Sunteți pe pagina 1din 79

Dan-Alexandru Sitaru

DREPT COMERCIAL
ROMÂN
- suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”


BUCUREŞTI

2020
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi


transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Dan-Alexandru Sitaru

Drept comercial român


Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti


Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro

ISBN: 978-606-751-819-1
Introducere

Dreptul comercial constituie o ramură autonomă de drept, care face parte din subsistemul
dreptului privat şi are ca ansamblu de reglementări de drept comun – Dreptul civil. În esenţă, în
cadrul disciplinei Dreptul comercial (care se studiază în ambele semestre ale anului al III-lea), sunt
analizate aspectele care vizează naşterea, executare, modificarea, suspendarea şi încetarea
raporturilor juridice de comerț. Din acest motiv, precum şi din raţiuni de ordin didactic, am împărţit
materia prin raportare la elementele raportului juridic, astfel cum sunt stăpânite de la materia
Dreptului civil – Teoria generală.
Astfel, cel de-al doilea semestru este dedicat studiului aprofundării domeniului comercial,
anume a conținutul raportului juridic comercial, însemnând drepturile și obligațiile profesioniștilor
comercianți aflați în execițiul activităților lor. Materia este presărată cu trimiteri la legislația în
vigoare precum și la jurisprudența esențială pentru cunoașterea acestei ramuri de drept.

Obiectivele cursului

Prezentul suport de curs se adresează studenţilor din învăţământul universitar la


distanţă, având ca finalitate explicarea principalelor instituţii ale dreptului comercial.
Lucrarea tratează aspectele fundamentale ale dreptului comercial, astfel încât
studenţii să-şi însuşească noţiunile şi termenii din domeniul comercial.
La elaborarea cursului, s-au avut în vedere actele normative în vigoare până la data
de 1 octombrie 2017.

Cursul de faţă îşi propune:


1. să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului comercial şi conexiunile
existente între ele;
2. să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi aplicarea
corectă a legii comerciale;
3. să transmită studenţilor cunoştinţele de drept comercial, necesare înţelegerii
dreptului comerţului internaţional şi a altor discipline înrudite, în vederea formării
unor buni specialişti în domeniu.

Potrivit programei analitice, competenţele specifice acesteia sunt:


1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea din punct de vedere ştiinţific a conţinutului
normelor comerciale, precum şi a jurisprudenţei referitoare la aplicarea acestora;
înţelegerea instituţiilor specifice Dreptului comercial cuprinse în Codul Civil şi legile
speciale comerciale; înţelegerea corelaţiilor existente între normele dreptului
comercial cu normele din dreptul privat, în special cu cele din dreptul civil şi cele din
Dreptul comerţului internaţional);
2. Explicare şi interpretare (explicarea instituţiilor şi normelor cuprinse în Codul
comercial; explicarea şi interpretarea normelor comerciale cuprinse în reglementări
speciale; explicarea corelaţiilor între normele Dreptului comercial cu cele din dreptul
civil şi corelaţia lor cu normele Dreptului comerţului internaţional; explicarea şi
înţelegerea soluţiilor pentru problemele apărute în practică; interpretarea corectă a

5
normelor comerciale cuprinse în legi comerciale speciale);
3. Instrumental-aplicative (analiza evoluţiei legislaţiei şi a jurisprudenţei în materie,
inclusiv a jurisprudenţei, Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
a Curţilor internaţionale de arbitraj comercial; aspecte de drept comparat; soluţionarea
unor speţe prin folosirea cunoştinţelor acumulate);
4. Atitudinale (formarea unei atitudini pozitive faţă de ştiinţa dreptului comercial;
dezvoltarea abilităţilor de gândire juridică din perspectivă comercială; incitarea pentru
o abordare multidisciplinară a instituţiilor Dreptului comercial; obişnuinţa de a
interpreta corect normele comerciale şi aplicarea sistematică a acestora).
Însuşirea temeinică a disciplinei Drept comercial presupune, pe lângă activităţile
didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte
studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta
lucrare.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs studentul va fi capabil să explice conceptele şi


principiile dreptului comercial, să aplice coerent normele juridice incidente, să
analizeze critic practica autorităţilor administrative relevante şi a instanţelor
judecătoreşti în materie, să explice corelaţiile dintre normele dreptului comercial şi
cele ale altor ramuri de drept, să analizeze reglementarea legală incidentă , să
analizeze și înțelegaă gradul de aplicare și punere în executare a aspectelor teoretice
detaliate, să analizeze evoluţia reglementării legale.

Resurse şi mijloace de lucru

Principala resursă materială pe care studentul este obligat să o aibă în vedere pe


întreaga durată a studiului materiei o reprezintă reglementarea materiei, întâlnită și
explicată, în principal, în:
- Codul Civil;
- Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă;

La aceasta se adaugă:
- suportul de curs;
- bibliografia indicată;
- site-urile de jurisprudenţă.

Structura cursului

Cursul este structurat în 10 unităţi de învăţare şi conţine trei teme de control, după
unităţile de învăţare 1, 5 şi 10. Rezolvarea temelor de control se transmite fie
electronic prin intermediul platformei eLis fie prin predare pe suport hărtie titularului
se curs.

6
Cerinţe preliminare

Pentru a fi în măsură să asimileze în mod optim materia, studentul trebuie să


stăpânească în mod corespunzător conţinutul următoarelor discipline: Teoria Generală
a Dreptului, Drept Constituţional, Drept Civil (Teoria generală; Prescripţia extinctivă;
Persoanele; Teoria generală a obligaţiilor; Contractele speciale), Drept financiar,
Economie, Drept comercial I.

Durata medie de studiu individual

Se va estimeză că o UI ar trebui parcursă în 1-3 ore de studiu individual.

Evaluarea

Nota finală va fi alcătuită din rezultatul la examinarea finală prin examen (70%) şi
evaluarea celor trei teme de control (câte 10% fiecare).

Examinarea finală va consta în 8-20 de grile din materia indicată și/sau 2-3 subiecte
teoretice, care trebuie tratate analitic;

De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii unei prezentări scrise sau
orale, care să aibă ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei.
Referatul scris nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de pagini şi
trebuie să aibă elemente de originalitate. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei
drepturilor de autor, studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie
răspundere că nu au adus atingere dreptului de autor.

Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5, în
care să aibă o pondere de cel puţin 50% nota de la examenul propriu-zis. Studenţii
care nu au obţinut cel puţin nota 5 (50%) la examenul propriu-zis, nu pot promova
examenul pe baza notării făcute la evaluarea temelor de control.

7
Cuprins
Introducere ........................................................................................................................................... 5
Cuprins ................................................................................................................................................. 8

Unitatea de învăţare nr. 1. OBLIGAŢIILE COMERCIALE - regulile speciale formării și executării


contractelor privind activitatea comercială ........................................................................................ 11
Introducere ......................................................................................................................................... 11
Obiectivele unităţii de învăţare .......................................................................................................... 11
Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 11
1.1. Regulile formării contractelor privind activitatea comercială .................................................... 12
1.2. Regulile executării contractelor privind activitatea comercială .................................................. 13
1.3. Consecințele neexecutării obligațiilor din contractele privind activitatea comercială ............... 14
1.4. Probele în materie comercială ..................................................................................................... 17
Rezumat ............................................................................................................................................. 20
Test de autoevaluare a cunoştinţelor .................................................................................................. 20
Tema de control nr. 1 ......................................................................................................................... 21
Bibliografie ........................................................................................................................................ 21

Unitatea de învăţare nr. 2. OBLIGAŢIILE COMERCIALE - Unele particularități ale contractului de


vânzare-cumpărare în activitatea comercială ..................................................................................... 22
Introducere ......................................................................................................................................... 22
Obiectivele unităţii de învăţare .......................................................................................................... 22
Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 22
2.1. Scopul contractului de vânzare-cumpărare ................................................................................. 22
2.2. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare în activitatea comercială ...................................... 22
2.3. Răspunderea pentru vicii ............................................................................................................. 24
2.4. Obligația de garanție pentru buna funcționare ............................................................................ 24
Rezumat ............................................................................................................................................. 25
Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................................. 25
Bibliografie ........................................................................................................................................ 26

Unitatea de învățare nr. 3. OBLIGAŢIILE COMERCIALE - contractul de furnizare ..................... 27


Introducere ......................................................................................................................................... 27
Obiectivele unităţii de învăţare .......................................................................................................... 27
Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 27
3.1. Noțiunea contractului de furnizare .............................................................................................. 27
3.2. Condițiile de validitate ale contractului de furnizare .................................................................. 27
3.3. Efectele contractului de furnizare ............................................................................................... 27
Rezumat ............................................................................................................................................. 28
Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................................. 28
Bibliografie ........................................................................................................................................ 28

Unitatea de învățare nr. 4. OBLIGAŢIILE COMERCIALE – contractul de mandat cu reprezentare și


contractul de mandat fără reprezentare în activitatea comercială ...................................................... 29
Introducere ......................................................................................................................................... 29

8
Obiectivele unităţii de învăţare .......................................................................................................... 29
Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 29
4.1. Reprezentarea în actele juridice .................................................................................................. 29
4.2. Noţiunea şi felurile mandatului ................................................................................................... 30
4.3. Contractul de mandat cu reprezentare ......................................................................................... 30
4.4. Contractul de mandat fără reprezentare ...................................................................................... 32
Rezumat ............................................................................................................................................. 34
Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................................. 35
Bibliografie ........................................................................................................................................ 35

Unitatea de învățare nr. 5. OBLIGAŢIILE COMERCIALE - contractul de agenție ....................... 36


Introducere ......................................................................................................................................... 36
Obiectivele unităţii de învăţare .......................................................................................................... 36
Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 36
5.1. Noţiunea, caracterele și natura juridica ale contractului de agenție ............................................ 36
5.2. Cuprinsul si forma contractului de agenție ................................................................................. 36
5.3. Efectele contractului de agenție ................................................................................................. 37
5.4. Încetarea contractului de agenție................................................................................................. 38
Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................................. 39
Tema de control nr. 2 ......................................................................................................................... 39
Bibliografie ........................................................................................................................................ 39

Unitatea de învățare nr. 6. TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE ...................................... 40


Introducere ......................................................................................................................................... 40
Obiectivele unităţii de învăţare .......................................................................................................... 40
Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 40
6.1. Cambia ........................................................................................................................................ 40
6.2. Biletul la ordin ............................................................................................................................ 48
6.3. Cecul ........................................................................................................................................... 50
Rezumat ............................................................................................................................................. 52
Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................................. 52
Bibliografie ........................................................................................................................................ 53

Unitatea de învățare nr. 7. PROCEDURA INSOLVENŢEI – noțiune. Scopul. Categoriile de


persoane cărora li se aplică procedura. Participanţii .......................................................................... 54
Introducere ......................................................................................................................................... 54
Obiectivele unităţii de învăţare .......................................................................................................... 54
Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 54
7.1. Activitatea comercială şi dificultăţile sale .................................................................................. 54
7.2. Scopul procedurii insolvenţei...................................................................................................... 55
7.3. Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei................................................................................... 55
7.4. Participanţii la procedura insolvenţei .......................................................................................... 57
7.5. Alţi participanţi la procedura insolvenţei .................................................................................... 60
Rezumat ............................................................................................................................................. 61
Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................................. 62

9
Bibliografie ........................................................................................................................................ 62

Unitatea de învățare nr. 8. PROCEDURA INSOLVENȚEI – cererile introductive. Deschiderea


procedurii. Efectele deschiderii. Primele măsuri. .............................................................................. 63
Introducere ......................................................................................................................................... 63
Obiectivele unităţii de învăţare .......................................................................................................... 63
Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 63
8.1. Cererile introductive ................................................................................................................... 63
8.2. Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii .......................................................... 64
8.3. Primele măsuri ............................................................................................................................ 65
Rezumat ............................................................................................................................................. 67
Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................................. 67
Bibliografie ........................................................................................................................................ 68

Unitatea de învățare nr. 9. PROCEDURA INSOLVENȚEI – reorganizarea judiciară .................... 69


Introducere ......................................................................................................................................... 69
Obiectivele unităţii de învăţare .......................................................................................................... 69
Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 69
9.1. Planul de reorganizare ................................................................................................................. 69
9.2. Elaborarea şi conţinutul planului de reorganizare....................................................................... 69
9.3. Formalităţile privind aprobarea planului de reorganizare ........................................................... 70
9.4. Procedura reorganizării ............................................................................................................... 71
Rezumat ............................................................................................................................................. 71
Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................................. 71
Bibliografie ........................................................................................................................................ 72

Unitatea de învățare nr. 10. PROCEDURA INSOLVENȚEI – falimentul. Închiderea procedurii.


Răspunderea membrilor organelor de conducere............................................................................... 73
Introducere ......................................................................................................................................... 73
Obiectivele unităţii de învăţare .......................................................................................................... 73
Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 73
10.1. Procedura falimentului .............................................................................................................. 73
10.2. Închiderea procedurii insolvenţei .............................................................................................. 75
10.3. Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei ............................................................... 76
Rezumat ............................................................................................................................................. 78
Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................................. 78
Tema de control nr. 3 ......................................................................................................................... 78
Bibliografie ........................................................................................................................................ 79

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ: ........................................................................................................ 79

10
Unitatea de învăţare nr. 1. OBLIGAŢIILE COMERCIALE - regulile speciale formării și
executării contractelor privind activitatea comercială

Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop fundamentarea noțiunilor fundamentale
ale teoriei gnerale a obligațiilor comeriale. Aceste noțiuni cuprind regulile de naștere și
executare ale actelor și faptelor juridice comerciale. Separat, vor fi explicate normele
aplicabile în cazurile încălcării legii. În final, unitatea de învățare cuprinde analiza
probelor în materie comercială, prin completare față de Codul de procedură civilă.

Obiectivele unităţii de învăţare


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
a) Formarea contractelor privind activitatea comercială
b) Executare contractelor privind activitatea comercială
c) Consecințele neexecutării obligațiilor din contractele privind activitatea
comercială.
d) Probele în materie comercială
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare


Raporturile juridice comerciale sunt raporturi de drept privat, ca şi raporturile
juridice civile. Având aceeaşi esenţă, raporturile juridice comerciale şi raporturile
juridice civile sunt supuse aceloraşi reguli generale, care sunt cuprinse în Codul civil.
Dar, între cele două categorii de raporturi juridice există şi anumite deosebiri.
Aspectele particulare ale raporturilor juridice comerciale sunt reglementate prin norme
speciale cuprinse în Codul Civil, Cartea a V-a Despre obligații.
Regulile generale privind contractele sunt prevăzute în art. 1166-1323, art. 1469-
1565 C.civ. iar unele reguli particulare cu privire la anumite contracte se regăsesc în
art. 1650-2278 C.civ. sau legi speciale.
În prezent, considerăm că, ținând cont de dispozițiile O.U.G. nr. 79/2011 privind
reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, nu se mai poate face vorbire despre contracte comerciale, totuși, trebuie să
admitem existența contractelor privind activitatea comercială. Aceste contracte au un
regim juridic particular, diferit de regimul juridic al actelor încheiate între simpli
particulari.
Întrucât regulile generale care guvernează raporturile juridice cu privire la
activitatea comercială sunt cele prevăzute de Codul civil pentru obligaţiile juridice în
genere, în cele ce urmează vor fi examinate numai regulile speciale aplicabila
activității comerciale.
Putem definii contractele privind activitatea profesională ca fiind acele contracte
încheiate între profesioniștii care exploatează o întreprindere economică
(comercianții), având ca obiect producerea și circulația de mărfuri, prestarea de servicii
și executarea de lucrări, în scopul obținerii de profit.

11
1.1. Regulile formării contractelor privind activitatea comercială
1.1.1. Principiul libertăţii contractuale
Voința unei persoane este țărmuită numai de dispozițiile legale care privesc ordinea
publică și bunele moravuri (art. 11 C.civ).
În privinţa încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul naşterii,
modificării, transmiterii şi stingerii unor drepturi şi obligaţii. Libertatea manifestării
voinţei părţilor contractante se defineşte ca o libertate contractuală şi constituie o
expresie a drepturilor şi libertăţilor omului.
Noul Cod Civil consacră principiul libertății contractuale în art. 1169. Prin urmare,
libertatea contractuală constă în dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu
orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de
ordinea publică şi bunele moravuri.
În dreptul comercial, principiul libertăţii contractuale are o aplicare generală; el
priveşte nu numai raporturile contractuale la care participă întreprinzătorii particulari
(comercianţi individuali ori societăţi comerciale), ci şi a celor la care iau parte regiile
autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat.
Orice contract, în sensul de operaţiune juridică (negotium), se încheie în mod valabil
prin simplul acord de voinţă, indiferent de forma de manifestare a voinţei părţilor
contractante.
În privinţa contractelor comerciale, libertatea de exprimare a voinţei la încheierea
contractului este determinată de multitudinea contractelor şi de necesitatea asigurării
unei celerităţi în perfectarea acestora. Pentru comerciant, rapiditatea încheierii
tranzacţiilor reprezintă o condiţie a succesului în activitatea comercială.
Contractul comercial se încheie, potrivit intereselor părţilor, în formă scrisă
(scrisoare, telex, fax), verbal, telefonic, etc.
În cazul formei scrise, voinţa părţilor se poate exprima într-un singur înscris
(înscrisul unic) sau în mai multe înscrisuri (oferta şi acceptarea ofertei).
Libertatea de exprimare a voinţei părţilor la încheierea contractului are drept corolar
libertatea probelor în dovedirea drepturilor subiective izvorâte din contractul
comercial.
Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise
în dreptul comun (în anumite cazuri, chiar fără restricţiile impuse în dreptul comun),
precum şi prin mijloace de probă specifice (facturi acceptate, corespondenţă
comercială, registrele comerciale etc.).
Libertatea contractuală se exprimă şi prin dreptul părţilor contractante de a alege
calea arbitrajului pentru soluţionarea eventualului litigiu dintre ele. Într-adevăr, în chiar
contractul pe care îl încheie, părţile pot prevedea o clauză (clauza compromisorie) prin
care convin ca orice litigiu ivit în executarea contractului să fie soluţionat pe calea
arbitrajului comercial.
Pentru a proteja pe consumatori, prin Legea nr.193/2000 au fost stabilite reguli
speciale privind încheierea contractelor între comercianţi şi consumatori.
Prin consumator, legea înţelege orice persoană fizică sau grupuri de persoane fizice,
constituite în asociaţii care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate
profesionale sau comerciale.
1.1.2. Regulile generale privind încheierea contractelor comerciale

12
Noul Cod Civil a reglementat în premieră regulile generale ale formării contractelor,
atât între persoane prezente, cât și între absenți (art. 1182-1203 C.civ.).
Acordul de voință, care semnifică încheierea contractului, se realizează prin
întâlnirea concordantă a unei oferte de a contracta cu acceptarea acesteia (art. 1182
C.civ.).
Oferta de a contracta este o propunere a unei persoane, adresată altei persoane, de a
încheia un anumit contract. Ea trebuie să cuprindă o manifestare de voință reală care
exprimă intenția ofertantului de a se obliga, în cazul în care destinatarul acceptă oferta.
De asemenea, oferta trebuie să fie neviciată, concretizată într-o propunere precisă,
complexă și fermă.
Acceptarea ofertei este manifestarea de voință a destinatarului ofertei de a încheia
contractul. Constituie acceptarea ofertei orice act sau fapt al destinatarului, dacă indică
în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată
și ajunge în termen la autorul ofertei (art. 1196 C.civ).
Pentru a produce efecte juridice, a se naște contractul, oferta ca și acceptarea
acesteia trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a
contractului.
În cazul contractului încheiat între persoane prezente, caz în care voința fiecărei
părți este receptată în mod direct de cealaltă și instantaneu, contractul se consideră
încheiat la momentul acceptării ofertei (art. 1194 C.civ.).
În cazul în care contractul se încheie între persoane absente, așadar oferta și
acceptarea acesteia se comunică prin corespondență și, deci, există un interval de timp
scurs între ofertă și acceptarea acesteia, contractul se consideră încheiat în momentul în
care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia la cunoștință de aceasta din
motive care nu îi sunt imputabile (art. 1186 C.Civ.). Rezultă tot de aici, contractul se
încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant. Așadar, locul
încheierii contractului este localitatea unde ofertantul își are domiciliul sau
stabilimentul profesional.

1.2. Regulile executării contractelor privind activitatea comercială


1.2.1. Principiile executării obligațiilor contractuale
Potrivit legii, creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să
execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este
imposibilă (art. 1527 C.civ.). Rezultă din acest text de lege principiului executării în
natură a obligațiilor. În acest sens, art. 1492 C.civ. completează arătând că debitorul nu
se poate elibera executând altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea
prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta.
Apoi, Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației
de către debitor (art. 1516 C.civ.). Astfel, principiul executării întocmai a obligațiilor
înseamnă executarea obligațiilor, cu respectarea cantității, calității, a termenului și a
celorlalte clauze convenite de părți.
În sfârșit, principiul colaborării la executarea obligațiilor are în vedere faptul că prin
încheierea contractului se urmărește realizarea unor interese comune ale părților
contractante, iar satisfacerea acestui scop impune obligația părților de a colabora la
executarea obligațiilor contractuale.

