizatoare
Dobânda reprezintă daune-interese, evaluate prin convenția părților sau, în absență, de
lege
În accepțiunea ordonanței, dobânda desemnează atât sumele socotite în bani cu acest titlu,
cât și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al
folosinței capitalului [art.1 alin. (5)].
Dobânda remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de
bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței
obligației [art. 1 alin. (2) din Ordonanța nr. 13/2011].
Dobânda penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru
neîndeplinirea obligației respective la scadență [art. 1 alin. (3) din Ordonanța nr. 13/2011] .
3. Condiții pentru plata dobânzii
Obligaţia de plată a unei sume de bani trebuie să fie contractată de profesionişti în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi și trebuie să fie lichidă.
Pentru a pretinde plata, creditorul nu trebuie să dovedească vreun prejudiciu, iar culpa
debitorului se prezumă prin simplul fapt al întârzierii executării obligației. [art. 1538 alin. (4) și
art. 1548 C.civ.].
În cazul debitorului profesionist, pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii,
nu este necesară punerea sa în întârziere ca în cazul neprofesioniștilor [art. 1523 alin. (2) lit. d)
C.civ.].
4. Felurile dobânzii
Dobânda poate fi stabilită de părţi (dobânda convențională) sau poate deriva din lege
(dobânda legală).
52
5. Determinarea cuantumului dobânzii
În contracte, părțile sunt libere să stabilească rata dobânzii atât pentru restituirea unui
împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești.
În absența stipulației exprese a nivelului dobânzii remuneratorii și/sau penalizatoare de
către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea. Ordonanța nr. 13/2011 a
stabilit reguli diferite pentru obligațiile bănești, după criteriul scopului lucrativ sau nelucrativ al
întreprinderii, în privința ratei dobânzii legale (remuneratorii și penalizatoare) și a limitei
dobânzii convenționale (remuneratorii sau penalizatoare).
În raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, rata
dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a B.N.R., iar rata
dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte
procentuale [art. 3 alin. (1)-(2) și art. 4 din O.G. nr. 13/2011]. Pentru aceste obligații bănești
ordonanța nu a instituit o limită pentru dobânzile convenționale (remuneratorii sau
penalizatoare).
În cazul raporturilor juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, nivelul ratei dobânzii legale remuneratorii și penalizatoare se calculează raportat la
nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României (conform regulilor de mai sus)
diminuat cu 20%. Dobânda convențională (remuneratorie sau penalizatoare) nu poate depăși
dobânda legală (remuneratorie sau penalizatoare) cu mai mult de 50% pe an, sub sancțiunea
nulității clauzei contractuale și a decăderii creditorului din dreptul de a pretinde dobânda legală
[art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (1) - (2) din O.G. nr. 13/2011.].
6. Plata anticipată a dobânzii și capitalizarea dobânzilor
Plata anticipată a dobânzii și capitalizarea dobânzilor se realizează numai în condițiile
Ordonanței nr. 13/2011 (art. 7-art. 8).
Plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate efectua pe cel mult 6 luni, iar dobânda
astfel încasată nu este supusă restituirii, indiferent de variațiile ulterioare. Dobânda se va calcula
numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei
convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate
pe cel puțin un an.
Potrivit art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, aceste reguli nu se aplică contractului de cont
curent nici atunci când prin lege s-ar dispune altfel.
III PLATA ÎN CONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎNTRE PROFESIONIŞTI

