Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA AGORA DIN MUNICIPIUL ORADEA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

REFERAT - DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

TEMA: LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR COMERCIALE


INTERNAŢIONALE – NOŢIUNE, FUNDAMENT ŞI IMPORTANŢĂ

Prof. univ. dr. Student:


Vasile Luha Dudaș Gheorghe Ovidiu

Oradea, 2022

1
În mod obișnuit legea aplicabilă contractului de comerț internațional este aleasă de
catre părți, în baza acordului de voință - lex voluntatis.
Însa, în situația în care părțile nu se pronunță într-o astfel de situație, atunci
desemnarea legii aplicabile revine organului de jurisdicție competent sa rezolve chestiunea in
cauză (instanța de judecată competentă sau tribunalul arbitral competent, dacă există o
convenție de arbitraj).
În situațiile când părţile își aleg legea aplicabilă contractului lor, acestea rezolvă, de
regulă problema legii aplicabile înaintea negocierii unor aspecte specifice cum ar fi, de pildă,
transmiterea riscurilor între partenerii contractuali, modul şi procedura de recepţie, garanţiile
de calitate, condiţiile de plată şi cele de credit și altele. În practică însă, este posibil ca
problema determinării legii care va guverna contractul să reprezinte o chestiune ce este
abordată numai în finalul discuţiilor dintre partenerii contractuali, creându-se prin aceasta o
dificultate în procesul derulării tratativelor si existând pericolul repunerii în cauză a
ansamblului înţelegerilor convenite între aceştia. Mai mult decât atât, de multe ori, părţile
omit, din neştiinţă, să indice lex contractus, lăsând neexploatat astfel un element însemnat al
asigurării securităţii şi rentabilităţii contractuale.
Premise ale succesului in afaceri pot fi constituite de asemenea prin alegerea cu titlul
de lex causae, a unui sistem de drept echilibrat şi precis, precum şi preîntâmpinarea
posibilităţii soluţionării necorespunzătoare a unui eventual litigiu de către un organ de
jurisdicţie.

Noţiuni generale

Încheierea contractelor comerciale internaţionale întotdeauna ridică problema


cunoaşterii sistemului de drept care va guverna contractele respective.
Această problemă se datorează faptului că raporturile juridice prin care se realizează
comerţul internaţional, prin însăşi natura, structura şi scopul lor, au caracter internaţional.
Prin existenţa elementelor de extraneitate se pun „în conflict” mai multe sisteme de
drept, care se pretind competente a guverna, în totalitate sau în parte, aceste raporturi juridice.
Legile cu privire la contractele comerciale internaţionale aduc în prim plan problema
determinării legii competente să soluţioneze litigiul. De aceea, părţile, în scopul evitării
conflictului de legi sunt libere să stabilească de comun acord legea aplicabilă. În acest scop,
încă din momentul încheierii contractului, părţile trebuie să aibă în vedere nu numai
prevederile legii ţării lor (adică legile ţărilor cu care fiecare dintre părţi e legată prin cetăţenie
2
sau domiciliu), ci şi prevederile legilor altor ţări terţe. Aceasta poate fi legea ţării în care se
realizează acordul de voinţă sau actul juridic, fiindcă, de regulă, actul respectiv va fi valabil şi
îşi va putea produce efectele chiar şi într-o ţară terţă, numai dacă este încheiat cu respectarea
prevederilor acestor legi.
În privinţa efectelor unui act juridic – adică a drepturilor şi obligaţiilor ce vor decurge
din acesta – ele sunt determinate, în general de către părţile contractante, în baza principiului
autonomiei de voinţă.
Însă dacă părţile nu au făcut o atare alegere (electio juris), aceste efecte vor fi guvernate de
legea contractului - lex contractus- , care poate fi legea ţării în care se încheie actul (lex loci
actus) sau legea ţării în care acesta urmează să se execute (lex loci executionis ori lex loci
solutionis) etc.
Astfel, putem afirma că lex contractus este, aşadar, legea competentă să reglementeze
majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi efectele contractului. Cu alte cuvinte, lex
contractus se referă la un ansamblu de operaţii juridice, adică la forma, efectele, executarea şi
stingerea obligaţiilor contractuale.
La momentul realizării efectelor raportului juridic, probleme se ivesc numai în cazul în
care părţile nu execută, de bună voie, obligaţiile contractuale şi urmează să fie sesizată
instanţa judecătorească sau de arbitraj. În acest caz se pune problema determinării
competenţei judecătoreşti şi, respectiv, a determinării ţării ale cărei instanţe vor fi chemate,
potrivit normelor de drept internaţional privat, să judece litigiul ivit cu privire la realizarea
efectelor raportului juridic dintre părţi (de pildă, executarea unui contract). Acest fapt are o
deosebită importanţă deoarece, uneori, soluţionarea litigiului depinde în mare măsură de
instanţa sesizată.
În sfârşit, se iscă problema recunoaşterii efectelor unei hotărâri judecătoreşti dată de
către instanţa unei ţări în afara teritoriului acestei ţări. Spre exemplu, dacă instanţa, pentru a
soluţiona litigiul, nu a luat în considerare prevederile unei legi străine care era competentă în
soluţionarea litigiului potrivit normelor de drept internaţional privat, hotărârea, astfel
pronunţată, nu va produce efecte în altă ţară. Acestea sunt considerentele din care este necesar
să se cunoască care este dreptul aplicabil unui contract (lex causae sau lex contractus).
Aşadar, determinarea dreptului aplicabil contractului se poate face în două moduri:
subiectiv, adică prin voinţa părţilor contractante, şi obiectiv, adică după criterii obiective de
localizare a contractului în spaţiul unui sistem de drept .