13
1.2.2. Plata
Executarea voluntară a oricărei obligații izvorâte dintr-un contract poartă denumirea
de plată (art. 1469 C.civ.). Orice plata presupune o datorie, adică o obligație asumată
de debitor (art. 1470 C.civ.).
Obligația de a face plata incumbă debitorului, dar, potrivit legii, plata poate fi făcută
de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație (art. 1472 C.civ.).
Dreptul de a primii plata aparține creditorului, reprezentantului său legal sau
convențional, persoanei indicate de creditor ori persoanei autorizate de instanță să o
primească (art. 1475 C.civ.).
Debitorul trebuie să execute plata la termenul stipulat în contract. În lipsa unei
stipulații exprese sau a unui termen determinat în temeiul contractului, al practicilor
statornicite între părți ori a uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată (art. 1495
C.civ.).
Debitorul trebuie să execute obligația la locul stabilit în contract. Locul plății este
cel stabilit de Codul Civil, în cazul în care nu există o stipulație expresă în contract ori
dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului,
al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor (art. 1494 C.civ.).
O executare parțială a obligației poate fi refuzată de creditor, chiar dacă prestația ar
fi divizibilă.
Dovada plății se poate face prin orice mijloc de probă (art. 1499 C.civ.). Codul Civil
reglementează ca dovada plății se poate face prin chitanța liberatorie ori remiterea
înscrisului original al creanței, precum și prin dovada plății făcute prin virament
bancar.
În privința obligațiilor din contractele privind activitatea comercială, legea instituie
o prezumție de solidaritate a debitorilor. Potrivit art. 1446 C.civ., solidaritatea se
prezumă între debitorii profesioniști ai unei obligații contractate în exercițiul unei
întreprinderi.

1.3. Consecințele neexecutării obligațiilor din contractele privind activitatea


comercială
În cazul în care, fără justificare, debitorul nu își execută obligațiile asumate prin
contract, creditorul poate, la alegerea sa, să exercite următoarele drepturi, prevăzute de
art. 1516 C.civ.:
a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
b) să obţină, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea
propriei obligaţii corelative;
c) să ceară obligarea debitorului la plata unor daune interese;
d) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru
realizarea dreptului său.
Toate aceste drepturi ale creditorului pot fi exercitate numai dacă debitorul a fost
pus în întârziere.

1.3.1. Punerea în întârziere a debitorului


Punerea în întârziere reprezintă o manifestare de voință a creditorului prin care îl

14
înștiințează pe debitor că obligația a ajuns la scadență și îl invită să o execute, conform
contractului.
Debitorul poate fi pus în întârziere, fie printr-o notificare scrisă, fie prin cererea de
chemare în judecată. Notificarea se va comunica prin executorul judecătoresc sau prin
orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, și va conține un termen de executare.
Debitorul este de drept în întârziere, fără a mai fi necesară notificarea acestuia, în
cazul în care în contract a fost stipulat expres că simpla împlinire a termenului pentru
executarea obligației produce un asemenea efect, precum și în alte cazuri prevăzute de
lege (art. 1523 C.civ.).

1.3.2. Executarea silită a obligațiilor


În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația asumată, legea oferă
creditorului posibilitatea obținerii aceluiași rezultat, prin executarea silită a obligației
în natură.
Executarea în natură înseamnă executarea în natură specifică a obiectului
contractului, nu prin echivalent sau altă prestație.
Legea prevede nu numai dreptul la executare ci și operațiunile de reparare a bunului
sau de înlocuire a acestuia, după caz (art. 1527 C.civ.).
Executarea unei obligații de a da este totdeauna posibilă. În cazul neexecutării
creditorul are dreptul executării pe cale silită a vânzării bunurilor debitorului și, din
prețul obținut, satisfacerea creanței.
În cazul unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului să
execute el însuși ori să facă să fie executată obligația (art. 1528 C.Civ.). Condiția
esențială o reprezintă însă ca debitorul să fie în prealabil înștiințat, prin punerea în
întârziere. Dacă debitorul este de drept în întârziere condiția nu operează.
În cazul unei obligații de a nu face, creditorul poate cere instanței încuviințarea să
înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligațiilor (art. 1529
C.Civ.). Această ipoteză înseamnă revenirea la situația anterioară, or pentru a proceda
la o atare executare, creditorul, are nevoie de încuviințarea instanței de judecată.
Instanța de judecată poate obliga, pe debitorul care nu îndeplinește o obligație de a
face sau de a nu face, la plata unor amenzi civile, pentru fiecare zi de întârziere, până la
momentul plății efective.

1.3.3. Rezoluțiunea și rezilierea contractului


Potrivit legi, în cazul în care fără justificare debitorul nu execută contractul, dacă nu
cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea
sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese pentru repararea
prejudiciului suferit (art. 1549 C.civ.).
Rezoluțiunea contractului pe cale judiciară poate fi admisă, la cererea creditorului,
în condițiile în care debitorul nu și-a executat obligația asumat prin contract iar această
neexecutare îi este imputabilă, respectiv numai după ce acesta a fost pus în întârziere.
Rezoluțiunea mai poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită, atunci
când părțile au convenit astfel (art. 1552 C.civ.). Înțelegerea părților cu privire la
intervenirea de drept a acestei sancțiuni (pactul comisoriu) produce efecte numai dacă
prevede în mod expres obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea

15
de drept a contractului.
Rezoluțiunea are ca efect desființarea retroactivă a contractului.

1.3.4. Răspunderea debitorului pentru nerespectarea obligațiilor contractuale


Potrivit art. 1350 C.civ. Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a
contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest
prejudiciu.
Răspunderea civilă contractuală are trei forme: daunele interese, dobânzile
penalizatoare și clauza penală.
A) Daunele interese
Daunele interese sunt sumele de bani pe care debitorul le datorează pentru
prejudiciul cauzat creditorului prin nerespectarea obligației contractuale. Daunele
interese pot fi compensatorii, datorate pentru neexecutarea obligației, sau moratorii,
datorate pentru întârzierea executării obligației.
Pentru a putea fi acordate, deci a se angaja răspunderea debitorului, trebuie ca între
părți să fi existat un contract valabil încheiat. Ca urmare, obligațiile izvorâte din acest
contract trebuie să nu fi fost executate total sau parțial ori să fi fost executate cu
întârziere. În oricare dintre situații, neexecutarea trebuie să cauzeze un prejudiciu care
să fie cert, prezent sau viitor și evaluabil în bani. Mai mult, prejudiciul trebuie să aibă
ca izvor nerespectarea obligațiilor din contractul încheiat între părți, ceea ce rezultă că
între acestea trebuie să existe o legătură de cauzalitate. În sfârșit, debitorul pentru a fi
ținut să plătească daune interese trebuie să fi fost în prealabil pus în întârziere.
În ce privește modul de stabilire și întinderea prejudiciului, creditorul are dreptul la
repararea integrala a acestuia, indiferent de natura acestuia, patrimonială sau
nepatrimonială. Prejudiciul include pierderea efectiv suferită (damnum emergens)
precum și beneficiul de care a fost lipsit (lucrum cesans). Totuși, debitorul răspunde
doar pentru prejudiciile care sunt consecința directă a actelor și faptelor sale precum și
numai pentru prejudiciul previzibil.
Cuantumul daunelor-interese se stabilește prin lege, în cazul dobânzilor, prin
convenția părților, în cazul clauzei penale, și pe cale judecătorească.
B) Dobânzile
Dobânda constă într-o sumă de bani sau orice altă prestație, convenită de părți sau,
în lipsă, stabilită de lege, pe care debitorul trebuie să o plătească pentru folosirea unei
sume de bani datorată creditorului.
Regimul juridic al dobânzilor este reglementat de O.G. nr. 13/2011. Dobânzile pot fi
remuneratorii sau penalizatoare. Părțile sunt libere să stabilească în contract cuantumul
ambelor dobânzi, adică atât pentru restituirea unui împrumut cât și pentru întârzierea la
plata unei obligații bănești.
În cazul în care obligația este prin natura legii purtătoare de dobânzi, iar dacă părțile
nu prevăd o dobândă convențională, acesta se va stabili conform legii, fiind astfel o
dobândă legală.
În raporturile juridice născute între profesioniști, și care rezultă din exploatarea unei
întreprinderi economice dobânda legală remuneratorie este egală cu dobânda de
referință stabilită de Banca Națională a României. Cât privește dobânda legală

16
sancționatorie, aceasta se stabilește la nivelul dobânzii de referință plus 4 puncte
procentuale.
Tot în raporturile născute între profesioniștii comercianți, dobânda curge de drept de
la scadența obligației, fără a mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului. În toate
cazurile prevăzute de art. 1523 C.Civ. Privind situațiile în care debitorul se află de
drept în întârziere, în raporturile privind activitatea comercială, când obligația are ca
obiect plata unei sume de bani contractată în exercițiul activității unei întreprinderi,
debitorul nu mai trebuie notificat, fiind considerat de drept în întârziere.
C) Clauza penală
Clauza penală este o convenție prin care debitorul se obligă să plătească creditorului
o sumă de bani, denumită penalitate, în cazul în care nu va executa ori va executa
necorespunzător sau cu întârziere obligațiile asumate prin contract. Ea trebuie să
îmbrace forma scrisă.
Creditorul a cărui obligație nu a fost executată are de ales să ceară fie executarea
silită în natură fie clauza penală de neexecutare, dacă s-a stipulat. Numai daca,
debitorul nu a executat corespunzător sau a executat cu întârziere obligația sa,
creditorul poate cumula executarea în natură a obligației cu penalitățile de întârziere.
Pentru acordarea penalităților de întârziere, în forma stabilită de clauza penală,
trebuie îndeplinite aceleași condiții ca și pentru acordarea daunelor interese, fără însă a
mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului.
Penalităţile sunt în esenţă daune-interese pentru întârziere, care sunt anticipat
evaluate prin convenţia părţilor contractante. Fiind tot daune-interese de întârziere, ca
şi dobânzile, ele nu se pot cumula cu acestea, deoarece s-ar realiza o dublă reparaţie
pentru aceeaşi abatere de la prevederile contractului.
Deci, în caz că părţile au stipulat în contract o penalitate de întârziere în executarea
obligaţiei băneşti, creditorul are dreptul numai la plata penalităţilor, nu şi la plata
dobânzilor. Concluzia este o consecinţă logică a prevalenţei voinţei părţilor
contractante.

1.4. Probele în materie comercială


Regimul juridic al probelor în activitatea comercială este consacrat de Codul
Comercial, textele de lege aplicabile subzistând până la intrarea în vigoare a Noului
Cod de Procedură Civilă.
Obligațiile comerciale se probează cu mijloacele specifice dreptului comun, dar și
cu cele reglementate de Codul Comercial.
Specificul obligaţiilor comerciale determină şi un anumit specific al condiţiilor de
probă a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale.
Potrivit legii, obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu acte autentice; cu
acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondenţă, prin telegrame; cu
registrele părţilor; cu martori, de câte ori instanţa judecătorească ar crede că trebuie să
admită proba testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art.1191 C.civ.. În
fine, prin orice mijloace de probă admise de legea civilă.

1.4.1. Probele dreptului comun


Potrivit dreptului comun, dovada actelor şi faptelor juridice se poate face prin

17
înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisire, expertiză etc. (art.1170 C.civ.).
Mijloacele de probă ale dreptului comun sunt admise şi pentru dovedirea
drepturilor rezultate din raporturile juridice comerciale. Aceste mijloace de probă pot fi
folosite în condiţiile prevăzute de Codul comercial.
a) Proba prin înscrisuri
În anumite cazuri, Codul comercial cere existenţa unui înscris, fie ad solemnitatem,
fie ad probationem. În aceste cazuri, actele juridice trebuie să fie încheiate în forma
scrisă prevăzută de lege, deoarece proba lor se poate face numai prin înscrisuri.
b) Proba cu martori
Potrivit art.46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori
ori de câte ori instanţa judecătorească consideră că trebuie să admită proba
testimonială, şi acesta chiar în cazurile prevăzute de art.1191 C.civ..
Cum se poate observa, în materie comercială proba cu martori se poate folosi fără
restricţiile stabilite de art.1191 C.civ.. Această probă poate fi folosită şi pentru
dovedirea unui act juridic care are o valoare mai mare de 250 lei. Mai mult, proba cu
martori se poate folosi în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau
pentru ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecţionării
înscrisului.
Deci, potrivit legii, proba cu martori este admisibilă în drept, iar instanţa
judecătorească are libertatea să aprecieze, în condiţiile concrete ale litigiului,
concludenţa acestei probe.

1.4.2. Probele specifice dreptului comercial


În materie comercială se pot folosi anumite mijloace de probă specifice activităţii
comerciale. Art.46 C.com. reglementează ca mijloace de probă specifice: facturile
acceptate, corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.
a) Facturile acceptate
Factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată
executarea unei operaţiuni comerciale.
Factura trebuie să cuprindă anumite menţiuni care se bazează pe actul juridic
încheiat de părţile contractante. Menţiunile facturii privesc părţile, marfa (cantitate şi
calitatea acesteia), preţul mărfii, condiţiile de predare etc.
Întocmită în dublu exemplar, factura se trimite destinatarului odată cu marfa.
Destinatarul va restitui emitentului duplicatul facturii acceptate, în condiţiile legii.
Ca orice înscris sub semnătură privată, factura comercială face dovadă împotriva
emitentului (vânzătorului) şi în favoarea destinatarului (cumpărătorului).
Dar, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face dovadă şi în favoarea
emitentului. Deci, deşi nu emană de la destinatar, factura acceptată face dovadă
împotriva destinatarului.
Factura face dovadă în legătură cu existenţa actului juridic şi cu executarea
operaţiunii care constituie obiectul ei.
Cât priveşte acceptarea facturii, ea poate fi expresă sau tacită.
Acceptarea facturii este expresă când destinatarul semnează cu menţiunea
„acceptat” pe un exemplar al facturii, pe care îl restituie emitentului. Acceptarea este
expresă şi în cazul când destinatarul confirmă factura printr-o scrisoare, telegramă etc.

18
Acceptarea facturii este tacită în cazul când ea rezultă din manifestări de voinţă
neîndoielnice care atestă voinţa de a accepta factura: de exemplu, revânzarea mărfii,
emiterea unei cambii pentru plata preţului etc. Simpla tăcere a destinatarului nu poate
avea valoarea unei acceptări tacite a facturii. Nu excludem însă posibilitatea ca părţile,
prin contractul încheiat, să convină că tăcerea destinatarului constituie acceptare, dacă
într-un anumit termen de la primirea facturii, destinatarul nu face nici o obiecţie.
b) Corespondenţa comercială
Prin corespondenţă comercială se înţelege orice fel de înscrisuri (scrisori, telegrame,
note) intervenite între comercianţi în scopul perfectării, modificării sau stingerii unor
obligaţii comerciale.
Înscrisurile expediate şi primite de comerciant, care constituie corespondenţa
comercială, fac parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată. Aceasta
înseamnă că lor li se vor aplica regulile stabilite de lege referitor la proba prin
înscrisurile sub semnătură privată.
c) Telegramele
Telegrama este o comunicare a unei manifestări de voinţă transmisă la distanţă prin
telegraf de către o persoană (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin intermediul
oficiului telegrafic.
Caracteristica telegramei constă în faptul că destinatarul primeşte un înscris care
cuprinde conţinutul comunicării, iar nu înscrisul original predat de expeditor oficiului
telegrafic.
Telegrama face probă, ca act sub semnătură privată, când originalul este subscris de
însăşi persoana arătată într-însa ca trimiţătorul ei.
d) Registrele comerciale
Registrele pe care trebuie să le ţină comercianţii sunt: registrul-jurnal, registrul-
inventar şi registrul cartea mare.
Registrele au, pe lângă funcţiile de cunoaştere, evidenţă şi control al activităţii
comerciale, şi o funcţie probatorie. Aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă în
litigiile dintre comercianţi.
În raporturile dintre comercianţi, registrele comerciale au o forţă probantă diferită,
după cum aceste registre au fost legal ţinute ori au fost ţinute fără respectarea
dispoziţiilor legale.
Dacă registrele au fost ţinute cu respectarea prescripţiilor legale, ele pot fi folosite
ca mijloc de probă nu numai în contra comerciantului care ţine aceste registre, ci şi în
favoarea acestuia.
Dacă registrele pe care comercianţii sunt obligaţi a le avea nu sunt ţinute cu
respectarea prescripţiilor legale, ele pot fi folosite ca mijloc de probă numai în contra
comerciantului căruia îi aparţin, nu şi în favoarea sa.

1.4.3. Mijloacele moderne de comunicare şi valoarea lor probatorie


Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în perioada modernă a creat noi mijloace de
comunicare care reproduc şi transmit la distanţă cuvinte sau imagini (telexul şi
telefaxul) sau de stocare a acestora pe suporţi electronici (discurile sau benzile
magnetice, microfilmele, etc.).
Datorită avantajelor pe care le prezintă, asemenea mijloace au pătruns şi în

19
activitatea comercială, servind la perfectarea raporturilor juridice şi la ţinerea evidenţei
activităţii comerciale.
a) Comunicările prin telex şi telefax
Cele două mijloace de comunicare au particularităţi proprii.
Cu toate că procedeul de transmitere este diferit, destinatarul primeşte un înscris
(denumit telex, respectiv fax), care cuprinde conţinutul comunicării, iar nu înscrisul
original redactat şi semnat de expeditor. Sub acest aspect, situaţia este asemănătoare
telegramei. În consecinţă, forţa probantă a telexului sau faxului, ar putea fi cea a
telegramei, adică forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, dacă sunt
îndeplinite condiţiile art.47 C.com..
b) Înscrisurile sub formă electronică
Prin Legea nr. 455/2001 s-a reglementat regimul juridic al înscrisurilor sub formă
electronică.
Cât priveşte forţa probantă a acestui înscris, legea prevede că înscrisul în formă
electronică căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică
extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul
respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii
electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub
semnătură privată (art. 5 din lege).

Rezumat
În privinţa încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul naşterii,
modificării, transmiterii şi stingerii unor drepturi şi obligaţii.
Noul Cod Civil consacră principiul libertății contractuale în art. 1169.
Contractul comercial se încheie, potrivit intereselor părţilor, în formă scrisă
(scrisoare, telex, fax), verbal, telefonic, etc.
Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise
în dreptul comun .
Noul Cod Civil a reglementat în premieră regulile generale ale formării contractelor,
atât între persoane prezente, cât și între absenți (art. 1182-1203 C.civ.).
Clauza penală este o convenție prin care debitorul se obligă să plătească creditorului
o sumă de bani, denumită penalitate, în cazul în care nu va executa ori va executa
necorespunzător sau cu întârziere obligațiile asumate prin contract.
Obligațiile comerciale se probează cu mijloacele specifice dreptului comun, dar și
cu cele reglementate de Codul Comercial.
Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Raspunsul destinatarului nu constituie acceptare a ofertei atunci cand :


a) ajunge la ofertant dupa ce oferta a devenit caduca
b) indica simplul acord cu privire la oferta asa cum a fost formulata
c) acceptarea ofertei are loc dupa ce oferta a devenit caduca dar autorul ofertei
instiinteaza acceptantul despre incheierea contractului

Dobanda penalizatoare
a) reprezinta dobanda datorata de catre debitor cu titlul de pret al folosintei

20
capitalului
b) este dobanda datorata de debitorul obligatiei de a da o suma de bani la un
anumit termen, calculata pentru perioada anterioara implinirii termenului scadentei
obligatiei
c) are natura juridica de dauna moratorie

Codul civil consacra principiul cumulului penalitatilor


a) cu dobanzile
b) cu dobanzile si executarea in natura numai cand penalitatile au fost convenite
pentru neexecutarea obligatiei in locul stabilit
c) cu executarea in natura atunci cand penalitatile au fost convenite pentru
neexecutarea la timp a obligatiei

Tema de control nr. 1


Realizați o prezentare orală sau scrisă a uneia dintre următoarele teme sau o alta
aleasă de către dvs din materie.
Exemple de subiecte :
1) Regimul juridic al formării contractelor;
2) Consecințele neexecutării obligațiilor din contractele privind activitatea
comercială;
3) Facturile acceptate ca mijloc de probă în raporturile comerciale;
4) Regulile cu privire la prețul lucrului vândut;
5) Riscul contractului civil și celui comercial;
6) Viciile aparente și cele ascunse în dreptul civil și cel comercial

Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, editia
II, editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 399-451;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 249-271.