ŞI ÎNTRE ACEŞTIA ŞI AUTORITĂŢILE CONTRACTANTE
1. Reglementare
Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea
obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi
între aceştia şi autorităţi contractante stabilește reguli specifice pentru plăți în contractele între
profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, urmărind eficientizarea combaterii
întârzierii în executarea obligaţiilor de plată rezultate din aceste contracte.
2. Domeniul e aplicare
Legea nr. 72/2013 vizează creanţele certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de
plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între
aceştia şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea
de servicii, inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de
construcţii civile [art.1 alin. (1)].
Domeniul de aplicare al legii nu vizează următoarele: a) creanţele înscrise la masa
credală în cadrul unei proceduri de insolvenţă, creanţele care fac obiectul unui mandat ad-hoc
sau concordat preventiv, creanţele care fac obiectul unei înţelegeri încheiate ca urmare a unei
negocieri extrajudiciare de restructurare a datoriilor unei societăţi; b) contractele încheiate între
profesionişti şi consumatori. [art 1 alin. (2) din Legea nr. 72/2013].
53
3. Înțelesul speciific al termenilor profesionist și autoritate contractantă
În înțelesul acestei legii, termenul profesionist este definit ca orice persoană fizică sau
juridică care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ.
Sintagma autoritate contractantă vizează potrivit Legii nr. 72/2013 următoarele entităţi: a)
orice autoritate publică a statului român, care activează la nivel central, regional sau local; b)
orice organism de drept public, altul decât cel prevăzut anterior, cu personalitate juridică, care a
fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general fără scop lucrativ şi care se află în cel
puţin una din următoarele situaţii: este finanţat de către o autoritate contractantă sau de către alt
organism de drept public; se află în subordinea sau este supus controlului unei autorităţi
contractante sau a unui alt organism de drept public; mai mult de jumătate din numărul
membrilor în componenţa consiliului de administraţie ori, după caz, a consiliului de
supraveghere sau a directoratului sunt numiţi de către o autoritate contractantă; c) orice asociere
formată din una sau mai multe autorităţi contractante, dintre cele prevăzute anterior (art. 2. pct. 1
– 2).
4. Termenele de plată în contractele dintre profesioniști
În contractele dintre profesionişti, termenul legal de plată nu poate fi mai mare de 60 de
zile calendaristice [art.5 alin.(1) din Legea nr. 72/2013].
Părţile contractante pot stipula în contract un termen de plată mai mare sub rezerva ca
această clauză să nu fie abuzivă. Potrivit art. 12 din Legea nr. 72/2013 “practica prin care se
stabileşte în mod vădit inechitabil în raport cu creditorul termenul de plată, nivelul dobânzii
pentru plata întârziată sau al daunelor interese suplimentare este considerată abuzivă”.
5. Termenele de plată în contractele între profesioniști și autorități contractante
În contractele între profesioniştii şi autorităţi contractante, termenul legal de plată este de
30 de zile calendaristice, iar în contractele încheiate între profesioniști și instituţiile publice din
domeniul sănătăţii sau entităţile publice care furnizează servicii medicale de sănătate, termenul
legal de plată este de cel mult 60 de zile. Termenul curge de la momente diferite, potrivit art. 6
din Legea nr. 72/2013.
La executarea obligaţiilor de către autorităţile contractante, termenele contractuale de
plată nu pot fi mai mari decât termenele legale de plată. În mod excepțional, legea permite ca
părţile contractante să stipuleze un termen de plată de maxim 60 de zile calendaristice, dacă
acesta este prevăzut expres în contract şi în documentaţia de achiziţie şi este obiectiv justificat
având în vedere natura sau caracteristicile specifice ale contractului, sub rezerva ca o asemenea
clauză să nu fie abuzivă (art. 7 din Legea nr. 72/2013).
6. Clauze interzise
Pentru contractele între profesioniști, dar și pentru cele între profesionişti şi autorităţi
contractante, Legea nr. 72/2013 a stabilit că părţile nu pot conveni cu privire la data emiterii sau
primirii facturii, iar orice clauză prin care se stipulează un termen de emitere sau primire a
facturii este lovită de nulitate absolută [art. 5 alin. (3) și art. 6 alin. (3)].
7. Plata eșalonată
Atât în contractele dintre prfesioniști, cât și în contractele între profesioniști și autorități
contractante, părţile contractante pot conveni efectuarea plăţii în mod eşalonat, caz în care
dobânzile penalizatoare şi celelalte despăgubiri prevăzute de lege se calculează prin raportare la
suma scadentă [art. 5 alin. (2) și art. 7 alin.(2) din Legea nr. 72/2013].
8. Determinarea dobânzii și a daunelor interese aferente neexecutării obligațiilor
bănești
Determinarea dobânzii în cazul celor două tipuri de contracte (dintre profesioniști, dar și
între profesioniști și autoritățile contractante) urmează regulile Codului civil și O.G. nr. 13/2011,
ajustate cu elemente de specificitate din Legea nr. 72/2013.
În raporturile dintre profesioniști și în raporturile dintre autoritățile contractante și
profesioniști, creanța constând în prețul bunurilor livrate sau tariful serviciilor prestate produce
dobânzi penalizatoare în cazul în care: a) creditorul, inclusiv subcontractații acestuia, și-au
îndeplinit obligațiile contractuale; b) creditorul nu a primit suma datorată la scadență, cu excepția
cazului în care debitorului nu îi este imputabilă întârzierea [art. 3 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din
54
Legea nr. 72/2013]
În raporturile între profesioniști, dobânda penalizatoare curge de la scadență până la
momentul plății, în condițiile dispozițiilor art. 1535 C.civ.. Dacă termenul de plată nu a fost
prevăzut în contract, dobânda penalizatoare curge după 30 de zile calendaristice calculate potrivit
legii [art. 3 alin. (2) - alin. (4) și art. 5 din Legea nr. 72/2013].
În raporturile între autoritățile contractante și profesioniști, dobânda penalizatoare pentru
plata cu întârziere curge de la termenul stipulat în contract sau, în cazul în care nu a fost stipulat
în contract, de la expirarea termenelor prevăzute la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, în
condițiile dispozițiilor art. 1.535 C.civ. [art. 8 alin. (2) din Legea nr. 72/2013].
Dacă părțile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, atât în contractele
între profesioniști, cât și în contractele între profesioniști și autoritățile contractante, se va aplica
dobânda legală penalizatoare și se va calculată potrivit art. 3 din O.G. nr. 13/2011, rata de
referință a dobânzii legale în vigoare în prima zi calendaristică a semestrului urmând a se aplica
pe întregul semestru.
În materia daunelor interese, Legea nr. 72/2013 stabilește regulile prin dispozițiile art. 9 -
art. 11. Astfel, creditorul poate pretinde daune interese pentru toate cheltuielile făcute pentru
recuperarea creanţei, pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de plată de către debitor. În acest
caz, vor fi avute în vedere condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii pentru
executarea cu întârziere a obligaţiei de plată.
Dacă sunt întrunite condiţiile întârzierii la plată, creditorul poate pretinde debitorului
daune interese suplimentare minimale, peste cheltuielile pentru recuperarea creanţei,
reprezentând echivalentul în lei al sumei de 40 euro. Obligaţia de plată este scadentă la data la
care începe să curgă dobânda penalizatoare în raporturile între profesionişti sau între aceştia şi
autorităţile contractante. Daunele interese minimale se acordă suplimentar faţă de cheltuielile
aferente unei eventuale proceduri de executare silită. În cazul în care autoritatea contractantă
acordă avansuri în contractele încheiate cu profesioniştii, dobânda penalizatoare, cheltuielile
pentru recuperarea creanței și daunele interese minimale se aplică pentru diferenţa dintre
obligaţiile de plată şi avansurile acordate. (art. 11 din Legea nr. 72/2013)
Concluzii:
Codul civil român (Cartea V) a unificar regimul juridic al obligațiilor.
Codul civil a instituit reguli speciale incidente formăriiși executării anumitor obligații
ocazionate de exploatarea întreprinderii de către profesioniști.
Obligaţia solidară este aceea în care toţi debitorii sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel
încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către
unul dintre codebitori îî liberează pe ceilalţi faţă de creditori.
Contractul de mandat este contractul prin care o parte numită mandatar se obligă să
încheie acte juridice pe seama celeilalte părţi numită mandant.
În contractele între profesioniştii comercianţi şi autoritaţi contractante termenul legal de
plată este de 30 de zile calendaristice.
55
MODULUL X
CONTRACTELE SPECIFICE ACTIVITĂȚII
PROFESIONIȘTILOR COMERCIANȚI
1. Contractul de mandat;
2. Contractul de comision;
3. Contractul de consignație;
4. Contractul de agenție;
5. Contractul de leasing;
6. Contractul de franciză.
Timp alocat: 3 ore
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Gerjikov, O.S., Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech, Craiova,
2018, p. 79-86;
București, 2020;
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 518 -596;
4. Angheni, S., Drept comercial. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 571-691;
5. Nicolae, M., Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale, Ed. Universul
Juridic, București, 2015, p. 544 și urm..
6. Mihăilă, S., Dumitrescu,A.D., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, București,
2013, p. 170-249;
7. Găină, V., Smarandache, L.E., Drept comercial român, Ed. Alma, Craiova, 2010; p.
225-228;
8. Popa Nistorescu, C, Reprezentarea și mandatul în dreptul privat, Ed. All Beck,
București, 2004;
➢ Identificarea principalelor contracte specifice activității profesioniștilor comercianți
➢ Dezvoltarea şi aprofundarea volumului de cunoştinţe în materie de contracte specifice
activității profesioniștilor comercianți;
➢ Analizarea principalelor tipuri de contracte specifice activității profesioniștilor
comercianți;
➢ Dezvoltarea deprinderilor de interpretare şi înţelegere a contractelor şi formarea de
abilităţi aplicative în acest domeniu.
56
I. CONTRACTUL DE MANDAT
1. Noțiunea contractului de mandat.
Contractul de mandat este reglementat în Noul cod civil prin dispozițiile art. 2009-2042.
Mandataul este contractual prin care o parte denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai
multe acte juridice, pe seama celeilalte părți numită mandant (art. 2009 C.civ.). Până la adoptarea
Codului civil, contractual de mandat comercial era reglementat prin prevederile art. 374-391 din
Codul comercial.
Contractul de mandat este un contract de intermediere în afaceri. Mandatul dat pentru
acte de executare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros (art. 2010 C.civ.).
Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este acel contract
prin care o persoană denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe
seama celeilalte părți numită mandant, contra unei remunerații.
2. Caracterele juridice ale contractului de mandat.
Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale prezintă
următoarele caractere: are ca obiect tratarea de afaceri aferente exploatării unei întreprinderi
comerciale pe seama mandantului, adică acte de producție, prestări de servicii, comerț; este cu
titlu oneros, deoarece mandatarul este remunerate pentru activitatea prestată; este consensual,
decurgând din simplu acord de voință al părților; este cu reprezentare sau fără reprezentare; este
intuitu personae, deoarece mandantul are în vedere încrederea și calitățile mandatarului; este
sinalagmatic, adică naște drepturi și obligații în sarcina ambelor părți.
3. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat
3.1.Condiții de fond
a. Capacitatea de a contracta. Mandantul şi mandatarul trebuie să aibă capacitate de
exerciţiudeplină, adică de a putea încheia actul pentru care reprezentarea a fost data.
b. Consimțământul părților. Consimțământul dat la încheierea contractului de mandat
de către părți trebuie să fie serios, liber, neviciat și exprimat în deplină cunoștiință de cauză
(art.1204 din Codul civil).
Contractul este anulabil dacă este viciat consimțământul mandatarului. Dacă viciul de
conmsimțământ se referă la elemente stabilite de mandant, contractual este anulabil numai dacă a
fost viciat consimțâmăntul mandantului (art. 1249 din Codul civil).
c. Obiectul determinat, posibil și licit. Obiectul manadatului este diferit, după cum
acesta este un mandat general sau un mandat special. Mandatul general are ca obiect numai acte
de conservare și administrare.În cazul mnadatului special, mandatarul este împuternicit să
încheie acte de dispoziție.
d. Cauza valabilă a obligațiilor. Cauza sau scopul mandatului trebuie să existe, să fie
licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice șieste imorală, când
este contrară bunelor moravuri.
3.2. Condițiile de formă ale contractului de mandat.
Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă autentică ori sub semnătură private
(art. 2013 C.civ.). Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic, supus, potrivit legii, unui
anumite forme, trebuie să respecte acea formă sub sancțiunea aplicabilă actului juridic respectiv,
cu excepția situației când forma este necesară doar pentru opozabilitate față de terți.
4. Felurile mandatului
În funcție de reprezentare, manadatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare(art.
2009 C.civ.).
Mandatul este cu reprezentare sau fără reprezentare. Mandatul cu reprezentare este
contractual prin care în baza unei împuterniciri date de mandant, mandatarul se obligă să încheie
unul sau mai multe acte juridice în numele și pe seama mandantului.
Mandatul fără reprezentare este contractulprin care în baza căruia în baza unei
împuterniciri date de mandatant, manadatarul încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama
57
celeilalte părți și își asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte juridice (art. 2039
C.civ.).
În raport de caracterul oneros sau gratuit, mandatul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu
oneros (art. 2010 C.civ.).
Mandatul dintre două personae fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit.
Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu
titlu oneros.
5. Durata și întinderea mandatului.
Dacă părțile nu au prevăzut un termen, durata mandatului este de trei ani de la încheierea
sa.
Mandatul general îl autorizează pe manadatar să încheie numai acte de administrare și
conservare. Pentru a încheia acte de înstrăinare sau greva, tranzacții ori compromisuri, emiterea
de cambia sau bilete la ordin, intentaraea de acte în justiție și orice acte de dispoziție,
manadatarul trebuie să aibă împuterniciere expresă. Mandatul se întinde și asupra tuturor actelor
necesare exercitării lui, chiar adică acestea nu sunt prevăzute în mod expres.
6. Efectele contractului de mandat cu reprezentare
6.1. Efectele executării mandatului în raporturile dintre mandatar și mandant
a. Obligaţiile mandatarului. În contractul de mandat aferent exploatării unei
întreprinderi comerciale, mandatarul are următoarele obligații: să execute mandatul în limitele
stabilite prin mandat (art. 2017 C.civ.); să execute mandatulcu diligența unui bun proprietar (art.
2018 C.civ.); să dea socoteală despre gestiunea sa și să remită mandantului ce a primit în temeiul
împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi datorat mandantului (art. 2019 C.civ.); să
execute mandatul personal, cu excepția cazului când a fost autorizat expres să substituie o altă
persoană (art. 2023C.civ.);
b. Obligaţiile mandantului. Mandantul are, în contractul de mandat, următoarele
obligații: să pună la dispoziția mandatarului mijloacele necesare pentru executarea
mandatului(art. 2025 C.civ.); să plătească mandatarului remunerația cuvenită acestuia pentru
executarea mandatului, dacă mandatul este cu titlu oneros, chiar și în cazul în care, fără culpa
mandatarului, mandatul nu a putut fi executat (art. 2017 C.civ.); să restituie cheltuielile făcute de
mandatar pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzilor legale aferente, calculate de la
data efectuării cheltuielilor (art. 2025 C.civ.); obligația de a-l dezdăuna pe mandatar pentru
prejudiciul suferit în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa
mandatarului (art. 2026 C.civ.).
6.2. Efectele executării mandatului în raporturile dintre mandant și terți
Prin încheierea actelor juridice de către mandatar, în executarea mandatului, și terți, se
creează raporturi juridice directe între mandant și terț. Dacă aceste acte juridice sunt încheiate de
mandatar în limitele împuternicirii sale, acesta îl obligă pe mandant.
7. Efectele mandatului fără reprezentare
7.1. Efectele față de terți
Terții nu au niciun raport juridic cu mandantul (art. 2040 C.civ.). Dacă mandantul se
substituie mandatarului el poate exercita drepturile de creanță generate de executarea
manadatului, cu condiția ca el să-și fi executat propriile sale obligații fațăde mandatar.
7.2. Bunurile dobândite de manadatar
Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite de către mandatar, deoarece acesta
din urmă a acționat în nume propriu, dar pe seama mandantului (art. 2041 C.civ.). Nu pot fi
revendicate bunurile dobândite de terți prin efectul posesiei de bună-credință.
Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le restituie
mandantului.
În caz de refuz de restituire, mandantul poate solicita instanței de judecată să pronunțe o
hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunurilor. O asemenea posibilitate o are
mandantul și cu privire la bunurile mobile supuse unor formalități de publicitate.
58
7.3. Creditorii mandatarului
Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu dar
pe seama mandantului, dacă manadatul fără reprezentare are data certă și aceasta este anterioară
luării oricărei măsuri de asiguratorii sau de executare.
Interdicția dobândirii de către creditori a unor asemenea bunuri, dacă este respectată
condiția datei certe a mandatului fără reprezentare, este justificată deoarece manadatarul a
dobândit bunurile în nume propriu dar pe seama mandantului și, în conseciță, drepturile rezultate
din actele de dobândire se cuvin manadantului.
8. Încetarea contractului de mandat cu reprezentare
Contractul de mandat aferent exploatării comerciale încetează pentru cauzele prevăzute
de art. 2030 din Codul civil, respectiv: revocarea mandatului de către mandant; renunțarea
mandatarului la mandat; moartea, incapacitatea, falimentul mandantului ori mandatarului.
II. CONTRACTUL DE COMISION