3
Lex voluntatis

Noţiune şi importanţa ei

Lex voluntatis este determinarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional


prin acordul părţilor.
Această modalitate se mai numeşte şi „alegerea dreptului”, deoarece părţile
contractante, în prezenţa mai multor legi „în conflict” aplicabile contractului lor, „aleg” un
sistem de drept pe care îl consideră mai convenabil spre a guverna totalitatea raporturilor lor
juridice (electio juris sau law shopping), respectiv formarea, efectele, executarea şi stingerea
obligaţiilor contractuale.
Prin folosirea clauzei electio juris, părţile evită incertitudinile pe care le provoacă un
conflict de legi datorat caracterului internaţional al contractului. Aşadar, o relaţie de comerţ
internaţional este reglementată de legea aleasă de către părţile contractante, iar când această
alegere lipseşte, se aplică norma conflictuală ce desemnează soluţionarea conflictului de legi.
Aceste principii au fost constatate de către jurisprudenţă cu mult înainte de a fi consacrate în
diferite convenţii internaţionale, precum sunt: Convenţia de la Viena, 1980, asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri; Convenţia de la Roma, 1980, privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale; Convenţia de la Haga, 1955, asupra legii aplicabile
vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri mobile corporale; Convenţia de la Haga, 1986,
privind legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri.
Exprimarea voinţei părţilor cu privire la alegerea dreptului aplicabil are drept scop
evitarea unui conflict de legi, soluţionându-l anticipat. De aceea voinţa părţilor, astfel
exprimată, îndeplineşte funcţia unei norme conflictuale, denumită lex voluntatis. Această
posibilitate acordată părţilor de a-şi „alege” dreptul aplicabil este, în principiu, recunoscută în
mod tradiţional şi constant de aproape toate sistemele de drept.
Spre deosebire de alte norme conflictuale, lex voluntatis arată numai că părţile sunt
libere să aleagă lex contractus, dar nu trimite direct la normele juridice aplicabile.
În consecinţă, pentru a stabili care este lex contractus, este necesar ca lex voluntatis să fie
îmbinată cu manifestarea de voinţă a părţilor.
Principiul lex voluntatis are caracter tradiţional în dreptul internaţional privat al ţării
noastre şi se aplică în mod constant în practica arbirajului.