21
Unitatea de învăţare nr. 2. OBLIGAŢIILE COMERCIALE - Unele particularități ale
contractului de vânzare-cumpărare în activitatea comercială

Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop indicarea elementelor specifice ale
contractului de vânzare care se aplică numai în materie comercială.
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiul unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) înţelegeţi particularitățile scopului vânzării comerciale;
b) înţelegeţi particularitățile obiectului vânzării comerciale;
c) înţelegeţi particularitățile riscului contractului în cazul vânzării comerciale;
d) înţelegeţi particularitățile altor obligații specifice vânzării comerciale;
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare


Contractul de vânzare-cumpărare este contractul prin care o parte (vânzătorul)
transmite sau, după caz, se obligă să transmită celeilalte părți (cumpărătorul)
proprietatea unui bun sau orice alt drept, în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se
obligă să îl plătească vânzătorului.
Deoarece izvorul juridic al contractului de vânzare-cumpărare este Codul Civil se
impune a fi tratate numai aspectele care legea le particularizează atunci când este
încheiat între profesioniști, în raporturile privind activitatea comercială.

2.1. Scopul contractului de vânzare-cumpărare


Principalul scop al vânzării-cumpărării în activitatea comercială îl constituie intenția
de revânzare. Bunurile sunt achiziționate în scopul de a fi revândute, indiferent dacă în
aceeași formă sau nu, iar orice operațiune de vânzare este precedată de o operațiune de
cumpărare cu scop de revânzare.
De asemenea, profesionistul comerciant face astfel de operațiuni juridice cu scopul
de a obține profit (lucrativ).

2.2. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare în activitatea comercială


Obiectul contractului de vânzare-cumpărare este unul dual. Codul Civil are reguli
speciale în ce privește atât bunul cât și prețul.

2.2.1. Lucrul vândut


O particularitate a vânzării-cumpărării comerciale o reprezintă faptul că adesea se
tranzacționează bunuri viitoare, care nu există la momentul încheierii contractului, sau
bunuri dintr-un gen limitat.
Vânzare bunurilor viitoare este reglementată de art. 1658 C.civ. iar cumpărătorul
dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat.
În conformitate cu prevederile aceluiași articol de lege, în cazul vânzării unor bunuri
dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului, cumpărătorul

22
dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor
vândute. Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu
produce niciun efect, afară dacă nerealizarea se produce din culpa vânzătorului, caz în
care datorează despăgubiri.
O altă particularitate a vânzării-cumpărării comerciale se referă la predarea bunului
vândut.
Pe lângă modalitățile clasice de predare a bunurilor, Codul Civil în art. 1688
prevede că predarea bunului mobil se poate face fie prin remitere materială fie prin
remiterea titlului reprezentativ ori a unui document sau lucru care îi permite
cumpărătorului preluarea în orice moment. Această ultimă alternativă poartă
denumirea de predare simbolică.
În ceea ce privește locul predării, art. 1689 C.civ. stabilește că trebuie să fie făcută
la locul stabilit prin convenție, sau prin uzanțe, ori la locul unde se află în momentul
încheierii contractului.
Orice cheltuieli cu privire la încheierea sau executarea contractului revin
cumpărătorului, afară de stipulație contrară (art. 1666 C.civ).
În orice situație, pentru neexecutarea în tot sau în parte sau pentru întârzierea în
executare, vânzătorul poate cere executarea silită sau rezoluțiunea contractului cu
daune-interese sau clauza penală.
De asemenea o particularitate a vânzării-cumpărării comerciale privește anumite
situații speciale privind transmiterea proprietății bunurilor mobile, reglementate de
Codul Civil.
Astfel, așa cum am afirmat mai înainte, dacă obiectul contractului îl reprezintă un
bun viitor, cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a
realizat. Dacă bunul este unul de gen, proprietatea se transferă la momentul
individualizării acestuia (art. 1678 C.civ.). cât privește bunurile ce urmează a fi
transportate, proprietatea se transmite la momentul predării bunurilor transportatorului
sau expeditorului în vederea efectuării transportului (art. 1667 C.civ.).
În sfârșit, o ultimă particularitate vizează regulile transmiterii riscului pieirii bunului
(art. 1274 C.civ.). În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul
contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea
a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei
de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o
restituie. Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a
bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia
de predare ar fi fost executată la timp. Rezultă de aici că riscul pieirii bunului îl suportă
debitorul obligației de predare (res perit domino).

2.2.2. Prețul vânzării


Prețul vânzării-cumpărării comerciale trebuie, ca reguli generale, să fie stabilit în
bani, real, sincer, serios, determinat sau determinabil.
Cu privire la ultima condiție, determinarea prețului se poate face și ulterior
încheierii contractului, de către un terț, sau mai mulți, desemnați potrivit acordului
părților, dar nu mai târziu de trecerea unui an de la încheierea contractului (art. 1662
C.civ.).

23
Tot în ideea salvgardării contractului, Codul Civil stabilește că prețul vânzării este
suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor (art. 1664 C.civ.).
Atunci când vânzarea-cumpărarea se încheie între profesioniști, în exercițiul
activității unei întreprinderi Codul Civil consacră, în lipsa prețului, prezumția că părțile
au avut în vedere prețul practicat de către vânzător sau prețul pieței ori prețul curent. În
lipsă de stipulaţie contrară, vânzarea unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe
organizate este presupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheierii
contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului.
În altă ordine de idei, conform Art. 1.720 .civ. în lipsa unei stipulaţii contrare,
cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul
încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă. Dacă la data
încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare, plata
preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul
destinaţiei.
În sfârșit, răspunderea și sancțiunea pentru neplata prețului sunt reglementate, ca
regulă, în art. 1724 C.civ.
O altă posibilitate pentru neplata prețului este aceea a valorificării bunurilor pe
cheltuiala debitorului și cu obligarea acestuia la daune-interese. Astfel, vânzătorul
poate depune bunul într-un depozit, la dispoziția și pe cheltuiala cumpărătorului, dacă
acesta nu își îndeplinește obligația de preluare a bunului, sau îl poate vinde dacă
debitorul nu plătește prețul.
Potrivit legii, pentru garantarea obligației de plată a prețului, conform legii,
vânzătorul beneficiază de un privilegiu legal, sau de o ipotecă legală asupra bunului
vândut.

2.3. Răspunderea pentru vicii


Vânzătorul este răspunzător doar pentru viciile ascunse, nu și pentru cele aparente
(art. 1707 C.civ.). Aceste vicii ascunse trebuie să facă bunul impropriu folosirii sau
întrebuințării la care este destinat sau îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea
sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar mai fi încheiat contractul
sau ar fi dat un preț mai mic.
Denunțarea viciilor trebuie făcută într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurările.
În cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal,
termenul este de două zile lucrătoare. Atunci când viciul apare în mod gradual,
termenele încep să curgă din ziua în care cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi
întinderea viciului (art. 1709 C.civ.).
Deopotrivă sunt aplicabile între profesioniști și dispozițiile art. 1.710 în temeiul
obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a preţului;
d) rezoluţiunea vânzării.

2.4. Obligația de garanție pentru buna funcționare


Codul Civil prevede cu valoare de principiu că, în afară de garanția contra viciilor

24
ascunse, vânzătorul garantează pentru un timp determinat buna funcționare a bunului
vândut și este obligat să repare orice defecțiuni ivite înăuntrul acestui termen de
garanție, pe cheltuiala sa (art. 1716 C.civ.). În lipsă de stipulație expresă în contract sau
de altă dispoziție legală durata maximă de reparație este de 15 zile de la data solicitării
reparației de către cumpărător.
Dacă reparația este imposibilă sau dacă durata acesteia depășește timpul stabilit prin
contract sau prin lege specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul.
Răspunderea vânzătorului pentru produsele aflate în termenul de garanție se
completează cu actele normative din dreptul consumatorului, în special Legea nr.
21/1990 privind protecția consumatorilor.

Rezumat
Principalul scop al vânzării-cumpărării în activitatea comercială îl constituie intenția
de revânzare.
Profesionistul comerciant face astfel de operațiuni juridice cu scopul de a obține
profit (lucrativ).
Vânzare bunurilor viitoare este reglementată de art. 1658 C.civ. iar cumpărătorul
dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat.
Orice cheltuieli cu privire la încheierea sau executarea contractului revin
cumpărătorului, afară de stipulație contrară (art. 1666 C.civ).
În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului
rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare.
Lipsa prețului atrage prezumția că părțile au avut în vedere prețul practicat de către
vânzător sau prețul pieței ori prețul curent.
Denunțarea viciilor trebuie făcută în termen de două zile lucrătoare de la constatare.
Test de autoevaluare a cunoștințelor

Daca obiectul vanzarii il constituie un bun viitor, cumparatorul dobandeste


proprietatea
a) in momentul in care bunul devine apt a fi folosit potrivit destinatiei sale in
vederea careia s-a incheiat contractul
b) in momentul in care potrivit Codului Civil vanzatorul isi indeplineste obligatia
de incunostiintare a cumparatorului despre realizarea bunului
c) in momentul in care vanzatorul instiinteaza cumparatorul despre inceperea
realizarii bunului

In situatia in care la data incheierii contractului vanzatorul cunostea viciile


bunului vandut
a) este obligat la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului cauzat,
daca este cazul
b) este obligat sa restituie cumparatorului doar pretul si cheltuielile vanzarii in
cazul rezolutiunii contractului, fara plata daunelor interese pentru prejudiciul cauzat
c) poate invoca prevederile relative la decaderea din termenul de reclamare a
viciilor de catre cumparator

25
Riscul contractului
a) ramane in sarcina debitorului obligatiei de predare chiar daca proprietatea a
fost transferata dobanditorului
b) este suportat de cel care are calitate de proprietar in momentul pieirii totale sau
partiale a bunului
c) ramane in sarcina debitorului obligatiei de predare chiar daca proprietatea a
fost transferata dobanditorului, orice stipulatie contrara fiind considerata nescrisa.

Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, editia
II, editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 451-487;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 271-286.

26
Unitatea de învățare nr. 3. OBLIGAŢIILE COMERCIALE - contractul de furnizare

Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop indicarea elementelor specifice ale
contractului de furnizare care este un contract de esență comercială.
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) înţelegeţi particularitățile contractului de furnizare și diferența față de
contractul de vânzare;
b) să înțelegeți efectele contractului de furnizare.
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 1 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare


3.1. Noțiunea contractului de furnizare
Contractul de furnizare este contractul prin care o parte, denumită furnizor, se
obligă să transmită proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le
predea la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod
continuu, sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori
în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau
să primească serviciile și să plătească prețul lor.
Sediul materiei se află în dispozițiile art. 1766-1771 C.civ. Aceste dispoziții se
completează cu cele privitoare la contractul de vânzare-cumpărare.

Caractere juridice ale contractului de furnizare sunt: este un contract sinalagmatic,


cu titlu oneros, cu executare succesivă și consensual. Forma scrisă ad probationem este
cerută de lege.

3.2. Condițiile de validitate ale contractului de furnizare


Pentru încheierea contractului de furnizare părțile trebuie să îndeplinească cerințele
generale privind capacitatea de a încheia acte juridice și cu privire la consimțământ.
Obiectul contractului este, pe de o parte, livrarea unor bunuri sau prestarea unor
servicii, și, pe de altă parte, prețul acestora. Este necesar să se prevadă în cuprinsul
contractului cantitatea de bunuri sau volumul de servicii.
Dacă legea prevede expres o schimbare in modalitatea de determinare a prețului
contractelor în curs, acesta se va aplica.

3.3. Efectele contractului de furnizare


Obligațiile furnizorului sunt, în principal, de a transfera proprietatea bunurilor,
respectiv de a le remite, sau de a presta serviciul la care s-a obligat, precum și de a
garanta pe beneficiar contra viciilor.
Obligațiile beneficiarului constau în obligația acestuia de a prelua bunurile și, dacă
în urma inspecției nu suferă un viciu, de a plăti prețul.
O situație specială o reprezintă subcontractarea obiectului, care există în orice

27
situație când bunul sau serviciul este în fapt furnizat, în tot sau în parte, de către un terț
cu care furnizorul a subcontractat în acest scop. Subcontractarea este permisă, iar
răspunderea față de beneficiar revine numai furnizorului.

Rezumat
Furnizarea se diferențiază de vanzare prin faptul că este un contract cu executare
succesivă prin esența lui.

Test de autoevaluare a cunoștințelor

În cazul contractului de furnizare


a) in situatia subcontractarii predarii bunului, furnizorul nu ramane obligat
personal fata de beneficiar
b) proprietatea asupra bunurilor se transfera in momentul predarii lor catre
beneficiar
c) proprietatea bunurilor ce formeaza obiectul contractului si care urmeaza a fi
transportate, se transfera beneficiarului la momentul predarii bunurilor catre acesta de
catre transportator

Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția
II, editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 487-491;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 286-294.

28
Unitatea de învățare nr. 4. OBLIGAŢIILE COMERCIALE – contractul de mandat cu
reprezentare și contractul de mandat fără reprezentare în activitatea comercială

Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop indicarea elementelor specifice ale
contractului de mandat cu reprezentare și ale celui de mandat fără reprezentare, care
este un contract de esență comercială.

Obiectivele unităţii de învăţare


În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) înțelegeți instituția reprezentării;
b) înţelegeţi particularitățile și efectele contractului de mandat cu reprezentare;
c) înţelegeţi particularitățile și efectele contractului de mandat fără reprezentare
și diferența față de contractul de mandat cu reprezentare.
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare


4.1. Reprezentarea în actele juridice
Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană numită
reprezentant, încheie acte juridice cu terții, în numele și pe seama altei persoane,
numită reprezentat, cu consecință că efectele actelor juridice încheiate se produc direct
în persoana reprezentatului.
Sediul materiei se află în art. 1295-1314 C.civ.
În funcție de izvorul său, reprezentarea poate fi convențională, legală sau judiciară.
În raport cu întinderea puterilor conferite, reprezentarea este generală, dacă
reprezentantul încheie toate actele juridice, sau specială, dacă reprezentantul încheie
numai anumite acte juridice determinate. În raport de conținutul împuternicirii
conferite, reprezentarea este directă (perfectă) sau indirectă (imperfectă).
Valabilitatea reprezentării este dată de întrunirea a trei condiții. În primul rând,
reprezentarea presupune existența unei împuterniciri de a reprezenta din partea
reprezentatului. În baza ei, reprezentantul va încheia acte juridice pe seama
reprezentatului. Împuternicirea se poate acorda și ulterior încheierii actelor juridice,
îmbrăcând astfel forma ratificării.
În al doilea rând, reprezentantul trebuie să acționeze cu intenția de a reprezenta pe
cel de la care a primit împuternicirea. Intenția poate fi expresă, când este astfel
exprimată, sau poate rezulta din actele și faptele reprezentantului. În toate cazurile,
reprezentantul trebuie să aducă la cunoștința terțului calitatea sa (contemplatio
domini).
În al treilea rând, încheierea unui act prin reprezentare impune respectarea de către
ambele părți a cerințelor legale privind capacitatea de a încheia acele acte juridice.
Reprezentantul manifestă voința sa proprie, chiar dacă o face în considerarea
împuternicirii primite.
Reprezentarea produce efecte în raporturile dintre reprezentant și terț, în sensul că

29
actele juridice încheiate de reprezentant vor produce efecte juridice directe în
patrimoniul reprezentatului, deci vor crea raporturi juridice directe între reprezentat și
terț ca și cum ar fi încheiat ei înșiși actul (art. 1269 C.civ.). În mod excepțional, un act
încheiat în lipsa împuternicirii sau cu depășirea puterilor conferite obligă pe
reprezentat, dacă i se poate imputa o culpă. În lipsă, va fi considerat ca fiind încheiat
de reprezentant în nume propriu.
Între reprezentant și terț nu se naște un raport juridic.
Legea mai reglementează și situația contractului cu sine însuși, atunci când
reprezentantul dorește să încheie actul nu cu un terț ci cu el însuși. Contractul este
valabil, deoarece reprezentantul acționează în dublă calitate, cumpărător și separat
vânzător al aceluiași obiect (art. 1304 C.civ.).
De asemenea, legea consideră valabilă și dubla reprezentare, atunci când aceeași
persoană încheie un act juridic cu un terț pe care tot el îl reprezintă.
În final, reprezentarea încetează prin renunțarea la împuternicire sau prin revocarea
împuternicirii. Ambele situații pot intervenii oricând și independent de culpă (ad
nututm), deoarece reprezentarea are caracter intuitu persoane.

4.2. Noţiunea şi felurile mandatului


Conform art. 2009 C.civ. contractul de mandat este contractul prin care o parte,
numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei
alte părți, numită mandant.
Atunci când mandatul este dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale
se prezumă a fi cu titlu oneros.
Potrivit art. 2011 C.civ. contractul de mandat poate fi cu sau fără reprezentare. În
lipsă de stipulație expresă, se prezumă că s-a acordat un mandat cu reprezentare.

4.3. Contractul de mandat cu reprezentare


4.3.1. Noțiunea și condițiile de validitate ale contractului de mandat cu
reprezentare
Contractul de mandat cu reprezentare poate fi definit ca acel contract în temeiul
căruia o persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei
persoane care i-a dat împuternicirea (mandantul) unul sau mai multe acte juridice, în
numele și pe seama mandantului.
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să îndeplinească
condiţiile cerute pentru orice contract: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza
(art.1179 C.civ).
Întrucât problemele generale privind aceste condiţii sunt aceleaşi ca şi cele ale
mandatului civil, vom reţine numai unele aspecte care interesează activitatea
comercială.
Contractul de mandat comercial se încheie prin acordul de voinţă al mandantului şi
mandatarului, ambii având capacitatea cerută de lege pentru actul pe care doresc să-l
încheie.
Potrivit legii,dacă un viciu de consimțământ privește elemente stabilite de mandant,
contractul este anulabil numai dacă voința mandantului a fost viciată (art. 1249 C.civ.).
Regulile privitoare la dubla reprezentare precum și mandatul cu sine însuși sunt

30
identice cu cele de la reprezentare.
Potrivit legii, acceptarea mandatului poate rezulta și din executarea sa de către
mandatar. În absența unui refuz de a primii însărcinarea, mandatul se consideră
acceptat, dacă privește acte a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului
ori pentru care și-a oferit serviciile în mod public.
Contractul de mandat cu reprezentare se poate încheia în orice formă prevăzută de
lege și aleasă de părți. În lipsă de stipulație contrară durata mandatului este de 3 ani.
În ce privește obiectul contractului, mandatul poate fi general sau special, acesta din
urmă atunci când mandatarul este autorizat să încheie acte de dispoziție, înstrăinare,
grevare, tranzacții, compromisuri, acțiuni în justiție etc. (art. 2016 C.civ.).

4.3.2. Efectele contractului de mandat cu reprezentare


a) Obligaţiile părţilor
Din contract rezultă anumite obligaţii pentru mandatar, care acţionează în numele şi
pe seama mandantului.
Mandatarul are obligaţia să execute mandatul. Această obligaţie constă în încheierea
actelor juridice cu care a fost împuternicit de mandant.
Având în vedere că, în activitatea comercială este necesară o mai mare libertate de
acţiune a mandatarului, depăşirea împuternicirii este considerată permisă, dacă este în
interesul mandantului și dacă îi este imposibil să îi înștiințeze pe acesta.
Mandatarul este obligat să dea socoteală mandantului despre gestiunea sa și să
remită acestuia tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale (art. 2019 C.civ.).
Mandatarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa
unui bun proprietar. El trebuie să respecte clauzele contractului şi instrucţiunile primite
(art. 2018 C.civ.). De asemenea, mandatarul este obligat să îndeplinească personal
mandatul, contractul fiind încheiat intuitu persoanae (art. 2023 C.civ.).
Mandatarul are obligaţia să aducă la cunoştinţa terţului cu care încheie actul,
împuternicirea în temeiul căreia acţionează.
Din contractul de mandat rezultă şi obligaţii în sarcina mandantului care a dat
împuternicirea mandatarului.
Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare
pentru executarea mandatului.
Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru
executarea mandatului (art. 2027 C.civ.).
Mandantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru
executarea mandatului. Prin cheltuieli de executare a mandatului legea înţelege sumele
de bani avansate de mandatar pentru îndeplinirea mandatului (art. 2025 C.civ.), precum
şi despăgubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii
mandatului (art.2026 C.civ.).
Se înţelege că mandantul va suporta aceste cheltuieli numai în măsura în care
mandatarul a acţionat potrivit împuternicirii primite şi nu i se poate reţine nici o culpă
în îndeplinirea mandatului.
În ce privește efectele executării mandatului, precum și încetarea contractului, se
vor aplica aceleași reguli ca la reprezentare.
b) Dreptul de retenție al mandatarului

31
În scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi conferă un drept de retenție
special, prin care i se garantează satisfacerea drepturilor sale băneşti de către mandant.
Dreptul se limitează doar la reținerea acestor bunuri și nu permite mandatarului să le
valorifice prin vânzare.
Prin acest drept i se garantează mandatarului plata sumelor de bani pe care le
datorează mandantul cu titlu de retribuţie, cheltuieli făcute cu execuţia mandatului,
despăgubiri pentru prejudiciul suferit cu ocazia îndeplinirii mandatului etc.
Dreptul de retenție se exercită asupra tuturor bunurilor mandantului pe care
mandatarul le deţine pentru executarea mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa,
precum și bunurile primite de la terți ca urmare a îndeplinirii mandatului (art.2029
C.civ).

