Dreptul de Retenţie

I.Noţiuni
Înainte dreptul de retenţie nu a avut o reglementare unitară, cu definiţie, condiţii şi efecte.
„În vechiul Cod civil se făcea însă aplicaţia acestuia în diferite materii de exemplu în materie de
gaj, în materie de privilegii, în materie de doanţie, în materia contractului de depozit, în materia
contractului de închiriere, în materia posesiei de bună-credinţă”1. Acum este reglementat în noul
Cod civil în art. 2495-2499.
Pentru a se putea invoca dreptul de retentie este necesar sa existe o legatura intre bunul
retinut si obligatiile neexecutate ale creditorului restituirii.
Dreptul de retenţie a fost definit ca fiind „cel drept real ceconferă creditorului, în acelaşi
timp debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a
reţine acel bun în stăpânirea saşi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al
lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui, în legătură cu lucrul respective”2. De
asemenea, s-a arătat că de obicei creanţa retentorului constă în sumelecheltuite cu păstrarea,
întreţinerea ori cu îmbunătăţirile aduse lucrului.
Conform prevederilor art. 2495 alin.1 Cod civil: cel care este dator să remită sau să
restituie un bun poate să-l retina atât timp cât creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile
necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun, ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a
cauzat. Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o peroană poate exercita un drept de retenţie.
În doctrină, a fost criticată reglementarea din art.2495, în sensul că utilizarea termenului
de creditor nu acoperă toate situaţiile în care poate fi recunoscut dreptul de retenţie. Se poate da
ca exemplu proprietarul care revendică bunul, care nu ar fi creditor al obligaţiei de predare sau
de restituire.
Concluzia este eronată, iar definiţia la care ajunge autorul este, în cele din urmă, tot în
sensul celor precizate în cuprinsul textului menţionat.

1
Ioan Dorel Romoşan, Drept Civil. Obligaţii, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018, p.445
2
https://www.academia.edu/4114659/Dreptul_de_reten%C5%A3ie_%C3%AEn_noul_Cod_civil
 Dreptul de retenţie nu are o existenţă autonomă, ci este accesoriu faţă de un alt raport
juridic, în temeiul căruia creditorul retentor are anumite creanţe născute în legătură cu bunul
reţinut. Dreptul de retenţie ia naştere prin efectul legii, odată sau, de regulă, ulterior naşterii
raportului juridic principal, creditorul retentor exercitând-o chiar şi în lipsa oricăror preve-
deri convenţionale.
Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în cazul în care „posesiunea bunului provine
dintr-o faptă ilicită, abuzivă, ilegală ori dacă bunul este insesizabil” 3. Dreptul de retenţie nu poate
fi invocat de către posesorul de rea-credinţă, în afara cazurilor prevăzute de lege.
Reglementarea acestui drept are character dispozitiv, astfel că prin contract se poate
renunţa chiar şi anticipat la exercitarea acestui drept. Astfel, consider că sunt valabile clauzele
prin care,într-un contract de locaţiune, locatarul renunţă la posibilitatea invocării dreptului de
retenţie în privinţa creanţelor proprii născute în legătură cu cheltuielile necesare sau utile bunului
deţinut în locaţiune.
2. Natura Juridică
Cu privire la natura juridica a dreptului de retentie vechii autori au discutat timp
indelungat daca el imbraca caracterele unui drept real sau pe cele ale unui drept personal.
Susţinătorii teoriei dreptului real se bazau pe argumentul opozabilităţii erga omnes al
acestuia. „Se admite într-adevăr, în general, că dreptul de retenţie ar fi opozabil tuturor:
proprietarului lucrului, creditorilor chirografar ai acestuia, creditorilor privilegiaţi sau ipotecari,
terţilor achizitori ai bunului al căror titlu este posterior detenţiunii lucrului şi, în principiu,
oricăror terţi”4.
 Împotriva acestui punct de vedere susţinătorii tezei dreptului personal obiectează că, deşi
opozabil erga omnes, dreptul de retenţie nu conferă titularului lui două atribute deosebit de
importante: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. „Ca atare, el nu constituie un drept real,
ci un drept personal cu atribute specifice, care constau tocmai în această opozabilitate generală”5.
Astfel în vechea doctrină dreptul de retenţie a fost calificat ca fiind un drept real de
garanţie imperfect, opozabil erga omnes.