1. Reglementarea contractului de comision
Actualul Cod civil a preluat în conținutul său contractul de comision. În practică, prin
tipologia sa, contractul de comision aparține în continuare categoriei contractelor frecvent
utilizate în exploatarea întreprinderilor comerciale, fiind un instrument juridic pentru activitatea
de intermediere cu caracter profesional.
Reglementarea contractului de comision este asigurată de prevederile art. 2043- art. 2053
din Codul civil. Ca varietate principală a contractului de mandat fără reprezentare, dispozițiile
specifice se completează cu regulile generale ale mandatului fără reprezentare și, în consecință,
inclusiv cu regulile incidente mandatului cu reprezentare
2. Noțiunea contractului de comision
În baza art. 2043 C.civ., contractul de comision este mandatul care are ca obiect
achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în
numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită
comision.
Natura contractului de comision, de contract de mandat fără reprezentare, explică absența
dobândirii de către comisionar a unui drept de reprezentare, motiv pentru care acesta va încheia
acte juridice cu terții în nume propriu, dar pe seama comitentului. Actele juridice pe care
comisionarul le poate intermedia cu titlu profesional sunt acte de cumpărare sau vânzare de
bunuri ori de prestări de servicii [art. 2039 alin. (2) C.civ.]
3. Caracterele juridice ale contractului de comision
Contractul de comision are următoarele caractere juridice este un contract sinalagmatic,
deoarece dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți;este un contract cu titlu oneros, deoarece
prin încheierea sa ambele părți urmăresc obținerea unui folos patrimonial; este un contract
consensual, deoarece se încheie prin simplul accord de voință al părților.
4. Condiţiile de validitate ale contractului de comision.
Valabilitatea contractului de comision este determinată de respectarea condițiilor
esenţiale de validitate impuse de lege oricărui contract (art.1179 C.civ.), cu particularitățile
impuse de specificul contractului.
4.1. Condițiile de fond ale contractului de comision
a. Capacitatea de a contracta. Comisionarul și comitentul trebuie să aibă capacitate
deplină de exercițiu. Comisonarul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte juridice, ca un
profesionist al activității de intermediere, iar comitentul trebuie să aibă capacitatea de a încheia
el însuși actele pentru care acordă mandatul și pentru a putea da mandatul.
b. Consimțământul părților. Contractul de comision se încheie prin acordul de voință al
părților. Consimțământul părților exprimat la încheierea contractului de comision trebuie să
respecte condițiile generale în materie (art. 1204 C.civ.). Ca particularitate, consimțământul
părților trebuie să releve neîndoielnic mandatul fără reprezentare acordat de comitent
59
comisionarului. În caz contrar, potrivit legii, mandatul comisonarului este un mandat cu
reprezentare (art. 2012 C.civ.). Comisionarul poate accepta mandatul și tacit dacă nu refuză,
neîntârziat, încheierea unor acte care intră în exercițiul profesiei sale (art. 2014 din C.Civ).
c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de comision trebuie
să fie determinat și licit. Contractul de comision are ca obiect încheierea de către comisionar, în
nume propriu, dar pe seama comitentului, de acte juridice constând în cumpărarea sau vânzarea
de bunuri ori în prestarea de servicii, determinate în mandatul conferit.
d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza contractului de comision
trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este considerată ilicită când este contrară legii și
ordinii publice, respectiv este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
4.2. Condițiile de formă ale contractului de comison
Referitor la condiția de formă, art. 2044 C.civ. impune încheierea contractului de
comision în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Forma scrisă a contractului este
necesară numai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
5. Efectele juridice ale contractului de comision
5.1. Categorii de raporturi. Încheierea contractului de comision generează raporturi
obligaționale între comitent și comisionar, în timp ce executarea acestui contract determină
raporturi obligaționale între comisionar și terți. În schimb, încheierea și executarea contractului
de comision nu naște raporturi juridice între comitent și terți. (art. 2040 C.civ.)
5.2. Raporturile obligaționale între comitent şi comisionar. Între părțile contractului
de comision se nasc obligații asemănătoare obligațiilor ce revin mandatarului și mandantului din
contractul de mandat cu reprezentare.
Potrivit Codului civil, obligațiile comionarului sunt următoarele:
a. obligația de a executa întocmai mandatul încredințat de comitent. În executarea
mandatului primit de la comitent, comisionarul are obligația de a respecta întocmai instrucțiunile
exprese primite de la acesta. Comisionarul va încheia cu terții atât actele juridice nominalizate de
comitent în mandatul acordat, cât și toate actele și operațiunile pe care le antrenează executarea
mandatului [art. 2016 alin. (3) C.civ.]. Comisionarul se poate abate de la instrucțiunile primate,
numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile art. 2048 alin. (2)-(3) C.civ.. În caz contrar,
orice operaţiune efectuată în aceste condiții va rămâne în sarcina sa (dacă nu este ratificată de
comitent), putând fi obligat și la plata de daune-interese [art. 2048 alin. (4) C.civ.]. Comisionarul
poate încheia pe seama comitentului un contract cu sine însuși în condițiile art. 2050 C. Civ..
b. obligația de a da socoteală comitentului cu privire la îndeplinirea mandatului
primit. Deși este o formă a obligației de a da socoteală consacrată de art. 2019 C.civ. în materia
mandatului, manifestări ale acestei obligații sunt instituite expres și pentru comisionarul din
contractul de comision [de ex. art. 2048 alin. (3) C.civ.]. În esență, comisionarul este ţinut să dea
socoteală despre gestiunea sa şi să remită comitentului tot ceea ce a primit în temeiul
împuternicirii sale.
Contractele încheiate de comisionar cu terții în nume propriu, dar pe seama comitentului,
deși generează efecte juridice numai față de comisionar, raportul dintre comitent și comisionar
determină producerea acestor efecte direct în patrimoniul comitentului.
Dispozițiile art. 2041 C.civ. reglementează situația bunurilor dobândite de mandatar
(comisionar). În cazul bunurilor mobile, mandantul (comitetul) le poate revendica atunci când au
fost dobândite pe seama sa de mandatarul (comisionarul) care a acționat în nume propriu. În
cazul bunurilor imobile și a bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publicitate, mandatarul
(comisionarul) este obligat să le transmită mandantului (comitentului). În caz de refuz,
mandantul (comitentul) poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre care să țină loc
de act de transmitere a bunurilor dobândite de mandatar (comisionar).
Dispozițiile art. 2042 C.civ. impun regula potrivit căreia creditorii mandatarului nu pot
urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu, dar pe seama mandantului, dacă mandatul
fără reprezentare are dată certă şi aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asigurătorii sau de
executare.
Potrivit Codului civil, obligațiile comionarului sunt următoarele:
60
a. obligația de a plăti comisionul care se cuvine comisionarului (art. 2043 C.civ.).
Executarea obligației este guvernată inclusiv de regulile stabilite de Codul civil, după caz, pentru
mandatul fără reprezentare (art. 2049) și pentru mandatul cu reprezentare cu titlu oneros (art.
2010).
Comisionarul este îndreptățit la remunerația fixată în contractul de comision dacă execută
mandatul primit. Dacă părțile nu au stabilit cuantumul comisionului, aceasta se va stabili potrivit
legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate. Dreptul la acţiunea pentru
stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia
[art. 2010 alin. (2) - (3) și art. 2049 alin. (4) C.civ.].
Comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terţul execută întocmai
contractul încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite. Dacă nu s-a stipulat
altfel, comisionul se datorează chiar dacă terţul nu execută obligaţia sa ori invocă excepţia de
neexecutare a contractului. Dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv
unui comisionar, comisionul rămâne datorat de proprietar chiar dacă vânzarea s-a făcut direct de
către acesta sau prin intermediul unui terţ.
b. obligația de a restituie cheltuielile făcute de către comisionar cu îndeplinirea
împuternicirii primite (art. 2025 C.civ.) Comitentul trebuie să restituie comisionarului
cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu
dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor.
c. obligația de a despăgubi comisonarul dacă acesta a suferit anumite prejudicii în
îndeplinirea mandatului primit. În temeiul art. 2026 C.civ., comitentul are obligația să repare
prejudiciul suferit de către comisionar în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine
din culpa comisionarului.
5.3. Raporturile între comisionar şi terţi. Executarea mandatului primit de la comitent,
presupune încheierea de către comisionar de acte juridice cu terții, în nume propriu, dar pe seama
comitentului. Aceste acte juridice generează raporturi obligaționale doar între comisionar și terți,
în considerarea calității lor de părți contractante, terții neavând un raport juridic direct cu
comitentul [art. 2040 alin. (1) C.civ..].
În baza contractului de comision, comisionarul răspunde față de comitent pentru
încheierea actelor juridice pentru care a fost mandatat. Ca excepție, în temeiul art. 2052 alin. (1)
C.civ., comisionarul poate răspunde și pentru obligațiile neexecutate de terți, asumate de aceștia
în contractele încheiate cu acesta. Comisionarul își poate asuma obligaţia de a garanta pe
comitent de executarea obligaţiilor terţului, printr-o clauză expresă stipulată în contractul de
comision denumită clauza “star del credere”. În acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară,
comitentul va plăti comisionarului un comision special pentru garanţie sau pentru credit ori un
alt asemenea comision stabilit prin convenţia lor sau, în lipsă, de către instanţă, care va ţine cont
de împrejurări şi de valoarea obligaţiei garantate [art. 2050 alin.(1) și alin. (2) C.civ.].
În contractele încheiate de comisionar cu terții, orice terț contractant este ținut direct față
de comisionar pentru neexecutarea obligațiilor sale (raportat la calitatea lor de părți
contractante). La rândul său, comisionarul nu răspunde faţă de comitent dacă terţul nu îşi execută
obligaţiile decurgând din act, excepție făcând existența clauzei „star del credere”.
Absența raporturilor juridice directe între comitent și terți, în cazul încheierii și executării
contractului de comision, explică și calitatea comisionarului de titular al acțiunilor îndreptate
împotriva terților pentru neexecutarea obligațiilor. La rândul lor, terții nu pot acționa comitentul.
Comisionarul este obligat să îl acționeze pe terț în cazul în care acesta nu-și respectă
obligațiile. Legiuitorul îi permite comisionarului cedarea acțiunilor către comitent în condițiile
art. 2064 C.civ.. Prin subrogare, la cerere, în drepturile comisionarului, comitentul poate exercita
acţiunile decurgând din contractul cu terţul, în cazul neexecutării obligaţiilor de către terţ. În
acest scop, la cererea comitentului, comisionarul are obligaţia să îi cedeze acestuia de îndată
acţiunile contra terţului, printr-un act de cesiune sub semnătură privată, fără nicio contraprestaţie
din partea comitentului. Comisionarul răspunde pentru daunele cauzate comitentului, prin
refuzul sau întârzierea cedării acţiunilor împotriva terţului.
61
6. Dreptul de retenție și privilegiul special al comisionarului. Prevederile art. 2053 din
Codul civil, se aplică și contractului de comision, ca principală aplicație a mandatului fără
reprezentare. În baza acestora, pentru creanțele pe care le are asupra comitentului, comisonarul
are un drept de retenție asupra bunurilor comitentului care se află în detenția sa. În virtutea
acestui drept de retenție, comisionarul beneficiază și de un drept de preferință față de vânzătorul
neplătit.
7. Încetarea contractului de comision. Contractul de comision încetează pentru aceleași
cauze generale de încetare ale contractului . Varietate a contractului de mandat fără reprezentare,
contractul de comison încetează în aceleași cazuri ca acesta din urmă, și anume: revocarea
împuternicirii de către comitent; renunțarea la împuternicire de către comisionar; moartea,
incapacitatea sau falimentul comitentului sau comisionarului [art. 2030 C.civ. și art. 2039 C.civ.].
Singura cauză specifică de încetare este cea de revocare a comisionarului. Potrivit art.
2051 C.civ., comitentul poate revoca împuternicirea comisionarului până în momentul în care
acesta a încheiat actul cu terţul. Comisionarul va avea dreptul la o parte din comision, care se
determină ţinând cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea
împuternicirii până în momentul revocării.
III. CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE

1. Noțiunea contractului de consignație
Contractul de consignaţie este reglementat de dispozițiile art. 2054 C.civ..
Contractul de consignație este o varietate a contractului de comison care are ca obiect
vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predate consignatarului în acest scop (art.
2054 C.civ.). Până la apariția Codului civil, contractual de consignație era reglementat de
dispozițiile Legii nr. 178/1934, pentru reglementarea contractului de consignație.
Contractul de consignație este o varietate a contractului de comison care ca obiect
vânzarea de bunuri mobile, pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop.
Prețul la care urmează să fie vândut bunul este stabilit de părțile contractului, iar în lipsa
unui preț se are în vedere prețul current al mărfurilor de pe piața relevantă la momentul vânzării.
Contractul de consignație este contractul prin care o parte denumită consignant,
încredințează unei alte părți denumită consignatar, anumite bunuri mobile spre a le vinde în
nume propriu dar pe seama consignantului, pe un preț stabilit anticipat cu obligația de a-i remite
consignantului prețul obținut sau în caz de nevânzare a restituirii bunului.
2. Caracterele juridice ale contractului de consignație
Contractul de consignație este o varietate a contractului de comision. El are următoarele
caractere juridice: este un contract sinalagmatic, deparece dă naște la obligații în sarcina ambelor
părți; este uhn contract cu titlu oneror, deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește
satisfacerea unui folos patrimonial; este un contract consencual, deoarece se încheie prin simplu
accord de voință al părților.
3. Condițiile de validitate ale contractului de consignație
3.1. Condiții de fond
a. Capacitatea de a contracta. Consignatarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu
deplină, deoarece el încheie acte aferente exploatării unei întreprinderi comerciale. Consignantul
nu trebuie să aibă el însuși capacitatea de a încheia actele juridice care urmează să fie încheiate
de consignatar.
b. Consimțământul părților. Contractul de consignație se încheie prin acordul de voință
al părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.). În
împuternicirea dată de consignatar către consignat se stabilesc condițiile vănzării bunurilor
Consimțământul părților poate fi express au tacit. Consignatarul poate accepta mandatul
și tacit dacă nu refuză, neîntârziat, încheierea unor acte care intră în exercițiul profesiei sale (art.
2014 C.civ.).
c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de consignație
constă în încheierea de către consignatar în nume propriu a anumitor acte juridice dar pe seama
62
consignantului. Actele juridice pe care urmează să le încheie consignatarul sunt stabilite de
consignant prin contract și constau în vânzarea de bunuri mobile.
d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul mandatului dat
consignatarului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii
și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
3.2. Condițiile de formă ale contractului de consignație
Contractul de consignație se încheie în formă scrisă, dacă prin lege nu se prevede altfel
(art. 2055 C.civ.). Forma scrisă a contractului este necesară numai pentru dovada contractului,
dacă prin lege nu se prevede altfel.
4. Efectele juridice ale contractului de consignaţie
4.1. Raporturile dintre consignatar şi consignant
a. Obligațiile consignatarului. Consignatarul are următoarele obligații: să primeasă, să
păstreze și să asigure bunurile primite care urmează a fi vândute; să execute mandatul dat de
către consignant; să dea socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
b. Obligațiile consignantului.Consignantul are următoarele obligații: să predea
consignatarului bunurile mobile care urmează să fie vândute; să plătească remunerația cuvenită
consignatarului; să restituie consignatarului cheltuielile făcute cu îndeplinirea însărcinării
primite.
4.2. Dreptul de retenție al consignantului
Pentru creanțele pe care le are asupra consignantului, consignatarul are un drept de
retenție asupra bunurilor și a sumelor cuvenite, care se află în detenția sa. El poată să rețina
bunurile și sumele aflate în detenția sa ca urmare a executării mandatului, până când
consignantul îi va satisface drepturile sale. Întreținerea bunurilor pe durata retenției este în
sarcina consinatarului, iar cheltuielile de depozitare incumbă consignantului dacă retenția a fost
întemeiată (art. 2062 C.civ.).
4.3. Raporturile dintre consignatar și terți
Prin încheierea actelor juridice de vânzare-cumpărare se stabilesc raporturi juridice între
consignatar ca vânzător și terți în calitate de cumpărători. Între consignant și terți nu se stabilesc
raporturi juridice. Transferul proprietății și a riscurilor se face direct între consignant și terți
deoarece contractele se încheie în baza împuternicirii date de către consignant.
5. Încetarea contractului de consignaţie
Contractul de consignație încetează pentru următoarele cauze: revocarea de către
consignant a împuternicirii; renunțarea la mandat de către consignatar; moartea, dizolvarea,
falimentul, dizolvarea sau radierea consignantului ori consignatarului; alte cause indicate în
contract.
IV. CONTRACTUL DE AGENȚIE