4.4. Contractul de mandat fără reprezentare


4.4.1. Regulile generale aplicabile contractului de mandat fără reprezentare
Contractul de mandat fără reprezentare este contractul prin care o parte, numită
mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită
mandant, și își asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă
terții aveau cunoștință despre mandat (art.2039 C.civ).
Mandatul fără reprezentare este un contract de intermediere, la fel ca și mandatul cu
reprezentare. De aceea, dispozițiile legale aplicabile mandatului fără reprezentare se
completează cu cele ale mandatului cu reprezentare.
În ce privește contractul de mandat fără reprezentare, în general, Codul Civil
prevede anumite principii. Astfel, deoarece mandatarul încheie acte juridice cu terții în
nume propriu, terții nu au nici un raport juridic direct cu mandantul (art.2040 C.civ).
Mandatarul dobândește drepturile și bunurile rezultate din aceste acte încheiate cu
terții, dar actele fiind încheiate pe seama mandantului, i se cuvin acestuia, care poate să
le ceară, în condițiile legii, de la mandatar, dacă acesta nu le predă de bună-voie.
De asemenea, deoarece bunurile se cuvin mandantului, legea interzice creditorilor
mandatarului să le urmărească.
Mandatul fără reprezentare se află la baza mai multor contracte de sine stătătoare,
cum ar fi cel de consignație sau cel de expediție, dar principala aplicație este contractul
de comision.

4.4.2. Contractul de comision


a) Noțiunea și caracteristicile contractului de comision
Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziționarea sau vânzarea
de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele comisionarului,
care acționează cu titlu profesional, în schimbul unei remunerații (art.2043 C.civ).
Deosebirea dintre contractul de mandat cu reprezentare și contractul de comision
priveşte structura lor; în cazul mandatului, mandatarul are un drept de reprezentare, şi
deci el încheie actele juridice în numele şi pe seama mandantului; în cazul contractului
de comision, comisionarul nu beneficiază de dreptul de reprezentare şi, în consecinţă,
el încheie actele juridice în nume propriu, dar pe seama comitentului.
Din definiţia dată contractului de comision rezultă caracteristicile acestui contract:
contractul este sinalagmatic, cu titlu oneros şi consensual.

32
b) Condițiile de validitate ale contractului de comision
Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute
de art. 1179 C.civ., pentru orice convenţie: consimţământul, capacitatea, obiectul şi
cauza.
Ca orice contract, contractul de comision se încheie prin acordul de voinţă al
părţilor, ambii având capacitatea cerută de lege pentru actul pe care doresc să-l încheie.
Mandatul fără reprezentare trebuie să rezulte neîndoielnic din consimțământul
părților. În caz contrar, se consideră că mandatul este cu reprezentare (art.2012 C.civ.).
Contractul de comision se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură
privată, iar forma este cerută pentru dovada contractului (ad probationem).
Obiectul contractului de comision este circumstanțiat de lege la cumpărarea sau
vânzarea de bunuri respectiv prestarea de servicii.
c) Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent și comisionar
Întrucât în temeiul contractului de comision, comitentul îl împuterniceşte pe
comisionar să încheie anumite acte juridice pe seama comitentului, între părţi se nasc
obligaţii asemănătoare celor izvorâte din contractul de mandat în raporturile dintre
mandant şi mandatar.
Din contractul de comision rezultă anumite obligaţii pentru comisionar.
Comisionarul este obligat să execute mandatul încredinţat de comitent. În baza
împuternicirii primite, comisionarul este obligat să încheie actele juridice stabilite de
comitent.
Comisionarul este ţinut să îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizarea
operaţiunii comerciale cu care a fost împuternicit de comitent; comisionarul-vânzător
primeşte de la comitent mărfurile ce urmează să fie vândute şi încasează preţul de la
terţi, iar comisionarul-cumpărător primeşte bunurile şi face plata preţului către terţi.
În executarea mandatului, comisionarul este obligat să se conformeze instrucţiunilor
comitentului.
Comisionarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului primit. În
temeiul acestei obligaţii, comisionarul este ţinut să-l informeze pe comitent asupra
mersului operaţiunilor şi a împrejurărilor de natură să modifice împuternicirea primită
(art. 2019 C.civ.).
Întrucât contractul cu terţul este încheiat de comisionar în nume propriu, dar în
seama comitentului, drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului,
care este în realitate stăpânul afacerii. Tot astfel, obligaţiile asumate de comisionar prin
contractul încheiat cu terţul se răsfrâng asupra comitentului.
Ca expresie a acestor efecte ale contractului de comision, dreptul de proprietate
asupra bunurilor care fac obiectul contractului încheiat de comisionar şi terţ, ca şi
riscurile, se transmit direct de la comitent la terţ şi invers, de la terţ la comitent (art.
2041 C.civ.).
Comitentul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu buna-credinţă şi diligenţa
unui profesionist (art. 2018 C.civ.). De asemenea, comisionarul este obligat să
îndeplinească personal mandatul, putându-și substitui o altă persoană numai în
condițiile art. 2023 C.civ.
Contractul de comision dă naştere unor obligaţii în sarcina comitentului.
Comitentul are obligaţia să plătească remuneraţia (comisionul) cuvenită

33
comisionarului. Pentru îndeplinirea obligaţiei privind încheierea actelor juridice care
au făcut obiectul însărcinării primite, comisionarul este îndreptăţit să primească o
remuneraţie.
Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în care comisionarul a
încheiat actele juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate încă obligaţiile
rezultate din actele juridice încheiate.
Comitentul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru
executarea mandatului, precum şi despăgubirile cuvenite comisionarului pentru
pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului.
Art. 2052 C.civ. reglementează dreptul de retenție aparținând comisionarului, în
aceleași condiții ca și la mandatul cu reprezentare.
d) Efectele contractului de comision față de terți
În baza împuternicirii primite, comisionarul încheie acte juridice în nume propriu.
Deci, în contractul încheiat între comisionar şi terţ, comisionarul este parte
contractantă şi, în consecinţă, el are calitatea de debitor sau creditor, după caz, faţă de
terţ. În acest sens, art. 2045 C.civ. prevede că terțul contractant este ținut direct față de
comisionar pentru obligațiile sale.
Rezultă că prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc nici un
fel de raporturi juridice între comitent şi terţ. De aceea art. 2040 C.civ. dispune că terții
nu au nici un raport juridic cu comitentul..
Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ,
răspunderea aparţine părţii contractante în culpă. Aceasta înseamnă că pentru
nerespectarea obligaţiei de către terţ nu va răspunde comisionarul, ci terţul (art. 2052
C.civ.).
Comisionarul, fiind parte la contractul de comision, va fi cel obligat să-l acționeze
pe terț în caz de neexecutare a obligațiilor acestuia. În caz de întârziere sau refuz a îi
acționa pe terț comisionarul răspunde față de comitent.
Așadar, comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor
juridice cu terţul, nu şi pentru executarea lor.
În mod excepţional, comisionarul va răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor de
către terţ în cazul în care, în contractul de comision s-a stipulat o obligaţie de garanţie a
executării din partea comisionarului. Este vorba de clauza „star del credere” (garanţia
solvabilităţii).
În schimbul garanţiei executării obligaţiilor, comisionarul are dreptul la o
remuneraţie specială, denumită ”provizion”.

Rezumat
Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană numită
reprezentant, încheie acte juridice cu terții, în numele și pe seama altei persoane,
numită reprezentat, cu consecință că efectele actelor juridice încheiate se produc direct
în persoana reprezentatului.
contractul de mandat este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să
încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte părți, numită mandant.
Mandatarul are obligaţia să execute mandatul.
Contractul de mandat fără reprezentare este contractul prin care o parte, numită

34
mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită
mandant, și își asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă
terții aveau cunoștință despre mandat (art.2039 C.civ).
Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziționarea sau vânzarea
de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele comisionarului,
care acționează cu titlu profesional, în schimbul unei remunerații (art.2043 C.civ).
Din contractul de comision rezultă anumite obligaţii pentru comisionar față de terț.

Test de autoevaluare a cunoștințelor

Mandatul presupune încheierea de acte juridice:


a) în numele și pe seama mandatarului
b) în numele și pe seama mandantului
c) în nume propriu și pe seama principalului

În cazul contractului de comision


a) tertul contractant raspunde fata de comitent
b) comisionarul raspunde in toate cazurile pentru neexecutarea obligatiilor de
catre tertul contractant
c) comitentul poate exercita actiunile decurgand din contractul cu tertul,
subrogandu-se la cerere, in drepturile comisionarului

Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția
II, editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 512-547;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 320-327.

35
Unitatea de învățare nr. 5. OBLIGAŢIILE COMERCIALE - contractul de agenție

Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop indicarea elementelor specifice ale
contractului de mandat cu reprezentare și ale celui de mandat fără reprezentare, care
este un contract de esență comercială.

Obiectivele unităţii de învăţare


În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) înțelegeți instituția agentului;
b) înţelegeţi particularitățile și efectele contractului de mandat cu agenție și
diferența față de contractul de mandat cu/fără reprezentare.
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 1,5 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare


5.1. Noţiunea, caracterele și natura juridica ale contractului de agenție
Contractul de agenție este instrumentul juridic prin care se realizează activitatea de
intermediere cu caracter profesional.
Contractul de agenție este contractul prin care o parte, numită comitent,
împuternicește în mod statornic pe cealaltă parte, numită agent, fie să negocieze, fie
atât să negocieze, cât și să încheie contracte în numele și pe seama comitentului, în
schimbul unei remunerații, în una sau mai multe regiuni determinate.
Din definiţia dată contractului de agenție rezultă caracteristicile acestui contract:
contractul este sinalagmatic, cu titlu oneros, consensual și cu executare succesivă.
Natura juridică a contractului de agenție este una deosebită de cea a contractului de
comision sau a celui de mandat cu reprezentare, dar dispozițiile acestor completează pe
cele privitoare la agenție.
Specific acestui tip de contract de intermediere este faptul că în baza împuternicirii,
agentul poate primii atât un drept de reprezentare, atunci când este însărcinat să
negocieze și să încheie acte juridice, cât și un mandat fără reprezentare, atunci când
împuternicirea nu cuprinde decât dreptul de a negocia, urmând ca, în viitor, contractul
să se încheie direct între comitent și terț.

5.2. Cuprinsul si forma contractului de agenție


În ce privește părțile contractului de agenție, calitatea de comitent o poate avea orice
persoană fizică sau juridică, dar calitatea de agent o poate avea numai un profesionist
care realizează activități comerciale de intermediere. În anumite domenii, cum ar fi
societățile comerciale, piața de capital, procedura insolvenței, tutela etc. legea nu
permite ca partea care reprezintă să aibă calitatea de agent.
În contractul de agenție trebuie să se prevadă anumite clauze privind obiectul
împuternicirii, condițiile negocierii, respectiv încheierii și elementelor contractelor, de
asemenea trebuie stabilită zona geografică de executare a împuternicirii.
Pentru protejarea intereselor părților, în contract poate fi prevăzuți și o clauză de

36
exclusivitate, în favoarea oricăreia dintre acestea. De asemenea, se poate stipula și o
clauză de neconcurență, în sensul restrângerii activității profesionale a agentului, pe
perioada contractuală dar și un timp după.
Esențial, în contractul de agenție trebuie stipulată remunerația agentului pentru
prestațiile executate.
Contractul de agenție se încheie pe o perioadă determinată sau nedeterminată,
conform voinței părților. Continuarea contractului, după expirarea perioadei
determinate va conduce la prelungirea de drept a efectelor acestuia pe o perioadă
nedeterminată.
În final, contractul de agenție se încheie în formă scrisă, autentică sau sub
semnătură privată, ca o condiție ad probationem.

5.3. Efectele contractului de agenție


Având în vedere specificul contractului de agenție, de instrument al intermedierii cu
caracter profesional, normele juridice care reglementează obligațiile părților au un
caracter imperativ.
5.3.1. Efectele contractului în raporturile dintre agent și comitent
Contractul de agenție dă naștere la obligații în sarcina agentului, care trebuie să
îndeplinească obligațiile ce decurg din împuternicirea primită de la comitent, personal
sau prin prepușii săi.
Pentru a realiza acestea agentul trebuie să respecte instrucțiunile obligatorii dar și
rezonabile primite de la comitent și care rezultă din împuternicire și/sau contract.
Agentul are obligația de a înștiința pe comitent despre încheierea sau refuzul
încheierii contractului de către terțul, ori în situația în care se află în imposibilitate de a
continua executarea mandatului, într-un termen rezonabil.
Agentul este obligat să depună toate diligențele pentru a îndeplinii mandatul în
condițiile cele mai avantajoase pentru comitent și să procure și să comunice
comitentului orice informații care l-ar putea interesa privind regiunea stabilită în
contract.
În cazul în care contractul nu cuprinde o clauză de exclusivitate iar agentul lucrează
pentru mai mulți comitenți, este obligat să țină, în registrele sale, evidențe separate
pentru contractele ce privesc pe fiecare comitent în parte.
Contractul de agenție prevede obligații și pentru comitent. Astfel, comitentul trebuie
să pună la dispoziția agentului orice bun, document sau informație necesare pentru
îndeplinirea însărcinării.
Esențial, comitentul este obligat să îi plătească agentului o remunerație (un
comision), corespunzătoare prestațiilor acestuia.
Dreptul agentului la comision se naște, afară de stipulație expresă contrară în
contract, la data la care este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 2085
C.civ., anume: comitentul şi-a executat obligaţiile contractuale faţă de terţa persoană;
comitentul ar fi trebuit să îşi execute obligaţiile contractuale potrivit convenţiei sale cu
terţul; terţul şi-a executat obligaţiile contractuale. Agentul are dreptul la remunerație
indiferent dacă actele încheiate sau negociate au fost sau nu executate, în afara culpei
acestuia.
Legea prevede că în anumite cazuri, agentul are dreptul la remunerație și după

37
încetarea contractului de agenție, dacă actul juridic cu terțul a fost încheiat în principal
datorită intervenţiei agentului pe durata contractului de agenţie şi încheierea a avut loc
într-un termen rezonabil de la încetarea contractului de agenţie, respectiv comanda
emisă de terţ a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării contractului de
agenţie (art. 2084 C.civ.).
Dreptul de retenție al agentului urmează același regim juridic ca și cel al
comitentului sau mandatarului.

5.3.2. Efectele față de terți


În baza împuternicirii primite agentul va avea sau nu dreptul de reprezentare a
comitentului.
În primul caz, când agentului îi este permis doar să negocieze, rezultă că
împuternicirea nu cuprinde dreptul de reprezentare, iar contractele se încheie direct și
nemijlocit între comitent și terț.
În al doilea caz, când agentului i se permite să încheie acte juridice cu terțul,
echivalează cu existența dreptului de reprezentare, iar raporturile juridice se stabilesc
între comitent și terț.
În ambele cazuri se poate observa că între agent și terț nu se nasc raporturi juridice.
Totuși, agentul poate primii reclamațiile terțului cu privire la bunurile sau serviciile
prestate.

5.4. Încetarea contractului de agenție


Principiile care guvernează încetarea contractului de agenție sunt cele generale, la
care se adaugă particularitățile acestei forme de contract, în special date de durata
determinată sau nedeterminată a acestuia.
În cazul în care contractul de agenție s-a încheiat pe o perioadă determinată de timp,
acesta încetează la data prevăzută în contract, dacă părțile nu continuă să execute
contractul.
Contractul de agenție încheiat pe o perioadă nedeterminată poate fi denunțat
unilateral, de oricare dintre părți, cu respectarea unui preaviz obligatoriu. În primul an
de contract, termenul de preaviz trebuie să fie de minim o lună. Dacă durata
contractului este mai mare, termenul de preaviz se mărește cu o lună pentru fiecare an
suplimentar început, fără a putea depășii 6 luni.

Rezumat
Contractul de agenție este instrumentul juridic prin care se realizează activitatea
de intermediere cu caracter profesional.
Specific acestui tip de contract de intermediere este faptul că în baza
împuternicirii, agentul poate primii atât un drept de reprezentare cât și un mandat fără
reprezentare.
Contractul de agenție trebuie să se prevadă anumite clauze.
Între agent și terț nu se nasc raporturi juridice.

38
Test de autoevaluare a cunoștințelor
Salariații unui coemerciant sunt:
a) auxiliari dependenți
b) auxiliari independenți
c) subiecte fiscale independente de comerț și supuse dreptului muncii

Tema de control nr. 2


Realizați o prezentare orală sau scrisă a uneia dintre următoarele teme sau o alta
aleasă de către dvs din materie.
Exemple de subiecte :
1) Efectele contractului de furnizare;
2) Efectele contractului de mandat cu reprezentare
3) Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent şi comisionar;
4) Cuprinsul și forma contractului de agenție.
5) Efectele contractului de agenție.

Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția
II, editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 547-558;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 294-304.

39
Unitatea de învățare nr. 6. TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop prezentarea reglementării și a noțiunilor
de bază privitoare la titlurile de valoare care se diferențiază de titlurile de credit.
Acestea sunt instrumentele specifice și necesare oricăror profesioniști pentru a
desfășura activitatea cu celeritate.
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) vă însuşiţi mecanismul juridic al cambiei;
b) să cunoaşteţi regimul juridic al biletului la ordin;
c) înţelegeţi aspectele ce privesc folosirea cecurilor ca instrumente de plată în
raporturile comerciale.
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare


Titlul comercial de valoare poate fi definit ca un înscris denumit şi titlu în temeiul
căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul
arătat în înscris.
O categorie importantă a titlurilor comerciale o reprezintă efectele de comerţ, care
dau dreptul la plata unei sume de bani. Intră în această categorie: cambia, biletul la
ordin şi cecul.

6.1. Cambia
Cambia este reglementată prin Legea nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la
ordin.

6.1.1. Noţiunea şi mecanismul juridic al cambiei


Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă
dispoziţie altei persoane, denumită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a
treia persoane, numită beneficiar sau la ordinul acesteia.
Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane:
a) trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dispoziţia să se
plătească o sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să
se plătească suma de bani beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă
denumirea de trăgător, deoarece „trage” titlul asupra debitorului care este obligat să
efectueze plata;
b) trasul este persoana căreia i se adresează dispoziţia (ordinul) de a plăti o sumă de
bani;
c) beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de
către tras.
Înţelegerea mecanismului juridic al cambiei presupune răspunsul la trei întrebări.
Cum se explică dreptul trăgătorului de a da dispoziţie trasului să facă o plată? De ce

40
trasul trebuie să execute această dispoziţie? În ce temei beneficiarul primeşte plata?
În mod obişnuit, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi juridice
anterioare între persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiul
acestor raporturi juridice, denumite raporturi fundamentale, fiecare persoană are
calitatea de creditor sau debitor în raporturile juridice la care participă. Prin emiterea
cambiei şi efectuarea plăţii se execută obligaţiile din raporturile juridice preexistente.
Cele arătate pot fi mai bine înţelese prin următorul exemplu: comerciantul A vinde
comerciantului B o cantitate de marfă la preţul de 50.000 lei, plătibil la 60 de zile de la
primirea mărfii. Deci, cumpărătorul B datorează vânzătorului A preţul mărfii de 50.000
lei, care va fi plătit la termenul convenit. În acelaşi timp comerciantul A datorează la
rându-i, faţă de comerciantul C, la acelaşi termen, suma de 50.000 lei dintr-un contract
de împrumut.
În situaţia dată, pentru simplificarea operaţiilor de plată a sumelor de bani datorate,
comerciantul A va trage o cambie asupra comerciantului B în favoarea comerciantului
C. Deci, fiind creditor al preţului, comerciantul A (trăgător) va da o dispoziţie
comerciantului B (tras), care este debitor al preţului, să plătească la scadenţă suma de
50.000 lei direct comerciantului C (beneficiar), care este creditorul comerciantului A
din contractul de împrumut. Prin plata la scadenţă a sumei de 50.000 lei, făcută de
comerciantul B (trasul) către comerciantul C (beneficiar) se stinge, atât obligaţia
comerciantului B (trasul) către comerciantul A (din contractul de vânzare-cumpărare),
cât şi obligaţia comerciantului A faţă de comerciantul C (din contractul de împrumut).
Cum se poate observa, în situaţia arătată, în loc să plătească în numerar datoria sa
din contractul de împrumut, comerciantul A îi remite comerciantului C cambia trasă
asupra comerciantului B, urmând ca, la scadenţă, posesorul cambiei să încaseze suma
de 50.000 lei de la comerciantul B.
În încheierea celor arătate se impune o precizare. Raporturile juridice care preexistă
cambiei (raporturile fundamentale) explică şi justifică emiterea cambiei. Dar, odată
emisă cambia, ea trebuie privită prin ea însăşi, ca un titlu de sine stătător. Totodată,
operaţiile privind cambia fac abstracţie de existenţa raporturilor fundamentale. Aceste
operaţii sunt guvernate de reguli speciale, care sunt diferite de regulile care
reglementează raporturile fundamentale. Regulile speciale privind crearea raporturilor
juridice cambiale, circulaţia, garantarea şi plata cambiei sunt cuprinse în Legea
nr.58/1934.
Trebuie observat, însă, că emiterea cambiei nu duce la stingerea raporturilor
juridice fundamentale. Aceste raporturi juridice subzistă, afară de cazul când părţile au
convenit o novaţie, adică stingerea obligaţiei vechi din raportul fundamental şi
înlocuirea ei cu o obligaţie nouă, rezultată din raportul cambial (art.64 din Legea
nr.58/1934).
Principala funcţie a cambiei este aceea de instrument de credit. Într-adevăr,
deoarece suma de bani prevăzută în cambie nu trebuie achitată imediat, ci la un anumit
termen, prin intermediul cambiei se acordă debitorului un credit pe intervalul de timp
până la scadenţă.
Cambia are şi funcţia de instrument de plată. Această funcţie este asemănătoare
funcţiei pe care o îndeplineşte moneda. Cambia prezintă însă avantajul că evită
folosirea de numerar.