3
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/garantarea-executarii-obligatiilor/dreptul-de-retentie/
4
https://administrare.info/domenii/drept/10583-dreptul-de-retentie-referat
5
Ibidem
 În întregirea caracterului dreptului de retenție nu putem să nu observăm că deși
legiuitorul îl definește în categoria garanțiilor reale, totuși retentorul nu se bucură de prerogativa
urmăririi, dat fiind că dreptul se stinge dacă are loc o deposedare voluntară de bun. „De
asemenea, retentorul nu se poate opune urmăririi silite pornite de un alt creditor, având doar
dreptul de a participa la distribuirea prețului obținut din vânzare, iar dacă bunul nu se mai află în
detenția sa, pe motiv că la remis sau restituit proprietarului ori altei persoane interesate, va fi un
simplu creditor chirografar care se va îndestula în creanța sa după plata creditorilor privilegiați,
ipotecari sau gajiști, care au îndeplinit formalitățile de publicitate. Lipsa acestei prerogative
importante ne determină să susținem în continuare caracterul de garanție reală imperfectă a
dreptului de retenție și nu o simplă apărare, cât timp retentorul are posibilitatea reală de a-și
realiza creanța prin constrângerea exercitată asupra creditorului obligației de remitere sau
restituire a bunului”6.
Dreptul de preferinţă îi oferă detentorului precar o simplă detenţiune asupra bunului. El
trebuie să conserve bunul cu diligenţa unui bun proprietar. El are posibilitatea de a percepe
fructele, fiind obligat să le impute asupra creanţei sale, fiind o formă de compensare a tuturor
cheltuielilor. Persoana care exercită dreptul de retenţie asupra unui bun nu poate dobândi bunul
respectiv prin uzucapiune.
Odată cu achitarea integrală a datoriei încetează dreptul la retenţie şi ia naştere în sarcina
retentorului obligaţia de restituire. „Aceasta presupune existenţa în sarcina creditorului retentor a
obligaţiei de conservare a bunului precum şi răspunderea sa pentru pieirea sau stricăciunea
lucrului provenită din culpa sa. Culpa este apreciata cu maximum de exigenţă, răspunderea
operând nu numai pentru dol şi culpă lata ci şi pentru culpa levis deoarece dreptul de retenţie
profită debitorului restituirii lucrului”7.
Acordarea dreptului de retenţie neoperând un transfer de proprietate, face ca riscul pieirii
fortuite a lucrului să fie suportat de către creditorul restituirii lucrului. Deşi pieirea lucrului nu
face să înceteze dreptul de retenţie, creanţa garantată nu se stinge şi nici nu se diminuează
corespunzător valoarea lucrului pierit.
La rândul său creditorul restituirii lucrului are obligaţia de a despăgubi pe retentor pentru
toate cheltuielile necesare şi utile făcute cu conservarea acestuia. „Obligaţia de restituire a

6
http://revista.universuljuridic.ro/dreptul-de-retentie-al-locatarului/
7
https://www.scribd.com/document/350519534/Dreptul-de-Retentie
cheltuielilor depinde de natura acestora: cele necesare vor fi restituie integral,iar cele utile doar
in masura in care au creat un spor de valoare si nu au fost disproportionate in raport de valoarea
lucrului.Proprietarul lucrului,la randul sau trebuie sa despagubeasca pe creditorul retentor pentru
toate daunele cauzate de lucru cu ocazia deţinerii acestuia”8.
Dreptul de retenție poate fi asemuit cu excepția de neexecutare a contractului, întrucât și
aceasta este un mijloc de garantare a executării de către o parte contractantă a propriilor obligații,
însă deosebirile sunt esențiale, dat fiind că excepția de neexecutare își are fundamentul în
conexiunea juridică a obligațiilor derivând din contractual sinalagmatic, contract caracterizat prin
interdependența obligațiilor, în timp ce dreptul de retenție își are izvorul în conexitatea materială
și este întâlnit și în alte materii, cum ar fi cazul posesiei ori a contractelor unilaterale. 
3.Caracterele Dreptului de Retenţie
Dreptul de retenţie este o garanţie pur pasivă, în sensul că nu conferă prerogative
urmaririi bunului. „Acesta funcţionează numai atât timp cât bunul se află la detentor. Dreptul de
retenţie constituie un important mijloc de constrângere a celui obligat să plătească cheltuielile
necesare şi utile, pe careretentorul le-a făcut cu bunul”9.
Dreptul de retenţie, deşi de natura reală, nu conferă titularului cele doua atribute: de
urmărire si de preferinţa si nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi plătit din preţul obţinut,
aşa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor mobile, care iţi poate realiza creanţa fie pe
calea dării în plata, sub controlul justitiei, fie pe calea vânzării lucrului la licitaţie, spre a fi
alocată cu preferinţă asupra preţului.
Dreptul de preferinţă conferă titularului o simplă detenţiune precară, astfel încât existenţa
lui nu duce la dobândirea fructelor în afară de cazul în care prin convenţie s-a stabilit astfel şi
nici la dobândirea prin uzucapiune a proprietăţii lucrului.
Dreptul de retenţie este indivizibil. El se întinde asupra întregului bun, până la achitarea
integrală a datoriei. Caracterul indivizibil derivă din conexitatea materială dintre bunul deţinut şi
creanţa creditorului.
Persoana care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator
al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă.