1. Noțiunea contractului de agenție
Contractul de agenție este reglementat juridic de dispozițiile art. 2072-2095 C.civ.. Prin
contractul de agenție comitentul împuternicește în mod statornic pe agent fie să negocieze, cât și
să încheie contracte în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau
mai multe regiuni determinate (art. 2072 C.civ.). Reglementarea anterioară a contractului de
agenţie era asigurată de prevederile Legii nr. 509/2002, privind agenții comerciali permanenți.
Contractul de agenţie este acel contract prin care o persoană fizică sau juridică, având
calitatea de comerciant intermediar independent este împuternicită în mod statornic de către o
altă persoană denumită comitent să negocieze afaceri sau să negocieze și să încheie afaceri în
numele și pe seama acestuia, contra unei indemnizații în una sau mai multe regiuni determinate.
2. Caracterele juridice ale contractului de agenție
Contractul de agenţie este: un contract bilateral, deoarece dă naștere la drepturi și
obligații în sarcina ambelor părți contractante;un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte
urmărește obținerea unui folos patrimonial; cu executare succesivă, deoarece părțile execută
63
eșalonat și pe durată determinată sau nedeterminată obligațiile; un contract consensual, deoarece
ia naștere prin simplul accord de voință al părților.
3. Domeniu de aplicare
Contractul de agenție nu se aplică activității următoarelor categorii de persoane: celor
care acționează ca intermediar în cadrul burselor de valori și pe piețele reglementate de mărfuri
și instrumente financiare derivate; celor care au calitatea de agent sau broker de asigurări și
reasigurări; celor care prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.
Nu sunt considerați agenți în înțelesul reglementărilor din Codul civil următoarele
categorii de persoane: cei care au calitatea de organ legal sau statutar al persoanei juridice cu
drept de reprezentare a acesteia; cei care sunt asociați sau acționari ori împuterniciți în mod legal
să-i reprezinte pe ceilalți acționari sau asociați; cei care sunt administrator judiciari, lichidatori,
tutori, curator, custozi sau administrator-sechestru în raport cu comitentul.
4. Condițiile de validitate ale contractului de agenție.
4.1. Condițiile de fond ale contractului de agenție.
a. Capacitatea de a contracta.Agentul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină,
deoarece el negociază afaceri și încheie afaceri în numele și pe seama comitentului. Comitentul
trebuie să aibă el însuși capacitatea de a încheia actele juridice care urmează să fie încheiate de
agent.
b. Consimțământul părților. Contractul de agenție se încheie prin acordul de voință al
părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.). În
împuternicirea dată de comitent către agent se stabilesc condițiile negocierii și încheierii
afacerilor.
c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de agenție constă în
încheierea și negocierea de afaceri de către agent în nume și pe seama comitentului. Actele
juridice pe care urmează să le încheie agentul sunt stabilite de comitent prin contract și constau
în negocierea de afaceri sau încheierea de afaceri în numele și pe seama comitentului.
d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul mandatului dat
agentului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și
ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
4.2. Condițiile de formă ale contractului de agenție
Contractul de agenție se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, dacă
prin lege nu se prevede altfel (art. 2078 C.civ.). Forma scrisă a contractului este necesară numai
pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
5. Cuprinsul contractului de agenție
5.1. Părțile contractului de agenție
Părțile contractului de agenție sunt comitentul și agentul.
Comitentul poate fi orice persoană fizică sau juridica interesată să solicite serviciile unui
profesionist care desfășoară activități de intermediere.
Agentul poate fi oricare comerciant care are în obiectul de activitate activități de
intermediere. Nu poate fi agent persoana căreia reglementările în materie civilă nu-i conferă
această calitate.
5.2. Obiectul împuternicirii
În contract trebuie să se menționeze elementele esențiale ale viitoarelor contracte, precum
și zona geografică de executare a împuternicirii. Se poate preciza, de asemenea, dreptul agentului
de a vinde pe credit și de a acorda reduceri sau amânări la plată pentru creanțele comitentului.
6. Durata Contractului de agenție
Contractul de agenție se încheie pe durată determinate sau pe o durată nedeterminată (art.
2088 C.civ.).
Când un contract pe durată determinate continua să fie executat de părți după expirarea
termenului se consideră că acesta este prelungit pe durată nedeterminată.
7. Clauza de exclusivitate
64
În contractual de agenție poate fi prevăzută clauza de exclusivitate, în sensul că agentul
nu poate încheia sau negocia anumite afaceri privind bunuri și servicii similare, care fac obiectul
contractului de agenție, fără consimțământul comitentului în regiunea determinată prin contract.
Agentul poate reprezenta mai mulți comitenți concurenți pentru aceeași regiune și pentru
același tip de contracte, numai dacă se stipulează expres în acest sens în contract.
8. Clauza de neconcurență
În contractual de agenție poate fi stipulată o clauză al cărei efect constă în restrângerea
activității profesionale a agentului pe perioada de agenție sau ulterior încetării sale.
Clauza de neconcurență trebuie redactată în scris sub sancțiunea nulității absolute. Ea se
aplică doar pentru regiunea geografică sau grupul de personae la care se referă contractual de
agenției și doar pentru bunurile și serviciile pentru care agentul este împuternicit să negocieze și
să încheie contracte.
Restrângerea activității profesionale a agentului prin clauza de neconcurență nu se poate
întinde pe o perioadă mai mare de doi ani de la data încetării contractului de agenție.
9. Remunerația agentului
9.1. Regulile generale
Agentul are dreptul la remunerație pentru toate contractele încheiate ca efect al
intervenției sale. Remunerația poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil prin raportare la
numărul contractelor, la valoarea acestora. Remunerația se numește comison.
Dacă nu există stipulație expresă în contract sau o prevedere legală, agentul are dreptul la
o remunerație care se stabilește după uzanțele locului în care agentul își desfășoară activitatea
sau în legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenție.
Dacă nu există asemenea uzanțe, agentul are dreptul să primească o remunerație
rezonabilă, determinată în funcție de toate aspectele referitoare la contractele încheiate.
9.2. Remunerația pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenție
Agentul este îndreptățit la comision pentru contractele încheiate pe durata contractului de
agenție, în următoarele condiții: contractele au fost încheiate ca urmare a intervenției sale;
contractele au fost încheiate cu un client procurat anterior de agent pentru contracte sau acte de
comerț similar; contractele au fost încheiate cu un client dintr-o regiune sau grup de personae
determinate pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă.
9.3. Remunerația după încetarea contractului de agenție
Agentul este îndreptățit la comison într-un contract încheiat ulterior încetării contractului
de agenție când: contractual a fost încheiat, în principal, datorită intervenției agentului pe durata
contractului de agenție, iar încheierea lui a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea
contractului de agenție; comanda emisă de un terț a fost primită de comitent sau de agent anterior
încetării contractului de agenție.
9.4. Dreptul la comison
a. Dreptul la comison în cazul contractelor executate. Dacă agentul și-a îndeplinit
obligațiile, comisonul se datorează și pentru contractile încheiate, dar la a căror executare părțile
acestora au renunțat. Când neexecutarea contractului este urmarea unor circumstanțe imputabile
agentului, dreptul la comison se stinge sau se reduce proportional cu neexecutarea.
b. Dreptul la comison în cazul contractelor neexecutate. Dreptul la comison se naște
dacă părțile nu convin altfel, la data la care este împlinită una dintre următoarele condiții:
comitentul și-a executat obligațiile contractuale față de terța persoană; comitentul ar fi trebuit să-
și execute obligațiile potrivit convenției sale; terțul și-a executat obligațiile contractuale.
c. Plata comisonului și calculul valoric al acestuia. Comisonul se plătește cel mai târziu
în ultima zi a lunii care urmează trimestrului pentru care se datorează. La sfârșitul fiecărui
trimestru, comitentul trebuie să trimită agentului, copiile de pe facturile care au fost expediate
terților, precum și descrierea calcului valoric al comisionului. La cererea agentului, comitentului
va comunica de îndată toate informațiile necesare pentru calculul comisonului.
10. Efectele juridice ale contractului de agenţie
10.1. Raporturile dintre comitent și agent.
65
a. Obligațiile agentului. În contractul de agenție, agentul are următoarele obligații: să
execute împuternicirea acordată în limitele stabilite prin aceasta (art. 2017 și art. 2048 C.civ.); să
execute mandatul cu diligența necesară și în condiții avantajoase pentru comitent (art. 2079 alin.
2 lit. b C.civ.); să-i procure și să-i comunice comitentului informațiile necesare privind regiunea
sau regiunile prevăzute în contract (art. 2079 alin. 2 lit. a C.civ.); să respecte instrucțiunile
rezonabile primate de la comitent (art. 2079 alin. 2 lit. c C.civ.); să țină în registrele sale partide
separate, pentru operațiunile ce îl privesc pe fiecare comitent (art. 2079 alin. 2 lit. d C.civ.); să
depoziteze bunurile sau eșantioanele într-o modalitate care să asigure identificarea lor (art. 2079
alin. 2 lit. e C.civ.).
b. Obligațiile comitentului. Comitentul are în raporturile cu gentul următoarele obligații:
să acționeze cu loialitate și cu bună-credință (art. 2080 alin. 1 C.civ.); să pună la dispoziția
agentului în timp util și într-o cantitate coresponzătoare mostre, tarife și orice altă documentație
necesare agentului pentru agentului pentru executarea obligațiilor sale (art. 2080 alin. 2 lit. a
C.civ.); să furnizeze agentului informațiile necesare executării contractului de agenție (art. 2080
alin. 2 lit. b C.civ.); să înștiințeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează o
reducere a volumului contractelor (art. 2080 alin. 2 lit. c C.civ.); să plătescă agentului
remunerația, în condițiile și la termenele convenite prin contract sau stabilite de lege (art. 2080
alin. 2 lit. c C.civ.); să-l informeze pe agent, într-un termen rezonabil, privind acceptarea, refuzul
sau neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent (art. 2080 alin. 3 C.civ.).
10.2. Raporturile dintre comitent și terți
Prin încheierea actelor juridice de către agent cu terții, în executarea împuternicirii, se
nasc raporturi juridice directe între comitent și terți. Contractele se pot încheia, într-o primă
variantă, direct și nemijlocit între comitent și terți, iar agentul are doar rolul de a găsii clienții și
a negocia cu aceștia. Într-o a doua variantă, contractele se pot negocia și încheia de către agent în
numele și pe seama comitentului, stabilindu-se raporturi juridice direct între comitent și terți.
10.3. Reclamațiile privind bunurile și serviciile
Agentul poate primi reclamații privind viciile bunurilor văndute sau serviciilor prestate de
comitent.
El este obligat să-l înștiințeze de îndată pe comitent.
10.4. Măsurile asiguratorii
Agentul paote lua orice măsuri asiguratorii în interesul comitentului, pentru protejarea
bunurilore acestuia. El poate lua, de asemenea, orice alte măsuri necesare pentru conservarea
drepturilor comitentului.despre măsurile luate, agentul trebuie să-l informeze pe comitent.
11. Încetarea contractului de agenţie
11.1. Cazurile de încetare
Contractul de agenție încetează în următoarele cazuri: prin ajungere la termen, dacă este
încheiat pe durată determinată și părțile nu continuă executarea sa; prin denunțarea de oricare
dintre părți, cu acordarea obligatorie a unui preaviz, care este de o lună pentru contractele cu
durată de un an și cu mărirea cu o lună pentru fiecare an, pentru contractele cu durată mai mare
de un an, fără a se putea depăși 6 luni; prin reziliere fără preaviz de către oricare dintre părți, în
cazul neîndeplinirii culpabile grave a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte; prin
moartea, interdicția, insolvabilitatea și falimentul comitentului sau agentului.
11.2. Indemnizațiile în caz de încetare a contractului
a. Dreptul la indemnizație. La încetarea contractului de agenție, agentul are dreptul să
primească de la comitent o indemnizație.
Condițiile în care se acordă această indemnizație sunt: dacă agentul i-a procurat noi client
comitentului și/sau a sporit semnificativ volumul operațiunilor cu clienții existenți, iar comitentul
obține încă foloase substanțiale din operațiunile cu acești clienți; dacă plata acestei indemnizații
este echitabilă în raport de curcumstanțele concrete și de comisionele pe care agentul ar fi trebuit
să le primească în urma operațiiloe încheiate de comitent cu clienții respective, dart și în raport