41
Obligaţia trăgătorului şi dreptul corelativ al beneficiarului au ca izvor voinţa
trăgătorului exprimată în titlu.
Exercitarea dreptului împotriva semnatarilor ulteriori (coobligaţi) se realizează în
puterea legii şi are ca premisă prezumţia de regularitate a titlului.
Din moment ce cambia este emisă cu respectarea condiţiilor necesare, legea asigură
posesorului titlului o protecţie deplină. Acesta este îndreptăţit să primească suma de
bani menţionată în titlu, chiar dacă în fapt datoria nu ar exista. În beneficiul securităţii
raporturilor comerciale, aparenţa se impune asupra realităţii.

6.1.2. Condiţiile cerute pentru valabilitatea cambiei


a) Condiţiile de fond ale cambiei
Legea nr.58/1934 nu cuprinde nici o dispoziţie specială referitoare la condiţiile de
fond ale cambiei. În consecinţă, pentru valabilitatea cambiei, trebuie îndeplinite
condiţiile prevăzute de Codul civil pentru validitatea actelor juridice: consimţământul,
capacitatea, obiectul şi cauza (art. 1179 C.civ).
Obligaţiile cambiale se pot naşte şi prin reprezentare, în condiţiile art.9 şi 10 din
Legea nr.58/1934.
b) Condiţiile de formă ale cambiei
Ca orice titlu comercial de valoare, cambia are un caracter formal. Acest caracter
trebuie înţeles sub un dublu aspect: cambia trebuie să îmbrace forma scrisă şi înscrisul
să cuprindă, în mod obligatoriu, menţiunile prevăzute de lege.
Cambia este un înscris sub semnătură privată având configurarea unei scrisori
întocmite de trăgător şi adresată trasului. Nimic nu se opune ca înscrisul să fie autentic.
Se admit şi formularele tipizate, care se completează în spaţiile libere. În toate
cazurile însă, semnătura trebuie să fie manuscrisă, adică să aparţină persoanei care
semnează.
Înscrisul cambial trebuie să cuprindă, obligatoriu, menţiunile prevăzute de art.1
pct.1-8 din Legea nr.58/1934.
Denumirea de cambie. Potrivit legii, înscrisul trebuie să cuprindă denumirea de
cambie „în însuşi textul titlului”. Această cerinţă este menită să atragă atenţia celui
care semnează asupra naturii obligaţiei ce îşi asumă şi asupra efectelor sale.
Ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate. Ordinul de plată
trebuie exprimat sub forma unui ordin propriu-zis („plătiţi”, „veţi plăti” etc.).
Legea prevede expres că ordinul trebuie să fie necondiţionat;el trebuie să privească
plata unei sume de bani determinate. Această plată trebuie să aibă ca obiect numai o
sumă de bani şi într-un cuantum determinat.
Numele trasului. Legea cere ca înscrisul să prevadă numele persoanei care trebuie
să execute plata, adică numele trasului.
Indicarea scadenţei. Potrivit legii, înscrisul trebuie să indice scadenţa, adică data la
care obligaţia cambială devine exigibilă şi posesorul cambiei poate cere plata sumei de
bani menţionată în înscris.
Modalităţile de stabilire a scadenţei sunt prevăzute de lege. Art.36 din Legea
nr.58/1934 prevede că o cambie poate fi trasă: la vedere; la un anume timp de la
vedere; la un anumit timp de la data emisiunii; la o zi fixă.
Indicarea locului unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să prevadă locul

42
unde debitorul (trasul) va face plata.
Întrucât legea cere să se indice locul plăţii, se consideră că trebuie să se arate numai
localitatea, iar nu domiciliul ori sediul debitorului.
Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Potrivit legii, în
cambie trebuie să se arate persoana căreia i se va face plata sau la ordinul căreia plata
trebuie făcută.
Data şi locul emiterii cambiei. Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul emiterii
cambiei de către trăgător.
Semnătura trăgătorului. Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine
trăgătorului este atestat de semnătura acestuia pe înscrisul în cauză. În absenţa
semnăturii trăgătorului, cambia este lovită de nulitate. Semnătura trebuie să fie
autografă (manu proprio).
Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiile arătate în art.1 nu are valoarea unei
cambii, afară de cazurile arătate de lege.

6.1.3. Transmiterea cambiei (girul)


a) Definiţia girului
Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei
persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea
titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv.
Prin gir, posesorul cambiei dă ordin trasului să plătească suma menţionată în titlu
persoanei în favoarea căreia a transmis cambia.
Girantul este persoana titulară a dreptului, legitimată în condiţiile legii şi care este
posesoarea titlului. Deci, primul girant este persoana indicată de către trăgător în
calitate de beneficiar al cambiei.
Giratarul poate fi orice persoană, indiferent dacă este o persoană străină sau care
este implicată în raportul cambial (trăgător, tras, etc.).
Girul are la bază un raport juridic preexistent între girant şi giratar; de exemplu,
posesorul cambiei avea de plătit unui creditor o sumă de bani dintr-un contract de
împrumut şi, pentru achitarea datoriei, girează cambia în favoarea creditorului său.
b) Condiţiile de valabilitate a girului
Girul este un act juridic şi deci, trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale
ale unui act juridic. În plus, el trebuie să îndeplinească şi condiţiile speciale prevăzute
de legea cambială.
Girul trebuie să fie necondiţionat şi trebuie să privească întreaga creanţă prevăzută
în titlu.
Girul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege.
Girul complet, denumit şi girul plin, constă într-o declaraţie a girantului, semnată
de acesta, pusă pe dosul titlului, care cuprinde ordinul adresat debitorului principal
(trasul) de a plăti persoanei indicate de girant suma de bani menţionată în cambie.
Girul se exprimă printr-o formulă adecvată: „plătiţi lui…” ori „plătiţi la ordinul
lui…”. În cazul girului plin, această formulă trebuie să cuprindă numele şi prenumele,
respectiv denumirea giratarului. Desemnarea giratarului se face după aceleaşi reguli ca
şi indicarea beneficiarului.
Menţiunea cuprinzând girul trebuie însoţită de semnătura autografă a girantului.

43
Pe lângă girul complet sau girul plin, legea reglementează şi girul în alb. Potrivit
art.15 alin.(2) din lege, girul în alb este girul care nu arată numele giratarului.
De asemenea, în aceeaşi idee, a facilitării circulaţiei cambiei, legea recunoaşte şi
girul la purtător. Potrivit art.14 alin.(3) din lege, „girul la purtător” este echivalentul
unui „gir în alb”. Deci, girul la purtător are valoarea şi efectele juridice ale girului în
alb.
c) Efectele girului
Legea reglementează trei efecte ale girului: efectul translativ de drepturi, efectul de
garanţie şi efectul de legitimare.
Prin gir se transmit drepturile cambiale, adică acele drepturi specifice dreptului
cambial. Fac parte din această categorie: dreptul la suma de bani menţionată în cambie;
dreptul de a prezenta cambia la acceptare şi, la scadenţă, de a o prezenta la plată etc.
Ca efect al transmiterii cambiei prin gir, girantul îşi asumă obligaţia de a garanta
acceptarea şi plata cambiei de către tras (art.17 din lege). Aceasta însemnă că, dacă
trasul va refuza acceptarea şi plata cambiei, girantul va fi ţinut personal să achite suma
de bani prevăzută în titlu.
Ca urmare a transmiterii cambiei prin gir, giratarul este legitimat în calitate de
creditor al sumei menţionate în titlu. În consecinţă, giratarul este abilitat să exercite
drepturile prevăzute în cambie.

6.1.4. Acceptarea cambiei


a) Prezentarea cambiei pentru acceptare
Prezentarea cambiei la acceptare are un caracter facultativ.
Posesorul cambiei sau chiar un simplu deţinător poate prezenta trasului, până la
scadenţă, cambia spre acceptare.
Întrucât prezentarea cambiei pentru acceptare este facultativă, însemnă că
posesorul cambiei poate să prezinte cambia direct la plată, fără a o prezenta în prealabil
pentru acceptare.
În anumite cazuri, prezentarea cambiei către tras pentru acceptare este obligatorie.
Prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie când scadenţa cambiei a fost
stabilită la un anumit termen de la vedere (art.26 din lege).
Prezentarea cambiei pentru acceptare este obligatorie şi în cazul când trăgătorul ori
girantul a stipulat în cambie clauza prezentării titlului pentru acceptare (art.25 din
lege).
b) Condiţiile acceptării cambiei
Cambia se prezintă la acceptare de către posesorul cambiei sau de către orice
deţinător al ei (art.24 din lege).
Cambia se prezintă trasului pentru a fi acceptată.
Posesorul cambiei sau deţinătorul acesteia poate prezenta cambia până la scadenţă.
Acceptarea se scrie pe cambie şi se exprimă prin cuvântul „acceptat” sau orice altă
expresie echivalentă („voi plăti”, „voi onora” etc.). Acceptarea trebuie să fie semnată
de către tras.
c) Efectele acceptării cambiei
Acceptarea cambiei are ca efect naşterea obligaţiei trasului de a plăti la scadenţă
suma de bani menţionată în titlu (art.31 din lege).

44
Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligat cambial; el este obligat principal şi
răspunde direct de plata sumei de bani către posesorul cambiei.
d) Refuzul de a accepta cambia
În cazul în care trasul refuză acceptarea cambiei, declaraţia de refuz trebuie
constatată, în termenele stabilite pentru prezentarea la acceptare, printr-un act întocmit
de executorul judecătoresc în condiţiile prevăzute de art.66-69 din lege. Acest act
poartă denumirea de protest de neacceptare.
În cazul refuzului de acceptare a cambiei, posesorul cambiei poate exercita, chiar
înainte de scadenţă, dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi
obligaţi cambiali (art.48 din lege).

6.1.5. Avalul
a) Noţiunea avalului
Asigurarea executării unei obligaţii cambiale este sporită, ca şi în cazul obligaţiilor
civile sau comerciale, printr-o garanţie. Cu privire la obligaţiile cambiale, această
garanţie poartă denumirea de aval.
Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită avalist, se
obligă să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat.
Cel care garantează (avalistul) intervine pentru a întări încrederea în titlu,
obligându-se solidar cu ceilalţi semnatari ai cambiei la plata sumei de bani prevăzută în
cambie. În calitate de avalist poate figura o terţă persoană sau chiar un semnatar al
cambiei [art.35 alin.(2) din lege].
Cel garantat (avalizatul) este un obligat cambial, adică trăgătorul, trasul acceptant
sau girantul.
Prin aval, posesorul cambiei dobândeşte un nou debitor, pe lângă debitorul avalizat.
Dar, avalul dă naştere unei obligaţi cambiale autonome şi abstracte, identică obligaţiei
oricărui alt semnatar al cambiei.
b) Condiţiile de valabilitate a avalului
Avalul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile legii.
Prin aval se poate garanta plata întregii sume de bani menţionate în cambie ori
numai a unei părţi din această sumă.
Avalul nu se poate da sub condiţie şi nu poate cuprinde clauze contrare naturii sale.
Avalul se scrie pe cambie.
Avalul se exprimă prin cuvintele „pentru aval” sau prin orice altă formulă
echivalentă („pentru garanţie”, „pentru siguranţă” etc.) şi se semnează de către avalist.
c) Efectele avalului
Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat. Deci, avalistul se
află în poziţia juridică a avalizatului, având toate drepturile şi obligaţiile acestuia.
Aceasta însemnă că avalistul va putea fi urmărit, după caz, ca tras acceptant, trăgător
sau girant, în funcţie de calitatea avalizatului în raportul cambial.
Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând din ea împotriva
celui garantat, precum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi faţă de acesta din urmă, în
temeiul cambiei.
Deci, prin plata cambiei, avalistul dobândeşte drepturile izvorând din cambie, atât
împotriva avalizatului cât şi contra acelora care sunt obligaţi în temeiul cambiei faţă de

45
avalizat.

6.1.6. Plata cambiei


Pentru asigurarea eficienţei cambiei, legea reglementează principiile privind plata
cambiei.
În vederea achitării sumei de bani prevăzută în titlu, cambia trebuie prezentată la
plată.
Prezentarea cambiei şi deci dreptul la plată îl are posesorul legitim al titlului (art.43
din lege). Acesta poate fi beneficiarul indicat de trăgător în cambie sau giratarul.
Plata cambiei se poate cere, în primul rând, trasului acceptant, care este debitorul
principal al cambiei (art.42 din lege).
Plata cambiei poate fi cerută şi direct de la avalistul trasului, dacă există un
asemenea garant.
În subsidiar, cambia poate fi prezentată la plată debitorilor de regres, dacă au fost
îndeplinite formalităţile legale.
Plata cambiei se poate cere la scadenţă.
Plata la scadenţă, cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, produce efecte diferite,
după cum ea a fost efectuată de un debitor cambial principal sau un debitor de regres.
Dacă plata este făcută de trasul acceptant, care este debitorul cambial principal,
această plată stinge obligaţia cambială a trasului, precum şi obligaţiile tuturor
debitorilor cambiali (trăgător, girant şi avaliştii acestora şi ai trasului acceptant).
Dacă plata este făcută de un debitor de regres, ea stinge numai obligaţiile care
figurează pe titlu, după debitorul care a plătit, adică obligaţiile giranţilor succesivi şi
avaliştilor lor. O atare plată nu stinge obligaţiile giranţilor anteriori şi nici obligaţiile
trasului, trăgătorului şi avaliştilor acestora. Aceşti debitori vor putea fi urmăriţi în
temeiul cambiei.

6.1.7. Consecinţele neplăţii cambiei


a) Mijloacele de valorificare a drepturilor cambiale în cazul refuzului de plată a
cambiei
Posesorul cambiei care nu a primit suma de bani prevăzută în cambie poate obţine
satisfacerea dreptului său, fie prin mijloace cambiale, adică mijloace legate de
specificul cambiei, fie prin mijloace extracambiale, care sunt acţiuni reglementate de
dreptul comun.
Potrivit legii, mijloacele cambiale sunt proceduri de valorificare a drepturilor
cambiale care decurg din principiile care guvernează cambia. Ele constau în anumite
acţiuni (acţiuni cambiale) care pot fi folosite împotriva celor obligaţi la plata cambiei
sau în punerea în executare a cambiei.
Acţiunile cambiale sunt de două feluri: directe şi de regres (art.47 din lege).
Distincţia are în vedere existenţa celor două categorii de obligaţi cambiali: obligaţi
direcţi sau principali şi obligaţi indirecţi sau de regres.
Acţiunile directe sunt acţiunile îndreptate împotriva celor direct obligaţi la plată,
care sunt acceptantul şi avalistul său. Potrivit art.31 alin.(2) din lege, în cazul când
trasul refuză plata, posesorul cambiei, chiar dacă este trăgător, are împotriva
acceptantului o acţiune cambială directă pentru tot ce poate fi cerut în temeiul art.53 şi

46
54.
Aceste acţiuni sunt cereri de chemare în judecată obişnuite care se exercită în
temeiul titlului; ele nu sunt supuse unor formalităţi speciale şi se pot exercita în cadrul
termenului de prescripţie.
Acţiunile de regres sunt acţiunile contra oricărui alt obligat cambial, adică
împotriva trăgătorului, giranţilor şi avaliştilor acestora. Aceste acţiuni pot fi exercitate
pe cale judiciară numai în condiţiile prevăzute de legea cambială.
Executarea cambială este o procedură specială de valorificare a drepturilor
cambiale. Ea se realizează în condiţiile stabilite de lege.
b) Regresul
Obligaţia de plată a cambiei incumbă trasului ca obligat principal. În subsidiar,
obligaţia de plată revine celorlalţi obligaţi cambiali, care sunt trăgătorul, giranţii şi
avaliştii lor. Într-adevăr, fiecare dintre aceste persoane, prin semnarea cambiei îşi
asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi plata cambiei din partea trasului. În
consecinţă, în cazul când, la scadenţă, trasul refuză plata, obligaţia de garanţie a
coobligaţilor cambiali devine o obligaţie de plată şi posesorul cambiei are posibilitatea
să îşi exercite drepturile împotriva lor, printr-o acţiune de regres. În acest sens, art.48
lit.a) din lege prevede că, dacă la scadenţă, plata nu a avut loc, posesorul cambiei poate
exercita drepturi de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.
Fiind debitori de regres, trăgătorul, giranţii şi avaliştii răspund numai în subsidiar
pentru plata cambiei.
Potrivit legii, trăgătorul, girantul şi avalistul sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul
cambiei. Posesorul are drept de urmărire împotriva tuturor acestor persoane, individual
sau colectiv, fără a fi ţinut să respecte ordinea în care s-au obligat (art.52 din lege).
c) Executarea cambială
Pentru valorificarea drepturilor cambiale, posesorul cambiei poate folosi, pe lângă
acţiunile cambiale (directe şi de regres) şi calea executării nemijlocite a cambiei.
Această cale constituie o procedură simplificată, care evită procesul judiciar şi
executarea silită, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti obţinute ca urmare a procesului.
Într-adevăr, pe calea executării cambiale, posesorul cambiei trece direct la executare
în temeiul cambiei, care are valoarea unui titlu executor.
În vederea executării cambiei, legea impune învestirea cambiei cu formulă
executorie.
Competentă pentru a învesti cambia cu formulă executorie este judecătoria.
Pentru soluţionarea cererii de învestire a cambiei cu formulă executorie, instanţa
judecătorească trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor formale ale cambiei şi
scadenţa cambiei, precum şi dacă au fost efectuate actele de conservare a drepturilor
cambiale.
Învestirea cambiei cu formulă executorie se face în condiţiile art.269 C. proc. civ..
Pe baza cambiei învestite cu formulă executorie, posesorul cambiei poate să
adreseze debitorului o somaţie de plată. Această somaţie se notifică prin executorul
judecătoresc.
Debitorul care a primit somaţia de plată este în drept să facă opoziţie la executare.
Opoziţia se va introduce la judecătoria care a învestit cambia cu formulă executorie.

47
d) Prescripţia acţiunilor cambiale
Orice acţiune rezultând din cambie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi se
prescrie în termen de 3 ani.
Termenul de prescripţie curge de la data protestului de neacceptare a plăţii.
Acţiunile giranţilor exercitate de unii contra altora şi împotriva trăgătorului se
prescriu în 6 luni.
Termenul de prescripţie curge din ziua când girantul a plătit cambia ori din ziua în
care acţiunea de regres a fost pornită împotriva sa, după caz, potrivit distincţiilor făcute
de lege.
e) Acţiunile extracambiale
Pe lângă mijloacele cambiale, legea reglementează şi mijloacele extracambiale
pentru valorificarea de către posesorul cambiei a drepturilor sale. Aceste mijloace sunt
în realitate anumite acţiuni de drept comun, care pot fi folosite de către posesorul
cambiei pentru satisfacerea drepturilor sale cambiale. Acţiunile extracambiale sunt:
acţiunea cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză.
Acţiunea cauzală se întemeiază pe raportul fundamental.
Posesorul cambiei care nu a obţinut suma de bani prevăzută în cambie poate intenta
o acţiune împotriva debitorului în temeiul raportului fundamental; de exemplu,
posesorul cambiei dobândise cambia prin gir, în scopul restituirii unui împrumut pe
care îl acordase girantului. Dacă trasul a refuzat plata cambiei, posesorul cambiei
(giratarul) are împotriva girantului o acţiune bazată pe contractul de împrumut.
Acţiunea de îmbogăţire fără cauză este ultimul mijloc de care dispune posesorul
cambiei pentru satisfacerea drepturilor sale.
Art.65 din lege prevede că în cazul în când posesorul cambiei a pierdut acţiunea
cambială în contra tuturor obligaţilor şi nu are contra acestora acţiune cauzală, poate
exercita contra trăgătorului, acceptantului sau girantului o acţiune pentru plata sumei
cu care aceştia s-au îmbogăţit fără cauză în dauna sa.