8
Ibidem
9
Ioan Dorel Romoşan, Drept Civil. Obligaţii, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018, p. 446
 Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de
publicitate, fiind suficientă posesia bunului. „Cu toate acestea, cel care exercită un drept de
retenţie nu se poate opune urmăririipornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la
distribuirea preţului bunului, în condiţiile legii”10.
4. Fundamentul dreptului de retenţie
Potrivit primei teorii, susţinută atât de autori români , cât şi de autori francezi dreptul de
retenţie îşi găseşte aplicabilitatea doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Se susţine
că legiuitorul, prin nereglementarea unui drept general de retenţie, a înţeles repudierea unei
aplicări lărgi a acestuia. De asemenea, se mai afirmă că dreptul de retenţie creează o anume
preferinţă creditorului retentor, iar această preferinţă reprezintă o excepţie de la principiul
egalităţii creditorilor, derogare care nu poate fi consacrată decât în mod expres.
Ceea ce i se reproşează acestei teorii este faptul că, în realitate, din punct de vedere
juridic, retentorul nu are un drept de preferinţă. Din raţiuni care ţin de echitate jurisprudenţa a
renunţat la această aplicare restrânsă a dreptului de retenţie.
A doua teorie, susţinută în prezent de majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei, este aceea a
aplicării generale a dreptului de retenţie, ori de câte ori există premisele necesare.
În legătură cu această a doua teorie a apărut problema identificării unui criteriu
generalizator care să explice extinderea incidenţei dreptului de retenţie şi în afara cazurilor
expres prevăzute de lege.
Condiţia esenţială pentru naşterea dreptului de retenţie şi invocarea sa este conexiunea
dintre datoria pretinsă de detentor de la creditorul restituirii şi bunul deţinut. Conexiunea poate
rezulta dintr-un contract, însă şi din alte situaţii, cum ar fi posesia bunurilor. Această conexiune
se interpretează larg, fiindcă este suficientă ca obligaţia să aibă izvorul în acelaşi raport de drept,
şi nu trebuie să se refere chiar la lucrul reţinut.
Creanţa retentorului să fie certă, lichidă şi exigibilă, fiindcă dacă s-a acordat debitorului
un termen pentru executarea obligaţiei, dreptul de retenţie nu se mai poate justifica. Obiectul
dreptului de retenţie îl poate constitui în general orice bun mobil sau imobil care poate face
obiectul dreptului de proprietate şi care se află în stăpânirea retentorului. Creditorul restituirii
trebuie să fie debitorul plăţii unei sume în cadrul unui raport juridic. După părerea mea, dreptul
de retenţie poate fi exercitat nu numai împotriva proprietarului bunului, poate fi exercitat