de posibila restrângere a activității profesionale a agentului, din cauza existenței în contractual de
agent a unei clauze de neconcurență.
66
Valoarea indemnizației nu poate depășiechivalentul cunatumului unei remunerații anuale,
calculate pe baza mediei anuale a remunerațiilor încasate de agent pe percursul ultimilor 5 ani de
contract.
Dacă durata contractului nu a avut 5 ani, atunci remunerația anuală se calculează pe baza
mediilor remunereațiilor încasate în periaoada respectivă.
Prin acordarea indemnizației nu se aduce atingere dreptului agentului de a adduce
despăgubiri.
Dreptul la indemnizație se acordă și moștenitorilor, dacă aceștia îl pun în întârziere pe
comitent cu privire la pretențiile respective, în termen de un an de la data încetării contractului de
agenție.
b. Excepții privind dreptul la indemnizație. Agentul nu are dreptul la indemnizație în
următoarele situații: comitentul reziliază contractual din cauza încălcării de către agent a
obligațiilor sale; agentul denunță unilateral contractual, cu excepția situației în care denunțarea
este motivate de circumstanțe precum vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în considerarea
cărora nu I se poate cere, în mod rezonabil, continuarea activităților; în cazul cesiunii
contractului de agenție prin înlocuirea agentului cu un terț; dacă nu se convine altfel de către
părțile contractului de agenție, în cazul novației contractului, prin înlocuirea agentului cu un terț.
V. CONTRACTUL DE LEASING
1. Noțiunea contractului de leasing
Contractul de leasing este reglementat de prevederile O.G. nr. 51/1997, privind
operațiunile de leasing și societățile de leasing.
Operațiunea de leasing este cea prin care “o parte, denumită locator/finanţator, transmite
pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este,
celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice,
denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să
respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi
contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale”
(art. 1 din OG nr. 51/1997).
Contractul de leasing este acel contract prin care o parte denumită locator (finanțator) se
obligă să transmită pentru o perioadă determinată, către o altă parte denumită locatar (utilizator),
un anumit bun, contra unor plăți periodice denumite rate de leasing, și să respecte dreptul de
opțiune al utilizatorului la expirarea contractului care poate consta încumpărarea bunului,
prelungirea contractului sau încetarea contractului.
2. Caractere juridice
Contractul de leasing are următoarele caractere juridice: este un contract sinalagmatic,
deoarece naște obligații în sarciuna părtilor contractante; este un contract cu titlu oneros,
deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial; este un
contract cu executare succesivă, deoarece asigurarea folosinței bunului se execută continuu, iar
plata ratelor de leasing se execută periodic; este un contract consensual, deoarece se încheie prin
simplu accord de voință al părților; este un contract comutativ, deoarece întinderea obligațiilor
părților sunt cunoscute chiar de la data încheierii contractului; este un contract intuitu personae,
deoarece se încheie în considerarea calității speciale cerute utilizatorului de către societatea de
leasing; este un contract complex, deoarece se comupe din operații principale și operații
secundare; este un contract care are regimul titlului executoriu pentru ratele restante și predarea
bunului.
3. Tipuri de contracte de leasing.
3.1. Leasing financiar sau leasing operațional
După conținutul ratelor, leasingul poate fi financiar sau operational.
Contract de leasing financiar este orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una
dintre următoarele condiţii:
67
- riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul
leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce
efecte;
- contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra
bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
- utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului,
iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre
durata normală de funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata
normală de funcţionare maximă, exprimată în procente;
- perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a
bunului care face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include
orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit; valoarea totală a ratelor de
leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului.
Contractul de leasing operaţional este orice contract de leasing încheiat între locator şi
locatar, care transferă locatarului riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate, mai puţin riscul
de valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile
prevăzute la contractual de leasing financiar.
Riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opţiunea de
cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede
expres restituirea bunului la momentul expirării contractului.
3.2. Leasing mobiliar sau leasing imobiliar.
După natura obiectului, contractual de leasing poate fi leasing mobiliar sau leasing
imobiliar.
Leasingul mobiliar are ca obiect bunuri mobile, cu excepția celor pe care legea le exclude
expres, și anume: înregistrărirepe bandă audio şi video, a piesele de teatru, manuscrisele,
brevetele, drepturile de autor şi bunurile necorporale.
Leasingul imobiliarare ca obiect bunuri immobile prin natural or sau immobile prin
destinație.
3.3. Leasing direct sau leasing indirect
În funcție de persoana furnizorului există contract de leasing direct sau indirect.
Leasingul direct constă în încheierea contractului între furnizor și locatar, sau între
locator finanțator, care este și furnizor, și locatarul utilizator.
Leasingul indirect este operațiunea prin care contractual se încheie între finanțator și
utilizator, cu privire la un bun porocurat de finanțator în temeiul contractului de vânzare-
cumpărare încheiat cu finanțatorul.
3.4. Lease-back sau leasing comun.
După specificul tehnicii de realizare a operațiunii de leasing, există contractual de lease-
back și contractual de leasing comun.
Leas-back-ul este contractual prin care o persoană fizică șasu juridical vinde un bun unei
societăți de leasing, pentru a-l utiliza în system de leasing cu dreptul sau obligația de răscupărare
a bunului la sfârșitul contrcatului de leasing.
Leasingul comun este contractual care asigură posibilitatea folosirii unui bun în sistyem
de leasing de mai mulți utilizatori.
4. Părțile contractului de leasing
Părțile în contractul de leasing sunt finanțatorul/locatorul și utilizatorul/locatarul.
Finanțator poate fi o societate de leasing (societate comercială), persoană juridică română sau
străină. Utilizatorul poate fi orice persoană fizică sau juridică română sau străină.
5. Delimitarea contractului de leasing de alte contracte
Contractul de leasing se delimitează de alte contracte.
Față de contractul de locațiune,contractul de leasing se delimitează în sensul că în timp ce
leasingul comportă o promisiune de vânzare cu posibilitatea transferului de proprietate către
utilizator, în materie de locațiune, nu poate fi vorba de așa ceva.
68
Față de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, contractul de leasing se
delimitează în sensul că leasingul conferă utilizatorului posibilitatea de transfer al proprietății
bunului numai la expirarea contractului iar la vânzarea cu plata în rate, cumpărătorul devine
proprietar din momentul încheierii contractului.
Față de contractul de credit bancar, contractul de leasing se delimitează în sensul că prin
acesta se transferă beneficiarului o sumă de bani cu obligația ca la termen să restituie suma în
timp ce în cazul leasingului, bunul care face obiectul acestuia poate deveni proprietatea
utilizatorului la expirarea contractului.
6. Condiţii de validitate ale contractului de leasing
6.1. Capacitatea de a contracta
Finanțatorul și utilizatorul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece
ambele părți fac acte de dispoziție.
6.2.Consimțământul părților
Contractul de leasing se încheie prin acordul de voință al părților, cu respectarea
condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.).
6.3. Obiectul determinat și licit al contractului
Obiectul contractului de leasing constă în transmiterea folosinței, cu plată, a unui bun
mobil sau imobil pe o durată limitată, cu posibilitatea opțiunii utilizatorului de a i se transfera
proprietatea.
6.4. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului
Cauza sau scopul leasingului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită
când este contrară legii și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
6.5. Condițiile de formă ale contractului de leasing.
Contractul de leasing se încheie în formă scrisă (art. 7 din OG nr. 51/1997). Condiția
formei scrise este cerută ad probationem și nu ad validitatem.
7. Cuprinsul contractului de leasing
Contractul de leasing trebuie să cuprindă cel puțin următoarele elemente: clauza privind
definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operațional; denumirea bunului care
face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare a acestuia; valoarea ratelor
de leasing şi termenul de plata a acestora; perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
clauza privind obligaţia asigurării bunului; valoarea totală a contractului de leasing.
Pe lângă aceste elementele, contractul de leasing financiar trebuie să mai cuprindă și
următoarele elemente: valoarea de intrare a bunului; valoarea reziduală a bunului convenită de
părţi, când este cazul; valoarea avansului; rata de leasing.
Contractul de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an.
8. Încheierea contractului de leasing
8.1. Reguli de încheiere a contractului
Contractual de leasing se încheie după regulile generale ale încheierii contractelor, dar cu
anumite particularități.
Pentru încheierea contractului de leasing este necesar ca bunul care va face obiectul
acestuia să fie în proprietatea locatorului sau ca acesta din urmă să îl dobândească în baza unui
contract de vânzare-cumpărare încheiat cu furnizorul.
8.2. Cererea de ofertă a utilizatorului
Promotorul încheierii contractului de leaing este utilizatorul. El trebuie să adreseza o
cerere de ofertă către societatea de leasing în care să determine bunul care va constitui obiectul
contractului de leasing.
Societatea de leasing, dacă deține bunul în propritate, ori are disponibilitatea de a-l
dobândi de la furnizor, confirmă cererea. Dacă bunul trebuie procurat de la furnizor, societatea
de leasing trebuie să încheie contractual de vânzare-cumpărare cu furnizorul ales de comparator,
în condițiile pe care acesta le-a formulat în cerere.
8.3. Perfectarea contractului de leasing
După ce finanțatorul a intrat în proprietatea bunului solicitat de către utilizator, iar acesta
din urmă este de acord cu bunul respectiv se trece la perfectarea contractului de leasing. Dacă
69
bunul care face obiectul de leasing există în patrimonial finanțatorului, atunci părțile procedează
la perfectarea contractului de leasing.
Încheierea contractului de leaing se realizează prin redactarea acestuia în formă scrisă, cu
conținutul prevăzut de lege și prin semnarea lui de către contractante.
9.Efectele juridice ale contractului de leasing
9.1. Identificarea efectelor contractului de leasing
Contractul de leasing generează drepturi și obligații în sarcina finanțatorului și
utilizatorului.
Drepturile și obligațiile părților în contractual de leasing sunt stabilite prin lege, fără ca
prin aceasta să se limiteze posibilitatea părților de a stabili în concordantă cu interesele lor și alte
drepturi și obligații.
9.2. Drepturile şi obligaţiile locatorului/finanţatorului
În cadrul contractului de leasing, locatorul (finanțatorul) are următoarele drepturi:
- dreptul de a verifica periodic starea și modul de exploatare a bunului care face obiectul
contractului de leasing;
- dreptul de încasa toate sumele datorate conform contractului de leasing în cuantumul şi
la termenele menţionate în contract;
- dreptul de a rezilia contractul de leasing cu daune-interese în cazul în care
locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la termenul agreat cu furnizor şi/sau în contractul
de leasing ori dacă se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment etc.
Locatorul (finanțatorul) are următoarele obligații:
- obligația de a respecta dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri,
potrivit intereselor sale;
- obligația de garanta locatarului/utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condiţiile în
care acesta a respectat toate clauzele contractuale;
- obligația de a asigura la o societate de asigurări bunul oferit în leasing, dacă prin
contractual de leasing nu se prevede altfel etc.
9.3. Drepturile şi obligaţiile utilizatorului
În cadrul contractului de leasing, utilizatorul are următoarele drepturi: a) dreptul de a opta
pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12
luni, dacă părţile convin astfel şi dacă achită toate obligaţiile asumate prin contract; b) dreptul de
a opta pentru prelungirea contractului la expirare fără a schimba natura leasingului; dreptul de a
opta pentru încetarea contractului la termen etc.
Utilizatorul are următoarele obligații: a) obligația de a exploata bunul conform