6.2. Biletul la ordin


Biletul la ordin este un titlu comercial de valoare asemănător cambiei. De aceea,
reglementarea sa se află în aceeaşi lege care reglementează cambia, adică Legea
nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
Deşi se aseamănă, între cele două titluri există şi anumite deosebiri. Aspectele
particulare ale biletului la ordin sunt reglementate în Titlul II al legii (art.104-107).
Pornind de la asemănările şi deosebirile care există între aceste titluri de valoare,
art.106 din lege stabileşte principiul potrivit căruia dispoziţiile referitoare la cambie
sunt aplicabile şi biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura
acestui titlu.

2.1. Noţiunea biletului la ordin


Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent sau subscriitor,
se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane, numită beneficiar,
sau la ordinul acesteia.
Cum se poate observa, spre deosebire de cambie, care implică raporturi juridice

48
între trei persoane (trăgător, tras şi beneficiar), biletul la ordin presupune raporturi
juridice între două persoane: emitentul (subscriitorul) şi beneficiarul.
Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor, faţă de
creditorul său.
Emitentul are calitatea de debitor; prin emiterea titlului, el se obligă să plătească o
sumă de bani la scadenţă.
Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptăţit să primească plata ori plata
se face la ordinul său.
Emiterea biletului la ordin este determinată, ca şi în cazul cambiei, de existenţa
între părţi a unui raport juridic (raportul fundamental).
Specificul raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin
determină şi particularităţile acestui titlu de credit.

2.2. Condiţiile formă ale biletului la ordin


Biletul la ordin este un titlu formal; el trebuie să îmbrace forma scrisă şi să
cuprindă menţiunile prevăzute de lege.
Ca şi cambia, biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată. Se admite şi
folosirea formularelor tipizate, cu condiţia ca semnătura să fie manuscrisă.
Menţiunile obligatorii sunt următoarele:
Denumirea de bilet la ordin. Legea cere ca denumirea de bilet la ordin să fie
trecută în însuşi textul titlului şi să fie exprimată în limba folosită pentru redactarea
acestui titlu.
Promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată. Înscrisul
trebuie să cuprindă promisiunea (angajamentul) emitentului de a plăti o sumă de bani,
care este menţionată în titlu.
Promisiunea de plată se exprimă în cuvintele „voi plăti” sau expresii echivalente.
Obligaţia de plată asumată de emitent trebuie să fie necondiţionată şi să privească o
sumă de bani determinată în titlu.
Indicarea scadenţei. Înscrisul trebuie să arate scadenţa obligaţiei de plată asumate
de emitent.
Modalităţile de stabilire a scadenţei sunt reglementate de lege pentru cambie.
Dacă nu se arată scadenţa în scris, plata se va face „la vedere” [art.105 alin. (2) din
lege].
Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să arate locul unde emitentul
trebuie să facă plata.
Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Înscrisul trebuie să
menţioneze persoana care va primi plata. Această persoană este beneficiarul arătat în
scris de către emitent, care va avea dreptul să pretindă suma de bani ori să indice
persoana, care, la ordinul său, va primi plata (giratarul).
Data şi locul emiterii biletului la ordin. Înscrisul trebuie să arate data şi locul
emiterii titlului.
Semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a
emitentului (manu proprio).
Datorită caracterului său formal, titlul căruia îi lipseşte vreuna din menţiunile
arătate de art.104 din lege nu va avea valoarea juridică a unui bilet la ordin, afară de

49
cazurile expres admise de lege.

2.3. Plata biletului la ordin


Regulile care guvernează plata biletului la ordin sunt cele stabilite de art.41-46 din
lege pentru plata cambiei.
Trebuie arătat că, deoarece în cazul biletului la ordin, plata se face de către emitent,
iar nu de o altă persoană (trasul) ca în cazul cambiei, legea nu mai prevede formalitatea
prezentării biletului la ordin la acceptare. Deci, la scadenţă, biletul la ordin se prezintă
emitentului direct pentru plată.
Excepţional, dacă biletul la ordin are scadenţa la un anumit timp de la vedere,
posesorul titlului trebuie să prezinte emitentului biletul la ordin pentru viză într-un
termen de un an de la data emiterii titlului. Formalitatea vizei are drept scop numai
stabilirea datei exigibilităţii obligaţiei.
Neplata la scadenţă a sumei de bani prevăzută în biletul la ordin deschide
posesorului titlului dreptul la acţiunile directe sau de regres, ca şi la executarea
nemijlocită a biletului la ordin (art.47-55; art.57-65 din lege).

6.3. Cecul
Cecul este reglementat prin Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

3.1. Noţiunea cecului


Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci la
care are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă
de bani altei persoane, numită beneficiar.
Din definiţie, rezultă că cecul implică, la fel ca şi cambia, trei persoane: trăgătorul,
trasul şi beneficiarul.

3.2. Premisele emiterii cecului


Potrivit legii, cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras,
iar între trăgător şi tras există o convenţie privind emiterea de cecuri.
Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă (tras) un disponibil bănesc
pentru efectuarea plăţii de către bancă. Acest disponibil (fonduri băneşti) poartă
denumirea de provizion sau acoperire. El poate fi un depozit bancar al trăgătorului ori
o deschidere de credit în favoarea acestuia.
Disponibilul trebuie să reprezinte o sumă de bani lichidă, certă şi exigibilă, asupra
căreia trăgătorul are dreptul să dispună prin cec.
Emiterea cecului fără acoperire constituie infracţiune şi se sancţionează în
condiţiile art.84 pct.2 din lege.
Dreptul trăgătorului de a emite cecuri are ca temei convenţia încheiată între client
şi bancă.
Prin convenţie, banca autorizează pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecul,
obligându-se să efectueze din disponibil plăţile, la ordinul trăgătorului.
Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sancţionează
în condiţiile art.84 pct.1 din lege.

50
3.3. Condiţiile de valabilitate a cecului
Având caracter formal, cecul trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă
menţiunile obligatorii prevăzute de lege.
În privinţa condiţiilor de fond, legea nu cuprinde dispoziţii speciale. În consecinţă,
condiţiile de fond cerute pentru emiterea cecului sunt cele din dreptul comun.
Cecul trebuie să îmbrace forma scrisă.
Înscrisul cecului este tipărit sub forma unui exemplar tipizat, aprobat în condiţiile
legii.
Emiterea cecului constă în completarea formularului de către trăgător, cu
menţiunile cerute de lege şi semnarea înscrisului.
Cecul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art.1 şi 3 din lege:
Denumirea de cec. Această denumire trebuie inserată în textul înscrisului pentru a
atrage atenţia asupra semnificaţiei juridice a înscrisului.
Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani. Înscrisul trebuie să cuprindă
ordinul trăgătorului adresat trasului (băncii) de a plăti beneficiarului suma de bani
menţionată în titlu.
Ordinul trebuie să fie necondiţionat şi să privească o sumă de bani determinată.
Suma de bani trebuie menţionată în cifre, cu indicarea monedei în care se face plata.
Numele celui care trebuie să plătească (tras). Înscrisul trebuie să arate pe cel care,
în calitate de tras, va trebui să plătească suma de bani menţionată în titlu. Aşa cum am
arătat, calitatea de tras o poate avea numai o societate bancară.
Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să indice locul unde trasul va
face plata.
Data şi locul emiterii cecului
Semnătura trăgătorului. Semnătura va trebui să fie scrisă de mână de către
trăgător.
Titlul căruia îi lipseşte una din menţiunile prevăzute la art.1 din lege nu va fi
socotit cec, afară de cazurile când legea dispune altfel.

3.4. Plata cecului


Întrucât cecul este plătibil la vedere, adică la prezentarea titlului, el nu este supus
acceptării din partea trasului, aşa cum se cere în cazul cambiei. De aceea, menţiunea de
acceptare inserată în titlu se consideră nescrisă.
Deoarece cecul nu poate fi acceptat, trasul nu are calitatea de debitor de drept
cambial faţă de posesorul cecului, ci îndeplineşte numai funcţia de plătitor (solvens)
pentru trăgător.
Potrivit legii, cecul este plătibil la vedere. Orice stipulaţie contrară se socoteşte
nescrisă (art.29 din lege). Deci, plata cecului se face la prezentarea de către posesor a
cecului la tras (bancă), pentru plată.
Întrucât cecul este un instrument de plată, legea stabileşte termene scurte pentru
prezentarea la plată a cecului emis şi plătibil în România: 8 zile, dacă cecul este plătibil
în chiar localitatea unde a fost emis, 15 zile dacă cecul este plătibil în altă localitatea
decât în cea în care a fost emis.
Cecul emis într-o ţară străină şi plătibil în România trebuie să fie prezentat la plată
în termen de 30 de zile, iar dacă este emis într-o ţară din afara Europei, în termen de 70

51
de zile.
În cazul în care trasul (banca) refuză plata, beneficiarul cecului nu are o acţiune
directă împotriva trasului.
Acest lucru se explică prin aceea că, aşa cum am arătat, trasul (banca) nu este un
debitor de drept cambial, ci îndeplineşte numai o funcţie de plătitor (solvens) pentru
trăgător.
Refuzul de plată din partea trasului deschide calea acţiunilor de regres; posesorul
cecului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celor
obligaţi de regres (art.43 din lege).
Pentru exercitarea acţiunilor de regres, legea cere ca cecul să fi fost prezentat la
plată în termen util (termenul de 8 zile sau 15 zile, după caz) şi refuzul de plată al
trasului să fie constatat în condiţiile legii.
Potrivit legii, cecul are valoare de titlu executoriu pentru capital şi accesorii.
Competentă pentru a învesti cecul cu formulă executorie este judecătoria (art.53 din
lege). Deci, posesorul cecului are deschisă şi calea executării nemijlocite a cecului, în
condiţiile legii (art.54 din lege).
Pentru valorificarea drepturilor sale, posesorul cecului are la îndemână acţiunea
cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză, care se exercită în condiţii asemănătoare
cu cele prevăzute de lege în materia cambiei (art.56 şi 57 din lege).

Rezumat
O categorie importantă a titlurilor comerciale o reprezintă efectele de comerţ,
care dau dreptul la plata unei sume de bani.
Principala funcţie a cambiei este aceea de instrument de credit.
Cambia are şi funcţia de instrument de plată.
Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei
persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea
titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv.
Acceptarea cambiei are ca efect naşterea obligaţiei trasului de a plăti.
Cel garantat (avalizatul) este un obligat cambial.
În vederea achitării sumei de bani prevăzută în titlu, cambia trebuie prezentată la
plată.
Pentru valorificarea drepturilor cambiale, posesorul cambiei poate folosi, pe
lângă acţiunile cambiale (directe şi de regres) şi calea executării nemijlocite a cambiei.
Biletul la ordin presupune raporturi juridice între două persoane: emitentul
(subscriitorul) şi beneficiarul.
Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar între
trăgător şi tras există o convenţie privind emiterea de cecuri.

Test de autoevaluare a cunoștințelor


Constituie mentiuni obligatorii ale cambiei
a) mentiunea privind indicarea unui acceptant la nevoie
b) ordinul neconditionat de a plati o suma de bani
c) mentiunea 'nu la ordin'

52
Constituie mentiuni obligatorii ale cambiei
a) mentiunea privind ordinul de prezentare a cambiei la acceptare
b) mentiunea 'nu la ordin'
c) aratarea datei si a locului emiterii

Biletul la ordin
a) are ca obiect plata unei sume de bani care trebuie facuta de catre tras
beneficiarului sau la ordinul acestuia
b) se fundamenteaza pe raporturi juridice preexistente intre emitent si beneficiar
c) nu permite posesorului sau folosirea executarii silite impotriva emitentului

Prin acceptarea cambiei de catre tras


a) trasul devine obligat cambial si raspunde direct de plata sumei de banii catre
posesorul cambiei
b) trasul devine debitor de regres
c) trasul devine debitor de regres si este tinut solidar cu tragatorul, girantii si
avalistii fata de posesorul cambiei

Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția
II, editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 602-665;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 407-434.

53
Unitatea de învățare nr. 7. PROCEDURA INSOLVENŢEI – noțiune. Scopul. Categoriile de
persoane cărora li se aplică procedura. Participanţii

Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop prezentarea reglementărilor ce privesc
aspectele fundamantale și cele generale ale procedurii de insolvență precum și fazele și
etapele acesteia. De asemenea, unitatea de învățământ cuprinde prezentarea
persoanelor care pot fi supuse procedurii de insolvență și persoanele care participă la
desfășurarea procedurii.
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) să definiți procedura insolvenței;
b) să cunoașteți etapele procedurii insolvenței;
c) să cunoașteți persoanele supuse procedurii de insolvență;
d) să cunoașteți participanții la procedura insolvenței;
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

7.1. Activitatea comercială şi dificultăţile sale


Desfăşurarea normală a activităţii comerciale impune ca toţi comercianţii care şi-au
asumat obligaţii, în baza raporturilor juridice la care participă, să îşi execute aceste
obligaţii în strictă conformitate cu contractele încheiate.
În privinţa executării obligaţiilor, o importanţă deosebită o are executarea
obligaţiilor al căror obiect îl constituie plata unor sume de bani (preţul mărfurilor, al
lucrărilor şi serviciilor, rambursarea împrumuturilor etc.). Într-adevăr, neachitarea la
scadenţă a sumelor de bani datorate de către debitor îl pune pe creditor în situaţia de a
fi lipsit de mijloacele financiare necesare reluării ciclului de producţie.
Neexecutarea obligaţiilor băneşti la scadenţă produce consecinţe negative nu numai
asupra creditorului, ci şi faţă de alţi comercianţi cu care creditorul se află în raporturi
juridice. Ţinând seama de interconexiunea raporturilor juridice în care se află
comercianţii, însemnă că nerespectarea obligaţiilor privind plata sumelor de bani se
poate repercuta „în lanţ” asupra altor comercianţi, ducând la un blocaj financiar, cu
consecinţe funeste pentru activitatea comercială şi pentru securitatea creditului.
Încă de la începutul activităţii comerciale, când au apărut şi dificultăţile financiare
inerente acesteia, s-a pus problema reacţiei faţă de un atare comerciant a cărui
activitate necorespunzătoare cangrenează activitatea comercială. Atitudinea faţă de un
asemenea comerciant nu a fost întotdeauna aceeaşi; ea a fost în funcţie de anumite
concepţii care s-au manifestat de-a lungul vremii.
Ca tratament juridic aplicabil comercianţilor în dificultate, de curând, a fost
adoptată Legea nr.85/2014 privind procedura insolvenţei, care a abrogat Legea
nr.85/2008 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
Noua lege reglementează două proceduri specifice insolvenţei şi anume: procedura

54
generală şi procedura simplificată.

7.2. Scopul procedurii insolvenţei


Scopul Legii nr.85/2014 este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea
pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
Căile prin care se realizează scopul legii sunt reorganizarea judiciară şi falimentul.
Procedura reorganizării judiciare constă în anumite reguli privind organizarea
activităţii debitorului pe baze noi, în vederea redresării economico-financiare şi
asigurării mijloacelor băneşti pentru plata datoriilor faţă de creditori. Această
procedură se poate realiza fie prin reorganizarea activităţii debitorului, prin anumite
măsuri economice, financiare, organizatorice, juridice etc.; fie prin lichidarea unor
bunuri din patrimoniul debitorului, până la acoperirea creanţelor creditorilor.
Potrivit Legii nr.85/2014 reorganizarea judiciară se realizează pe baza unui plan de
reorganizare a activităţii debitorului.
De remarcat că aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune continuarea
activităţii debitorului, sub conducerea acestuia sau a persoanelor abilitate de lege.
Procedura falimentului constă în anumite reguli prin care se reglementează
executarea silită a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea plăţii datoriilor faţă
de creditori.
Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii
debitorului (dizolvarea societăţii, în cazul debitorului societate comercială).
Pentru realizarea scopului trebuie aplicată procedura adecvată. Opţiunea este
determinată de starea patrimoniului debitorului, de şansele redresării şi de interesele
creditorilor, în raport de care se va aplica procedura generală sau procedura
simplificată.

7.3. Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei


Pentru aplicarea procedurii, legea cere îndeplinirea a două condiţii: debitorul să facă
parte din categoriile persoanelor cărora li se aplică procedura şi debitorul să se afle în
insolvenţă.

7.3.1. Categoriile de persoane cărora li se aplică procedura


Legea nr.85/2014 reglementează categoriile de persoane cărora li se aplică
procedura. Sunt legiferate persoanele cărora li se aplică procedura generală şi cele
cărora li se aplică procedura simplificată.
Procedurile prevăzute de prezenta lege se aplică profesioniştilor, astfel cum sunt
definiţi la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepţia celor care exercită profesii
liberale, precum şi a celor cu privire la care se prevăd dispoziţii speciale în ceea ce
priveşte regimul insolvenţei lor.
Astfel, debitorii cărora li se aplică procedura generală sunt:
1. societăţile comerciale;
2. societăţile cooperative;
3. organizaţiile cooperatiste;
4. societăţile agricole;
5. grupurile de interes economic;

55
6. orice alta persoana juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi
economice.
Procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se
încadrează în una dintre următoarele categorii:
a) profesionişti persoane fizice supuse obligaţiei de înregistrare în registrul
comerţului, cu excepţia celor care exercită profesii liberale;
b) întreprinderi familiale, membrii întreprinderii familiale;
c) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi îndeplinesc una
dintre următoarele condiţii:
1. nu deţin niciun bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. administratorul nu poate fi găsit;
4. sediul social/profesional nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul
comerţului;
d) persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept, anterior formulării
cererii introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit sau, deşi numit,
menţiunea privitoare la numirea sa nu a fost înscrisă în registrul comerţului;
e) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment;
f) orice persoană care desfăşoară activităţi specifice profesioniştilor, care nu a
obţinut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi şi nu este
înregistrată în registrele speciale de publicitate; aplicarea prezentei legi faţă de aceste
persoane nu exclude sancţiunile aplicabile pentru lipsa autorizării sau înregistrării
respectivei persoane.

7.3.2. Insolvenţa debitorului


Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin
insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Trebuie
reţinut că Legea nr.85/2014 consacră insolvenţa vădită şi insolvenţa iminentă.
Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 60 de zile de la
scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.
Insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la
scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
Creditorul poate cere aplicarea procedurii insolvenţei asupra debitorului numai dacă
timp de cel puţin 30 de zile nu a plătit datoriile ce alcătuiesc valoarea-prag. Prin
valoare-prag se înţelege cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă
cererea creditorului. Aceasta este de 40.000 lei, iar pentru salariaţi, de şase salarii
medii brute pe economie.
Insolvenţa se deosebeşte de insolvabilitatea debitorului; pe când insolvenţa este acea
stare a patrimoniului care exprimă neputinţa debitorului de a plăti la scadenţă datoriile
sale din cauza lipsei de lichidităţi, insolvabilitatea este o stare de dezechilibru financiar
a patrimoniului debitorului, în care valoarea elementelor pasive este mai mare decât
valoarea elementelor active.
Aplicarea procedurii insolvenţei intervine în toate cazurile în care debitorul se află
în imposibilitate de a plăti datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile,
indiferent de raportul dintre activul şi pasivul patrimoniului debitorului.

56
7.4. Participanţii la procedura insolvenţei
Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic,
administratorul judiciar şi lichidatorul.
Organele prevăzute la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi
operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a
drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.

7.4.1. Instanţele judecătoreşti


Instanţele judecătoreşti competente să aplice procedura insolvenţei sunt tribunalul şi
curtea de apel.
a) Tribunalul. Competenţa privind aplicarea procedurii insolvenţei aparţine
tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul debitorului.
Tribunalul are o competenţă exclusivă în aplicarea insolvenţei, indiferent că se
realizează prin procedura generală sau prin procedura simplificată.
Atribuţiile care revin tribunalului în aplicarea procedurii insolvenţei sunt exercitate
prin judecătorul-sindic, care este un judecător al tribunalului.
b) Curtea de apel. Curtea de apel este competentă să soluţioneze apelul împotriva
hotărârilor judecătorului-sindic.
Hotărârile judecătorului-sindic nu pot fi suspendate de instanţa de apel.
Sunt exceptate de la interdicţia suspendării hotărârile judecătorului-sindic
enumerate în art. 43 al. 5 din Legea nr. 85/2014.
Apelul se judecă potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, cu următoarele
derogări: termenul pentru depunerea întâmpinării este de maximum 10 zile de la
comunicarea cererii şi a motivelor de apel, răspunsul la întâmpinare nu este
obligatoriu, iar judecătorul-sindic fixează, prin rezoluţie, în termen de maximum 3 zile
de la data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 30
de zile de la data rezoluţiei.