10
Ibidem
independent de proporţia dintre valoarea creanţei şi valoarea bunului reţinut. În prezent, dreptul
de retenţie rezultă din lege, astfel, dacă condiţiile sunt îndeplinite, instanţa este obligată
să recunoască acest drept, fiindcă nu suntem în prezenţa unor favoruri judiciare supuse aprecierii
judecătorului.
Aşa cum am arătat la materia excepţiei de neexecutare a contractului, dreptul de retenţie
cu trebuie confundat cu excepţia de neexecutare a contractului, fundamentele fiind diferite.
Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat, dacă deţinerea bunului provine dintr-o faptă
ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită. „Dreptul de
retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă decât în cazurile anume prevăzute
de lege”11.
5. Efectele exercitării dreptului de retentive
Dreptul de reteţie poate fi invocat pe cale de excepţie, în litigii privind restituirea lucrului.
El poate fi invocat şi pe calea unei contestaţii la executare.
Invocarea dreptului de retenţie poate fi şi făcut nu doar pe cale judiciară, ci şi pe cale
extrajudiciară. S-a spus, pe drept cuvânt că instanţa judecătorească nu acordă acest drept, ci îl
constată.
Principalul efect al dreptului de retenţie este facultatea creditorul de refuza justificat
restituirea bunului reţinut, până momentul în care datorianu este plătită în mod integral.
Dreptulde retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de
publicitate. Cu toate acestea, cel care exercită un drept de retenţie nu se poate opune urmăririi
silite pornite de un alt creditor, însă are dreptul de aparticipa la distribuirea preţului bunului, în
condiţiile legii, bucurându-se, după cum vom vedea, de un privilegiu special.
Pentru acest motiv, în jurisprudenţă, dreptul de retenţie a fost calificat un drept real
imperfect. Această „imperfecţiune” rezultă din economia reglementării actuale a dreptului de
retenţie: acest drept nu acordă un drept exclusiv de urmărire.
Însă este opozabil erga omnes, chiar şi creditorilor ipotecari, fiindcă prin art. 2339 Cod
civil se instituie un privilegiu special asupra bunurilor mobile. „Astfel este privilegiată creanţa
celui care exercită un drept de retenţie, cuprivire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de
retenţie, atât timp câtacest drept subzistă. Creditorul privilegiat, deci creditorul retentor este
preferat celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au născut oriau fost înscrise mai

11
Ibidem, p.447
înainte. Creanţa privilegiată asupra unor bunuri mobile se satisface mai înainte de creanţele
garantate cu ipotecă sau gaj.  Acest lucru se explică prin faptul conexiunii dintre bunul reţinut şi
creanţa garantată prin dreptul de retenţie, ce justifică prioritatea creditorului retentor faţă de orice
alt creditor”12.
Dreptul de retenţie se poate opune cumpărătorului, chiar de bună credinţă, a bunului. Este
vorba de situaţia în care debitorul, proprietar al bunului reţinut, înstrăinează bunul în cauză. În
astfel de situaţii, cumpărătorul poate obţine bunul doar plătind retentorului întreaga creanţă
Creditorul trebuie să păstreze înmod corespunzător bunul. „Cel care exercită un drept de
retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia, împuternicit cu
administrarea simplă, dispoziţiile art. 795-799 Cod civil aplicându-se în mod corespunzător. În
consecinţă, retentorul nu se poate folosi de bunul reţinut, iar fructele produse de acest bun, dacă
există, se vor imputa asupra datoriei”13.
Dacă un locatar se foloseşte de bunul reţinut, el este dator să achite locatorului preţul
locaţiunii, fiindcă dreptul de retenţie nu îi conferă un drept de folosinţă asupra bunului reţinut. 
6. Stingerea dreptului de retenţie
Stingerea dreptului de retenţie are loc în următoarele situaţii: pieirea bunului; dreptul de
retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie
suficientă; deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenţie. Cel care exercită acest
drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor aplicabile prescripţiei extinctive
acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credinţă.
Dacă deposedarea retentorului este voluntară, înseamnă că el a renunţat tacit la drept,
deci, dreptul de retenţie încetează.
Cu titlu de sancţiune, dreptul de retenţie încetează cu titlu de sancţiune a creditorului
când acesta foloseşte ori conservă bunul în mod abuziv,
7. Drept Tranzitoriu
Conform prevederilor art. 189 din LPA, drepturile de retenţie exercitate înainte de data
intrării în vigoare a Codului civili vor fi supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate,
dispoziţiile legale existente la data exercitării lor. Drepturile de retenţie înregistrate înainte de

12
https://www.academia.edu/4114659/Dreptul_de_reten%C5%A3ie_%C3%AEn_noul_Cod_civil
13
Ibidem
data intrării în vigoare a Codului civil vor fi supuse, în ceea ce priveşte ordine de preferinţă,
opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor legale existente la data înregistrării lor.