instrucțiunilor elaborate de către furnizor; b) obligația de a nu greva cu sarcini bunul care face
obiectul contractului de leasing decât cu acordul finanţatorului; c) obligația de a achita toate
sumele datorate conform contractului de leasing -rate de leasing, asigurări, impozite, taxe-, în
cuantumul şi la termenele menţionate în contract; d) obligația de a restitui bunul la expirarea
contractului dacă nu-și exercită dreptul de opțiune prevăzut de lege etc.
10. Publicitatea contractului de leasing
Pentru protejarea interesului părților și asigurarea opozabilității leasingului față de terți,
contractual de leasing trebuie supus anumitor formalități de publicitate.
Contractul de leasing care are ca obiect utilizarea de imobile se înscrie în cartea funciară.
Contractul de leasing care are ca obiect un fond de comerț trebuie menționat în registrul
comerțului.
11.Încetarea contractului de leasing
Cazurile de încetare a contractului de leasing sunt: a) prin ajungere la termen și
neexercitarea dreptului de opțiune pentru prelungire, de către utilizator; b) prin reziliere, ca
sancțiune din culpa utilizatorului sau din culpa finanțatorului; c) prin încetarea existenței ca
persoană juridică a societății de leasing sau a utilizatorului, persoană juridică; d) prin moartea
utilizatorului, persoană fizică; e) prin falimentul utilizatorului comerciant sau al finanțatorului
comerciant; f) prin vânzarea bunului de către finanțator; g) prin dispariția bunului în leasing.
70
VI. CONTRACTUL DE FRANCIZĂ
1. Noțiunea contractului de franciză
Contractul de franciză este reglementat juridic de prevederile O.G. nr. 52/1997, privind
regimul juridic al francizei.
Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane
fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită
francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta
o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu (art. 1 lit. a din OG nr. 52/1997).
Contractul de franciză este acel contract prin care o parte denumită francizor, având
calitatea de comerciant transmite unei alte părți denumite beneficiar având calitatea de
comerciant, dreptul de concesiune, de exploatare și dezvoltare a unei afaceri, a unui produs, a
unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei taxe de intrare în rețeaua de franciză și a
unei redevențe periodice.
2. Caractere juridice ale contractului de franciză
Contractul de franciză este un contract sinalagmatic, este un contract sinalagmatic,
deoarece naște obligații în sarciuna părtilor contractante; este un contract cu titlu oneros,
deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial; este un
contract cu executare succesivă, deoarece plata redevenței se face eșalonat; este un contract
consensual, deoarece se încheie prin simplu accord de voință al părților; este un contract
comutativ, deoarece întinderea obligațiilor părților sunt cunoscute chiar de la data încheierii
contractului; este un contract intuitu personae, deoarece se încheie în considerarea calității
speciale cerute beneficiarului de către franzizor.
3. Felurile francizei
În raport de obiectul ei francize este de mai multe feluri: franciză industrială; franciză de
distribuție; franciză de servicii.
Franciza este industrială atunci când beneficiarul fabrică el însuși pe baza mărcii și
tehnologiei francizorului anumite produse pe care el le vinde sub marca francizorului.
Franciza este de distribuție, atunci când beneficiarul vinde utilizând marca francizorului
anumite produse fabricate de către francizor sau de către terți, în baza mărcii francizorului.
Franciza este de servicii, atunci când beneficiarul prestează el însuși anumite servicii
folosind marca și procedeele francizorului.
4. Caracteristicile francizei
Franciza ca sistem de comercializare modernă de produse și servicii are următoarele
caracteristici: este un sistem de comercializare a produselor și serviciilor constând într-o
organizare specifică activității comerciale; este bazată pe colaborarea continua între comercianții
parteneri care acționează independent în baza intereselor commune; este o tehnică juridică de
natură contractuală bazată pe contractual de franciză; are ca scop crearea unui sistem de
multiplicare a unei afaceri acre s-a dovedit a fi viabilă și performantă pe piață.
5. Rețeaua de franciză
Rețeaua de franciză este un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor și mai
mulți beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum și
pentru dezvoltarea producției și distribuției unui produs sau serviciu (art. 1 lit. e din OG nr.
52/1997).
Rețeaua de franciză se constituie în baza raporturilor de franciză care se stabilesc între
francizor și beneficiar.
Rețeaua de franciză trebuie utilizată în așa mod încât să fie păstrată identitatea și reputația
acesteia și cu scopul a dezvolta producția sau distribuția de produse ori servicii.
6. Părțile contrcatului de franciză
Părțile contractului de franciză sunt francizorul și beneficiarul.
71
Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să dețină și să exploateze o
activitate comercială anterior lansării francizei; să fie titularul dreptului de proprietate
intelectuală sau industrială.
Beneficiarul trebuie să îndeplinească și el următoarele cerințe: să facă dovada
competențelor solicitate de francizor; să aibă calități manageriale; să aibă capacitate financiară
pentru exploatarea afacerii.
7. Condiţii de validitate
7.1. Capacitatea de a contracta.
Francizorul și beneficiarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece
ambele părți fac acte de dispoziție.
7.2. Consimțământul părților. Contractul de franciză se încheie prin acordul de voință
al părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.).
7.3. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de franciză
constă în acordarea de către francizor către beneficiar a dreptului de concesiune, de exploatare și
dezvoltare a unei afaceri, a unui produs, a unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei
taxe de intrare în rețeaua de franciză și a unei redevențe periodice.
7.4. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul francizei
trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii
publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
7.6. Condițiile de formă ale contractului de franciză.
OG nr. 52/1997 nu impune pentru încheierea contractului de franciză o anumită formă.
Contractul de franciză se încheie în formă scrisă, pentru protejarea intereselor părților.
Condiția formei scrise este cerută ad probationem și nu ad validitatem.
8. Principiile contractului de franciză
Contractul de franciză trebuie să respecte următoarele principii: să aibă o durată care să
permită beneficiarului amortizarea investiției; să protejeze ambele părți în cazul în care
contractul nu se reînnoiește prin notificarea reciprocă pe bază de preaviz suficient de mare; să
precizeze clar condițiile de cesiune a drepturilor către un succesor; să precizeze clar condițiile de
reziliere; să cuprindă clauze de nonconcurență; să prevadă expres dreptul de preemțiune al
beneficiarului.
9. Încheierea contractului de franciză
9.1. Faza precontractuală.
Pentru formarea contractului de franciză, O.G. 52/1997 a impus o fază precontractuală în
care părțile viitorului contract fac un schimb de informații.
Francizorul furnizând viitorului beneficiar diverse informați (ex.: experiența dobândită și
transferabilă; condițiile financiare ale contractului; redevența inițială sau taxa de intrare în rețea;
durata contractului).
Beneficiarul trebuie să furnizeze francizorului orice informație de natură a facilita
cunoașterea și performanțele sale.
Francizorul are dreptul să selecționeze beneficiarul care face dovada competențelor
solicitate pentru exploatarea francizei.
9.2. Negocierea și încheierea contractului
Francizorul și beneficiarul, pe baza schimbului reciproc de informații, pot trece la
negocierea și încheierea contractului.
Contractul se consideră încheiat când s-a realizat acordul de voință al părților asupra
tuturor clauzelor contractuale și a fost redactat în scris și semnat de către acestea.
10. Cuprinsul contractului
Contractul de franciză trebuie să cuprindă conform art. 5 din O.G. nr. 52/1997,
următoarele clauze: clauze privind identificarea părților; clauze privind obiectul contractului;
clauze privind drepturile și obligațiile părților; clauze privind durata contractuluiclauze privind
condițiile financiare; clauze privind condițiile de modificare, prelungire și reziliere; clauze de
nonconcurența și confidențialitate.
72
11. Efectele juridice ale contractului de franciză
11.1. Identificarea efectelor
Contractual de franciză dă naștere la drepturi și obligații în sarcina francizorului și
beneficiarului.
Drepturile și obligațiile părților în contractual de franciză sunt stabilite prin lege, fără ca
prin aceasta să se limiteze posibilitatea părților de a stabili în concordantă cu interesele lor și alte
drepturi și obligații.
11.2. Drepturile și obligațiile francizorului.
Francizorul are următoarele drepturiîn contractual de franciză: a) dreptul de a controla
dacă beneficiarul respectă toate elementele constitutive ale mărcii; b)dreptul de a impune
beneficiarului protejarea caracterului confidențial al afacerii; c) dreptul de a impune o clauză de
nonconcurență; d) dreptul la a încasa taxa de intrare în rețea și redevența periodică .
Francizorului are în contractual de franciză și următoarele obligații: a) obligația de a
transmite către beneficiar dreptul de concesiune (exploatare) privind obiectul francizei; b)
obligația de a asigura beneficiarului asistența tehnică; c) obligația de a furniza beneficiarului
informațiile necesare; d) obligația de a asigura publicitatea produsului sau serviciului.
11.3. Drepturile și obligațiile beneficiarului.
Drepturile beneficiarului în contractul de franciză sunt: a) dreptul la informare privind
rețeaua de franciză și condițiile contractului; b) dreptul de a dobândi exploatarea sau dezvoltarea
afacerii care face obiectul francizei; c) dreptul de a beneficia de pregătire inițială și asistență
comercială și tehnică pe perioada contractului.
Beneficiarul are în contractual de franciză și următoarele obligații: a) obligația de plată a
taxei de intrare în rețea ;b) obligația de plată a redevenței periodice; c) obligația de a dezvolta
rețeaua de franciză și de a-i menține identitatea și reputația; d) obligația de a furniza
francizorului orice informație privind desfășurarea afacerii; e) obligația de a exploata marca sau
serviciul în condițiile stabilite în contract; f) obligația de a respecta zona de exercitare a
afacerilor stabilită prin contract; g) obligația de confidențialitate a informațiilor primate de la
francizor; h) obligația de neconcurență privind pe francizor.
12. Încetarea contractului de franciză
Contractul de franciză încetează în următoarele situații: prin ajungere la termen dacă nu a
fost reînnoit; prin reziliere ca sancțiune, la solicitarea uneia dintre părți sau de drept, dacă există
pact comisoriu în acest sens; prin încetarea existenței ca persoană juridică a uneia dintre părțile
persoane juridice; prin moartea uneia dintre părțile, persoane fizice; prin falimentul uneia dintre
părți.
Concluzii:
Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este acel contract
prin care o persoană denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe
seama celeilalte părți numită mandant, contra unei remunerații.
Contractul de comision aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este un contract
prin care o persoană numită comisionar, care acționează cu titlu professional, se obligă în baza
împuternicirii dată de o altă persoană numită comitent, să încheie acte juridice care au ca obiect
achiziționarea sau vânzarea de bunuri, ori prestări de servicii în nume propriu dar pe seama
comitentului, în schimbul unei remunerații, denumită comision.
Contractul de consignație este contractul prin care o parte denumită consignant,
încredințează unei alte părți denumită consignatar, anumite bunuri mobile spre a le vinde în
nume propriu dar pe seama consignantului, pe un preț stabilit anticipat cu obligația de a-i remite
consignantului prețul obținut sau în caz de nevânzare a restituirii bunului.
Contractul de agenţie este acel contract prin care o persoană fizică sau juridică, având
calitatea de comerciant intermediar independent este împuternicită în mod statornic de către o
altă persoană denumită comitent să negocieze afaceri sau să negocieze și să încheie afaceri în
numele și pe seama acestuia, contra unei indemnizații în una sau mai multe regiuni determinate.
73
Contractul de leasing este acel contract prin care o parte denumită locator (finanțator) se
obligă să transmită pentru o perioadă determinată, către o altă parte denumită locatar (utilizator),
un anumit bun, contra unor plăți periodice denumite rate de leasing, și să respecte dreptul de
opțiune al utilizatorului la expirarea contractului care poate consta în cumpărarea bunului,
prelungirea contractului sau încetarea contractului.
Contractul de franciză este acel contract prin care o parte denumită francizor, având
calitatea de comerciant transmite unei alte părți denumite beneficiar având calitatea de
comerciant, dreptul de concesiune, de exploatare și dezvoltare a unei afaceri, a unui produs, a
unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei taxe de intrare în rețeaua de franciză și a
unei redevențe periodice.
74