7.4.2. Judecătorul-sindic
În aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, un rol important îi
revine judecătorului-sindic.
Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului.
Judecătorul-sindic este nominalizat, în fiecare caz, în mod aleatoriu, dintre
judecătorii desemnaţi ca judecători-sindici.
Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt următoarele (art. 45):
- pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei şi, după
caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât şi prin procedura
simplificată;
- judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor
pentru începerea procedurii;
- judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
- confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului
judiciar desemnat de adunarea creditorilor ori de creditorul care deţine mai mult de
50% din valoarea creanţelor;

57
- înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau
a lichidatorului judiciar, potrivit prevederilor art. 57 alin. (4);
- judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce
activitatea;
- judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere
care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 169, sau sesizarea
organelor de urmărire penală atunci când există date cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni;
- judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul
judiciar pentru anularea unor acte ori operaţiuni frauduloase, potrivit prevederilor art.
117-122 şi a acţiunilor în nulitatea plăţilor sau operaţiunilor efectuate de către debitor,
fără drept, după deschiderea procedurii;
- judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor sau ale oricărei
persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar ori de
lichidatorul judiciar;
- confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de către creditori;
- soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a creditorilor de întrerupere a
procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare în faliment;
- soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale
lichidatorului judiciar;
- judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
- pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii;
- orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii
administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de
natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin
administratorului judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepţional,
debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile
manageriale ale administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care
şi-a păstrat dreptul de administrare pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către
creditori, prin organele acestora.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic pronunţă hotărâri (încheieri sau
sentinţe). Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate
numai cu apel la Curtea de Apel.

7.4.3. Administratorul judiciar


În realizarea procedurii insolvenţei, un rol important revine administratorului
judiciar. Prezenţa unui specialist în activitatea de gestiune şi management este
indispensabilă pentru iniţierea şi realizarea unor măsuri pentru redresarea activităţii
debitorului.
Statutul administratorului este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă.
Judecătorul-sindic va desemna, cu caracter provizoriu, prin hotărârea de deschidere
a procedurii, o persoană care să îndeplinească funcţia de administrator judiciar, aleasă
din Tabloul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România,.

58
În cadrul primei şedinţe a adunării generale a creditorilor sau ulterior, creditorii care
deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui
administrator judiciar, stabilindu-i şi remuneraţia chiar dacă anterior judecătorul-sindic
desemnase un administrator.
Principalele atribuţii ale administratorului judiciar sunt următoarele:
- examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse potrivit
prevederilor art. 67 sau 74, după caz, şi întocmirea unui raport prin care să propună fie
intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în cadrul
procedurii generale şi supunerea acelui raport aprobării judecătorului-sindic;
- examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra
cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea
eventualelor indicii sau elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi
imputabilă şi cu privire la existenţa premiselor angajării răspunderii acestora, în
condiţiile prevederilor art. 169-173, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare
a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea;
- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului;
- supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
- conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor sau operaţiunilor frauduloase ale
debitorului, încheiate în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu
caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii
unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
- denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la
acestea, notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor,
precum şi întocmirea tabelelor de creanţe;
- încasarea creanţelor, urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din
averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de
deschiderea procedurii, formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea
creanţelor debitorului;
- sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o
soluţionare de către acesta;
- inventarierea bunurilor debitorului.
Judecătorul-sindic poate stabili în sarcina administratorului judiciar, prin încheiere,
orice alte atribuţii, cu excepţia celor prevăzute de lege în competenţa exclusivă a
acestuia.

7.4.4. Lichidatorul
În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este necesară numirea
unui lichidator, care să realizeze operaţiunile de lichidare a bunurilor din patrimoniul
debitorului.
Ca şi în cazul administratorului judiciar, lichidatorul trebuie să fie un specialist.
Statutul său juridic este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă.
Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt următoarele:

59
- examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată
în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi
imputabilă şi a existenţei premiselor angajării răspunderii acestora;
- conducerea activităţii debitorului;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor şi operaţiunilor frauduloase
încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu
caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii
unor cauze de preferinţă, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
- aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare
pentru conservarea lor;
- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la
acestea, notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor,
precum şi întocmirea tabelelor de creanţe;
- primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii
debitorului;
- vânzarea bunurilor din averea debitorului;
- orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.

7.5. Alţi participanţi la procedura insolvenţei


7.5.1. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor
În aplicarea procedurii insolvenţei un anumit rol îl au adunarea creditorilor şi
comitetul creditorilor.
a) Adunarea creditorilor. Adunarea creditorilor cuprinde pe toţi creditorii care au
anumite creanţe faţă de debitor şi are ca atribuţii principale:
- desemnează comitetul creditorilor;
- analizează situaţia debitorului şi rapoartele întocmite de comitetul creditorilor.
b) Comitetul creditorilor. Judecătorul-sindic va desemna, dacă apreciază că este
necesar, în raport cu situaţia concretă, un comitet format din 3-7 dintre creditorii cu
creanţele garantate şi chirografare cele mai mari.
Comitetul creditorilor este desemnat prin încheiere, după întocmirea tabelului
preliminar de creanţe.
Desemnarea comitetului creditorilor de către judecătorul-sindic are un caracter
provizoriu, fiind determinată de anumite nevoi ale desfăşurării procedurii. Într-adevăr,
potrivit legii, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia pot alege un
comitet format din 3 sau 5 dintre creditorii cu creanţe garantate şi creditorii
chirografari, dintre primii 20 de creditori, în ordinea valorii.
Comitetul creditorilor ales va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-
sindic.
Dacă, în cadrul adunării creditorilor nu se obţine majoritatea necesară alegerii
comitetului, judecătorul-sindic va putea desemna comitetul, în condiţiile menţionate
sau va putea menţine comitetul desemnat anterior.
Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii:
- să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării creditorilor cu
privire la continuarea activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse;

60
- să ia cunoştinţă de rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de
lichidatorul judiciar, să le analizeze şi, dacă este cazul, să formuleze contestaţii la
acestea;
- să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind
măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar şi efectele
acestora şi să propună, motivat, şi alte măsuri;
- să solicite ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
- să introducă acţiuni pentru anularea unor acte sau operaţiuni frauduloase, făcute
de debitor în dauna creditorilor, potrivit prevederilor art. 117 alin. (1), atunci când
astfel de acţiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar ori de lichidatorul
judiciar.

7.5.2. Administratorul special


În noua reglementare, adunarea generală a membrilor sau a asociaţilor/acţionarilor
nu mai este prevăzută printre organele care aplică procedura. Locul adunării generale
este luat, însă, de administratorul special, care este un participant nou la procedură. În
acest sens, art. 52 dispune că după deschiderea procedurii, adunarea generală a
acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala
acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să
reprezinte interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama
debitorului. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de
administratorul judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar
mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele
acţionarilor/asociaţilor.
Atribuţiile administratorului special sunt următoarele:
- participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor
prevăzute la art. 117-122 ori a celor rezultând din nerespectarea art. 84;
- formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate prin lege;
- propune un plan de reorganizare;
- administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar,
după confirmarea planului, doar în situaţia în care nu i s-a ridicat debitorului dreptul de
administrare;
- după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul
final şi situaţia financiară de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru
soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea raportului;
- primeşte notificarea închiderii procedurii.

Rezumat
Căile prin care se realizează scopul legii sunt reorganizarea judiciară şi
falimentul.
Procedurile prevăzute de prezenta lege se aplică profesioniştilor, astfel cum sunt
definiţi la art. 3 alin. (2) din Codul civil
Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin
insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic,

61
administratorul judiciar şi lichidatorul.

Test de autoevaluare a cunoștințelor

Procedura generala
a) reprezinta procedura prin care un debitor poate intra succesiv in procedura de
reorganizare judiciara si in procedura falimentului
b) reprezinta procedura prin care un debitor poate intra direct in procedura
falimentului odata cu deschiderea procedurii insolventei
c) reprezinta procedura prin care o societate comerciala dizolvata anterior
formularii cererii introductive intra direct in procedura falimentului odata cu
deschiderea procedurii insolventei

Procedura simplificata
a) reprezinta procedura prin care un debitor intra in procedura falimentului in
situatia in care obligatiile de plata asumate nu se indeplinesc in conditiile stipulate prin
planul de reorganizare confirmat
b) se aplica debitorilor care si-au declarat prin cererea introductiva intentia de a
intra in faliment
c) societatilor agricole numai in situatia in care un plan de reorganizare a fost
confirmat dar desfasurarea activitatii debitorului aduce pierderi averii sale

Procedura generala a insolventei se aplica


a) societatilor comerciale aflate in stare de insolventa daca administratorul nu
poate fi gasit
b) societatilor comerciale aflate in lichidare
c) asociatiilor si fundatiilor aflate in stare de insolventa

Procedura simplificata a insolventei se aplica


a) intreprinderii familiale aflata in stare de insolventa
b) societatilor comerciale dizolvate anterior formularii cererii introductive ,
aflate in stare de insolventa
c) societatilor comerciale aflate in stare de insolventa ale caror organe de
gestiune nu isi mai pot desfasura activitatea

Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția
II, editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 665-718;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 434-452.

62
Unitatea de învățare nr. 8. PROCEDURA INSOLVENȚEI – cererile introductive. Deschiderea
procedurii. Efectele deschiderii. Primele măsuri.

Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scopcontinuarea aprofundării apsectelro ce țin
de procedura insolvenței prin tratarea laturii obiective, anume cum se pot introduce
cereriile, ce trebuie să conțină acestea, care sunt efectele deschiderii procedurii față de
o persoană și ce măsuri se iau odată deschisă procedura.
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) ințelegeți ce conține o cere de deschidere a procedurii intentată de către
debitor/creditor;
b) înțelegeți cum se deschide procedura și care sunt efectele deschiderii față de
debitor;
c) care sunt primele măsuri dispuse de judecătorul sindic imediat după
deschiderea procedurii.
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 1,5 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

8.1. Cererile introductive


Procedura insolvenţei este deschisă printr-o cerere adresată tribunalului competent
de către: debitor, creditori precum şi Autoritatea de Supraveghere Financiară.

8.1.1. Cererea debitorului


Dacă debitorul constată că este în stare de insolvenţă, el este obligat să ceară
tribunalului să fie supus procedurii generale sau procedurii simplificate.
Cererea trebuie făcută în 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
Legea permite deschiderea procedurii chiar înainte de ivirea stării de insolvenţă,
dacă aceasta este iminentă. Dar, în acest caz, cererea este facultativă, fiind lăsată la
aprecierea debitorului.
Cererea debitorului privind aplicarea procedurii trebuie însoţită de anumite acte:
- situaţia financiară anuală şi copii de pe registrele contabile curente;
- lista tuturor bunurilor debitorului;
- lista creditorilor cu precizarea creanţelor acestora;
- declaraţia prin care debitorul îşi arată intenţia privind opţiunea asupra procedurii
aplicabile. Debitorul trebuie să arate opţiunea între aplicarea procedurii generale şi
procedura simplificată. Absenţa unei atare declaraţii prezumă debitorul în stare de
insolvenţă şi judecătorul-sindic va pronunţa o hotărâre de intrare în procedura
simplificată.

8.1.2. Cererea creditorilor


Cel mai adesea, începerea procedurii insolvenţei are loc la iniţiativa creditorilor.

63
Legea prevede că orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi
exigibile poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care este prezumat
în insolvenţă din cauza încetării plăţii faţă de acesta timp de 60 de zile. Aceşti
creditori, legea îi numeşte creditori îndreptăţiţi să solicite deschiderea procedurii
insolvenţei.
Întrucât debitorul este prezumat a fi în insolvenţă, el poate face dovada că nu se află
în incapacitate de plată şi că dispune de fonduri băneşti.

8.2. Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii


După înregistrarea unei cereri introductive, se va nominaliza deîndată judecătorul-
sindic, conform dreptului comun, aleatoriu şi informatizat.

8.2.1. Hotărârea judecătorului-sindic privind deschiderea procedurii


Cererea introductivă este verificată de judecătorul-sindic.
Modul de a proceda al judecătorului sindic este diferit, în funcţie de cererea
introductivă.
În cazul cererii debitorului, dacă cererea îndeplineşte cerinţele legii, judecătorul-
sindic va da o hotărâre de deschidere a procedurii.
Creditorii sunt în drept să facă opoziţie la cererea debitorului.
În cazul cererii creditorilor, judecătorul-sindic va comunica cererea introductivă, în
copie, debitorului.
Dacă debitorul nu contestă că ar fi în stare de insolvenţă, judecătorul-sindic va da o
încheiere de deschidere a procedurii.
În cazul în care debitorul contestă că ar fi în stare de insolvenţă, judecătorul-sindic
va ţine o şedinţă pentru soluţionarea contestaţiei.
Dacă se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru ca
debitorul să fie supus procedurii, judecătorul-sindic va respinge contestaţia debitorului
şi va deschide procedura printr-o sentinţă.
Dacă se stabileşte că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
aplicarea procedurii, judecătorul-sindic va respinge, prin sentinţă, cererea introductivă,
care va fi considerată ca lipsită de orice efect, chiar de la înregistrarea ei.
Prin sentinţa de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va desemna, dacă este
necesar pentru protejarea intereselor creditorilor şi/sau asociaţilor/acţionarilor, un
administrator judiciar provizoriu, stabilindu-i atribuţiile.

8.2.2. Efectele deschiderii procedurii


Potrivit Legii nr.85/2014, deschiderea procedurii insolvenţei produce anumite efecte
juridice.
a) Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea
Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare – constând în
dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune
de acestea – dacă acesta nu şi-a declarat, în condiţiile legii, intenţia de reorganizare.
Întrucât debitorul nu mai are dreptul de administrare asupra averii sale, toate actele,
operaţiunile şi plăţile săvârşite de debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule faţă
de masa creditorilor, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege şi de cele autorizate de

64
judecătorul-sindic.
b) Suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor
asupra debitorului sau a bunurilor sale
De la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare sau
extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Deci, ca efect al începerii procedurii, orice urmărire individuală împotriva
debitorului se suspendă.
c) Suspendarea cursului prescripţiei privind acţiunile pentru realizarea creanţelor
împotriva debitorului
Pentru a proteja pe titularii acţiunilor care au fost suspendate, legea reglementează
şi suspendarea cursului prescripţiei privind aceste acţiuni.
Pe data începerii procedurii, prescripţia acţiunilor pentru realizarea creanţelor
asupra debitorului sau a bunurilor sale se suspendă.
Termenele vor începe să curgă de la data pronunţării hotărârii de închidere a
procedurii insolvenţei.
d) Suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor
Deschiderea procedurii are efecte diferite asupra curgerii dobânzilor, majorărilor şi
penalităţilor privind creanţele născute anterior deschiderii procedurii.
Nicio dobândă, majorare, penalitate sau alte accesorii, nu vor fi adăugate creanţelor
născute anterior datei deschiderii procedurii.
Numai dobânda penalizatoare se suspendă, nu și cea remuneratorie.
În cazul în care un plan de reorganizare este confirmat, accesoriile se vor achita în
conformitate cu planul. Dacă niciun plan nu este confirmat, accesoriile vor curge în
perioada de observație dar până la deschiderea etapei falimentului.
e) Interdicţia înstrăinării acţiunilor sau părţilor sociale
După deschiderea procedurii este interzis administratorilor debitorului, sub
sancţiunea nulităţii, să înstrăineze fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile sau
părţile lor sociale deţinute la debitorul care face obiectul procedurii insolvenţei.

8.3. Primele măsuri


Odată ce procedura a fost deschisă prin hotărârea judecătorului-sindic, trebuie luate
primele măsuri pentru realizarea procedurii insolvenţei.

8.3.1. Notificarea deschiderii procedurii şi a primelor măsuri


În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare
tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor, debitorului şi oficiului
registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole ori altor registre
unde debitorul este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea menţiunii.
Notificarea cuprinde următoarele elemente:
- termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la hotărârea de
deschidere a procedurii, precum şi termenul de soluţionare a opoziţiilor;
- termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii
debitorului;
- termenul de verificare a creanţelor şi de definitivare a tabelului creanţelor;
- locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.

65
8.3.2. Declararea creanţelor creditorilor
a) Cererea de admitere a creanţelor
Potrivit legii, toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei deschiderii
procedurii, cu excepţia salariaţilor, vor depune o cerere de admitere a creanţelor.
Declaraţiile creditorilor privind creanţele împotriva debitorului vor fi înregistrate
într-un registru care se păstrează la grefa tribunalului.
b) Verificarea creanţelor înregistrate
Toate creanţele înregistrate sunt supuse procedurii de verificare, cu excepţia
creanţelor constatate prin titluri executorii şi creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu
executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale.
c) Întocmirea tabelului preliminar al creanţelor
Pe baza verificărilor efectuate, administratorul judiciar va întocmi un tabel
preliminar al creanţelor.
d) Contestaţiile privind creanţele creditorilor
Creanţele înscrise în tabelul preliminar pot fi contestate de către debitor, creditori şi
orice altă persoană interesată.
e) Înregistrarea şi afişarea tabelului definitiv al creanţelor
Odată soluţionate contestaţiile privind creanţele, tabelul creanţelor creditorilor poate
fi considerat definitiv. În consecinţă, administratorul va înregistra, de îndată, la tribunal
şi va dispune afişarea la sediul tribunalului a tabelului definitiv al tuturor creanţelor
împotriva averii debitorului, cu precizarea sumei, a priorităţii şi a situaţiei (garantată
sau negarantată) a fiecărei creanţe.
De remarcat că, potrivit legii, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul
definitiv au dreptul să participe la adunările creditorilor, să voteze asupra unui plan şi
să participe la orice repartiţii de sume în cadrul procedurii falimentului.
Totalitatea creanţelor creditorilor sau, din perspectiva debitorului, totalitatea
datoriilor, formează masa pasivă.
Având în vedere că, prin procedura insolvenţei creditorii urmăresc realizarea
aceluiaşi scop – satisfacerea creanţelor lor – ei formează o grupare organizată, pe care
doctrina a denumit-o masa credală.

8.3.3. Întocmirea şi prezentarea raportului privind situaţia debitorului


Administratorul judiciar va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul
stabilit de acesta, care nu va putea depăşi 20 de zile de la desemnarea sa, un raport prin
care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de
observaţie din procedura generală.
Raportul va indica dacă debitorul se încadrează în criteriile legii şi, în consecinţă,
trebuie supus procedurii simplificate caz în care va cuprinde documentele doveditoare
şi propunerea de intrare în faliment în procedura simplificata.
Ulterior, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii
simplificate, va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de
judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea sa, un
raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului,
cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

66
Rapoartele întocmite de administratorul judiciar trebuie prezentate judecătorului-
sindic, iar administratorul va asigura posibilitatea consultării acestora, fie la sediul său,
fie la grefa tribunalului.

8.3.4. Şedinţa adunării creditorilor


Prima şedinţă a adunării creditorilor are loc la data şi locul stabilit prin convocarea
făcută prin notificarea adresată creditorilor. La această şedinţă, administratorul judiciar
îi va informa pe creditorii prezenţi despre voturile valabile primite în scris, cu privire la
propunerea de intrare în faliment a debitorului, în procedura generală.

Rezumat
Dacă debitorul constată că este în stare de insolvenţă, el este obligat să ceară
tribunalului să fie supus procedurii generale sau procedurii simplificate.
Orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile poate
introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor.
De la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare sau
extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei deschiderii procedurii, cu
excepţia salariaţilor, vor depune o cerere de admitere a creanţelor.

Test de autoevaluare a cunoștințelor

Creditorul indreptatit sa solicite deschiderea procedurii


a) este creditorul a carui creanta impotriva patrimoniului debitorului este certa,
lichida si exigibila de mai mult de 30 de zile
b) este creditorul a carui creanta impotriva patrimoniului debitorului este certa,
lichida si exigibila de mai mult de 90 de zile fara a fi necesara in acest caz indeplinirea
conditiilor valorii prag
c) este creditorul a carui creanta impotriva patrimoniului debitorului este certa,
lichida si exigibila de mai mult de 90 de zile si indeplineste conditiile valorii prag
stabilite de lege

Constituie efect al deschiderii procedurii


a) suspendarea actiunilor judiciare , extrajudiciare si a masurilor de executare
silita pentru realizarea creantelor asupra debitorului
b) intreruperea cursului prescriptiei actiunilor de realizare a creantelor impotriva
debitorului
c) ridicarea dreptului de administrare al debitorului, daca debitorul si-a declarat,
in conditiile legii , intentia de reorganizare

In urma analizei cererii de deschidere a procedurii insolventei formulata de


creditor, judecatorul sindic
a) respinge cererea daca va constata ca debitorul nu este in stare de insolventa
b) admite cererea daca va constata ca debitorul nu este in stare de insolventa dar
acesta nu a contestat existenta starii de insolventa

67
c) deschide procedura generala a falimentului daca debitorul a mai beneficiat de
reorganizare in ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii

Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția
II, editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 718-749;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 452-470.