4
Cunoaşterea de la început a poziţiilor juridice pe care părţile se situează contribuie la
securitatea raporturilor contractuale de comerţ exterior. De aceea, voinţa părţilor poate fi
avută în vedere mai mult în relaţiile de comerţ exterior, decât în alte domenii, cum ar fi
relaţiile interne.
După cum am precizat mai sus, contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi.
Această alegerea trebuie să fie expresă sau să rezulte cert din dispoziţiile contractului sau din
circumstanţele cauzei.
Trebuie facută precizarea că dreptul părţilor de a alege legea aplicabilă contractului nu este
absoluta, făcându-se unele derogări în ceea ce priveşte aplicarea legii străine:
a) nu se va aplica legea străină aleasă de părţi ca lex contractus în cazul când toate
celelalte elemente ale situaţiei sunt localizate în momentul alegerii într-o singură ţară, dacă
legea străină contravine dispoziţiilor imperative ale legislaţiei acestei ţări (Convenţia de la
Roma art.3, § 3) - această regulă în doctrină poartă denumirea de „excepţia ordinii publice”;
b) în contractele încheiate de consumatori legea aleasă nu poate avea ca efect lipsirea
consumatorului de protecţia pe care îi o asigură dispoziţiile imperative ale legii ţării sale de
reşedinţă (art.5, § 2);
c) în contractele individuale de muncă legea aleasă nu se va aplica dacă ea îl lipseşte
pe salariat de protecţia pe care îi o asigură dispoziţiile imperative ale legii care s-ar aplica în
mod obişnuit (art.6, § 1);
d) dispoziţiile legii aplicabile contractului nu se vor aplica dacă ele sunt evident
incompatibile cu ordinea publică a judecătorului ce examinează cauza;
În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă prin acordul părţilor,
contractul este guvernat de legea ţării cu care el prezintă legătura cea mai strânsă.
În principiu se prezumează că contractul prezintă legătura cea mai strânsă cu ţara unde
partea contractului ce trebuie să execute prestaţia caracteristică îşi are în momentul încheierii
contractului reşedinţa sa obişnuită sau sediul social.
Se consideră că aceste legături există cu legea statului în care debitorul prestaţiei, la
momentul încheierii contractului, îşi are domiciliu, reşedinţa sau este înregistrat în calitate de
persoană juridică. Prezumţia evocată este înlăturată atunci când prestaţia caracteristică nu
poate fi determinată şi când din totalitatea circumstanţelor rezultă că contractul prezintă
legături mai strânse cu o altă ţară (art.4, § 5 al Convenţiei de la Roma din 1980 privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale).

5
Determinarea legii contractului în cazul în care părţile nu au ales
legea aplicabilă contractului

Legea statului cu care contractul are legăturile cele mai strânse

Determinarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional de către organul de


jurisdicţie, se justifică numai în lipsa unei desemnări valabil convenite de părţi sau impuse
prin norme cu caracter imperativ.
Astfel, organele de jurisdicţie vor stabili, în absenţa unei desemnări convenite expres
implicit de către părţi, ca se va aplica legea statului cu care contractul prezintă cele mai
strânse legături,
Asstfel, în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se vor
aplica următoarelor prevederi:
a) contractului al cărui obiect este un bun imobil, precum şi contractului de
administrare fiduciară a bunului, se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se află bunul;
b) contractului de antrepriză în construcţie şi contractului de antrepriză pentru
efectuarea lucrărilor de proiectare şi cercetare se aplică legea statului în care se creează
rezultatele prevăzute în contract;
c) contractului de societate civilă se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se
desfăşoară această activitate;
d) contractului încheiat la licitaţie sau pe bază de concurs se aplică legea statului pe al
cărui teritoriu se desfăşoară licitaţia sau concursul.
Totuşi, se consideră că această normă cu caracter general în materie contractuală
îmbracă forma unei prezumţii cu caracter relativ, deoarece partea interesată are dreptul să facă
dovada că din împrejurări rezultă că există legături mai strânse ale contractului cu legea altui
stat decât cel al domiciliului sau sediului debitorului prestaţiei caracteristice, cum ar fi, de
exemplu locul de executare a prestaţiei, domiciliul ori naţionalitatea comună a părţilor,
obiectul contractului, conţinutul contractului (de exemplu, folosirea unor termeni cunoscuţi
numai de una din legile aflate în conflict)