Drept Comercial

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Comercial

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

CONF.UNIV.DR. LAVINIA ELENA STUPARU

Numele cursului: Drept comercial

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

Timpul alocat: 1 oră

➢ Identificarea poziţiei dreptului comercial în sistemul de drept

2. Dreptul comercial ca ramură de drept privat

3. Dreptul comercial ca subramură a dreptului privat

3.1. Teoria monistă și critica acesteia

3.2. Efectele implementării teoriei moniste

4. Dreptul comercial ca știință și ca disciplină de învățământ

II. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

2. Izvoarele normative ale dreptului comercial

3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

Timp alocat: 1 oră

➢ Cunoaşterea evoluţiei conceptului “întreprindere”

I. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRII NOȚIUNII „ÎNTREPRINDERE” ÎN

II. VIZIUNEA CODULUI CIVIL ASUPRA NOȚIUNII „ÎNTREPRINDERE

3. Elementele constitutive ale noțiunii „întreprindere”

III. CATEGORII DE ÎNTREPRINDERI

Timpul alocat: 1 oră

II. CATEGORIILE DE PROFESIONIŞTI

III. AUXILIARII PROFESIONIȘTILOR COMERCIANŢILOR

Timpul alocat: 1 oră

II. OBLIGAŢIA DE ORGANIZARE ŞI CONDUCERE A

III. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE ÎN

4. Rolul Consiliului Concurenței

IV. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A COMERŢULUI CU

Profesioniștii comercianți au următoarele obligații profesionale: obligația de înregistrare

Timp alocat: 1 oră

I. NOȚIUNEA ȘI NATURA JURIDICĂ A FONDULUI DE COMERȚ

II. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ

III. OPERAŢIUNI JURIDICE PRIVIND FONDUL DE COMERŢ

Timpul alocat: 1 oră

I. NOȚIUNEA DE PROFESIONIST COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ

II. REGIMUL JURIDIC CONTURAT DE O.U.G. NR. 44/2008

Comerciantul persoană fizică desemnează persoana fizică care exploatează o

Timp alocat: 1 oră

II. CONSIDERAȚII PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL CATEGORIILOR DE

1. Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990

Timp alocat: 4 ore

I. CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

II. FUNCŢIONAREA ŞI MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR

III. ÎNCETAREA EXISTENŢEI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Timp alocat: 1 oră

II. REGIMUL JURIDIC AL DOBÂNZII REMNERATORII ȘI

III PLATA ÎN CONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎNTRE PROFESIONIŞTI

Timp alocat: 3 ore

II. CONTRACTUL DE COMISION

III. CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE

IV. CONTRACTUL DE AGENȚIE

S-ar putea să vă placă și