68
Unitatea de învățare nr. 9. PROCEDURA INSOLVENȚEI – reorganizarea judiciară

Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop analiza obținerii dreptului la reorganizare
judiciară, etapele și efectele acestei etape a procedurii insolvenței.
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) cunoaşteţi condițiile deschiderii etapei reorganizării judiciare;
b) cunoașteți conținutul planului de reorganizare;
c) efectele reorganizării.
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 1 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare


9.1. Planul de reorganizare
Reorganizare judiciară este procedura ce se aplică debitorului în insolvenţă,
persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată
a creanţelor.
Reorganizarea implică elaborarea, aprobarea, confirmarea unui plan de
reorganizare.

9.2. Elaborarea şi conţinutul planului de reorganizare


Legea nr. 85/2014 recunoaşte dreptul de a propune un plan debitorului,
administratorului judiciar şi creditorilor.
Nu pot depune plan debitorii care au mai fost supuși procedurii generale în ultimii
5 ani anteriori cererii de deschidere actuale, respectiv nici administratorii, cenzorii,
acționarii sau orice persoane care controlează debitorul care au fost condamnați penal
pentru infracțiuni specifice în ultimii 5 ani.
Planul cuprinde anumite elemente, diferenţiate în funcţie de obiectul planului de
reorganizare.
În primul rând, planul de reorganizare trebuie să indice perspectivele de redresare
a activităţii debitorului, luând în considerare posibilităţile şi specificul activităţii
debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta
debitorului.
În al doilea rând, planul de reorganizare trebuie să prevadă modalităţile de
lichidare, totală sau parţială, a pasivului debitorului. Planul va menţiona tratamentul
categoriilor de creanţe defavorizate (pentru care se prevede o modificare a creanţei ori
a condiţiilor de realizare), precum şi despăgubirile ce ar urma să fie oferite tuturor
categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea ce ar fi primită prin distribuire în
cazul aplicării procedurii insolvenţei.
În al treilea rând, planul de reorganizare trebuie să cuprindă măsurile adecvate
pentru realizarea obiectivelor sale.
Pentru măsurile propuse în planul de reorganizare trebuie stabilite termene de
îndeplinire.

69
Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani calculaţi de la data
confirmării planului.

9.3. Formalităţile privind aprobarea planului de reorganizare


După elaborarea sa, planul de reorganizare parcurge formalităţile reglementate de
Legea nr.85/2014.
a) Depunerea şi comunicarea planului
Planul în copie este depus la grefa tribunalului, unde se înregistrează, precum şi la
registrul oficiului comerţului. Totodată, el se comunică debitorului, prin
administratorul special, administratorului judiciar şi comitetului creditorilor.
b) Admiterea planului de către judecătorul-sindic
Judecătorul-sindic va convoca o şedinţă la care vor fi citaţi cei care au propus
planul, debitorul şi administratorul.
După audierea persoanelor citate, judecătorul-sindic va admite sau va respinge
planul propus.
c) Publicitatea privind planul
După admiterea planului, judecătorul-sindic va dispune publicarea unui anunţ
privind propunerea planului în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.
d) Votarea planului de către creditori
După admiterea planului, judecătorul-sindic dispune convocarea creditorilor.
Potrivit legii, fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul
acesteia îl poate exercita în categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă.
În vederea protejării intereselor creditorilor, art.138 din Legea nr.85/2014
stabileşte următoarele categorii distincte de creanţe, care votează separat:
a) creanţele care beneficiază de drepturi de preferinţă;
b) creanţele salariale;
c) creanţele bugetare;
d) creanţele creditorilor indispensabili;
e) celelalte creanţe chirografare.
Planul va fi acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul
este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.

Confirmarea planului. Legea prevede că judecătorul-sindic va confirma un plan de


reorganizare dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul
de plăţi, dintre cele menţionate la art. 138, acceptă sau sunt socotite că acceptă planul,
cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul;
- în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat în cazul în
care categoria cu valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul;
- fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui
tratament corect şi echitabil prin plan.
Se înţelege că doar un singur plan de reorganizare va fi confirmat.
În cazul când nici un plan nu este confirmat, iar termenul pentru propunerea unui
plan a expirat, judecătorul-sindic va dispune începerea de îndată a procedurii
falimentului.

70
9.4. Procedura reorganizării
Dacă un plan de reorganizare a fost confirmat de către judecătorul-sindic, acest
plan trebuie pus în aplicare în scopul redresării activităţii debitorului şi pe cale de
consecinţă, plăţii creanţelor creditorilor.
În îndeplinirea planului de reorganizare, debitorului îi revin anumite obligaţii.
Activitatea debitorului trebuie reorganizată corespunzător planului; creanţele şi
drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate trebuie modificate astfel cum s-a
prevăzut în plan.
Debitorul este obligat să pună în practică măsurile avute în vedere pentru
redresarea activităţii. Este vorba de măsurile organizatorice, economice, financiare,
juridice, care sunt menite să ducă la însănătoşirea activităţii debitorului şi implicit, la
asigurarea resurselor necesare pentru plata creanţelor creditorilor.
În urma confirmării unui plan de reorganizare, activitatea debitorului va fi condusă
de administratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar.
În cursul reorganizării, debitorul, prin administratorul special, sau, după caz,
administratorul judiciar, trebuie să prezinte comitetului creditorilor anumite rapoarte
privind desfăşurarea activităţii.
În cazul nerealizării planului de reorganizare, judecătorul-sindic va dispune
începerea procedurii falimentului.

Rezumat
Reorganizarea implică elaborarea, aprobarea, confirmarea unui plan de
reorganizare.
Planul de reorganizare trebuie să indice perspectivele de redresare a activităţii
debitorului.
Prevadă modalităţile de lichidare, totală sau parţială, a pasivului debitorului.
În cazul nerealizării planului de reorganizare, judecătorul-sindic va dispune
începerea procedurii falimentului

Test de autoevaluare a cunoștințelor


Pot propune plan de reorganizare
a) judecatorul sindic in termen de 30 de zile de la afisarea tabelului definitiv al
creantelor
b) debitorul care, intr-un interval de 5 ani anteriori formularii cererilor
introductive a mai fost subiect al procedurii insolventei
c) administratorul judiciar

Planul de reorganizare
a) poate prevedea restructurarea activitatii debitorului si lichidarea unor bunuri
din averea acestuia caz in care nu este necesar sa se indice in cuprinsul sau programul
de plata al creantelor
b) trebuie depus in copie la grefa tribunalului sau la oficiul registrului comertului
c) trebuie confirmat de judecatorul sindic dupa aprobarea acestuia de catre
adunarea creditorilor

71
Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția
II, editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 749-758;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 470-473.

72
Unitatea de învățare nr. 10. PROCEDURA INSOLVENȚEI – falimentul. Închiderea
procedurii. Răspunderea membrilor organelor de conducere

Cuprins
Introducere
Această unitate de învățare are ca scop analiza intării directe în etapa
falimentului sau ca urmare a eșecului reorganizării judiciare, etapele și efectele acestei
etape a procedurii insolvenței. De asemnenea, unitatea de învațământ analizează
condițiile închiderii procedurii insolvenței, din toate perspectivele.
Obiectivele unităţii de învăţare
În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) înţelegeţi condițiile deschiderii falimentului și efectele;
b) înţelegeţi efectele închiderii procedurii insolvenței;
c) cunoașteți persoanele răspunzătoarepentru starea de insolvență.
Durata medie de parcurgere a prezentei unități de învățare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare


10.1. Procedura falimentului
Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept scop prefacerea în
bani a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor
creditorilor.

10.1.1. Cazurile de aplicare a procedurii falimentului


Art.145 din Legea nr.85/2014 prevede următoarele cazuri în care se poate decide
intrarea în procedura falimentului:
- debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
- debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de
deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost
respinsă de judecătorul-sindic;
- nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de
reorganizare, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
- debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de
reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
- obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile
stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul
reorganizării sale aduce pierderi averii sale;
- a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz,
intrarea debitorului în faliment.

10.1.2. Încheierea judecătorului-sindic privind intrarea în procedura falimentului


Judecătorul-sindic decide intrarea debitorului în procedura falimentului prin
încheiere şi dispune:
- ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
- în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, iar în cazul

73
procedurii simplificate, confirmarea în calitate de lichidator al administratorului
judiciar şi stabilirea atribuţiilor ce le revin;
- termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator către
lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea
procedurii;
- notificarea intrării în faliment.
Din momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului, atribuţiile administratorului
judiciar încetează.
Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare.
Din momentul desemnării lichidatorului şi a stabilirii atribuţiilor sale, dreptul de
administrare a averii debitorului aparţine lichidatorului.
În temeiul dispoziţiei judecătorului-sindic privind intrarea debitorului în faliment,
lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista întocmită de
debitor/administrator, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz,
registrului societăţilor agricole, unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea
menţiunii.
Prin notificare se comunică:
- termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii
debitorului, născute după data deschiderii procedurii, în vederea întocmirii tabelului
suplimentar;
- termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor născute după data
deschiderii procedurii şi de întocmire a tabelului definitiv consolidat.

10.1.3. Măsurile premergătoare lichidării


Pentru a putea proceda la lichidarea bunurilor din averea debitorului se impune
luarea unor măsuri: stabilirea averii debitorului, întocmirea listei bunurilor din averea
debitorului, inventarierea şi conservarea bunurilor din averea debitorului.
În înţelesul Legii nr.85/2014, prin averea debitorului se înţelege reprezintă
totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul
procedurii insolvenţei, care pot face obiectul executării silite potrivit Codului de
procedură civilă; (art.5 pt.5 din lege).
Bunurile din averea debitorului care urmează a fi lichidate sunt cele stabilite în lista
bunurilor debitorului.
Pentru a se asigura condiţiile lichidării lor, bunurile din averea debitorului vor fi
sigilate.
Dacă inventarierea se poate realiza într-o singură zi, lichidatorul va proceda imediat
la inventariere, fără a aplica sigiliile.

10.1.4. Efectuarea lichidării bunurilor din averea debitorului


În vederea obţinerii sumelor de bani necesare pentru plata creanţelor creditorilor,
bunurile din averea debitorului sunt supuse lichidării. Aceste bunuri sunt lichidate prin
vânzarea lor, în condiţiile legii.
Legea nr. 85/2014 prevede că lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi
efectuată de către lichidator sub controlul judecătorului-sindic.
Operaţiunea de lichidare a bunurilor din averea debitorului trebuie să înceapă de

74
îndată după finalizarea inventarierii bunurilor debitorului.
Bunurile vor putea fi vândute în bloc, ca un ansamblu funcţional, sau individual.
Vânzarea bunurilor se poate face prin negociere directă către un cumpărător deja
identificat, sau fără cumpărător identificat, iar dacă acest lucru nu se realizează,
bunurile vor fi vândute la licitaţie, în condiţiile stabilite de Codul de procedură civilă.
Între bunurile din averea debitorului supuse lichidării se pot afla şi bunuri asupra
cărora creditorii au anumite garanţii reale (ipotecă, gaj, drept de retenţie sau alte
garanţii reale). În acest caz, potrivit principiilor dreptului comun, creditorul titular al
unei garanţii reale este îndreptăţită să fie satisfăcut cu prioritate din suma de bani
obţinută din vânzarea bunului care a făcut obiectul garanţiei sale reale.

10.1.5. Distribuirea sumelor de bani realizate în urma lichidării


După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, adică au fost prefăcute în
bani, urmează distribuirea sumelor realizate între creditori.
În vederea repartizării între creditori a sumelor realizate, lichidatorul trebuie să
întocmească un raport asupra operaţiunilor de lichidare şi un plan de distribuire a
sumelor de bani între creditori.
În cadrul procedurii falimentului, creanţele creditorilor vor fi plătite în ordinea
stabilită de art.161 din Legea nr.85/2014.
După lichidarea bunurilor din averea debitorului, lichidatorul întocmeşte un raport
final, împreună cu un bilanţ pe care le supune judecătorului-sindic.
Sumele de bani nereclamate, în termen de 30 de zile, de către creditorii îndreptăţiţi,
vor fi depuse de către lichidator la bancă, în contul patrimoniului debitorului.

10.2. Închiderea procedurii insolvenţei


10.2.1. Cazurile de închidere a procedurii
a) Închiderea procedurii reorganizării judiciare. Procedura reorganizării judiciare,
fie prin reorganizarea activităţii, fie prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului,
realizată pe bază de plan va fi închisă, dacă au fost îndeplinite toate obligaţiile de plată
asumate prin planul confirmat.
Dacă procedura începe ca procedură de reorganizare şi, datorită nerealizării
obiectivelor sale, devine procedură de faliment, aceasta va fi închisă ca procedură de
faliment.
b) Închiderea procedurii falimentului
Procedura falimentului va fi închisă după aprobarea de către judecătorul-sindic a
raportului final şi după ce toate fondurile şi bunurile din averea debitorului au fost
distribuite, iar fondurile nereclamate au fost depuse la bancă.
Procedura se închide chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost
lichidate în întregime, dacă creanţele creditorilor au fost complet acoperite prin
distribuţiile făcute.
c) Închiderea procedurii rămasă fără obiect
Procedura se închide dacă la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de
admitere a creanţelor se constată că nu s-a depus nici o cerere din partea creditorilor.

75
10.2.2. Hotărârea privind închiderea procedurii
În toate cazurile, închiderea procedurii este dispusă de judecătorul-sindic, prin
sentinţă.
Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcţiei
teritoriale a finanţelor publice şi oficiului registrului comerţului sau, după caz,
registrului societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea
menţiunii.

10.2.3. Consecinţele închiderii procedurii


a) Descărcarea judecătorului-sindic de îndatoririle şi responsabilităţile sale.
Din moment ce procedura insolvenţei a fost închisă, judecătorul-sindic se consideră
descărcat de îndatoririle şi de responsabilităţile sale privind procedura în cauză. De
aceeaşi descărcare de răspundere beneficiază administratorul şi lichidatorul.
b) Descărcarea debitorului de obligaţiile anterioare
Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul va fi descărcat de obligaţiile pe
care le avea înainte de intrarea în faliment.
Prin urmare, închiderea procedurii de faliment operează, în temeiul legii, o liberare
a debitorului de obligaţiile anterioare intrării în procedura falimentului. De această
iertare legală beneficiază numai debitorul persoană fizică şi numai pentru obligaţiile
anterioare intrării în faliment care nu au plătite în cadrul procedurii falimentului,
datorită insuficienţei fondurilor.
Soluţia legii este menită să-i acorde debitorului persoană fizică şansa unui nou
început în activitatea comercială.
Debitorul persoană fizică nu beneficiază de descărcare în cazul când a fost găsit
vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase.
Debitorul persoană juridică îți încetează activitatea ca urmare a realizării
falimentului. Totuși, în ipoteza în care persoana juridică debitoare beneficiază de un
plan de reorganizare, iar acesta se îndeplinește, în sensul plății tuturor creanțelor
înscrise în tabelele de creanță, poate beneficia de şansa unui nou început în activitatea
comercială, în aceleași condiții cu debitorul persoană fizică.

10.3. Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei


În concepţia Legii nr.85/2014, procedura insolvenţei nu are un caracter punitiv; ea
nu urmăreşte să îl sancţioneze pe debitorul aflat în dificultate căruia i s-a aplicat
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
În mod excepţional, Legea nr.85/2014, reglementează o răspundere în cazurile în
care, prin faptele lor, anumite persoane au dus la insolvenţa debitorului ori au săvârşit
anumite infracţiuni. Această răspundere este o răspundere civilă şi o răspundere
penală.

10.3.1. Răspunderea civilă


Potrivit art.169 din Legea nr.85/2014, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a
pasivului debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de
către membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere –

76
administratori, directori, cenzori şi orice altă persoană care a contribuit prin fapta sa la
ajungerea debitorului în această situaţie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale debitorului este o răspundere
civilă; ea este o răspundere contractuală sau delictuală, în funcţie de izvorul obligaţiei
încălcate.
Răspunderea persoanelor menţionate constă în suportarea unei părţi din pasivul
societăţii.
Determinarea legăturii cauzale între faptele săvârşite de aceste persoane şi
insolvenţă, precum şi a părţii de pasiv pe care ele trebuie să o suporte, sunt probleme
greu de rezolvat, ceea ce face dificilă angajarea răspunderii persoanelor menţionate.
Administratorii, directorii şi cenzorii vor suporta o parte din pasivul debitorului,
dacă au contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, prin una dintre
următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al
unei alte persoane;
b) au făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal,
sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit,
persoana juridică la încetarea de plăţi;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau
nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor
contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi
legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în
mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în
scopul întârzierii încetării de plăţi;
g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu
preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori;
h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a
debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.
Răspunderea persoanelor mai sus menţionate se decide prin hotărârea judecătorului-
sindic.
Judecătorul-sindic va stabili partea din pasivul debitorului care urmează a fi
suportată de administratorii, directorii şi cenzorii vinovaţi de starea de insolvenţă a
debitorului. Această parte de pasiv, care reprezintă „prejudiciul”, trebuie să fie
rezultatul faptelor ilicite săvârşite de persoanele în cauză.
Sumele de bani obţinute prin angajarea răspunderii administratorilor, directorilor şi
cenzorilor vor intra în averea debitorului. Destinaţia lor este diferită: în cazul
reorganizării, sumele sunt folosite pentru completarea fondurilor necesare continuării
activităţii debitorului, iar în cazul falimentului, pentru acoperirea creanţelor
creditorilor.

10.3.2. Răspunderea penală


Potrivit legii, persoanele vinovate de săvârşirea unor fapte grave, incriminate de

77
lege ca infracţiuni, răspund penal. Această răspundere se angajează în condiţiile Legii
nr.85/2014.

Rezumat
Art.145 din Legea nr.85/2014 prevede următoarele cazurile în care se poate
decide intrarea în procedura falimentului.
În faliment dreptul de administrare a averii debitorului aparţine lichidatorului.
Bunurile din averea debitorului care urmează a fi lichidate sunt cele stabilite în
lista bunurilor debitorului întocmită de lichidator.
Bunurile vor putea fi vândute în bloc, ca un ansamblu funcţional, sau individual.
Creanţele creditorilor vor fi plătite în ordinea stabilită de art.161 din Legea
nr.85/2014.
Debitorul persoană juridică îți încetează activitatea ca urmare a realizării
falimentului.
Judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană
juridică ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor de
supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere – administratori, directori, cenzori
şi orice altă persoană care a contribuit prin fapta sa la ajungerea debitorului în această
situaţie.
Test de autoevaluare a cunoștințelor

Procedura falimentului se aplică


a) în situația în care debitorul și-a declarat intenția de a intra în procedura
simplificată
b) în situația în care debitorul nu a propus un plan de reorganizare și acesta este
propus numai de creditori
c) în situația în care după deschiderea procedurii insolvenței s-a ridicat dreptul de
administrare al debitorului

Lichidatorul
a) este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în
condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile
prevăzute de lege în cadrul procedurii falimentului
b) este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în
condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile
prevăzute de lege în cadrul perioadei de reorganizare a debitorului
c) poate propune un plan de reorganizare

Tema de control nr. 3


Realizați o prezentare orală sau scrisă a uneia dintre următoarele teme sau o alta
aleasă de către dvs din materie.
Exemple de subiecte :
1. Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei;
2. Atribuţiile judecătorului sindic;

78
3. Administratorul judiciar;
4. Lichidatorul;
5. Administratorul special;
6. Efectele deschiderii procedurii insolvenţei;
7. Planul de reorganizare;
8. Cazurile de aplicare a procedurii falimentului;
9. Cazurile de închidere a procedurii insolvenţei;
10. Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei.

Bibliografie
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului cod civil, ediția
II, editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 758-781;
Vasile Nemeș, Drept comercial, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 473-483.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

STANCIU D. CĂRPENARU – Tratat de Drept comercial român, Editura Universul Juridic,


Bucureşti, 2016;
VASILE NEMEȘ – Drept Comercial, Editura Hamangiu, București, 2016;
SMARANDA ANGHENI, MAGDA VOLONCIU, CAMELIA STOICA, Drept comercial, ediţia
4, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008;
GHEORGHE PIPEREA, Drept comercial, vol. I și vol. II, Editura C.H.Beck, București, 2008;

79