6
Principiul lex loci contractus

Este posibil ca părţile contractului să nu-si exprimi voinţa în privinţa legii aplicabile
acestuia şi să nu poată fi localizat prin prestaţia caracteristică, în asemenea situaţie urmează să
se determine legea contractului după alte criterii.
În determinarea momentului şi locului încheierii contractului interesează dacă părţile
sunt prezente sau absente (încheierea contractului prin corespondenţă) ori contractul se
încheie prin telefon.
Locul încheierii contractului între persoane prezente este localitatea unde se găsesc
acestea când încheie contractul.
La contractele încheiate prin telefon, locul încheierii este acela unde se află ofertantul.
Locul încheierii contractului între absenţi se determină în raport de sistemul privind momentul
încheierii contractului.
Dreptul comparat cunoaşte patru teorii pentru determinarea momentului încheierii
contractului şi anume: sistemul emisiunii sau declaraţiunii de voinţă; sistemul expedierii sau
transmisiei declaraţiei; sistemul recepţiei; sistemul informaţiei.
Principiul lex loci contractus îşi găseşte aplicare atât în cazul în care locul încheierii
contractului şi locul executării acestuia se găsesc pe teritoriul aceluiaşi stat, cât si în cazul în
care locul încheierii şi locul executării contractului sunt în ţări diferite, locul încheierii având
întâietate faţă de locul executării.
Locul încheierii contractului se bucură de prioritate, deci, faţă de alte criterii.
Legea locului încheierii contractului prezintă unele avantaje:
a) poate fi mai uşor cunoscută de părţile contractante şi de terţele persoane;
b) legea aplicabilă este unică, spre deosebire de situaţia în care legea se determină
după locul executării, când în condiţiile contractelor sinalagmatice, fiecare obligaţie se
execută în altă ţară si deci ar urma să se aplice două legi adeseori fundamental diferite;
c) se poate presupune că este corespunzătoare voinţei părţilor, dacă din împrejurările
cauzei nu rezultă altfel.
Locul încheierii contractului nu este indicat în determinarea legii aplicabile, în cazurile
în care are o legătură întâmplătoare cu interesele părţilor. Astfel ar fi cazul în care părţile se
întâlnesc şi tratează operaţia comercială cu prilejul unui târg internaţional, într-o ţară terţă sau
în cazul încheierii contractului în timpul unei călă- torii turistice internaţionale, fără a se putea
localiza ţara în care s-a încheiat.

7
Pe de altă parte, există unele dificultăţi în determinarea locului încheierii contractului,
când acesta se încheie prin corespondenţă. Rezultă că locul încheierii contractului, deci şi
legea acestuia, depinde ele sistemul adoptat la încheierea contractului prin corespondenţă.
Dacă în contract nu este indicat locul încheierii, el se consideră încheiat la domiciliul sau la
sediul ofertantului.”

Principiul lex loci solutionis

Legea contractului ar putea fi determinată după locul executării - lex loci executionis.
În cazurile în care există alte puncte de legătură mai semnificative decât locul încheierii,
instanţele de judecată nu ezitată să considere legea contractului ca fiind aceea a locului unde
se execută.
Criteriul locului executării poate fi folosit fie singur, fie împreună cu alte criterii.
Aplicarea legii locului executării nu este indicată în unele situaţii.
Astfel, care este locul executării în cazul obligaţiei de a nu face? Tot astfel dificultăţi
în determinarea locului executării contractului există în cazul în care livrarea mărfurilor se
face în străinătate si deci interesează de a şti dacă acesta este locul expedierii (într-o ţară) ori
cel al livrării (în altă ţară), în unele situaţii, una din părţi are dreptul, potrivit contractului
încheiat, să indice locul executării, ulterior datei încheierii, în astfel de situaţii, cum se poate
încheia contractul dacă la data încheierii nu se cunoaşte legea executării?
Tot astfel, în cazul vânzării imobiliare, dacă nu s-a ales legea aplicabilă, aceasta este
supusă legii statului în care vânzătorul are la data încheierii contractului, domiciliul sau în
lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social. În ambele situaţii însă, legea nu se
aplică cu titlu de lege a locului executării contractului, ci cu titlul de lege a locului încheierii
lui, respectiv legea statului debitorului prestaţiei caracteristice.
Legea locului executării ar putea să fie aleasă de părţi, caz în care se aplică în calitate
de lex voluntatis.
Fiecare judecător sau arbitru poate avea o părere proprie în privinţa interpretări
clauzelor unui contract, ca şi a legilor care-l guvernează. Cu atât mai mult interpretarea poate
să difere de la instanţele unei ţări (aparţinând unui anumit sistem juridic) la cele ale altei ţări.

8
Repere biografice:

1. Filipescu Ion P. Drept internaţional privat. – Bucureşti: Academia Romană, 1991


2. Deleanu Sergiu. Contractul de comerţ internaţional – Bucureşti: Editura Lumina Lex,
1996.

3. Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial de la Geneva din 1961

4. Filipescu Ion P., Filipescu Andrei I. Drept internaţional privat. – Bucureşti: Editura
Actami, 2002

5. Convenţia de la Roma din 1980

S-ar putea să vă placă și